Anatomia Descriptiva PRINT 108 Ex

ANATOMIA DESCRIPTIVÃ ªI CLINICÃ A ORGANELOR DE SIMÞ 1
Dumitru Pãduraru, Anca Sava, Laurian Frâncu, Cristinel Stan
ANATOMIA DESCRIPTIVÃ ªI CLINICÃ

A ORGANELOR DE SIMÞ
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
Anatomia descriptivã şi clinică a organelor de simţ /
Dumitru Păduraru, Anca Sava, Laurian Frâncu, Cristinel Stan. . Iaşi:
Editura Gr. T. Popa, 2012
Bibliogr.
ISBN 978-606-544-101-9
I. Păduraru, Dumitru
II. Sava, Anca
III. Frâncu, Laurian Lucian IV. Stan, Cristinel
611.8
Referent științific:
Prof. univ. dr. Alexandru Teodor ISPAS, UMF „Carol Davila” Bucureşti
Coperta: Marius ATANASIU
Editura „Gr. T. Popa”

Universitatea de Medicină şi Farmacie Iaşi
Str. Universităţii nr. 16
Toate drepturile asupra acestei lucrări aparţin autorilor şi Editurii „Gr.T. Popa" Iaşi.
Nici o parte din acest volum nu poate fi copiată sau transmisă prin nici un mijloc,
electronic sau mecanic, inclusiv fotocopiere, fără permisiunea scrisă din partea autorilor
sau a editurii.
Tiparul executat la Tipografia Universităţii de Medicină şi Farmacie "Gr. T. Popa" Iaşi

str. Universităţii nr. 16, cod. 700115, Tel. 0232 301678
Dumitru Pãduraru, Anca Sava,

Laurian Frâncu, Cristinel Stan
ANATOMIA
DESCRIPTIVÃ ªI CLINICÃ
A
ORGANELOR DE SIMÞ
IAªI
2012
4 DUMITRU PÃDURARU, ANCA SAVA, LAURIAN FRÂNCU, CRISTINEL STAN
CUPRINS
Capitolul 1. DATE GENERALE . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 9

1.1. Legile senzaþiilor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 10
1.2. Caractere . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 12
Capitolul 2. SISTEMUL VIZUAL . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 15

2.1. Dezvoltarea embriologicã a sistemului vizual . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 16
2.1.1. Procese histogenetice . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 16
2.2. Segmentul receptor al sistemului vizual . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 19
Anatomia globului ocular . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 19
2.2.1. Forma . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 19
2.2.2. Dimensiuni . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 19
2.2.3. Poziþie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 20
2.2.4. Mijloace de fixare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 20
2.2.5. Compartimentarea globului ocular . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 20
2.2.6. Tunica fibroasã . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 21
2.2.6.1. Sclera . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 21
2.2.6.2. Corneea transparentã . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 23
2.2.7. Tunica vascularã (uvea) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 26
2.2.7.1. Coroida . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 27
2.2.7.2. Corpul ciliar . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 28
2.2.7.3. Irisul . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 30
2.2.8. Sistemul dioptric . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 32
2.2.8.1. Umoarea apoasã . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 32
2.2.8.2. Cristalinul . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 33
2.2.8.3. Corpul vitros . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 34
2.2.8.4. Retina . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 34
2.3. Segmentul de conducere al sistemului vizual . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 38
Calea vizualã . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 38
2.3.1. Nervul optic . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 42
2.4. Segmentul central al sistemului vizual . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 46

2.4.1. Centrii corticali vizuali . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 46
2.5. Anexele globului ocular . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 50
2.5.1. Dezvoltarea anexelor globului ocular . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 50
2.5.2. Sprâncenele . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 52
2.5.3. Pleoapele .............................
. . . . . . . . . 53
2.5.3.1. Conjunctiva . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 59
2.5.4. Muºchii extrinseci ai globului ocular . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 61
2.5.4.1. Ridicãtorul pleoapei superioare . . . . . . . . . . . . . . . . . . 62
2.5.4.2. Muºchii drepþi . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 63
2.5.4.3. Muºchii oblici . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 65
2.5.5. Capsula lui Tenon . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 66
2.5.5.1. Teaca globului ocular . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 67
2.5.5.2. Tecile sau fasciile musculare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 67
2.5.5.3. Expansiunile fibroase . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 68
2.5.6. Aparatul lacrimal . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 69
2.5.6.1. Glanda lacrimalã . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 69
2.5.6.2. Cãile lacrimale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 72
2.5.6.3. Anatomia lacrimilor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 76
2.5.7. Grãsimea orbitarã . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 76
2.6. Implicaþii clinice privind sistemul vizual . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 76
2.6.1. Explorarea clinicã . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 76
2.6.2. Explorarea paraclinicã . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 77
2.6.3. Aspecte patologice . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 79
Capitolul 3. SISTEMUL AUDITIV . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 84

3.1. Dezvoltarea embriologicã a sistemului auditiv . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 86
3.1.1. Dezvoltarea urechii interne . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 87
3.2. Segmentul receptor al sistemului auditiv . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 88
Anatomia descriptivã a sistemului auditiv . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 88
3.2.1. Anatomia descriptivã a urechii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 88
3.2.1.1. Urechea externã . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 88
3.2.1.2. Urechea medie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 93
3.2.1.3. Urechea internã . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 100
3.3. Segmentul de conducere al sistemului auditiv . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 106
3.3.1. Calea auditivã . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 106
3.4. Segmentul central al sistemului auditiv . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 112
3.4.1. Proiecþia corticalã a sensibilitãþii auditive . . . . . . . . . . . . . . . . . 112
3.4.2. Fibrele descendente ale cãilor auditive . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 114
3.4.3. Reflexele auditive . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 115
ANATOMIA DESCRIPTIVÃ ªI CLINICÃ A ORGANELOR DE SIMÞ
3.5. Implicaþii clinice privind sistemul auditiv . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 116

3.5.1. Explorarea clinicã . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 116
3.5.1.1. Aspectul otoscopic al timpanului . . . . . . . . . . . . . . . . . 116
3.5.1.2. Cadranele timpanului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 116
3.5.2. Aspecte patologice . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 118
Capitolul 4. SISTEMUL VESTIBULAR . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 121

4.1. Dezvoltarea sistemului vestibular . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 122
4.2. Segmentul receptor al sistemului vestibular . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 125
Anatomia descriptivã a sistemului vestibular . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 125
4.2.1. Anatomia descriptivã a segmentului receptor
al sistemului vestibular . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 125
4.3. Segmentul de conducere al sistemului vestibular . . . . . . . . . . . . . . . . 129
4.3.1. Calea vestibularã . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 129
4.3.1.1. Fibrele vestibulare primare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 130
4.3.1.2. Fibrele vestibulare secundare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 131
4.4. Segmentul central al sistemului vestibular . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 133
4.4.1. Cortexul vestibular . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 133
4.5. Implicaþii clinice ale sistemului vestibular . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 134
4.5.1. Explorarea clinicã . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 134
4.5.2. Aspecte patologice . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 135
Capitolul 5. SISTEMUL GUSTATIV . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 138 5.1.

Dezvoltarea embriologicã a sistemului gustativ . . . . . . . . . . . . . . . . . 138
5.2. Segmentul receptor al sistemului gustativ . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 140
Anatomia descriptivã a sistemului gustativ . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 140 5.2.1.
Anatomia descriptivã a limbii ºi receptorilor gustativi . . . . . . . . 140 5.2.1.1.
Conformaþie exterioarã a limbii . . . . . . . . . . . . . . . . . 141
5.2.1.2. Mucoasa limbii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 144
5.3. Segmentul de conducere al sistemului gustativ . . . . . . . . . . . . . . . . . 147
5.3.1. Calea gustativã . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 147
5.4. Segmentul central al sistemului gustativ . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 148
5.4.1. Centrii corticali gustativi . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 148
5.5. Implicaþii clinice ale sistemului gustativ . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 149
5.5.1. Explorare clinicã . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 149
Capitolul 6. SISTEMUL OLFACTIV . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 151 6.1.

Dezvoltarea embriologicã a sistemului olfactiv . . . . . . . . . . . . . . . . . 152
6.2. Segmentul receptor al sistemului olfactiv . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 154
Anatomia descriptivã a sistemului olfactiv . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 154 6.2.1.
Anatomia descriptivã a receptorilor olfactivi . . . . . . . . . . . . . . 154 6.3.
Segmentul de conducere al sistemului olfactiv . . . . . . . . . . . . . . . . . . 159 6.3.1.
Calea olfactivã . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 159
6.4. Segmentul central al sistemului olfactiv . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 163
6.4.1. Centrii corticali olfactivi . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 163
6.5. Implicaþii clinice privind sistemul olfactiv . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 164
6.5.1. Explorarea clinicã . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 164
Capitolul 7. SISTEMUL TEGUMENTAR . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 166

7.1. Dezvoltarea sistemului tegumentar . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 168
7.2. Segmentul receptor al sistemului tegumentar . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 171
Anatomia descriptivã a sistemului tegumentar . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 171
7.2.1. Anatomia descriptivã a receptorilor tegumentari . . . . . . . . . . . . 171
7.2.1.1. Receptorii cutanaþi . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 173
7.3. Segmentul de conducere al sistemului tegumentar . . . . . . . . . . . . . . . 176
7.3.1. Cãile sensibilitãþii cutanate . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 176
7.3.1.1. Cãile de conducere a sensibilitãþii cutanate
de la nivelul trunchiului ºi membrelor . . . . . . . . . . . . 176
de la nivelul capului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 178
7.4. Segmentul central al sistemului tegumentar . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 180
7.4.1. Centrii corticali tegumentari . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 180
7.5. Implicaþii clinice ale sistemului tegumentar . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 181
7.5.1. Explorarea sensibilitãþii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 181
Bibliografie .............................................. 183
Secþiune planºe . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 195

INTRODUCERE
Lucrarea de faþã, Anatomia descriptivã ºi clinicã a organelor de simþ,

se adreseazã în primul rând studenþilor Facultãþilor de Medicinã ºi
Medicinã Dentarã, dar ºi medicilor rezidenþi ºi specialiºti, dornici sã-ºi
aminteascã noþiuni fundamentale de anatomie. Nu poate exista
raþionament sau manevrã medicalã fãrã a apela la noþiuni de anatomie.
Cunoaºterea în detaliu a elementelor anatomice ºi a variantelor lor
furnizeazã date preþioase fiecãrui student ºi medic.
Am ales redactarea organelor de simþ, deoarece un astfel de manual nu
a mai fost editat demult la Iaºi, mai exact din 1977. Faþã de acel manual,
am adãugat un capitol nou, analizatorul cutanat. Lucrarea noastrã îºi
propune sã instruiascã ºi sã ajute studenþii ºi tinerii rezidenþi ºi specialiºti
din Oftal-mologie, ORL, Dermatologie sau Chirurgie Buco-Maxilo-Facialã în
a-ºi însuºi sau a-ºi reaminti noþiunile de anatomie specifice unui capitol atât
de interesant ca analizatorii. Fãrã noþiuni precise de anatomie, specialiºtii
practicã o chirurgie limitatã, adesea incompletã, ºi se pierd în cazul unor
variante anatomice rare. Acest lucru demonstreazã o datã în plus cã
„Anatomia este ºtiinþa formei vii”, aºa cum spunea Profesorul Francisc
Rainer ºi aºa cum se gãseºte scris ºi astãzi la Institutul de Anatomie din Iaºi
sau la Facultatea de Medicinã din Bucureºti.
Experienþa pe care am dobândit-o în predarea anatomiei ne-a arãtat cã
pentru a învãþa cea mai bunã cale este participarea efectivã a studentului
sau medicului în sala de disecþie sau de chirurgie experimentalã. Titu
Maiorescu spunea cã învãþând pe alþii, înveþi tu însuþi, iar noi confirmãm
acest lucru. Un cadru didactic trebuie sã-ºi reînnoiascã permanent
cunoºtinþele, pentru a le putea transmite exact studenþilor ºi rezidenþilor.
Planul de expunere pentru fiecare capitol sau subcapitol cuprinde o trecere
în revistã a embriologiei, cu precizarea principalelor malformaþii, dupã care
se descriu sistemele receptoare ale fiecãrui analizator ºi apoi calea de

con-ducere. La sfârºitul fiecãrui capitol se gãsesc implicaþiile clinice ºi
aspectele patologice cele mai importante ale fiecãrui analizator.
Având în vedere adresabilitatea, am introdus numeroase figuri care sã
ajute înþelegerea textului scris. La sfârºitul manualului se gãsesc planºele
anatomice, ce permit studierea în ansamblu a regiunilor din care fac parte
analizatorii. Ne propunem ca acest manual sã fie doar începutul dintr-un ºir
mai lung, care cuprinde studiul mai multor aparate ºi sisteme, atât în ceea
ce priveºte datele de anatomie clasicã, cât ºi noþiunile de anatomie clinicã.
Planul de redactare permite extensia fiecãrui capitol, ceea ce poate
conduce la îmbunãtãþirea manualului. Aceasta demonstreazã o datã în
plus cã anatomia nu este o „ºtiinþã moartã”, ci cã trebuie regânditã ºi
reformulatã în funcþie de beneficiari: studenþi, rezidenþi sau specialiºti.
Mulþumim Domnului Profesor Dr. Alexandru Teodor Ispas, referentul
ºtiinþific al cãrþii, care ne-a ajutat întotdeauna cu sfaturile ºi experienþa
domniei sale.
Mulþumim de asemenea domnului ºef lucr. dr. Mugurel Rusu, pentru
imaginile deosebite de disecþie, precum ºi celor care ne-au ajutat în aceastã
muncã, desenatorului Marius Atanasiu ºi tehnoredactorului Constantin
Mihãescu, care s-au angajat alãturi de noi în editarea acestui manual.
Suntem convinºi cã lucrarea noastrã este perfectibilã ºi rãspunde unei
nevoi reale a studenþilor ºi tinerilor rezidenþi sau specialiºti, cãrora le
dedicãm acest manual.
Autorii
Iaºi, noiembrie 2012
Capitolul 1
DATE GENERALE
Dezvoltarea psihicã a omului începe cu dezvoltarea componentei

senzoriale, recepþia senzorialã fiind prima formã de comunicare a omului cu
lumea exterioarã. Pe parcursul vieþii, senzaþiile înregistreazã o dezvoltare
rapidã prin diferenþieri ºi specializãri funcþionale din ce în ce mai fine. Se aflã
în permanentã legãturã cu celelalte funcþii psihice (limbaj, memorie, atenþie,
motivaþie etc.) care determinã stimularea recepþiei senzoriale; pe de altã
parte, recepþia senzorialã determinã dezvoltarea celorlalte funcþii psihice.
Senzaþiile reprezintã primul nivel psihic de prelucrare, interpretare ºi
utilizare a informaþiei despre caracteristicile obiectelor ºi fenomenelor lumii
exterioare ºi despre stãrile mediului intern, fiind sursa primarã a cunoºtinþelor.
Sunt cele mai simple procesele psihice prin care omul primeºte informaþii din
realitatea înconjurãtoare sau despre propriul sau organism. Sunt procese
primare deoarece reprezintã rezultatul imediat al acþiunii stimulului asupra
receptorului, care reflectã la nivelul creierului însuºirile concrete, simple, ale
obiectelor ºi fenomenelor, însuºiri izolate, luate separat, în momentul acþiunii
lor asupra organelor de simþ (Olteanu ºi Lupu, 2000, Stirling ºi Elliott, 2008).
Pentru a exista senzaþii, trebuie sã existe stimuli (excitanþi),
constituiþi în surse fizice de energie care sã activeze organele de simþ
(Golu ºi Dãnãilã, 2006).
La animale, aferentaþia senzorialã este o caracteristicã a speciei, în
timp ce la om, funcþioneazã principiul aferentaþiei dominante: în funcþie
de particula-ritãþile organizãrii interne a individului ºi de contextul
sociocultural în care se dezvoltã, se va impune ca dominantã o anumitã
modalitate senzorialã (audi-tivã, olfactivã, gustativã etc.).
1.1. LEGILE SENZAÞIILOR
Neuropsihologii au studiat senzaþiile ºi au sistematizat mai multe legi dupã

care pot fi studiate, aprofundate ºi interpretate mai uºor (Olteanu ºi Lupu,
2000; Walsh ºi Darby, 2005; Stirling ºi Elliott, 2008; Avram, 2009). În
continuare le prezentãm succint pe cele mai importante pentru specialiºti.
a) Legile psihofizice se referã la raportul dintre intensitatea fizicã a stimulului
ºi nivelul senzaþiei (care trebuie sã fie intensitatea stimulului pentru a determina apariþia
senzaþiei).
b) Legile psihofiziologice considerã caracteristicile sensibilitãþii ca fiind
dependente de fenomenele care au loc în organizarea internã a subiectului înainte ºi în
timpul recepþionãrii stimulului specific.
Legea adaptãrii se referã la principiul potrivit cãruia sensibilitatea nu
rãmâne nemodificatã sub influenþa acþiunii îndelungate a unui stimul de
intensitate constantã, lege care se manifestã la toate organele de simþ. În
funcþie de adaptabilitate, organele de simþ pot fi rapid adaptabile (tactil ºi
olfactiv), mediu adaptabil (vizual) ºi greu adaptabil (algic, proprioceptiv).
Legea contrastului apreciazã cã sensibilitatea creºte în urma acþiunii,
simultane sau succesive, a excitanþilor de intensitãþi diferite asupra
aceluiaºi organ de simþ.
Legea sensibilizãrii ºi depresiei exprimã principiul conform cãruia se produce
creºterea sau scãderea sensibilitãþii unui organ de simþ în urma interacþiunii
diferitelor câmpuri receptoare sau interacþiunii cu un alt analizator. De exemplu,
stimularea sistemului vizual cu o luminã de intensitate micã determinã creºterea
sensibilitãþii auditive, stimularea prin frig duce la scãderea sensibilitãþii tactile, iar
stimularea prin durere duce la scãderea sensibilitãþii pentru alte senzaþii.
Legea sinesteziei exprimã interacþiunea dintre organele de simþ prin care
calitãþile unor senzaþii sunt transferate altor senzaþii. Reprezintã o componentã
a aptitudinilor artistice (asocieri sunet-culoare, formã-culoare, formã-gust etc.).
Astfel, stimulii auditivi (muzicali) pot produce senzaþii cromatice. Ar interveni rolul
neurotransmiþãtorilor în apariþia acestor senzaþii (unele droguri recrea-þionale, care au
structurã chimicã asemãnãtoare unor neurotransmiþãtori, pot provoca apariþia unor
asemenea fenomene), dar ºi acþiunea sinergicã a anu-mitor zone cerebrale (condiþie
geneticã).
Legea compensaþiei se referã la faptul cã absenþa sau slaba dezvoltare a unui

organ de simþ duce la preluarea funcþiei sale de cãtre un altul sau dezvoltarea
accentuatã a altor sensibilitãþi. Astfel, absenþa vãzului poate fi compensatã de o
dezvoltare superioarã a auzului, sensibilitãþii olfactive sau tactile (limbajul Braille)
sau absenþa auzului poate fi compensatã de dezvoltarea accentuatã a
sensibilitãþii vizuale (cu posibilitatea perceperii cuvintelor dupã miºcãrile buzelor).
Legea exerciþiului conform cãreia solicitarea sistematicã a unei anumite sensibi-
litãþi, cu grad din ce în ce mai mare de complexitate, duce la perfecþionarea acelui tip
de sensibilitate (pictori, muzicieni, parfumeri, degustãtori de vinuri etc.).
Legea oboselii – organele de simþ funcþioneazã cu consum de
energie, iar suprasolicitarea duce la reducerea sau epuizarea ei, cu
scãderea nivelului de sensibilitate ºi apariþia unei senzaþii de disconfort.
Mai predispuse la obosealã sunt sistemele vizual, auditiv ºi kinestezic.
c) Legile socioculturale exprimã dependenþa organizãrii ºi funcþionãrii
sistemelor senzoriale de particularitãþile stimulilor, de regulile pe care le genereazã
normele socioculturale.
Legea exerciþiului selectiv (a profesionalizãrii) potrivit cãreia nivelul de
dezvoltare ºi eficienþã al sensibilitãþilor este dependent de procesele învãþãrii
pe care le parcurge individul (inclusiv profesia pe care o practicã). Prin
învãþare se dezvoltã mecanismele de explorare, de detecþie, de comparaþie a
obiectelor din jur, precum ºi însuºirile acestora (forma, culoarea, mãrimea,
consistenþa etc.). De exemplu, dezvoltarea sensibilitãþii cromatice la pictori, a
celei auditive la muzicieni, a sensibilitãþii gustative la degustãtori etc.
Organele de simþ reprezintã structuri specializate prin care omul intrã
în relaþie cu mediul exterior pentru a putea cunoaºte proprietãþile fizice
ale corpurilor ºi a se informa în fiecare moment al existenþei de multiple
calitãþi, fixe sau schimbãtoare, utile sau nocive, ale mediului în care
trãieºte. Cu ajutorul lor se realizã integrarea organismului în mediu ºi
sunt coordonate funcþiilor organismului.
Aristotel (384 î.Hr.-322 î.Hr.) a fãcut clasificarea tradiþionalã cu cinci
simþuri: vãz, miros, gust, atingere ºi auz. Fiecare din cele 5 simþuri
constã în organe cu structuri celulare specializate care au receptori
pentru stimuli specifici. Aceste celule au legãturi cu sistemul nervos ºi
astfel cu creierul. Simþul este determinat la nivel primitiv în celule ºi
integrat în senzaþii în sistemul nervos. Vãzul este probabil cel mai
dezvoltat simþ la om, urmat de auz (Zamora, 2006).
Fiecare organ de simþ se compune din trei segmente principale:
receptor, de conducere ºi central.
– Segmentul de recepþie sau periferic, reprezintã fie terminaþii

dendritice libere, fie structuri celulare specializate, în contact cu
terminaþii dendritice, care sunt integrate in organele de simþ. Aceste
structuri preiau stimuli ale diverselor forme de energie din mediul
exterior, cum ar fi: raze luminoase, unde sonore, emanaþii odorante,
substanþe sapide sau atingeri, loviri, frigul, cãldura etc. Receptorii
transformã specific formele de energie în potenþiale de acþiune.
– Segmentul de conducere, intermediar sau de transmisie, este format din
neuronii senzitivi din structura nervilor ºi cãile nervoase ascendente din
nevrax. Aceºti neuroni sinapseazã între ei, ºi astfel transportã impulsul
nervos preluat de la nivelul receptorilor spre al treilea segment.
– Segmentul central sau cortical, situat la nivelul ariilor senzitivo-
senzoriale, reprezintã locul unde informaþiile proiectate sunt
analizate ºi sintetizate, devenind senzaþii specifice.
Senzaþiile percepute de corpul uman pot fi grupate în douã categorii
principale:
– sensibilitatea generalã (atingere, presiune, termo-algezicã) care este
asigu-ratã de terminaþiile nervoase, larg distribuite în organism;
– senzaþii speciale: olfacþie, vãz, auz, gust, poziþie ºi miºcare, asigurate de
organe specializate cu topografie limitatã în zone speciale din corpul uman.
1.2. CARACTERE
Organele de simþ rãspund la stimuli prin generarea unor potenþiale de acþiune

în fibrele nervoase aferente. În felul acesta se realizeazã transducþia stimulilor
în potenþiale de acþiune neuronale care sunt transmise apoi spre sistemul
nervos central pentru integrare ºi elaborarea unor reacþii automate (reflexe)
sau conºtiente la modificãrile mediului înconjurãtor.
Fiecare tip de receptori rãspunde numai la anumiþi stimuli, iar fibrele
nervoase conduc de obicei un singur tip de senzaþii.
Sunt aºezaþi în zonele în care pot detecta maximum de stimuli specifici.
Astfel, receptorii pentru atingere au densitatea maximã pe pulpa degetelor.
Câmpul receptor reprezintã regiunea corpului în care se gãsesc
receptori a cãror stimulare prin stimul adecvat evocã un rãspuns.
Mãrimea lui depinde de gradul de ramificare al dendritelor unui neuron
senzitiv, dar ºi de distribuþia ramurilor.
Adaptarea receptorilor reprezintã viteza cu care receptorii descoperã

ºi rãspund la stimulãri repetate.
Clasificarea receptorilor se face dupã mai multe criterii: relaþiile cu

sistemul nervos, prezenþa sau absenþa capsulei, legãtura stimul-senzaþie.
1. Clasificare dupã relaþiile receptorilor cu sistemul nervos:
a. Neuronali care sunt alcãtuiþi din terminaþii nervoase care culeg direct
stimulii care determinã depolarizãri parþiale cunoscute sub numele de potenþiale de
receptor. Mai multe astfel de potenþiale se sumeazã ºi determinã apariþia unui potenþial
de acþiune. De exemplu, receptorii cutanaþi ºi proprioceptorii.
b. Epiteliali care sunt alcãtuiþi din celule epiteliale specializate care se
depolarizeazã la acþiunea stimulului specific, generând un potenþial de receptor care
determinã stimularea indirectã a terminaþiilor nervoase senzoriale. Potenþialul de receptor
produce eliberarea neurotransmiþã-torilor din celulele epiteliale, substanþe care vor stimula
terminaþiile nervoase senzoriale din apropiere. De exemplu, celulele cu conuri ºi bastonaºe
din retinã, celulele ciliate din organul Corti din urechea internã, celulele ciliate din mugurii
gustativi.
c. Neuroepiteliali care sunt reprezentaþi din neuroni situaþi periferic, care
recepþioneazã stimului ºi îl trimit prin axonii lor spre sistemul nervos. Singurul exemplu
la om îl reprezintã celulele senzoriale din epiteliul olfactiv.
2. Clasificare dupã prezenþa sau absenþa capsulei. Receptorii încapsulaþi sunt
înconjuraþi de o teacã de þesut conjunctiv specializat (capsula) care îi separã de þesuturile
înconjurãtoare. Din acest grup fac parte corpusculii de toate tipurile. Terminaþiile nervoase libere
reprezintã receptorii fãrã capsulã.
3. Clasificare dupã stimulul la care rãspund:
a. Mecanoreceptorii rãspund la stimuli mecanici:
– atingere (terminaþii nervoase libere, corpusculi Meissner,
corpusculi Merkel etc.;
– presiune (terminaþii nervoase libere, corpusculi Meissner,
corpusculi Pacini ºi corpusculi Ruffini);
– vibraþie (receptorii de mai sus, receptorii urechii interne).
b. Termoreceptorii rãspund la variaþiile de temperaturã. Este discutatã încã
specializarea lor la cald sau rece. Majoritatea sunt reprezentaþi de terminaþiile nervoase
libere. Corpusculii Krause ar fi specializaþi pentru rece.
c. Nociceptorii rãspund la stimuli dureroºi. Sunt reprezentaþi de termi-naþiile

nervoase libere situate lângã suprafeþele epiteliale (epiderm, mucoasa tractului digestiv,
endoteliul marilor vase), cornee. În interiorul creierului se gãsesc numai în vasele
sanguine.
d. Chemoreceptorii rãspund la modificãrile chimice din vecinãtate. De
exemplu, mugurii gustativi, corpusculii carotidian ºi aortic, epiteliul olfactiv.
e. Proprioceptorii care rãspund la modificãrile poziþiei corporale. Sunt
localizaþi în:
– muºchi (fusurile neuromusculare) ºi tendoane (organele
tendinoase Golgi);
– urechea internã (receptorii vestibulari);
– capsule articulare (corpusculi Ruffini, terminaþii nervoase libere, unii
corpusculi Pacini) care sunt mecanoreceptori care rãspund la depla-
sarea segmentelor corpului, fiind în acelaºi timp ºi proprioceptori.
f. Fotoreceptorii care rãspund la luminã ºi sunt localizaþi numai în retina
globului ocular.
Menþionãm preocupãrile ªcolii de Anatomie ieºene pentru sistemele infor-
maþionale umane ºi pentru anatomia spaþiilor senzoriale ale capului
(Petrovanu ºi colab., 1999; Frâncu ºi colab., 2003), lucrarea de faþã continuând
studiile anterioare, deschide noi perspective activitãþii didactice ºi de cercetare.
Capitolul 2
SISTEMUL VIZUAL
Sistemul vizual realizeazã comunicarea organismului cu lumea

înconju-rãtoare. Asigurã recepþionarea, analiza ºi traducerea în impuls
nervos a informaþiilor privind forma, dimensiunile, poziþia, miºcarea,
luminozitatea, culoarea, miºcarea obiectelor exterioare corpului uman ºi
aprecierea distanþei pânã la acestea. În corelaþie cu sistemele auditiv,
vestibular ºi kinestezic realizeazã orientarea în spaþiu, deplasarea,
menþinerea echilibrului ºi desfãºu-rarea activitãþilor specific umane.
Cea mai mare parte a informaþiilor privind mediul exterior (peste
85%) sunt primite prin intermediul vãzului, motiv pentru care este
considerat cel mai important simþ al omului. Educaþia noastrã se
bazeazã pe impulsuri vizuale ºi depinde de abilitatea noastrã de a citi
cuvinte ºi numere. Sistemul vizual al omului este capabil sã se adapteze
la modificãrile de intensitate a luminii, permiþându-ne atât vederea
clarã, cât ºi perceperea ºi discriminarea culorilor.
Semnalul fizic ce poate fi recepþionat de cãtre sistemul vizual este radiaþia
electromagneticã cu lungimea de undã cuprinsã între 400 ºi 750 nm. Principiul
de funcþionare a sistemului vizual este cel al unui sistem cibernetic, ochiul fiind
considerat un „aparat de fotografiat” sau o „camerã foto” care recepþio-neazã
imagini ºi le transmite centrilor nervoºi superiori pentru integrare, interpretare ºi
stocare. Pupila ochiului este analogã vizorului aparatului, irisul reprezintã
diafragma, cristalinul este lentila, retina reprezintã filmul sau placa
computerului, iar cortexul vizual face developarea.
Ca ºi o camerã foto, ochiul creeazã imagini concentrându-se pe un obiect ºi
permite luminii sã treacã printr-un orificiu pentru a crea o impresie vizualã pe
film. Când lumina intrã în ochi, trece prin cornee ºi se realizeazã 2/3 din
focalizare. Lumina trece apoi prin pupilã, irisul reglând cantitatea de luminã
care este permis sã intre. Restul de 1/3 din focalizare se realizeazã când
lumina trece prin cristalin. Forma cristalinului se poate ajusta prin

contractarea sau relaxarea muºchilor irisului. Lumina concentratã în cele
din urmã ajunge la nivelul retinei, unde este transformatã de bastonaºe
ºi conuri într-un semnal care poate fi transmis apoi spre creier. Odatã ce
imaginea ajunge la creier, se creeazã senzaþia vizualã.
Sistemul vizual este un sistem multifuncþional complex alcãtuit din
trei subsisteme:
1) globul ocular, organul care include receptorii, la care se adaugã structurile
accesorii ochiului;
2) calea opticã care conduc informaþiile spre
3) ariile corticale unde se formeazã senzaþiile vizuale.
2.1. DEZVOLTAREA EMBRIOLOGICÃ

A SISTEMULUI VIZUAL
La organismelor superioare ochiul este un sistem optic complex, care
colec-teazã lumina din mediul înconjurãtor, regleazã intensitatea
acesteia printr-o diafragmã, o concentreazã printr-un ansamblu de
lentile reglabil pentru a forma o imagine, converteºte aceastã imagine
într-un set de semnale electrice ºi transmite aceste semnale la creier
prin cãi neuronale complexe care conec-teazã ochiul, prin intermediul
nervului optic, la cortexul vizual ºi alte zone ale creierului.
Ochii cu puterea de rezoluþie au parcurs zece forme filogenetice
funda-mental diferite ºi s-a ajuns ca 96% din speciile de animale sã
dispunã de un sistem optic complex (Land ºi Fernald, 1992).
Globul ocular se dezvoltã în sãptãmâna a patra, din structuri simetrice care
au origine ectodermicã dublã: ºanþurile optice, cu origine neuroectodermicã,
identicã cu a sistemului nervos central, care vor genera retina ºi placodele
cristaliniene care se formeazã din ectodermul de suprafaþã.
În scop didactic, etapele ontogenezei ochiului pot fi sistematizate într-o
succesiune evolutivã, dar în realitate fenomenele au loc concomitent sau se
suprapun parþial. Se deosebesc procese morfogenetice ºi histogenetice.
2.1.1. Procese histogenetice

ªanþurile optice apar în ziua 22-a sub forma unor evaginãri din plicile neurale
corespunzãtoare porþiunii craniale a tubului neural, înainte de închiderea
neuroporului anterior. Dezvoltarea lor este dependentã de endodermul farin-

gian ºi mezodermul capului. Acestea se extind spre ectodermul de suprafaþã.
Veziculele optice sunt formaþiuni identificabile dupã închiderea porþiunii
craniale a tubului neural (ziua 24). Apar sub forma unor evaginãri laterale a
veziculei diencefalice a creierului anterior (prozencefal), de care rãmân
ataºate de fiecare parte prin cordonul optic. Aceste structuri cavitare se
continuã cu cavitatea primitivã a sistemului nervos central. În jurul veziculei
se formeazã o teacã mezenchimalã completã în ziua 26-a, derivatã în parte
din crestele neurale. Porþiunea distalã a veziculei optice se îngroaºã ºi
poartã numele de disc retinian.
Contactul veziculei optice cu ectodermul de suprafaþã în ziua 24, declan-
ºeazã o serie de acþiuni inductive reciproce. Vezicula opticã induce formarea
rudimentului cristalinului prin îngroºarea ectodermului de suprafaþã, placoda
cristalinianã. La iniþierea procesului de formare a placodei cristaliniene
participã ºi alte structuri: endodermul definitiv din vecinãtate, neuroecto-dermul
ºi mezodermul cardiac care exercitã influenþe inductive.
Pe suprafaþa placodei, printr-un proces de invaginare, apare ºanþul
crista-linian, dupã care structura se detaºeazã de ectodermul de
suprafaþã ºi va forma vezicula cristalinianã ºi în final cristalinul compact.
Cupa opticã se formeazã în sãptãmâna a 5-a prin invaginarea discului
retinian sub acþiunea placodei cristaliniene, concomitent cu transformãrile
care duc la forma veziculei cristaliniene. Cupa opticã este separatã de
vezicula cristalinianã prin spaþiul retino-cristalinian. Cele douã structuri
rãmân în continuare ataºate de peretele creierului prin cordonul optic.
Formarea fisurii coroidiene pe faþa inferioarã a cupei ºi cordonului
optic permite vaselor sã pãtrundã în spaþiul retino-cristalinian ca sã
vascularizeze cristalinul ºi retina în formare. Buzele ºanþului vor fuziona
ºi vor include artera hialoidianã, ram al terminal al arterei oftalmice ºi
vena care o însoþeºte. În timpul vieþii fetale, porþiunea acestei artere
care strãbate corpul vitros degenereazã ºi rãmâne numai segmentul
proximal denumit artera centralã a retinei. Vestigii ale canalului
hialoidian pot persista în interiorul corpului vitros la adult.
În sãptãmânile 6-7, teaca mezenchimalã diferenþiazã douã straturi: coroida,
subþire, situatã la interior ºi sclera, fibroasã, situatã la exterior. În acelaºi timp
pãtrunde în spaþiul dintre ectodermul de suprafaþã ºi cristalin, acoperã polul
anterior al ochiului în dezvoltare. La sfârºitul sãptãmânii a 6-a, în interiorul
mezenchimului apar vacuolizãri care îl cliveazã longitudinal în douã lame între
care se gãseºte o cavitate, camera anterioarã a globului ocular.
Cupa opticã devine o structurã bilaminarã, cele douã straturi fiind separate
iniþial prin spaþiul intraretinal: lamina interioarã care, între sãptãmâna a 6-a ºi
luna a 8-a, va genera retina neuralã ºi lamina exterioarã care va genera retina
pigmentarã, melanina apãrând încã din ziua a 33-a. Acest strat va prezenta ºi o
activitate fagocitarã, intervenind în turn-over-ul (reînnoirea) componentelor
membranare uzate din celulele cu conuri ºi bastonaºe.
La sfârºitul sãptãmânii a 6-a, stratul periferic al laminei interne cu activitate
proliferativã intensã, genereazã celule care vor migra spre interior alcãtuind
douã straturi neuroblastice din care se vor forma straturile definitive. Acest
proces este iniþiat posterior, în jurul nervului optic ºi progreseazã periferic:
– intern care va da naºtere celulelor de suport ºi celulelor bipolare ºi
ganglionare ai cãror axoni care traverseazã cordonul optic din
sãptãmâna a 6-a, începând sã constituie nervul optic;
– extern care va genera stratul celulelor senzoriale cu conuri ºi bastonaºe,
omoloage celulelor ependimare. Prin procese complexe de diferenþiere,
în sãptãmâna a 9-a se dezvoltã membranele limitante, internã ºi externã,
retina cãpãtând structura multilaminarã completã în luna a 8-a.
Spaþiul intraretinal dispare în sãptãmâna a 7-a prin fuzionarea celor
douã straturi retiniene primitive.
În sãptãmâna a 6-a, axonii celulelor ganglionare retiniene încep sã
creascã de-a lungul cordonului optic pentru a forma nervului optic (CN
II). Axonii din partea nazalã a retinei de fiecare parte trec pe partea
contralateralã la nivelul chiasmei optice ºi, în cele din urmã, toþi axonii
fac sinapsã în nucleul geniculat lateral al diencefalului, nervul optic
apãrând ca o structurã compactã în sãptãmâna a 8-a.
Diferenþierea corneei are loc dupã formarea camerei anterioare prin
partici-parea a douã elemente: ectodermul de suprafaþã care
genereazã trei straturi superficiale ºi peretele anterior mezenchimal al
camerei anterioare care genereazã cele douã straturi profunde.
În sãptãmâna a 6-a, mezenchimul care încapsuleazã cupa opticã
formeazã straturile interioare ale coroidei, coroida vascularã ºi exterior,
sclera fibroasã. În sãptãmâna a 6-a, mezenchimul situat anterior
cristalinului se împarte în straturile corespunzãtoare coroidei ºi sclerei
pentru a forma camera anterioarã a ochiului.
Formarea membranei pupilare ºi a camerei posterioare a globului ocular se
face prin diferenþierea mezenchimului peretelui posterior al camerei ante-
rioare primitive. Straturile anterioare ale acestui perete mezenchimal formeazã
membrana pupilarã, iar straturile profunde suferã procese de vacuolizare
care duc în final la formarea camerei posterioare. Mezodermul rãmas

consti-tuie membrana pupilarã care, iniþial, separã camerele posterioarã
ºi ante-rioarã. Acesta se rupe în perioada fetalã timpurie formând pupila,
orificiul prin care se face comunicarea între cele douã camere.
Marginea anterioarã a cupei optice, cu coroida deasupra, formeazã
irisul, cu suprafaþa sa posterioarã care provine din 2 straturi fuzionate
ale cupei optice ºi muºchiul pupilar (sfincter ºi dilatator pupilar) derivat
din creasta neuralã.
Imediat posterior de iris, cupa opticã formeazã corpul ciliar, incluzând
ligamentul suspensor, ºi muºchiul ciliar, care are origine în crestele neurale.
2.2. SEGMENTUL RECEPTOR AL SISTEMULUI VIZUAL
Anatomia globului ocular
Ochiul este un organ pereche, simetric situat în orbitã (fig. 1). Structural,
este construit similar unui transductor, care funcþioneazã etapizat:
1. permite trecerea razelor luminoase ºi focalizarea lor pe retinã, funcþie
îndeplinitã de un sistem dioptric;
2. transformã razele luminoase în impuls electric în retinã;
3. transmite impulsul electric prin nervii, tracturile ºi cãile optice spre scoarþa
cerebralã unde este procesat ºi transformat în senzaþie vizualã.
2.2.1. Forma
Ochiul are formã aproape sfericã, asemãnãtor cu globul pãmântesc,
motiv pentru care se disting: un pol anterior, un pol posterior, ecuator, la
mijlocul distanþei dintre poli, în plan frontal, meridiane care unesc polii.
Meridianul vertical ºi orizontal împart globul ocular în patru cadrane
utilizate pentru localizarea topograficã leziunilor oculare.
Unele vase au traiect meridional, urmând un traiect arciform pe
suprafaþa globului ocular.
2.2.2. Dimensiuni
Diametrul antero-posterior are 24-25 mm, diametrul transversal are 23,6

mm, iar diametrul vertical are în medie 23,3 mm.
2.2.3. Poziþie
Globul ocular se gãseºte în jumãtatea anterioarã a orbitei, astfel încât

muºchii extrinseci îl pot miºca în toate direcþiile. Nu trebuie sã ne inducã
în eroare poziþia la cadavru, unde este afundat datoritã deshidratãrii ºi
atrofiei post-mortem a grãsimii orbitare ºi muºchilor oculari.
În timpul vieþii, ochii afundaþi în orbitã (enoftalmia) se întâlnesc la
persoa-nele emaciate sau deshidratate, datoritã reducerii grãsimii ºi
fluidelor din cavitatea orbitarã.
2.2.4. Mijloace de fixare
Menþinerea globului ocular în poziþie este realizatã de urmãtoarele

structuri: teaca fascialã sau capsula Tenon, muºchi extrinseci, vase ºi
nervi ºi þesutul adipos orbitar.
Dupã criterii morfofuncþionale, ochiul poate fi subdivizat în douã segmente
diferite: partea anterioarã, ocupatã de sistemul dioptric care refractã lumina ºi
produce imaginea ºi partea posterioarã care conþine suprafaþa senzorialã, retina.
Ochiul a fost comparat cu o camerã închisã în care se poate privi
numai prin pupilã ºi care prezintã un mecanism de control al vederii.
Ca instrument optic, ochiul are 4 componente funcþionale:
1) un înveliº exterior, fibros, cu rol protector;
2) un înveliº vascular, cu rol nutritiv;
3) un sistem dioptric;
4) un strat receptor integrativ.
2.2.5. Compartimentarea globului ocular
Globul ocular cuprinde în interior douã compartimente inegale, separate

complet între ele prin cristalin. Compartimentul anterior, plin cu umoare
apoasã, este subdivizat incomplet prin iris, în final ochiul prezentând trei spaþii:
camera anterioarã, camera posterioarã ºi camera vitroasã sau spaþiul vitros.
La vârstnicii sãnãtoºi, se reduce volumul camerei anterioare, produce-rea
umorii apoase ºi drenajul prin cãile uveosclerale (Toris ºi colab. – 1999).
Compartimentele globului ocular vor fi discutate în continuare, odatã
cu descrierea structurilor principale.
2.2.6. Tunica fibroasã
Tunica fibroasã, protectoare, este alcãtuitã din douã componente

principale, joncþiunea dintre ele alcãtuind limbul sclero-cornean:
sclerotica sau sclera opacã ºi corneea transparentã care ocupã 1/6
anterioarã a ochiului, care aparþine sistemului dioptric.
2.2.6.1. Sclera
Sclera, ontogenetic similarã durei mater, este un þesut conjunctiv opac,
puþin dilatabil, rezistent, de culoare albã, care acopere 5/6 posterioare ale
globului ocular. O micã porþiune din sclerã este vizibilã, fiind cunoscutã sub
numele de „albul ochiului”, în situaþia în care atât ochiul cât ºi structurile
asociate sunt intacte. La copii sclera are o tentã albãstruie deoarece
coroida pigmentatã se observã prin sclera subþire. La bãtrân are o culoare
gãlbuie datoritã acumulãrii de grãsime ºi elastinã.
Sclera prezintã pentru studiu 2 feþe ºi 2 orificii:
– Faþã exterioarã, netedã pe toatã întinderea, cu excepþia zonelor de inserþie
a muºchilor extrinseci (fig. 1). Este separatã de þesutul periferic ºi ancoratã
Fig. 1. Inserþia muºchilor oculari extrinseci pe sclerã

în orbitã prin þesut conjunctiv dens care alcãtuieºte teaca fascialã sau
capsula Tenon, spaþiul dintre aceasta ºi sclerã fiind numit spaþiul
Tenon (fig. 2). În partea anterioarã este acoperitã de conjunctiva care
se reflectã de pe faþa profundã a pleoapelor.
Fig. 2. Secþiune frontalã prin orbitã cu evidenþierea muºchilor extrinseci ºi capasulei

Tenon ºi þesutul adipos orbitar
– Faþã interioarã priveºte spre coroidã de care este separatã prin

spaþiul supracoroidian ocupat de lamina supracoroidianã scleralã
sub care trec vasele ºi nervii ciliari care lasã amprente.
– Orificiul anterior se continuã cu corneea, linia de demarcaþie fiind
oblicã latero-medial ºi antero-posterior.
– Orificiul posterior este de fapt locul prin care nervul optic pãrãseºte
globul ocular ºi unde sclera se continuã cu duramater care îl
înveleºte. Fasciculele care alcãtuiesc nervul trec prin orificii separate,
motiv pentru care aspectul sclerei este perforat, segmentul respectiv
fiind cunoscut sub numele de lamina cribrosa scleralã.
Structural, sclera este alcãtuitã din 3 lamine principale, care dinafarã
înãuntru sunt:
– Episclera este alcãtuitã dintr-un þesut fibro-elastic prin care trec
tendoanele muºchilor extrinseci pentru a se insera în stratul urmãtor.
– Substanþa proprie este o reþea de fascicule de fibre colagene ºi

elastice care se întrepãtrund cu fibrele din tendoanele muºchilor
oculari. Conþine mai multã apã decât corneea ºi proteoglicani care în
prezenþa apei se umflã ºi fac sclera opacã.
– Lamina fusca scleralã este un strat conjunctiv lax cu numerose fibre elastice
ºi melanocite, care fac ca suprafaþa interioarã a acestui strat sã capete
culoare brunã. Este separatã de coroidã prin spaþiul pericoroidian.
L Vascularizaþia ºi inervaþia sclerei

Arterele sclerei provin din arterele ciliare anterioare, arterele ciliare lungi
posterioare ºi arterele ciliare scurte posterioare.
Arterele ciliare anterioare merg în partea anterioarã a globului ocular
în compania muºchilor extraoculari, formeazã o zonã vascularã sub
conjunctivã ºi apoi perforeazã sclera la scurtã distanþã de cornee ºi se
terminã în marele cerc arterial al irisului.
Arterele ciliare lungi posterioare perforeazã partea posterioarã a
sclerei la distanþã micã de nervul optic ºi merg înainte, pe fiecare parte
a globului ocular, între sclerã ºi coroidã, spre muºchiul ciliar, unde se
împart în douã ramuri.
Arterele ciliare scurte posterioare, în numãr 6-12, merg spre anterior,
în jurul de nervului optic, pânã la partea posterioarã a globului ocular,
unde perforeazã sclera în jurul orificiului nervului optic ºi vascularizeazã
coroida (pânã la ecuator) ºi procesele ciliare.
Sclera este inervatã de nervii ciliari, ramuri din trigemen.
Sclera asigurã protecþie structurilor din interior, menþine presiunea
intra-ocularã ºi forma ochiului datoritã proprietãþilor vâscoelastice ºi dã
inserþie muºchilor extrinseci ai globului ocular.
2.2.6.2. Corneea transparentã
Corneea transparentã este de formã discoidalã, cu o grosime medie de

1 mm ºi un diametru mediu de 7 mm. Proieminã la polul anterior al
ochiului asemãnãtor unei sticle de ceas, între ea ºi sclerã formându-se
ºanþul sclero-cornean (scleral). Gradul de curburã prezintã variaþii
individuale, dar este mai mare la tineri decât la persoanele vârstnice.
Prezintã douã feþe ºi o circumferinþã.
– Faþa anterioarã vine în raport cu mediul exterior când fanta palpebralã este
deschisã, sau cu conjunctiva care acoperã faþa profundã a pleoapelor.
– Faþa posterioarã limiteazã înainte camera anterioarã a globului ocular

venind în raport cu umoarea apoasã.
– Circumferinþa se continuã cu sclera, linia de demarcaþie fiind oblicã
latero-medial ºi antero-posterior, astfel încât faþa anterioarã capãtã
formã elipticã spre deosebire de cea posterioarã care este circularã.
Structural, corneea transparent este un þesut avascular laminar ºi
transpa-rent, alcãtuit din urmãtoarele cinci lamine, dinafarã înãuntru:
– Epiteliul anterior de tip scuamos stratificat nekeratinizat, cu celulele
bazale cilindrice, cele superficiale aplatizate, bogat în terminaþii
nervoase amie-linice libere. La nivelul joncþiunii sclero-corneene se
îngroaºã ºi se continuã cu conjunctiva scleralã.
– Lamina limitantã anterioarã, descrisã de chirurgul englez Bowman, motiv
pentru care este cunoscutã ºi sub numele de membrana Bowman, este o
membranã subþire omogenã ºi fãrã structurã la microscopul optic. La
microscopul electronic s-a descris alcãtuirea din fascicule neregulate de
fibrile colagene ºi reticulare ºi substanþã fundamentalã, fãrã celule.
– Lamina proprie sau stroma este situatã în mijlocul corneei alcãtuind 90%
din grosimea sa. Este alcãtuitã din mai multe straturi de fibrile colagene
aºezate paralel între ele în acelaºi strat ºi perpendiculare cu cele din
straturile vecine, fibroblaste ºi o matrice care conþine proteoglicani.
– Lamina limitantã posterioarã, descrisã de chirurgul francez Descemet in 1758,
este numitã ºi membrana Descemet, dar englezii considerã cã a fost
descoperitã de oftalmologul Duddell. Este diferitã structural de lamina limitantã
anterioarã, fiind alcãtuitã din fibrile colagene atipice care alcã-tuiesc o reþea în
ochiurile cãreia se gãsesc insule de granule electron-dense.
– Epiteliul posterior este unistratificat de tip cuboidal. Este cunoscut ºi
sub numele de endoteliul cornean, termen incorect deoarece este
spãlatã de umoarea apoasã ºi nu de sânge sau limfã.
Limbul sclerocornean reprezintã joncþiunea circularã cea mai vasculari-zatã
dintre cornee ºi sclerã. Stroma corneanã de lângã limb conþine în interior
sinusul venos scleral sau canalul Schlemm tapetat cu endoteliu, care dreneazã
fluidul din camera anterioarã spre venele ciliare anterioare. I se descriu doi
pereþi: perete lateral reprezentat de un ºanþ sãpat în grosimea sclerei, care se
prelungeºte posterior cu pintenele scleral ºi peretele medial alcãtuit din þesut
trabecular lax care se continuã anterior cu lamina limitantã posterioarã a
corneei ºi vine în contact cu lichidul din camerele anterioarã ºi posterioarã a
ochiului. Reþeaua trabecularã este modelatã ca o serie de despicãturi

liniare care permit peretelui intern al canalului Schlemm sã se
deformeze (Johnson ºi Kamm, 1983).
Reþeaua trabecularã nu poate fi consideratã o structurã independentã
deoa-rece embriologic ºi morfologic reprezintã inserþia sclero-irido-corneanã a
muºchiului ciliar (Ruano-Gil ºi colab. – 1986). Nu reprezintã un filtru pasiv, ci un
element contractil, posedând filamente de actinã specifice muºchilor netezi,
asemãnãtoare muºchiului ciliar, dar funcþional cele douã structuri sunt antago-
niste (Wiederholt – 1998). Celulele endoteliale trabeculare au o capacitate de
reînnoire limitatã, ele reducându-se anual cu 0,58 % (Alvarado ºi colab., 1981).
În acelaºi timp, pe mãsura înaintãrii în vârstã, partea posterioarã a reþelei
trabeculare, locul important al drenajului umorii apoase, se mãreºte mai mult, în
concordanþã cu producerea fluidului (Sugiura ºi colab., 1991).
Se realizeazã canalicule avalvulare, cu orificii oblice ºi turtite, prin
care umoarea apoasã filtreazã spre lumenul sinusului venos scleral, dar
sângele nu poate reflua. În peretele medial al canalului Schlemm s-au
descris douã populaþii distincte de astfel de orificii, porii intracelulari ºi
extracelulari (marginali), în total 20.000 de pori, fiecare cu diametrul de
0,1-3 microni. Studii recente au sugerat cã primii ar fi artefacte de fixare
sau prelucrare, în timp ce porii marginali sunt corelaþi cu presiunea de
perfuzie a umorii apoase (Ethier ºi colab., 1998), unii fiind convinºi de
rolul lor facilitant (Allingham ºi colab., 1992).
Contrar specializãrii sale, endoteliul canalului Schlemm îºi menþine proprie-
tãþile din vasele de sânge. De aceea plachetele joacã rol în integritatea cana-
lului, controlând mãrimea porilor, ocluzându-i pe cei mai mari de 3 microni.
În direcþionarea fluxului umoral intervin ºi alþi factori, printre care gra-
dienþii de presiune. Se crede cã þesutul conjunctiv juxtacanalicular
genereazã mãrimea rezistenþei la curgerea umorii apoase, în timp ce
porii stratului intern al endoteliului genereazã numai 10% din ea (Sit ºi
colab., 1997). Endoteliul peretelui intern este considerat un filtru cu o
porozitate micã care genereazã „efectul de pâlnie” prin care umoarea
apoasã merge preferenþial (Johnson ºi colab., 1992).
Acvaporina 1 ºi 3, proteine membranare care funcþioneazã ca niºte
canale selective pentru apã, sunt implicatã în circulaþia umorii apoase, iar
acvaporina 3 contribuie la transparenþa corneei (Dibas ºi colab. – 1998).
Pe lângã calea convenþionalã de scurgere a umorii apoase reprezentatã de
reþeaua trabecularã sau alte componente ale peretelui intern al canalului
Schlemm, a început sã fie clar cã existã ºi un oarecare drenaj al umorii apoase
prin rute uveo-sclerale (Bill, 1993). O parte a umorii apoase se scurge prin þesutul
perivascular al marelui cerc arterial al irisului (Inomata ºi Tawara, 1984).
Blocajul sinusului venos scleral duce la creºterea presiunii intraoculare,
afecþiune denumitã glaucom. Primele tulburãri caracteristice glaucomului
intereseazã peretele intern al canalului care colapseazã reducând
suprafaþa de filtrare, iar astuparea canalelor colectoare este efectul
secundar (Moses ºi colab, 1981). Presiunea intraocularã crescutã produce
retrodeplasarea diafrag-mului iris-cristalin care tensioneazã în plus reþeaua
trabecularã ºi reduce ºi mai mult trecerea fluidului.
L Vascularizaþia ºi inervaþia corneei

Corneea transparentã este avascularã, vasele sanguine ºi limfatice ale sclerei
ºi conjunctivei terminându-se la periferia sa. Reþeaua vascularã din limbul
sclero-cornean ºi umoarea apoasã din camera anterioarã hrãnesc corneea.
Inervaþia este bogatã, fiind asiguratã de nervii ciliari lungi din oftalmic, ram
din trigemen, fãrã a exista formaþiuni receptoare specializate. La periferia
corneei prin ramificãri succesive formeazã plexul inelar din care se desprind
ramuri radiare amielinice care pãtrund în lamina proprie. Ramificaþiile succe-
sive formeazã un plex subepitelial ºi în final un plex intraepitelial.
Corneea transparentã permite trecerea razelor luminoase ºi funcþional
acþioneazã ca o lentilã convergentã. Transparenþa corneei se datoreazã
lipsei vaselor intracorneene, lipsei keratinizãrii în epiteliul anterior ºi
conþinutului redus în apã. În prezenþa apei proteoglicanii se umflã ºi
determinã difuzia luminii, în timp ce în lipsa apei mãrimea proteoglicanilor
scade ºi nu interfe-reazã cu lumina care trece prin matrice.
Corneea este puþin activã imunologic, ceea ce permite efectuarea
transplan-telor corneene homoloage, rareori apãrând fenomene de rejecþie.
2.2.7. Tunica vascularã (uvea)
Tunica mijlocie este denumitã vascularã deoarece conþine cele mai

numeroase vase de sânge din globul ocular, vasele coroidiene, care
aduc substanþe nutritive retinei ºi, datoritã conþinutului bogat în
melanocite, acþioneazã ca un strat care absoarbe lumina. Corespunde
straturilor pial ºi arahnoidian ale meningelui.
Tunica mijlocie, nutritivã, a globului ocular este alcãtuitã din 3
componente principale: coroida, corpul ciliar ºi irisul.
2.2.7.1. Coroida
Coroida este un strat puternic pigmentat de þesut conjunctiv caracterizat

printr-o vascularizaþie extremã care asigurã nutrimente pentru
porþiunea externã a retinei.
Coroida, situatã între sclerã ºi stratul pigmentar al retinei, este o
tunicã subþire, cu grosimea de 0,1-0,2 mm ºi de culoare brun închis.
Anterior se continuã cu corpul ciliar, iar posterior se întinde pânã la
nivelul discului sau papilei optice, pe unde trece nervul optic, ocupând
ca ºi sclera, 5/6 posterioare ale ochiului.
Coroida prezintã douã feþe ºi douã orificii. Faþa externã este unitã de
sclerã prin lamina supracoroidianã sau lamina fusca coroidianã. Faþa
internã este strâns legatã de retina pigmentarã. Orificiul posterior
corespunde discului optic, nivel de la care se continuã cu
leptomeningele (piamater ºi arahnoida). Orificiul anterior se gãseºte la 6
mm înapoia limbului sclerocornean, de unde coroida se continuã cu
corpul ciliar, la nivelul unei zone ondulate numitã ora serrata.
Structura coroidei este laminarã, fiind alcãtuitã din urmãtoarele
lamine, dinafarã înãuntru:
1) lamina supracoroidianã are structurã similarã cu lamina fusca a sclerei, de
care este separatã prin spaþiul pericoroidian;
2) lamina vascularã este formatã dintr-un þesut conjunctiv lax cu numeroase
vene spiralate care converg ºi se varsã în patru vene largi, venele vorticoase, care
traverseazã sclera;
3) stratul coroidocapilar este reprezentat de un strat subþire de capilare
sinusoide incluse în þesut conjunctiv lax;
4) lamina bazalã sau membrana Bruch este reprezentat de membrana bazalã a
epiteliului pigmentar retinian.
L Vascularizaþia ºi inervaþia coroidei

Arterele ciliare scurte posterioare traverseazã sclera lângã discul optic,
dupã care merg sub lamina supracoroidianã a sclerei, ramurile terminale
pãtrunzând prin lamina vascularã, în partea posterioarã a stratului
coroido-capilar. Primele ramuri din arterele ciliare scurte posterioare
formeazã cercul arterial al lui Zinn în jurul nervului optic, din care pleacã
ramuri fine care pãtrund printre fasciculele nervoase.
Arterele ciliare lungi posterioare perforeazã sclera în vecinãtatea

discului optic, urmând apoi un traiect meridional, una fiind situatã
temporal, cealaltã nazal, ajungând pânã la nivelul orei serrata.
Arterele ciliare anterioare perforeazã sclera dupã care dau ramuri
recurente pentru partea anterioarã a stratului coroido-capilar ºi ramuri
spre marele cerc arterial al irisului.
Venele coroidei au traiect spiralat ºi ajung în spaþiul supracoroidian
unde conflueazã în patru vene vorticoase. Acestea traverseazã sclera
oblic, periecua-torial ajungând în final în vena oftalmicã.
Nervii coroidei ºi irisului sunt nervii ciliari lungi (ramuri din nervul
nazociliar) ºi scurþi (ramuri din ganglionul ciliar). Ei perforeazã sclera în
jurul orificiului de intrare a nervului optic, merg anterior prin spaþiul peri-
choroidal ºi inerveazã vasele de sânge ale coroidei. Dupã ce ajung la iris
formeazã un plex în jurul marginii ataºate; de aici derivã fibrele
nemielinizate, care se terminã în muºchii sfincter ºi dilatator pupilari. Alte
fibre din plex sfârºesc într-o reþea pe faþa anterioarã a irisului.
Fibrele provenite din rãdãcina motorie a ganglionului ciliar prin nervul
oculomotor, inerveazã sfincterul pupilar, pe când cele derivate din
simpatic inerveazã muºchiul dilatator pupilar.
Coroida are douã funcþii esenþiale: asigurã nutriþia globului ocular prin vasele
numeroase pe care le conþine ºi contribuie la crearea unei camere obscure,
împiedicând difuziunea razelor, datoritã pigmenþilor pe care îi conþine.
2.2.7.2. Corpul ciliar

Corpul ciliar se gãseºte în partea anterioarã a coroidei ºi are aceeaºi structurã
cu aceasta, cu excepþia stratului coroidocapilar. Periferic se întinde de la 1,5
mm posterior de limbul sclero-cornean, pe o distanþã de 6,5-7 mm în partea
tem-poralã a ochiului ºi 5,5-6 mm în partea nazalã, fiind excentric.
Este traversat de nervii care se distribuie structurilor anterioare ale ochiu-lui,
iar arterele ciliare lungi ºi scurte anterioare pãtrund în interiorul sãu.
Corpul ciliar are formã circularã în plan frontal ºi triunghiularã pe secþiune.
Periferic se continuã posterior cu coroida la nivelul unei zone festonate, ora
serrata ºi anterior cu irisul, alcãtuind împreunã unghiul iridocornean.
Corpul ciliar prezintã douã feþe care delimiteazã împreunã cu cristalinul
camera posterioarã ºi spaþiul vitros, o bazã ºi un vârf. Faþa anterioarã vine în
raport cu umoarea apoasã din camera posterioarã a ochiului. Faþa posterioarã

vine în raport cu corpul vitros, fiind acoperitã de partea ciliarã a retinei.
În partea posterioarã, înconjurând baza irisului, suprafaþa este strãbãturã
de pliuri, numitã coroana ciliarã sau zona plicaturatã. Anterior de aceasta se
gãseºte un strat de muºchi neted alcãtuind zona planã sau inelul ciliar.
Structurã. Corpul ciliar conþine douã structuri specializate: procesele
ciliare ºi muºchii ciliari care, prin contracþie, intervin în procesul acomodãrii.
Procesele ciliare. Corpul ciliar prezintã o suprafaþã cu pliuri care se
întind în plan meridional cãtre cristalin (orbiculus ciliaris), în numãr de
70-80, susþinute de burelete vasculare, procesele ciliare, cu ramificaþii
mai mici, formând un ansamblu de pliuri intricate, coroana ciliarã. Între
ele se gãsesc ºanþuri, vãile ciliare, pline cu þesut conjunctiv care este la
originea fibrelor din ligamentul suspensor al cristalinului numit zonula
sau ligamentul Zinn. Ele sunt inelastice, aranjate radiar ºi se prind cu
cealaltã extremitate pe cir-cumferinþa cristalinului ºi îl menþin în poziþie.
Tensiunea fibrelor zonulei se reduce când muºchii ciliari se contractã.
Epiteliul care acopere procesele ciliare este cilindric sau cuboidal ºi
alcãtuieºte douã straturi care îºi au originea în pereþii cupei optice.
– Lamina superficialã este un epiteliu ciliar pigmentar anterior care cãptuºeºte
cavitatea internã a ochiului ºi conþine celule care secretã umoarea apoasã
în camera anterioarã. Unghiul irido-cornean este ocupat de travee con-
junctive laxe (ligament pectinat) între care se delimiteazã spaþii labirintice în
care pãtrunde umoarea apoasã, în final intrând în canalul Schlemm.
– Epiteliul care acoperã faþa posterioarã a corpului ciliar reprezintã
porþiunea ciliarã a retinei.
Muºchii ciliari sunt reprezentaþi de fascicule de fibre musculare
netede situate în jurul periferiei corpului ciliar, în apropierea joncþiunii cu
sclera. Între fibrele musculare se gãseºte þesut conjunctiv cu
melanocite. Se gãsesc 3 tipuri de fibre cu direcþii diferite: circulare
situate la extremitatea interioarã a corpului ciliar, radiare ºi meridionale,
contracþia lor reglând gradul de curburã al cristalinului.
Contracþia tuturor fibrelor trage corpul ciliar ºi coroida înainte, slãbind
tensiunea exercitatã de zonule Zinn asupra cristalinului care îºi mãreºte
convexitatea pentru vederea de aproape.
Relaxarea tuturor grupelor permite creºterea tensiunii zonulei,
aplatizarea cristalinului pentru focalizarea imaginilor în vederea la distanþã.
Ajustarea finã individualã a fibrelor musculare permite focalizarea

imagi-nilor în vederea intermediarã.
Structurile componente ale corpului ciliar îndeplinesc funcþii diferite,
în ansamblu corpul ciliar are trei roluri esenþiale: asigurã suspensia
cristalinului, intervine în acomodaþie, secretã umoarea apoasã ºi,
probabil, secretã glicoza-minoglicanii din compoziþia corpului vitros.
2.2.7.3. Irisul
Irisul este o structurã contractilã care reprezintã extensia cea mai
anterioarã a tunicii vasculare, se desprinde de la nivelul corpului ciliar,
înaintea irisului ºi are formã circularã, lãsând un orificiu central, pupila.
Poziþia irisului nu este frontalã, cristalinul determinând protruzia sa.
Gray îl descrie sub forma unui trunchi de con, vârful fiind trunchiat de
pupilã. Majoritatea anatomiºtilor îi descriu douã feþe (anterioarã, rugoasã ºi
poste-rioarã, netedã) ºi douã circumferinþe (mare ºi micã sau pupila).
Pupila apare neagrã deoarece atunci când privim prin ea vedem fundul
ochiului care este întunecat datoritã stratul pigmentar al retinei ºi
pigmenþilor din coroidã. La persoanele cu albinism pupila apare roºie
deoarece nu posedã pigment care sã împiedice lumina sã intre prin iris ºi
vasele de sânge din interior, difuz luminate, contribuie la colorarea pupilei.
Irisul formeazã un perete care separã cele douã camere ale globului
ocular: camera anterioarã situatã între faþa posterioarã a corneei ºi faþa
anterioarã a irisului ºi camera posterioarã situatã între faþa posterioarã a
irisului ºi faþa anterioarã a cristalinului ºi zonulei Zinn.
Structural, irisul este alcãtuit din patru straturi:
– Epiteliul anterior este impropriu numit astfel deoarece rezultã prin con-
densarea stromei. Este un strat discontinuu de celule pigmentare ºi fibro-
blaste. Pigmentul este galben-brun ºi grosimea stratului pigmentar
determinã culoarea ochiului: este gros la ochii cãprui ºi subþire la ochii
albaºtri. În aceastã ultimã situaþie lumina suferã o difuzie prin þesuturile
irisului, similarã celei pe care o suferã atunci când trece prin atmosferã
sau apã pentru a forma cerul senin sau oceanele de culoare albastrã.
– Stroma, de origine mezodermicã, este reprezentatã de un þesut
conjunctiv lax slab vascularizat, care conþine fibroblaste ºi melanocite.
– Stratul vascular conþine multe vase sanguine, cu adventicea groasã,
pere-tele având aspect fibros acelular. Vasele au dispoziþie radiarã ºi
provin din marele cerc arterial al irisului.
– Epiteliul posterior, alcãtuit din celule cuboidale mascate de cantitatea

foarte mare de pigment, se continuã cu stratul bilaminar al epiteliului
retinian care acopere procesele ciliare. Unii autori considerã cã
reprezintã partea irianã a retinei.
Irisul conþine douã tipuri de muºchi involuntari, netezi, cu origine
ecto-dermicã, la care ajung fibre nervoase nemielinizate:
– Sfincterul pupilar, alcãtuit din fibre musculare circulare situate în
marginea pupilarã a irisului, se contractã sub control parasimpatic ºi
închide deschi-derea pupilarã (miozã). Nervii parasimpatici sunt fibre
postganglionare cu originea în ganglionul ciliar care abordeazã
muºchiul pe calea nervilor ciliari scurþi.
– Dilatatorul pupilar este reprezentat de un strat subþire situat înaintea
epiteliului posterior, care este alcãtuit din celule dispuse radiar între
corpul ciliar ºi marginea pupilei. Se contractã sub control simpatic ºi
mãreºte deschiderea pupilarã (midriazã). Nervii simpatici sunt fibre
postganglionare cu originea în ganglionul simpatic cervical superior.
Cercetãrile de histochimie din ultimele decenii au adus în discuþie
dubla inervaþie autonomã a muºchilor irisului, la fel ca ºi a celor ciliari.
L Vascularizaþia ºi inervaþia
• Arterele provin din arterele ciliare lungi anterioare ºi posterioare, precum ºi din
arterele proceselor ciliare.
– Arterele ciliare lungi posterioare abordeazã circumferinþa mare a
irisului unde se bifurcã într-un ram superior ºi unul inferior care se
anasto-mozeazã cu cele din partea opusã alcãtuind marele cerc
arterial al irisului. Din acesta se desprind ramuri radiare care prin
ramificare vor forma în marginea pupilarã a irisului micul cerc
arterial, impropriu numit astfel deoarece este incomplet.
– Arterele ciliare anterioare trimit ramuri anterioare spre marele cerc
arterial al irisului ºi posterioare în stratul coroidocapilar. Arterele ºi
venele mici au deseori traiect helicoidal pentru a se putea adapta
modificãrilor de mãrime a irisului ºi pupilei.
• Venele au traiect invers arterelor.
• Nervii irisului provin din nervii ciliari lungi din nervii nazociliari ºi nervii ciliari
scurþi din ganglionul ciliar.
Nervii ciliari lungi inerveazã senzitiv globul ocular, inclusiv corneea. În

plus, ei conþin fibre simpatice din ganglionul cervical superior pentru
muºchiul dilatator pupilar. Fibrele simpatice merg în principal cu nervul
nazociliar, dar existã, de asemenea fibre simpatice în nervii ciliari scurþi,
care trec prin ganglionul ciliar fãrã formarea sinapselor.
Nervii ciliari scurþi conþin fibre nervoase simpatice ºi parasimpatice.
Fibrele parasimpatice provin din nucleul pupilar Edinger-Westphal, se
alãturã nervului oculomotor ºi fac sinapsã în ganglionul ciliar, fibrele
parasimpatice postganglionare pãrãsesc ganglionul ciliar cu nervul ciliar
scurt ºi inerveazã corpul ciliar ºi irisul. Fibrele simpatice sunt furnizate de
ganglionul cervical superior ºi ajung la ganglionul ciliar fie ca ramuri ale
nervului nazociliar, fie direct, prin extensia plexului pe artera oftalmicã
(ramura simpaticã pentru ganglionul ciliar).
Irisul îndeplineºte douã funcþii esenþiale: asigurã culoarea caracteristicã
ochiului ºi controleazã cantitatea de luminã care pãtrunde în interiorul ochiului.
2.2.8. Sistemul dioptric
Sistemul dioptric include structuri care au rolul de a transmite ºi a

refracta lumina pentru a focaliza imaginea pe retinã: corneea, cristalinul,
umoarea apoasã ºi corpul vitros. Cea mai mare refracþie a razelor
luminoase pãtrunse în ochi are loc la nivelul interfaþei aer-cornee.
2.2.8.1. Umoarea apoasã

Umoarea apoasã este un lichid limpede, incolor, format prin transport activ ºi
difuzie din capilarele sanguine în procesele ciliare. Este în cantitate micã, de
0,3-0,4 ml ºi umple camerele anterioarã ºi posterioarã ale globului ocular.
Circulaþia umorii apoase. Filtratul din capilarele sanguine ajunge în
proce-sele ciliare de unde trece în camera posterioarã, apoi, prin pupilã,
în camera anterioarã. Traverseazã canaliculele din unghiul irido-cornean
ajungând în sinusul venos scleral ºi se reîntoarce în sânge prin venele
ciliare anterioare, asigurându-se astfel schimbarea sa permanentã.
Funcþiile principalele ale umorii apoase sunt: menþine constantã
presiunea intraocularã, deci ºi dimensiunile ochiului, refractã lumina ºi
asigurã nutriþia structurilor camerei anterioare, cristalinul ºi corneea.
2.2.8.2. Cristalinul
Cristalinul este un disc de origine epitelialã, biconvex, transparent ºi avascular,
inclus într-o capsulã elasticã, omogenã ºi transparentã. La adult are diametrul
de 9-10 mm. Este aºezat înapoia irisului, cu care vine în contact în regiunea
pupilarã, între camera posterioarã a ochiului ºi corpul vitros.
Elasticitatea cristalinului permite schimbarea formei sub acþiunea
muºchi-lor ciliari, pentru focalizarea razelor luminoase. Puterea sa dioptricã
este mai micã decât a corneei ºi scade cu vârsta, dar are calitatea de a fi
variabilã. Odatã cu înaintarea în vârstã convexitatea se reduce pe ambele
feþe, devine din ce în ce mai opac, ajungându-se uneori la orbire.
Descriere anatomicã. Cristalinul prezintã douã feþe ºi o circumferinþã.
Faþa anterioarã vine în raport cu umoarea apoasã, formând peretele
posterior al camerei posterioare a globului ocular. Convexitatea maximã
se gãseºte în centrul sãu, punct numit polul anterior.
Faþa posterioarã vine în contact cu corpul vitros, este mai bombatã
decât faþa anterioarã ºi are convexitatea maximã central, punct numit polul
posterior. Linia care uneºte cei doi poli este denumitã axa cristalinului.
Circumferinþa sau ecuatorul corespunde corpului ciliar de care este
sus-pendat prin zonula Zinn.
Pe suprafaþa cristalinului se observã de obicei ºase linii suturale
estompate, pornind de la poli spre ecuator, numite radiaþii cristaliniene.
Structura, cristalinul este alcãtuit din trei componente principale:
capsula proprie, epiteliul subcapsular ºi fibrele cristaliniene.
Capsula proprie, elasticã ºi transparentã, împiedicã celulele
migratoare sã pãtrundã în interior. Conþine fibrile colagene incluse într-o
matrice bogatã în glicoproteine ºi glicozaminiglicani sulfataþi.
Epiteliul subcapsular se gãseºte sub capsulã pe faþa anterioarã. Este
cuboi-dal la periferie, devenind cilindric spre ecuator unde au loc
diviziuni celulare prin care se formeazã fibrele cristaliniene.
Fibrele cristaliniene. Celule epiteliale înalt diferenþiate, alungite, hexa-
gonale, formeazã cea mai mare parte a cristalinului. În timpul diferenþierii,
celulele îºi pierd nucleii ºi o parte a organitelor. Acumuleazã proteine numite
cristaline ºi formeazã specializãri membranare (complexe joncþionale). Se
asociazã în lamele, între ele gãsindu-se substanþã cement. La nivelul feþei
anterioare ºi posterioare extremitãþile fibrelor se unesc realizând la nou

nãscut o stea cu trei colþuri. Fibrele cristaliniene se reînnoiesc toatã viaþa.
Cristalinul nu este vascularizat ºi inervat, fiind nutrit de umoarea apoasã. La
sfârºitul vârstei mijlocii, cristalinul îºi pierde treptat elasticitatea, capãtã o
tentã gãlbuie ºi puterea de acomodare scade, în special pentru vederea de
aproape. Ochiul devine presbit, afecþiunea numindu-se presbiopie. La unele per-
soane vârstnice scade transparenþa cristalinului care devine opac, ajungându-se la
cataractã. Aceasta se poate întâlni ºi la copii, congenital, în unele afecþiuni (diabet)
sau în lezãri ale ochiului. În acest caz se extrage cristalinul cu cataractã, ochiul
devenind afac ºi se poate face implant cristalinian.
2.2.8.3. Corpul vitros
Corpul vitros este un gel incolor ºi transparent care umple spaþiul vitros
situat între cristalin, corpul ciliar ºi retinã, formând 4/5 posterioare ale
ochiului. În partea anterioarã prezintã fosa hialoidianã în care pãtrunde
faþa posterioarã a cristalinului.
Conþine multã apã (99%), acid hialuronic ºi câteva fibrile colagene.
Acestea se gãsesc în special la periferie, unde se condenseazã ºi
umoarea vitroasã, alcãtuind împreunã o capsulã, membrana vitroasã
sau hialoidã. Celulele sunt rare, reprezentate de macrofage ºi hialocite,
ultimele fiind responsabile de producerea fibrilelor ºi acidului hialuronic.
În timpul dezvoltãrii intrauterine, artera centralã a retinei se extinde
din nervul optic prin corpul vitros pânã la cristalin, sub numele de arterã
hialoi-dianã, fiind însoþitã de o venã. Elementele vasculare
degenereazã ulterior, rãmânând numai canalul hialoidian.
Nu conþine vase, nutriþia sa asigurând-o vasele retiniene ºi ciliare.
Spre deosebire de umoarea apoasã, turn-over-ul sãu este foarte lent.
Corpul vitros are funcþiile: menþine tensiunea intraocularã ºi forma
ochiu-lui, transmite ºi refractã razele luminoase, menþine retina în
poziþie, formeazã un suport pentru cristalin.
2.2.8.4. Retina
Retina este consideratã tunica receptoare integratoare, reprezentând o
extensie a creierului, de care este conectatã prin nervul optic. Are trei straturi
fundamentale care, dinspre coroidã spre corpul vitros, sunt stratul celulelor
receptoare, stratul intermediar ºi stratul neuronilor ganglionari (multipolari).
Între aceste trei straturi fundamentale se interpun zonele de joncþiune

repre-zentate de straturile plexiforme. Din punct de vedere histologic,
retina este formatã din 10 straturi (fig. 3).
Fig. 3. Structura retinei
1. Membrana limitantã internã, laminã bazalã care separã þesutul nervos al

retinei de þesutul conjunctiv al corpului vitros. Este formatã de prelungirile interne ale
celulelor de suport Müller.
2. Stratul fibrelor nervoase conþine axoni nemielinizaþi ai celulelor ganglio-
nare care converg spre discul optic pentru a forma nervul optic. Printre fibrele nervoase
se gãsesc celule neurogliale fibroase.
3. Stratul celulelor ganglionare este compus din corpul celulelor ganglionare
multipolare.
4. Stratul plexiform intern sau stratul sinapselor interne, conþine sinapsele dintre
axonii neuronilor bipolari, dendritele neuronilor ganglionari, pro-cesele celulelor amacrine ºi
celulelor interplexiforme.
5. Stratul nuclear intern conþine corpul celular al neuronilor bipolari ºi a
neuronilor de asociaþie (interplexiformi, orizontali ºi amacrinei), dar ºi corpii celulelor de
suport Müller.
6. Stratul plexiform extern sau stratul sinapselor externe, conþine dendritele neuronilor
bipolari care fac sinapsã cu segmentele sinaptice ale celulelor
fotoreceptoare cu conuri ºi bastonaºe, procese ale celulelor

orizontale ºi interplexiforme.
7. Stratul nuclear extern conþine corpul celular cu nucleii celulelor cu conuri ºi
bastonaºe. Nucleii celulelor cu conuri sunt ovoidali ºi limitaþi la un singur rând, pe când
nucleii celulelor cu bastonaº sunt rotunzi ºi distribuiþi pe mai multe straturi.
8. Membrana limitantã externã, o laminã bazalã ataºatã retinei neurale. Este
formatã de prelungirile externe ale celulelor de suport Müller.
9. Stratul conurilor ºi bastonaºelor este alcãtuit din porþiunea sensibilã la luminã a
celulelor respective. Conþin o substanþã sensibilã la luminã (rodopsina în bastonaºe ºi
iodopsina în conuri). Ambii pigmenþi joacã un rol important în procesul vizual, ei fiind
reprezentaþi de aldehida vitaminei A1 conjugatã cu o proteinã specificã (rod opsin ºi con
opsin). Lipsa luminii determinã modificãri chimice în aceºti pigmenþi care, la rândul lor,
determinã depolarizarea membranei celulelor receptoare cu apariþia potenþialului de
receptor sau generator, apoi formarea potenþialului de acþiune care este condus spre
creier.
10. Epiteliul pigmentar este un singur strat de celule hexagonale care conþin grãmezi
dense de pigment. Se dezvoltã din stratul extern al cupei optice, iar stratul neural se dezvoltã din
stratul intern al cupei optice. La embrion cele douã straturi retiniene sunt separate prin spaþiul
intraretinian, ele fuzionând în perioada fetalã timpurie. Stratul pigmentar este fixat strâns de
coroidã, dar nu ºi de retina neuralã. Din acest motiv cele douã straturi se pot separa, ca în viaþa
embrionarã, ajungându-se la dezlipire de retinã.
Acest epiteliu pigmentar are multe funcþii, dintre care enumerãm pe
cele mai importante:
1) fagocitoza zilnicã, la nivelul membrane apicale, a fragmentelor rezultate prin
distrugerea segmentelor distale ale conurilor ºi bastonaºelor, având ºi un sistem imun
independent, conectat cu celelalte ale organismului pentru menþinerea stãrii de
sãnãtate;
2) absorbþia, procesarea, transportul ºi eliberarea vitaminei A (retinol) ºi a unora
din produsele intermediare ale ciclului vizual (retinoizi), a unor substanþe care susþin
coroida ºi retina (Baylor, 1996);
3) coordonarea unor aspecte ale polaritãþii apicale ºi bazolaterale a membra-
nei, care este opusã celor mai multe epitelii, porþiuni care sunt activate în ciclul visual
(Bok, 1993), menþinând astfel homeostazia mediului ionic retinian;
4) furnizeazã acizi graºi omega-3 ºi glucozã, precursori ai membranelor

fotoreceptoare, care reprezintã ºi surse de energie (Okada ºi colab., 2001, Strauss,
2005).
Interiorul ochiului reprezintã un spaþiu imun privilegiat care este deconectat
de sistemul imun al fluxului sanguin (Wenkel ºi Streilein, 2000). Substratul
acestui privilegiu este reprezentat de epiteliul pigmentar retinian pe douã cãi:
1) reprezintã o barierã mecanicã densã care separã spaþiul intern al ochiului de fluxul
sanguin, bariera hemato-retinianã (Ishida ºi colab., 2003);
2) comunicã cu sistemul imun pentru a calma reacþia imunã în ochiul sãnãtos sau
pentru a activa sistemul imun în caz de boalã, prin secreþia unor sub-stanþe imunomodulatoare,
printre care interleukine (Relvas ºi colab., 2009).
Ciclul vizual îndeplineºte un rol important în menþinerea funcþiei
vizuale ºi trebuie sã se adapteze la diferite cerinþe, cum ar fi vederea la
întuneric sau luminã (Lamb ºi Pugh, 2004).
Ochiul uman au douã axe importante: axa opticã ºi axa vizualã. Axa
opticã reprezintã axa de simetrie a componentelor optice care participã la
formarea imaginii pe retinã. Zona de pe retinã aflatã la intersecþia cu axa
opticã este locul unde aberaþiile optice sunt minime, deci rezoluþia imaginii
proiectate este optimã. Axa vizualã este determinatã de centrul optic al
sistemului de proiecþie opticã (cornee ºi cristalin) ºi de locul de pe retinã
care asigurã cea mai bunã definiþie a imaginii (fovea centralis).
Pentru o vedere optimã aceste douã axe ar trebui sã coincidã, pentru
a suprapune imaginea cea mai clarã peste zona de pe retinã cea mai
aptã sã o detecteze. Totuºi nu se cunosc specii la care aceastã
coincidenþã sã aibã loc. De exemplu la om unghiul dintre cele douã axe
este de aproximativ 5°, cu axa opticã deplasatã în direcþie nazalã faþã
de fovea centralis. La alte specii deplasarea poate fi în direcþie nazalã
sau temporalã. Nu se cunoaºte motivul pentru care aceastã deviaþie a
rãmas necorectatã de-a lungul procesului evo-lutiv (Iizuka, 2007).
La vertebrate existã o a treia axã, determinatã de poziþia nervului optic,
care creeazã pe retinã o zonã incapabilã sã recepteze lumina, numitã pata
oarbã. La om pata oarbã se situeazã la aproximativ 15° de la fovea
centralis în direcþie nazalã ºi ocupã aproximativ 6° din câmpul vizual.
2.3. SEGMENTUL DE CONDUCERE AL SISTEMULUI VIZUAL
Calea vizualã
Calea vizualã începe la nivelul retinei, unde se gãsesc atât receptorii

senzo-riali, cât ºi primii doi neuroni ai cãii (fig. 3).
I. Stratul celulelor receptoare este format din neuroni înalt diferenþiaþi
care, dupã forma segmentului lor extern, sunt celule cu bastonaºe ºi cu
conuri (fig. 3). Aceste celule conþin pigment fotosensibil ºi au un numãr ºi o
distribuþie diferitã. Astfel, celulele cu conuri, aproximativ 7 milioane, se
concentreazã în macula lutea ºi sunt prezente exclusiv în fovea centralis,
numãrul lor scãzând în retina perifericã. Fovea centralis conþine numai
conuri ºi este adaptatã pentru acuitatea vizualã cea mai înaltã.
Bastonaºele sunt mai numeroase decât conurile, în numãr de 130 de
milioane, predominã în afara maculei, în retina perifericã. În toate
celelalte puncte, bastonaºele depãºesc conurile.
Celula cu bastonaº este alcãtuitã din douã pãrþi: 1) segmentul extern
(SEB), alungit, cilindric, de forma unui bastonaº, fotoreceptorul propriu-zis,
2) segmentul intern (SIB) cu rol metabolic.
Celulele cu bastonaº asigurã vederea scotopicã, la luminozitate scãzutã
fãrã perceperea culorilor, doar alb-negru. SEB are o structura specialã,
conþinând un mare numãr de discuri membranare suprapuse (pânã la
2000). Membrana discurilor este formatã din subunitãþi membranare (cca 5
nm diametru) în centrul cãrora se gãseºte pigmentul fotosensibil, rodopsina
7 8
(10 -10 molecule/bastonaº), alcãtuitã din opsinã (partea proteicã) ºi cromo-
forul retinal (aldehida vitaminei A, partea prosteticã).
Celulele cu conuri au formã de con, iar în loc de discuri posedã o
membrana plisatã. Pigmentul fotosensibil al conurilor este iodopsina. La
om s-au identificat trei tipuri de conuri, cu sensibilitate cromaticã diferitã
ºi care conþin trei tipuri de pigmenþi iodopsinici: eritrolab (l-570 nm),
clorolab (l-535 nm) ºi cianolab (l–445 nm).
Conurile funcþioneazã pentru vederea centralã, în timpul luminii
strãlu-citoare ºi intervin în discriminarea culorilor (vedere fotopicã).
În acest fel retina va media douã tipuri de vedere:
– centralã, mediatã de celulele cu conuri ºi rãspunzãtoare de acuitatea vizualã
(maximã la nivelul foveii centrale), de vederea diurnã ºi cea cromaticã, ºi
– perifericã, mediatã de bastonaºe, responsabilã de vederea nocturnã ºi

de detecþia deplasãrii.
Segmental fotoreceptor extern trece printr-un proces constant de
distrugere prin procese fotooxidative. Pentru menþinerea vederii va trebui
reînnoit perma-nent, iar resturile fagocitate de cãtre pigmentul retinian. La
aproximativ 11 zile este reînnoit segmentul extern al celulelor
fotoreceptoare pe toatã lungimea retinei (Green ºi Besharse, 2004).
Celulele fotoreceptoare au funcþia de traducere a semnalului vizual,
radiaþia electromagneticã din domeniul vizibil, în semnal electric.
Excitarea celulelor receptoare duce la modificãri chimice ºi la apariþia
semnalului electric. Modificãrile chimice constau în descompunerea
pigmen-tului fotosensibil din conuri (mult mai rapidã), respectiv bastonaºe,
în timp ce semnalul electric duce la o hipersensibilitate a celulelor
receptoare, astfel încât mediatorul este eliberat continuu ºi în cantitatea
necesarã unei activitãþi spontane a celulelor nervoase subiacente.
II. Stratul intermediar este reprezentat de 4 categorii de interneuroni:
bipolari, orizontali, amacrini ºi interplexiformi (fig. 3).
a) Neuronii bipolari preiau informaþia de la receptori ºi o transmit neuronilor
ganglionari. Aceºtia reprezintã primul neuron al cãii vizuale. Dendritele lor se îndreaptã spre
segmentul sinaptic al celulelor receptoare. Din punct de vedere morfologic sunt împãrþiþi în
douã mari grupe: 1) unii care fac sinapsã numai cu celulele cu bastonaºe, în timp ce axonii
lor, prin inter-mediul neuronilor amacrini, fac sinapsã cu neuronii ganglionari ºi 2) alþii care
fac sinapsã numai cu celulele cu conuri ºi, la rândul lor, sunt de douã tipuri: neuroni
invaginaþi ºi neuroni plaþi.
Neuronii invaginaþi care trimit dendritele spre invaginaþiile
pediculului sinaptic al conurilor, sunt de trei feluri:
1) neuroni mici, destinaþi conurilor pentru roºu sau pentru verde, care fac
sinapsã cu un singur con, respectiv cu un singur neuron ganglionar, aspect caracteristic
conurilor din fovea centralis;
2) neuronii destinaþi conurilor pentru culoarea albastrã (tot în proporþie de
unu la unu);
3) neuroni difuzi, care fac sinapsã cu mai multe celule cu conuri ºi care se
aflã în afara maculei.
Neuronii plaþi realizeazã sinapse neinvaginate, plate, cu unul sau
mai multe conuri.
La prima vedere ruta intraretinianã receptori-neuroni bipolari-neuroni
gan-glionari, este aparent independentã pentru cele douã tipuri de celule
receptoare, dar aceastã independenþã este relativã deoarece existã

sinapse electrice între conuri ºi bastonaºe ºi neuronii orizontali
interconecteazã celu-lele receptoare ºi în plus realizeazã ºi conexiuni între
diferiþi neuroni bipolari. La întuneric, celulele receptoare retiniene
elibereazã continuu mediatorul lor chimic (probabil glutamat). Absorbþia
luminii de cãtre pigmentul lor fotosensibil întrerupe eliberarea mediatorului.
Iluminarea retinei va excita neuronii bipolari de tip „on” ºi-i va inhiba
pe cei de tip „off”. În acest fel, tipul neuronilor bipolari („on” sau „off”)
va determina marcajul funcþional al neuronilor ganglionari („on” sau
„off”) cu care face sinapsã.
b. Neuronii orizontali participã la formarea stratului plexiform extern al
retinei, loc în care se realizeazã sinapse între celulele receptoare,
dendritele neuronilor bipolari, prelungirile neuronilor orizontali ºi
neuronii interplexi-formi. Neuronii orizontali realizeazã contrastul între
receptorii iluminaþi ºi cei neiluminaþi, contrast întãrit ºi prin acþiunea
asupra dendritelor neuro-nilor bipolari de tip „off”.
c. Neuronii amacrini ale cãror prelungiri se aflã în stratul plexiform intern, strat la
a cãrui formare participã ºi axonii neuronilor bipolari ºi dendritele neuronilor ganglionari.
Funcþional neuronii amacrini pot fi: 1) neuroni de tip T, care rãspund atât la începutul,
cât ºi la sfârºitul iluminãrii, sunt aferentaþi de ambele tipuri de neuroni bipolari, „on” ºi
„off” ºi exercitã o acþiune inhibitorie asupra neuronilor ganglionari de tip on-off; 2)
neuroni de tip S, care întãresc contrastul, îndeplinind rolul neuronilor orizontali din stratul
plexiform extern.
d. Neuronii interplexiformi, dopaminergici, constituie un dispozitiv de tip feed-back care
reîntoarce informaþia din stratul plexiform intern spre cel extern.
III. Stratul neuronilor ganglionari reprezintã al doilea neuron al cãii
vizuale. Dendritele lor fac sinapsã cu neuronii bipolari ºi cu cei amacrini
în stratul plexiform intern, în timp ce axonii lor converg spre papila opticã
pentru a forma nervul optic (fig. 3).
Repartiþia acestor neuroni în retinã este inegalã, fiind mai numeroºi în
maculã, în jumãtatea superioarã (dar nu ºi la nivelul foveei) ºi în retina vizualã.
Neuronii ganglionari pot fi grupaþi în trei categorii: neuroni mici (X),
neuroni mari (Y) ºi neuroni W.
Neuroni mici (X) reprezintã 80% din neuronii ganglionari, au densitatea
maximã la nivelul maculei ºi axoni care se proiecteazã pe neuronii parvo-
celulari ai nucleului dorsal al corpului geniculat lateral ºi în aria tectalã. Sunt
implicaþi în vederea de înaltã acuitate a imaginilor ºi culorilor.
Neuronii mari sau Y (10% din numãrul total) se gãsesc mai ales în
retina perifericã, iar axonii lor, cu vitezã mare de conducere proiecteazã
pe neuronii magnocelulari din nucleul dorsal al corpului geniculat lateral
ºi în coliculul superior. Sunt implicaþi în analiza formei brute a obiectelor
ºi în urmãrirea unei þinte în miºcare.
Neuronii ganglionari X ºi Y, dupã modul cum rãspund la stimuli, se
împart în neuroni „on” ºi neuroni „off”, marcajul fiind condiþionat de tipul
neuronilor bipolari cu care fac sinapsã. Aceºti neuroni se organizeazã în
câmpuri recep-toare retiniene, unde vor avea o activitate diferenþiatã de
tip on sau off. Astfel, la nivelul acestor câmpuri, între centru ºi periferia
lor va exista un antagonism funcþional centro-periferic.
Cum însã axonii acestor neuroni intrã în alcãtuirea nervului optic,
înseamnã cã retina este conectatã la corpul geniculat lateral prin canale
oponente din punct de vedere funcþional de tip on ºi off, care la rândul
lor sunt subîmpãrþite în canale de tip X ºi Y.
Neuronii W (10%) sunt aferentaþi prin intermediul neuronilor amacrini de
tip T, iar axonii se proiecteazã în aria pretectalã ºi în coliculul superior. Sunt
neuroni de tip on-off, descãrcând impulsuri atât la iluminare, cât ºi la
încetarea acesteia. Au rol în miºcãrile capului ºi ale ochilor la luminã.
De la celulele receptoare pânã la neuronii ganglionari, informaþia vizualã se
transmite pasiv, fãrã apariþia unor potenþiale de acþiune, în timp ce de la nivelul
stratului ganglionar propagarea informaþiei se face prin potenþiale de acþiune.
Înainte de a discuta structura cãii vizuale, trebuie sã definim câmpul vizual ºi
modul de proiectare a porþiunile sale pe retinã ºi în diferitele segmente ale cãii.
Câmpul vizual reprezintã totalitatea punctelor din spaþiu cuprinse cu privirea
când ambii ochi privesc un punct fix (privirea imobilã). Câmpul vizual
monocular corespunde unui singur ochi ºi are dimensiunile urmãtoare: lateral
90°, superior 70°, medial 50° ºi inferior 40°. Câmpul vizual binocular asigurã
vederea stereoscopicã. Se subdivide în douã hemicâmpuri vizuale, unul drept
ºi altul stâng, fiecare din ele proiectându-se pe ambele retine. Porþiunea
centralã a câmpului vizual este perceputã cu ambii ochi, constituind aria
binocularã a câmpului vizual. Existã ºi o arie monocularã, detectatã doar de
retina nazalã, situatã la partea lateralã a fiecãrui hemicâmp vizual.
La nivelul retinei imaginea este realã, mai micã ºi inversatã datoritã
traversãrii sistemul dioptric. Astfel, porþiunea nazalã a câmpului vizual se
proiecteazã pe retina temporalã, în timp ce pe retina nazalã se proiecteazã
porþiunea tempo-ralã a câmpului vizual, partea superioarã a câmpului vizual
este proiectatã pe jumãtatea inferioarã a retinei, iar jumãtatea superioarã a
acesteia primeºte proiecþia jumãtãþii inferioare a câmpului vizual.
2.3.1. Nervul optic
De la nivelul papilei optice, dupã ce strãbat choroida ºi sclerotica, axonii

neuronilor ganglionari, în total 1,1 milion de fibre nervoase pentru
fiecare ochi (Montgomery, 1998), capãtã mielinã ºi formeazã nervul
optic. În orbitã formeazã axul conului muºchilor drepþi ai globului ocular,
apoi o pãrãseºte prin orificiul optic, intrã în craniu, se încruciºeazã cu cel
de partea opusã ºi formeazã chiasma opticã. Este întecuit în cele trei
foiþe meningeale, dura mater, arahnoida ºi piamater.
Diametrul lui creºte de la aproximativ 1,6 mm în interiorul ochiului la 3,5
mm în orbitã, la 4,5 mm, în spaþiul cranian. Lungimea nervului optic este de 1
mm în globul ocular, 24 mm în orbitã, 9 mm în canalul optic ºi 16 mm în spaþiul cranian,
înainte de chiasma opticã.
La ieºirea din orbitã, fibrele temporale din componenþa nervului se
aºeazã lateral, cele nazale medial, iar cele maculare subdivid
mãnunchiul temporal într-un fascicul superior ºi altul inferior. Când
nervul optic atinge chiasma, fibrele maculare vor cãpãta o poziþie
centralã, între cele nazale ºi cele temporale (fig. 4).
Chiasma opticã este o lamã nervoasã dispusã transversal la baza creierului,
sub hipotalamus (Colman, 2006). La nivelul chiasmei doar fibrele nazale ale
nervilor optici se încruciºeazã, în timp ce fibrele temporale, îºi pãstreazã poziþia
lateralã ºi intrã în tractul optic homolateral. Decusaþia este un aspect de
adaptare a ochilor orientaþi frontal, având astfel vedere binocularã.
Decusaþia acestor fibre formeazã douã genunchiuri: unul anterior, prin
încruciºarea fibrelor nazale inferioare ºi celãlalt posterior, format din încru-
ciºarea fibrelor nazale superioare. Fibrele maculare vor avea o comportare
identicã. Astfel, dacã cele din jumãtatea nazalã a maculei se încruciºeazã la
partea posterioarã a retinei, cele din jumãtatea temporalã sunt directe ºi
intrã în tractul optic de aceeaºi parte. În partea posterioarã a chiasmei
optice se aflã alipit un fascicul comisural care leagã corpul geniculat medial
dintr-o parte cu celãlalt de partea opusã; este comisura lui Gudden (fig. 5),
care nu participã la transmiterea impresiilor vizuale.
Tractul optic (bandeleta opticã) porneºte din unghiul posterolateral al
chiasmei optice, înconjurã faþa ventrolateralã a pedunculului cerebral
respec-tiv, participând la delimitarea spaþiului opto-peduncular, dupã
care, majori-tatea fibrelor sale alcãtuiesc fasciculul retinogeniculat care
se terminã în corpul geniculat lateral (fig. 5).
Cadranul
temporal
inferior
drept
Fig. 4. Traiectul fibrelor retiniene în nervul, chiazma ºi tractul optic
Alte fibre ale tractului optic, care nu fac parte din calea vizualã, vor
urma douã direcþii diferite: unele prin braþul conjunctival superior, spre
coliculul superior ºi în pretectum, fiind suportul unor reflexe oculare; alte
fibre ajung în nucleul suprachiasmatic al hipotalamusului, având rol în
reglarea neuro-endocrinã la stimuli vizuali.
Fiecare tract optic cuprinde urmãtoarele categorii de fibre:
1) nazale, de la retina de partea opusã, situate în partea medialã a tractului;
2) temporale, de la retina homolateralã, cu dispoziþie lateralã în tract;
3) maculare, din jumãtatea nazalã a maculei controlaterale, respectiv din jumã-tatea
temporalã a maculei de aceeaºi parte, care ocupã axul tractului optic.
Astfel, în fiecare tract optic se gãsesc toate fibrele care realizeazã
reprezen-tarea completã a hemicâmpului vizual opus.
Comisura lui Gudden
Fig. 5. Calea opticã – proiecþiile nervilor optici
Corpul geniculat lateral este format din doi nuclei, ventral ºi dorsal.
Nucleul ventral, cu rol în integrarea vizuo-motorie, primeºte colaterale ale
tractului optic ºi are conexiuni cu coliculul superior ºi pretectum. Nucleul
dorsal, cu structurã laminarã (16 lamine), reprezintã cel de al treilea neuron
al cãii vizuale, aferenþele acestuia fiind date de tractul optic.
Neuronii geniculaþi sunt tot de tip „on” sau „off”, la nivelul corpului geniculat
lateral existând câmpuri receptoare cu antagonism funcþional centro-
-periferic. Spre deosebire de câmpurile receptoare retiniene, la nivelul

corpului geniculat lateral acest contrast este mai pronunþat prin
acþiunea modulatoare a fibrelor corticale asupra outputului retinian
îndreptat înspre corpul geniculat lateral (Petrovanu ºi colab., 1999).
Înainte de a face sinapsã, fibrele retiniene se împart în 4-6 arborizaþii
terminale, astfel încât celor 1 milion de fibre ale nervului optic le
corespund 4-5 milioane de neuroni geniculaþi din nucleul dorsal.
Menþionãm ºi prezenþa fenomenului invers, de convergenþã a mai
multor fibre retiniene spre un neuron geniculat.
Laminele 1 ºi 2, situate în partea ventralã a nucleului dorsal, sunt
magno-celulare ºi fac sinapsã cu axonii neuronilor retinieni ganglionari
mari (Y), în timp ce laminele 3-6, parvocelulare, fac sinapsã cu axonii
neuronilor gan-glionari mici (X).
În laminele 1, 4 ºi 6 fac sinapsã fibrele nazale de la retina controlateralã, în
timp ce lamele 2, 3 ºi 5 primesc fibrele temporale de la retina de aceeaºi parte.
La nivelul marginii rostrale a corpului geniculat lateral, lamele 4 ºi 6 se
unesc primind proiecþia fibrelor nazale ale câmpului vizual monocular.
Pe marginea caudalã se proiecteazã fibrele maculare în timp ce, faþã
de un plan orizontal ce trece prin macula lutea, partea medialã a
corpului geniculat lateral primeºte proiecþia fibrelor din cadranele
superioare ale celor douã retine, iar în partea sa lateralã se proiecteazã
fibrele cadranelor retiniene inferioare.
Axonii neuronilor de releu din corpul geniculat lateral al talamusului
vor forma tractul geniculocalcarin.
Tractul geniculocalcarin cunoscut ºi sub numele de tractul
geniculostriat sau radiaþiile optice, este o structurã complexã care
conduce informaþii vizuale de la nucleul geniculat lateral la cortexul
vizual (fig. 6). Se diferenþiazã douã curente de fibre.
Fibrele de la nivelul retinei inferioare, trec prin lobul temporal fãcând
o curbã în jurul cornului inferior al ventriculului lateral („ansa Meyer” sau
„ansa Archambault”). Se angajeazã apoi pe sub cornul occipital
ventricular, în final ajungând pe cele 2/3 anterioare ale marginii
inferioare a fisurii calcarine. Transportã informaþii de la cadranele
superioare ale câmpului vizual. O leziune în lobul temporal care
intereseazã ansa Meyer produce o pierdere caracteristicã a vederii în
cadranul superior corespunzãtor (quadran-tanopia).
Fibrele de la nivelul retinei superioare ce traverseazã direct lobul parietal
spre lobul occipital prin segmentul retrolenticular al capsulei interne, descriu
Fig. 6. Cãile vizuale
o curbã în jurul peretelui extern al cornului occipital al ventriculului lateral

(„ansa Baum”), ajungând la cortexul vizual de pe cele 2/3 anterioare ale
marginii superioare al fisurii calcarine. Transportã informaþii de la partea
inferioarã a câmpului vizual. Traseul acestor fibre fiind mai scurt, sunt mai
puþin predispuse la leziuni (Kier ºi colab., 2004).
Se descrie ºi un al treilea curent de fibre cu origine în maculã, care se
interpune între primele douã curente ºi se terminã pe extremitatea
posterioarã a fisurii calcarine.
Deoarece dupã chiasma opticã nu mai existã nici o încruciºare de fibre,
fiecare emisfer cerebral va controla hemicâmpul vizual contralateral.
2.4. SEGMENTUL CENTRAL AL SISTEMULUI VIZUAL
2.4.1. Centrii corticali vizuali

Cortexul vizual al creierului este responsabil pentru procesarea informaþiilor
vizuale ºi este situat în lobul occipital. Se identificã aria primarã ºi arii secundare.
Cortexul vizual primar, cunoscut ºi sub numele de cortexul striat sau
V1, este echivalent cu anatomic aria 17 Brodmann sau BA17.
Cortexul vizual extrastriat, secundar, denumit V2, V3, V4 ºi V5,

cuprinde ariile 18 Brodmann (parastriatã) ºi 19 Brodmann (prestriatã).
Existã un cortex vizual în fiecare emisferã a creierului. Cortexul vizual
al emisferei stângi primeºte semnale de la câmpul vizual drept, iar
cortexul vizual din emisfera dreaptã de la câmpul vizual stâng.
Cortexul vizual primar, V1, este koniocortex (de tip senzorial), situat
în ºi în jurul fisurii calcarine în lobul occipital. V1 din fiecare emisferã
primeºte informaþii direct de la nucleul geniculat lateral ipsilateral.
Fiecare V1 transmite informaþii pe douã cãi primare, numite curentul
dorsal ºi curentul ventral. Curentul dorsal începe cu V1, trece prin zona
vizualã V2, apoi în zona dorsomedialã ºi zona vizualã MT (V5) ºi la cortexul
parietal posterior. Curentul dorsal este asociat cu miºcarea, reprezentarea
locaþiei obiectului ºi controlul ochilor ºi braþelor, în special atunci când
informaþiile vizuale sunt utilizate pentru a ghida sacade sau de a ajunge
(Goodale ºi Milner, 1992). Curentul ventral începe cu V1, trece prin zona
vizualã V2, apoi prin zona vizuala V4 ºi la cortexul temporal inferior.
Curentul ventral este asociat cu recunoaºterea formei ºi reprezentarea
obiectului. Este asociat ºi cu memoria de lungã duratã.
Cortexul vizual primar este înalt specializat pentru procesarea informaþiilor
despre obiectele statice ºi în miºcare ºi este excelent în recunoaºterea formelor.
Cortexul vizual primar este aproximativ echivalent cu cortexul striat ana-
tomic. Numele „cortex striat” este derivat din stria lui Gennari, un fascicul
distinctiv, vizibil cu ochiul liber, care reprezintã axonii mielinizaþi din corpul
geniculat lateral care se terminã în stratul 4 din substanþa cenuºie.
Cortexul vizual primar este împãrþit în ºase straturi distincte funcþional,
etichetate la 1 la 6. Numãrul mediu de neuroni în cortexul vizual primar al
adultului, în fiecare emisferã, a fost estimat la aproximativ 140 de milioane
(Leuba ºi Kraftsik, 1994; Gilissen ºi Zilles, 1996).
Stratul 4, care primeºte cele mai multe inputuri vizuale de la nucleul
geniculat lateral (LGN), este subdivizat în 4 straturi, etichetate 4A, 4B,
4C= ºi 4C>. Sublamina 4C= primeºte date de cele mai multe inputuri
magno-celulare de la nucleul geniculat lateral, în timp ce stratul de 4Cß
primeºte inputuri de la cãile parvocelulare.
Aria vizualã V2, numitã ºi cortex prestriat, este a doua mare arie din cortexul
vizual ºi prima regiune din aria de asociaþie vizualã. Aceasta primeºte
conexiuni puternice de la aria V1 (direct ºi via pulvinar) ºi trimite legãturi
puternice spre V3, V4 ºi V5. Trimite ºi conexiuni puternice de feedback spre V1.
Din punct de vedere anatomic, V2 este împãrþitã în patru cadrane, o repre-
zentare dorsalã ºi ventralã în emisferele stângã ºi dreaptã. Împreunã, aceste
patru regiuni furnizeazã o hartã completã a lumii vizuale. Funcþional, V2

are multe proprietãþi comune cu V1. Celulele sunt reglate la proprietãþi
simple, cum ar fi orientarea, frecvenþa spaþialã ºi culoarea. Rãspunsurile
celor mai mulþi neuroni V2 sunt, de asemenea, modulate de proprietãþi
mai complexe, cum ar fi orientarea contururilor iluzorii ºi chiar dacã stimulul
este parte dintr-o figurã sau teren (Qiu ºi von der Heydt, 2005).
Cercetãrile recente au arãtat cã celulele V2 prezintã o cantitate micã
de modulãri atenþionale (mai mult de V1, mai puþin de V4), sunt reglate
pentru modele de complexitate moderatã ºi pot fi conduse de mai multe
orientãri la diferite subregiuni într-un singur câmp receptiv.
Aria vizualã V3 sau al treilea complex vizual se referã la regiunea de
cortex situatã imediat în faþa V2. Termenul de „complex” este justificat de
faptul cã existã controverse încã în ceea ce priveºte amploarea zonei V3,
cu douã sau trei subdiviziuni funcþionale. De exemplu, Essen ºi colab.
(1986) au propus existenþa subzonei „V3 dorsalã” în partea superioarã a
emisferei cerebrale, care este diferitã de „V3 ventralã” situatã în partea
inferioarã a creierului. V3 dorsal ºi ventral au legãturi distincte cu alte pãrþi
ale creierului, apar diferite în secþiuni colorate cu o varietate de metode ºi
conþin neuroni care rãspund la diferite combinaþii de stimuli vizuali (de
exemplu, neuronii selectivi pentru culoare sunt mai frecvenþi în V3 ventral).
Au fost raportate subdiviziuni suplimentare, inclusiv V3A ºi V3B, situate în
apropiere de V3 dorsal, dar nu alãturi de V2.
V3 dorsal este în mod normal, considerat a fi parte din curentul dorsal, care
primeºte inputuri de la V2 ºi din zona vizualã primarã ºi le proiecteazã în
cortexul parietal posterior. Acesta poate fi anatomic situat în zona Brodmann
19. Recentele cercetãri prin fMRI a sugerat faptul cã zona V3/V3A poate juca un rol în
prelucrarea miºcãrii globale, de ansamblu (Braddick ºi O’Brian, 2001). Alte studii preferã sã
considere V3 dorsalã, ca parte dintr-o zonã mai mare, numitã aria dorsomedialã, care conþine o
reprezentare a întregului câmp vizual. Neuronii din aria dorsomedialã rãspund la miºcarea
coerentã a obiectelor care acoperã porþiuni extinse din câmpul vizual (Lui ºi colab, 2006).
V3 ventral (VP) are legãturi mult mai slabe cu zona vizualã primarã ºi conexiuni
mai puternice cu cortexul temporal inferior. În timp ce studiile anterioare au arãtat
cã VP conþinea numai o reprezentare din partea superioarã a câmpului vizual
(deasupra punctului de fixare), lucrãri mai recente indicã faptul cã aceastã
reprezentare este mai extinsã, cã ºi alte zone vizuale ar putea
conþine o reprezentare vizualã completã. VP mai extinsã este

menþionatã ca aria ventrolateralã posterioarã (Rosa ºi Tweedale, 2000).
Aria vizualã V4 face parte din cortexul vizual extrastriat, fiind situat
anterior de V2 ºi posterior de aria inferotemporalã posterioarã (PIT).
Cuprinde cel puþin patru subregiuni (V4d stângã ºi dreaptã, V4v stângã
ºi dreaptã) ºi, dupã unii, subdiviziuni rostrale ºi caudale. Încã nu se
cunoaºte care este omologul ariei V4 la om.
V4 este prima arie din curentul ventral care arãta o puternicã modulare
atenþionalã. Cele mai multe studii indicã faptul cã o atenþie selectivã poate
schimba rata aprinderilor în V4 cu aproximativ 20% (Goodale ºi Milner, 1992).
Ca ºi V1, V4 este reglatã pentru orientare, frecvenþã spaþialã ºi culoare.
Spre deosebire de V1, V4 este acordatã pentru aspectele de complexitate
intermediarã a obiectelor, cum ar fi forme geometrice simple. Nu este reglatã
pentru obiecte complexe, cum sunt ariile din cortexul inferotemporal.
Aria vizualã V5, cunoscutã ºi sub numele de aria vizualã MT
(temporal mijlocie), este o regiune a cortexului vizual extrastriat care se
considerã cã joacã un rol major în percepþia miºcãrii, integrarea
semnalelor locale de miºcare în percepþii globale ºi ghidarea unor
miºcãri ale ochilor (Born ºi Bradley, 2005).
Aria vizualã V5 este conectatã la o gamã largã de arii corticale ºi subcor-
ticale. Inputurile sale includ ariile corticale vizuale V1, V2, V3 ºi dorsale (aria
dorsomedialã), (Felleman D, Van Essen, 1991), regiunile koniocelulare ale
nucleului geniculat lateral (Sincich ºi colab., 2004) ºi pulvinarul inferior.
Studiul proprietãþilor electrofiziologice ale neuronilor din V5 a arãtat
cã o mare parte din celule au fost reglate pentru viteza ºi direcþia
miºcãrii stimulilor vizuali, sugerând cã ar avea un rol important în
prelucrarea miºcãrii vizuale (Maunsell ºi Van Essen, 1983).
Cortexul vizual primar se organizeazã, similar altor arii senzoriale, în
coloane corticale (Mountcastle, 1957; Kolb ºi Whishaw, 2003). Fiecare
coloanã de orientare este activatã numai de o anumitã orientare a stimului
vizual linear, diferenþa de orientare între stimulii care activeazã douã
coloane vecine fiind de 5-10 grade. Printre coloanele de orientare se
gãsesc cilindri corticali, cu rol în perceperea culorilor. Pe lângã acestea
existã ºi coloane de dominanþã ocularã, care rãmân predominent legate de
un ochi sau altul, dar pentru cã în componenþa lor se aflã ºi neuroni
complecºi (care primesc impulsuri de la ambele retine ºi fac legãtura între
aceste coloane) ele nu sunt coloane monoculare.
Se foloseºte ºi noþiunea de hipercoloanã corticalã (Hubel ºi Wiesel,

1977) care este sinonimã cu modul cortical (Mountcastle, 1957), alcã-
tuitã dintr-un set complet de coloane de orientare care acoperã 360° ale
unui câmp receptor, un set de douã coloane de dominanþã ocularã ºi
cilindrii corticali pentru culori. Aceste hipercoloane, care se succed,
analizeazã toate informaþiile dintr-o anumitã arie a câmpului vizual. Mai
întâi se descompune informaþia vizualã, pentru a deosebi formele ºi
miºcãrile din câmpul vizual, dupã care se realizeazã vederea binocularã.
La nivelul sistemului vizual existã o organizare neuronalã ierarhicã,

începând de la nivelul retinei, continuând cu neuronii geniculaþi ºi
sfârºind cu neuronii corticali din ariile vizuale, ultimii având funcþii
superioare celorlalþi, la nivelul lor stabilindu-se limitele unei imagini
(Petrovanu ºi colab., 1999).
Ariile corticale vizuale sunt conectate cu centrii vizuali de pe emisferul
opus, prin fibrele forcepsului posterior al corpului calos ºi cu ariile corticale
senzoriale ale limbajului de pe emisferul dominant (ariile 39 ºi 40 Wernicke).
2.5. ANEXELE GLOBULUI OCULAR
Sunt reprezentate de muºchii extrinseci ai globului ocular, sprâncene, pleoape,

conjunctivã, aparatul lacrimal, capsula lui Tenon ºi grãsimea orbitarã.
2.5.1. Dezvoltarea anexelor globului ocular

Primii muºchi extrinseci ai globului ocular care se dezvoltã sunt muºchii drepþi
lateral ºi superior, care încep sã se condenseze din ziua 28 alãturi de stratul
mezenchimatos care înconjoarã vezicula opticã. În câteva zile încep sã se
condenseze ºi inserþiile acestor muºchi pe globul ocular (Larsen, 1996).
La începutul sãptãmânii a 6-a apare muºchiul oblic superior, urmat de
dreptul intern, apoi de schiþa comunã pentru dreptul inferior ºi oblicul inferior.
Trohleea (scripetele ligamentos) oblicului superior apare la mijlocul sãptã-mânii
a 8-a; aproape în acelaºi timp se constituie ºi ridicãtorul pleoapei superioare
prin delaminarea muºchiului drept superior. Experienþele realizate pentru a
determina originea miocitelor muºchilor extrinseci ai globului ocular ºi ale
ridicãtorului pleoapei superioare au furnizat rezultate ambigue.Unele
date sugereazã cã aceste miocite au originea în mezoblastul para-axial,

altele indicã originea în mezoblastul plãcii precordale. Þesutul conjunctiv
asociat muºchilor extrinseci ai globului ocular provine din crestele neurale.
Muºchiul orbicularul ochiului derivã din mezenchimul arcului II faringian ºi
este inervat de nervul arcului II, nervul facial (Moore ºi Persaud, 2008).
Nervul oculo-motor ajunge în vecinãtatea ochiului la începutul sãptãmânii a
5-a ºi inerveazã ridicãtorul pleoapei superioare, drepþii superior, inferior ºi
intern ºi oblicul inferior. Nervii trohlear ºi abducens apar la sfârºitul sãptã-mânii
a 5-a ºi inerveazã oblicul superior, respectiv dreptul extern.
În sãptãmâna a 6-a, în unghiul superior ºi inferior al corneei în dezvoltare
apar pliuri mici de ectoderm, cu un ax mezenchimatos, derivat din celulele
mezenchimatoase ale crestei neurale (Sadler, 2004). Aceste schiþe ale
pleoapei superioare ºi inferioare cresc repede ºi se unesc în cursul
sãptãmânii a 8-a. Spaþiul dintre pleoapele fuzionate ºi cornee este mãrginit
de un epiteliu derivat din ectoderm ºi constituie sacul conjunctival.
Pleoapele se separã din nou între lunile a 5-a ºi a 7-a.
Glandele lacrimale rezultã din mai mulþi muguri formaþi dintr-o invaginaþie
a ectodermului situatã în unghiul supero-extern al sacului conjunctival, dar ele
îºi terminã maturarea la aproximativ 6 sãptãmâni dupã naºtere. Mugurii se
ramificã ºi devin canalizaþi pentru a forma ductele naso-lacrimale. Lichidul
lacrimal este excretat în sacul conjunctival. Lichidul în exces este preluat de
conductul naso-lacrimal ºi evacuat în cavitatea nazalã.
Malformaþii ale anexelor globului ocular

Ptoza (blefaroptoza) pleoapei superioare la naºtere este destul de frecventã ºi
este, de obicei, consecinþa unei dezvoltãri anormale a ridicãtorului pleoapei
superioare. Ptoza congenitalã poate rezulta din injuria sau distrofia ramurii
superioare a oculo-motorului care inerveazã acest muºchi. Dacã ptoza este
asociatã cu incapacitatea de a miºca ochiul în sus, atunci existã ºi o injurie a
dreptului superior. Ptoza congenitalã poate fi transmisã autosomal dominant.
Defectele mari ale pleoapelor (coloboma palpebralã) sunt rare ºi sunt
de obicei caracterizate printr-o micã depresiune în pleoapa superioarã,
dar defectul poate implica uneori toatã pleoapa. Coloboma pleoapei
inferioare este rarã.
Criptoftalmia (de la kryptos = ascuns) rezultã din absenþa congenitalã a
pleoapei; deci ochiul este acoperit de piele. Ochiul este de obicei mic ºi
defectuos, iar corneea ºi conjunctiva nu se dezvoltã. Practic defectul înseamnã
absenþa fantei palpebrale; de obicei se asociazã cu absenþa pleoapelor ºi a
sprâncenelor ºi cu alte defecte oculare. Criptoftalmia este o boalã autosomal

recesivã, care face parte de regulã din sindromul criptoftalmic (Barishak, 2001).
2.5.2. Sprâncenele
Sunt douã proeminenþe arcuate (cu concavitatea în jos), acoperite de fire de

pãr, aºezate deasupra pleoapelor. Fiecare sprânceanã prezintã trei porþiuni: o
extre-mitate internã, rotunjitã, numitã cap; o extremitate externã, efilatã numitã
coadã ºi o parte mijlocie, cuprinsã între cele douã extremitãþi, numitã corp.
Extremitãþile interne ale sprâncenelor sunt separate una de alta, pe linia
medianã, de o suprafaþã glabrã, regiunea intersprâncenarã, care corespunde
rãdãcinii nasului ºi care mãsoarã între 10 ºi 20 de milimetri. Existã persoane la
care cele douã extremitãþi interne ale sprâncenelor se confundã.
Sprâncenele sunt alcãtuite din 5 straturi suprapuse, care de la
suprafaþã spre profunzime sunt:
Pielea se continuã, pe de o parte, cu pielea frunþii, iar pe de altã parte,
cu pielea pleoapei superioare. Pielea din alcãtuirea sprâncenelor este
groasã, foarte aderentã ºi foarte bogatã în glande sebacee, acoperitã de
fire de pãr, care de obicei au aceeaºi culoare cu firele pãrului capului. Firele
de pãr sunt mãtãsoase, înclinate dinapoi înainte ºi dinãuntru în afarã, având
o lungime variabilã între 5 ºi 20 de milimetri (Testut ºi Latarjet, 1928).
Stratul celular subcutanat conþine puþinã grãsime ºi este alcãtuit din
travee conjunctive mai mult sau mai puþin dense, care se desprind din
pãtura muscularã ºi se terminã pe faþa profundã a dermului.
Stratul muscular este format din trei categorii de fascicule, care se
întretaie în unghiurile cele mai diverse: fasciculele frontalului, care sunt
orientate vertical de sus în jos; fasciculele orbicularului ochiului, care au
o direcþie orizontalã ºi fasciculele muºchiului sprâncenos, care au o
direcþie oblicã de jos în sus ºi dinãuntru în afarã.
Stratul celular submuscular este reprezentat de un strat continuu de
þesut conjunctiv lax, care permit o alunecare uºoarã pe stratul subiacent.
Periostul se continuã în sus cu periostul craniului, în jos cu periostul
orbitar ºi cu ligamentul larg al pleoapei superioare.
Vascularizaþie – arterele sprâncenelor provin din douã surse principale:
artera supraorbitarã (ramurã din artera oftalmicã) ºi artera temporalã super-
ficialã (ramurã a carotidei externe). Venele se împart în douã grupuri: un
grup intern, care se îndreaptã cãtre rãdãcina nasului ºi care se varsã fie în
vena supraorbitarã, fie în vena angularã ºi un grup extern, care se îndreaptã în

afarã ºi se varsã în vena temporalã superficialã. Limfaticele urmeazã, de
asemenea, o direcþie dublã: cele din jumãtatea internã merg pe direcþia venei
faciale ºi se varsã în ganglionii limfatici submaxilari; cele din jumãtatea externã
se îndreaptã în afarã ºi se terminã în ganglionii parotidieni.
Inervaþia sprîncenelor este motorie ºi senzitivã. Ramurile senzitive,
desti-nate mai ales pielii, provin din nervii frontal extern ºi intern
(supraorbitar ºi supratrohlear), ramuri din nervul oftalmic. Ramurile
motorii sunt destinate muºchilor ºi provin din nervul facial.
2.5.3. Pleoapele
Sunt douã falduri musculo-membranoase, mobile care acoperã ºi protejeazã
partea anterioarã a globului ocular (fig. 7). De asemenea, pleoapele, prin
miºcãrile lor rãspândesc secreþia glandelor lacrimale pe suprafaþa globului
ocular. Fiecare pleoapã prezintã douã feþe (anterioarã ºi posterioarã), douã
extremitãþi (internã ºi externã) ºi douã margini (aderentã ºi liberã).
Fig. 7. Structura pleoapelor

Faþa anterioarã prezintã douã pãrþi: una convexã, rezistentã, în raport cu

globul ocular (este partea ocularã sau tarsalã); cealaltã, cuprinsã între partea
tarsalã ºi marginea orbitei este partea orbitarã. Pãrþile ocularã ºi orbitarã ale
fiecãrei pleoape sunt separate printr-un ºanþ curb, concav pentru pleoapa
superioarã ºi care se numeºte ºanþul palpebral superior (pentru pleoapa
superioarã) ºi ºanþul palpebral inferior (pentru pleoapa inferioarã). ªanþul
palpebral inferior este mai puþin pronunþat, mai puþin regulat ºi mai apropiat
de fanta palpebralã decât sanþul superior. Când pleoapa superioarã este
coborâtã, ºanþul palpebral superior se deschide ºi prezintã o porþiune profundã
rotunjitã. Sanþul palpebral superior devine profund când pleoapa superioarã se
ridicã ºi se transformã în pliu ai cãrui pereþi sunt constituiþi din porþiunile
ocularã ºi orbitarã ale pleoapei superioare.
Faþa posterioarã este netedã ºi concavã ºi este constituitã din conjunctivã.
Extremitãþile pleoapelor se unesc ºi formeazã comisurile palpebrale. Comi-
sura internã a pleoapelor este ridicatã de un pliu transversal (ligamentul
palpebral intern). Din contrã, comisura externã este uºor deprimatã trans-
versal. De la aceastã comisurã pleacã pliuri radiare, al cãror numãr creºte
odatã cu anii („talpa de gâscã”).
Marginea aderentã corespunde rebordului orbitar.
Marginea liberã – mãsoarã aproximativ 3cm lungime ºi 2 mm
grosime. La unirea 1/8 internã cu 7/8 externe marginea liberã prezintã o
micã proeminenþã numitã tubercul lacrimal. Tuberculul lacrimal împarte
marginea liberã într-o parte micã (partea lacrimalã) ºi o parte mult mai
mare (partea ciliarã sau bulbarã).
Partea lacrimalã este rotunjitã ºi lipsitã de cili. Pãrþile lacrimale ale
pleoapelor delimiteazã între ele un spaþiu semieliptic numit lacul lacrimal.
Fundul lacului lacrimal este ocupat de caruncula lacrimalã ºi repliul semilunar.
Partea ciliarã este o suprafaþã planã îngustã care prezintã un interstiþiu ºi douã
buze (anterioarã sau ciliarã ºi posterioarã). Buza anterioarã dã inserþie cililor
(genelor) care sunt mai numeroºi ºi mai lungi pe pleoapa superioarã ºi sunt
orientaþi cu concavitatea în sus pentru pleoapa superioarã ºi cu concavitatea în jos
pentru pleoapa inferioarã. Cilii sunt dispuºi pe rânduri duble sau triple.
Interstiþiul marginii libere prezintã, imediat în faþa buzei posterioare,
un ºanþ determinat de 20 – 30 de mici orificii, care reprezintã orificiile
glandelor lui Meibomius. Înaintea acestor orificii, interstiþiul este o
suprafaþã netedã, numitã regiunea linearã intermarginalã.
Pleoapele delimiteazã între ele, atunci când ochiul este deschis, un orificiu
aproape eliptic, numit orificiul palpebral, care mãsoarã aproximativ 3 cm
lungime ºi 1,5 cm înãlþime. Când ochiul este închis cele douã pleoape
vin în contact prin marginea liberã, iar orificiul palpebral devine o fantã
concavã în sus, fanta palpebralã.
Extremitãþile marginilor libere se unesc înãuntru ºi în afarã ºi
delimiteazã, când ochiul este deschis douã spaþii angulare numite
unghiurile intern ºi extern ale ochiului. Unghiul lateral al ochiului este
ascuþit, este situat la aproximativ 0,5 cm de rebordul orbitar ºi
corespunde ecuatorului globului ocular. Unghiul medial este rotunjit ºi
este plasat la joncþiunea porþiunilor lacrimale ale celor douã pleoape.
Pleoapele sunt alcãtuite din 7 planuri suprapuse, care sunt, de la
suprafaþã spre profunzime (fig. 7):
Pielea este finã, subþire ºi mobilã, mai ales în apropierea marginilor
libere ale pleoapelor ºi lipsitã de pãr.
Þesutul celular lax subcutanat este subþire ºi nu conþine niciodatã grãsime.
El permite pielii o mare mobilitate ºi este uºor de destins de cãtre fluide.
Muºchiul orbicularul ochiului (orbicularis oculi) este un muºchi lat,
larg, eliptic care înconjurã circumferinþa orbitei ºi trimite fascicule care
se rãspândesc în regiunile adiacente ale pleoapelor, regiunea temporalã
ante-rioarã, obrazul infraorbitar ºi regiunea superciliarã. Unii autori
descriu acest muºchi cu douã pãrþi: palpebralã ºi orbitarã, alþii cu trei
pãrþi: palpebralã, orbitarã ºi muºchiul lacrimal al lui Horner.
Porþiunea palpebralã se împarte în 5 pãrþi:
1. partea marginalã preciliarã este formatã din fascicule care trec înaintea
bulbilor piloºi ai cililor, de la ligamentul palpebral intern ºi de la creasta lacrimalã
posterioarã la osul zigomatic unde se inserã prin intermediul unui tendon mic.
2. partea marginalã retrociliarã are inserþii analoge cu porþiunea preciliarã ºi se
plaseazã îndãrãtul bulbilor piloºi ai cililor. Aceastã parte se mai numeºte ºi muºchi ciliar.
3. partea pretarsalã este formatã din fibre inelare care acoperã faþa anterioarã
a tarsului ºi care se inserã înãuntrul tendonului direct al muºchiului orbicular al ochiului.
4. partea preseptalã, situatã înaintea septului orbitar, este formatã din fibre
inelare care se inserã înãuntru pe ligamentul palpebral intern ºi pe domul sacului
lacrimal (muºchiul tensor al domului lacrimal al lui Stepleanu – Horbatsky). Pãrþile
pretarsalã ºi preseptalã se inserã în afarã pe ligamentul palpebral lateral.
5. partea lacrimalã este descrisã dupã porþiunea orbitarã.
Porþiunea orbitarã se inserã în sus pe:

– ligamentul palpebral intern (tendonul direct al muºchiului orbicular);
– pe marginea orbitarã, de la inserþia ligamentului palpebral intern pânã
la gaura supraorbitarã.
De pe aceste inserþii, fibrele descriu o elipsã în jurul bazei orbitei ºi
revin pentru a se fixa înãuntru, pe marginea orbitei, dedesubtul
ligamentului palpe-bral intern ºi pe acest ligament.
Chiar dacã porþiunea palpebralã a muºchiului orbicular al ochiului
este separatã de tegumente printr-o lamã de þesut celular lax,
porþiunea orbitarã este destul de aderentã de pielea care o acoperã.
Fasciculele divergente ale muºchiului orbicular al ochiului. La cele douã
extremitãþi ale elipsei formate de porþiunea orbitarã, câteva fascicule se
separã de inelul format de fibrele musculare ale muºchiului orbicular al
ochiului; unele pleacã de la partea medialã cãtre pielea sprâncenei în sus,
alcãtuind depressor supercilii ºi cãtre obraz în jos (unde se intercaleazã
parþial cu fibrele muºchilor din vecinãtate: ridicãtorul comun al buzei
superioare ºi al aripii nasului, ridicãtorul propriu al buzei superioare ºi micul
zigomatic); alte fibre pleacã de la partea lateralã cãtre pielea obrazului. S-a
dat acestor fibre numele de fasciculele divergente ale orbicularului.
Partea lacrimalã a muºchiului orbicular al ochiului (muºchiul lui Horner) este
reprezentatã de un muºchi plat ºi foarte subþire. Se inserã înãuntru pe creasta
lacrimalã posterioarã, unde se inserã ºi tendonul reflectat la muºchiului
orbicular, îndãrãtul acestui tendon. De aici muºchiul se îndreaptã în afarã,
aplicat pe faþa posterioarã a tendonului reflectat. La extremitatea lateralã a
ligamentului palpebral intern partea medialã a muºchiului orbicular al ochiu-lui
se împarte în douã pãrþi. Fiecare din aceste douã pãrþi însoþeºte fasciculul
fibros de terminare al tarsului corespunzãtor ºi înveleºte canalul lacrimal sãpat
în acest fascicul. Astfel fibrele musculare ajung la extremitatea internã a
tarsului, unde se amestecã cu fibrele muºchiului orbicular al ochiului.
Acþiune – muºchiul orbicular al ochiului este muºchiul sfincter al pleoa-pelor
ºi joacã un rol important în expresia facialã ºi în variate reflexe oculare.
Partea orbitarã este activatã, de obicei prin control voluntar. Contracþia fibrelor
orbitare superioare produce riduri verticale deasupra rãdãcinii nasului, îngustând
fisura palpebralã, ceea ce reduce cantitatea de luminã care ajunge la ochi.
Porþiunea palpebralã poate fi, de asemenea, contractatã voluntar, pentru a închide
pleoapele lent, ca pentru somn sau reflex, ca în clipire. Partea lacri-malã a
muºchiului trage înãuntru pleoapele ºi papilele lacrimale, exercitând
tracþiune pe fascia lacrimalã, putând ajuta drenajul lacrimilor prin dilatarea

sacului lacrimal. Când întregul muºchi se contractã pielea este strânsã în
falduri care radiazã din unghiul extern al pleoapelor. Asemenea falduri
devin permanente în timpul vârstei mijlocii, producând ridurile.
Vascularizaþie – muºchiul orbicular al ochiului este vascularizat de ramuri
din arterele facialã, temporalã superficialã, maxilara internã ºi oftalmicã.
Inervaþie: muºchiul este inervat de ramurile temporalã ºi zigomaticã
ale nervului facial.
Þesutul celular submuscular reprezintã al doilea strat de þesut celular lax.
Acest strat este cuprins între muºchiul orbicular al ochiului ºi planul fibro-elastic,
este subþire ºi prezintã aceleaºi caracteristici ca stratul celular subcutanat. El
este traversat de ramificaþiile principale ale arterelor palpebrale.
Stratul fibro-elastic este alcãtuit din douã pãrþi: una, centralã,
reprezen-tatã de tars ºi una perifericã, septul orbitar, în raport cu partea
orbitarã a pleoapelor.
Tarsul este reprezentat de lamele fibroase , groase, rezistente care
ocupã porþiunea ocularã a fiecãrei pleoape pânã la marginea orbitarã.
Tarsul superior (din alcãtuirea pleoapei superioare) este semilunar, cu
convexitatea în sus ºi mãsoarã aproximativ 1 cm înãlþime în partea medie a
pleoapei (Rouviere ºi Delmas, 2002). Tarsul inferior (din alcãtuirea pleoapei
inferioare) are formã dreptunghiularã, cu înãlþimea de 5 mm. Cele douã
tarsuri se modeleazã pe curbura ochiului. Fiecare dintre ele prezintã o faþã
anterioarã convexã, o faþã posterioarã concavã, o margine perifericã ce
este convexã, o margine liberã care se confundã cu marginea liberã a
pleoapei ºi douã extremitãþi, una internã ºi alta externã. Extremitãþile
corespunzãtoare ale tarsurilor superior ºi inferior se unesc prin fascicule
fibroase foarte scurte. Din aceastã unire rezultã formarea bandeletelor
fibroase, una medialã, alta lateralã, numite ligamente palpebrale.
Ligamentul palpebral lateral se îndreaptã spre în afarã ºi se inserã pe
marginea orbitei, la aproximativ 0,5 cm dedesubtul suturii fronto-zigomatice.
Ligamentul palpebral intern sau tendonul direct al orbicularului ochiului se
îndreaptã înãuntru ºi se inserã pe creasta apofizei frontale (sau montante) a
maxilarului care mãrgineºte anterior ºanþul lacrimal, la aproximativ 0,5 cm
dedesubtul suturii fronto-zigomatice. De la originea acestui ligament, de pe
extremitatea internã a pleoapelor, se detaºeazã un fascicul fibros numit ten-
donul reflectat al orbicularului ochiului; acesta se îndreaptã îndãrãt ºi înãuntru ºi
se inserã în spatele ºanþului lacrimal, pe creasta osului lacrimal.
Tarsurile conþin în grosimea lor glandele lui Meibomius. Aceste glande sunt
glande sebacee modificate ºi sunt situate paralel unele cu altele pe toatã
înãlþimea tarselor ºi perpendicular pe marginea liberã a pleoapei, la nivelul
cãreia se deschid canalele excretoare. Aceste glande sunt galbene ºi sunt în
numãr de asproximativ 25 în pleoapa superioarã ºi doar câteva în pleoapa
inferioarã. Ele ocupã întreaga înãlþime a tarsului, fiind deci mai lungi în partea
centralã, unde tarsul este mai lung. Fiecare glandã este alcãtuitã dintr-un tub
cu mulþi diverticuli laterali. Secreþia uleioasã a acestor glande se rãspândeºte
pe marginea pleoapelor, astfel încât un strat uleios va acoperi filmul lacrimal,
odatã cu clipitul, reducând evaporarea lacrimilor ºi contri-buind la stabilitatea
filmului lacrimal (Standring ºi colab. 2005).
Septul orbitar formeazã partea perifericã a planului fibro-elastic. Septul
orbitar este o lamã fibroasã, subþire ºi mobilã care leagã marginea perifericã a
tarsurilor de rebordul orbitar. În fiecare pleoapã septul orbitar ia numele de
ligamentul larg al pleoapei. Marginea perifericã a ligamentelor largi se inserã
pe buza posterioarã a rebordului orbitar, cu excepþia pãrþii interne, unde
inserþia ligamentelor largi se face pe creasta osului lacrimal care mãrgineºte
posterior ºanþul lacrimal. Ligamentele largi se unesc cu ligamentul palpebral în
afarã ºi cu tendonul reflectat al orbicularului înãuntru.
Marginea perifericã a ligamentului larg superior, mai groasã decât
restul septului, este traversatã de nervii sau vasele care, de la cavitatea
orbitarã se îndreaptã cãtre regiunile vecine ale bazei orbitei. Astfel
întâlnim din afarã înãuntru: a) un mic orificiu plasat puþin deasupra
ligamentului palpebral lateral prin care trec ramurile terminale palpebrale
ale vaselor ºi nervului lacrimal; b) un al doilea orificiu vizavi de canalul
supraorbitar traversar de artera ºi nervul supraorbitar; c) un al treilea
orificiu vizavi de foramen frontal care este traversat de artera ºi nervul
supratrohlear; d) un al patrulea orificiu situat înãuntrul precedentului,
între scripetele de reflexie al oblicului superior ºi fundul de sac lacrimal,
orificiu destinat trecerii nervului infra-trohlear, arterei dorsale a nasului ºi
venei anastomotice care uneºte vena oftalmicã de vena angularã.
Marginea tarsalã a ligamentelor largi se terminã diferit la pleoapa
supe-rioarã faþã de pleoapa inferioarã.
Marginea tarsalã a ligamentului larg inferior se uneºte în partea sa mijlocie
cu marginea perifericã a tarsului inferior. Marginea tarsalã a ligamentului larg
superior întâlneºte, în drumul sãu cãtre tars tendonul muºchiului ridicãtor al
pleoapei superioare care se distribuie la piele ºi faþa anterioarã a tarsului
superior. Ligamentul larg se aplicã la acest nivel pe faþa anterioarã a tendonului

muºchiului ridicãtor al pleoapei superioare ºi îl însoþeºte pânã la piele.
Stratul muscular neted este reprezentat în fiecare pleoapã de o lamã
de fibre musculare netede cu direcþie verticalã, fibre care se numesc
muºchi tarsali. Muºchiul tarsal superior se inserã în sus pe faþa profundã a
muºchiului ridicãtor, aproape de partea cãrnoasã a muºchiului; fibrele lui
coboarã înapoia tendonului muºchiului ridicãtor al pleoapei superioare pânã
la marginea convexã a tarsului superior unde se terminã. Muºchiul tarsal
inferior se inserã în jos pe faþa profundã a expansiunii palpebrale a
muºchiului drept inferior ºi se întinde împreunã cu aceastã expansiune pânã
la marginea inferioarã a tarsului inferior, unde se terminã.
2.5.3.1. Conjunctiva
Conjunctiva sau stratul mucos este stratul cel mai profund al pleoapelor.
Conjunctiva este o membranã mucoasã, subþire, lucioasã ºi transparentã
care cãptuºeºte faþa profundã a pleoapelor ºi se reflectã în apropiere de
cornee pentru a acoperi faþa anterioarã a globului ocular. Din punct de
vedere descriptiv, conjunctiva prezintã trei pãrþi: conjunctiva palpebralã,
conjunctiva fundurilor de sac ºi conjunctiva ocularã.
Conjunctiva palpebralã are culoarea roz. Ea începe la marginea liberã a
fiecãrei pleoape, unde se continuã cu pielea ºi cãptuºeºte mai întâi faþa
posterioarã a tarsului, apoi faþa profundã a muºchilor palpebrali. Conjunctiva
palpebralã este foarte aderentã la tars dar mai puþin aderentã la muºchii
palpebrali, la nivelul cãrora prezintã repliuri ºi ºanþuri a cãror înãlþime creºte
când pleoapele se îndepãrteazã ºi diminuã când orificiul palpebral se închide.
Conjunctiva palpebralã este bogat vascularizatã ºi conþine þesut limfoid
asociat mucoasei (MALT) mai ales la nivelul marginii orbitare a tarsului de care
este foarte aderentã. Epiteliul conjunctivei palpebrale este de tip scuamos
stratificat nekeratinizat, având aproximativ 10-12 straturi de celule.
Conjunctiva fundurilor de sac – de pe faþa posterioarã a pleoapelor con-
junctiva se reflectã pe faþa anterioarã a globului ocular formând un fund de sac
circular neregulat, numit fornix. Distanþa care separã conjunctiva fornixu-lui de
circumferinþa corneei este de 11 mm în sus, 9 mm în jos, 8 mm înãuntru ºi 14-
15 mm în afarã. Fundul de sac conjunctival oculo-palpebral este separat de
muºchiul ridicãtor al pleoapei superioare ºi de expansiunile fasciei orbitare prin
þesut celular lax care dã o mare mobilitate conjunctivei. De asemenea,
existã pe suprafaþa fundului de sac oculo-palpebral pliuri ºi ºanþuri mai

adânci ca cele din partea perifericã a conjunctivei palpebrale.
Conjunctiva ocularã prezintã o parte scleroticalã ºi o parte corneanã.
Conjunctiva scleroticalã este transparentã ºi prin transparenþa sa vede
sclerotica. Este separatã de teaca globului ocular printr-un strat de þesut
conjunctiv lax subconjunctival care dispare la aproximativ 3 mm de cornee.
De aici pânã la circumferinþa corneei, conjunctiva ºi teaca globului ocular
sunt fuzionate. Linia dupã care conjunctiva se uneºte cu teaca globului
ocular se concretizeazã uneori printr-un relief ºters numit inelul conjunctival.
În unghiul intern al ochiului conjunctiva se confundã cu douã
formaþiuni deosebite: pliul semilunar ºi caruncula lacrimalã.
Pliul semilunar al conjunctivei este un repliu vertical, falciform, a cãrui
margine liberã, concavã priveºte în afarã. El reprezintã a treia pleoapã a
anumitor vertebrate (membrana de clipire de la pãsãri sau nictitanta de
la crocodili).
Caruncula lacrimalã este situatã intern faþã de pliul semilunar. Este o micã
proeminenþã roºie sau roz care ocupã tot spaþiul cuprins între porþiunile lacrimale
ale pleoapelor. Caruncula lacrimalã este situatã în spatele pleoapelor, acestea
alunecând înaintea ei când pleoapele se apropie sau se depãrteazã.
Vascularizaþia pleoapelor
Arterele principale ale pleoapelor sunt arterele palpebrale superioarã ºi infe-
rioarã, cu originea în artera oftalmicã, dedesubtul trohleei oblicului superior.
Arterele palpebrale se îndreaptã cãtre marginea liberã a pleoapei cores-
punzãtoare, trecând una deasupra ºi una dedesubtul ligamentului palpebral
intern. Ele merg apoi dinãuntru în afarã în grosimea stratului cuprins între
orbicularul ochiului ºi planul fibro-elastic. Arterele palpebrale ating unghiul
lateral unde se anastomozeazã între ele. Printre ramificaþiile pe care arterele
palpebrale le trimit pleoapelor existã mai frecvent o ramurã care merge de-a
lungul marginii periferice a tarsului, ramurã numitã arcada arterialã perifericã
sau lateralã. Pleoapele mai primesc ramuri arteriale ºi din arterele supra--
orbitarã, supra-trohlearã, lacrimalã, angularã (ramuri din artera oftalmicã) ºi
zigomatico-orbitarã (ram din artera temporalã superficialã).
Venele pleoapelor sunt mai mari ºi mai numeroase decât arterele.
Unele dintre ele situate în stratul celular infra-orbicular se varsã în
venele regiunii temporale în afarã ºi în vena angularã înãuntru. Alte
vene, subconjunctivale, se varsã în vena oftalmicã.
Limfaticele pleoapelor iau naºtere dintr-o reþea subcutanatã ºi dintr-o reþea

subconjunctivalã. Cele douã reþele comunicã între ele. Vasele limfatice din
partea lateralã dreneazã în întregime partea lateralã a pleoapei superioare ºi
inferioare ºi toatã conjunctiva ocularã. Ele trec lateral de unghiul extern al
pleoapelor pentru a se vãrsa în ganglionii parotidieni superficiali ºi profunzi.
Vasele limfatice din partea internã dreneazã pielea din jumãtatea medialã a
pleoapelor superioarã ºi inferioarã ºi jumãtatea medialã a pleoapei inferioare în
întregime, precum ºi carucula lacrimalã. Vasele interne urmeazã cursul venei
faciale ºi se terminã în ganglionii limfatici submandibulari.
Inervaþia pleoapelor
Inervaþia senzitivã (cutanatã) a pleoapelor provine din nervul oftalmic (toate
cele trei ramuri: naso-ciliar, frontal ºi lacrimal) pentru pleoapa superioarã ºi din
nervul maxilar pentru pleoapa inferioarã ( mai ales nervul suborbitar).
Conjunctiva bulbarã este inervatã de ramura oftalmicã a trigemenului.
Muºchiul orbicular al ochiului este inervat de nervul facial.
Afecþiuni ale pleoapelor

Ectropionul se defineºte ca rãsfrângerea în afarã a pleoapei inferioare
astfel încât ea nu mai vine în raport cu cornea. Cea mai frecventã cauzã
este cea senilã, dar existã, de asemenea, ºi forme paralitice sau
cicatriciale. Produce pierderea fluidului lacrimal (epiforã), instabilitatea
filmului lacrimal ºi conjunc-tivitã cronicã.
Entropionul descrie inversiunea pleoapelor ºi este o problemã largã a
ultimilor ani prin forma involuþionalã sau senilã. Alte forme au drept
cauzã spasmul orbicularului ochiului, contracþiile cicatriceale ale
conjunctivei pal-pebrale sau pot fi prezente congenital. Tarsul devine
subþire, atrofic ºi instabil, iar aderenþa sa la dreptul inferior scade, ceea
ce face ca pleoapa inferioarã se se rãsfrângã înãuntru.
2.5.4. Muºchii extrinseci ai globului ocular
În orbitã existã 7 muºchi asociaþi cu globul ocular. Ridicãtorul pleoapei

superioare ridicã pleoapa superioarã, în timp ce ceilalþi 6 muºchi: patru
drepþi (superior, inferior, extern ºi intern) ºi doi oblici (superior ºi inferior)
miºcã globul ocular în aproape toate direcþiile (fig. 8).
Fig. 8. Muºchii extrinseci ai globului ocular
2.5.4.1. Ridicãtorul pleoapei superioare
Este un muºchi subþire, triunghiular, turtit, situat imediat dedesubtul

plafonului orbitar (fig. 8).
Inserþia de origine se face pe faþa inferioarã a micii aripi a sfenoidului,
deasupra canalului optic de care este separat de inserþia dreptului superior.
Tendonul de inserþie este strâmt, dar muºchiul se lãrgeºte treptat anterior într-
un evantai tendinos larg. Inserþia terminalã se face anterior pe o apo-nevrozã
largã. Câteva din fibrele tendinoase trec prin pleoapa superioarã pentru a se
insera pe tars (inserþia tarsalã), iar restul perforeazã orbicularul ochiului pentru
a ajunge la pielea pleoapei superioare (inserþia cutanatã). Fascia dintre
ridicãtorul pleoapei superioare ºi dreptul superior formeazã o suprafaþã
îngroºatã la care aderã fundul de sac conjunctival superior. Lateral,
aponevroza ridicãtorului pleoapei superioare se întinde pânã la tuberculul lui
Whitnall de pe osul zigomatic. Medial aponevroza trece deasupra tendonului
reflectat al oblicului superior ºi se continuã cu ligamentul palpebral intern.
Vascularizaþie – muºchiul este vascularizat de ramura supraorbitarã
a arterei oftalmice.
Inervaþie – muºchiul ridicãtor al pleoapei superioare este inervat de

ramura superioarã a nervului oculomotor, care pãtrunde în muºchi prin
faþa inferioarã. Fibrele simpatice pentru fibrele netede ale muºchiului
derivã din plexul simpatic care înconjurã artera carotidã internã.
Acþiune – ridicãtorul pleoapei superioare duce pleoapa superioarã în
sus ºi îndãrãt. Poziþia pleoapei depinde atât de ridicãtorul pleoapei
superioare cât ºi de orbicularul ochiului, precum ºi de gradul de protruzie
ocularã. Fanta palpebralã creºte în condiþii de fricã, drept rezultat al
activitãþii simpatice crescute. Leziunile simpaticului duc la ptoza
pleoapei superioare, ca în sindromul Horner.
2.5.4.2. Muºchii drepþi

Sunt în numãr de patru: drept superior, drept inferior, drept extern ºi drept
intern (fig. 8). Sunt muºchi alungiþi, cu baza anterior ºi vârful posterior.
Fiecare muºchi are o porþiune centralã mai groasã care se subþiazã spre
tendon. Cei patru muºchi au inserþia de origine în vârful orbitei pe un inel
comun (inelul lui Zinn), gros ºi scurt, situat pe marginea inferioarã, internã ºi
superioarã a canalului optic. Inelul este aderent la teaca duralã a nervului
optic ºi la periostul înonjurãtor. Acest inel se continuã lateral, pe partea
medialã ºi inferioarã a fisurii orbitare superioare ºi se inserã pe un tubercul
de pe marginea marii aripi a sfenoidului. Dreptul inferior, parte din dreptul
intern ºi fibrele inferioare ale dreptului lateral aderã la partea inferioarã a
inelului, în timp ce dreptul superior, parte din dreptul intern ºi fibrele
superioare ale dreptului extern aderã la partea superioarã. O micã parte
tendinoasã din dreptul extern se inserã pe faþa orbitarã a marii aripi a
sfenoidului, lateral de inelul comun. Dupã inserþia comunã fiecare muºchi
se îndreaptã anterior, ocupând peretele orbitar care corespunde numelui
muº-chiului pânã la ecuator, dupã care se înclinã cãtre axul orbitei,
înrulându-se pe emisferul anterior al globului ocular ºi se terminã pe
scleroticã, posterior faþã de marginea corneei. Cei patru muºchi drepþi
formeazã astfel, în spatele globului ocular, un con cu vârful posterior ºi baza
anterior. Axul acestui con este format de nervul optic.
L Dreptul superior
Este puþin mai mare decât ceilalþi muºchi drepþi. El apare de pe marginea
superioarã a inelului tendinos comun, deasupra ºi lateral faþã de canalul
optic.Unele fibre iau naºtere de pe teaca nervului optic. Fibrele se îndreaptã
anterior ºi lateral (fac un unghi de 25°cu planul median al ochiului) pentru a

se insera pe scleroticã la aproximativ 8 mm de limb. Inserþia este uºor
oblicã, marginea medialã fiind mai anterioarã decât cea externã.
Vascularizaþie – muºchiul drept extern este vascularizat direct de
artera oftalmicã ºi indirect de ramura oftalmicei, artera supraorbitarã.
Inervaþie – muºchiul este inervat de de ramura superioarã a nervului
oculomotor care abordeazã muºchiul pe faþa inferioarã.
Acþiune – dreptul superior deplaseazã corneea în sus (ridicare) ºi
înãuntru (adducþie). Pentru a obþine numai miºcarea de ridicare, muºchiul
trebuie sã funcþioneze concomitent cu oblicul inferior. Dreptul superior
produce, de asemenea, o rotaþie medialã a ochiului. Deoarece un ligament
de frânare se întinde de la dreptul superior la ridicãtorul pleoapei
superioare, ridicarea corneei duce ºi la ridicarea pleoapei superioare.
L Dreptul inferior
Apare de pe inelul comun dedesubtul canalului optic. Merge pe planºeul
orbitei anterior ºi lateral ºi se inserã oblic pe scleroticã, dedesubtul
corneei la aproximativ 6,5 mm de limb.
Vascularizaþie – muºchiul este vascularizat de artera oftalmicã ºi de
ramu-rile infraorbitare ale arterei maxilare.
Inervaþie – muºchiul drept inferior este inervat de de ramura inferioarã a
nervului oculomotor care abordeazã muºchiul pe faþa superioarã.
Acþiune – principala acþiune a dreptului inferior este de a direcþiona în
jos corneea (coborâre, depresie). Dreptul inferior produce, de asemenea,
devierea internã a corneei. Pentru a obþine numai miºcarea de coborâre,
dreptul inferior trebuie sã funcþioneze simultan cu oblicul superior. Dreptul
inferior este responsabil ºi pentru rotaþia lateralã a ochiului. De la muºchiul
drept inferior pleacã spre tarsul pleoapei inferioare un ligament, ceea ce
duce la coborârea pleoapei inferioare odatã cu contracþia muºchiului.
L Dreptul intern
Este uºor mai scurt decât ceilalþi muºchi drepþi, dar se spune cã este cel mai
puternic. Apare de pe partea medianã a inelului tendinos comun ºi de pe teaca
duralã a nervului optic. Merge anterior pe peretele intern al orbitei, dedesubtul
oblicului superior. Dreptul intern se terminã pe partea internã a scleroticii, la
aproximativ 5,5 mm de limb, uºor anterior faþã de ceilalþi muºchi.
Vascularizaþie – muºchiul este vascularizat de artera oftalmicã.
Inervaþie – muºchiul drept intern este inervat de o diviziune a ramurii

inferioare a oculomotorului care abordeazã muºchiul pe faþa lateralã.
Acþiune – muºchiul drept intern miºcã ochiul astfel încât corneea este
direcþionatã medial (adducþie). Cei doi muºchi drepþi interni când
acþioneazã simultan produc convergenþa globilor oculari.
L Dreptul lateral
Apare de pe partea lateralã a inelului tendinos comun, trecând în punte peste
fisura orbitarã superioarã. Unele fibre apar de pe tuberculul de pe marea aripã
a sfenoidului. Muºchiul merge orizontal de-a lungul peretelui extern al orbitei ºi
se inserã pe faþa lateralã a scleroticii, la aproximativ 7 mm de limb.
Vascularizaþie – muºchiul este vascularizat de artera oftalmicã direct
ºi/sau de ramura sa lacrimalã.
Inervaþie – muºchiul drept extern este inervat de nervul abducens
care abordeazã muºchiul pe faþa internã.
Acþiune – muºchiul drept extern miºcã globul ocular atfel încât
corneea este direcþionatã lateral (abducþie).
2.5.4.3. Muºchii oblici
Muºchii oblici sunt în numãr de doi: oblicul superior(marele oblic) ºi

oblicul inferior (micul oblic) (fig. 8).
L Oblicul superior
Este un muºchi fusiform care ia naºtere de pe corpul sfenoidului (partea
situatã supero-medial faþã de canalul optic) ºi inserþia tendinoasã a
dreptului superior, înãuntru de inserþia ridicãtorului pleoapei superioare. El
merge înainte pentru a se termina într-un tendon rotund care trece printr-o
ansã fibro-cartilaginoasã, numitã trohlee care se inserã în fosa trohlearã de
pe faþa inferioarã a frontalului. Tendonul ºi trohleea sunt separate de o
teacã sinovialã subþire. Dupã ce a trecut prin trohlee, tendonul oblicului
superior se reflectã în unghi ascuþit ºi coboarã postero-lateral ºi inferior
faþã de dreptul superior ºi se terminã pe scleroticã în partea supero-lateralã
a cadranului posterior, în spatele ecuatorului, între dreptul superior ºi
dreptul lateral. Linia de inserþie scleroticalã, de aproximativ 1 cm lungime,
descrie o curbã cu convexitatea orientatã înapoi ºi în afarã.
Vascularizaþie – muºchiul este vascularizat de artera oftalmicã direct
ºi indirect de ramura lacrimalã a arterei oftalmice.
Inervaþie – muºchiul oblic superior este inervat de nervul trohlear

(patetic) care abordeazã muºchiul pe faþa superioarã.
Acþiune – din cauza inserþiei sale în partea posterioarã a globului ocular,
contracþia oblicului superior ridicã partea posterioarã a ochiului, ceea ce are ca
rezultat coborârea corneei (mai ales la ochiul în poziþia de adducþie). Muºchiul
oblic extern deplaseazã, de asemenea, globul ocular lateral.
L Oblicul inferior
Este un muºchi subþire, în formã de pamblicã, situat în apropiere de marginea
anterioarã a planºeului orbitei. Este singurul muºchi din orbitã care nu are
inserþia în fundul orbitei. Oblicul inferior ia naºtere de pe faþa orbitarã a
maxilei, lateral faþã de ºanþul naso-lacrimal, dupã care urcã postero-lateral, la
început între dreptul inferior ºi planºeul orbitar ºi apoi între globul ocular ºi
dreptul extern. Se terminã în partea lateralã a scleroticii, îndãrãtul ecuatorului
globului ocular, în partea infero-lateralã a cadranului posterior, între drepþii
inferior ºi extern în apropierea inserþiei dreptului extern dar uºor posterior faþã
de ea. Muºchiul se subþiazã ºi, spre deosebire de ceilalþi muºchi extrinseci ai
globului ocular, are un tendon abia vizibil cu care se inserã pe globul ocular.
Vascularizaþie – muºchiul oblic inferior este vascularizat de artera
oftalmicã ºi de ramura infraorbitarã a arterei maxilare.
Inervaþie – muºchiul oblic inferior este inervat de o diviziune a ramurii
inferioare a nervului oculomotor care abordeazã muºchiul pe faþa orbitarã.
Acþiune – din cauza inserþiei sale în partea posterioarã a globului
ocular, contracþia oblicului inferior trage în jos partea posterioarã a globului
ocular, ceea ce are ca efect ridicarea corneei (mai ales la ochiul în
adducþie). De asemenea, oblicul inferior deplaseazã globul ocular lateral.
2.5.5. Capsula lui Tenon
Sub numele de fascia orbitarã sau de aponevroza lui Tenon se descrie

un sistem fascial format din trei pãrþi:
1. o teacã a globului oular care acoperã sclerotica bulbului;
2. teci musculare care sunt prelungiri ale tecii globului ocular ºi acoperã toþi
muºchii orbitari;
3. expansiuni fibroase anterioare care leagã teaca globului ocular ºi tecile
musculare de conjunctivã, pleoape ºi marginea orbitarã (Rouvière ºi Delmas, 2002).
2.5.5.1. Teaca globului ocular
Teaca globului ocular este o membranã fibroasã în formã de cupã, care

acoperã toatã sclerotica globului ocular. Planul ecuatorial al globului
ocular împarte globul ocular în douã pãrþi numite capsula anterioarã ºi
capsula posterioarã.
Teaca globului ocular este albã, rezistentã, mai groasã în zona
ecuatorialã a ochiului decât în pãrþile anterioarã ºi posterioarã. Prezintã
douã feþe ºi douã orificii:
– faþa lateralã sau orbitarã, convexã vine în raport posterior cu þesutul adipos
al orbitei; anterior cu conjunctiva scleroticalã - este separatã de conjunctiva
scleralã printr-un strat subþire de þesut celular lax pânã la inelul conjunctival
(acest nume este dat liniei în care teaca globului ocular se confundã cu
conjunctiva). De la inelul conjunctival pânã la cornee (aproximativ 3 mm),
conjunctiva ºi teaca globului ocular sunt fuzionate.
– faþa lateralã sau axialã este concavã ºi netedã; este separatã de
scleroticã printr-un spaþiu injectabil, foarte lax, care se numeºte
cavitatea sau spaþiul episcleral.
– orificiul posterior – posterior teaca globului ocular se opreºte pe
conturul orificiului de intrare a nervului optic ºi se inserã, în jurul
acestui orificiu, pe sclerã ºi pe teaca nervului optic.
– orificiul anterior – anterior capsula se opreºte în jurul circumferinþei corneei.
2.5.5.2. Tecile sau fasciile musculare
Fiecare din cei ºapte muchi orbitari (patru drepþi, doi oblici ºi ridicãtorul
pleoapei superioare) sunt înconjuraþi de o teacã fascialã cu caractere
diferite anterior ºi posterior. Tecile musculare sunt subþiri în spate ºi se
îngroaºã dinapoi înainte pentru a se fuziona, în vecinãtatea inserþiei pe
scleroticã a muºchiului cu teaca globului ocular. De la extremitatea
posterioarã a orbitei pânã la aproximativ 1 cm înapoia unirii lor cu teaca
globului ocular, tecile musculare sunt aderente la muºchi. În vecinãtatea
tecii globului ocular muº-chiul devine separat de teaca sa printr-un strat
de þesut celular lax care se continuã cu cel din spaþiul episcleral, aºa
cum fasciile musculare se continuã cu teaca globului ocular. Aceasta
poate fi consideratã ca o expansiune de fascii, care lãrgeºte ºi
prelungeºte baza de inserþie a diverºilor muºchi ai globului ocular.
Tecile celor patru muºchi drepþi sunt legate între ele prin membrane
intermusculare. Aceste membrane se unesc înainte cu teaca globului
ocular, în spaþiile cuprinse între extremitãþile anterioare ale tecilor. Ca ºi
tecile, aceste membrane foarte subþiri posterior se îngroaºã progresiv
dinapoi înainte. Tecile, membranele intermusculare ºi muºchii drepþi
constituie în ansamblul lor un con musculo-fascial cu baza anterior,
bazã care corespunde tecii globului ocular.
Tecile muºchilor drept extern ºi ridicãtor al pleoapei superioare sunt
legate între ele, pe toatã lungimea, de o expansiune care se ataºeazã la
marginea lor lateralã.
2.5.5.3. Expansiunile fibroase
De la spaþiul episcleral ºi de la fasciile musculare pleacã prelungiri care

le unesc cu conjunctiva, pleoapa inferioarã ºi rebordul orbitar.
Expansiunile conjunctivale sunt tracturi fine care merg de la fasciile
musculare cãtre fundurile de sac conjunctivale ºi la faþa profundã a
conjunctivei palpebrale. Când un muºchi drept se contractã ochiul se va
întoarce de partea lui; expansiunea conjunctivalã a tecii sale trage în
acelaºi timp conjunctiva ºi o împiedicã sã se pliseze.
Expansiunea palpebralã a muºchiului drept inferior este o membranã
subþire, triunghiularã, al cãrei vârf se prinde de faþa inferioarã a tecii
muº-chiului drept inferior. De aici ea se îndreaptã înainte lãrgindu-se ºi
se terminã pe marginea inferioarã a tarsului inferior. Aceastã
expansiune are ca rol coborârea pleoapei inferioare simultanã cu
contracþia dreptului inferior care determinã orientarea ochiului în jos.
Expansiunile orbitare – sunt în numãr de cinci ºi leagã muºchii drept
extern, drept intern, drept superior, drept inferior ºi oblic inferior de
rebordul orbitar.
Ligamentul extern al tecii globului ocular este mai dens ºi mai rezistent din
toate prelungirile orbitare. Fibrele sale se detaºeazã de pe faþa lateralã a tecii
muºchiului drept extern aproape de originea sa anterioarã. De la aceastã
origine fibrele se îndreaptã înainte ºi în afarã ºi se inserã pe rebordul orbitar ºi
peretele extern al orbitei deasupra ºi înapoia ligamentului palpebral extern.
Ligamentul intern al tecii bulbului, mai subþire ca precedentul, are
originea pe faþa internã a tecii muºchiului drept intern ºi se întinde în
evantai. Se fixeazã pe creasta osului lacrimal, înapoia tendonului
reflectat al orbicularului ochiului.
Expansiunea tendinoasã a muºchiului drept superior se detaºeazã de pe

faþa superioarã a tecii dreptului superior, apoi se împarte în trei pãrþi: una
mijlocie ºi douã laterale. Partea mijlocie sau expansiunea internã a dreptului
superior se terminã pe faþa inferioarã a tecii muºchiului ridicãtor al pleoapei
superioare. Rolul sãu este de a asigura sinergia funcþionalã a celor doi
muºchi pe care îi uneºte. Pãrþile laterale sunt una internã, una externã. Ele
se îndreaptã cãtre rebordul orbitar ºi se confundã, mai mult sau mai puþin
cu fasciile orbitare ale ridicãtorului pleoapei superioare.
Expansiunea muºchiului drept inferior are o dispoziþie asemãnãtoare
cu cea a dreptului superior. Ia naºtere de pe faþa inferioarã a tecii
muºchiului ºi cuprinde trei pãrþi: o parte mijlocie care se uneºte cu teaca
oblicului inferior ºi douã pãrþi laterale orbitare care se unesc la marginea
inferioarã a liga-mentului lateral ºi medial ale tecii globului ocular.
Expansiunea micului oblic se detaºeazã de la marginea anterioarã a
tecii muºchiului oblic inferior. Ea se îndreaptã înainte, în jos ºi în afarã ºi
se fixeazã pe peretele orbitar înapoia unghiului infero-lateral al orbitei.
Expansiunile orbitare joacã un dublu rol:
– limiteazã acþiunile muºchilor pe care îi ancoreazã la rebordul orbitar;
– limiteazã compresiunea globului ocular de cãtre muºchiul în contracþie.
2.5.6. Aparatul lacrimal
Este alcãtuit din glanda lacrimalã care secretã lacrimile ºi cãile lacrimale
care conduc lacrimile în cavitatea nazalã.
2.5.6.1. Glanda lacrimalã

Este alcãtuitã din douã porþiuni: una orbitarã, sau glanda lacrimalã
principalã, alta palpebralã, sau glanda lacrimalã accesorie. Cele douã pãrþi
sunt separate una de alta printr-un plan fibro-tendinos constituit din
fasciculul orbitar lateral al ridicãtorului pleoapei superioare, expansiunea
lateralã a dreptului superior ºi de ligamentul lateral al tecii globului ocular.
Aspectul lor histologic este asemãnãtor cu cel al glandelor salivare.
Unitãþile secretorii ale glandei lacri-male sunt acinii. Secreþia glandei
lacrimale este un fluid apos cu un conþinut electrolitic asemãnãtor cu al
plasmei ºi care conþine lizozim (enzimã bacte-ricidã). Alte componente ale
lacrimilor includ lactoferina proteicã, Ig A, pre-albuminã specificã lacrimilor,
precum ºi proteine serice (IgM, IgG, transferinã ºi albuminã sericã).
L Partea orbitarã
Partea orbitarã a glandei orbitare este situatã în partea anterioarã,
superioarã ºi lateralã a cavitãþii orbitare. Are formã ovalarã, turtitã de
sus în jos. Marele ax este orientat oblic în afarã, înapoi ºi în jos.
Dimensiunile sale sunt: 20 mm lungime, 10 mm lãþime ºi 5 mm grosime.
Prezintã douã feþe, douã margini ºi douã extremitãþi.
Faþa superioarã, convexã, priveºte în sus ºi în afarã. Vine în raport cu
fosa glandei lacrimale de pe osul frontal.
Faþa inferioarã, concavã, priveºte în jos ºi înãuntru. Aceastã faþa stã
pe planul fibro-tendinos menþionat anterior.
Marginea antero-lateralã vine în raport cu partea lateralã a rebordului
orbitar ºi corespunde septului orbitar; apoi se cudeazã la nivelul suturii
fronto-zigomatice ºi se îndreaptã îndãrãt.
Marginea postero-medialã vine în raport cu þesutul adipos al orbitei.
Extremitatea antero-medialã vine în raport cu tendonul muºchiului ridicãtor
al pleoapei superioare.
Extremitatea postero-lateralã corespunde þesutului adipos al orbitei. Glanda
primeºte vasele ºi nervii prin aceastã extremitate ºi prin marginea postero-medialã.
L Loja lacrimalã
Partea orbitarã a glandei lacrimalã este situatã într-o lojã osteo-fibroasã formatã:
– în sus ºi în afarã de peretele orbitar;

– în jos de expansiunea lateralã a ridicãtorului pleoapei superioare, de
cea a dreptului superior ºi de ligamentul lateral al tecii globului ocular;
– înainte de septul orbitar;
– îndãrãt ºi înãuntru de o membranã conjunctivã subþire; acesatã
membranã se inserã în sus pe periostul orbitar ºi se uneºte în jos cu
ridicãtorul pleoapei superioare ºi cu expansiunile muºchilor ridicãtor al
pleoapei superioare, drept superior ºi drept lateral.
Glanda lacrimalã este legatã la ceastã lojã prin tracturi fibroase
fragile, numite de unii ligamentele glandei. Aceste tracturi însoþesc
vasele ºi nervii care unesc glanda de peretele orbitar.
L Partea palpebralã
Glanda lacrimalã palpebralã este un conglomerat de 15-40 lobuli, turtit de
sus în jos ºi situat în pleoapa superioarã de-a lungul pãrþii supero-laterale a
fundului de sac al conjunctivei. Reprezintã 1/6 din mãrimea glandei orbitare.

Prezintã douã feþe, douã margini ºi douã extremitãþi.
Faþa superioarã vine în raport cu planºeul fibros-tendinos pe care stã
partea orbitarã.
Faþa inferioarã corespunde anterior conjunctivei palpebrale ºi fundului
de sac conjunctival, iar posterior tecii globului ocular ºi grãsimii orbitare.
Marginea anterioarã este situatã la câþiva milimetri în spatele
marginii superioare a tarsului superior.
Marginea posterioarã se continuã cu marginea postero-medialã a
glandei orbitare.
Extremitatea medialã vine în raport prin muºchiul ridicãtor al pleoapei
superioare cu extremitatea antero-medialã a porþiunii orbitare.
Extremitatea lateralã se întinde pânã la ligamentul palpebral extern.
L Canaliculele exretoare ale glandei lacrimale

Canaliculele excretoare ale glandei orbitare sau canaliculele principale,
în numãr de 3 – 5, sunt orientate în jos ºi înainte. Ele emerg de pe faþa
inferioarã a glandei orbitare, traverseazã porþiunea palpebralã ºi se
deschid în partea supero-lateralã a fundului de sac conjunctival.
Dintre canaliculele excretoare ale glandei palpebrale, unele se varsã în
canalele principale, altele rãmân independente ºi se deschid separat în fundul
de sac conjunctival. Canaliculele excretoare independente sunt în numãr de 4-
5 ºi sunt situate la extremitãþile glandei plapebrale; canaliculele porþiunii
mijlocii se deschid direct în canaliculele principale ale glandei orbitare.
Orificiile diferitelor canalicule excretoare, în numãr de 8-10 sunt aºezate
puþin în faþa fundului de sac conjunctival, pe o linie regulatã, paralelã cu mar-
ginea superioarã a tarsului superior, la aproximativ 0,5 cm de aceastã margine.
Vascularizaþie – glanda lacrimalã este vascularizatã de artera lacrimalã,
ramurã a arterei oftalmice. Uneori, glanda lacrimalã poate primi ºi ramuri din
artera infraorbitarã. Sângele venos se varsã în vena oftalmicã superioarã.
Limfaticele glandei se varsã în ganglionii parotidieni.
Inervaþie – inervaþia senzitivã a glandei provine din nervul lacrimal, ramurã
a nervului oftalmic. Inervaþia funcþionalã a glandei lacrimale este realizatã de
fibre parasimpatice cu originea în nucleul lacrimo-muco-nazal al lui Yagita.
Fibrele merg mai întâi pe calea nervului facial, pe care îl abandoneazã la
nivelul ganglionului geniculat. De aici ele merg pe calea marelui nerv pietros
superficial, ram din nervul facial. Marele nerv pietros superficial se uneºte cu
marele nerv pietros profund (ram din nervul timpanic, ram din nervul
glosofaringian) ºi cu ramuri din simpaticul cervical formând nervului

canalului pterigoidian care se terminã în ganglionul pterigoidian al lui
Meckel. Fibrele lacrimale merg pe calea nervului canalului pterigoidian
pânã la ganglionul pterigoidian. De aici merg pe calea nervului maxilar, apoi
pe a ramurii sale, nervul orbitar, apoi pe anastomoza dintre nervul orbitar ºi
nervul lacrimal care se terminã în glanda lacrimalã. S-a sugerat cã existã
douã tipuri de secreþie ale glandei orbitare – bazalã ºi reflexã. Prima este o
secreþie constantã redusã, iar a doua ca rãspuns la stimulare neuralã.
Conþinutul lacrimilor variazã considerabil în cele douã tipuri de secreþie.
2.5.6.2. Cãile lacrimale

Lacrimile secretate de glandele lacrimale merg, prin miºcãrile pleroapelor,
în sacul lacrimal situat în unghiul intern al ochiului (fig. 9). Din lacul lacrimal
ele trec în cavitatea nazalã prin cãile lacrimale. Acestea încep pe marginea
Fig. 9. Cãile lacrimale

liberã a pleoapelor prin punctele lacrimale, care se continuã cu

canaliculele lacrimale, sacul lacrimal ºi canalul lacrimo-nazal.
L Punctele lacrimale
Punctele lacrimale sunt în numãr de douã (câte unul pentru fiecare
pleoapã) ºi sunt reprezentate de mici orificii situate în vârful tuberculilor
lacrimali. Punctul lacrimal superior este puþin mai mic decât cel inferior.
El este situat la 6 mm de comisura internã a pleoapelor ºi la 0,5 mm
intern faþã de punctul lacrimal inferior. Din cauza acestei aºezãri, când
pleoapele se închid, tuber-culii ºi punctele lacrimale se juxtapun.
L Canalele lacrimale
Canalele lacrimale sunt douã canale lungi de aproximativ 1 cm fiecare.
Punctele lacrimale sunt orificiile de intrare în aceste canale. Canalele
lacri-male au o direcþie din afarã înãuntru pânã la sacul lacrimal, unde
se terminã printr-un canal comun, ampula canalelor lacrimale. Canalele
lacrimale sunt situate în grosimea marginii libere a pleoapelor. Canalul
lacrimal superior este mai scurt ºi mai îngust decât cel inferior. Fiecare
dintre ele are mai întâi o direcþie verticalã (cel superior de jos în sus, cel
inferior de sus în jos), dupã care se îndreaptã orizontal înãuntru.
Segmentul vertical începe printr-o pâlnie sau infundibulum, cu vârful,
numit angustia, situat la 1 mm de punctul lacrimal. Angustia mãsoarã
0,1 mm diametru ºi este punctul cel mai strâmt al cãilor lacrimale. Pâlnia
se continuã cu o dilataþie ampularã de unde pleacã segmentul orizontal.
Segmentul orizontal mãsoarã 6-7 mm lungime, cu un diametru de
0,3-0,4 mm. Este situat în spatele fasciculului corespondent, tarsian, al
ligamentului palpe-bral intern ºi înconjurat de fibrele muºchiului orbicular
al ochiului ºi de partea lacrimalã a muºchiului orbicular.
L Ampula canalelor lacrimale

Ampula canalelor lacrimale reprezintã reunirea canalelor lacrimale într-un canal
comun. Ampula este dirijatã transversal din afarã înãuntru. Ea are o lungime de
1-2 mm ºi 0,5 mm diametru. Ea se deschide în partea posterioarã a peretelui
lateral al sacului lacrimal, la 2-3 mm dedesubtul extremitãþii sale superioare.
Ampula canalelor lacrimale vine în raport anterior cu tendonul direct al
orbicularului ochiului, înapoi cu tendonul reflectat al aceluiaºi muºchi, tendon
reflectat care o separã de partea lacrimalã a orbicularului.
Uneori canalul de unire este înlocuit de un diverticul al sacului lacrimal,

sinusul lui Maïer, în care canalele lacrimale se deschid separat.
L Sacul lacrimal
Sacul lacrimal este un canal cilindric, uºor lãþit transversal, închis în sus unde
se terminã printr-un fund de sac ºi deschis în jos cãtre canalul lacrimo-nazal, cu
care se continuã. Este situat în ºanþul lacrimal, între tendonul direct ºi tendonul
reflectat al orbicularului ochiului, înaintea septului orbitar, deci în grosimea
pleoapelor. Direcþia sa nu este exact verticalã, ci uºor oblicã în jos, în afarã ºi
înapoi. Înãlþimea sa este de 12-14 mm, iar diametrul variazã de la 3 la 8 mm,
depinzând dacã este gol sau umplut.
Faþa anterioarã corespunde tendonului direct al orbicularului ochiului
pe care îl încruciºeazã aproape de extremitatea sa superioarã.
Faþa posterioarã vine în raport cu un plan fibros constituit din tendonul reflectat
al orbicularului ochiului care încruciºeazã sacul la acelaºi înãlþime cu tendonul
direct ºi din septul orbitar care se întinde dedesubtul ºi deasupra tendonului
reflectat. Îndãrãtul acestuia se aflã partea lacrimalã a muºchiului orbicular al
ochiului, acoperitã în partea posterioarã de un strat subþire fibro-celulos.
Faþa medialã este aplicatã pe ºanþul lacrimal osos care este
conectat la celula etmoido-lacrimalã. Aceastã celulã vine în raport mai
ales cu versantul posterior ºi extremitatea superioarã a ºanþului lacrimal.
Faþa lateralã rãspunde unghiului diedru format de tendonul direct al
orbi-cularului ºi de acest muºchi înainte, ºi de tendonul reflectat ºi septul
orbitar îndãrãt. Faþa lateralã vine în raport în partea inferioarã cu inserþia
oblicului inferior. Pe aceastã faþã se deschide ampula canalelor lacrimale.
Extremitatea superioarã sau fundul de sac lacrimal este la aproximativ 1cm
dedesubtul ºi înaintea trohleei capãtului frontal al muºchiului fronto-occipital.
Între sacul lacrimal ºi aceastã trohlee trece pediculul vasculo-nervos constituit
din artera dorsalã a nasului, vena angularã ºi nervul infratrohlear.
Sacul lacrimal are un perete fibroelastic ºi este cãptuºit la interior de o
mucoasã care se continuã cu conjunctiva prin canalele lacrimale ºi cu
mucoasa nazalã prin canalul lacrimo-nazal.
L Conductul lacrimo-nazal
Conductul lacrimo-nazal se întinde de la sacul lacrimal la meatul inferior ºi este
uºor turtit transversal. Este situat într-un canal osos constituit în afarã de ºanþul
lacrimal de pe faþa internã a maxilarului ºi de cãtre hamulus lacrymalis
al osului lacrimal care se înruleazã pe marginea lateralã a orificiului

superior al acestui conduct; înãuntru de osul lacrimal în sus ºi apofiza
lacrimalã a cornetului inferior în jos.
Conductul lacrimo-nazal este dirijat oblic în jos, îndãrãt ºi înãuntru.
Astfel conductul format de sacul lacrimal ºi conductul lacrimo-nazal
descrie o curbã a cãrei concavitate priveºte înãuntru ºi puþin îndãrãt.
Canalul mãsoarã aproximativ 15 mm lungime ºi 3 mm diametru ºi este
strâns unit de pereþii canalului osos de un þesut conjunctiv dens care conþine
o reþea venoasã foarte dezvoltatã. Sacul lacrimal ºi canalul lacrimo-nazal sunt
cãptuºite de un epiteliu cilindric bilaminar, care prezintã cili în unele zone.
Orificiul inferior este situat în meatul inferior, la aproximativ 1 cm îndãrãt
de extremitatea anterioarã a cornetului nazal inferior ºi la aproximativ 3 cm
de marginea posterioarã a orificiului narinei corespondente. Ocupã fie mar-
ginea superioarã, fie peretele lateral al meatului inferior. În primul caz,
orificiul este circular; în al doilea caz este ovalar ºi delimitat înãuntru de un
repliu mucos, concav în jos, cunoscut sub numele de pliu lacrimal.
Suprafaþa internã a cãilor lacrimale este neregulatã ºi prezintã
numeroase repliuri mucoase. Printre aceste repliuri sunt unele mai
frecvente ºi cu o situaþie constantã, aceste repliuri numindu-se valvule. De
la punctele lacrimale cãtre orificiul nazal al cãilor lacrimale se pot gãsi:
– valvula lui Bochdaleck, de formã inelarã, situatã în jurul punctelor lacrimale;
– valvula lui Foltz, situatã la nivelul angustiei;
– valvula lui Rosenmüller care ocupã marginea superioarã a orificiului
de deschidere a ampulei lacrimale în sacul lacrimal;
– valvula lui Béraud, situatã la unirea sacului lacrimal cu canalul lacrimo-nazal;
– valvula lui Taillefer, plasatã în regiunea mijlocie a canalului lacrimo-nazal;
– pliul lacrimal descris anterior.
Cu excepþia pliului lacrimal, care, în anumite cazuri, se poate opune
refluxului lichidelor sau aerului, din meatul inferior spre punctele
lacrimale, toate celelalte valvule sunt insuficiente.
Vascularizaþia cãilor lacrimale. Arterele cãilor lacrimale provin din

arterele palpebrale superioarã ºi inferioarã ºi din artera dorsalã a
nasului, toate acestea fiind ramuri din artera oftalmicã.
Venele cãilor lacrimale formeazã, în jurul sacului lacrimal ºi a canalului lacrimo--
nazal, un plex venos bogat. Ele se varsã în sus în ramurile de origine ale venelor
oftalmice ºi în vena angularã, iar în jos în venele cornetului nazal inferior.
Limfaticele cãilor lacrimale se varsã în sus în vasele care urmeazã vena

facialã ºi se terminã în ganglionii limfatici submandibulari. În jos, limfaticele
comunicã cu reþeaua cavitãþii nazale ºi sunt, ca ºi aceastã reþea, tributare
nodulilor laterali profunzi ai gâtului ºi nodulilor retro-faringieni.
Nervii cãilor lacrimale provin din nervul infratrohlear.
2.5.6.3. Anatomia lacrimilor

Lichidul lacrimal intrã în sacul conjunctival prin unghiul sãu supero-lateral ºi
este dispersat, prin capilaritate ºi prin clipit pe toatã suprafaþa globului
ocular, ajungând în lacul lacrimal de unde intrã în canaliculele lacrimale.
Contracþia orbicularului ochiului preseazã punctele lacrimale mai ferm pe
lacul lacrimal, iar capilaritatea dreneazã secreþia în sacul lacrimal. Adesea
dilatarea sacului lacrimal, produsã de partea lacrimalã a orbicularului
ochiului, ajutã drenarea secreþiei în canalicule. Secreþia tarsalã împiedicã
lacrimile sã depãºeascã marginea pleoapelor ºi acoperã, de asemenea,
corneea ºi sclera cu un strat uleios, care întârzie evaporarea lacrimilor.
2.5.7. Grãsimea orbitarã

Ocupã spaþiul dintre principalele structuri ale orbitei. Din punct de vedere
topografic poate fi împãrþitã în grãsime intraconalã (situatã în interiorul conului
descris de muºchii extrinseci ai globului ocular) ºi extraconalã. Grãsimea
intraconalã este mai abundentã, are rol de stabilizare a globului ocular,
comportându-se în acelaºi timp ca o „ºosetã”, în care globul ocular se poate
roti. În diversele afecþiuni care se asociazã cu obezitate (de exemplu
hipotiroidie) este prezentã ºi exoftalmia, ca urmare a creºterii grãsimii orbitare.
2.6. IMPLICAÞII CLINICE PRIVIND SISTEMUL VIZUAL
2.6.1. Explorarea clinicã
Inspecþia poate oferi date despre structurile vizibile în regiunea orbitalã

referitoare la integritatea anatomicã a ochiului ºi anexelor la lumina zilei.
Pleoapele. Inspecþia pleoapelor poate decela anomalii ale morfologiei pal-
pebrale: variaþii ale dimensiunilor ºi formei pleoapelor (ablefaria, microblefaria,
colobomul) sau ale fisurii palpebrale, vicii ale marginii libere (entropion sau
ectropion), ale cililor, ale tegumentelor, modificãri ale mobilitãþii (ptoza

palpebralã) sau leziuni patologice: infiltraþii (emfizem, echimozã sau
hema-tom, leziuni traumatice, tumorale, supuraþii.
Conjunctiva. Inspecþia conjunctivei se face prin rãsfrângerea pleoapelor
pentru evidenþierea recesurilor ºi pot fi observate: modificãri ale culorii
(anemie, hiperemie, opacitãþi, pigmentãri), ale reliefului ºi secreþiei,
apariþia unei vascularizaþii superficiale sau hemoragii intracorneene,
vizibilitatea crescutã a nervilor corneeni, îngroºarea lor ºi traiectul neregulat,
prezenþa unor corpi strãini, calcificãri sau existenþa unor procese
patologice, cum ar fi traumatisme, inflamaþii (conjunctivite), tumori.
Corneea. Inspecþia corneei poate pune în evidenþã modificãri de
formã ºi mãrime, de culoare, curburã (astigmatism) sau leziuni
traumatice, corpi strãini, arsuri, inflamaþii sau tumori.
Sclera. Inspecþia sclerei se face prin intermediul conjunctivei oculare
care o acoperã. Se pot observa: modificãri de culoare sau existenþa unor
pete pigmentare, congestice, modificãri de formã (suprafaþã neregularã, cu
bose-luri), dar ºi leziuni traumatice, inflamatorii, degenerative sau tumorale.
Irisul este vizibil prin transparenþa corneei ºi se pot aprecia: modificãri de
aspect, de grosime sau de poziþie, modificãri de culoare, cum ar fi hetero-
cromia (diferenþe de culoare între cei doi ochi) sau modificãri circulatorii cu
evidenþierea vaselor normale sau a unei vascularizaþii anormale.
La inspecþie, filmul lacrimal furnizeazã indicaþii privind starea
funcþionalã a aparatului lacrimal. Examinarea orificiilor externe ale
glandelor tarsale Meibomius are importanþã în blefarite.
Palparea ochiului furnizeazã puþine date: evidenþiazã o senzaþie
dureroasã a unui anumit segment structural, pulsaþii etc.
2.6.2. Explorarea paraclinicã

Biomicroscopia permite studiul macroscopic al segmentului anterior al
ochiu-lui prin utilizarea iluminãrii laterale (difuz, direct, indirect,
retroiluminare). Cu ajutorul unei lupe binoculare se observã dinamica
fasciculului luminos care se reflectã pe diferite planuri anatomice. Se pot
examina diferite segmente obþinându-se informaþii utile:
– examinarea corneei apreciazã modificãrile de transparenþã ºi grosime,
– examinarea irisului deceleazã atrofii, rupturi, alterãri ale pigmentãrii
stratului posterior, hemoragii, tumori transparente sau opace,
– examinarea cristalinului poate decela opacifieri, neregularitãþi ale

capsulei, depozite pigmentare, resturi ale membranei pupilare, vase
de neoformaþie, aderenþe irido-cristaliniene, eventuala mobilitate,
– examinarea aparatului lacrimal, direct sau prin instilarea de coloranþi.
Keratometria sau oftalmometria permite aprecierea razei de curburã
a corneei, implicit indicilor de refracþie a suprafeþelor anterioarã ºi
posterioarã a corneei.
Fotokeratoscopia utilizeazã discul Placido cu cercuri concentrice care
se reflectã pe cornee, studiul furnizând informaþii despre puterea
suprafeþei anterioare a corneei.
Analiza computerizatã a topografiei corneene utilizeazã programe
spe-ciale care, prin reconstrucþia tridimensionalã a suprafeþei
corneene, permit decelarea anomaliilor topografice.
Gonioscopia permite examinarea directã a unghiului irido-cornean. Se apre-
ciazã dacã unghiul camerular este închis sau deschis, dacã prezintã aderenþe
patologice. Permite diagnosticul formei clinice a glaucomului, orienteazã trata-
mentul ºi apreciazã evoluþia afecþiunii. Este o metodã limitatã deoarece nu
apreciazã decât trabeculul, nu ºi celelalte structuri de drenaj ale umorii apoase.
Oftalmoscopia permite examinarea obiectivã a retinei, obþinând rezultate
privind fundul de ochi ºi mediile oculare. Se pot observa papila opticã, macula,
vasele retiniene, de la nivelul papilei pe tot traiectul lor (fig. 10).
Se practicã sistematic cu ocazia oricãrui examen oftalmologic
complet ºi este indicat pentru a stabili diagnosticul afecþiunilor retinei ºi
pe cele ale coroidei. Oferã posibilitatea observãrii vascularizaþiei
retiniene, care poate fi modificatã de numeroase boli.
Examenul este efectuat cu douã tipuri de aparate: un oftalmoscop, cu sau fãrã
interpunerea unei lentile puternic convergente sau un biomicroscop cu
interpunerea între aparat ºi ochi a unei lentile de contact sau a unei lentile de
examinare (lentila cu trei oglinzi). Cu oftalmoscopul se face examinarea polului
posterior al ochiului (centrul retinei, papila ºi macula), iar cu lentila cu trei oglinzi se
face examinarea periferiei retiniene în caz de risc de dezlipire a retinei.
Aºa cum am prezentat anterior, retina ºi nervul optic se dezvoltã din vezicula
opticã, expansiune a creierului anterior, care este acoperitã de meninge. Astfel
meningele ºi spaþiul subarahnoidian se extind pânã la globul ocular. Nervul
optic ºi artera centralã a retinei, ram din oftalmicã, merg împreunã cu partea
anterioarã a nervului optic ºi traverseazã spaþiul subarahnoidian din jurul lui.
Ca urmare, orice creºtere a presiunii fluidului cerebro-spinal încetineºte
Artera centralã a retinei,

ramura superioarã
Foveea centralis
Pata oarbã
Macula
Artera centralã
a retinei,
ramura inferioarã
Fig. 10. Artera centralã a retinei ºi ramurile sale
întoarcerea venoasã de la retinã, determinând edem retinian ca urmare

a acumulãrii fluidelor. Oftalmoscopic, acesta apare ca o umflare a
discului optic sau papilei optice. De aceea examinarea fundului de ochi
(fundoscopia) este esenþialã în examenul neurologic.
2.6.3. Aspecte patologice
Defectele geometrice ale vederii (ametropiile) pot fi de mai multe tipuri:

– defecte axiale când intereseazã dimensiunile globului ocular;
– defecte de curburã, cu modificarea formei dioptrilor;
– defecte de indice când sunt afectaþi indicii de refracþie ai mediilor
trans-parente;
– defecte de elasticitate cu afectarea proprietãþilor mecanice ale cristalinului.
Miopia este o tulburare de refracþie ocularã prin lipsa de corelare armo-nioasã
între componentele dioptrice ale ochiului. Imaginea nu este focalizatã corect (pe
retinã), ci înaintea retinei. Se manifestã prin vedere neclarã la distanþã.
– Miopia axialã este cea mai frecventã ºi se caracterizeazã prin prezenþa unui
ax anteroposterior este mai lung. Se corecteazã cu lentile divergente.
– Miopia de curburã apare atunci când curbura cristalinului este mai

mare, convergenþa va fi mãritã (de obicei este legatã de obosealã).
– Miopia de indice este rezultatul creºterii indicelui de refracþie datoritã
creºterii concentraþiei saline ºi se întâlneºte în stãri patologice generale.
Hipermetropia este o tulburare de refracþie ocularã în care imaginea
nu este focalizatã pe retinã, se formeazã în spatele ei. Consecutiv,
individul vede bine la distanþã, dar are dificultãþi în a focaliza imaginile
apropiate (citit, cusut etc.).
– Hipermetropia axialã apare ca rezultat al unui ax anteroposterior mai scurt.
– Hipermetropia de curburã se întâlneºte în cazul unui cristalin mai
alungit. Cristalinul trebuie sã se bombeze în permanenþã pentru a
aduce imaginea pe retina. Corectarea se face cu lentile convergente.
Astigmatismul este o ametropie de curburã. Forma dioptrilor nu mai este
sfericã, razele de curburã ale dioptrilor nu sunt egale de la un meridian la
altul, fiind interesatã mai frecvent corneea. Poate fi ereditar sau dobândit
(traumatisme locale, infecþii etc.). Vederea este neclarã, înceþoºatã.
Corectarea acestui defect se face cu ajutorul lentilelor cilindrice.
Presbiopia este o ametropie de elasticitate care apare, în general,
dupã vârsta de 40 de ani, frecvent între 50 ºi 60 de ani, prin diminuarea
puterii de acomodare a ochiului. Bombarea se face mai dificil ºi apar
dificultãþi la vederea de aproape. Se folosesc lentile convergente pentru
a putea vedea obiectele situate la distanþã micã.
Ambliopia este o tulburare a vederii binoculare caracterizatã prin scãderea
acuitãþii vizuale la un ochi ºi creºterea accentuatã a acesteia la ochiul opus. Se
pare cã structurile cerebrale ignorã imaginile venite de la ochiul deficitar („ochi
leneº”) ºi le acordã o atenþie mult mai mare celor captate cu ochiul normal. De
obicei, ochiul este deficitar prin tulburãri de refracþie sau strabism.
Discromatopsia este o anomalie a vederii, cauzatã de absenþa sau o
dereglare funcþionalã a celulelor din retinã, responsabile de percepþia
croma-ticã. Ochiul normal prezintã la nivelul retinei trei tipuri de celule
sensibile la lumina cromaticã, celule cu con sensibile fie la lumina roºie,
verde sau albastrã. Persoanele cu discromatopsie prezintã tulburãri ale
vederii colorate în spectrul roºu, verde, albastru ºi ale combinaþiilor
dintre acestea. Termenul de discromatopsie este mult mai folosit decât
cel de lipsa percepþiei culorilor, deoarece majoritatea persoanelor cu
probleme de percepþie a culorilor pot identifica anumite culori.
Majoritatea tulburãrilor de simþ cromatic sunt moºtenite genetic ºi

intere-seazã mult mai frecvent bãrbaþii. Existã ºi tulburãri în perceperea
culorilor dobândite; acestea sunt determinate de înaintarea în vârstã, de
anumite boli sau de traumatisme ale ochiului.
Cea mai cunoscutã tulburare este daltonismul, caracterizat prin incapacitatea de
a deosebi unele culori de altele (în special roºul de verde). Pacienþii pot deosebi
cele douã culori dacã se aflã una lângã alta, dar nu ºi dacã sunt separate.
Dicromazia defineºte perceperea a douã culori: protanopie – lipseºte
roºul, deuteranopie – lipseºte verdele, tritanopie – lipseºte albastrul.
Acromatopsia este o afecþiune rarã în care pacienþii nu sunt capabili
sã recunoascã nici o culoare, vãzând doar în nuanþe de alb, negru ºi gri,
rezultat al lipsei celulelor cu conuri.
Strabismul reprezintã o afecþiune vizualã în care ochii nu au capacitatea
de a focaliza aceeaºi imagine în acelaºi timp. Este numit ºi „ochi-încruciºaþi”
sau „privire cruciºã”. În mod normal, musculatura extrinsecã din jurul
fiecãrui ochi determinã miºcarea sincronã în aceeaºi direcþie ºi în acelaºi
timp a ambilor ochi. Strabismul apare atunci când musculatura ocularã nu
mai funcþioneazã corect pentru coordonarea miºcãrilor oculare. În acest
caz, ochii nu mai sunt centraþi corect ºi creierul are dificultãþi în
suprapunerea celor douã imagini ce provin de la fiecare ochi.
Cel mai adesea apare în copilãrie. Cauzele strabismului prezent în copilãrie
sunt necunoscute de obicei. Totuºi, se întâlneºte mai frecvent în unele familii.
La adulþi strabismul poate apãrea în urma afectãrii globilor oculari sau a
vaselor de sânge de la nivelul acestora: tumori craniene sau oculare, accidente
vasculare cerebrale ºi diverse afecþiuni musculare sau nervoase.
Globii oculari nu privesc în aceeaºi direcþie în acelaºi timp ºi miºcarea
nu este coordonatã; se produce vedere dublã, vedere înceþoºatã,
oboseala ochilor, sensibilitate la lumina puternicã.
Tratamentul strabismului poate include purtarea ochelarilor, folosirea
oclu-zorului, tratamentul medicamentos, exerciþiile globilor oculari,
tratamentul cu toxina botulinicã (Botox) care determinã relaxarea
musculaturii afectate de strabism ºi permite musculaturii din partea
opusã a globului ocular sã modifice poziþia ochiului sau tratamentul
chirurgical care va slãbi sau întãri musculatura din jurul globului ocular
implicatã în strabism prin modificarea poziþiei sau lungimii acesteia.
Cataracta este afecþiunea caracterizatã prin opacifierea cristalinului. Modi-
ficarea transparenþei cristalinului împiedicã pãtrunderea razelor de luminã în
interiorul ochiului ºi vederea se înrãutãþeºte. Cataracta poate afecta

cristalinul în întregime sau doar o parte din acesta.
Se descriu douã tipuri de cataractã: congenitalã ºi dobânditã. Cataracta
dobânditã (primitivã) poate apãrea la un ochi sãnãtos, care nu a suferit nici
o afecþiune sau în urma unui traumatism (cataractã traumaticã).
Cauzele cataractei pot fi diferite: traumatisme, o dereglare a alimentaþiei
þesutului ochiului, legatã de vârstã, radiaþie, diabet, unele afecþiuni oculare
(de exemplu, glaucomul) sau particularitãþile ereditare ale organismului.
Unica metodã de tratament al cataractei este înlãturarea cristalinului opa-
cifiat pe cale chirurgicalã, urmatã de restabilirea vederii prin ochelari, lentilã de
contact sau cristalin artificial (lentile intraoculare, prescurtat LIO), care se
implanteazã în interiorul ochiului în locul cristalinului opacifiat înlãturat.
Operaþia modernã de cataractã se face prin metoda facoemulsificãrii.
Se decupeazã capsula anterioarã a cristalinului ºi se extrage conþinutul
cristali-nului opac cu ajutorul ultrasunetelor. Apoi, prin aceeaºi plagã, se
implanteazã în sacul cristalinului rãmas gol dupã extragerea conþinutului,
un cristalin artificial foldabil care sã restabileascã vederea ochiului operat.
Glaucomul cuprinde totalitatea afecþiunilor globului ocular în care se
produce lezarea nervului optic ºi îngustarea câmpului vizual (creºte
tensiunea intraocularã ºi scade acuitatea vizualã). La început, se pierde
câmpul vizual periferic, iar dacã nu se trateazã, se ajunge la orbire
definitivã. Existã trei forme principale de glaucom.
– Glaucomul cu unghi deschis este cea mai frecventã formã, în care
unghiul camerei anterioare este deschis, însã evacuarea lichidului
intraocular este defectuoasã, ca rezultat al dereglãrilor în sistemele
vasculare ºi de drenaj ale ochiului. Nervul optic este doar uºor lezat,
de obicei provocând pier-derea gradatã a vederii. Pot fi afectaþi ambii
ochi în acelaºi timp, deºi de obicei unul este mai afectat decât celãlalt.
Este o variantã destul de periculoasã a bolii, când nu se constatã
simptoame clare, dar afectarea nervului optic progreseazã.
– Glaucomul cu unghi închis, cam 10% din cazuri, în care irisul ºi
cristalinul blocheazã circulaþia umorii apoase în camerele globului
ocular, fãcând ca presiunea intraocularã sã creascã ºi astfel sã
comprime sistemul de drenare (sistemul de trabecule) al ochiului.
Evolueazã sub formã de accese, cu o durere puternicã în regiunea ochilor,
durere de cap, greaþã, vomã ºi diminuarea bruscã a vederii ochiului bolnav.
– Glaucomul congenital este o formã rarã care apare la unii copii la

naºtere datoritã unor defecte congenitale ale structurii aparatului de
drenaj al ochiului. Glaucomul care apare în primii ani de viaþã se
numeºte glaucom infantil.
– Glaucomul secundar apare ca o consecinþã a altor afecþiuni oftalmice (infla-
matorii, vasculare, distrofice, legate de patologia cristalinului, traumelor).
Dezlipirea de retinã este procesul de separare a membranei retiniene a
ochiului de membrana vascularã, coroida. În ochiul sãnãtos acestea vin strâns
în contact. Dezlipirea de retinã deseori conduce la diminuarea considerabilã a
vederii ºi cecitate. Cel mai frecvent apare în caz de traumã ºi miopie, în retino-
patia diabeticã, tumori intraoculare, distrofii ale membranei retiniene etc.
Se manifestã prin apariþia „vãlului” înaintea ochilor, scântei ºi fulgere.
Denaturarea imaginii literelor privite, a obiectelor, desprinderea din
câmpul vizual a segmentelor izolate ale acestora indicã faptul cã
dezlipirea a cuprins centrul retinei.
Tratamentul este chirurgical. Pentru aceasta, în jurul rupturii se
provoacã o inflamaþie (prin acþiunea temperaturii joase – criopexie –
sau cu laser) ºi cicatrizarea ulterioarã în regiunea rupturii retinei. Astfel
se restabileºte etan-ºeitatea (integritatea) retinei.
În ultimii ani se utilizeazã în olftalmologie metode moderne de
corectare a viciilor de refracþie sau a altor afecþiuni oculare.
Operaþiile cu laserul pot corecta diferite defecte ale ochilor. Viciile de
refracþie care se pot corecta prin aceastã tehnicã sunt miopia,
hipermetropia ºi astigmatismul. În funcþie de dioptria corneei, pentru
miopie pot fi corectate 5-6 dioptrii, pentru hipermetropism se pot corecta
4-5, iar pentru astigmatism, trei dioptrii. În cazul dioptriilor mai mari, se
recurge la operaþia cu laser ºi la implantul de cristalin.
Lentile de contact montate în interiorul ochiului destinate corectãrii
miopiei sunt montate ori în spatele pupilei, ori în faþa irisului. Metoda
este de preferat pentru corectarea miopiei moderate sau severe.
Transplantele homoloage de cornee se pot practica la pacienþii cu
cornee opacã sau cicatricealã. Suprafaþa epiteliului este regeneratã de
cãtre gazdã ºi acoperã transplantul în câteva zile.
Implantele corneene se fac cu material plastic nonreactiv. La fel ca
partea centralã a corneei care primeºte oxigen din aer, cristalinul moale din
plastic trebuie sã fie permeabil la gaze pentru o perioadã lungã de timp.
Capitolul 3
SISTEMUL AUDITIV
Sistemul auditiv are rolul de a recepþiona unde sonore din mediul

extern, le transformã în impuls nervos care este transmis mai departe
cãtre scoarþa cerebralã pentru integrare superioarã, pe baza lor
generând senzaþii auditive. La om, în afara rolului în orientarea spaþialã
ºi în semnalizarea modificãrilor din mediul extern, are rol esenþial în
perceperea vorbirii care stã la baza relaþiilor interumane.
Auzul face parte din cele mai importante simþuri pentru viaþa umanã, prin
care individul relaþioneazã cu mediul înconjurãtor. De la începutul existenþei,
încã înainte de a se naºte, omul este înconjurat de sunete, cum ar fi bãtãile
inimii mamei, dar ºi altele recepþionate din mediul exterior. Nou nãscutul va
auzi încã de la naºtere, iar pe mãsurã ce creºte, îºi va folosi auzul pentru a
capta o mare cantitate de informaþii auditive din mediul înconjurãtor, care îi va
stimula dezvoltarea creierului având influenþe ºi asupra dezvoltãrii fizice, încât
bebeluºul va putea sã stea în ºezut ºi apoi va putea merge.
Oamenii folosesc sunetele pentru a transmite informaþii despre
lumea înconjurãtoare, îndeplinind ºi rolul de orientare, de descoperire a
pericolelor, de adaptare la mediul înconjurãtor etc. Sistemul auditiv
funcþioneazã încon-tinuu, zi ºi noapte, chiar ºi atunci când dormim. El
este conectat cu sistemul activator ascendent rãmânând astfel
funcþional ºi în timpul somnului ºi permi-þând trecerea rapidã a
organismului în stare de alertã în urma unei stimulãri sonore adecvate.
Acest organ de simþ mediazã comunicarea dintre oameni, fiind
implicat în perceperea ºi învãþarea limbajului, ca principalã modalitate
de stabilire a interrelaþiilor interumane.
Sunetele sunt rãspunzãtoare de dezvoltarea proprietãþilor cognitive
ºi dez-voltarea socio-afectivã, de modificarea dispoziþiei emoþionale,
oferind momente de destindere atunci când ascultãm o melodie bunã,
susurul unui izvor sau cântecul pãsãrilor etc.
În naturã, chiar dacã urechile noastre nu pot detecta sunetele din

anumite zone ale spectrului (infrasunetele ºi ultrasunetele), existã alte pãrþi
ale corpului care au aceastã capacitate; astfel, întregul corp intrã în
rezonanþã cu energiile sonore care îl înconjoarã ºi se face în acest mod
legãtura cu alte forme de energie vibratorie din naturã (Beaumont, 2008).
Senzaþii sonore determinã numai sunetele care au o anumitã
amplitudine, în timp ce acelea cu o amplitudine prea mare determinã o
senzaþie dureroasã de presiune. La omul normal, nivelul sunetului
standard care constituie pragul auditiv corespunde, la zero decibeli, unei
2
presiuni de 0,000204 dyne/cm . Intensitatea sunetelor, apreciatã pe baza
scãrii decibel, este cuprinsã între intensitatea prag 0 ºi 140 db, nivel la care
organul Corti este în pericol de a fi lezat. Deoarece scara decibel este
logaritmicã, nivelul maxim (140db) reprezintã o energie a sunetului de 100
de milioane de ori mai mare faþã de cea a pragului auditiv (1014). Ca
referinþe, menþionãm cã amplitudinea vocii ºoptite este de 20db, cea a
vocii în conversaþie obiºnuitã de 50db, cea a zgomotelor unui oraº mare de
80 db, iar zgomotul unui motor de avion de 120 db Alford BR (1996).
Urechea umanã percepe numai sunetele cu o frecvenþã cuprinsã între 20 ºi
20000 cicli/sec, în timp ce urechea unor animale este mult mai sensibila
(câinele). Cea mai mare sensibilitate la om existã între 1000 ºi 3000 cicli/sec,
când se pot face diferenþieri de frecvenþã de 0,3%, dar deasupra ºi dedesubtul
acestor valori discriminãrile se fac mai greu. La frecvenþe foarte scãzute (32-
64 cicli/sec), diferenþierea de frecvenþa minimã este de 1%, iar la frecvenþe
foarte mari (16000-20000 cicli/sec.) discriminarea auditivã este foarte slabã.
Urechea unui om obiºnuit poate diferenþia aproximativ 2000 de tonalitãþi de
sunet, iar cea a muzicienilor poate face mai multe diferenþieri.
Unele cercetãri aratã cã infrasunetele provocate de furtuni pe mãri ºi oceane
au o frecvenþã medie de 6 Hz; s-a constatat cã infrasunetele de inten-sitãþi
mari, la frecvenþã de 7 Hz, pot traumatiza grav sistemul nervos, sistemul
circulator, fiind chiar ameninþãtoare pentru viaþã (Stirling ºi Elliott, 2008).
Segmentul periferic al sistemului auditiv este constituit din trei
porþiuni care capteazã, transmit ºi percep unde sonore. Dintre acestea
numai ultima porþiune este receptoare, celelalte având roluri adjuvante.
Pentru a înþelege funcþionalitatea acestui sistem atât de complex
structural, vom prezenta toate porþiunile, insistând asupra
particularitãþilor fiecãreia ºi, în final, asupra interelaþiilor dintre ele.

A SISTEMULUI AUDITIV
Urechea este un organ senzorial complex cu origine multiplã, diferite structuri

luând naºtere din diferite straturi germinale. Înþelegerea originii fiecãrei structuri
este importantã pentru înþelegerea tulburãrilor funcþionale ºi diagnos-ticul
malformaþiilor congenitale ale urechii externe, medii ºi interne, dar ºi pentru a
ºti când ºi cum sã se intervinã ºi sã se trateze aceste dereglãri.
Urechea începe sã se dezvolte în timpul celei de a 5-a sãptãmâni de
sarcinã, din arcurile faringiene (branhiale).
Urechea externã se dezvoltã din 3 perechi de proeminenþe auriculare care
apar în sãptãmâna a 5-a pe faþa lateralã a porþiunilor adiacente ale arcurilor
faringiene 1 (mandibular) ºi 2 (hioidian), în jurul primului ºanþ ectodermic
faringeal. În sãptãmâna a 7-a proeminenþele se mãresc, se diferenþiazã ºi
fuzioneazã pentru a genera forma finalã a pavilionului, amintind ridicãturile,
fosele ºi ºanþurile de la adult. Ulterior are loc o deplasare treptatã de la faþa
lateralã a gâtului pânã pe faþa lateralã a craniului, proces numit translocare.
Din primul arc faringeal se formeazã tragusul, helixul ºi partea superioarã a
concãi (cymba conchae), iar din al doilea antitragusul, antihelixul ºi partea
inferioarã a concãi (cavum conchae).
Meatul auditiv extern derivã din primul ºanþ ectodermic faringeal. În
fundul ºanþului, la nivelul membranei faringeale, ectodermul vine în contact
cu endodermul primei pungi faringeale, între cele douã foiþe gãsindu-se o
lamã finã de þesut conjunctiv cu origine mezodermicã. Se formeazã astfel
membrana timpanicã cu structurã trilaminarã. Þesutul conjunctiv de pe mar-
ginile timpanului începe sã se osifice din luna a treia, formând suportul
circumferenþial numit inelul timpanic sau sulcus timpanicus.
Dezvoltarea urechii medii. Urechea medie reprezintã embriologic un
sinus aeric care se dezvoltã odatã cu tuba auditivã ca o excrescenþã a
primei pungi faringeale, deci va fi tapetatã de endoderm.
Prima pungã faringealã se alungeºte ºi formeazã recesul tubotimpanic, care va
genera ulterior cavitatea timpanicã ºi tuba auditivã. Membrana timpanicã este
alcãtuitã din trei straturi cu origine embriologicã diferitã: mijlociu, fibros, care
provine din mezoderm ºi este tapetat pe suprafaþa exterioarã de un epiteliu cu
origine ectodermicã, iar pe cea internã de un epiteliu provenit din endoderm.
Inervaþia timpanului reflectã originea sa. Faþa lateralã ºi meatul auditiv extern, de
origine ectodermicã, sunt inervate de ramura auriculotemporalã a
nervului trigemen ºi ramura auricularã a nervului vag (nervul Arnold). De aceea

iritarea ramurei auriculare a vagului determinã reflexul de tuse sau vomã.
În sãptãmâna a 7-a în mezenchimul arcurilor faringeale 1 ºi 2 încep sã aparã
condensãri din care vor lua naºtere osiºoarele urechii medii, iar în sãptãmâna a 9-a
încep sã se formeze muºchii urechii medii. Din cartilajul arcului faringeal 1 iau
naºtere maleusul ºi incusul, iar mezodermul lui va forma muºchiul tensor al
timpanului. Cartilajul arcului faringeal 2 formeazã osul stapedial, iar mezo-dermul
muºchiul stapedius. Osiºoarele sunt acoperite de endodermul cavitãþii timpanice. În
luna a 9-a s-au stabilit relaþiile osiºoarelor cu pereþii casei timpanului: maleusul s-a
ataºat membranei timpanice, iar osul stapedial membranei ferestrei ovale.
Vibraþiile sonore pot fi transmise de la timpan la cohlee ºi apoi prin transducþie în
organul Corti devin impulsuri neurale.
3.1.1. Dezvoltarea urechii interne
Labirintul membranos este partea fundamentalã a urechii interne.

Devreme în viaþa embrionarã, chiar înainte ca orice parte a urechii
interne sã se dezvolte, procesele periferice ale nervului acustic ajung la
peretele membranos, regiune în care epiteliul se transformã în
neuroepiteliu pentru organele receptoare ale auzului ºi echilibrului.
Evoluþia labirintului membranos. În sãptãmâna a 3-a, pe laturile romben-
cefalului se dezvoltã o pereche de îngroºãri ectodermice, placodele otice. Ulte-
rior acestea vor evolua descendent, spre al doilea arc faringeal. În sãptãmâna
a 4-a fiecare placodã invagineazã în mezenchimul subiacent formând gropiþa
oticã ce se mãreºte, iar deasupra ei marginile se vor alipi, transformând-o în
veziculã oticã sau otocist, precursor al labirintului membranos definitiv.
Vezicula oticã se va diferenþia în trei pãrþi:
1) partea dorsomedialã se alungeºte, va forma prelungirea endolimfaticã din
care va lua naºtere ductul endolimfatic cu extremitatea sa distalã dilatatã, sacul
endolimfatic;
2) partea centralã se mãreºte formând regiunea utricularã din care ia naºtere
utricula, care, în sãptãmâna a 7-a formeazã diverticulele utriculare, primor-diile celor 3
ducte semicirculare;
3) partea ventralã, regiunea sacularã, va genera sacula ºi ductul cohlear care, în
sãptãmâna a 5-a se alungeºte ºi spiraleazã de 2,5 ori, organul Corti formându-se în
sãptãmâna a 7-a. La aceste douã structuri se adãugã ºi ductul reuniens care le va uni.
Este acceptat faptul cã ganglionii vestibular (Scarpa) ºi cohlear sau spiral

(Corti) iau naºtere din placodele otice. Organul Corti primeºte dendritele
neuronilor din ganglionul spiral situat în modiol, ai cãrui axoni formeazã ramura
cohlearã a nervului vestibulocohlear (VIII) ºi fac sinapsã în corpii geniculaþi
mediali. Maculele din utriculã ºi saculã, ampulele ductelor semicir-culare
primesc dendritele neuronilor din ganglionul vestibular, ai cãror axoni formeazã
ramura vestibularã a nervului vestibulocohlear (VIII).
Dezvoltarea labirintului osos. În sãptãmâna a 9-a mezenchimul din jurul
labirintului membranos induce vezicula oticã sã înceapã procesul de condri-
ficare formând capsula oticã cartilaginoasã, în care au loc vacuolizãri în urma
cãrora se produce cavitatea perilimfaticã. Labirintul membranos se suspendã
în perilimfa din aceastã cavitate. Din sãptãmâna 23, capsula oticã începe sã se
osifice formând labirintul osos din porþiunea pietroasã a osului temporal.
În viaþa intrauterinã, urechile rudimentare apar la câteva sãptãmâni dupã
concepþie; la patru luni ºi jumãtate, urechile sunt complete ºi funcþionale, deci,
mare parte din perioada intrauterinã copilul poate auzi bine ºi reacþioneazã la
sunete, în special la muzicã. Fãtul reacþioneazã la fiecare sunet miºcând rapid
ochii ºi întorcând capul, în încercarea de a localiza sursa sunetului. Se
considerã cã sensibilitatea acusticã a nou-nãscutului este mult mai mare decât
a adultului, motiv pentru care aceºtia trebuie feriþi de zgomotele puternice. La
aproximativ 3 luni dupã naºtere, copilul aude mult mai bine ºi are reacþii clare
la zgomot, întoarce privirea cãtre direcþia sunetului (Walsh ºi Darby, 2005).
3.2. SEGMENTUL RECEPTOR AL SISTEMULUI AUDITIV
Anatomia descriptivã a sistemului auditiv 3.2.1. Anatomia
descriptivã a urechii
Urechea este un organ statoacustic care este alcãtuit din 3 pãrþi:

urechea externã, urechea medie ºi urechea internã (fig. 11).
3.2.1.1. Urechea externã
L Pavilionul urechii
Pavilionul urechii sau conca auricularã este o plicã tegumentarã de forma
unei pâlnii, cu schelet fibrocartilaginos, inseratã pe faþa lateralã a craniului
Fig. 11. Urechea externã, medie ºi internã
sub un unghi de aproximativ 35°. Este format dintr-o rãdãcinã, aderentã

la meatul auditiv extern ºi o parte liberã care acoperã parþial regiunile
înveci-nate: temporalã, mastoidianã ºi parotideomasetericã.
Colecteazã ºi dirijeazã undele sonore spre meatul auditiv extern, pânã la
membrana timpanului. La unele animale, pavilionul urechii este mobil în
diverse direcþii, putându-se miºca asemeni unei antene radar, pentru a putea
aprecia cât mai bine direcþia ºi distanþa la care se gãseºte sursa sonorã.
Faþa lateralã a pavilionului prezintã o depresiune centralã, conca,
subdivi-zatã parþial de rãdãcina helixului în douã pãrþi: superioarã
(cymba conchae) ºi inferioarã (cavum conchae) în care se deschide
meatul auditiv extern prin porul auditiv extern.
Pavilionul este circumscris de o bordura proeminentã numitã helix, care
începe anterior concãi prin rãdãcina helixului ºi se terminã posterior, efilat, prin
coada helixului. În concavitatea helixului proeminã o cutã cartilaginoasã,
antihelixul, care se bifurcã în partea superioarã pentru a delimita foseta
triunghiularã. Între helix ºi antehelix se delimiteazã un ºanþ numit scafa. În faþa
concãi se aflã proeminenþa cartilajului numit tragus, iar posterior de
concã se gãseºte proeminenþa antitragusului. Pe faþa medialã a tragusului

se gãsesc peri groºi ºi rigizi care alcãtuiesc barbula hirci. Cele douã
proeminenþe, tragusul ºi antitragusul sunt separate prin ºanþul intertragic.
În partea inferioarã a pavilionului lipseºte scheletul cartilaginos,
existând o plicã cutanatã, lobulul.
Se considerã cã faþa medialã a pavilionului urechii prezintã mulajul negativ
al feþei laterale, cu eminenþa concãi ºi eminenþa fosetei naviculare.
L Structura pavilionului urechii

Pielea care acoperã ambele feþe ale pavilionului este subþire ºi mobilã,
cu numeroºi foliculi piloºi ºi glande sebacee, dar rare glande sudoripare.
Stratul muscular este reprezentat de muºchi extrinseci, care au originea pe
epicranium, iar inserþia la periferia pavilionului. Formeazã un strat lateral:
auricular anterior ºi auricular superior ºi un strat medial reprezentat de muºchii
auricular posterior, care se inserã pe convexitatea concãi ºi auricular superior,
care se inserã pe partea superioarã a eminenþei fosei triunghiulare.
Stratul fibromuscular propriu este alcãtuit din muºchi proprii care leagã
între ele neregularitãþile cartilajului ºi ligamentele urechii care unesc pavi-
lionul cu oasele din vecinãtate. Este dispus pe douã straturi: planul lateral
compus din muºchiul mare al helixului, muºchiul mic al helixului, muºchiul
incizurii helixului, muºchiul tragusului, muºchiul antitragusului ºi muºchiul
piramidal al urechii la care se adaugã ligamentul auricular anterior, uneºte
tra-gusul ºi helixul de rãdãcina arcului zigomatic, ligamentul auricular
superior, care se întinde între spina helixului ºi porþiunea osoasã a meatului
auditiv extern adiacent, ligamentul auricular posterior, se extinde de la
eminenþa concãi la procesul mastoid ºi planul medial este reprezentat de
ligamente ºi muºchii auricular transvers ºi auricular oblic.
Stratul fibrocartilaginos este alcãtuit din cartilajul urechii, o lamã
discon-tinuã de cartilaj fibroelastic, neregulatã, care determinã reliefurile
pavilio-nului. Este acoperitã pe ambele feþe de pericondru care aderã la
faþa profundã a dermului ºi lipseºte la nivelul lobulului urechii.
L Vascularizaþia ºi inervaþia pavilionului urechii

– arterele sunt ramuri din auricularã posterioarã, ramurã a arterei carotidã
externã ºi auriculare anterioare, ramuri din artera temporalã superficialã;
– venele se varsã în venele retromandibularã, temporalã superficialã,
jugularã externã ºi plexul pterigoid;
– limfaticele dreneazã în limfonodulii parotidieni superficiali, cele din

partea anterioarã, retroauriculari (mastoidieni), cele din partea
posterioarã ºi cervicali superficiali;
– nervii senzitivi (cutanaþi) provin din: auricular mare, ramurã a plexului
cervical (C2-C3), inerveazã cea mai mare parte a pielii regiunii, nervul
occipital mic din plexul cervical, pentru partea superioarã a feþei craniene,
auriculotemporal, ramurã a nervului mandibular (V3), pentru pielea tragu-
sului ºi rãdãcinii helixului, ramura senzitivã a meatului auditiv extern din
nervul facial (VII), ramura auricularã a nervului vag (X), pentru conca-vitatea
concãi ºi o suprafaþã micã a feþei mediale, adiacentã mastoidei;
– nervii motori sunt reprezentaþi de: ramura temporalã a nervului facial
care inerveazã muºchii auriculari anterior ºi superior, ramura
auricularã poste-rioarã care inerveazã muºchiul auricular posterior.
Meatul auditiv extern

Meatul auditiv extern este un conduct de aproximativ 24-25 mm lungime,
aºezat aproape perpendicular pe faþa lateralã a craniului, care se întinde
de la porul auditiv extern, pânã la membrana timpanicã. Calibrul sãu este
de aproxi-mativ 8-10 mm la adult, cu excepþia porþiunii mijlocii, mai îngustã
(5-6 mm), denumitã istm, corespunzãtoare porului acustic extern osos.
Canalul se dirijeazã anterior ºi medial, nu este rectiliniu, ci descrie
forma literei S, formând curbe în plan orizontal ºi frontal: lateralã, cu
concavitatea anterior ºi medialã, cu concavitatea posterior. Aspectul
cilindric neregulat protejeazã membrana timpanicã, dar în acelaºi timp
împiedicã explorarea lui otoscopicã, motiv pentru care se redreseazã
meatul trãgând pavilionul superior ºi posterior.
Prezintã patru pereþi ºi douã orificii: peretele anterior, este situat
posterior articulaþiei temporomandibulare, peretele posterior, în raport cu
mastoida, peretele superior stabileºte raporturi cu fosa cranianã mijlocie
prin intermediul planºeului sãu osos, peretele inferior, în raport cu glanda
parotidã, orificiul extern sau porul acustic extern, situat în partea anterioarã
a concãi, orificiul intern, timpanic, închis de membrana timpanicã.
L Structura meatului auditiv extern

– Stratul cutanat. Pielea este subþire, rezistentã, aderã de periost ºi
peri-condru ºi se reflectã tapisând faþa lateralã a timpanului. Prezintã
glande sebacee ºi ceruminoase (secretã cerumen) ºi fire de pãr;
– Stratul osteofibrocartilaginos prezintã douã segmente conectate între ele

prin ligamentul rotund la nivelul porului acustic extern osos: fibrocarti-
laginoasã, care formeazã 1/3 lateralã, acoperitã de pericondru, osoasã,
care ocupã 2/3 mediale ºi prezintã, la extremitatea medialã, ºanþul
timpanal (sulcus timpanicus) pe care se inserã membrana timpanicã.
L Vascularizaþia ºi inervaþia meatului acustic extern

– arterele provin din: temporalã superficialã, prin ramurile auriculare ºi
artera auricularã posterioarã;
– venele dreneazã în sistemul jugular extern;
– limfaticele sunt foarte bogate ºi colecteazã în limfonodulii parotidieni,
retroauriculari, infraauriculari ºi jugulari interni superiori;
– nervii provin din: trigemen (V) prin ramura auriculotemporalã, plexul
cervical prin nervul auricular mare, facial (VII) prin ramura meatului
auditiv extern, vag (X) prin ramura auricularã.
Membrana timpanicã este subþire, semitransparentã ºi închide
orificiul medial al meatului auditiv extern. Prezintã orientare oblicã
inferior ºi medial, formând un unghi de aproximativ 55° cu planºeul
meatului. Faþa lateralã este concavã, porþiunea cea mai deprimatã a
concavitãþii fiind numitã umbo. Are formã aproape ovalã, cu diametrul
lung de 9-10 mm ºi diametrul scurt de 8-9 mm.
Este alcãtuitã din pars tensa, care conferã rigiditate ºi se inserã pe
sulcus timpanicus, prin inelul fibrocartilaginos timpanic ºi pars flaccida
(membrana lui Shrapnell), care ocupã 1/6 superioarã ºi se inserã pe
porþiunea scuamoasã a osului temporal.
Sulcus timpanicus este întrerupt în partea superioarã de incizura
timpanicã (Rivinius), prezentând la acest nivel douã extremitãþi, anterioarã
ºi poste-rioarã, care oferã inserþie ligamentelor timpanomaleolare.
L Structura timpanului
– Stratul extern, cutanat, este format dintr-un epiteliu de tip scuamos
strati-ficat cu keratinizare;
– Stratul intermediar, fibros, este format din fibre conjunctive radiare care
diverg de la nivelul manubriului malleusului ºi circulare mai condensate
la periferie, dar care disperseazã spre centru. La nivelul pars flaccida
stratul fibros lipseºte, straturile cutanat ºi mucos venind în contact;
– Stratul intern este reprezentat de un epiteliu scuamos simplu pânã la

cuboidal cu o lamina propria subþire. Acoperã inelul fibros, manubriul
malleusului ºi ligamentele timpanomaleolare, formând plicile timpanoma-
leolare, anterioarã ºi posterioarã. Superior acestora, pars flaccida bom-
beazã spre meatul auditiv extern formând recesul lui Prussak.
L Vascularizaþia ºi inervaþia timpanului

– arterele provin din ramura auricularã profundã din maxilarã, ramura
stilomastoidianã din artera auricularã posterioarã, ramura timpanicã
din maxilarã;
– venele dreneazã în jugulara externã pentru suprafaþa exterioarã ºi în
sinusul tranvers, venele durei mater ºi plexul venos al tubei auditive
pentru supra-faþa interioarã;
– nervii provin din auriculotemporal din mandibular (V3), ramura auricularã
a nervului vag (X) ºi ramura timpanicã a nervului glosofaringeal (IX).
3.2.1.2. Urechea medie

Urechea medie se gãseºte în porþiunea pietroasã a osului temporal ºi este
formatã din cavitatea timpanicã ºi conþinutul ei alcãtuit din lanþul osicular cu
articulaþiile corespunzãtoare, ligamentele ºi muºchii ataºaþi, mucoasa cavitãþii
timpanice ºi elemente neurovasculare, la care se adaugã tuba auditivã (trompa
lui Eustache sau canalul faringotimpanic) ºi cavitãþile mastoidiene.
L Cavitatea timpanicã
Cavitatea timpanicã este un spaþiu alungit cu numeroase accidente de formã,
tapetatã de mucoasã. Diametrele vertical ºi anteroposterior sunt de aproxi-
mativ 15 mm, diametrul transvers mãsoarã 6 mm superior ºi 4 mm inferior, iar
în partea corespunzãtoare centrului membranei timpanice are numai 2 mm.
Pentru a facilita înþelegerea structurii ºi a raporturilor, se considerã de
formã neregulat cubicã cu ºase pereþi. Toþi pereþii casei timpanului sunt
osoºi, cu excepþia peretelui lateral unde se gãseºte membrana timpanicã,
vor fi sistematizaþi dupã cum urmeazã (Frâncu ºi colab., 2003).
Peretele superior sau plafonul este reprezentat de tegmen timpani de
pe faþa anterioarã a porþiunii pietroase a osului temporal, motiv pentru
care mai este numit ºi peretele tegmental ºi de sutura petroscuamoasã.
Peretele inferior sau planºeul, corespunde fosei jugulare (de pe faþa

inferioarã a porþiunii pietroase a osului temporal) în care se sprijinã bulbul
superior al venei jugulare interne, de unde ºi numele de perete jugular. La
limita cu peretele medial se gãseºte orificiul nervului timpanic.
Peretele posterior denumit ºi mastoidian, prezintã orificiul timpanic al
aditus ad antrum, un conduct de pasaj spre antrumul mastoidian.
Inferior acestuia se gãsesc, în ordine, foseta procesului scurt (orizontal)
al incusului, sinus timpani, eminenþa cordalã pe care se gãseºte orificiul
de intrare al nervului coarda timpanului, eminenþa piramidalã prin vârful
cãreia pãtrunde tendonul muºchiului stapedius pentru a se insera în
canalul piramidei, emi-nenþa complexului stiloid datã de rãdãcina
procesului stiloid ºi sinusul facial care corespunde porþiunii a treia a
canalului nervului facial (VII) din porþiunea pietroasã a temporalului.
Peretele anterior este denumit ºi tubocarotidian deoarece prezintã
orificiul timpanic al tubei auditive ºi are raport extreme de important cu
canalul carotic, prin care trece artera carotidã internã. În situaþia unui
perete osos subþire se percep pulsaþiile arterei (pulsul carotic). Pe
acest perete se mai gãsesc: proeminenþa canalului carotic, orificiile
caroticotimpanice strãbãtute de ramurile caroticotimpanice ºi ramuri din
plexul pericarotic ºi orificiul de ieºire al nervului coarda timpanului care a
pãtruns în casa timpanului prin peretele posterior.
Peretele medial sau labirintic, corespunde urechii interne ºi prezintã
numeroase detalii anatomice cu importanþã funcþionalã:
– promontoriul, o proeminenþã centralã, corespunzãtoare primei ture a
cohleei, prezintã la bazã orificiul nervului timpanic (Jacobsohn) ºi
ºanþuri fine pentru plexul timpanic;
– fereastra ovalã, situatã posterosuperior promontoriului, face
comunicarea urechii medii cu vestibulul, de unde ºi numele de
fereastra vestibularã; este închisã de membrana ferestrei ovale
(stapedialã), pe care stã platina osului stapedial;
– fereastra rotundã, situatã postero-inferior promontoriului, face comu-
nicarea cu scala timpanicã a cohleei (fereastra cohlearã); este
închisã de membrana ferestrei rotunde, convexã spre cohlee,
cunoscutã ºi sub numele de timpan secundar;
– sinus timpani, o fosetã situatã posterior de promontoriu, care
corespunde peretelui osos al canalului semicircular posterior;
– proeminenþa canalului muºchiului tensor al timpanului (muºchiul

malleusului), situatã anterosuperior promontoriului;
– proeminenþa canalul osos semicircular lateral ºi proeminenþa
porþiunii a doua a canalului nervului facial (apeductul lui Falloppe),
ambele situate în partea superioarã a peretelui.
Peretele lateral sau membranos, este format din orificiul profund al
meatului auditiv extern, cu sulcus timpanicus pe care se inserã
membrana timpanicã, de unde ºi numele de perete timpanic.
Interiorul cavitãþii timpanice este subdivizat în trei spaþii:
– recesul epitimpanic sau atica, este situat superior membranei timpanice ºi
deasupra nivelului ferestrei ovale ºi conþine corpul malleusului ºi incusul;
– mezotimpanul, corespunzãtor membrane timpanice, reprezintã
cavitatea timpanicã propria-zisã;
– sinusul hipotimpanic, spaþiul cel mai decliv al cavitãþii timpanice,
situat sub nivelul promontoriului ºi ferestrei rotunde.
L Cavitãþile mastoidiene
Celulele mastoidiene sunt cavitãþi pneumatice înconjurate de os
cortical, tapetate cu mucoasã care se continuã cu cea a casei
timpanului. Variazã considerabil ca numãr, formã ºi mãrime ºi sunt
reprezentate de grupe de celule aerice de dimensiuni mici ºi o cavitate
centralã mare, antrum mastoi-dian, care comunicã cu urechea medie
prin aditus ad antrum cu douã orificii (timpanic ºi antral sau mastoidian).
Antrul mastoidian este situat lateral ºi posterior cavitãþii timpanice.
Are formã cuboidalã ºi prezintã 6 pereþi:
– perete superior: format de tegmen timpani al porþiunii pietroase a
tempo-ralului, stabileºte raporturi cu fosa cranianã mijlocie;
– perete inferior: reprezentat de vârful procesului mastoid;
– perete medial: corespunde fosei cerebeloase, la nivelul unghiului
sigmoido--antral;
– perete lateral: corespunde zonei retromeatice a scuamei osului
temporal, prin care vine în raport cu planurile regiunii mastoidiene;
– perete posterior: are raporturi cu grupul celulelor retroantrale ºi sinusul
sigmoid;
– perete anterior: prezintã, în partea superioarã, orificiul mastoidian al aditus
ad antrum, prin care comunicã cu atica (recesul epitimpanic). Are raporturi
cu al doilea unghi ºi cu porþiunea a treia, descendentã, a canalului

facia-lului, lama osoasã care separã canalul facialului de antrum fiind
denumitã „zidul facialului”. Lateral de acesta prezintã raporturi cu
peretele meatului auditiv extern.
La adult, specialiºtii descriu mai multe grupe celulare aerice care îºi
iau numele dupã poziþia topograficã sau raporturile semnificative clinic.
Prezen-tãm organizarea topograficã folositã de ºcoala ieºeanã (Frâncu ºi
colab., 2003) periantrale, situate în jurul antrului mastoidian,
perilabirintice, ale vârfului mastoidian, ale tegmenului timpanic, în raport
cu fosa cranianã mijlocie, ale scuamei osului temporal, zigomatice, ale
sinusului transvers, ale unghiului sinodural, satelite sinusului sigmoid,
retrosinusale, situate posterior sinusului sigmoid etc.
L Cavitatea timpanicã
Conþinutul cavitãþii timpanice este reprezentat de: lanþul osicular,

ligamente, muºchi, elemente neurovasculare ºi mucoasã.
Lanþul osicular (fig. 12) este format din: malleus (ciocanul), incus (nico-
vala) ºi osul stapedial (scãriþa). Au rolul de a transmite undele sonore prin
urechea medie, de la membrana timpanului pânã la fereastra ovalã.
Fig. 12. Urechea medie ºi internã

Malleusul prezintã cap, care se articuleazã cu corpul incusului,

realizând articulaþia inculomallearã, gât care este încruciºat medial de
nervul coarda timpanului ºi pe el se inserã muºchiul tensor al timpanului,
manubriu, fixat de timpan prin fibrele radiare interne, douã procese:
anterior (lung) ºi posterior (scurt).
Incusul prezintã corp, care se articuleazã cu capul malleusului (articulaþia
inculomallearã), proces scurt, care se sprijinã în fosa de pe peretele posterior
al urechii medii, proces lung, care se terminã cu procesul lenticular, articular cu
capul osului stapedial, realizând articulaþia incudostapedialã.
Osul stapedial prezintã cap, care se articuleazã cu procesul lenticular
al incusului (articulaþia inculostapedialã), gât, pe care se inserã
muºchiul stapedius, douã ramuri, crus anterior (scurt) ºi crus posterior
(lung) ºi o bazã, care este fixatã de fereastra ovalã prin ligamentul inelar,
realizând sindesmoza timpanostapedialã. Ramurile ºi baza delimiteazã o
fantã închisã de membrana stapedialã.
Ligamentele leagã oscioarele de pereþii urechii medii: malleusul prezintã
trei ligamente: anterior, lateral ºi superior sau suspensor; incusul are douã
ligamente: posterior ºi superior; osul stapedial prezintã numai ligamentul inelar.
Muºchii cavitãþii timpanice sunt reprezentaþi de: muºchiul tensor al

tim-panului ºi muºchiul stapedius.
Muºchiul tensor al timpanului are originea pe spina osului sfenoidal ºi
pe partea cartilaginoasã a tubei auditive. Se angajeazã prin canalul
muºchiului tensor al timpanului, situat pe plafonul protimpanului, care se
terminã cu procesul cohleariform. La acest nivel tendonul muºchiului se
reflectã medio-lateral ºi se inserã pe gâtul malleusului.
Muºchiul stapedius are originea în canalul eminenþei piramidale de pe
peretele posterior al urechii medii ºi se terminã pe gâtul osului stapedial.
Timpanul funcþioneazã ca un rezonator, care vibreazã la modificãrile de
presiune determinate de undele sonore ºi le transmite urechii medii. Transmi-
terea undelor sonore prin urechea medie se face, atât pe cale osoasã, prin
lanþul osicular ºi prin oasele craniului, cât ºi pe cale aerianã prin modificãrile
presiunii aerului din cavitatea timpanicã determinate de vibraþiile timpanului.
Articulaþiile lanþului osicular sunt astfel dispuse, încât miºcarea manubriului
malleusului determinã o miºcare de acelaºi sens al platinei osului stapedial,
care se sprijinã pe membrana ferestrei ovale ºi care, la rândul sãu, modificã
presiunea fluidului din urechea internã. Lanþul osicular nu are numai rolul de
a transmite pasiv vibraþiile, dar contribuie ºi la modificarea intensitãþii sune-

telor prin muºchii tensor al timpanului ºi stapedius, contracþia muºchiului
tensor al timpanului diminuând amplitudinea vibraþiilor prea puternice, iar
cea a muºchiului stapedius amplificând sunetele prea slabe. De aceea
acuitatea auditivã diminuã dar nu dispare, când timpanul este perforat sau
distrus, precum ºi atunci când obstruarea tubei auditive Eustachio, urmatã
de resorbþia aerului din cavitatea timpanicã, modificã presiunile exercitate
pe cele douã feþe ale membranei, diminuând astfel amplitudinea vibraþiilor.
L Vasele ºi nervii casei timpanului

Nervul coarda timpanului, ramurã intrapietroasã a nervului facial (VII), din
porþiunea a treia a canalului facial, se angajeazã în canalul posterior al corzii
timpanului (iter chordae posterius), intrã în urechea medie la nivelul peretelui
posterior, merge pe feþele mediale ale timpanului ºi gâtului malleusului, între
straturile fibros ºi mucos, determinând un pliu postero-anterior caracteristic,
coarda timpanului. Se angajeazã în canalul anterior al corzii timpanului (iter
chordae anterius), exteriorizându-se în partea medialã a fisurii petrotimpanice.
Conþine fibre parasimpatice preganglionare cu originea în nucleul salivator
superior ºi fibre aferente gustative din 2/3 anterioare ale limbii.
Nervul timpanic (Jacobsohn), ramurã a nervului glosofaringian (IX) pãtrunde
în cavitatea timpanicã prin orificiul situat pe creasta care separã fosa jugularã
de canalul carotic ºi ajunge inferior promontoriului, unde se împarte în ramuri
multiple care alcãtuiesc plexul timpanic. La formarea acestui plex participã ºi
ramurile simpatice provenite din plexul carotic pe calea nervilor carotico-
timpanici ºi din microganglionii adiacenþi glomusului timpanic. Din plex pleacã
nervul pietros mic, care se angajeazã în hiatusul tegmenului timpanic ºi se
exteriorizeazã pe faþa anterioarã a porþiunii pietroase a osului temporal, de
unde urmeazã traseul rãdãcinilor ganglionului otic. Conþine fibre parasim-
patice preganglionare din nucleul salivator inferior ºi fibre simpatice postgan-
glionare din ganglionul simpatic cervical superior.
Arterele timpanice abordeazã cavitatea timpanicã la nivelul pereþilor
aces-teia ºi provin, pentru fiecare perete, din:
– peretele posterior – din artera stilomastoidianã;
– peretele anterior – din arterele carotidã internã (ramurile caroticotimpanice
prin canalele omonime), faringianã ascendentã (peritubar), maxilarã (artera
timpanicã anterioarã prin fisura petrotimpanicã);
– peretele superior – din meningealã mare (prin hiatusul tegmenului timpanic);

– peretele inferior, la limita cu peretele medial, subpromontorial – din
occipitalã sau din faringiana ascendentã (artera timpanicã inferioarã,
comi-tantã nervului timpanic).
Venele timpanice sunt comitante arterelor ºi dreneazã în sinusul
cavernos, plexul pterigoid, sinusul sigmoid ºi vena jugularã internã.
Mucoasa urechii medii, de tip respirator, acoperã pereþii ºi conþinutul
urechii medii. Se continuã posterior cu mucoasa adito-antralã ºi anterior cu cea
a tubei auditive. La nivelul lanþului osicular se reflectã formând un sistem de
pliuri cu valoare de mezou, care septeazã cavitatea timpanicã dupã o
topografie specialã, importantã în cofochirurgie. Lanþul osicular, ligamentele,
muºchii ºi elementele neurovasculare rãmân extramucos. La nivelul
promontoriului, mucoasa prezintã celule neuroendocrine de tip glomic, baro- ºi
chemoreceptori care, în ansamblu, alcãtuiesc glomusul timpanic.
Mucoasa cavitãþii timpanice este subþire, iar lamina proprie, extrem de bine
vascularizatã, favorizând schimburi gazoase minime (respiraþia timpanicã), în
urma cãrora, presiunea aerului din urechea medie scade în mod fiziologic.
Mucoasa conþine numeroase glande a cãror secreþie este eliminatã prin
tuba auditivã în mod activ, datoritã clearance-ului mucociliar ºi în mod
pasiv, prin dinamica tubarã asiguratã de muºchii tensor ºi levator palatini.
L Tuba auditivã (trompa lui Eustache sau canalul faringotimpanic)

Tuba auditivã face legãtura între urechea medie ºi nasofaringe (fig. 11 ºi
12), întinzându-se între orificiile timpanic ºi cel faringian. Are o lungime
de aprozimativ 36 mm, o direcþie inferior, anterior ºi medial, formând un
unghi de 45° cu planul sagital ºi unul de 30-40° cu planul orizontal.
Este formatã din douã porþiuni tronconice, unite prin baza micã care
reprezintã istmul tubei auditive:
1) osoasã, cu lungimea de 12 mm, care începe la orificiul de pe peretele
tubocarotidian al casei timpanului ºi se îngusteazã treptat pânã la joncþiunea dinþatã
dintre scuama ºi porþiunea pietroasã a temporalului pe care se ataºeazã porþiunea
cartilaginoasã;
2) fibrocartilaginoasã, cu lungimea de 24 mm, alcãtuitã dintr-o lamã cartila-
ginoasã, de forma unui jgheab ºi alta fibroasã, care o completeazã anterior ºi inferior pe
prima.
În ansamblu, acest canal turtit prezintã:
1) doi pereþi:
– superior, inextensibil, care asigurã beanþa;
– inferior, depresibil, care asigurã dinamica tubarã;
2) douã margini;
3) douã orificii:
– timpanic, care se inserã pe conturul istmului osos protimpanic;
– faringian, care proeminã pe peretele lateral al nasofaringelui, are
formã triunghiularã ºi în jurul lui este situatã tonsila tubarã.
Lumenul tubar este tapetat de o mucoasã de tip respirator,
continuarea celei timpanice ºi nasofaringiene.
3.2.1.3. Urechea internã

Urechea internã denumitã ºi labirint, conþine aparatul de percepere sonorã,
reprezentat de organul Corti. Se gãseºte în porþiunea pietroasã a osului
temporal ºi este formatã din: labirintul vestibular, situat posterior ºi labirintul
cohlear, situat anterior (fig. 13). Fiecare dintre acestea este alcãtuit dintr-un
Fig. 13. Porþiunile labirintului membranos al urechii interne

sistem de cavitãþi sãpate în porþiunea pietroasã a osului temporal care comu-

nicã larg între ele ºi formeazã în ansamblu labirintul osos. Stratul osos care
mãrgineºte periferic labirintul are o structurã compactã, extrem de durã ºi
formeazã capsula labirinticã. În interiorul labirintului osos se gãsesc structuri
anatomice membranoase, bine delimitate, care conþin componentele
senzoriale ale sistemelor vestibular ºi cohlear ºi endolimfã, cu valoare de lichid
intracelu-lar. Între labirintul osos ºi membranos se gãsesc spaþiile perilimfatice,
care conþin perilimfã, cu valoare de lichid extracelular. Spaþiile perilimfatice
labirintice sunt conectate la fosa cerebeloasã prin canaliculul cohlear. Acesta
începe prin orificiul intern situat pe peretele posterior al scalei timpanice, sub
fereastra rotundã ºi se îndreaptã posterior, lateral ºi inferior, având raporturi cu
porþiunea ampularã a ductului semicircular posterior. Se deschide în fundul
fosetei pietroase (orificiul extern) de pe marginea posterioarã a porþiunii
pietroase a osului temporal. Peretele apeductului este format dintr-o lamã de
os compact acoperit de periostul labirintului cohlear. Poate conþine o venulã
emisarã tributarã sinusului venos pietros inferior.
L Labirintul osos
Labirintul osos este format din: vestibul, canalele semicirculare ºi cohlea
ºi este tapetat de endost.
Vestibulul are formã neregulat cubicã, turtitã lateromedial ºi prezintã
ºase pereþi:
1. Peretele lateral sau timpanic, prezintã orificiul ampular al canalului semi-
circular lateral, situat anterior, orificiul neampular al canalului semi-circular lateral, situat
posterior ºi fereastra vestibulului (ovalã) prin care comunicã cu cavitatea timpanicã.
2. Peretele medial este concav ºi corespunde fundului meatului auditiv intern ºi prezintã
piramida vestibulului, situatã în contact cu peretele anterior al vestibulului, care se continuã
posterior ºi inferior cu creasta vestibulului, recesul eliptic, situat anterosuperior crestei
vestibulului, format din lama cribroasã utricularã, recesul sferic, situat anteroinferior crestei
vestibulului, format din lama cribroasã sacularã, recesul cohlear, situat postero-inferior crestei
vestibulului, cu lama cribroasã cohlearã, fossula sulciformis, situatã în partea posterosuperioarã
a peretelui medial, un ºanþ orientat cranial, care se continuã cu orificiul intern al apeductului
vestibulului.
3. Peretele superior prezintã douã orificii: anterior – orificiul ampular al canalului
semicircular anterior (superior) ºi posterior – orificiul comun, neampular, al canalelor
semicirculare anterior ºi posterior (crus commune).
4. Peretele posterior, în unghiul sãu inferior, prezintã orificiul ampular al

canalului semicircular posterior.
5. Peretele anterior, îngust, prezintã în partea inferioarã, orificiul scalei
vestibulare a cohleei.
6. Peretele inferior este neregulat, îngust ºi se întinde între douã orificii:
deschiderea scalei vestibulare a cohleei, anterior ºi orificiul ampular al canalului semicircular
posterior în partea posterioarã. Pe acest perete se gãsesc: fereastra rotundã, proeminenþa
conturului inferior al recesului cohlear, originea lamei spiralã osoasã, fisura
vestibulotimpanicã.
Canalele semicirculare sunt situate superior ºi posterior vestibulului,
în care se deschid prin cinci orificii. Fiecare canal semicircular are un
diametru de aproximativ 0,8 mm ºi este dispus perpendicular pe
celelalte douã ºi prezintã douã braþe: ampular, care se terminã în
vestibul printr-o dilataþie numitã ampulã, la nivelul cãreia se gãseºte aria
cribroasã ampularã, prin care trec fibrele nervului vestibular ºi neapular,
care începe în vestibul. Braþele neampulare ale ductelor semicircular
anterior ºi posterior încep printr-un orificiu comun, crus commune, situat
pe peretele superior al vesti-bulului osos.
– Canalul semicircular lateral sau orizontal aparþine peretelui vestibular
lateral, are 12-15 mm lungime, este dispus cu orificiul ampular
anterior ºi formeazã cu planul orizontal un unghi de 30° deschis
anterior. Proeminã pe peretele medial al cavitãþii timpanice ºi a aditus
ad antrum, deasupra ferestrei ovale.
– Canalul semicircular anterior (superior) aparþine peretelui vestibular supe-rior
ºi este dispus cu orificiul ampular anterior. Are 15-20 mm lungime, este
vertical, perpendicular pe axul porþiunii pietroase a osului temporal,
formând un unghi de 37° cu planul sagital ºi proeminã pe faþa anterioarã a
porþiunii pietroase a osului temporal, determinând eminenþa arcuatã.
– Canalul semicircular posterior, cel mai lung (18-22 mm), aparþine peretelui
vestibular posterior, este vertical, dispus în axul porþiunii pietroase a osului
temporal, paralel cu faþa sa posterioarã ºi concavitatea privind spre meatul
acustic intern. Formeazã cu planul sagital un unghi de 53° deschis posterior.
În interiorul canalelor semicircular sunt suspendate ductele
semicirculare membranoase.
Cohlea este un canal osos (canalul spiral cohlear) care se înruleazã pe el
însuºi, descriind o spiralã cu 2 ¾ ture (Standring ºi colab., 2005), a cãrei razã
se reduce treptat. Cohleea este situatã antero-inferior vestibulului ºi orientatã

perpendicular pe axul porþiunii pietroase a osului temporal, cu vârful infero-
lateral ºi baza superomedial, mãsurând 5 mm de la bazã la vârf, iar diametrul
bazei având 9 mm. Spirala cohlearã include în centrul sãu o axã conicã din
þesut spongios numitã modiol sau columelã, cu baza corespunzând cadranului
antero-inferior al fundului meatului auditiv intern, perforatã de numeroase orificii
prin care pãtrund fibrele ramurei cohleare a nervului VIII.
Capsula cohlearã circumscrie canalul spiralat cohlear ºi prezintã mai multe
segmente: zona perifericã, opusã modiolului este numitã capsula cohlearã
propriu-zisã, zona interspiralã prin care scala vestibularã a turei bazale vine în
raport cu scala timpanicã a turei urmãtoare ºi zonã axialã, în raport cu modiolul,
care prezintã ºanþul spiral format de alãturarea foraminelor prin care trec axonii
neuronilor din ganglionul spiral. Pe buzele ºanþului spiral se prinde lama
spiralã care prezintã: o bazã, care completeazã ºanþul spiral al modiolului,
transformându-l în canalul spiral (canalul lui Rosenthal), o margine liberã, care
se continuã cu ductul cohlear, lamela vestibularã, orien-tatã spre vârful cohleei,
lamela timpanicã, orientatã spre baza cohleei ºi spaþiul interlamelar, prin care
trec axonii aferenþi ai neuronilor din ganglionul spiral ºi axonii eferenþi ai
tractului olivocohlear.
Lama spiralã ºi ductul cohlear împart canalul spiralat al cohleei în
douã compartimente: scala vestibularã, situatã anterior ºi scala
timpanicã, situatã posterior. La vârful cohleei, cele douã scale comunicã
una cu alta printr-un orificiu numit helicotremã. Bazal, cele douã scale
corespund cavitãþii subves-tibulare de pe peretele inferior al vestibulului
osos. Cãtre urechea medie, scala vestibularã corespunde ferestrei ovale
ºi scala timpanicã corespunde ferestrei rotunde.
L Labirintul membranos
Labirintul membranos (fig. 14) este format din: labirintul vestibular (utriculã,
saculã, trei ducte semicirculare, ductul reuniens, ductul utriculosacular, ductul
endolimfatic cu sacul endolimfatic) ºi labirintul cohlear (ductul cohlear). În
interiorul labirintului membranos se gãseºte endolimfã. Utriculele, sacula ºi
ductele semicirculare sunt menþinute în poziþie prin benzi fibroase care strãbat
spaþiul dintre ele ºi pereþii osoºi. Structura detaliatã a labirintul vestibular va fi
prezentatã la sistemul vestibular (Capitolul 4).
Ductul cohlear (cohlea membranoasã) sau scala media, este un canal
membranos spiralat aºezat în interiorul canalului cohlear. Începe în vestibul
Fig. 14. Poziþia labirintului membranos în interiorul labirintului osos

ºi topografia receptorilor
printr-o extremitate în fund de sac (caecum vestibulare), situatã la

nivelul recesului cohlear ºi comunicã cu sacula prin ductul reuniens
(Hensen). Este considerat drept un diverticul înalt specializat al saculei.
Se terminã printr-o extremitate în fund de sac, situatã la vârful cohleei
(caecum cupulare). Ductul cohlear împreunã cu lamina spiralã participã
la împãrþirea ductului spiral cohlear osos în cele douã scale: vestibularã
ºi timpanicã. Pe secþiune are formã triunghiularã ºi prezintã:
1) vârf, orientat spre axul modiolului, situat la nivelul marginii libere a laminei
spirale, pe unde trec axonii aferenþi ai neuronilor din ganglionul spiral (Corti);
2) bazã, situatã periferic, alcãtuitã din stria vascularã, proeminenþa spiralã,
ºanþul spiral lateral, toate acestea alcãtuind o structurã secretorie, implicatã în
producerea endolimfei;
3) perete anterior, alcãtuit de membrana vestibularã (Reissner);
4) perete posterior, format din membrana spiralã (bazilarã), cu structurã fibrilarã
tonotopicã. Membrana bazilarã prezintã douã segmente: zona arcuata, situatã medial,
mai subþire, pe care stã organul Corti ºi zona pectinata, situatã lateral, fibroasã.
Fig. 15. Structura organului Corti
Organul spiral (Corti) este alcãtuit din celule senzoriale, mai multe
tipuri de celule de susþinere ºi terminaþii nervoase (fig. 15).
Celulele senzoriale sunt dispuse pe douã rânduri, medial ºi lateral.
Celulele ciliate auditive interne sunt aºezate pe un singur ºir celular, iar
celulele ciliate auditive externe pe trei ºiruri celulare.
La om, fiecare cohlee conþine aproximativ 3500 de celule interne ºi 20000
de celule externe. Celulele senzoriale prezintã doi poli: polul bazal, care
realizeazã sinapse neuroreceptoare cu axonii aferenþi ai neuronilor din gan-
glionul spiral. Polul bazal al celulelor ciliate auditive externe realizeazã ºi
sinapse neuroefectoare cu axonii eferenþi ai tractului olivocohlear ºi polul
apical, cu stereocili inclavaþi în membranele reticularã ºi tectoria. Suprafaþa
liberã a celulelor auditive prezintã stereocili: aproximativ 100, aranjaþi în
coloane cu aspect de W la cele externe ºi 50-60 aranjaþi în forma literei V, la
cele externe, dar nu au kinocil ca celulele pãrþii vestibulare.
Celule de susþinere au un citoschelet foarte bine reprezentat, care stabili-
zeazã organul spiral. Sunt de mai multe tipuri: pilieri, celule falangeale, celule
marginale ºi celulele Hensen. Pilierii, intern ºi extern, în raport de 3/2, sunt
celule mai largi la bazã unde se gãseºte nucleul ºi subþiate apical. Sunt
înclinate unele spre altele, se alipesc ºi delimiteazã tunelul Corti. Lateral, pe
membrana bazalã se gãsesc 3 rânduri de celulele falangeale externe, ale cãror
procese apicale menþin în poziþie cilii celulelor senzoriale externe. Celulele
falangeale interne sunt aºezate pe un singur ºir, medial de pilierii interni, nu
prezintã procese ºi înconjoarã complet celulele senzoriale interne. Medial de
ele sunt situate celulele marginale. Celulele columnare Hensen sunt

situate lateral celulelor falangeale externe. Aceste ultime douã tipuri de
celule de susþinere stabilizeazã organul Corti la cele douã margini.
Deasupra organului lui Corti se gãsesc douã membrane: reticularã, for-matã
de alipirea proceselor celulelor falangeale, prin care trec cilii celulelor
senzoriale ºi membrana tectoria, în care se imerseazã cilii celulelor senzoriale.
Tura inferioarã a cohleei ºi organului Corti este mai largã decât cea
apicalã. S-a demonstrat cã celulele senzoriale ciliate din tura inferioarã
rãspund cel mai bine la frecvenþele înalte ale sunetelor, în timp ce
acelea de la nivelul turei superioare rãspund mai bine la sunetele cu
frecvenþã joasã. Expunerea excesivã la sunete puternice cum ar fi în
discoteci ºi în jurul motoarelor cu reacþie determinã lezarea celulelor
ciliate din tura inferioarã a cohleei (surze-nie pentru tonuri înalte).
Vasele ºi nervii din urechea internã. Se gãsesc urmãtoarele elemente
neurovasculare: nervii vestibular ºi cohlear, arterele labirinticã, ramurã a
arterei bazilare sau cerebeloasã antero-inferioarã ºi arterele labirintice
acce-sorii din artera stilomastoidianã, occipitalã sau auricularã
posterioarã, venele care însoþesc arterele ºi dreneazã în sinusurile
venoase pietros superior, transvers ºi vena jugularã internã.
Vibraþiile membranei ferestrei ovale sunt transmise perilimfei din scala
vestibularã ºi prin membrana vestibularã spre endolimfa din ductul cohlear.
Astfel, pulsaþiile induse endolimfei vor deplasa membrana bazilarã în fiecare
organ Corti ºi vor modifica relaþiile cu membrana tectoria care acoperã organul
Corti, ajungând la stereocilii celulelor senzoriale. Astfel, îndoirea sau întin-
derea cililor acþioneazã ca un stimul asupra celulelor senzoriale, determinând
eliberarea unui neurotransmiþãtor chimic, generând potenþial de receptor ºi, ca
urmare, dezvoltarea unui potenþial de acþiune în procesele periferice (axoni
aferenþi) ale neuronilor bipolari din ganglionul spiral. Procesele centrale (axoni
eferenþi) ale neuronilor bipolari constituie componenta auditivã a perechii a
opta de nervi cranieni, care se proiecteazã central în nucleii cohleari.
3.3. SEGMENTUL DE CONDUCERE AL SISTEMULUI AUDITIV
3.3.1. Calea auditivã

Comparativ cu alte organe de simþ, calea auditivã prezintã câteva particularitãþi. În
primul rând, între deuroneuron ºi neuronul terþiar se interpun relee interme-diare,
iar proiecþia corticalã are loc pe ambele emisfere cerebrale. Pe parcurs,
emite colaterale care stau la baza unor reflexe auditive. În plus, aceastã cale
posedã fibre de retroreacþie ºi control de la nivelul tuturor releelor sinaptice.
Protoneuronul cãii acustice este situat în neuronii bipolari din ganglionul
spiral (Corti), situat în ºanþul spiral al modiolului, de unde ºi numele pe care
îl primeºte. Numãrul neuronilor din ganglionul spiral este estimat la 35000--
50000 (Bear ºi colab., 2006). Se descriu douã tipuri de neuroni: tipul I (88%
la om ºi 90-95% la pisicã), neuroni bipolari mielinizaþi, care îºi trimit
dendritele la celulele senzoriale ciliate interne ale organului lui Corti
(Webster ºi colab., 1992) ºi tipul II, neuroni unipolari, nemielinizaþi, care îºi
trimit dendritele la celulele senzoriale ciliate externe (Spoendlin, 1972). În
plus, celulele senzoriale externe formeazã sinapse reciproce cu celule de
tip II din ganglionul spiralat, care sugereazã cã celulele de tip II au ambele
roluri, aferente si eferente (Nadol, 1990).
Axonii neuronilor ganglionari reprezintã fibrele auditive primare. Acestea
strãbat modiolul ºi se grupeazã formând ramura acusticã a nervului VIII, care
pãrãseºte apoi porþiunea pietroasã a osului temporal prin porul auditiv intern,
dupã care pãtrunde în nevrax prin partea lateralã a ºanþului bulbo-pontin.
Deutoneuronul cãii auditive se gãseºte în nucleii cohleari, ventral ºi dorsal,
reprezentaþi printr-o colecþie heterogenã de neuroni plasaþi pe planºeul
recesului lateral al fosei romboidale (fig. 16). Nucleul cohlear dorsal (DCN)
Fig. 16. Nucleii cranieni ai nervului VIII

corespunde tuberculului acustic pe suprafaþa dorsolateralã a pedunculului

cerebelos inferior. Nucleul cohlear ventral sau accesor este plasat între
cele douã diviziuni ale nervului VIII, pe suprafaþa ventralã a pedunculului
inferior. Nucleul cohlear ventral este împãrþit (Middlebrooks, 2009) în
nucleul cohlear posteroventral ºi nucleul cohlear anteroventral.
Fibrele nervului auditiv formeazã un sistem extrem de organizat de
cone-xiuni în funcþie de distribuþia lor perifericã în cohlee.
Axonilor celulele din ganglionul spiral care aduc impulsuri cu
frecvenþã micã, pãtrund în porþiunea lateral-ventralã a nucleului cohlear
dorsal ºi porþiunea ventrolateralã a nucleului cohlear anteroventral.
În contrast, axonii care aduc impulsuri cu frecvenþã mare de la celulele
senzoriale (celule cu pãr) ale organului Corti, se proiecteazã în partea dorsalã
a nucleului cohlear anteroventral ºi porþiunea dorsal-medialã al nucleului
cohlear dorsal.
Proiecþiile impulsurilor cu frecvenþã mijlocie ajung între cele douã
extreme, dispunându-se în ordine intermediarã între precedentele, în
acest fel spectrul de frecvenþe fiind pãstrat.
Putem concluziona cã nucleii cohleari pãstreazã organizarea
tonotopicã a cohleei, deoarece doar câteva celule senzoriale interne fac
sinapsã cu dendri-tele unei celule nervoase de la nivelul ganglionului
spiral, iar axonul celulei nervoase ganglionare face sinapsã doar cu
foarte puþine dendrite în nucleul cohlear.
Mult timp s-a crezut cã nucleii cohleari primesc inputuri doar de la urechea
ipsilateralã. Totuºi, existã dovezi, privind stimularea de la urechea contra-
lateralã prin intermediul nucleilor cohleari contralaterali (Davis, 2005), ºi, de
asemenea, de la ariile somatosenzitive ale creierului (Shore, 2009).
Întregul complex nuclear cohlear este format din circa 90000 de neuroni ºi
se presupune cã sunt diferenþiaþi funcþional. Astfel, unii sunt excitaþi numai la
declanºarea stimulului, alþii pe timpul desfãºurãrii sale, iar alþii sunt în pauzã.
Semnificaþia exactã a acestei constatãri nu este pe deplin clarã.
Axonii neuronilor din nucleii cohleari formeazã fibrele acustice
secundare ºi în drumul lor spre neuronul diencefalic (corpul geniculat
medial) întâlnesc nuclei de releu în care fac sinapsã. Astfel, de la nivelul
nucleilor cohleari pornesc fibre care se grupeazã în trei fascicule: stria
acusticã dorsalã, stria acusticã intermediarã ºi corpul trapezoid.
Existã trei proiecþii principale din nucleii cohleari. O proiecþie
formeazã prin bulb stria acusticã ventralã sau, mai frecvent, corpul
trapezoid ºi are traiect spre complexul olivar superior contralateral, în
timp ce altã parte merge spre complexul olivar superior ipsilateral.
O altã proiecþie, numitã stria acusticã dorsalã, cunoscutã ºi sub numele de

stria von Monakow, urcã deasupra bulbului, în punte, unde ajunge la nucleul
lemniscusului lateral opus, împreunã cu cea de a treia proiecþie, stria acusticã
intermediarã sau stria lui Held. Fibrele striei intermediare se încruciºeazã în
bulb, lasã colaterale olivei pontine homolaterale ºi sfârºeºte în cea opusã sau
se alãturã fibrelor ascendente din lemniscusul lateral contralateral.
Complexul olivar superior (oliva pontinã), alcãtuit din mai multe
conglo-merate neuronale (fig. 17), este divizat în trei nuclei primari:
Fig. 17. Cãile auditive

1) nucleul olivar superior medial, cel mai mare ºi mai important funcþional
(Moore, 2000);
2) nucleul olivar superior lateral;
3) nucleul medial al corpului trapezoid.
Se descriu în plus, încã din 1909 de Cajal ºi Azoulay, mai mulþi nuclei
mici, nucleii periolivari, cu aceleaºi conexiuni ºi semnificaþie funcþionalã ca
ºi olivele pontine în vecinãtatea cãrora se gãsesc plasaþi.
Nucleul olivar superior medial, prin intermediul corpului trapezoid, pri-meºte
impulsuri privind stimularea cu sunete de frecvenþã joasã, de pe pãrþile
ipsilateralã ºi contralateralã. Este specializat pentru a mãsura diferenþa inter-
auralã de timp (diferenþa de timp de sosire la ambele urechi a aceluiaºi sunet),
indicator major pentru determinarea azimutului sunetelor de frecvenþã joasã
(localizarea lor faþã de azimut – gradul lor la stânga sau la dreapta).
Nucleul olivar superior lateral, direct sau prin intermediul corpului trape-zoid,
primeºte impulsuri privind stimularea cu sunete de frecvenþã înaltã din partea
ipsilateralã. Este considerat a fi implicat în mãsurarea diferenþei interauralã de
nivel (diferenþa de intensitate a sunetului între urechi), al doilea indicator major
pentru determinarea azimutului sunetelor de înaltã frecvenþã.
Tipic, se considerã cã nucleii olivari superiori medial ºi lateral formeazã calea
ascendentã de procesare spaþialã a informaþiilor acustice în plan azimutal.
Nucleul medial al corpului trapezoid este alcãtuit din mai mulþi
neuroni care utilizeazã glicina ca neurotransmiþãtor. La primate ºi om
este mai redus dimensional, sau nu a putut fi identificat
imunohistochimic (Moore, 2000; Bazwinsky ºi colab., 2003).
Grupurile neuronale periolivare sunt evidente în complexul olivar superior
uman, fiind descrise 6-9 grupe, denumite dupã localizarea lor faþã de nucleii
principali. Nucleii situaþi medial, lateral ºi dorsal sunt similari cu nucleii
periolivari de la mamifere, dar nucleul periolivar rostral al complexului olivar
superior uman este foarte mare comparativ cu al mamiferelor, fiind un nucleu
GABAergic. Aceºti nuclei formeazã, de asemenea, fasciculului olivocohlear,
care inerveazã cohleea (Warr ºi Guinan, 1979).
În cadrul sistemului periolivar, imunocolorarea pentru neurotransmiþãtori
permite identificarea populaþiilor de neuroni olivocohlear medial ºi lateral
(Moore, 2000). Sistemul uman olivocohlear este unic printre mamiferele
prin dimensiunea relativ micã a componentei sale eferente laterale. Se
considerã cã integrarea furnizatã de micronucleii periolivari reprezintã o
prelungire a funcþiei de cartografiere spaþialã a nucleilor olivari principali.
Toate fibrele cu originea în nucleii cohleari, dupã ce au încruciºat linia

medianã a tegumentului pontin ºi au fãcut sau nu sinapsã în olivele
pontine, se inflecteazã, devin ascendente ºi formeazã un fascicul
compact de fibre numite lemniscus lateral. Numãrul fibrelor
lemniscusului lateral depãºeºte cu mult pe cel din structura nervului
cohlear, fiind de aproximativ 194000 de fibre faþã de 90000 în nerv.
Lemniscusul lateral conþine nucleii lemniscusului lateral (lateral,
ventral) care, la rândul lor, se proiecteazã în coliculul cvadrigemen
inferior. Coliculul inferior primeºte proiecþiile directe, monosinaptice, din
complexul olivar superior prin stria acusticã dorsalã contralateralã, unele
clase de neuroni stelaþi ai VCN, precum ºi din diferiþi nuclei ai
lemniscusului lateral. Toate aceste inputuri se terminã în coliculul
inferior, dar existã câteva proiecþii care ocolesc coliculul inferior ºi se
proiecteazã în corpul geniculat medial mergând direct în lungul braþului
conjunctival inferior sau ajung în alte structuri ale creierului anterior.
Coliculul inferior este format din trei grupe nucleare: nucleul central
cu douã subgrupe, ventrolateralã ºi dorsomedialã, nucleul pericentral ºi
nucleul lateral.
Inputul coliculului inferior provine de la mai mulþi nuclei din trunchiului
cerebral. Toþi nucleii, cu excepþia nucleului ventral contralateral al lemniscu-
sului lateral trimit proiecþii spre nucleul central, bilateral. S-a demonstrat cã
marea majoritate a fibrelor auditive ascendentã din lemniscusul lateral se
terminã în nucleul central al coliculului inferior care are organizare tonotopicã.
Alte fibre ale lemniscusului lateral fac sinapsã în nucleul pericentral
cu organizare de asemenea tonotopicã. Deoarece în nucleul pericentral
sosesc fibre numai de la cohlee, s-a emis pãrerea cã nucleul pericentral
are rol în atenþia auditivã. Nucleul lateral nu primeºte direct fibre
lemniscale, ci cone-xiuni de la nucleul central.
Coliculul inferior primeºte inputuri de la ambele grupe de nuclei
cohleari, ipsilateral ºi contralateral ºi, respectiv, urechile
corespunzãtoare. Existã oare-care lateralizare, proiecþiile dorsale (care
conþin date pe verticalã), se proiec-teazã numai în coliculul inferior
contralateral care primeºte cele mai multe informaþii de la urechea
contralateralã, apoi le proiecteazã în nucleul geniculat medial ipsilateral.
În plus, coliculul inferior primeºte inputuri descendente de la cortexul
auditiv, corpul geniculat medial, ºi coliculul superior.
În concluzie, coliculii inferiori sunt parte integrantã din cãile acustice, spre
deosebire de coliculii superiori care sunt centri reflecºi pe calea vizualã.
Numãrul total al fibrelor care pornesc de la coliculul inferior ºi trec prin

braþul coliculului inferior spre corpul geniculat medial este în jur de 500000.
Pe traseul ascendent în lungul trunchiului cerebral, cãile acustice lasã
numeroase colaterale formaþiei reticulate, de la care vor porni cãi
ascendente nespecifice.
Neuronul diencefalic este reprezentat de nucleii din corpul geniculat
medial (fig. 17).
Corpul geniculat medial este conexiunea de ieºire de la coliculul inferior
ºi ultima staþie subcorticalã a cãii auditive, reprezentând releul talamic între
coliculul inferior ºi cortexul auditiv. Este compus din diviziuni ventralã,
dorsalã ºi medialã, care sunt relativ similare la om ºi alte mamifere. În timp
ce nucleul ventral primeºte semnale auditive de la nucleul central al
coliculului inferior, nucleii dorsal ºi medial primesc informaþii în special de la
cãi non-auditive (Gelfand, 2004). Nucleul ventral are o organizare specialã,
având în structura sa douã tipuri de celule:
1) neuroni principali, de releu talamocortical, care stabilesc sinapse cu axonii
coliculului inferior ºi intratalamice prin dendrite, iar outputul pleacã spre cortexul auditiv;
2) neuroni intratalamici care trimit input inhibitor GABA spre sinapsele neuronilor
principali. Conþine atât celule monaurale (10%) ºi celule binau-rale (90%), celulele
monaurale fiind responsabile, în special, de sunetele din jumãtatea contralateralã. La
partea sa medialã sunt proiectate frecven-þele înalte, iar la partea lateralã frecvenþele
joase.
Eferenþele nucleului ventral formeazã fasciculul geniculotemporal
sau radiaþiile acustice care strãbat segmentul sublenticular al capsulei
interne ºi se proiecteazã pe cortexul cerebral în aria auditivã primarã.
Se considerã a fi, în primul rând, responsabil pentru transmiterea
infor-maþiilor de frecvenþã, intensitate ºi binaurale la cortex ºi se crede
cã influen-þeazã direcþia ºi întreþinerea atenþiei.
3.4. SEGMENTUL CENTRAL AL SISTEMULUI AUDITIV
3.4.1. Proiecþia corticalã a sensibilitãþii auditive
Þinta finalã a informaþiilor auditive aferente este cortexul auditiv. Deºi

cortexul auditiv are un numãr de subdiviziuni, se diferenþiazã o zonã de
primarã, una secundarã sau perifericã ºi alta terþiarã. Distincþiile dintre cele
trei arii se bazeazã pe diferenþe mieloarchitectonice ºi de conexiune,

dar ºi prin frecvenþele diferite ºi prin rãspunsurile diferenþiate la stimuli
acustici complecºi (Rauschecker ºi colab., 1997; Tian ºi colab., 1997).
Cortexul auditiv primar (A1) este situat în partea superioarã a lobului
temporal ºi primeºte inputul punct-la-punct de la nucleul ventral al comple-
xului geniculat medial, motiv pentru care posedã o hartã tonotopicã precisã.
Cortexul auditiv secundar primeºte inputuri mai difuze din zonele periferice
ale complexului geniculat medial ºi, prin urmare, sunt mai puþin precise în ceea
ce priveºte organizarea lor tonotopicã (Purves ºi colab., 2001). Proce-seazã
sunetele cu proprietãþi mult mai complexe, cum ar fi modelele ritmice.
Cortexul auditiv terþiar, situat în jurul celui secundar, se presupune
cã integreazã toate proprietãþile sunetelor procesate deja în experienþa
muzicalã generalã (Beament, 2001; Strickland, 2001).
Aria primarã este responsabilã de procesarea informaþiei auditive,
identi-ficând caracterele fundamentale ale sunetelor, rãspunzând rapid
la elementele acustice relativ simple, cum ar fi înãlþimea, volumul ºi
localizarea unui sunet, care sunt cruciale pentru înþelegerea limbajului.
Corespunde ariei 41 Brodmann situatã pe girusul transvers anterior ºi
pe porþiunea adiacentã a girusului transvers posterior (girusurile lui
Heschl) vizibile în fundul fisurii laterale Sylvius. Aria primarã este un
cortex hiper-granular ºi primeºte fasciculul geniculotemporal. Are o
organizare tonotopicã în sensul cã frecvenþele joase se proiecteazã
rostrolateral, iar cele înalte, caudomedial, zone în care neuronii rãspund
cel mai bine la caracterul respectiv (Lauter ºi colab., 1985). De aceea, o
leziune într-o anumitã zonã a cortexului auditiv primar este de naturã sã
provoace o pierdere de percepþie de o anumitã frecvenþã.
Cortexul auditiv primar este organizat pe coloane corticale formate din
unitãþi neuronale ce rãspund la aceleaºi frecvenþe (Seldon, 1981, 1982).
Aceste coloane se întind de la suprafaþa pialã ºi pânã la substanþa albã
subadiacentã scoarþei. Unitãþile columnare sunt formate din neuroni monaurali
ºi binaurali în proporþii diferite, de aici deosebirea a douã tipuri de coloane care
se succed alternativ: coloane de sumaþie, care sunt în special sensibile la
stimuli binaurali ºi coloane de supresie, care reacþioneazã mai bine la stimulii
monau-rali, fiind inhibate informaþiile de la urechea opusã.
Cortexul auditiv primar interpreteazã elementele de bazã ale auzului,
înãlþime ºi volum. Pe lângã primirea de inputuri de la ureche ºi centrii
inferiori ai creierului, cortexul auditiv primar transmite, de asemenea,
sem-nale înapoi la aceste arii.
Aria auditivã secundarã este o zonã corticalã în jurul ariei primare,

reprezentatã de aria 42 Brodmann din cea mai mare parte a girusului
transvers posterior ºi aria 22 Brodmann de pe faþa superioarã a
girusului temporal superior.
Primeºte fibre de la nucleii dorsal ºi medial ai corpului geniculat
medial ºi are o structurã neuronalã neuniformã. Deºi mai puþin sensibilã
la stimuli auditivi ºi la nivelul ei existã o ordine tonotopicã de
reprezentare a cohleei, care pare a fi aºezatã în oglindã faþã de cea a
ariei primare. Aria Wernicke care este extrem de importantã pentru
înþelegerea limbajului, se gãseºte în aria auditivã secundarã.
Neuronii din cortexul secundar preferã stimuli complecºi, care includ
zgomote ritmice ºi vocalize (Rauschecker ºi colab., 1995) ºi intervine în
prelucrarea modelelor armonice, melodice ºi ritmice.
Pe lângã cortexul auditiv primar, procesarea sunetului are loc ºi în alte zone
ale cortexului, cum ar fi lobii frontal ºi parietal. Lobul parietal, de exemplu, joacã
rol în achiziþia limbajului, iar lobul frontal este activat în discriminarea
atributelor vorbirii. Studii de neuroimagisticã (Burton, 2001) sugereazã cã
existã subregiuni funcþionale în cadrul girusul frontal inferior, care corespund
componentelor specifice de procesare fonologicã (de exemplu, convertirea
componentelor ortografice în fonologice în citit ºi segmentarea în vorbire).
Ariile corticale auditive au conexiuni cu zone corticale adiacente sau
la distanþã (ariile 4, 44, 45 ºi 18), dar ºi cu cele de pe emisferul opus
prin fibrele corpului calos, în acelaºi timp conectându-se aria primarã de
ambele arii contralaterale (primarã ºi secundarã), în timp ce aria
secundarã se conecteazã numai cu cea simetricã contralateralã.
Sistemului auditiv central are capacitatea de a transfera impulsurile
dintr-o parte în alta a liniei mediene, transfer care are loc la diferite
nivele: corpul trapezoid, striile dorsalã ºi intermediarã, comisura
intercolicularã sau corpul calos. Astfel, fiecare cohlee va fi reprezentatã
pe cortexul emisferelor cere-brale bilateral, dar cu predominanþã pe
emisferul contralateral. De aceea, leziuni corticale unilaterale produc
slabe deficienþe ale auzului, bilateral ºi predominant controlateral.
3.4.2. Fibrele descendente ale cãilor auditive
Alãturi de fibrele cãilor auditive ºi paralel cu ele se gãsesc ºi fibre

descendente cu originea în toate releele cãilor acustice. Deosebim astfel:
– fibre corticogeniculate, care iau naºtere din cortexul auditiv, dar ºi din
ariile adiacente acestuia ºi se terminã în toate grupele nucleare ale
corpului geniculat medial;
– fibre corticocoliculare, cu aceeaºi origine, dar care se terminã bilateral,
în ambii coliculi inferiori;
– fibre colicoolivare ºi coliculocohleare, care unesc coliculii inferiori cu
oliva pontinã ºi respectiv cu nucleii cohleari homolaterali;
– fasciculul olivocohlear (Rasmussen) este fasciculul cel mai bine studiat. El îºi
are originea în oliva pontinã ºi, pãrãsind trunchiul cerebral, se alãturã iniþial
nervului vestibular. În meatul auditiv intern trece în structura nervului
acustic, apoi fibrele acestui fascicul se terminã pe celulele auditive (ciliate)
externe ºi pe dendritele neuronilor din ganglionul spiral, care se înfãºoarã pe
celulele ciliate interne ale organelor Corti. Fibrele fasciculului olivocohlear
care se terminã pe celulele ciliate externe îºi au originea în ambele olive
pontine, iar cele care fac sinapsã cu dendritele ce se terminã pe celulele
ciliate interne iau naºtere din oliva homolateralã. Rolul exact al acestui
fascicul nu este clar. Probabil exercitã o acþiune inhibitorie chiar la nivelul
organului Corti, cu excepþia zonei unde membrana bazilarã este antrenatã
la vibraþia maximã.
Întregul sistem descendent al cãilor auditive reprezintã un mecanism
de tip feedback care poate inhiba unele frecvenþe auditive, lãsând libere
ºi întãrin-du-le „prin contrast” frecvenþele asupra cãrora se
concentreazã atenþia la un moment dat.
3.4.3. Reflexele auditive
Reflexul acustico-cefalogir (de întoarcere a capului ºi ochilor în direcþia

sursei sonore) are centrul în coliculii inferiori (Petrovanu ºi colab., 1999).
Calea centrifugã ar avea douã segmente:
– de la coliculii inferiori pornesc fibre spre coliculii superiori;
– de la aceºtia porneºte tractul tectospinal spre motoneuronii care comandã
muºchii cefei ºi tot din coliculii superiori se desprind fibre spre nucleii
motori ai muºchilor globului ocular, adicã spre nucleii nervilor III, IV ºi VI.
Reflexul osicular (reflexul de acomodare sau de protecþie auditivã) îºi
are centrii în toate releele cãii acustice din trunchiul cerebral aferentate de
fibrele auditive secundare, în special în oliva pontinã ºi probabil ºi în nucleul
lemniscusului lateral (Barr, 1988). Toþi aceºti nuclei au conexiuni cu nucleii
motori ai nervilor trigemen ºi facial, care inerveazã muºchiul tensor al

timpanului ºi respectiv muºchiul stapedius (al scãriþei). Contracþia
reflexã a acestor muºchi, ca rãspuns la sunete puternice, reduce
vibraþiile timpanului ºi ale scãriþei.
3.5. IMPLICAÞII CLINICE PRIVIND SISTEMUL AUDITIV

Otoscopia face examinarea meatului auditiv extern ºi a timpanului cu
ajutorul oglinzii frontale ºi otoscopului, dupã reducerea curburilor fiziologice
ale meatului prin manevra de tragere a pavilionului superior ºi posterior.
Înainte de a introduce conul otoscopului în canalul urechii, se
inspecteazã urechea externã, pentru orice semne de boalã spre care ne
orienteazã simpto-mele pacientului. De exemplu, în cazul în care se
plânge de dureri de urechi, poate fi prezentã dovada unei infecþii a
urechii externe sub formã de roºeaþã sau tumefiere uºoarã.
3.5.1.1. Aspectul otoscopic al timpanului

Timpanul are o culoare sidefie, translucidã, este dirijat oblic antero-inferior
ºi are o formã concavã, fiind centrat de umbo. Prin transparenþa sa se
observã manubriul malleusului orientat oblic superior ºi anterior, de la umbo
spre pars flaccida, unde se terminã prin relieful procesului scurt. Anterior ºi
posterior, între procesul scurt al malleusului ºi extremitãþile sulcusului
timpanal, se observã douã depresiuni alungite corespunzãtoare
ligamentelor timpanomaleo-lare. Deasupra lor, pars flaccida proeminã cãtre
segmentul posterosuperior al meatului auditiv extern.
3.5.1.2. Cadranele timpanului
Anatomoclinic, timpanul este regionalizat în patru cadrane, ceea ce

permite localizarea elementelor descrise mai sus. Se traseazã o primã
linie oblicã prin axul manubriului malleusului ºi a doua, prin umbo,
perpendicularã pe prima, rezultând astfel cadranele (fig. 18):
– anterosuperior;
– antero- inferior, în care se observã conul luminos al timpanului;
Fig. 18. Cadranele timpanului
– posterosuperior, în care se proiecteazã procesul lung al incusului;

– postero-inferior, parte declivã, fãrã elemente importante, reprezintã
sediul de elecþie al timpanotomiei.
Otoscopia cu insuflare de aer (otoscopie pneumaticã) este foarte utilã
pentru a evalua afecþiunile urechii medii. Evaluarea mobilitãþii membranei
timpanului se face prin aplicarea de presiuni pozitive ºi negative.
Acumetria reprezintã metodologia de testare a funcþiei auditive prin
metode clasice sau moderne. Pentru examenul câmpului vizual se poate
folosi vocea ºoptitã sau de conversaþie (acumetrie fonicã) sau diferite
instrumente, cum ar fi ceasul sau diapazonul (acumetrie instrumentalã).
Audiometria studiazã funcþia auditivã cu ajutorul unui aparat electro-
acustic denumit audiometru, care poate emite toate sunetele pe care le
poate decela urechea umanã, în final înregistrându-se audiograma.
Unitatea de mãsurã a audiþiei (a senzaþiei sonore) este decibelul care
reprezintã a 10-a parte dintr-un bel (unitate stabilitã de fizicã pentru
mãsurarea intensitãþii senzaþiei sonore).
Hipoacuzia sau surditatea înseamnã scãderea acuitãþii auditive.

Pierderea totalã a auzului poartã numele de anacuzie sau cofozã.
Clasificarea hipoacuziilor se face dupã mecanismul de producere: hipo-
acuzia de transmisie, hipoacuzia neurosenzorialã ºi hipoacuzia mixtã.
Hipoacuzia de transmisie apare atunci când vibraþia sonorã este împie-
dicatã sã ajungã la urechea internã, în afecþiuni ale urechii externe sau
medii. Cauzele care o pot determina sunt: obstruarea meatului auditiv
extern prin dopuri de cearã sau corpi strãini, perforaþii ale membranei
timpanice, distru-gerea lanþului osicular din casa timpanului, îngroºarea
timpanului dupã infla-maþii repetate ale urechii medii, tumori etc.
Hipoacuzia neurosenzorialã poate fi: 1) perifericã ce apare în leziuni ale
urechii interne (când se numeºte cohlearã) sau ale nervului cohlear (numitã
radicularã), determinatã de leziuni toxice (streptomicina) sau de tumori ale
nervului auditiv; 2) centralã care este determinatã de leziuni ale sistemului
nervos central (leziuni vasculare la nivelul bulbului rahidian).
Hipoacuzia mixtã apare atunci când coexistã ambele tipuri de
hipoacuzie (de transmisie ºi neurosenzorialã) la aceeaºi ureche.
Dupã momentul în care acþioneazã factorii etiologici, surditatea poate fi:
1) ereditarã, produsã prin lezarea celulelor senzoriale, lezarea canalului
cohlear, atrofia nervului cohlear sau transmitere geneticã;
2) dobânditã, care are ca factori etiologici traumatisme obstetricale, boli
metabolice, incompatibilitatea Rh, epilepsia, consanguinitatea dintre soþi, alcoolismul.
Acestea din urmã pot fi:
– prenatale, cauzate de maladii infecþioase ale gravidei, de cele mai
multe ori virusuri (rubeolã, oreion, pojar, hepatitã) sau
medicamente tranchili-zante (morfina, cocaina, heroina);
– surditãþile neonatale (perinatale), produse prin leziuni anatomopatolo-
gice în timpul naºterii, hemoragii meningiene, incompatibilitatea san-
guinã sau anoxia („asfixia albastrã”) fãtului în timpul travaliului;
– surditãþi postnatale, determinate de traumatisme craniocerebrale,
boli infecþioase (meningita, encefalita, scarlatina, rujeola, tusea
convulsivã, oreionul), medicamente (streptomicinã, neomicinã,
kanamicinã, genta-micinã).
Tinitusul reprezintã o senzaþie anormalã de zgomote în ureche (þiuituri,

pocnituri, ºuierãturi) în absenþa sunetului corespondent, datoritã unei
stimulãri iritative a urechii interne sau a nervului vestibulocohlear, alte
afecþiuni ale urechii medii, afecþiuni vasculare, medicaþie ototoxicã.
Acufenele sunt senzaþii auditive percepute de o persoanã, fãrã a fi însã
determinate de o excitaþie sonorã. Pot fi subiective sau obiective,
determinate de existenþa unui dop de cerumen, otitã medie, otospongiozã,
presbiacuzia, tumorã a nervului auditiv, afecþiuni vasculare.
Presbiacuzia reprezintã un proces de îmbãtrânire fiziologicã a
structurilor neurosenzoriale ale urechii interne ºi a centrilor de integrare
auditivã, cu diminuarea sensibilitãþii auditive. La audiometrie sunt
constatate pierderi auditive la 50-60% din persoanele peste 65 de ani.
Zgomotul repetat poate produce:
1) obosealã auditivã, o scãdere temporarã a pragului percepþiei auditive, care
se accentueazã în cazul mãririi intensitãþii, frecvenþei ºi timpului de expu-nere la
zgomot;
2) traumatismul sonor (de exemplu, leziuni ale timpanului) printr-un zgomot
puternic produs brusc (explozii, împuºcãturi, erupþii intense de gaze din recipiente sub
presiune etc.), chiar dacã acesta acþioneazã pentru un timp foarte scurt;
3) surditatea profesionalã.
Traumatismul sonor cronic sau surditatea profesionalã este
determinatã de expunerea prelungitã ºi repetatã la zgomot în timpul
muncii (de exemplu, muncitori în domenii industriale, construcþii). Se
traduce clinic prin deficit auditiv însoþit de acufene.
Numai sunetele care au o anumitã amplitudine determinã apariþia
unor senzaþii sonore, sunetele cu amplitudine prea mare determinã
apariþia senzaþii-lor de durere. Acþiunea zgomotului asupra
organismului determinã iritabilitate psihicã, tulburãri ale funcþiei
hipofizare, ale corticosuprarenalei ºi gonadelor, hiperreactivitate
tiroidianã, sindroame dispeptice, scãderea capacitãþilor fizice ºi psihice.
Existenþa glandelor ceruminoase în meatul acustic extern asigurã
produ-cerea de cerumen sau depozitele de cearã, care protejeazã prin
captarea corpilor strãini ºi inhibã dezvoltarea bacteriilor. Se poate
produce hipersecreþia ºi obstrucþia meatului cu dopuri de cerumen prin
excitaþia mecanicã a tegumentului meatului auditiv extern, manifestatã
prin hipoacuzie. Se eliminã prin spãlãturi auriculare.
Perforaþia timpanului poate fi traumaticã sau inflamatorie, localizatã

în pars tensa sau pars flacida. Vindecarea se poate face spontan sau
prin timpa-noplastie.
Timpanotomia reprezintã perforarea terapeuticã a membranei
timpanice ºi se executã în cadranul postero-inferior în scopul evacuãrii
unor colecþii din urechea medie.
Otita medie reprezintã o infecþie a urechii medii. De obicei, otita medie este
urmarea afectãrii tubei auditive ºi a secreþiilor care ajung ºi se acumuleazã în
urechea medie. Se întâlneºte cel mai des la copiii mici, pentru cã în cazul lor,
tuba auditivã este mai scurtã ºi se poate bloca mai uºor. În plus, aceºtia stau
mult culcaþi ºi secreþiile se scurg uºor în partea declivã. Vindecarea se poate
face de obicei dupã timpanotomie ºi tratament medicamentos.
Otoplastia este tehnica chirurgicalã care se poate practica în cazul unor
pavilioane proeminente sau cu imperfecþiuni. Chirurgical se poate corecta
orice tip de anomalie a urechii externe, atât la copiii între 4 ºi 14 ani, dar
mai ales la adolescenþi ºi adulþi. Existã diverse opþiuni pentru remodelarea
chirur-gicalã a urechii: se poate îndepãrta o porþiune micã din cartilajul
pavilionului urechii sau se poate plia ºi reataºa cartilajul fãrã a-l îndepãrta.
Implantul cohlear este o protezã semi-implantabilã chirurgical, un dispo-zitiv
electronic care prezintã o parte implantabilã la nivelul mastoidei ºi o parte
localizatã în exterior. Este alcãtuit dintr-un microfon fixat retroauricular, un
procesor vocal purtat retroauricular, implantul propriu-zis introdus sub piele ºi
portelectrodul plasat în cohlee. Implantul este în contact cu nervul auditiv prin
care mesajul auditiv este transmis la creier. Implantul cohlear este indicat în
tratamentul hipoacuziei severe sau totale bilaterale ºi îmbu-nãtãþeºte abilitatea
purtãtorului de a înþelege cuvintele ºi de a vorbi clar.
Lezarea cortexului primar. În cazul în care întreaga zonã auditivã primarã
este deterioratã, o persoanã nu va fi conºtientã de ceea ce aude. Cu toate
acestea, rãmâne capacitatea reflexã de a reacþiona la sunete. Existã conexiuni
extinse ale ambelor urechi cu cortexul primar auditiv, atât stâng, cât ºi drept.
Acesta este motivul pentru care o persoanã care a avut o leziune numai pe o
parte a cortexului auditiv, este capabilã sã discrimineze spectrul frecvenþelor
sunetelor destul de bine. Totuºi, poate fi observatã o întrerupere dramaticã a
abilitãþilor sale de a localiza sunetele dupã un astfel de accident. Acest lucru
se datoreazã faptului cã fiecare cortex auditiv primar este în principal respon-
sabil pentru localizarea sunetelor de pe partea opusã.
Capitolul 4
SISTEMUL VESTIBULAR
Sensibilitatea vestibularã este contestatã de unii autori, aceºtia incluzând-o în

cadrul sistemului acusticovestibular, dar marea majoritate a cercetãtorilor sunt de
acord cu existenþa separatã a acestei sensibilitãþi, iar rezultatele studiilor
efectuate o susþin. Rolul sistemului vestibular este de a menþine echilibrul static ºi
dinamic al organismului în raport cu mediul extern sau al diferitelor seg-mente între
ele. Menþine permanent sub control aparatul locomotor, diversele segmente ale
corpului (capul, trunchiul, membrele) ºi repartizeazã în mod corect ºi eficient
tonusul muscular, asigurând echilibrul omului.
Sistemul vestibular este unul din cele mai complexe sisteme ale
creierului uman. Un organ periferic foarte mic situat în urechea internã,
labirintul, formeazã receptorul periferic. Acesta realizeazã conexiuni cu
centri situaþi la toate nivelurile sistemului nervos central. La rândul lor,
aceºti centri se reproiecteazã în structurile vestibulare din bulb, care vor
controla geografia corpului pãstrând echilibrul ºi precizia miºcãrilor
vizuale ca ºi a posturii ºi mersului (Tascioglu, 2005).
Sistemul vestibular asigurã orientarea în spaþiul tridimensional,
modificarea tonusului muscular ºi echilibrul (Truex ºi Carpenter, 1969).
Este esenþial pentru coordonarea rãspunsurilor motorii, miºcãrile ochilor
ºi posturã. Totuºi, comparative cu alte simþuri, simþul echilibrului pare
sã fie mai slab reprezentat în centrii conºtienþei.
Pentru a menþine echilibrul ºi postura corpului, este un flux continuu de
informaþii despre poziþia ºi miºcarea fiecãrei pãrþi a corpului, inclusiv capul ºi
ochii. Sistemul vestibular detecteazã miºcarea capului ºi menþine stabilitatea
imaginilor pe foveea centralis a retinei, de asemenea, controlul posturii în
timpul miºcãrilor capului. Semnale privind miºcarea angularã ºi translaþionalã a
capului, ca ºi aplecarea capului relativ la gravitaþie este tradusã de organele
vestibulare periferice ale urechii interne. Aceste informaþii senzoriale sunt
folosite, la rândul lor, pentru a controla reflexele utilizate pentru menþinerea
stabilitãþii imaginilor pe retinã în timpul miºcãrilor capului.
Informaþiile de feedback de la cap ºi ochi trebuie sã fie independente

unele de altele, pentru ca ochii sã poatã fi fixaþi pe o þintã atunci când
capul este în miºcare (Kandel ºi colab., 1991). Se menþine astfel constantã
privirea spaþialã a ochilor în momentele în care capul se miºcã.
Informaþiile vestibulare sunt, de asemenea, importante pentru
posturã ºi mers. Când funcþia vestibularã este normalã, aceste reflexe
opereazã cu precizie deosebitã ºi, în cazul miºcãrilor oculare, cu latenþe
foarte scurte (Schubert ºi Minor, 2004).
Este o sensibilitate diferitã de la un individ la altul. Astfel, o exagerare
a funcþionãrii acestui sistem poate determina apariþia unor stãri de
disconfort, cu ameþeli, greþuri, vãrsãturi (de exemplu, rãu de maºinã) ºi
invers, o sensibi-litate prea scãzutã poate cauza apariþia unor stãri de
dezechilibru aproape permanent al individului, de regulã însoþite de
nevoia permanentã de miºcare (se considerã cã astfel de persoane pot
fi foarte bune în domenii sportive, ca fotbalul, baletul, dar au probleme
foarte mari în a sta într-un loc, a fi liniºtiþi ºi a se concentra).
Este o sensibilitate care se poate exersa. Astfel, un individ cu probleme de
echilibru în anumite condiþii, prin învãþare, pus mereu în aceleaºi condiþii,
poate sã nu mai prezinte reacþiile dezagreabile pe care le avea pânã atunci.
4.1. DEZVOLTAREA SISTEMULUI VESTIBULAR
Deoarece în capitolul precedent am prezentat dezvoltarea urechii

interne detaliat, în cele ce urmeazã vom insista numai asupra dezvoltãrii
labirintului vestibular care face obiectul sistemului echilibrului.
Labirintul membranos se dezvoltã între sãptãmânile a 4-a ºi a 12-a de
viaþã intrauterinã. Deºi sistemul vestibular este mai vechi filogenetic,
fiecare stadiu în dezvoltarea sa este în avans faþã de cel al sistemului
auditiv, de aceea este mai puþin vulnerabil la insultele înconjurãtoare.
Cartilajul din jurul capsulei otice se diferenþiazã în labirintul osos în
sãptãmânile 6-7 ºi este separat de porþiunea membranoasã prin spaþiul
perilim-fatic (Dayal ºi colab., 1973).
Chiar din primele stadii de dezvoltare ale otocistului, expresia
localizatã a diverselor molecule prevesteºte formarea derivatelor
specifice ale otocistului (Carlson, 2004), evoluþia porþiunilor cohlearã ºi
vestibularã fiind sub control genetic separat.
În sãptãmâna a 5-a otocistul se alungeºte dorsoventral ºi genereazã douã
regiuni: dorsalã sau vestibularã ºi ventralã sau cohlearã. Genele Pax-2 sunt
implicate în evoluþia otocistului, în absenþa funcþiei lor, nu se dezvoltã

nici cohlea, nici ganglionul spiral, deci sunt indispensabile dezvoltãrii
porþiunii cohleare. Ductul endolimfatic se dezvoltã devreme ca o
prelungire digitiformã de pe suprafaþa dorsomedialã a otocistului sub
acþiune FGF-3 secretat de rombomerele 5 ºi 6.
Morfogeneza vestibularã a otocistului cu formarea ductelor semicirculare
prin mecanisme distincte este controlatã de Lmo4 care regleazã expresia
genelor specifice ºi proliferarea regiunii dorsolaterale (Deng ºi colab., 2010).
La începutul sãptãmânii a 5-a, apariþia a douã creste pe regiunea
vestibularã a otocistului prevede formarea a douã ducte semicirculare. Ductele
semi-circulare superior ºi posterior apar pe marginea dorsalã printr-un diverticul
lamelar unic, iar ductul semicircular lateral printr-un diverticul separat.
Pe mãsurã ce diverticulele ductelor semicirculare se extind, porþiunea
lor centralã se turteºte, pereþii epiteliali fuzioneazã, formând placa de
fuziune, astfel cã rãmâne permeabilã numai porþiunea perifericã care are
aspectul unor arcuri de cerc. Acest proces de resorbþie a plãcii de fuziune
ar putea avea loc prin trei procese: apoptozã, retracþia celulelor plãcii spre
ductul semicircular înconjurãtor sau tranziþii epitelio-mezenchimale
(Kobayashi ºi colab., 2008). Precursorii epiteliali ai ductelor semicirculare
exprimã factorul de transcriere genic Nkx 5-1, important pentru dezvoltarea
regiunii dorsale vestibulare. Alþi factori de transcripþie sunt necesari pentru
dezvoltarea individualã a ductelor semicirculare. În absenþa Otx-1 nu se
dezvoltã ductul semicircular lateral, iar factorul Dlx-5 este necesar pentru
dezvoltarea ductelor semicirculare anterior ºi posterior.
Concomitent are loc dilatarea uneia din extremitãþi, se formeazã
porþiunea ampularã, cealaltã rãmâne nedilatatã. Extremitãþile
nedilatate ale ductelor semicirculare superior ºi posterior fuzionând
pentru a se deschide printr-un singur orificiu, astfel cã, în final, rezultã
trei orificii ampulare ºi douã neampulare care se deschid în utriculã.
Partea vestibularã rãmasã a otocistului diferenþia douã vezicule,
utricula ºi sacula. Utricula se formeazã din porþiunea otocistului
adiacentã ºi în conti-nuarea diverticulilor ductelor semicirculare.
Cohleea se alungeºte ºi îºi începe spiralarea, face o turã pânã în sãptãmâna
a 8-a, douã ture în sãptãmâna a 10-a ºi spiralarea definitivã fiind terminatã în
sãptãmâna 25 (Carlson, 2004).
În moment începerii procesului de spiralare, se îngusteazã
comunicarea cu sacula primitivã, luând naºtere ductul reuniens.
În sãptãmâna a 8-a toate structurile labirintului vestibular sunt bine
repre-zentate. Se definitiveazã ºi separarea dintre utriculã ºi saculã, în
sãptãmâna a 10-a rãmânând unite prin ductul endolimfatic.
În stadiile iniþiale, peretele componentelor labirintului membranos este

alcãtuit dintr-un singur strat de celule. În sãptãmâna a 7-a fibrele nervului
VIII fac conexiunea cu peretele labirintic ºi determinã, în anumite zone,
formarea structurilor senzoriale (Hyman, 1992). Acestea se diferenþiazã în
utriculã în sãptãmâna a 7-a, în ductele semicirculare în sãptãmâna a 8-a,
fiind complete structural în toate crestele ºi maculele între sãptãmânile 12-
14, în timp ce în cohlee structurile senzoriale nu sunt diferenþiate decât pe
jumãtate (Dayal ºi colab., 1973; Anniko, 1983).
Crestele ampulare ºi maculele utricularã ºi sacularã sunt formate din celule
senzoriale ºi celule de susþinere care secretã substanþele care le acoperã.
Ganglionul vestibular are origine dublã, celule din placoda oticã ºi
crestele neurale interacþioneazã strâns ºi formeazã ganglionul
senzorial. Deficienþa unei componente poate fi supleatã de creºterea
contribuþiei celeilalte com-ponente (Carlson, 2004).
Neuronii senzoriali care formeazã nervul cranial VIII (în special ganglionul
statoacustic) iau naºtere din celule care migreazã dintr-o porþiune a peretelui
medial al otocistului. Partea cohlearã (ganglionul spiral) se rãspândeºte în
strânsã asociere cu celulele senzoriale (organul Corti) care se dezvoltã în
cohlee. Celule din crestele neurale invadeazã ganglionul statoacustic ºi vor
forma celulele satelite ºi de suport. Celulele senzoriale ale ganglionului Corti
derivã din epiteliul otocistului. Precursorii neuroblaºtilor senzoriali ai urechii
interne controleazã porþiunea din celulele epiteliale care se diferenþiazã în
neuroblaºti versus celule de susþinere. La sfârºitul primei luni, ganglionul
statoacustic a diferenþiat ganglionul cohlear ºi ganglionul vestibular.
Nucleul vestibular se subdivide într-o coloanã dorsalã conectatã cu
utricula ºi ductele semicirculare lateral ºi superior ºi o coloanã ventralã
care stabileºte conexiuni cu sacula ºi ductul semicircular posterior.
Nervul vestibular este printre primele tracturi din sistemul nervos central
care se mielinizeazã în jurul sãptãmânii a 16-a, concomitent cu a tracturilor
intersegmentare din mãduva cervicalã (Hamilton ºi Mossman, 1972). Nervul
auditiv nu este mielinizat pânã în sãptãmânile 20-24. Sistemul vestibular
este funcþional cu mult timp înainte de naºtere, reflexul vestibulo-ocular
fiind prezent la 24 sãptãmâni (Hamilton ºi Mossman, 1972).
Funcþia sistemului vestibular poate fi împãrþitã în douã componente:
menþinerea posturii ºi stabilitatea vederii. Ambele capacitãþi sunt
integrate cu alte sisteme motorii ºi senzoriale, în primul rând tracturile
oculomotorii ºi nu pot funcþiona izolat.
4.2. SEGMENTUL RECEPTOR AL SISTEMULUI VESTIBULAR
Anatomia descriptivã a sistemului vestibular
4.2.1. Anatomia descriptivã a segmentului receptor

al sistemului vestibular
Aºa cum am discutat în Capitolul 3, labirintul membranos este format din (fig.
19): labirintul vestibular (utriculã, saculã, trei ducte semicirculare, ductul
reuniens, ductul utriculosacular, ductul endolimfatic cu sacul endolimfatic) ºi
labirintul cohlear (ductul cohlear). În interiorul labirintului membranos se
gãseºte endolimfã. Utricula, sacula ºi ductele semicirculare sunt menþinute în
poziþie prin benzi fibroase care strãbat spaþiul dintre ele ºi pereþii osoºi.
Fig. 19. Labirintul vestibular

Utricula (situatã superior) ºi sacula (situatã inferior) formeazã

împreunã organul otolitic, responsabil de detectarea acceleraþiei liniare
a miºcãrii. Sunt unite între ele prin ductul utriculosacular, de la care
pleacã ductul endo-limfatic. Acest canal trece prin apeductul vestibulului
ºi se terminã în fund de sac, sacul endolimfatic, în spaþiul peridural, pe
faþa posterioarã a porþiunii pietroase a osului temporal.
Utricula se gãseºte în recesul eliptic din vestibulul osos, este cea mai mare
din cele douã vezicule, alungitã ºi turtitã transversal. Utricula prezintã cele cinci
orificii prin care se deschid cele trei ducte semicirculare membranoase. La
contactul cu lamina cribroasã, prezintã macula utricularã, cu diametrul de 2-3
mm, care va fi descrisã la sistemul vestibular.
Sacula se gãseºte în recesul sferic din vestibulul osos. La contactul
cu recesul prezintã epiteliu senzorial care alcãtuieºte macula sacularã,
cu struc-turã aproape identicã cu a maculei utriculare.
Ductele semicirculare sunt aºezate în interiorul ductelor semicirculare
osoase, reprezintã ¼ din volumul acestora, fiind situate în lungul circum-
ferinþei mari. Fiecare prezintã douã extremitãþi, ampularã ºi
neampularã, care se comportã identic cu cele osoase. La nivelul
ampulei se gãseºte creasta ampularã formatã din epiteliu specializat,
cupula terminalã ºi terminaþii nervoase.
Receptorii vestibulari sunt reprezentaþi de maculele otolitice din
utriculã ºi saculã, receptori ai echilibrului static ºi crestele ampulare din
porþiunile ampulare ale ductelor semicirculare (membranoase),
receptori ai echilibrului dinamic (fig. 20).
Macula utricularã este orientatã orizontal, paralel cu baza craniului ºi
perpendicular pe forþa gravitaþionalã. Este formatã din celule
neuroepiteliale ciliate specializate de tip I ºi tip II, celule de susþinere care
aderã apical de celulele senzoriale, membrana statoconialã (otoliticã) ºi
terminaþii nervoase. Celulele tip I au forma unui flacon, cele tip II sunt
cilindrice. Celulele senzoriale sunt în numãr de 23000, nu ating membrana
bazalã ºi au doi poli: bazal cu sinapse neuroreceptoare realizate între axonii
aferenþi ai neuronilor din ganglionul vestibular Scarpa ºi apical care posedã
40-70 stereocili ºi un kinocil. Celulele senzoriale care vin din toate direcþiile
sunt orientate pe suprafaþa maculei dupã o bordurã curbatã numitã striola.
Aceºtia pãtrund într-un strat gelatinos gros de glicoproteine, membrana
otoliticã, care conþine mici cristale de carbonat de calciu numite otoliþi sau
otoconii, care, sub acþiunea gravitaþiei, stimuleazã stereocilii în mod perma-
nent, existând descãrcãri de impulsuri în mod continuu în nervul vestibular.
Fig. 20. Sistemul vestibular: localizarea structurilor receptoare
La acestea se adaugã stimulãrile determinate de poziþia capului în raport

cu forþa gravitaþionalã. Astfel, informaþiile privind poziþia capului este
trimisã spre ganglionul vestibular. Acest model complicat trimite mesaje
precise spre creier referitoare la poziþia capului la un moment dat.
Stimulul care apropie stereocilii de kinocil reprezintã un stimul excitator
care determinã depolarizarea ºi descãrcãri de impulsuri în nervii vestibulari,
pe când depãrtarea stereocililor de kinocil produce o creºtere a polarizãrii
celulei receptoare ºi scade descãrcarea de impulsuri în nervii vestibulari.
Kinocilii sunt orientaþi în diferite direcþii, având astfel posibilitatea de a
reacþiona diferenþiat, unii sunt excitaþi în timp ce alþii sunt inhibaþi. În
acest mod, prin fibrele nervului vestibular se transmit douã semnale, unul
excitator ºi altul inhibitor, ceea ce permite evaluarea cu acurateþe a poziþiei
capului (Kandel ºi colab., 1991).
Macula sacularã este situatã pe peretele medial al saculei, orientatã
în plan vertical cu structurã identicã cu a maculei utriculare, conþinând
mai puþine celule receptoare (18000). Receptorii din cele douã vezicule
se comple-teazã reciproc în decelarea modificãrilor de poziþie a capului
ºi a acceleraþiei lineare.
Fig. 21. Structura crestei ampulare
Creasta ampularã este formatã din epiteliu specializat, cupula terminalã

ºi terminaþii nervoase (fig. 21). Epiteliul senzorial este alcãtuit din celule de
susþinere ºi celule senzoriale similare celor maculare, de tip I ºi tip II, care
nu ating lamina bazalã. Numãrul celulelor receptoare din creste este
superior celui din macule, fiind de 33000. Fiecare celulã senzorialã prezintã
doi poli: bazal, care stabileºte sinapse neuroreceptoare cu axonii aferenþi ai
neuronilor din ganglionul vestibular Scarpa ºi apical, care prezintã stereocili
ºi un kinocil, care pãtrund într-o structurã gelatinoasã, numitã cupulã
terminalã. Kinocilii, spre deosebire de cei de la nivelul maculelor, au
aceeaºi orientare în toate celulele unei ampule.
Crestele ampulare din ductele semicirculare sunt responsabile de
detectarea acceleraþiei angulare a miºcãrii, creasta ampularã fiind stimulatã
maximal de miºcãrile care au loc în planul ductului sãu semicircular.
Deplasarea endolimfei în lumenul ductelor semicirculare comprimã

por-þiunea centralã a cupulei care excitã celulele crestei, cele de la
nivelul vârfului fiind cele mai sensibile.
4.3. SEGMENTUL DE CONDUCERE AL SISTEMULUI

VESTIBULAR
4.3.1. Calea vestibularã
Primul neuron sau protoneuronul se gãseºte în ganglionul vestibular

Scarpa situat în fundul meatului auditiv intern.
Dendritele reprezintã fibrele aferente care fac sinapsã cu celulele receptoare.
Au origine ºi traiect diferit pentru cele douã tipuri de receptori vestibulari:
1) din segmentul superior al ganglionului vestibular se distribuie spre macula
utricularã, partea anterioarã a maculei saculare ºi crestele ampulare ale ductelor
semicirculare anterior ºi lateral;
2) din segmentul inferior al ganglionului vestibular se distribuie spre partea
posterioarã a maculei saculare ºi creasta ampularã a ductului semicircular posterior.
Axonii neuronilor din ganglionul vestibular formeazã ramura
vestibularã a nervului vestibulocohlear care strãbate meatul auditiv
intern ºi ajunge în craniu, în unghiul pontocerebelos. Ajunge la nivelul
ºanþului bulbopontin ºi se îndreaptã spre al doilea neuron.
Al doilea neuron sau deutoneuronul se gãseºte în nucleii vestibulari situaþi
la nivelul joncþiunii bulbopontine, sub planºeul ventriculului IV cerebral. Clasic
se descriu patru nuclei vestibulari: superior, inferior, medial ºi lateral, definiþi
deseori ca ºi complexul nuclear vestibular. Brodal ºi Pompeiano (1957) au
descris la pisicã celule mici localizate dorsolateral de nucleul Deiters, care
acoperã corpul restiform, pe care l-au numit grupul Y. Dar, mult mai devreme,
Jacobsohn (1909) a descris partea caudalã a grupului Y sub numele de nucleul
marginal al corpului restiform, „restiformis corporis nucleu marginalis”.
Nucleii vestibulari formeazã douã coloane distincte, descrise încã din 1861
de Clarke. Nucleul vestibular medial care este cel mai mare, formeazã coloana
celularã medialã, în timp ce nucleii vestibulari superior, lateral ºi inferior
formeazã coloana celularã lateralã (Truex ºi Carpenter, 1969).
Existã dovezi cã nucleii vestibulari sunt topografic interconectaþi

printr-un sistem comisural. Totuºi, conexiunile comisurale nu se
limiteazã la nucleii omologi (Barmack, 2003).
Experimente pe primate au arãtat cã sunt descoperite noi categorii de
neuroni, dar ºi noi tehnici (McCrea ºi colab., 1999). Informaþii recente cu privire
la transmiþãtorii folosiþi de neuroni, ca ºi proprietãþile lor histochimice, ar putea
fi mai uºor corelate cu citoarhitectura ºi subdiviziunea funcþionalã.
Nucleul lateral conþine cele mai mari celule, iar nucleul inferior pe cele
mai mici (Suarez ºi colab., 1997). La specii de vertebrate poate fi urmãrit un
model citoarchitectural clar al complexului vestibular (Straka ºi colab.,
2002). Cu toate acestea, datele experimentale asupra conexiunilor aferente
ºi eferente ale nucleilor aratã cã terminaþiile axonice nu respectã aceste
frontiere cito-arhitecturale, poate cu excepþia nucleului vestibular lateral.
Axonii primului neuron fac sinapse diferenþiate cu neuronii din aceºti nuclei.
Fibrele care aduc impulsuri spre nucleii vestibulari sunt cunoscute sub
numele de fibre vestibulare primare, iar eferenþele acestor nuclei formeazã
fibrele vestibulare secundare.
4.3.1.1. Fibrele vestibulare primare

Aferenþele primare se proiecteazã în majoritate nucleilor complexului vesti-
bular, deºi numai regiunile rostrale sunt implicate în outputul funcþiei oculo-
motorii. Regiunile magnocelulare centrale ale complexului vestibular sunt
sursa ouput-urilor; regiunile parvocelulare înconjurãtoare sunt angajate în
oricare dintre conexiunile comisurale, intrinseci sau cerebeloase, iar
acestea cuprind cea mai mare parte a neuronilor vestibulari.
Regiunile vestibulare caudale prelungesc aferenþele de la otoliþi care
inter-acþioneazã puternic cu cerebelul; impulsurile saculare, par a fi
îndreptate în special spre reþelele neuronale medulare.
Stimularea electricã a maculei utriculare provoacã excitaþie în neuronii
vestibulari secundari ipsilaterali ºi inhibare în mai mult de 50% din neuronii
vestibulari secundari contralaterali, excitaþi de stimularea utricularã cores-
pondentã. Doar 10% din neuronii vestibulari secundari sunt inhibaþi de cãtre
stimularea sacularã contralateralã (Uchino ºi colab., 2001). De asemenea, s-au
demonstrat interconexiuni ºi în cadrul complexului vestibular pe aceeaºi parte.
Clasic, se admite dirijarea preferenþialã a fibrelor primare spre
anumite grupe nucleare vestibulare.
Fibrele aferente de la crestele ampulare fac sinapsã în nucleul
vestibular superior ºi partea rostralã a nucleului vestibular medial.
Fibrele aferente de la macula utricularã ajung în nucleul vestibular

medial ºi porþiunea adiacentã a nucleului vestibular inferior.
Fibrele aferente de la macula sacularã fac sinapsã în partea
dorsolateralã a nucleului vestibular inferior.
Rãmâne un grup de axoni din structura nervului vestibular care au traiect direct
spre cortexul uvulei ºi floculonodular, prin pedunculul cerebelos inferior. Complexul
vestibular ºi uvula-nodulul sunt responsabili pentru prelucrarea ini-þialã a
informaþiilor vestibulare de cãtre sistemul nervos central (Barmack, 2003).
4.3.1.2. Fibrele vestibulare secundare
Fibrele eferente ale nucleilor vestibulari fac conexiuni cu diverse

structuri nervoase cu rol în acþiuni legate de menþinerea echilibrului,
care, la rândul lor, trimit fibre spre nucleii vestibulari, realizând astfel
circuite de reglare a funcþiei vestibulare.
Conexiunile nucleilor vestibulari cu cerebelul (fig. 22) se fac în dublu
sens.
Fig. 22. Conexiunile centrale ale sistemului vestibular

Fibrele eferente pot fi:

1) primare, care au originea în ganglionul Scarpa ºi alcãtuiesc fasciculul
cerebelos direct Edinger;
2) secundare, cu originea în nuclei vestibulari medial ºi inferior, cu traiect prin
pedunculul cerebelos inferior pânã la cortexul cerebelos (uvula, lobul floculonodular).
Fibrele aferente nucleilor vestibulari au origini diferite:
1) neuronii Purkinje, axonii lor alcãtuiesc fasciculul cerebelovestibular, au traiect prin
pedunculul cerebelos inferior, pânã la nucleul lateral pe care îl inhibã;
2) nucleii fastigii: unele cu traiect prin pedunculul cerebelos inferior, pânã la
nucleii superior, lateral ºi medial, altele alcãtuiesc fasciculul uncinat Russel, au traseu
prin pedunculul cerebelos superior, pânã la nucleii lateral ºi inferior opuºi, ambele grupe
cu rol facilitant.
Conexiunile nucleilor vestibulari cu mãduva spinãrii transmit
informaþia prelucratã spre aparatul motor pentru menþinerea posturii
statice ºi dinamice. Aceste conexiuni se realizeazã prin:
1) fasciculul vestibulospinal lateral cu origine în nucleul vestibular lateral, are
traiect prin cordonul medular anterior de aceeaºi parte pânã la moto-neuronii extensori;
2) fasciculul vestibulospinal medial cu origine în nucleul vestibular medial, strãbate
fasciculul longitudinal median, apoi are traseu prin cordonul medular anterior pânã
motoneuronii axiali de ambele pãrþi ale corpului.
Conexiunile nucleilor vestibulari cu nucleii oculomotori au originea în
nuclei vestibulari superior ºi medial, au traseu prin fasciculul longitudinal
superior, pânã la nuclei oculomotori ai nervilor III, IV ºi VI.
Conexiunile nucleilor vestibulari cu formaþia reticulatã se realizeazã
cu nucleii: 1) gigantocelular ºi pontin caudal care stabilesc conexiuni
cerebe-loase, la care ajung fibre de la nucleii medial, inferior ºi superior,
2) reticulat lateral ºi reticulat al tegmentului pontin la care ajung fibre de
la nucleii lateral, medial ºi superior. De la nucleii formaþiei reticulate se
continuã pânã la motoneuronii medulari cu tracturile reticulospinale.
Conexiunile nucleilor vestibulari cu labirintul cu origine în nucleii
vestibulari medial ºi lateral, merg prin fasciculul vestibular aferent, apoi
pe calea nervului vestibular pânã la nivelul labirintului vestibular, sfârºind
fie pe celulele senzoriale, fie pe dendritele neuronilor ganglionari
Scarpa, inter-venind în modularea impulsurilor labirintice.
Conexiunile intervestibulare realizeazã comisurile vestibulare prin care

impulsurile vestibulare, în special cele ampulare, ajung la nucleii vestibulari din
partea opusã. Se stabilesc între nucleii vestibulari superior ºi inferior de o parte
cu cei controlaterali, lãsând pe parcurs colaterale ºi la ceilalþi nuclei.
Conexiunile nucleilor vestibulari cu talamusul realizeazã convergenþa
impulsurilor vestibulare ºi kinestezice (Barmack, 2003) prin proiecþia pe
aceleaºi grupe neuronale talamice: ventral postero-lateral (VPL), ventral
postero-medial (VPM) ºi ventral postero-inferior (VPI).
Studii anatomice sugereazã cã diverºi nuclei din talamus transmit
informaþia vestibularã spre hipocamp, via cortexul parietal, dar este
posibil sã existe ºi o cale directã. Studii electrofiziologice au arãtat cã
stimularea vestibularã afecteazã celulele din nuclei talamici anteriori ºi
hipocamp, concluzionând cã hipocampul ar fi un centru de compensare
al leziunilor vestibulare centrale sau periferice (Smith, 1997).
4.4. SEGMENTUL CENTRAL AL SISTEMULUI VESTIBULAR
4.4.1. Cortexul vestibular
Cortexul vestibular este definit drept porþiunea cortexului cerebral care

rãspunde la inputul sistemului vestibular (Duque-Parra, 2004). Localizarea
lor nu este bine definitã, dar unele cercetãri indicã dominanþa emisferului
drept (Philbeck ºi colab., 2006), leziunile nucleilor vestibulari (mai ales
medial) afectând funcþia (Dieterich ºi colab., 2005).
Existenþa acestor arii a fost demonstratã experimental. A fost propus
(Kahane ºi colab., 2003) cortexul vestibular temporo-peri-Sylvian
(temporo--peri-Sylvian vestibular cortex – TPSVC).
Diferite arii din cortexul primatelor au fost numite vestibulare. Guldin ºi
Grusser (1998) au definit existenþa sistemului vestibular cortical pe
studii efectuate pe trei serii diferite de primate. Prin verificarea acestor
studii au postulat faptul cã un model similar existã în om.
Existã dovezi considerabile obþinute prin studii la pisici ºi maimuþe cã
mai multe zone corticale, cum ar fi aria 2v de la vârful de ºanþul
intraparietal, aria 3av din ºanþul central, cortexul vestibular parieto-insular
de lângã partea posterioarã a lobului insulei (PIVC) ºi în aria 7 a lobului
parietal inferior, sunt implicate în prelucrarea informaþiilor vestibulare.
Înregistrãri din aceste zone au arãtat cã aceºti neuroni corticali sunt

conectaþi la labirintul vestibular ºi cã primesc inputuri convergente
vestibulare, vizuale ºi somatosenzoriale.
La om, tomografia cu emisie de pozitroni (PET) ºi imagistica prin
rezo-nanþã magneticã funcþionalã (fMRI), au arãtat cã aceste date sunt
corecte (De Waele ºi colab., 2001).
S-a demonstrat de cãtre unii autori cã proiecþiile vestibulare talamocorticale
se terminã în ariile 3av ºi T3, cortexul parietal vizual ºi cortexul parieto-insular.
La om aceste arii sunt implicate în principal în perceperea, atât a verticalitãþii,
cât ºi a auto-miºcãrii (Dieterich ºi Brandt, 2001). Oamenii cu leziuni la cortexul
parietal nu recunosc verticalitatea adevãratã. Lipsit de indicii vizuale
înconjurãtoare, ei nu pot alinia un disc cu o linie pe ea, astfel încât linia sã aibã
o orientare verticalã (Barmack, 2003). S-a dovedit existenþa unor cone-xiuni
corticofugale la maimuþa Macacus prin care arii corticale vestibulare se
proiecteazã înapoi la nucleii vestibulari (Akbarian ºi colab., 1994).
4.5. IMPLICAÞII CLINICE ALE SISTEMULUI

VESTIBULAR
Explorarea funcþiei de echilibru se realizeazã prin probe statokinetice

numite ºi spontane, deoarece se executã în condiþii normale, fãrã sã se
recurgã la excitarea specificã a labirintului posterior (staþiunea cu ochii
închiºi sau deschiºi, mersul etc.).
Probele provocate se executã prin excitarea labirintului posterior
printr-un stimul termic, rotator, electric etc.
Funcþia vestibularã este cercetatã în clinicã prin urmãtoarele probe:
– proba rotatorie (bolnavul, aºezat pe un scaun turnant, este rotit rapid –
de zece ori în 20 de secunde);
– proba caloricã (irigarea meatului auditiv extern cu apã rece la 15-20°
sau fierbinte la 45°);
– proba galvanicã (aplicarea a doi electrozi pe tragusul celor douã
urechi ºi trecerea unui curent electric slab).
La aceºti excitanþi, în linii generale, rãspunsul fiziologic constã în: ame-þealã
(senzaþia de falsã deplasare, de rotaþie în spaþiu, scufundare sau plutire),
aplecarea corpului ºi a membrelor într-un anumit sens, nistagmus într-un

anumit sens.
Se urmãreºte dacã apar semne caracteristice tulburãrilor de echilibru
care vor fi descrise în continuare.
Bolile labirintului produc simptome severe cum ar fi vertij, greaþã,

vãrsãturi, nistagmus. De obicei, deficienþele de staticã dispar în câteva
zile, în timp ce recuperarea dinamicã, a sinergiilor legate de sistemul
vestibular, este mult mai lentã ºi doar parþialã (Vidal ºi colab., 1998).
Tulburãrile de echilibru sunt compensate parþial de vãz, de aceea,
pentru o evaluare corectã pacientul trebuie examinat cu ochii închiºi.
Tulburãrile sistemului vestibular sunt determinate de afecþiuni cu
localizare la orice alt nivel pe traiectul sensibilitãþii vestibulare (ischemii,
tumori, traumatisme, inflamaþii etc.).
Vertijul reprezintã o senzaþie subiectivã, o senzaþie falsã de miºcare,
descrisã adesea prin cuvântul „ameþealã”. Este definit drept iluzia
miºcãrii sau senzaþia de rotaþie a obiectelor în raport cu persoana sau a
persoanei în raport cu obiectele.
Nistagmusul este o tulburare de vedere în care ochii fac miºcãri ritmice,
involuntare, adesea cu reducerea vederii. Ambii ochi sunt incapabili sã fixeze ºi
sã vadã un obiect. Se caracterizeazã printr-o succesiune de miºcãri, descrise
pe parcursul a douã faze sau secuse: 1) lentã care reprezintã devierea dinspre
þinta focalizatã ºi 2) rapidã, de întoarcere rapidã cãtre þintã.
Dupã direcþia miºcãrilor involuntare, nistagmusul poate fi: 1) orizontal, cu
miºcãri care pot avea loc de la o parte la alta, leziunile având localizare
pontinã, 2) vertical, cu miºcãri sus-jos, când existã o leziune mezencefalicã ºi
3) rotaþional sau orizontorotator, când leziunea este bulbarã. Nistagmusul poate fi
însoþit de poziþii neobiºnuite ale capului.
Prin rotaþia capului, apar curenþi la nivelul fluidului endolimfatic din
ductele semicirculare care stimuleazã celulele pãroase ale crestelor
ampulare care, pe calea vestibulo-ocularã iniþiazã faza lentã. Faza
rapidã este declanºatã de cortexul cerebral.
Nistagmusul congenital se dezvoltã la 2-3 luni dupã naºtere,
însoþeºte alte anomalii ºi ochii tind sã se miºte în plan orizontal.
Nistagmusul dobândit se dezvoltã la copii ºi adulþi, de cauzã

necunoscutã de obicei, dar poate fi ºi rezultatul unor tulburãri psihice ºi
metabolice, alcoolismului sau toxicitãþii unor medicamente.
Suferinþele labirintice pot fi determinate de: leziuni ale urechii medii
(inflamaþii: otite medii, traumatisme prin presiune, disfuncþii tubare, chiar
dopuri de cerumen), inflamaþii labirintice (labirintite, suferinþe vasculare ale
urechii interne – sindromul Lindsay Hemenway, boala Méniere),
traumatisme craniene cu fracturi ale porþiunii pietroase a temporalului,
tumori (colestea-toame). Otoscleroza, prin afectarea lanþului osos al urechii
medii, este rar implicatã în generarea sindroamelor vertiginoase, determinã
mai ales afectarea auditivã (Baloh, 2000; Hanley ºi colab., 2001).
Afectarea nervului vestibular poate fi determinatã de: procese
inflamatorii (nevrita vestibularã), suferinþele vasculare ale aparatului
vestibular, tumori (neurinoame de acustic, trigemen, alte tumori de unghi
ponto-cerebelos) (Revaz ºi colab., 2004).
Nevrita vestibularã este o infecþie a nervului vestibular (viruºi de tip herpes,
cu citomegalovirus, cu virusul EBV, cu adenoviruºi, cu viruºii de tip gripã ºi
paragripã A ºi B). Cauza vascularã a bolii este cel mai adesea observatã la
pacienþii vârstnici cu riscul unei apariþii a bolilor cardiovasculare, dar pot fi
implicate ºi medicamente sau intoxicaþii cu substanþe strãine. Debutul este
brusc, cu vertij puternic ºi vomat neîncetat, ambele în ritm crescând la
încercarea de a sta în picioare în timpul miºcãrilor capului.
Labirintita viralã sau bacterianã (mult mai rarã) este o inflamaþie a
labirintului, consecutivã unei infecþii virale (oreion, rujeolã, gripã sau mono-
nucleozã infecþioasã) sau bacteriene (otita prost tratatã). Provoacã vertij,
greþuri, nistagmus, zgomote în urechi, scãderea auzului.
Totalitatea manifestãrilor patologice cauzate de afectarea perifericã
sau centralã a sistemului vestibular constituie sindromul vestibular
cunoscut ºi sub numele de sindrom vertiginos.
Sindromul vestibular periferic apare în cazul leziunilor labirintice sau ale
nervului vestibular ºi se manifestã prin tulburãri de echilibru, vertij ºi nistagmus
spontan, concordante ºi armonioase (Hotson ºi Baloh, 1998; Baloh, 2000).
Sindromul vestibular central apare în cazul unei leziuni în nevrax:
hemo-ragii, boli degenerative, deficienþe circulatorii etc.
Vertijul paroxistic poziþional benign reprezintã cel mai comun sindrom
vertiginos periferic, datorat dizlocãrii otoconiilor din utriculã. Cel mai frecvent
tip are originea în ductul semicircular posterior unde poate exista

cupulo- sau canalolitiaza, dar poate proveni ºi din ductul orizontal.
În cupulolitiazã se dislocã din utriculã materialul granular, posibil
otoconii, care se ataºeazã la cupula ductului semicircular posterior ºi
determinã, la anumite miºcãri ale capului, oscilaþii patologice ale cupulei.
În canalolitiazã apare flux endolimfatic „clot-induced”. Rotaþia ductului
determinã miºcarea otoconiilor cu o densitate mai mare decât cea endolimfaticã
cãtre partea declivã a ductului deplasând cupula prin presiune sau sucþiune, în
funcþie de direcþia deplasãrii, explicând întregul complex simptomatic.
Se manifestã prin tulburãri scurte apãrute la schimbarea poziþiei capului:
vertij intens, însoþit de fenomene vegetative (greaþã, transpiraþii, palpitaþii),
nistagmus rotaþional, cu secusa rapidã spre partea urechii afectate.
Capitolul 5
SISTEMUL GUSTATIV
Sensibilitatea gustativã reprezintã una dintre primele sensibilitãþi în

evoluþia omului, este o sensibilitate chimicã, posedând chemoreceptori.
Sensibilitatea gustativã este implicatã în alimentaþia omului ºi, secundar,
în procesele metabolice (senzaþia de foame determinã creºterea acuitãþii
gustative), în mecanismele de protecþie a omului (gustul neplãcut
determinã respingerea stimulului), influenþeazã dispoziþia generalã a
individului, modi-ficând starea psiho-afectivã. Gustul plãcut se asociazã cu
numeroase trãiri pozitive, o stare de bine general, în timp ce gustul
neplãcut se asociazã cu o stare de disconfort, respingere etc. (Zaidel ºi
colab., 1994; Olteanu ºi Lupu, 2000; Beaumont, 2005).
Nu trebuie neglijate aspectele ce þin de componenta vegetativã a
gustului, ingestia de alimente neplãcute gustativ putând fi urmatã de reacþii
digestive variate (diaree, vomã, crampe abdominale, erupþii cutanate).
Papilele gustative au fost descrise pentru prima datã de Malpighi
(1664), iar mugurii gustativi au fost descoperiþi de Schwalbe (1867) ºi
Loven (1867). Prima descriere a evoluþiei embriologice a mugurilor
gustativi a fãcut-o Hoffmann în 1874.
Simþul gustativ poate fi împãrþit în 5 gusturi de bazã: amar, sãrat,
dulce, acru ºi umami (din japonezã, delicios). Cercetãri recente au
înlãturat con-ceptual istoric al unei „hãrþi” a limbii.

A SISTEMULUI GUSTATIV
În sãptãmânile 6-7 epiteliul limbii este alcãtuit dintr-un strat celular superficial
(periderm) ºi unul profund. Dupã aceastã perioadã, stratul superficial nu mai
apare. Grupe de celule care amintesc mugurii gustativi se observã pentru
prima datã în sãptãmâna a 7-a, ocupã ¾ din grosimea epiteliului ºi se

coloreazã similar celulelor bazale adiacente.
În sãptãmâna a 11-a prezumtivul mugure gustativ este format ºi
celulele sale se coloreazã diferit de celulele bazale care îl înconjoarã.
Între sãptãmânile 12-14 celulele prezumtivului mugure gustativ se
alungesc ºi perforeazã suprafaþa sub forma a mici tufe, iar suprafaþa
epiteliului din jur delimiteazã porul gustativ.
Forma definitivã a mugurelui se recunoaºte între sãptãmânile 13-15,
când celulele sale se extind pe toatã înãlþimea epiteliului ºi bombeazã în
papila conjunctivã. Cilii gustativi sunt prezenþi la polul apical al celulelor
gustative ºi pãtrund în baza porului.
În sãptãmânile 16-20 unii muguri se dezvoltã, devin mai complecºi.
Mugurii cu multipli pori ºi asimetrici formeazã mai mulþi muguri
asemãnãtori sau apar doi sau mai mulþi muguri în juxtapoziþie.
Prezenþa unui numãr de tipuri celulare în mugurele gustativ definitiv reprezintã
probabil diferite stadii funcþionale ale celulei (Bradley ºi Stern, 1967).
Timingul dezvoltãrii papilelor ºi mugurilor gustativi la embrionul uman:
– sãptãmâna 6: papilele gustative, caudal liniei mediene, lângã foramen
caecum;
– sãptãmânile 6-7: fibrele nervoase ating epiteliul lingual;
– sãptãmâna 8: fibrele nervoase penetreazã lamina bazalã a epiteliului
ºi iau contact cu celulele epiteliale nediferenþiate, alungite (celulele
precursoare mugurilor gustativi);
– sãptãmâna 10: apar ºanþurile înaintea primordiilor mugurilor gustativi;
– sãptãmâna 12: apar primele celule epiteliale diferenþiate (tip II ºi tip III);
– sãptãmânile 12-13: se realizeazã maximum de conexiuni între celule ºi
fibrele nervoase aferente;
– sãptãmânile 14-15: se dezvoltã porii gustativi, apare mucusul.
Majoritatea papilelor linguale se formeazã spre sfârºitul sãptãmânii a
8-a, primele apãrând papilele valate ºi foliate, în strânsã corelaþie cu
ramurile nervului glosofaringian (IX). Papilele fungiforme apar mai târziu,
lângã terminaþiile nervului coarda timpanului din facial (VII). Cele mai
numeroase papile gustative, papilele filiforme, se dezvoltã timpuriu, în
sãptãmânile 10-11 ºi conþin fibre senzitive pentru atingere.
Mugurii gustativi se dezvoltã între sãptãmânile 11-13 prin acþiuni inductive
între celulele epiteliale ale limbii ºi celulele invadatoare ale nervilor gustativi
coarda timpanului, glosofaringian ºi vag. Cei mai mulþi muguri gustativi se
dezvoltã pe faþa dorsalã a limbii, dar unii se dezvoltã pe arcurile palato-

glosiene, palat, faþa posterioarã a epiglotei ºi peretele posterior al orofarin-
gelui. Rãspunsul fetal al feþei poate fi indus de substanþe amare în
sãptãmânile 26-28, indicând faptul cã, în acest stadiu, au fost realizate cãile
reflexelor dintre mugurii gustativi ºi muºchii faciali (Moore ºi Persaud, 2003).
Nervii cranieni V, VII, IX ºi X au origine dublã ºi asigurã inervaþia sen-
zorialã gustativã (nervii VII, IX ºi X) ºi non-gustativã (V, IX ºi X) (atingere,
durere, temperaturã) a cavitãþii orale. Neuronii gustativi au originea în
placo-dele epibranhiale, inerveazã mugurii gustative ºi se proiecteazã
central în partea rostralã a nucleului tractului solitar.
Inervaþia epitelialã generalã a cavitãþii orale are originea în crestele
neurale craniene, inerveazã orofaringele ºi se proiecteazã în regiunile
non-gustative ale bulbului (nucleul spinal al trigemenului).
Rolul semnalelor FGF epitelio-mezenchimale în dezvoltarea papilelor
gus-tative, indicã faptul cã reglarea mãrimii progenitorilor de cãtre FGF este
determinatã pentru numãrul papilelor ºi sugereazã cã marea variaþie în
numã-rul papilelor circumvalate printre diferite mamifere poate fi corelatã cu
nivelul semnalelor cãii FGF (Petersen ºi colab., 2011).
5.2. SEGMENTUL RECEPTOR AL SISTEMULUI GUSTATIV
Anatomia descriptivã a sistemului gustativ
5.2.1. Anatomia descriptivã a limbii ºi receptorilor gustativi

Organul senzorial al gustului este mugurele gustativ situat la nivelul limbii,
în cavitatea oralã, dar ºi la nivelul palatului moale, orofaringelui ºi epiglotei.
Limba este un organ musculos, median ºi simetric, foarte mobil, situat
în spaþiul parabolic delimitat de arcadele dentare.
Organ esenþial al simþului gustativ, dar are un rol important ºi în olfacþie.
Limba îndeplineºte în acelaºi timp un rol important în prehensiunea alimen-
telor, masticaþie, deglutiþie, supt ºi articularea cuvintelor. Are ºi o sensibilitate
tactilã mare. La om are rol ºi în fonaþie, în formarea sunetelor articulate.
Ea se prezintã sub forma unui con orientat cu baza posterior ºi vârful
anterior, cãruia îi putem distinge din punct de vedere descriptiv douã
porþiuni: una anterioarã sau bucalã cu direcþie orizontalã ºi alta
posterioarã sau faringinã cu direcþia verticalã. Aceste douã segmente
au ca limitã planul convenþional care trece prin istmul gâtului.
5.2.1.1. Conformaþie exterioarã a limbii
Pentru descriere, limba prezintã douã feþe (superioarã sau dorsalã ºi

inferioarã sau ventralã), douã margini laterale, o bazã ºi un vârf.
Faþa superioarã sau dorsalã este aproape planã în sens transversal, foarte
convexã în sens anteroposterior. Prezintã la nivelul unirii celor 2/3 anterioare
cu 1/3 posterioarã, o serie de papile caliciforme (în numãr de 9-11) dispuse sub
forma literei V cu deschiderea anterior ºi vârful posterior; este sulcusul terminal
(V-ul lingual). Puþin posterior vârfului sãu se gãseºte o depresiune numitã
foramen caecum, de la care persistã uneori prin grosimea limbii, canalul
tireglos (ductus lingualis) descris de His-Bechdaleck.
Sulcusul terminal împarte faþa superioarã a limbii în 2 segmente: unul
înaintea ºi altul îndãrãtul sãu. Segmentul anterior V-ului lingual are un aspect
aproape uniform prezentând un ºanþ median (sulcus medianus linguae), indice
al unirii celor douã jumãtãþi ale organului. În segmentul posterior V-ului lingual,
suprafaþa limbii este foarte neregulatã, datoritã prezenþei unor glande
foliculare a cãror ansamblu constituie tonsila lingualã. Acest segment al feþei
dorsale a limbii vine în raport în special cu cavitatea faringianã, fiind delimitat
posterior, pe linia medianã, de epiglotã care o separã de laringe. La acest nivel
între epiglotã ºi limbã, se observã 3 cute ale mucoasei, unul median ºi douã
laterale, numite repliuri gloso-epiglotice, repliuri ce deli-miteazã de o parte ºi de
alta a liniei mediane douã depresiuni numite fosete gloso-epiglotice sau
valecule (vallecula epiglotica).
Faþa inferioarã sau ventralã a limbii vine în raport cu planºeul
cavitãþii orale ºi prezintã urmãtoarele detalii:
1. pe linia medianã, un repliu anteroposterior de mucoasã, sub formã de
semilunã, numit frâul limbii ce limiteazã mobilitatea organului;
2. la baza frenului sublingual ºi de fiecare parte a liniei mediane, se gãsesc doi mici
tuberculi (caruncule sublingualis) ce prezintã fiecare în partea lor centralã câte un orificiu
numit ostium ombilicale, orificiile de deschidere a ductelor glandelor submandibulare
(canalele lui Wharton);
3. deasupra ºi în posterior acestora, se observã bilateral, orificiile ductelor
excretoare ale glandelor sublinguale (canalele lui Walther ºi Rivinus--Bartholin), situate pe o
plicã a mucoasei (eminenþa sunblingualis);
4. prin trasparenþa mucoasei se vãd venele ranine, ce se dirijeazã oblic spre
vârful limbii.
Tot sub mucoasã se gãseºte, spre vârf, glanda lui Nühn sau Blandin
ºi, spre bazã, glanda lui Weber, glande cu structurã salivarã.
Mucoasa feþei inferioare a limbii este subþire ºi transparentã între
venele ranine ºi din contrã groasã ºi plisatã în afara lor.
Marginile limbii (margo lateralis linguae) libere ºi rotunjite, vin în raport
cu arcadele dentare.
Baza limbii (radix linguae) situatã posterior ºi inferior, corespunde,
mer-gând în sens anteroposterior muºchilor milohicidieni ºi
geniohioidieni, osului hioid ºi epiglotei.
Vârful limbii (apex linguae) este îndreptat anterior ºi prezintã o micã
incizurã pe linia medianã.
L Structura anatomicã
Din punct de vedere al construcþiei anatomice, limba este formatã dintr-
un schelet osteofibros, muºchi ºi mucoasa ce o înveleºte la exterior.
Scheletul osteofibros este constituit din osul hioid ºi douã lame fibroase:
membrana hioglosianã ºi septul lingual.
a) Osul hioid are forma unei potcoave cu concavitatea posterior, prezentând un
corp cu douã apofize mici îndreptate superior, coarnele mici ºi douã coarne mari, plasate
la extemitãþile arcului. Este situat în regiunea ante-rioarã a gâtului, deasupra cartilajului
tiroid de care este legat prin mem-brana tirohioidianã.
b) Membrana hioglosianã sau aponevroza limbii, se desprinde de pe marginea
superioarã a osului hioid, între cele douã coarne mici, de unde se îndreaptã aproape
vertical în sus, dispãrând în grosimea fasciculelor musculare ale limbii.
c) Septul lingual (septum linguae) este o lamã fibroasã verticalã ºi medianã, în
formã de coasã. Se inserã prin baza sa pe mijlocul feþei anterioare a osului hioid ºi a
membranei hioglosiene ºi se terminã printr-o extremitate efilatã aproape de vârful limbii.
Muºchii limbii sunt în numãr de 17, dintre care 8 sunt perechi ºi unul
nepereche, fiind împãrþiþi în douã categorii: muºchi extrinseci care iau
inserþie în afara limbii ºi se terminã în limbã ºi muºchi intriseci care au
originea ºi inserþia în limbã.
Muºchii extrinseci la rândul lor se grupeazã dupã originea lor în 3 categorii:
– grupa I cuprinde muºchi ce se inserã cu un capãt pe oasele vecine, iar

cu celãlalt pe limbã: genioglos, hioglos ºi stiloglos;
– grupa a II-a de muºchi se inserã pe organele din vecinãtate ºi apoi

pãtrund în limbã: palatoglos, faringoglos, amigdaloglos;
– grupa a III-a, iau inserþie pe oasele ºi pe organele vecine ºi sfârºesc în
limbã. Din aceastã ultimã grupã fac parte lingualul superior ºi lingualul
inferior.
1. Muºchiul genioglos îºi are originea pe procesele genii superioare situate
posterior simfizei mentale, de unde fibrele sale se resfirã sub formã de evantai,
grupându-se dupã direcþie în: fibre anterioare, care merg spre vârful limbii; mijlocii spre
mucoasa feþei dorsale a limbii ºi posterioare ce se fixeazã pe osul hioid.
Prin contracþia fibrelor anterioare, vârful limbii este tras în jos ºi
posterior; contracþia celor posterioare trage osul hioid împreunã cu
baza limbii superior ºi anterior, iar contracþia fibrelor mijlocii face ca
limba sã fie proiectatã înainte.
2. Muºchiul hioglos este format din trei fascicule: bazioglos, condroglos ºi
ceratoglos, care se inserã distinct, primul pe corpul, al II-lea pe micul corn, al III-lea pe
marele corn al osului hioid. De aici se îndreaptã vertical în sus ºi anterior ºi, ajuns la limbã,
devine orizontal sfârºind pe faþa lateralã a septului lingual. Ca acþiune este coborâtor al
limbii.
3. Muºchiul stiloglos se inserã pe procesul stiloid ºi ligamentul stiloman-dibular
de unde se îndreaptã spre marginile limbii ºi se terminã pe septul lingual. Contracþia lui
trage hioidul superior ºi posterior.
4. Muºchiul platoglos porneºte de pe aponevroza palatinã, coboarã în grosi-mea
pilierului anterior al vãlului palatin ºi se terminã pe marginea cores-pondentã a limbii.
Acþiunea lui este de a trage partea posterioarã a limbii superior ºi posterior. Deprimã
palatal moale, miºcã pliurile palatoglosale spre linia medianã.
5. Muºchiul faringoglos trebuie considerat ca un fascicul al constrictorului
superior al faringelui care se prelungeºte pe marginea lateralã a limbii. Este un muºchi
care trage limba superior ºi posterior.
6. Muºchiul amigdaloglos se inserã superior pe aponevroza faringianã care
corespunde feþei externe a tonsilei palatine. De aici el coboarã vertical spre baza limbii
unde devine orizontal, încruciºându-se cu muºchiul de partea opusã. Contracþia
bilateralã a acestor doi muºchi, ridicã baza limbii apli-când-o pe bolta palatinã.
7. Muºchiul longitudinal superior este singurul muºchi nepereche ºi median,
situat sub mucoasa dorsalã a limbii, de la bazã pânã la vârful limbii. Este un muºchi
ridicãtor ºi retractor al vârfului limbii.
8. Muºchiul longitudinal inferior ocupã faþa inferioarã a limbii ºi prin contracþia

lui trage vârful ei inferior ºi posterior.
Muºchii intrinseci ai limbii au atât originea cât ºi inserþia pe limbã. Existã
un singur muºchi intrinsec, pereche, muºchiul transvers numit astfel din
cauza direcþiei transversale a fibrelor sale. Aceste fibre merg de la faþa
lateralã a septului lingual, la mucoasa ce cãptuºeºte marginile laterale ale
limbii. Când cei doi muºchi se contractã simultan, ei apropie marginile limbii
de linia medianã, micºorând astfel diametrul ei transversal. Se descrie ºi
muºchiul vertical reprezentat de puþine fibre situate în mijlocul limbii, care
uneºte muºchii longitudinali superior ºi inferior.
5.2.1.2. Mucoasa limbii

Mucoasa limbii înveleºte în întregime limba, cu excepþia bazei, la nivelul
cãreia se reflectã pentru a se continua cu mucoasele vecine. Astfel în
partea posterioarã se continuã cu mucoasa faringelui ºi laringelui, formând
cele 3 repliuri gloso-epiglotice; pe lãturi ea se continuã cu mucoasa vãlului
palatin ºi amigdalei iar inferior ºi anterior cu mucoasa planºeului gurii.
Grosimea mucoasei linguale nu este uniformã: subþire ºi
transparentã pe faþa inferioarã a limbii, ea se îngroaºã foarte mult pe
margini ºi mai ales la nivelul feþei dorsale.
Pe suprafaþa sa, mucoasa lingualã prezintã o serie de mici ridicãturi
numite papile (papillae linguales), unele dintre ele reprezentând suportul
receptorilor gustativi.
Aceste papile dupã forma lor se împart în 5 grupe: caliciforme,
fungiforme, filiforme, foliate ºi hemisferice.
1. Papilele caliciforme sau circumvalate (papillae vallatae) sunt cele mai voluminoase ºi
cele mai importante dintre toate papilele limbii, fiind în numãr de 9 pânã la 11 ºi ocupând
regiunea imediat înaintea foramen cecum ºi sulcus terminalis, formând un ºir pe fiecare parte.
Cele douã ºiruri se direcþioneazã posterior ºi medial, întâlnindu-se pe linia medianã. Ele sunt
formate dintr-o ridicãturã centralã de forma unui trunchi de con, de 1-2 mm, acoperitã de
mucoasã, numitã papila propriu-zisã, ataºatã de fundul unei depresiuni ale cãrei margini sunt
ridicate. Între papilã ºi peretele ridicat se gãseºte un ºanþ circular numit fossa. Mugurii gustativi
se gãsesc pe pereþii laterali ai papilei la nivelul ºanþului. Ductele glandelor salivare linguale Von
Ebner elibereazã o secreþie seroasã la baza ºanþului circular
2. Papilele fungiforme sunt denumite astfel datoritã asemãnãrii lor cu o

ciupercã; ele au o extremitate liberã, voluminoasã ºi sunt subþiate la nivelul extremitãþii
lor aderente. Se întâlnesc în special pe faþa dorsalã a limbii înaintea V-ului lingual, la
nivelul marginilor vârfului ºi sunt în numãr de 150-200.
3. Papilele filiforme se prezintã sub forma unei mici proeminenþe cilindrice sau
conice, din vârful cãrora pleacã un buchet de prelungiri filiforme. Ele se gãsesc
rãspândite pe faþa dorsalã a limbii, înaintea V-ului lingual. Nu au funcþie gustativã, ci
numai în sensibilitatea generalã, mecanicã a limbii (tactilã, presiune, durere).
4. Papilele foliate sunt formate dintr-o serie de pliuri verticale, alipite unele de
altele ca foile unei cãrþi. Sediul lor de predilecþie este partea posterioarã a marginilor
limbii.
5. Papilele hemisferice sunt cele mai mici ºi cele mai numeroase, fiind
rãspândite pe toatã întinderea mucoasei linguale.
Dintre toate aceste grupuri de papile, numai cele circumvalate ºi
fungiforme sunt prevãzute cu corpusculi gustativi ºi deci pot percepe gustul.
Din punct de vedere al constituþiei anatomice, mucoasa lingualã este
formatã dintr-un epiteliu ºi un corion. În grosimea corionului se gãsesc
numeroase glande foliculare care în totalitatea lor alcãtuiesc tonsila
lingualã ºi glande mucoase sau seroase. Pe faþa inferioarã a vârfului
limbii un grup de glande mucoase alcãtuiesc glanda lui Nühn sau glanda
lui Baladin (glanda lingualis anterior), iar pe partea posterioarã a
marginilor limbii, glanda lui Weber.
Mugurele gustativ este o structurã palidã, ovoidalã, situatã în epiteliul
scuamos stratificat al limbii. Se estimeazã cã o papilã valatã de la nivelul
limbii conþine 200 de muguri gustativi în interior ºi 50 în peretele ºanþului
circular din jurul papilei, numãr care descreºte progresiv odatã cu înaintarea
în vârstã. În total, limba are 2.000 – 8.000 de muguri gustativi.
În plus faþã de papilele circumvalate ºi fungiforme, muguri gustativi
se gãsesc la nivelul palatului moale, orofaringelui ºi epiglotei.
Mugurii gustativi (fig. 23) conþin celule epiteliale specializate (celule
senzoriale secundare, care nu au axon propriu) ºi celule de susþinere. În
centrul fiecãrui mugure gustativ se gãsesc între 4 ºi 20 celule receptoare
care sunt stimulate chimic de substanþe dizolvate în soluþie
(chemoreceptori). Polul apical al celulelor receptoare prezintã microvili
care mãresc suprafaþa recep-toare ºi se proiecteazã în porul gustativ.
Fig. 23. Structura mugurelui gustativ
Nu existã diferenþe histologice între celulele receptoare, dar ele rãspund

la patru modalitãþi de bazã ale gustului. Deºi omul poate diferenþia un
numãr mare de substanþe, s-au identificat numai patru senzaþii gustative
primare: dulce, sãrat, amar ºi acru. Mai mulþi receptori rãspund la cele 4
gusturi primare, dar rãspund preferenþial la unul sau douã.
Mugurii de la vârful limbii rãspund cel mai bine la substanþele dulci ºi sãrate,
cei de pe marginile laterale ºi partea posterioarã la amar ºi acru. Mecanismul
prin care se simte gustul unei substanþe nu este complet elucidat. Substanþele
în soluþie pãtrund prin porul gustativ ºi vin în contact cu celulele receptoare,
inducând modificãri ale potenþialului de membranã. Polul bazal elibereazã
glutamat (Schulte ºi colab., 2007) care stimuleazã procesele peri-ferice ale
nervilor cranieni aferenþi, generând un potenþial de acþiune.
Mai demult s-a încercat zonarea limbii dupã simþul gustativ perceput
(sãrat, acru, dulce, amar) – teoria lui David Hänig (1901), cu alcãtuirea
unei adevã-rate hãrþi, teorie ce azi este considerat falsã.
L Vascularizaþia ºi inervaþia limbii

Inervaþia motorie este furnizatã de ramurile linguale ale nervului
hipoglos (XII), pentru toþi muºchii proprii.
Inervaþia senzitivã provine din ramurile linguale ale nervului lingual,

din mandibular (V3), pentru porþiunea presulcalã ºi ramura lingualã a
nervului glosofaringian (IX) pentru porþiunea postsulcalã.
Inervaþia senzorialã gustativã este asiguratã de: a) nervul coarda
timpa-nului din nervul intermediofacial (intermediary Wriesberg) care se
uneºte cu nervul lingual, pentru porþiunea presulcalã, b) ramura lingualã
a nervului glosofaringian (IX) pentru porþiunea postsulcalã ºi papilele
valate, c) ramura laringealã superioarã din nervul vag (X) pentru
porþiunea faringianã, imediat anterior epiglotei.
Inervaþia senzorialã secretorie a glandelor salivare minime ale mucoasei
linguale urmeazã calea rãdãcinii parasimpatice a ganglionului submandibular.
Arterele limbii provin din arterele:
1) lingualã din carotida externã, este artera principalã a limbii ºi emite ramu-rile:
dorsalã a limbii, profundã a limbii (raninã), care formeazã uneori, cu cea din partea opusã,
pe faþa ventralã a vârfului limbii, arcul ranin;
2) arterele tonsilarã ºi palatinã ascendentã din facialã;
3) faringianã ascendentã din carotida externã.
Venele limbii dreneazã în vena lingualã, afluent al venei jugularã
internã, fiind reprezentate de venele: dorsale ale limbii, profundã a limbii
ºi comitantã a nervului hipoglos.
Limfaticele limbii dreneazã în limfonodulii cervicali profunzi superiori
prin staþii intermediare, realizând trei curente:
1) curentul apical aferent limfonodulilor submentali, culege limfa din por-þiunea
vârfului limbii;
2) curentul lateral aferent limfonodulilor submandibulari, dreneazã limfa de la
marginile limbii;
3) curentul central aferent limfonodulilor submandibulari, de aceeaºi parte ºi
opuºi, culege limfa din porþiunea centralã a corpului limbii.

GUSTATIV
5.3.1. Calea gustativã

Aºa cum am prezentat anterior, informaþiile sunt preluate de la mugurii
gustativi de dendritele neuronilor pseudounipolari din ganglionii cranieni:
geniculat al nervului facial (VII), pietros (Andersch) al nervului glosofaringian
(IX) ºi nodos al nervului vag (X). Neuronii acestor ganglioni reprezintã

protoneuronul sau primul neuron senzorial al cãii gustative.
Fibrele cu originea în ganglionul geniculat intrã în structura a douã
ramuri ale nervului VII: 1) nervul coarda timpanului care culege
excitaþiile din 2/3 anterioare ale limbii ºi 2) nervul mare pietros care
ajunge la ganglionul sfenopalatin, urmeazã apoi nervii palatini ºi culege
informaþiile de la nivelul mugurilor gustativi din mucoasa palatinã.
Fibrele cu originea în ganglionul inferior (pietros) aparþin nervului
gloso-faringian ºi culeg informaþiile gustative din 1/3 posterioarã a limbii
ºi papilele valate.
Fibrele cu originea în ganglionul inferior (nodos) al vagului urmeazã ramurile
nervului laringeal superior care culeg informaþiile gustative de la nivelul
epiglotei ºi mucoasei faringeale de la nivelul aditusului laringofaringeal.
Deutoneuronul sau neuronul senzorial secundar cãii gustative se
gãseºte în partea superioarã a nucleului solitar, numitã nucleul gustativ
al lui Nageotte. Aici ajung axonii neuronilor din ganglionii prezentaþi mai
sus, deci axonii protoneuronilor.
5.4. SEGMENTUL CENTRAL AL SISTEMULUI GUSTATIV
5.4.1. Centrii corticali gustativi

Axonii deutoneuronilor au traiect ascendent pânã la nucleul parabranchial
medial al formaþiei reticulate care reprezintã al treilea neuron senzorial al cãii
gustative. Majoritatea axonilor neuronilor de aici încruciºeazã linia medianã ºi
se alãturã tractului trigeminotalamic dorsal pânã la nucleul ventral
posteromedial al talamusului care reprezintã al patrulea neuron senzorial al cãii
gustative. Unii axoni merg fãrã a se încruciºa, pe partea homolateralã.
Axonii neuronilor talamici se proiecteazã în girusul postcentral ºi
cortexul insular unde este localizat al cincilea neuron al cãii gustative
(Schulte ºi colab., 2007).
De la nivelul primului ºi al celui de al doilea neuron ai cãii gustative se
desprind colaterale aferente spre nucleii salivatori superior ºi inferior,
impul-surile aferente ajunse aici determinând secreþia salivarã în timpul
alimentãrii (reflexul salivar). Fibrele parasimpatice preganglionare
pãrãsesc trunchiul cerebral pe calea nervilor VII ºi IX.
În final olfacþia este o component majorã a simþului gustului, dar
este perceputã subiectiv de pacienþi care nu pot mirosi.
5.5. IMPLICAÞII CLINICE ALE SISTEMULUI GUSTATIV
5.5.1. Explorare clinicã
O evaluare exactã a gustului include un examen fizic complet al cavitãþii

orale, o examinare dentarã ºi evaluarea igienei orale, dar ºi o anamnezã
corectã, o revizuire a antecedentelor ºi un test gustativ supravegheat de
cãtre un cadru medical.
La inspecþia limbii se urmãresc volumul, mobilitatea ºi aspectul acesteia. Se
pot remarca modificãri de volum (macroglosia, microglosia), modificãri de
mobilitate (imposibilitatea de a scoate limba, tremurãturi ale limbii, devierea
limbii spre partea bolnavã în paralizia de hipoglos, tumori cerebrale, hemo-ragii
cerebrale) sau modificãri ale aspectului limbii (limba saburalã sau limba
încãrcatã, uscatã sau prãjitã, roºie depapilatã, albicioasã, geograficã, roºie
zmeurie cu epiteliul descuamat, dar cu prezenþa papilelor apare în ciroza
hepaticã, limba cu ulceraþii sau escare produse de substanþe corozive).
Se poate determina gradul de tulburare a gustului prin mãsurarea
concen-traþiei unei substanþe cunoscute pe care pacientul o poate
detecta sau recu-noaºte. Pacientul poate fi solicitat sã compare gusturile
unor substanþe diferite sau sã observãm modul în care intensitatea unui
gust creºte, atunci când concentraþia unei substanþe creºte.
Existã teste gustative în care pacientul rãspunde la concentraþii
chimice diferite. Acest lucru poate implica un simplu contact cu
substanþa pe care o scuipã apoi ºi clãteºte cavitatea bucalã sau
substanþe chimice care pot fi aplicate direct în anumite zone ale limbii.

Disfuncþiile sistemului gustativ pot apare prin leziuni sau afectãri ale unui
segment ce aparþine acestui sistem, la orice nivel. Cauzele pot fi reprezentate
de leziuni neurologice, în special ale nervilor lingual ºi glosofaringeal, defi-
cienþe ale vitaminei B3 ºi zincului care determinã leziuni ale sistemului
endocrin, hipotiroidismul, diabetul zaharat, expunerea la substanþe toxice
(insecticide), unele medicamente (antireumatice, peniciline, antiproliferative
etc.), leziuni ºi inflamaþii locale care afecteazã mugurii gustativi sau nervii
periferici, afecþiuni dentare sau ale limbii, igienã bucalã deficitarã, intervenþii
chirurgicale în sfera ORL, infecþii respiratorii (TBC), radioterapie localã,
utilizarea tutunului, afecþiuni hepatice ºi renale, tumori locale.
Ageusia reprezintã pierderea completã a funcþiei gustative a limbii, incapa-

citatea de a selecta principalele gusturi. Este rezultatul lezãrii nervilor care
supleazã limba, în special nervul lingual ºi glosogaringian, în special în afecþiuni
neurologice (scleroza multiplã sau infecþii cum ar fi meningoencefalopatia
amoebianã primarã). Nervul lingual datoritã legãturilor cu coarda timpanului, poate
fi lezat în chirurgia otologicã, ducând la gust de metal.
Hipogenesia reprezintã pierderea parþialã a gustului, iar hipergeuzia
– accentuarea sensibilitãþii gustative.
Disgenesia reprezintã distorsionarea gustului, cu perceperea unor
senzaþii gustative alterate, neplãcute. Cauzele cele mai frecvente sunt
chemoterapia ºi deficienþa de zinc, unele medicamente.
Parageuzia defineºte perceperea unor senzaþii gustative modificate.
Cea mai frecventã formã este senzaþia gustului metalic al alimentelor,
care apare sub acþiunea unor medicamente, cum ar fi acetazolamida,
metronidazol sau etopozid.
Halucinaþii gustative sunt tulburãri de percepþie manifestate prin
apariþia unor senzaþii gustative fãrã obiect, pe baza experienþelor
anterioare care determinã subiectul sã se comporte ca ºi cum ar avea o
senzaþie, în absenþa obiectului, dar ºi convingerea bolnavului de
realitatea acestuia. Pot fi plãcute sau neplãcute. Apar în tumori ºi leziuni
ale lobului temporal, psihoze afective, delirium tremens, sindroame
paranoide, psihoze de involuþie, nevroze obse-sive, fobice sau isterice.
Capitolul 6
SISTEMUL OLFACTIV
Sistemul olfactiv este sistemul senzorial specializat pentru simþul

mirosului. Cele mai multe mamifere ºi reptilele prezintã un sistem olfactiv
cu douã pãrþi: sistemul olfactiv principal care detecteazã substanþele
volatile ºi siste-mul olfactiv accesoriu care este influenþat de stimuli în
faza lichidã, de cele mai multe ori feromoni.
La animale simþul olfactiv are o importanþã considerabilã în determinarea
comportamentului alimentar ºi sexual, orientare, aprecierea ierarhiei etc.
Deºi omul este microsmatic, simþul mirosului fiind slab comparativ cu al
celor mai multe animale, este foarte acut. Poate recunoaºte mii de mirosuri
diferite ºi este capabil sã detecte odoranþi chiar în cantitãþi infinitezimale.
La om, architectura ºi dinamica sistemului olfactiv a evoluat pentru a
rezolva problemele majore ale procesãrii informaþiei olfactive. Un imens
numãr de celule receptoare de la nivelul foselor nazale trebuie sã capteze
moleculele odorante în concentraþie micã ºi de o varietate imprevizibilã.
Prin mecanismul de acþiune este asemãnat deseori cu simþul
gustativ deoarece ºi el transduce semnalele chimice în percepþie.
Meritã a fi menþionate numele a doi cercetãtori, L.B. Buck ºi R. Axel
care au obþinut în 2004 Premiul Nobel în Fiziologie pentru studiile lor
asupra sistemului olfactiv.
Clasic, se considerã cã rolul sistemului olfactiv uman este de a
preveni pãtrunderea în corp, pe calea aerului, a substanþelor nocive (de
exemplu, înainte de a vedea focul, mirosim fumul), de a aprecia
calitatea alimentelor (rol favorizant sau respingãtor în actul alimentaþiei)
ºi de a declanºa secreþiile digestive.
Studiile din ultima perioadã susþin rolul determinant al sistemului olfactiv în
echilibrul psihoafectiv al omului, intervenind în modificarea stãrii psiho-afective
(plãcut – tonic, neplãcut – depresiv), deoarece senzaþiile olfactive pot
determina instalarea bunei dispoziþii, a unei stãri tonice, favorabile sau, din
contrã, a unei stãri depresive, pasive. Are rol esenþial în adaptare ºi

cunoaºtere sau recunoaºtere (de exemplu, nou-nãscutul îºi recunoaºte
mama dupã miros), în comportamentul sexual.
Mirosul poate trezi ºi porni filmul amintirilor ca ºi cum ai apãsa pe un
întrerupãtor (amintiri despre cei dragi, despre oameni, animale, situaþii
ºi despre anumite sentimente).
Mirosul este adesea primul rãspuns la stimuli (ne alerteazã la un
incendiu înainte de a-l vedea, detecteazã mirosul de gaz, ne face sã
renunþãm la mâncarea stricatã înainte de a o gusta) etc.
Intensitatea senzaþiei olfactive este proporþionalã cu concentraþia
substanþei odorante. Ea variazã însã ºi în funcþie de configuraþia cãilor
nazale, de umiditatea, temperatura ºi presiunea aerului înconjurãtor, precum ºi
de starea funcþionalã a mucoasei olfactive. Astfel intensitatea senzaþiei
olfactive scade foarte mult dacã mucoasa olfactivã este prea umedã sau prea
uscatã. De exemplu, guturaiul, când umezirea abundentã a mucoasei olfactive
poate provoca dispariþia temporarã a senzaþiei de miros.
Sensibilitatea olfactivã reprezintã fenomenul de adaptare care constã în
scãderea treptatã, pânã la dispariþie, a intensitãþii senzaþiei olfactive pentru
anumite substanþe care acþioneazã timp îndelungat asupra receptorilor olfac-
tivi. Sensibilitatea olfactivã pentru aceste substanþe reapare dacã excitarea
receptorilor este întreruptã pentru o perioada de timp prin înlãturarea sub-
stanþei excitante. Adaptarea este specificã pentru fiecare substanþã în parte.
6.1. DEZVOLTAREA EMBRIOLOGICÃ A SISTEMULUI

OLFACTIV
Sistemul olfactiv începe sã fie vizibil la sfârºitul sãptãmânii a 4-a sub forma
unor îngroºãri ectodermice plasate pe faþa anterioarã a procesului frontonazal
numite placode olfactive, pentru formarea cãrora este necesarã expresia Pax-6
(Grindley, 1995). Placodele nazale au originea pe extremitatea anterolateralã a
plãcii neurale înainte de înfundarea ºi închiderea sa.
La rândul lor, centrul fiecãrei placode olfactive se înfundã formând gro-
piþele olfactive care sunt înconjurate de mezenchimul subiacent acoperit de
ectoderm, formând o ridicãturã în formã de potcoavã cu deschiderea inferior
unde delimiteazã ºanþul nazolacrimal. Extremitãþile acesteia sunt procesele
nazale medial ºi lateral. În sãptãmânile 6 ºi 7 aceste procese participã la
formarea nasului: procesele nazale mediale vor forma vârful ºi dosul

nasului, inclusiv partea anterioarã a septului nazal, iar procesele nazale
laterale vor genera aripile nasului.
La sfârºitul sãptãmânii a 6-a, gropiþele nazale fuzioneazã ºi formeazã un sac
nazal ectodermic care se înfundã înaintea cavitãþii orale ºi formeazã împreunã o
cavitate mare. De la 6,5 sãptãmâni, apare o membranã subþire care separã
cavitatea oralã de cea nazalã, membrana oronazalã, cu evoluþie de scurtã duratã,
se rupe ºi în a 7-a sãptãmânã cele douã cavitãþi vor comunica prin choanele
nazale primitive formate în partea posterioarã a palatului primar. În sãptãmânile 8-
9, odatã cu dezvoltarea ºi fuzionarea proceselor palatine laterale ºi formarea
palatului secundar, s-a dezvoltat ºi septul nazal, cavitatea nazalã s-a alungit
considerabil ºi s-a divizat în douã fose nazale care comunicã cu partea superioarã
a faringelui prin choanele nazale definitive.
Epiteliul gropiþei nazale exercitã acþiune inductoare asupra mezenchimului
înconjurãtor provenit din crestele neurale sã formeze o capsulã cartilaginoasã
în jurul lui. Porþiunea medialã a capsulei va participa la formarea septului nazal
ºi a osului etmoid, iar porþiunea lateralã va forma oasele nazale. În luna a treia
pe oasele etmoidale se formeazã cornetele (concae) nazale care vor mãri
suprafaþa foselor nazale. Unele sinusuri paranazale încep sã se dezvolte în
timpul vieþii fetale, în timp ce altele se vor forma dupã naºtere.
În sãptãmânile 6-7 din partea medialã a placodelor olfactive va apãrea o
pereche de diverticuli epiteliali care invagineazã în septului nazal, lângã palat,
organele vomeronazale. Au dezvoltarea cea mai mare în luna a 6-a (6-8
mm) dupã care încep sã regreseze rãmânând ca mici structuri chistice (Smith ºi
Bhatnagar, 2000), spre deosebire de unele mamifere unde este tapetat de un epiteliu
olfactiv modificat care are rol în detecþia feromonilor.
Partea dorsalã a epiteliului gropiþelor nazale începe sã se diferenþieze
pentru a deveni epiteliul olfactiv înalt specializat. Devreme în viaþa embrionalã
ºi apoi în tot cursul vieþii, epiteliul olfactiv este capabil sã formeze neuroni
senzoriali bipolari primitivi. Unii dintre aceºtia migreazã spre creier, alþii secretã
un substrat pentru formarea axonilor care se dirijeazã spre bulbii olfactivi. Alte
celule, în special cele din primordiul organului vomeronazal, sintetizeazã
luteinizing hormone-releasing homone ºi migreazã spre hipo-talamus, locul
sintezei ºi eliberãrii acestui hormon la adult.
Tot din placodele olfactive se vor forma ºi celulele de susþinere ºi
celulele glandulare.
În viaþa fetalã, epiteliul olfactiv are unele funcþii care nu se vor mai
pãstra dupã naºtere.
Studii experimentale au demonstrat cã placodele olfactive sunt critice

pentru dezvoltarea bulbilor olfactivi, dar nu sunt necesare pentru
dezvoltarea restului telencefalului (Wang, 2001).
6.2. SEGMENTUL RECEPTOR AL SISTEMULUI OLFACTIV
Anatomia descriptivã a sistemului olfactiv
6.2.1. Anatomia descriptivã a receptorilor olfactivi

Organul olfacþiei este localizat în mucoasa care tapeteazã partea superioarã a
fiecãrei cavitãþi nazale, ocupând partea dorsoposterioarã a plafonului foselor
nazale (fig. 24). De acolo se extinde pe ambele pãrþi ale foselor nazale, pe
Fig. 24. Localizarea mucoasei olfactive

(peretele medial al foselor nazale)
peretele lateral acoperind cornetul superior ºi pe peretele medial ºi se întinde

aproximativ 1 cm pe septul nazal (Lane ºi colab., 2002). Omul este un animal
microsmatic la care sistemul olfactiv este slab dezvoltat, suprafaþa mucoasei
2
olfactive este micã, în ambele fose nazale fiind de aproximativ 5 cm .
Mucoasa olfactivã este o structurã dinamicã cu aspecte care reflectã
influenþele ereditare ºi de mediu, dar ºi de dezvoltare. Ca o consecinþã,
localizarea precisã, marginile ºi dimensiunile pot fi diferite individual ºi se
modificã cu timpul.
Studii anatomice recente la care s-au adãugat studii imunohistochimice, au
demonstrat cã mucoasa olfactivã se extinde în afara marginilor ariei stabilite
anterior, fiind prezentã pe faþa medialã a cornetului mijlociu (Nibu ºi colab.,
1999, Li ºi colab., 2003) ºi anterior de inserþia sa (Leopold ºi colab., 2000).
Mucoasa olfactivã are o culoare brun-gãlbuie în contrast cu cea roºie a
mucoasei respiratorii din jur ºi este alcãtuitã dintr-un epiteliu aºezat pe o mem-
branã bazalã subþire ºi lamina proprie (Morrison ºi Costanzo, 1990, 1992).
Epiteliul olfactiv este columnar pseudostratificat ºi cuprinde celule
strâns grupate, de patru tipuri (Moran, 1982, Estada ºi colab., 2009): 1)
neuroni receptori bipolari, 2) celule de susþinere, 3) celule bazale ºi 4)
celulele în perie (microvilare). Nu existã celule secretoare de mucus la
acest nivel, dar secreþia de pe suprafaþã provine de la glandele
seromucoase situate sub epiteliu, în lamina propria.
Nucleii celulelor mucoasei olfactive se gãsesc profund, alcãtuind zona
nuclearã, situatã sub zona citoplasmaticã care se gãseºte imediat sub
suprafaþa liberã. Nucleii celulelor de susþinere se gãsesc în partea cea mai
superficialã a zonei nucleare, formând 1-3 coloane de nuclei ovalari, în timp
ce nucleii celulelor bazale formeazã o singurã coloanã în partea cea mai
profundã a epiteliului. Nucleii celulelor olfactive au poziþie intermediarã,
adesea sunt rotunzi ºi conþin un nucleol voluminos.
Neuronii specializaþi ai epiteliului olfactiv, aproximativ 25 milioane pentru
fiecare fosã nazalã, sunt înalt sensibili la diferite substanþe odorante.
Neuronii olfactivi se produc continuu de cãtre celulele bazale ale epiteliului
olfactiv ºi se pierd continuu prin procese normale de uzurã ºi distrugere.
Celulele olfactive constituie la om singurul exemplu de celule ganglionare
senzoriale plasate periferic. Din cauza poziþiei, aceste celule sunt vulnerabile
la distrugere prin traumatisme sau infecþii ale mucoasei nazale.
Prezenþa neuronilor olfactivi la suprafaþã este singura excepþie
pentru rolul evolutiv prin care corpul neuronilor aferenþi migreazã de-a
lungul axonilor pentru a cãpãta o poziþie mai centralã ºi mai protejatã.
Poziþia superficialã a acestor celule nervoase, la suprafaþã, le

expune permanent lezãrii. S-a estimat cã anual se pierd 1% din fibrele
nervilor olfactivi datoritã lezãrii pericarionilor. Simþul olfactiv diminuã la
bãtrâni ca rezultat al expunerii epiteliului olfactiv la infecþii ºi
traumatisme repetate de-a lungul vieþii.
Neuronii olfactivi sunt bipolari cu procese periferice scurte care ajung la
suprafaþa epiteliului ºi procese centrale lungi (axoni nemielinizaþi) care for-meazã
nervii olfactivi. Se grupeazã în lamina propria a epiteliului dupã care intrã în
cavitatea cranianã prin foraminele lamei cribriforme ale osului etmoid ºi fac sinapsã
cu neuronii din bulbul olfactiv. Procesele periferice se terminã cu vezicule olfactive
în care plutesc cilii receptori. Suprafaþa epiteliului este umezitã constant de
secreþia glandelor Bowman, fluid care ajutã la dizolvarea substanþelor gazoase,
facilitând stimularea epiteliului olfactiv, dar, în acelaºi timp, secreþia continuã
împiedicã retenþia substanþelor odorante deja dizolvate.
Nucleii celulelor receptoare sunt localizaþi profund în epiteliu, printre nume-
roase celule de susþinere. Deºi seamãnã ca structurã internã cu cilii altor celule,
aceºtia nu se miºcã. Membrana celularã care acoperã suprafaþa cililor conþine
receptori olfactivi care rãspund la substanþele odorante dizolvate în serozitatea
care acoperã epiteliul. Axonii se adunã în mãnunchiuri în lamina propria.
Celulele de susþinere, analoage celulelor gliale, asigurã suport
mecanic ºi metabolic pentru celulele olfactive ºi procesele lor.
Celulele bazale sunt celule stem care pot sã se dividã ºi se diferenþiazã,
fie în celule olfactive, fie în celule de susþinere. Diviziunile constante ale
celulelor bazale fac înlocuirea epiteliului la fiecare 2-4 sãptãmâni. Utilizarea
markerilor histologici a arãtat cã celulele bazale se divid în douã populaþii:
celule bazale orizontale ºi celulele bazale globoase, situate superficial
(Schwob ºi colab., 2008). Opiniile sunt împãrþite, nu s-a demonstrat care
din aceste tipuri de celule bazale sunt celule stem adevãrate.
Studii recente (Jafek, 2000; Ross, 2006; Haidar, 2008) au descris în mucoasa
olfactivã ºi al patrulea tip celular, celulele în perie (microvilare), mult mai puþine
faþã de cele descrise clasic. Sunt celule cilindrice cu suprafaþa apicalã cu microvili
ºi cea bazalã în contact cu terminaþiile nervoase aferente, care sunt în special
ramuri terminale ale nervului trigemen (nervul V), decât nervii olfactivi. Aceste
celule sunt specializate pentru transducþia senzaþiilor generale.
Stimularea a diferite combinaþii de receptori de cãtre principalele
substanþe odorante stã la baza capacitãþii de a recunoaºte o mare
varietate de substanþe odorante la care este expus omul.
Studii imunohistochimice au evidenþiat la fetus dispunerea celulelor olfactive ºi

bazale pe mai multe straturi. În plus, sugereazã cã celulele glandelor Bowman ar
juca un rol important în regenerarea mucoasei olfactive (Nakashima, 1991).
Lamina propria de sub epiteliul olfactiv conþine glandele olfactive
Bowman, fila olfactoria ºi oasele subiacente de care este ataºatã lamina
propria, motiv pentru care mucoasa mai este numitã mucoperiost.
Glandele Bowman sunt tubulare simple, porþiunea secretorie fiind
tapetatã de un epiteliu cu celule cubice sau piramidale, iar ductele
excretoare de un epiteliu pavimentos. Elaboreazã o secreþie seromucoasã
care umezeºte supra-faþa epiteliului, faciliteazã dizolvarea substanþelor
odorante, spalã receptorii de stimulul olfactiv. Deoarece glandele secretã
continuu, stratul se secreþie de la suprafaþã se înnoieºte permanent.
Dacã se comparã mucoasa olfactivã cu cea respiratorie, se remarcã diferenþe:
– epiteliul olfactiv este mai subþire, deºi ambele tipuri sunt
pseudostratificate cilindrice;
– celulele mucoase sunt prezente numai în epiteliul respirator;
– epiteliul respirator prezintã numeroºi cili adevãraþi, pe când epiteliul
olfactiv prezintã puþini cili atipici;
– membrana bazalã este groasã la epiteliul respirator ºi subþire la cel olfactiv;
– glandele olfactive Bowman sunt prezente numai în mucoasa olfactivã;
în mucoasa respiratorie se gãsesc puþine glande, dar nu de acest tip;
– fila olfactoria sunt prezente numai în mucoasa olfactivã;
– în mucoasa olfactivã este prezent pigment (celule de susþinere,
glande Bowman), în mucoasa respiratorie fiind absent.
Caracter Mucoasa olfactivã Mucoasa respiratorie

grosimea epiteliului mai subþire mai gros
celule mucoase absente prezente
prezenþa cililor atipici adevãraþi
membrana bazalã subþire groasã
glande Bowman prezente absente
fila olfactoria prezente absente
pigment prezent absent
Sistemul olfactiv periferic poate suferi lezãri ale epiteliului olfactiv sau
secþiuni ale nervilor olfactivi restabilesc, în cele mai multe cazuri, conexiunile
cu bulbii olfactivi ºi produc o restare substanþialã a funcþiei, chiar ºi la

adult (Schwob ºi colab., 2008).
Cercetãri recente (Haider, 2008) au confirmat aspecte cantitative diferite
ale celulelor din epiteliul olfactiv odatã cu înaintarea în vârstã. Astfel, nu
sunt modificãri semnificative ale scãderii numãrului celulelor bazale ºi a
grosimii laminei propria. Numãrul celulelor microciliare este marcat mai
redus decât al celorlalte celule ale epiteliului. Celulele olfactive ºi celulele de
susþinere sunt reduse semnificativ la indivizii peste 50 ani, de ambele sexe.
Aceste cercetãri nu susþin vechea afirmaþie care considera cã femeile au
un simþ olfactiv mai dezvoltat decât bãrbaþii.
Degenerarea mucoasei olfactive se manifestã prin distensia
lumenului aci-nilor glandelor Bowman ºi lãrgirea deschiderii ductelor
excretoare (Nakashima ºi colab., 1984), modificãri imunohistochimice
(Nakashima ºi colab.,1985), dar ºi invaginãri ale epiteliului în interiorul
lumenului destins al glandelor, derivate din celulele de suport, sugerând
rolul acestor glande în regenerarea mucoasei olfactive.
Pe de altã parte, Miani ºi colab. (2003) au remarcat involuþia glandelor
Bowman în procese degenerative sau modificãri morfologice ale acestor
glande, cum ar fi apariþia ºi ocuparea epiteliului turbinal de glande tubulare
simple, cu secreþie similarã celei a glandelor mucoase din epiteliul respirator
(Kratzing, 1984), cu un singur duct excretor care ajunge la suprafaþa epiteliului
(Costanzo ºi Morrison, 1989). S-au observat în lamina propria ºi glande
Bowman compuse din celule secretoare mucoase ºi seroase (Ferrari ºi colab.,
1988), dar majoritatea cercetãrilor au semnalat numai prezenþa celulelor
seroase piramidale cu nuclei hipercromi rotunzi sau ovalari aºezaþi bazal.
Organul vomeronazal sau organul lui Jacobson este un organ de simþ
olfactiv accesoriu care se gãseºte la majoritatea animalelor. În cursul
dezvol-tãrii embriologice, se formeazã din placodele olfactive la
extremitatea ante-rioarã a plãcii neurale (nervul cranian 0). Este un organ
chemoreceptor care este complet separat de cavitatea nazalã fiind inclus
într-o capsulã cartila-ginoasã sau osoasã separatã care se deschide la
baza cavitãþii nazale, pe laturile septului nazal. Reprezintã segmentul
periferic al sistemului olfactiv accesoriu, dupã care stimulii chimici ajung la
bulbul olfactiv accesoriu, apoi în amigdalã ºi nucleul striei terminale, de
unde se proiecteazã în talamus. Are rolul de a detecta feromoni, mesageri
chimici care transmit informaþii între indivizii aceleiaºi specii.
Prezenþa ºi funcþionalitatea la om este controversatã, majoritatea autorilor
acceptând existenþa lui în viaþa fetalã. Genele implicate în funcþia sa la
animale, cum ar fi TRPC2 nu sunt funcþionale la om (Stowers ºi colab.,
2002; Liman, 2006). La om existã comunicãri chimice interumane, dar

nu sunt datorate organului vomeronazal (Meredith, 2001).
Trotier ºi colab. (2000) au estimat cã 92% din subiecþii care nu au suferit
intervenþii chirurgicale pe septul nazal, prezintã organul vomeronazal
intact, dar Kjaer ºi Fischer Hansen (1996) considerã cã structurile organului
vome-ronazal dispar în cursul dezvoltãrii fetale. Pe de altã parte, Won
(2000) a identificat organul vomeronazal la 13 din 22 cadavre ºi la 22 din 78
de pacienþi (28,2 %). Prin metode microanatomice utilizate în ultimul timp
nu au fost evidenþiate la om structurile specifice: neuroni senzoriali activi
(Witt ºi Hummel, 2006)), nervi ºi axoni care conecteazã receptorii specifici ºi
creier (Wysocki ºi Preti, 2004), bulb olfactiv accesoriu (Bhatnagar ºi colab,
1987), gene implicate în funcþionarea organului la mamifere (Wyatt, 2003).

OLFACTIV
6.3.1. Calea olfactivã
Axonii neuronilor receptori converg alcãtuind fascicule fine, nervii

olfactivi, care strãbat lama cribroasã a osului etmoidal ºi fac sinapsã cu
al doilea neuron al cãii olfactive în bulbul olfactiv.
Bulbul olfactiv, ovalar ºi aplatizat vertical, de 4-6 cm lungime, este
aºezat pe lama cribroasã a osului etmoidal.
Are o arhitecturã celularã multilaminatã, de la suprafaþã spre centru
descriindu-se straturile: glomerular, plexiform extern, al celulelor mitrale,
plexiform intern ºi granular (fig. 25). La suprafaþã, se gãsesc fibrele
nervilor olfactivi care abordeazã bulbul olfactiv în fascicule de fibre,
constituind al ºaselea strat, fibrilar.
În structura bulbului olfactiv se gãsesc patru tipuri de neuroni (fig. 26):
1) neuroni mitrali;
2) neuroni „în pãmãtuf”;
3) neuroni periglomerulari;
4) neuroni granulari.
Dintre aceºtia, neuronii mitrali ºi neuronii „în pãmãtuf” reprezintã
deuro-neuronul cãii olfactive.
Neuronii mitrali au pericarionul triunghiular ºi prezintã douã categorii de
dendrite. Dendritele primare, situate apical, se ramificã în tufe în glomerul ºi
Fig. 25. Structura bulbului olfactiv
Fig. 26. Conexiuni neuronale în bulbul olfactiv
fac sinapsã cu nervii olfactivi, iar cele secundare, desprinse lateral, fac
sinapse cu dendritele celulelor granulare. Axonul reprezintã principala
eferenþã a bulbului olfactiv, intrând în structura tractului olfactiv. Pe
parcurs lasã cola-terale recurente care se opresc în bulbul olfactiv.
Neuronii „în pãmãtuf” au corpul neuronal în stratul plexiform extern.
Dendritele, bogat ramificate, ajung la nivelul glomerulului olfactiv unde
primesc inputuri de la mai mulþi glomeruli, iar axonul intrã în alcãtuirea

tractul olfactiv.
Neuronii granulari denumiþi ºi celule granulare interne, sunt celule mici,
rotunde sau stelate. Sunt neuroni amacrini, nu au axon, iar dendritele sunt
ramificate, ultimele cu spini (gemule), ajung în stratul plexiform extern ºi
realizeazã sinapse cu dendritele neuronilor mitrali (sinapse
dendrodendritice). Celulele mitrale elibereazã neurotransmiþãtorul excitator
glutamat, iar celulele granulare elibereazã neurotransmiþãtorul inhibitor
GABA (acidul gamma--aminobutiric). Existenþa sinapselor dendro-
dendritice determinã autoinhibiþia celulelor mitrale, ca ºi a celulelor mitrale
învecinate (inhibiþie lateralã). Pe scurt, au rol inhibitor asupra celulelor
mitrale, care, la rândul lor, excitã celulele granulare.
Neuronii periglomerulari mai sunt numiþi ºi celule granulare externe, sunt
cele mai numeroase celule. Dendritele sunt ramificate în glomerul unde
realizeazã sinapse dendrodendritice cu celelalte tipuri de neuroni, dar ºi cu
nervii olfactivi, iar axonul se terminã în mai mulþi glomeruli vecini, fãcând
sinapsã cu dendrita principalã a neuronilor mitrali respectivi.
În interiorul bulbului olfactiv, lângã suprafaþã, sub stratul fibrilar, se
realizeazã structuri sinaptice complexe, caracteristice, glomerulii
olfactivi. Aceºtia sunt unitãþi anatomice ºi funcþionale globulare la
formarea cãrora participã: axonii din structura nervilor olfactivi,
dendritele neuronilor mitrali, periglomerulari ºi „în pãmãtuf”. Fiecare
glomerul este înconjurat de neuroni juxtaglomerulari (periglomerulari,
celule „în pãmãtuf” externe, celule cu axoni scurþi) ºi celule gliale,
astrocite (Kosaka ºi colab., 1998, Wachowiak ºi Shiple, 2006).
Axonii deutoneuronului olfactiv reprezintã fibrele olfactive secundare
ºi intrã în structura tractului olfactiv.
Tractul olfactiv se întinde de la polul posterior al bulbului olfactiv la
spaþiul perforat anterior, având o lungime de 3-4 cm. Are pe traiect
neuronii tractului olfactiv care, la joncþiunea cu bulbul olfactiv formeazã
nucleul olfactiv anterior, iar la extremitatea posterioarã a tractului pot
forma un alt grup nuclear.
Tractul olfactiv este alcãtuit din: 1) axoni centripeþi sau eferenþi repre-
zentaþi de fibrele olfactive secundare, axoni ai celulelor mitrale ºi axoni ai
celulelor „în pãmãtuf”, 2) axoni centrifugi sau aferenþi care provin de la bulbul
olfactiv opus, de la nucleul olfactiv anterior ºi de la neuroni din spaþiul perforat
anterior. La acestea se adaugã fibrele de retroreacþie care provin de
la diferite structuri ale nevraxului (nucleii rafeului, locus ceruleus, hipota-

lamusul lateral sau nucleul bandeletei diagonale) ºi ajung în bulbul
olfactiv unde au rol modulator asupra influxului olfactiv.
Striile olfactive (lateralã, medialã ºi intermediarã) sunt rezultatul subdivi-
ziunii tractului olfactiv. Au traiect divergent, cele medialã ºi lateralã
delimitând laturile anterioare ale spaþiului perforat anterior (fig. 27).
Fig. 27. Conexiunile bulbului olfactiv (faþa bazalã a emisferului cerebral)
Stria olfactivã lateralã este denumitã ºi girusul olfactiv extern deoarece

este acoperitã de o lamã de substanþã cenuºie. Este cea mai groasã ºi pe
aceastã cale majoritatea axonilor vor ajunge la centri olfactivi, fãcând
sinapsã în 5 regiuni principale ale creierului: nucleul olfactiv anterior,
tuberculul olfactiv, amigdala, cortexul piriform ºi cortexul entorinal.
Stria olfactivã medialã sau girusul olfactiv intern se orienteazã spre faþa
medialã a emisferului cerebral corespunzãtor. Pe aceastã cale unii axoni se
îndreaptã spre nucleii ºi cortexul ariei septale (parte a sistemului limbic), spre
tuberculul olfactiv din spaþiul perforat anterior, dar ºi spre bulbul olfactiv opus.
Stria olfactivã mijlocie este inconstantã, cea mai subþire ºi se terminã
în spaþiul perforat anterior.
6.4. SEGMENTUL CENTRAL AL SISTEMULUI OLFACTIV
6.4.1. Centrii corticali olfactivi

Cortexul olfactiv este aria corticalã care primeºte inputuri senzoriale directe fãrã
interpunerea talamusului, constituind singura cale senzorialã nontalamicã. Cea
mai mare parte a cortexului olfactiv este de tip primitiv, cu 3 straturi. Centrii
olfactivi nu au organizare topicã, motiv pentru care nu putem aprecia spaþial
stimulii olfactivi, lucru posibil doar cu participarea altor organe de simþ.
Cortexul olfactiv primar este localizat în tuberculul olfactiv ºi aria
septalã (fig. 28), cu cele douã porþiuni, cortexul prepiriform ºi cortexul
periamigdalian (Fix, 2002).
Fig. 28. Proiecþiile olfactive centrale
Stricto senso, aria prepiriformã (aria Brodmann 28) reprezintã cortexul

olfactiv primar deoarece primeºte majoritatea fibrelor olfactive secundare.
Trimite outputuri spre hipotalamus, nucleul amigdalian, cortexul insulei ºi
cortexul orbitofrontal. Structural este constituit din alocortex.
Cortexul periamigdalian primeºte inputuri olfactive, dar nu sunt indis-
pensabile elaborãrii senzaþiei olfactive. Este implicat în rãspunsul
emoþional ºi autonom la substanþe odorante. Outputul se proiecteazã în
hipocamp ºi este implicat în motivaþie ºi memorie.
Cortexul olfactiv secundar este reprezentat de extremitatea anterioarã a

ariei entorinale care primeºte aferenþe de la aria primarã, de la cortexul
prepiriform (Fyhn ºi colab., 2004, Vokshoor ºi McGregor, 2011), dar au fost
descrise ºi fibre care vin direct de la bulbul olfactiv (fig. 25). Aria entorinalã
are structurã de mezocortex. Are abilitatea de a integra informaþiile dupã
loc, distanþã ºi direcþie ºi de a implementa aceste operaþii în microcircuite
corticale (Hafting ºi colab., 2005). Astfel, aria entorinalã stabileºte conexiuni
cu formaþia hipocampicã ºi neocortexul orbitofrontal.
La nivelul cortexului olfactiv, odorantele specifice sunt reprezentate de subseturi
de neuroni distribuiþi difuz. Diferite odorante au reprezentare distinctã, dar
suprapuse parþial, tipar surprinzãtor de asemãnãtoare între indivizi. Odatã cu
creºterea concentraþiei substanþelor odorante, reprezentarea se extinde spaþial ºi
cuprinde neuroni corticali adiþionali. Odorantele înrudite au repre-zentãri puternic
legate, sugerând o logicã fundamentalã pentru cartografierea identitãþii odorante în
cortex (Zou ºi colab., 2005).
Aceste arii corticale olfactive sunt implicate în douã circuite mai importante:
– Circuitul limbic care edificã comportamentul ºi componenta afectivã la
substanþe odorante, deoarece cortexul prepiriform, nucleii
pericortico--amigdalieni ºi aria entorinalã sunt incluse în sistemul
limbic, având proiecþii spre hipotalamus, epitalamus, hipocamp ºi
formaþia reticulatã a trunchiului cerebral.
– Circuitul talamocortical este circuitul prin care cortexul prepiriform este conectat
prin fibre cu nucleul dorsomedial al talamusului, iar de acolo alte fibre ajung la
neocortexul orbitofrontal, lateral ºi central posterior. Pe aceastã cale se
proceseazã percepþia conºtientã ºi discriminativã a mirosului.
6.5. IMPLICAÞII CLINICE PRIVIND SISTEMUL OLFACTIV

Rinoscopia reprezintã examenul foselor nazale ºi al faringelui realizat cu
ajutorul instrumentelor. Se practicã prin douã metode: rinoscopia
anterioarã ºi rinoscopia posterioarã.
Rinoscopia anterioarã constã în plasarea succesivã în fiecare narã a
unui specul de forma unui con scobit, format adesea din douã valve ce
pot fi depãrtate cu ajutorul unui ºurub, care permite sã se observe partea
anterioara a foselor nazale.
Rinoscopia posterioarã se practicã cu ajutorul oglinzii lui Clar (mica
oglindã înclinatã în sus ºi montatã pe un mâner). Medicul împinge uºor
oglinda pânã în fundul gâtlejului ºi priveºte imaginea cavumului ºi

coanele (orificiile posterioare ale foselor nazale).
Aceste examene pot detecta modificãri care pot afecta mirosul.
Sunt disponibile teste olfactive de diverse tipuri: electrofiziologice, psiho-
fizice ºi psihofiziologice pentru a evalua funcþia olfactivã (Doty, 2007). Cele
mai practice sunt testele psihofizice de identificare ºi de detectare a unui
miros. Se utilizeazã substanþe odorante din principalele categorii, dar ºi în
diluþii diferite într-un lichid incolor. Se mai pot efectua teste de memorizare,
de stabilire a intensitãþii prag sau de percepere a senzaþiei de neplãcere.
Pentru a evalua funcþia olfactivã unilateral, narina contralateralã este
obturatã pentru a preveni sau reduce la minimum trecerea aerului inhalat sau
expirat la nivelul nazofaringelui pe partea opusã (stimulare retronazalã).
Se folosesc mai mulþi termeni pentru a defini ºi descrie diferite grade ale
disfuncþiilor olfactive.
Anosmia reprezintã pierderea temporarã sau definitivã a mirosului.
Hiposmia defineºte scãderea senzaþiei olfactive.
Disosmia reprezintã distorsionarea senzaþiilor olfactive.
Cacosmia defineºte senzaþia unui miros urât sau respingãtor.
Parosmia defineºte prezenþa unei senzaþii olfactive în absenþa unui
stimul adecvat.
Phantosmia reprezintã senzaþia unui „miros halucinant”, adesea
neplãcut în naturã.
Sindromul olfactiv de referinþã este o tulburare psihologicã care îl
face pe pacient sã-ºi imagineze cã mirosul corpului sãu este puternic.
Cauzele disfuncþiilor olfactive pot fi reprezentate de traumatisme craniene
sau ale creierului, boli neurodegenerative cum ar fi boala Parkinson sau boala
Alzheimer, schizofrenia, depresii sau migrene. Leziuni fizice ale cavitãþii
nazale, afectarea epiteliului olfactiv, infecþii, utilizarea unor sprayuri nazale,
inhalarea unor substanþe toxice pot determina disfuncþii olfactive.
Leziunile în aria olfactivã a cortexului orbitofrontal duce la pierderea capa-
citãþii de a deosebi mirosurile. De asemenea, pierderea progresivã a mirosului
poate fi asociatã cu dezvoltarea unei tumori la baza fosei craniene anterioare.
Aromoterapia are o influenþã deosebitã ºi este „la modã” (de exemplu,
se pare cã mirosul florilor poate reduce stressul prin modularea sistemului
imunitar ºi readucerea organismului la starea de normalitate).
Capitolul 7
SISTEMUL TEGUMENTAR
Sensibilitatea tegumentarã este prima sensibilitate care se dezvoltã

în viaþa omului (în ordine filogeneticã), fiind sensibilitatea aflatã la baza
comunicãrii cu mediul extern, toate celelalte forme ale senzaþiilor
exteroceptive desprin-zându-se ulterior din sensibilitatea cutanatã.
Stimulii specifici pentru aceste sensibilitãþi sunt stimuli mecano-fizici
(consistenþã, duritate, rugozitate, greu-tate, temperaturã etc.).
La om, sensibilitatea cutanatã atinge o dezvoltare superioarã
comparativ cu alte animale, datoritã rolului deosebit pe care îl are în
viaþa omului (rol funcþional instrumental).
La nivelul tegumentului se diferenþiazã 3 grupe principale de senzaþii:
1) senzaþiile tactile (tactile, vibratorii ºi de presiune) – atingere, vibraþie ºi presiune,
rezultã prin stimularea receptorilor specifici din tegument sau din þesuturile subiacente; senzaþia
de presiune rezultã prin deformarea þesuturilor profunde, iar senzaþia vibratorie rezultã prin
semnale repetitive, rapide, declanºate de distorsiunea mecanicã a suprafeþei tegumentare;
2) senzaþiile termice – reflectã diferenþa de temperaturã dintre tegument ºi
stimul;
3) senzaþiile dureroase (algice) – sunt rezultatul unor stimuli nocivi, care
depãºesc pragul sensibilitãþii tactile sau celei termice, provocând senzaþia de durere.
Sistemul tegumentar reprezintã o parte a sistemului somestezic,

alãturi de sistemul proprioceptiv.
Pielea ºi þesutul adipos subcutanat pot camufla structurile profunde
ale pielii, dar clinicianul trebuie sã fie capabil nu numai sã le identifice ºi
sã le localizeze, ci ºi sã aprecieze starea lor. Pielea este strâns legatã
de structurile subiacente, dar nu limiteazã miºcãrile lor. Corpul trebuie sã
fie acoperit ºi protejat în totalitate de piele; când apar injurii chirurgia
reconstructivã trebuie sã rezolve situaþia (grefe, lambouri).
Pielea se ajusteazã ºi urmeazã conturul corpului în miºcare prin

controlul legãturilor ºi elasticitãþii sale intrinseci ºi acþiunea stresurilor
interne care existã numai în anumite zone ºi variazã de la un loc la altul.
În tegument se gãsesc numeroºi receptori care asigurã o mare variabilitate de
sensibilitãþi, cea mai mare importanþã având palmele, în special pulpa degetelor,
care este asemãnatã cu „ochii care vãd în întuneric ºi dupã colþ” (Braille).
Pielea formeazã cel mai mare organ al corpului, reprezentând
aproximativ 16% din greutatea corpului unei persoane. Pielea îndeplineºte
multe roluri vitale, atât ca barierã, cât ºi ca reglator între lumea exterioarã ºi
mediul controlat din interiorul corpului. Protejeazã de microorganisme,
substanþe toxice, deshidratare, radiaþii ultraviolete, impact ºi frecare.
Temperatura internã a corpului este controlatã prin intermediul mai
multor procese, incluzând acþiuni combinate între producerea de
transpiraþie ºi rata fluxului sanguin de la nivelul reþelei de vase de la
nivelul pielii. În condiþiile unei temperaturi exterioare foarte reci, fluxul
sanguin prin piele scade foarte mult, reþinând cãldura în interiorul
corpului ºi prezervând fluxul de sânge cald pentru organele vitale din
torace ºi abdomen ºi, de asemenea, la nivelul creierului.
Pielea are rol în excreþie, secreþie, metabolismul vitaminei D, în
reglarea presiunii sanguine.
Sistemul tegumentar protejeazã ºi interacþioneazã cu organele ºi
sistemele interne. Deoarece este vizibil în totalitate, modificãrile pielii pot
fi utilizate în diagnosticul altor sisteme.
Sensibilitatea tegumentarã algicã nu oferã informaþii directe privind carac-
teristicile mediului extern sau ale obiectelor, ci informaþii despre propriul organism
(în special în cazul stimulilor nocivi care acþioneazã brusc, fãrã posibilitate de
adaptare sau de diferenþiere a obiectului care determinã durerea)
Durerea poate fi însoþitã de trãiri subiective intense, reacþii psihice
(dis-confort, teamã, neliniºte etc.) ºi vegetative (modificarea frecvenþei
cardiace, a ritmului respirator, a tensiunii arteriale, transpiraþie etc.).
Pielea este un imens câmp receptor, în care existã numeroase

formaþiuni cu rol de receptor, diferite pentru cele 3 tipuri de senzaþii
(inclusiv repartiþia receptorilor la nivelul tegumentului este diferitã).
Distribuþia receptorilor cutanaþi este diferitã la nivelul diferitelor
segmente ale corpului ºi corespunde diferitelor tipuri de sensibilitate.
Tegumentul este alcãtuit din epiderm ºi derm, fiind una din cele mai mari
2
structuri ale corpului uman ocupând o suprafaþã de 1,5-2 m , ceea ce repre-
zintã 16% din suprafaþa corpului (Martini, 2006). Epidermul reprezintã

interfaþa dintre corp ºi mediul înconjurãtor ºi este o structurã bine
adaptatã la necesitãþile funcþionale locale. Structura sa diferã de la o
zonã la alta a corpului, aspecte determinate în cursul dezvoltãrii de
acþiuni inductive între ectoderm ºi mezenchimul subiacent.
7.1. DEZVOLTAREA SISTEMULUI TEGUMENTAR
Pielea este un sistem complex care derivã din douã straturi germinative
diferite, ectoderm si mezoderm. Epidermul derivã din ectodermul de supra-
faþã, iar dermul din mezoderm care diferenþiazã þesut conjunctiv ºi vase.
Mezodermul care formeazã majoritatea þesutului conjunctiv dermic derivã
din mezodermul somatic lateral (ventral ºi lateral al trunchiului, al membrelor),
dar o parte se formeazã din dermatoamele somitelor (dorsal al trunchiului).
În continuare, evoluþia este reglatã prin interacþiuni inductive
reciproce epitelio-mezenchimale.
Stratul exterior al pielii începe sã se formeze ca un singur strat de
celule ectodermice. Treptat în primul ºi al doilea trimestru creºte în
grosime, devine multistratificat ºi încep sã aparã diferenþele regionale.
Primul stadiu este formarea unui strat de celule aplatizate care
acoperã mezenchimul subiacent numit periderm, la sfârºitul sãptãmânii
a 4-a, apoi stratul bazal, iniþial cu celule cuboidale. Celulele acestui
strat sunt implicate în schimburile de apã, sodiu ºi, posibil, glucozã între
fluidul amniotic ºi epiderm.
În luna a 2-a (ziua 40-50), melanoblastele derivate din crestele neurale
migreazã în dermul embrionar, de unde, mai târziu, migreazã la joncþiunea
dermo-epidermicã unde se vor diferenþia în melanocite ale cãror procese
se pot extinde printre celulele epidermice. Semnalele Wnt regleazã
procesul de formare al granulelor de pigment numite melanozomi sau
premelanozomi. Melanocitele vor începe sã producã melaninã înainte de
naºtere ºi se va distribui în celulele epidermice. Numãrul celulelor
pigmentare din piele nu diferã mult între diferite rase, dar melanocitele de la
cei cu pielea neagrã conþin mai multe granule pe celulã.
Tot acum, între sãptãmânile 10-17, epidermul formeazã crestele epidermice
care se extind în dermul în curs de dezvoltare (Babler, 1991, Coolen ºi colab.,
2010). Cutarea membranei bazale are loc ceva mai târziu, la începutul lunii a
4-a. Crestele epidermice vor produce ºanþuri pe suprafaþa palmelor ºi
plantelor, dar ºi a degetelor, dermatoglife, tipul ºi modelul lor fiind

determinat genetic. Pot fi recunoscute pe suprafaþa degetelor la sfârºitul
lunii a 5-a (Goldsmith, 1991).
Prin diviziuni repetate ale stratului bazal, epidermul devine o structurã
trilaminatã care prezintã trei straturi:
1) stratul bazal cu intensã activitate mitoticã, care va deveni stratul ger-minativ;
2) stratul intermediar care reprezintã celulele rezultate din diviziunea celulelor
stem din stratul bazal;
3) stratul superficial cu celule peridermice care conþin o cantitate mare de glicogen,
dar a cãror funcþie este incomplet elucidatã. Miºcarea celulelor epidermice de la nivelul
stratului bazal spre suprafaþã este posibilã datoritã lipsei unor componente de adeziune
(integrinã, lamininã etc.) a celulelor de matricea extracelularã (Polakowska ºi colab, 1994).
Celulele peridermice încep sã sufere procese de keratinizare ºi
descuamare prin apoptozã, fiind înlocuite de celule din stratul bazal. Aceste
celule perider-mice descuamate vor alcãtui o parte din vernix caseosa,
substanþa albã grãsoasã care acopere pielea fetalã (Moore Persaud, 2003,
Rissmann ºi colab., 2008). Ulterior, vernix caseosa va conþine sebum,
secreþia glandelor sebacee ale pielii, protejând astfel fãtul de fluidul
amniotic care conþine ºi urina fetalã (Pickens ºi colab., 2000). În plus,
vernixul va facilita naºterea deoarece este o substanþã alunecoasã.
Ulterior, peridermul dispare ºi în locul lui se formeazã stratul cornos.
Contrar aspectului sãu histologic omogen, epidermul este un adevãrat
mozaic celular (Carlson, 2004), cu precursori care rezultã din ectodermul de
suprafaþã, dar ºi din alþi precursori, cum ar fi crestele neurale ºi mezodermul.
Din sãptãmâna a 11-a celulele mezenchimale încep sã producã fibre con-
junctive de colagen ºi elastice. Pe mãsurã ce epidermul formeazã creste epider-
mice, dermul interdigiteazã cu acestea formând creste dermice. În unele creste se
dezvoltã capilarele dermice care vor nutri epidermul, în altele terminaþiile nervoase
senzoriale. Se pare cã terminaþiile nervoase ar avea rol în dezvoltarea spaþialã ºi
temporalã a dermului papilar (Moore ºi Munger, 1989).
Primele vase apar sub aspectul unor structuri simple tapetate de endoteliu
care derivã din mezenchim, derivate din mezoderm, încã de la sfârºitul
sãptãmânii a 5-a. Pe mãsurã ce pielea se îngroaºã, din vasele primordiale se
formeazã noi capilare, iar pe mãsura evoluþiei altele dispar. Unele capilare vor
cãpãta o tunicã muscularã provenitã din mioblastele care se diferenþiazã din
mezenchimul înconjurãtor ºi vor deveni arteriole ºi artere, altele, prin care

se stabileºte fluxul de retur, cu teacã muscularã, vor deveni venule ºi vene.
În luna a 4-a, de la nivelul crestelor neurale migreazã melanoblaste în
epiteliu ºi vor deveni viitoarele celule pigmentare ale pielii, melanocite.
Þesutul conjunctiv embrionar se diferenþiazã în derm, un strat conjunctiv
lax acoperit de un strat conjunctiv dens. Sub acesta din urmã se dezvoltã
un alt strat conjunctiv lax care va deveni stratul subcutanat. Ectodermul
contribuie la dezvoltarea unghiilor, foliculilor piloºi ºi glandelor cutanate.
Unghiile se formeazã ca îngroºãri ale ectodermului la vârful degetelor care
vor deveni celulele germinative ale unghiilor. Pe de altã parte, cordoane de
celule ectodermice se extind în mezoderm formând coloane epiteliale care
vor genera foliculii piloºi, glandele sebacee ºi sudoripare.
În luna a 5-a, în sistemul tegumentar al fãtului firele de pãr cresc pornind de
la baza cordoanelor epiteliale, iar lateral se formeazã glandele sebacee. Alte
cordoane se alungesc ºi se rãsucesc ca sã formeze glandele sudoripare.
Cordoanele din regiunea mamarã se ramificã pe mãsurã ce se alungesc ca sã
formeze glandele mamare. Aceste glande vor fi complet dezvoltate la femeie la
pubertate. Maturitatea funcþionalã se capãtã târziu în sarcinã.
Din luna a 6-a epidermul începe diferenþierea în straturile definitive
caracteristice epidermului postnatal. Multe din celulele peridermului vor
suferi procesul de apoptozã ºi vor ajunge în fluidul amniotic. Epidermul
reprezintã o barierã între fãt ºi mediul înconjurãtor participând la
schimburile dintre ele.
Imunologic, s-a demonstrat cã principalã componentã a matricei

extracelulare în dermul fetal (luna a 4-a) este colagenul tip I, cola-
genul tip III este în proporþie mai mare ca la adult, la fel ºi glico-
zaminoglicanii (GAG). Acidul hialuronic ºi condroitinsulfatul se
gãsesc în proporþii mari, dar Coolen ºi colab. (2010) nu au gãsit
prezentã elastina, observatã însã de majoritatea cercetãtorilor.
Celulele stem epidermice sunt celule pluripotente, care au

capacitatea de a se replica, autoînnoi ºi de a se diferenþia pentru a
forma celule cutanate. Sunt rãspunzãtoare de menþinerea homeostaziei
celulare, dând naºtere celulelor amplificatoare în tranzit.
7.2. SEGMENTUL RECEPTOR AL SISTEMULUI

TEGUMENTAR
Anatomia descriptivã a sistemului tegumentar
7.2.1. Anatomia descriptivã a receptorilor tegumentari
Înainte de a începe descrierea receptorilor tegumentari, vom prezenta

succint structura pielii pentru a avea o vedere de ansamblu asupra
acestui organ care ocupã cea mai întinsã suprafaþã.
Pielea poate fi piele groasã, la nivelul palmelor ºi plantelor, fãrã fire de
pãr, dar cu numeroase glande sudoripare ºi piele subþire, care acoperã
restul corpului, cu foliculi piloºi. Conþine douã straturi principale: epidermul
ºi dermul care acoperã stratul subcutanat sau hipodermul. Joncþiunea
dermo-epi-dermicã este reprezentatã de o membranã bazalã cu aspect de
zig-zag datoritã interdigitizãrii papilelor dermice cu crestele epidermice.
Stratul subcutanat este un strat adipos care se gãseºte sub piele, poate
varia considerabil ca grosime de la persoanã la persoanã, în funcþie de
greutatea corpului, fiind mai bine reprezentat la persoanele supraponderale.
Epidermul reprezintã stratul superficial, exterior al pielii. În majoritatea
pãrþilor corpului epidermul are o grosime de aproximativ 0,1 mm, dar la
nivelul palmelor ºi al plantelor poate avea 1 mm grosime sau chiar mai
mult. Este alcãtuit dintr-un epiteliu scuamos stratificat cu keratinizare,
derivate al ectodermului embrionar de suprafaþã. Este avascular,
primind substanþe nutri-tive din vasele dermului subiacent.
Epidermul este alcãtuit din 5 straturi care, de la suprafaþã în
profunzime, sunt: cornos, lucidum, granulos, spinos ºi bazal, grosimea
fiecãruia depin-zând de tipul de piele, subþire sau gros.
Epidermul conþine douã populaþii celulare principale (keratinocite ºi
mela-nocite) ºi douã populaþii minore, secundare (celulele Langerhans
ºi Merkel), fiecare specializatã pentru funcþii specifice.
Keratinocitele apar în stratul profund al epidermului ºi celule noi sunt
produse în mod constant, ele participând la turn-over-ul suprafeþei pielii
prin 4 procese: reînnoirea celularã sau mitoza, diferenþierea sau
keratinizarea, moartea celularã ºi exfolierea. În mod normal, întregul
proces dureazã 15-30 zile ºi are loc în valuri (Paulsen, 1990).
Celulele mai bãtrâne migreazã astfel la suprafaþa pielii unde la un moment
dat vor fi îndepãrtate. Keratinocitele îºi modificã forma ºi mãrimea de la
celule cuboidale, când se aflã la baza epidermului, în mod gradat devin mai
aplatizate când ajung spre suprafaþã, moment în care ºi-au pierdut ºi structura
internã. La pielea sãnãtoasã, aceste celule de suprafaþã sunt aºezate strâns
una lângã alta într-un mod suprapus, care contribuie la funcþia de protecþie.
1) Stratul bazal sau germinativ este alcãtuit dintr-un singur strat de celule columnare
bazofile, care sunt situate pe lamina bazalã de la joncþiunea epiderm-derm. Au o activitate
mitoticã intensã ºi genereazã keratinocitele din celelalte straturi. Se ataºeazã între ele prin
desmozomi ºi de lamina bazalã prin hemidesmozomi, structuri care conþin citokeratinã.
2) Stratul spinos este alcãtuit din mai multe straturi de keratinocite de formã cuboidalã
sau poligonalã în partea bazalã, care se aplatizeazã pe mãsurã ce apropie de partea
superficialã. Citoplasma este plinã de tonofilamente care se extind ºi în procese, la celulele
vecine, de unde ºi aspectul spinos. Se întâlnesc ºi mitoze, dar mai puþine ca în stratul bazal.
3) Stratul granulos constã din 3-5 straturi celulare de celule poligonale aplatizate care
conþin numeroase granule de keratohialinã ºi granule lamelare.
4) Stratul lucidum devine aparent numai în pielea groasã, sub forma unei benzi
acidofile, translucide de keratinocite aplatizate, ai cãror nuclei, organite, limite intercelulare nu
sunt vizibile. Citoplasma conþine agregate dense de citokeratinã într-o matrice amorfã derivatã
din granulele de keratohialinã, de fapt keratinã imaturã cunoscutã sub numele de eleidinã.
5) Stratul cornos este alcãtuit din 15-20 straturi de keratinocite moarte, plate, fãrã
nucleu, cu membranã groasã, pline cu keratinã maturã, reprezentând stadiul matur al
keratinizãrii. Celulele moarte se exfoliazã permanent de la suprafaþã ºi vor fi înlocuite
permanent prin succesive valuri mitotice ºi de diferenþiere cu celule din straturile profunde.
Sistemul pigmentar asigurã culoarea pielii ºi este reprezentat de: 1)
conþinutul în pigmenþii melaninã ºi caroten, 2) numãrul vaselor de
sânge dermice ºi 3) culoarea sângelui care circulã prin vase.
Melanina defineºte o clasã de pigmenþi care contribuie la culoarea pielii,
ochiului ºi pãrului, produºi de melanocite. Celule derivate din crestele
neurale migreazã în cursul embriogenezei în epiderm, în stratul bazal, fãrã
a fi ataºate de keratinocite. Melanocitele sunt celule rotunde, cu nucleu
central, cu procese lungi care se insinueazã printre celulele bazale ºi
spinoase, terminându-se prin mici indentaþii pe suprafaþa lor. Conþin în
citoplasmã melanosomi în care se sintetizeazã melanina. Nu existã
diferenþe ale numãrului melanocitelor în funcþie de culoarea pielii, ci numai
în ceea ce priveºte ritmul sintezei, acumulãrii ºi degradãrii melaninei.
Celulele Langerhans sunt celule de origine mezodermicã, de formã

stelatã, fãrã tonofilamente, situate numai în stratul spinos, cu densitatea
2
de 400-1000 celule/mm suprafaþã cutanatã (Paulsen, 1990). Conþin
numeroase granule în formã de baghetã sau rachetã (granule Birbeck).
Sunt celule prezentatoare de antigen, care expun limfocitelor orice
material antigenic care a penetrat suprafaþa pielii.
Celulele Merkel sunt mai numeroase în pielea groasã, situate printre celulele
stratului bazal. Amintesc keratinocitele bazale, dar au citoplasma mai clarã, cu
multe granule mici dense. Terminaþiile nervoase libere formeazã o expansiune
discoidalã (discul Merkel) care acoperã suprafaþa bazalã a celulelor Merkel, de
unde ºi sugestia cã aceste celule ar avea rol de mecanoreceptori. Alte studii
considerã cã ar face parte din sistemul neuroendocrin difuz.
Dermul pielii este un þesut conjunctivo-vascular cu origine
mezodermicã. Poate fi subdivizat în douã straturi: 1) stratul papilar
superficial ºi 2) stratul reticular profund.
Stratul papilar superficial este un þesut conjunctiv lax, bogat în fibre
elastice. Prin aspectul dinþat al joncþiunii dermo-epidermice creºte
suprafaþa de contact. Fibre colagene de aspect special, fibrilele de
ancorare, se extind pânã în lamina bazalã pentru a întãri joncþiunea.
Conþine o bogatã reþea capilarã care nutreºte epidermul ºi numeroase
terminaþii nervoase libere, unele pene-trând epidermul. Vârful multor
papile dermice conþine corpusculi incapsulaþi de tip Meissner.
Stratul reticular profund este un strat gros care este compus din þesut
conjunctiv dens neregulat. De asemeni, conþine numeroase anastomoze
sau ºunturi arterio-venoase care regleazã presiunea sângelui ºi temperatura
cor-pului, conþine numeroase terminaþii nervoase libere, o varietate de
corpusculi senzoriali, fibre autonome care controleazã muºchii netezi ai
vaselor. În acest strat se gãsesc ºi terminaþii nervoase libere ºi numeroºi
corpusculi senzoriali, mai ales de tip Paccini.
7.2.1.1. Receptorii cutanaþi
Sensibilitatea cutanatã este culeasã de receptori care se gãsesc în

toate stra-turile pielii, dar în special în derm ºi hipoderm.
Se descriu douã tipuri principale de receptori tegumentari: terminaþii
nervoase libere ºi receptori incapsulaþi, în care terminaþia nervoasã este
înconjuratã de elemente nonneuronale. Componenta nonneuronalã a

recepto-rilor are rolul unui filtru plasat între stimul ºi fibra nervoasã.
Terminaþiile nervoase libere se gãsesc în derm, hipoderm ºi straturile
profunde ale epidermului. Structural, fibra nervoasã nu are teacã de
mielinã, dar este înconjuratã de celule Schwann ºi o laminã bazalã.
Funcþional, dupã stimulul la care rãspund, pot fi:
1) receptori tactili pentru atingere ºi presiune;
2) receptori pentru cald, stimulaþi de temperaturi de 25-47°C;
3) receptori pentru rece, de 10-15 ori mai numeroºi decât cei pentru cald, care
rãspund la temperaturi de 12-35°C;
4) receptori pentru durere, nociceptori sau algoceptori, care sunt stimulaþi de
substanþe chimice care rezultã în urma unor leziuni tisulare produse de diverºi agenþi
externi.
În cazul informaþiilor dureroase, stimulii (mecanici, termici, chimici) se
asociazã ºi produc distrucþii celulare. Iniþial, distrucþia celularã elibereazã
+
substanþe (K , prostaglandine, bradikininã) care determinã activarea primarã a
receptorilor. Ulterior se produce activarea secundarã a receptorilor. Impulsul se
propagã prin colaterale ale fibrei nervoase spre alte structuri locale care
elibereazã substanþa P care, la rândul ei, determinã eliberarea altor substanþe
care produc activarea receptorilor dureroºi ºi, concomitent determinã reacþiile
inflamatorii care însoþesc durerea.
Terminaþiile nervoase peripiloase se gãsesc dispuse circular în jurul
rãdãcinii firului de pãr, prelungindu-se apoi în lungul acestuia. O singurã
fibrã nervoasã se poate distribui la mai mult de 100 foliculi piloºi, iar un
folicul primeºte ramificaþiile mai multor fibre nervoase. Sunt excitate de
deplasarea firului de pãr, rezultatul fiind o senzaþie tactilã.
Discurile Merkel se gãsesc în dermul superficial, dar ºi în jurul
foliculilor piloºi. Au aspectul unor terminaþii nervoase ramificate, fiecare
ramurã termi-nându-se cu dilataþie escavatã de aspectul unui disc, în
concavitate gãsindu-se o celulã epitelialã specializatã, celula Merkel
care realizeazã sinapse cu discul terminaþiei. Când celula Merkel este
stimulatã elibereazã un mediator care depolarizeazã fibra nervoasã.
Corpusculii Meissner se gãsesc în dermul papilar al tegumentului de la
2
nivelul palmei, plantei, degete ºi faþã, cu densitatea maximã de 20-30/cm la
nivelul pulpei degetelor. Sunt alcãtuiþi din celule ovale sau rotunjite aºezate
transversal, paralel cu celulele epidermice, acoperite la exterior de o capsulã
conjunctivã care se extinde prin prelungiri care pãtrund în epiderm ºi se

continuã cu tonofibrilele, facilitând astfel transmiterea tuturor deformãrilor.
Fibra nervoasã penetreazã corpusculul ºi se ramificã spiralat printre celulele
nonneuronale. Rãspund la vibraþii ºi atingeri superficiale de frecvenþã
joasã (30-40 Hz) ºi se adapteazã foarte repede.
Corpusculii Paccini se gãsesc în hipoderm, dar ºi în structuri
kinestezice (tendoane, aponevroze, capsule articulare, periost). Se
9
estimeazã cã sunt 2×10 corpusculi în pielea umanã, din care 1/3 la
vârful degetelor ºi 1000 la un singur deget (Afiffi ºi Bergman, 1998).
Sunt alcãtuiþi din mai multe structuri nonneuronale:
1) o masã centralã reprezentatã de celule turtite, fãrã spaþii lichidiene;
2) un strat lamelar extern alcãtuit din lame protoplasmatice separate prin spaþii
lichidiene independente;
3) capsulã perifericã cu lamele unite prin fibre conjunctive.
Fibra nervoasã pãtrunde în corpuscul, iniþial mielinicã, dar devine
amie-linicã când ajunge în masa centralã ºi se terminã cu ramificaþii
bulbiforme. Sunt sensibili la presiune ºi vibraþii cu frecvenþã mare,
rãspunsul maximal fiind la 250-300 Hz (Afiffi ºi Bergman, 1998). Se
adapteazã repede datoritã existenþei capsulei lamelare, rãspunzând
numai la iniþierea ºi terminarea vibraþiei.
Corpusculii Ruffini se gãsesc în dermul profund, hipoderm ºi organe ale
simþului kinestezic (capsula articularã). Au o capsulã foarte subþire care
înconjoarã o cavitate plinã cu fluid ºi o reþea rarã de fibre colagene care
penetreazã capsula pentru a o ancora în þesutul din jur. În interiorul
capsulei pãtrunde o singurã fibrã nervoasã care îºi lasã teaca Schwann
când intrã. În jur sunt mai multe fibre nemielinizate care se întreþes cu
fibrele de colagen ºi sunt stimulate de miºcãrile þesutului conjunctiv din jur.
Aceºti receptori sunt sensibili la atingere ºi presiune ºi se adapteazã greu.
Corpusculii Golgi-Mazzoni se gãsesc în pielea fãrã pãr, în special la
vârful degetelor, în hipoderm ºi sunt sensibili la presiuni uºoare. Structural
sunt lamelari, asemãnãtori cu corpusculii Paccini, dar mai simpli.
Corpusculii Krause se gãsesc în dermul superficial, au dimensiuni
mici, formã cilindricã sau ovalã, cu o capsulã formatã de extinderea tecii
conjunctive a unei fibre nervoase mielinizate. Conþin un miez moale,
semifluid, în care se terminã un axon, fie printr-o extremitate bulboasã,
fie spiralat. Funcþia lor este încã controversatã.

TEGUMENTAR
7.3.1. Cãile sensibilitãþii cutanate
Variaþi stimuli genereazã impulsuri în diferiþi receptori care sunt

transmise prin nervii periferici spre mãduva spinãrii. Pericarionul fibrelor
aferente ale primului neuron cu care sunt conectaþi receptorii se gãseºte
pentru toate cãile în ganglionul spinal. Axonii acestor neuroni merg pe
diverse tracturi prin mãduva spinãrii cãtre al doilea neuron
Cãile de conducere pentru trunchi ºi membre sunt reprezentate de
fibre senzitive cu originea în ganglionii spinali ai nervilor periferici, în
timp ce pentru cap sunt reprezentate de fibre cu originea în ganglionii
senzitivi ai nervilor cranieni V, VII, IX ºi X, axomii lor pãtrunzând apoi în
trunchiul cerebral unde vor face sinapsã cu al doilea neuron al cãii.
7.3.1.1. Cãile de conducere a sensibilitãþii cutanate de la nivelul

trunchiului ºi membrelor
Cãile de conducere a sensibilitãþii cutanate de la nivelul trunchiului ºi membrelor
alcãtuiesc douã sisteme diferite spre cortexul cerebral care se pot suplini parþial:
1) sistemul columnar dorsal sau al lemniscusului medial;
2) sistemul columnar anterolateral sau spinotalamic.
Sistemul columnar dorsal îºi ia numele de la poziþia sa în cordonul
posterior al mãduvei spinãrii. Conduce tactul fin, discriminativ, dar ºi
tactul presional ºi vibrator.
Fibrele primare reprezintã 85% ºi au originea în ganglionii spinali.
Axonii primului neuron urmeazã calea mãnunchiului medial al rãdãcinii
posterioare a nervilor spinali ºi pãtrund în mãduvã, direct în cordonul
posterior, unde se împart în:
1) fibre descendente cu rol asociativ intersegmentar;
2) fibre recurente care pãtrund în lamele I-IV din baza cornului posterior,
intervenind în ecluzarea sensibilitãþii dureroase;
3) fibre ascendente, scurte, intersegmentare ºi lungi care ajung la al doilea
neuron al cãii din bulb.
Fibrele ascendente sunt majoritatea ºi respectã un aranjament topografic
dupã legea lui Kahler, cele sacrale medial, celelalte se adaugã, succesiv, în
afarã. Se formeazã astfel douã fascicule: fibrele sacrale, lombare ºi

ultimele 6 toracale se plaseazã în partea medialã a cordonului posterior
pe toatã lungimea mãduvei ºi alcãtuiesc fasciculul gracilis (Goll), iar
primele 6 toracale ºi fibrele cervicale se plaseazã în partea lateralã a
cordonului posterior formând fasciculul cuneat (Burdach).
Fibrele acestor tracturi ajung în bulb unde fac sinapsã cu al doilea neuron, în
nucleii gracilis ºi cuneat. Axonii deutoneuronului, care reprezintã fibrele secundare
ale cãii, se încruciºeazã în treimea medie a bulbului formând decusaþia piniformã.
Fibrele din ambele pãrþi se alãturã ºi formeazã un fascicul compact, cu traiect
ascendent spre talamus, numit lemniscul medial. La nivelul joncþiunii
pontopedunculare se vor separa, fiecare strãbãtând pedunculul cerebral
corespunzãtor în tegmentum ºi ajung în talamus împreunã cu tracturile spino-
talamice. Proiecþia talamicã se face în nucleul ventral postero-lateral unde se
gãseºte al treilea neuron. Proiecþia se face somatotopic, lateromedial plasându-se
fibrele membrului inferior, trunchiului ºi membrului superior.
Puþine fibre fac sinapsã în nucleul posterior al talamusului unde
ajung ºi fibre algice.
Traseul axonilor neuronilor talamici urmãreºte în continuare braþul
poste-rior al capsulei interne ºi apoi substanþa albã a centrului medular.
Proiecþia corticalã a axonilor neuronilor talamici este diferitã:
1) axonii neuronilor din nucleul ventral posterolateral se terminã în ariile
somestezice I ºi II, iar
2) axonii neuronilor nucleului posterior se terminã în aria S II ºi ariile 5 ºi 7 ale
cortexului parietal.
Sistemul columnar anterolateral situat în cordonul anterolateral al
mãdu-vei, conduce informaþii algice, termice ºi tactile protopatice
(parþial). Fibrele care alcãtuiesc acest fascicul sunt de tipul A-delta,
mielinizate, cu vitezã rapidã (5-20 m/s) care determinã uneori prima
undã de durere acutã ºi precisã ºi fibre C, amielinice, cu vitezã micã
(0,5-2 m/s), care determinã o durere difuzã, greu de localizat.
Fibrele primare au originea în neuronii din ganglionii spinali, unde se
gãseºte primul neuron al cãii. Axonii acestor neuroni urmeazã calea mãnun-
chiului lateral al rãdãcinii posterioare a nervului spinal, pãtrunde în zona
marginalã unde se bifurcã în ramuri descendente, intersegmentare ºi ramuri
ascendente care urcã 1-3 segmente. Colaterale ale acestor ramuri de
bifurcaþie închid arcuri reflexe de apãrare la durere.
Existã trei direcþii în care se orienteazã fibrele ascendente ºi
formeazã tracturi diferite.
1) Unele fibre fac sinapsã cu neuronii din lamina I, dupã care axonii deuto-
neuronului se continuã cu tractul neo-spino-talamic sau spino-talamic lateral sau spino-
reticulo-talamic.
Majoritatea fibrelor se încruciºeazã preependimar ºi ajung în cordonul
anterolateral opus, o micã parte rãmân în cordonul homolateral.
Aceste fibre respectã o aºezare somatotopicã, plasându-se
lateromedial în ordine, sacral-cervical.
Ascensioneazã în lungul bulbului ºi punþii în poziþie postero-lateralã, iar
în mezencefal participã la formarea lemniscului spinal împreunã cu
tractul spino-reticulo-talamic. În talamus majoritatea fibrelor fac sinapsã
cu al treilea neuron în nucleul ventral postero-lateral, respectând
somatotopia lemniscului medial, altele în nucleul posterior ºi nucleul
ventral caudal parvocelular (rol în localizarea durerii). Axonii celui de al
treilea neuron traverseazã braþul posterior al capsulei interne ºi centrul
medular, dupã care se proiecteazã pe scoarþa cerebralã în ariile
somestezice I ºi II, cu excepþia fibrelor de la nucleul posterior care se
proiecteazã în ariile 5 ºi 7 ale cortexului parietal.
2) Alte fibre fac sinapsã cu neuronii din laminele IV ºi V, dupã care axonii
deutoneuronului se continuã cu tractul paleo-spino-talamic sau spino--talamic ventral.
Majoritatea axonilor neuronilor din laminele IV ºi V se încruciºeazã ºi ajung în cordonul
anterolateral opus, plasându-se înaintea tractului spino-talamic lateral, organizându-se
somatotopic în acelaºi fel, sacrale superficial, apoi lombare, toracale ºi cervicale cel mai profund.
Ascensioneazã ºi, majoritatea fibrelor, se terminã în nucleii vegetativi ai formaþiei reticulate din
trunchiul cerebral, substanþa cenuºie periapeduc-talã, iar o parte mai micã de fibre în nucleii
talamici intralaminari (central, parafascicular), atât homolateral, cât ºi de partea opusã. Fibrele
talamice se proiecteazã difuz pe scoarþa cerebralã, unele în sistemul limbic. Legã-turile stabilite
explicã reacþiile afective ºi emoþionale de însoþire a durerii.
3) Un grup separat de fibre fac sinapsã cu neuronii din laminele IV ºi V, dupã care
axonii deutoneuronului se continuã cu tractul spino-tectal care ascen-sioneazã spre coliculii
cvadrigemeni. Se terminã în coliculii cvadrigemeni superiori, nucleii formaþiei reticulate ºi
substanþa cenuºie periapeductalã.

de la nivelul capului
Marea majoritate a sensibilitãþii cutanate a capului este receptatã ºi trans-
portatã spre centrii nevraxiali de nervul trigemen (V). Existã arii cutanate ºi
mucoase a cãror sensibilitate este preluatã de ramuri ale nervilor facial

(VII), glosofaringian (IX) ºi vag (X), dar, dupã sinapsa cu deutoneuronul,
axonii acestuia se alãturã tracturilor trigeminale. Nervul vag recepþioneazã
numai sensibilitatea de la nivelul mucoaselor ºi nu are teritoriu cutanat. La
aceºti nervi cranieni se adaugã nervii spinali cervical C 2 ºi C3 care
deservesc regiunea occipitalã, mastoidianã ºi angulomandibularã.
Teritoriile cutanate faciale ale nervilor cranieni au primul neuron în
ganglioni de pe traiectul nervilor respectivi ºi sunt:
– ramificaþiile senzitive ale ramurilor nervului trigemen au originea în
ganglionul trigeminal (Gasser) ºi culeg excitaþiile din zona situatã
înaintea unei linii convenþionale care uneºte vertexul cu un punct
situat la nivelul tragusului ºi apoi marginea lateralã a mentonului;
– fibrele senzitive ale facialului cu originea în ganglionul geniculat ºi ale
ner-vului glosofaringian cu originea în ganglionul intracranian culeg
excitaþiile de la nivelul zonei Ramsey Hunt de la nivelul pavilionului
urechii (conca ºi meatul auditiv extern). Axonii acestor neuroni se
alãturã tractului trige-minal ºi fac sinapsã cu al doilea neuron în pars
caudalis a nucleului spinal al trigemenului din tegmentumul bulbar.
Axonii neuronilor din ganglionul trigeminal pãtrund în tegmentumul
pontin ºi se împart în ramuri ascendente ºi descendente care se vor
îndrepta spre al doilea neuron în care fac sinapsã.
Ramurile ascendente fac sinapsã în nucleul principal al trigemenului
din tegmentul pontin aducând sensibilitatea cutanatã a feþei.
Ramurile descendente cunoscute sub numele de rãdãcina
descendentã a trigemenului, fac sinapsã în nucleul spinal al
trigemenului ºi transportã durerea, temperatura ºi o parte a sensibilitãþii
tactile a feþei. Acest nucleu prezintã trei pãrþi:
1) pars oralis;
2) pars interpolaris;
3) pars caudalis.
Dintre aceste porþiuni, numai pars caudalis este pe traseul
sensibilitãþii cutanate a feþei. În porþiunea superficialã fac sinapsã
fibrele care aduc sensibi-litatea termicã ºi dureroasã, iar în porþiunea
profundã fibrele care transportã sensibilitatea tactilã ºi vibratorie a feþei.
Tot aici vor face sinapsã ºi axonii neuronilor din ganglionii geniculat al
facialului ºi intracranian al glosofarin-gianului.
În continuare, axonii neuronilor din nucleii spinal ºi principal ai trige-

menului constituie fibrele trigeminale secundare care au traseu
ascendent spre talamus. Se organizeazã în douã fascicule:
1) trigeminal ventral care cuprinde fibrele sensibilitãþii termo-algezice a capului,
se încruciºeazã;
2) trigeminal dorsal care cuprinde numai fibre homolaterale, transportã majo-
ritatea sensibilitãþii tactile discriminative, tactul superficial.
Pe parcursul traiectului, din aceste tracturi se desprind colaterale
spre formaþiunea reticulatã mediind unele reflexe trigeminale.
În talamus vor face sinapsã cu nucleii posterior, intralaminari, ventral
posteromedial (sensibilitatea termo-algezicã) ºi ventral posteromedial
restul sensibilitãþii trigeminale.
7.4. SEGMENTUL CENTRAL AL SISTEMULUI TEGUMENTAR
7.4.1. Centrii corticali tegumentari
Proiecþia corticalã a sensibilitãþii de la nivelul capului se realizeazã în

zonele corespunzãtoare feþei din ariile somestezice I ºi II.
Proiecþia corticalã a sensibilitãþii de la nivelul trunchiului ºi
membrelor prezintã caractere specifice tracturilor descrise.
Aria somestezicã I situatã în girusul postcentral, corespunde ariilor 3, 1,
2 descrise de Broca ºi primeºte impulsuri numai din partea contralateralã a
corpului. Fiecare arie are o anumitã capacitate ºi specializare în perceperea
caracteristicilor stimulilor algici: aria 3, unde ajung majoritatea fibrelor,
evalueazã forma, mãrimea ºi structura stimulului, aria 1 apreciazã structura
ºi consistenþa stimulului, iar aria 2 evalueazã forma ºi mãrimea. La acest
nivel existã ºi o cartografiere a zonelor corpului, inversatã, cu capul în
partea inferioarã ºi membrele inferioare pe faþa medialã, dar ºi deformatã,
astfel încât suprafeþele cu densitatea cea mai mare de receptori (faþã,
buze, pulpa degetelor) au cea mai largã reprezentare corticalã.
Organizarea sistemelor de conducere este columnarã, pornind de la
recep-tor, mergând pe fibrele nervoase ºi releele proprii ºi în final coloana
cortexului cerebral, se pot descrie canale proprii pentru fiecare câmp
receptor cutanat. La nivelul scoarþei se stabilesc conexiuni care integreazã
informaþia dintr-o zonã cutanatã ºi o transferã altor structuri cerebrale.
Aria somestezicã II, situatã pe marginea superioarã a fisurii laterale ºi

în profunzime pânã pe cortexul insular, primeºte impulsuri de la nivelul
ambelor pãrþi ale corpului, pentru partea contralateralã în special de la
nivelul feþei, iar reprezentarea corticalã este mai puþin precisã.
Primeºte puþine fibre de la talamus, cele mai multe conexiuni bidirecþionale
avându-le cu aria somestezicã I, ariile 5 ºi 7 parietale posterioare, ariile 4 ºi 6
retroinsulare prin care stabileºte conexiuni cu sistemul limbic.
Ariile 5 ºi 7 parietale posterioare primesc foarte puþine fibre talamice.
Majoritatea aferenþelor reprezintã convergenþa informaþiilor
somestezice ºi realizeazã corelarea cu informaþii kinestezice ºi vizuale.
7.5. IMPLICAÞII CLINICE ALE SISTEMULUI

TEGUMENTAR
7.5.1. Explorarea sensibilitãþii
Tulburãrile de sensibilitate sunt explorate în examenul clinic neurologic

ºi cuprind douã categorii principale de manifestãri: subiective (spontane)
ºi obiective (provocate).
Manifestãrile subiective grupeazã diverse simptome de care se
plânge bolnavul, fãrã sã fie provocate de excitanþi ºi sunt reprezentate
de parestezii ºi dureri. Caracterul acestor manifestãri, topografia lor,
modul de apariþie ºi de desfãºurare constituie elemente importante, care
confruntate cu examenul obiectiv ajutã mult în diagnostic.
Manifestãrile obiective sunt evidenþiate prin aplicarea de diferiþi excitanþi.
Sensibilitatea tactilã se cerceteazã prin atingeri succesive ale tegumentelor
cu un tampon de vatã, pacientul comunicând percepþia fiecãrui stimul.
Sensibilitatea termicã se examineazã cu 2 eprubete cu apã caldã ºi
rece aplicate izolat ºi succesiv pe tegument.
Sensibilitatea dureroasã se examineazã cu ajutorul unui vârf de ac cu
care se înþeapã tegumentele.
Sensibilitatea vibratorie se examineazã cu un diapazon pus în vibraþie ºi
aplicat pe excrescenþele osoase (maleola, rotula, creasta iliacã).
Se pot întâlni: diminuare pânã la abolirea tuturor formelor de sensibilitate, ca
în secþiunile medulare sau diminuarea/abolirea unei forme de sensibilitate
cu pãstrarea intactã a celorlalte, realizând disociaþiile de sensibilitate

(de tip siringomielie sau de tip tabetic).
Tulburãrile obiective de sensibilitate nu se întâlnesc izolat, ci în

contextul unor sindroame complexe, în care apar ºi tulburãri motorii, de
echilibru sau senzoriale. Pot apare prin leziuni ce implicã oricare din
segmentele de transmitere a sensibilitãþii cutanate.
Parestezia este o senzaþie anormalã, nedureroasã, dar neplãcutã,
sub formã de amorþeli, furnicãturi, arsuri, senzaþie de frig sau cald,
resimþitã la nivelul tegumentului, fãrã acþiunea unui stimul aparent.
Disestezia este o tulburare neplãcutã, de regulã a sensibilitãþii tactile,
provocatã sau spontanã.
Hiperestezia reprezintã percepþia exageratã a unor stimuli cu
intensitate medie (de exemplu, atingerea uºoarã a mâinii este resimþitã
ca fiind foarte puternicã, neplãcutã).
Hipoestezia reprezintã scãderea sensibilitãþii cutanate la stimuli specifici
(cald, frig, atingere), de fapt o diminuare globalã a sensibilitãþii cutanate.
Hiperalgezia este un rãspuns exagerat la un stimul dureros provocând o
senzaþie dureroasã severã, mai intensã decât în mod normal.
Hipoalgezia reprezintã scãderea capacitãþii de a distinge clar un stimul
dureros, o senzaþie dureroasã diminuatã (de exemplu, individul este înþepat
cu un ac, iar senzaþia resimþitã de acesta nu este de intensitate mare).
Anestezia defineºte pierderea completã a sensibilitãþii într-un anumit
teritoriu (de exemplu, pacientul este înþepat cu un ac, iar acesta nu simte).
Disociaþia siringomielicã constã în abolirea sensibilitãþii termo-
algezice cu conservarea sensibilitãþilor tactilã ºi profundã.
Disociaþia tabeticã constã în alterarea pânã la pierdere a sensibilitãþii
profunde cu conservarea sensibilitãþii superfidale. Sensibilitatea tactilã este
uºor diminuatã, iar cea termoalgezicã este intactã.
Bibliografie
1. Adams RL, Parsons OA, Culbertson JL, Nixon SJ. Neuropsychology for Clinical
Practice. Churchill Livingstone, 1996.
2. Afiffi AK, Bergman RA. Functional Neuroanatomy. Text and Atlas. McGraw-Hill, New
York, 1998.
3. Agur ARM. Grant’s Anatomy. Ninth ed. Williams & Wilkins, 1991.
4. Akbarian S, Grusser OJ, Guldin WO. Cortico-fugal connections between the cerebral
cortex and brainstem vestibular nuclei in the macaque monkey. J Comp Neurol, 1994, 339: 421–39.
5. Alford BR (1996). Audiology. http://www.bcm.edu/oto
6. Allingham RR, de Kater AW, Ethier CR, Anderson PJ, Hertzmark E, Epstein DL. The
relationship between pore density and outflow facility in human eyes. Invest Ophthalmol Vis Sci, 1992,
33(5):1661-9.
7. Alvarado J, Murphy C, Polansky J, Juster R. Age-related changes in trabecular meshwork
cellularity. Invest Ophthalmol Vis Sci, 1981, 21(5):714-27.
8. Anniko M. Postnatal maturation of cochlear sensory hairs in the mouse. Anat Embryol,
1983, 166(3):355-68.
th
9. Anson JB, McVay ChB. Surgical Anatomy. 6 ed, Igaku-Shoin, Sauders, Phila-delphia,
1984.
10. Avery JK. Essentials of oral histology and embryology. Mosby, Year Book, Inc., 1992.
nd
11. Avery JK. Oral development and histology. 2 ed., Thieme Med Pub, 1994.
12. Avram E. Neuropsihologie – Creier ºi funcþionalitate. Editura Universitarã, 2009.
13. Babler WJ. Embryologic development of epidermal ridges and their configurations.
Birth Defects, 1991, 27:95-112.
14. Baloh RW. Vertigo in Older People. Curr Treat Options Neurol, 2000, 2(1):81-9.
15. Barishak YR. Embryology of the Eye and its Adnexa, 2-nd Ed.Karger, Basel, 124-130.
16. Barmack NH. Central vestibular system: vestibular nuclei and posterior cere-
bellum. Brain Res. Bull, 2003, 60: 511–41.
17. Bazwinsky I, Hilbig H, Bidmon H-J, Rübsamen R. Characterization of the human
superior olivary complex by calcium binding proteins and neurofilament H (SMI-32). J Comp Neurol,
2003, 456(3):292-303.
18. Baylor D. How photons start vision. Proc Natl Acad Sci USA, 1996, 93:560-5.
19. Beament J. How. We Hear Music: the Relationship Between Music and the Hearing
Mechanism. Woodbridge, Boydell Press, 2001.
20. Bear MF, Connors BW, Paradiso MA. Neuroscience, Lippincott Williams & Wilkins,
2006.
21. Beaumont JG. Introduction to Neuropsychology, Guilford Publications, 2008.

22. Becker W, Naumann HH, Pfaltz CR. Ear, Nose and Throat Diseases, Thieme Med
Publ, Stuttgart, New York, 1989.
23. Benninghoff R, Drenckhahn HD. Anatomie. Makroskopische Anatomie, Histologie,
Embryologie, Zellbiologie, Band 1, Urban & Fischer, Munchen Jena, 2003.
24. Berkovitz EDZ, Holland GM, Moxham BJ. Color atlas and textbook of oral anatomy,
nd
histology and embryology. 2 ed, Mosby – Year Book, Inc, St Louis, 1992.
25. Berkovitz EDZ, Moxham BJ. A textbook of Head and Neck anatomy. Year Book Med
Pub, Inc, 1988.
26. Bhandawat V, Reisert J, Yau KW. Elementary response of olfactory receptor neurons
to odorants. Science 2005, 308:1931-4.
th
27. Bhaskar SN. Orban’s oral histology and embryology. 10 ed, Mosby – Year Book, Inc.,
St. Louis, 1986.
28. Bhatnagar KP, Kennedy RC, Baron G, Greenberg RA. Number of mitral cells and the
bulb volume in the aging human olfactory bulb: a quantitative morphological study. Anat Rec, 1987,
218(1):73–87.
29. Bill A. Some aspects of aqueous humour drainage. Eye, 1993, 7(Pt 1):14-9.
30. Bok D. The retinal pigment epithelium: a versatile partner in vision. J Cell Sci, 1993,
17(Suppl):189-95.
31. Born R, Bradley D. Structure and function of visual area MT. Annu Rev Neurosci, 2005,
28:157–89.
32. Boulton M, Dayhaw-Barker P. The role of the retinal pigment epithelium: topogra-phical
variation and ageing changes. Eye, 2001, 15:384-9.
33. Braddick OJ, O’Brian JMD. Brain areas sensitive to visual motion. Perception, 2001,
30(1):61–72.
34. Bradley RM, Stern IB. The development of the human taste bud during the foetal
period. J. Anat. 1967, 101(4):743-52.
th
35. Brand WR, Isselhard DE. Orofacial structures. 5 ed., Mosby-Year Book, Inc, 1994.
th
36. Bron AJ, Tripathi RC, Tripathi BJ. Wolff’s Anatomy of the Eye and Orbit. 8 ed,
Chapman & Hall Medical, London, Weinheim, New York, Melbourne, Madras, 1997.
37. Burton MW. The role of inferior frontal cortex in phonological processing. Cognitive
Science, 2001, 25(5):695–709.
38. Cajal SRY, Azoulay L. (1909). Histologie du système nerveux de l’homme et des
vertébrés. Paris, Maloine. In: http://en.wikipedia.org/wiki/Superior_olivary_ complex
rd
39. Carlson BM. Human Embryology and Developmental Biology. 3 ed, Mosby, 2004.
40. Chandrashekar J, Hoon MA, Ryba NJP, Zuker CS. The receptors and cells for
mammalian taste. Nature, 2006, 444(7117):288-94.
41. Clayton E, Doup DP, Klein AM, Winton DJ, Simons BD, Jones PH. A single type of
progenitor cell maintains normal epidermis. Nature, 2007, 446(7132):185-9.
nd
42. Colman AM. Oxford Dictionary of Psychology. 2 ed. Oxford University Press. 2006,
530.
43. Coolen NA, Schouten KCWM, Middelkoop E, Ulrich MMW. Comparison between
human fetal and adult skin. Arch Dermatol Res, 2010, 302(1):47-55.
44. Costanzo RM. Regeneration of olfactory receptor cells. Ciba Found Symp. 1991,
160:233-42.
45. Costanzo RM, Morrison EE. Three-dimensional scanning electron microscopic study of the
normal hamster olfactory epithelium. J Neurocytol 1989, 18: 381-91.
46. Davis KA. Contralateral effects and binaural interactions in dorsal cochlear nucleus. J
Assoc Res Otolaryngol, 2005, 6(3): 280–96.
47. Davies AM, Lumsden A. Ontogeny of the somato/sensory system: origin and early
development of primary sensory neurons. Annu Rev Neurosci, 1990, 13:16-22.
48. Dayal VS, Farkashidy J, Kokshanian A. Embryology of the ear. Can J Otolaryngol,
1973, 2:136-42.
49. Delay RJ, Dionne VE. Coupling between sensory neurons in the olfactory epithelium.
Chem Senses 2003, 28:807-15.
50. Deng M, Pan L, Xie X, Gan L. Requirement for Lmo4 in the vestibular morpho-genesis
of mouse inner ear. Dev Biol, 2010, 338(1):38-49.
51. Devinsky O, Feldman E. Examination of the cranial and peripheral nerves. New York,
Churchill Livingstone, 1988.
52. De Waele C, Baudonniere PM, Lepecq JC, Tran Ba Huy P, Vidal PP. Vestibular
projections in the human cortex. Exp Brain Res, 2001, 141:541–51.
53. Dibas AI, Mia AJ, Yorio T. Aquaporins (water channels): role in vasopressin--activated
water transport. Proc Soc Exp Biol Med, 1998, 219(3):183-99.
54. Dieterich M, Bense S, Stephan T, Brandt T, Schwaiger M, Bartenstein P. Medial vestibular
nucleus lesions in Wallenberg’s syndrome cause decreased activity of the contralateral vestibular cortex.
Ann NY Acad Sci, 2005, 1039:368–83.
55. Dieterich M, Brandt T. Vestibular system: anatomy and functional magnetic resonance
imaging. Neuroimaging Clin N Am, 2001, 11:263–73.
56. Domnguez PR. The study of postnatal and later development of the taste and olfactory
systems using the human brain mapping approach: an update. Brain Res Bull, 2011, 84(2):118-24.
57. Doty RL. Office procedures for quantitative assessment of olfactory function. Am J
Rhinol, 2007, 21(4):460-73.
58. Duque-Parra JE. Perspective on the vestibular cortex throughout history. Anat Rec B
New Anat, 2004, 280(1):15–9.
59. Encyclopaedia Britannica. 2011. Encyclopaedia Britannica Online.
<http://www.britannica.com/EBchecked/topic/534740/sense-organ>”sense organ.”
60. Escada AP, Lima C, Madeira da Silva J. The human olfactory mucosa. Eur Arch
Otorhinolaryngol, Springer-Verlag 2009, http://www.neurocare.gr/pdfs/Escada.pdf
61. Ethier CR, Coloma FM, Sit AJ, Johnson M. Two pore types in the inner-wall endothelium of
Schlemm’s canal. Invest Ophthalmol Vis Sci, 1998, 39(11):2041-8.
62. Felleman D, Van Essen D. Distributed hierarchical processing in the primate cerebral
cortex. Cereb Cortex, 1991, 1(1):1–47.
63. Ferrari CC, Marcos HJA, Carmanchahi PD, Affanni JM. Olfactory mucosa of the South
American armadillo Chaetophractus villosus: An ultrastructural study. Anat Rec, 1988, 252: 325-39.
64. Fix JD. Neuroanatomy. Lippincott Williams & Wilkins. 2002, 326.
65. Forrester J, Dicki A, McMenamin P, Lee W. The Eye. Basic Sciences in Practice,
Saunders, London, 1996.
66. Frâncu LL, Cãlin DL, Ghibîrsinã CC, Ciobanu A. Nervul facial: organizarea anatomicã a
ramurilor periferice ale feþei. Revista Medicina Stomatologicã, Suppl, Iaºi, 2003, 340-6.
67. Frâncu LL, Cãlin D, Ghibîrsinã CC, Ciobanu A. Nervul facial: studiul raporturilor
spaþiale ale ramurilor terminale cu structurile feþei. Rev Med Chir, Iaºi, 2003, 107(3, suppl 1):164-8.
68. Frâncu LL, Varlam H. Anatomie regionalã ºi aplicatã. Capul ºi gâtul. Junimea, Colecþia
Anatomia Rediviva, 2, Iaºi, 2003.
69. Fyhn M, Molden S, Witter M, Moser E, Moser M. Spatial representation in the
entorhinal cortex. Science, 2004, 305(5688): 1258–64.
70. Gartner LP, Hiatt JL. Colour Textbook of Histology, Wolters Kluver, Lippincott Williams
th
& Wilkins, 5 ed, 2009.
th
71. Gelfand SA. Hearing, An Introduction to Psychological and Physiological Acoustics. 4
ed, Marcel Dekker, 2004.
72. Getchell ML, Getchell TV. Fine structural aspects of secretions and extrinsic
innervation of the olfactory mucosa. Micros Res Tech, 1992, 23:111-27.
73. Gilissen E, Zilles K. The calcarine sulcus as an estimate of the total volume of human
striate cortex: a morphometric study of reliability and intersubject variability. J Hirnforsch, 1996,
37(1):57-66.
nd
74. Goldsmith LA. Physiology, biochemistry and molecular biology of the skin. 2 ed,
Oxford University, New York, 1991.
75. Golu M. Fundamentele psihologiei. Editura Fundaþiei România de Mâine, Bucureºti,
2005.
76. Golu M, Dãnãilã L. Tratat de Neuropsihologie. Edit Med, 2006.
77. Goodale MA, Milner AD. Separate pathways for perception and action. Trends in
Neuroscience, 1992, 15(1):20–5.
78. Green CB, Besharse JC. Retinal circadian clocks and control of retinal physiology. J
Biol Rhythms, 2004, 19:91-102.
79. Grindley JC, Davidson DR, Hill RE. The role of Pax-6 in eye and nasal development.
Development, 1995, 121:1433-42.
80. Guldin WO, Grusser OJ. Is there a vestibular cortex? Trends Neurosci. 1998, 21:254–
9.
81. Hafting T, Fyhn M, Molden S, Moser M, Moser E. Microstructure of a spatial map in the
entorhinal cortex. Nature, 2005, 436(7052):801–6.
82. Hahn MB, McQuillan PM, Sheplock GJ. Regional Anesthesia. An atlas of Anatomy and
Techniques. Mosby, St Louis, Baltimore, Boston, 1996.
83. Haider JF. A Histological Study of Human Olfactory Mucosa: regional Distribution and
Age Related Changes. PhD thesis, University of Health Sciences, Lahore, 2008.
th
84. Haines DE. Neuroanatomy. An atlas of Structures, Sections and Systems. 5 ed,
Lippincott Williams & Wilkins, Philadelphia, Baltimore, New York, 2000.
nd
85. Haines DE. Fundamental Neuroscience. 2 ed, Churchill Livingstone, New York, 2002.
86. Hamilton WJ, Mossman HW. Hamilton, Body and Mossman’s Human Embryology,
Cambridge: Heffer, 1972.
87. Hanley K, Dowd TO, Considine N. A systematic review of vertigo in primary care. Brit J
Gen Pract, 2001, 51(469):666-71.
88. Harlow DE, Barlow LA. Embryonic origin of gustatory cranial sensory neurons. Dev
Biol, 2007, 310(2):317-28.
nd
89. Healey JE, Hodge J. Surgical anatomy. 2 ed, Toronto BC Decker, 1990.
90. Hill DL. Taste development. In: Blass EM, editor. Handbook of Behavioral Neuro-
biology: Developmental Psychobiology. New York: Kluwer/Plenum, 2001, 517.
91. Hotson Rj, Baloh WR. Acute Vestibular Syndrome. N Engl J Med, 1998, 339:680-5.
92. Hubel DH, Wiesel TN. Functional architecture of the macaque monkey visual cortex.
Proceedings of the Royal Society of London, Biological Sciences, 1977, 198(1130):1.59.
93. Inomata H, Tawara A, Anterior and posterior parts of human trabecular meshwork. Jpn
J Ophthalmol, 1984, 28(4):339-48.
94. Ishida K, Panjwani N, Cao Z, Streilein JW. Participation of pigment epithelium in ocular
immune privilege. 3. Epithelia cultured from iris, ciliary body, and retina suppress T-cell activation by
partially non-overlapping mechanisms. Ocul Immunol Inflamm, 2003, 11:91-105.
95. Iizuka M. Welcome to the wonderful world of 3D. Optics and Photonics News, 2007,
(18)4:8-9.
96. Jacobs J, Kahana MJ, Ekstrom AD, Mollison MV, Fried I. A sense of direction in human
entorhinal cortex. Proc Natl Acad Sci USA, 2010, 107:6487–92.
97. Jafek BW, Murrow B, Linschoten M. Evaluation and treatment of anosmia. Curr Opin
Otolaryngol Head Neck Surg, 2000, 8:63-7.
98. Johnson CL, Holbrook KA. Development of human embryonic and fetal dermal
vasculature. J Invest Dermatol, 1989, 93(Suppl):105-9.
99. Johnson KE. Human Developmental Anatomy. Wiley Med Pub, New York, Chichester,
Brisbane, Toronto, Singapore, 1989, 337-49.
100. Johnson M, Shapiro A, Ethier CR, Kamm RD. Modulation of outflow resistance by the
pores of the inner wall endothelium. Invest Ophthalmol Vis Sci, 1992, 33(5): 1670-5.
101. Kahane P, Hoffmann D, Minotti L, Berthoz A. Reappraisal of the human vestibular cortex by
cortical electrical stimulation study. Ann Neurol, 2003, 54(5):615–24.
102. Kahle W, Leonhardt H, Platyer W. Anatomie. Système nerveux. Flammarion--Medicine-
Sciences, Paris, ed 8, 1992, 312-55.
rd
103. Kandel ER, Schwarz JH, Jessell TM. Principles of Neuroscience. 3 Ed, Appleton &
Lange, Norwalk. 1991, 500-11.
104. Kavoi B, Makanya A, Hassanali J, Carlsson H-E, Kiama S. Comparative functional structure of
the olfactory mucosa in the domestic dog and sheep. Annals of Anatomy
– Anatomischer Anzeiger, 2010, 192(5): 329-37.
105. Keller A, Vosshall LB. A psychophysical test of the vibration theory of olfaction. Nature
Neurosci, 2004, 7(4):337–8.
106. Keller A, Vosshall LB. Neuroscience: on the Human Olfactory System. Current Biology,
2004 14:R875, http://www.current-biology.com
107. Kier LE, Staib LH, Davis LM, Bronen RA. MR Imaging of the Temporal Stem: Anatomic
Dissection Tractography of the Uncinate Fasciculus, Inferior Occipito-frontal Fasciculus, and Meyer¢s
Loop of the Optic Radiations. Am J Neuroradiology, 2004, 25(5):677–91.
th
108. Kiernan JA. The Human Nervous System. An Anatomical Viewpoint, 7 ed, Lippincott
– Raven, 1998.
nd
109. Kingsley RE. Concise text of Neuroscience. 2 ed, Lippincott Williams & Wilkins,
Philadelphia, 2000.
110. Kjaer I, Fischer Hansen B. The human vomeronasal organ: prenatal developmental
stages and distribution of luteinizing hormone-releasing hormone. Eur J Oral Sci, 1996, 104(1):34–40.
111. Kobayashi Y, Nakamura H, Funahashi J-I. Epithelial-mesenchymal transition as a
possible mechanism of semicircular canal morphogenesis in chick inner ear. Tohoku J Exp Med,
2008, 215(3):207-17.
112. Kolb B, Whishaw IQ. Fundamentals of human neuropsychology. New York: Worth.
2003.
113. Kosaka K, Toida K, Aika Y, Kosaka T. How simple is the organization of the olfactory
glomerulus?: the heterogeneity of so-called periglomerular cells. Neurosci Res, 1998, 30: 101-10.
114. Kratzing JE. Anatomy and histology of the nasal cavity of the koala (Phascolarctos
Cinereus). J Anat, 1984, 138:55-65.
115. Krimm RF. Factors that regulate embryonic gustatory development. BMC Neurosci,
2007, 8 Suppl 3(1);S4.
116. Kumar P, Kumar S, Singh Y. Histological studies on the nasal ethmoturbinates of
goats. Small Ruminant Res, 1993, 11(1):85-92.
117. Lamb TD, Pugh EN, Jr. Dark adaptation and the retinoid cycle of vision. Prog Retin Eye
Res, 2004, 23:307-80.
118. Land MF, Fernald RD. The evolution of eyes. Annual Review Neurosci, 1992, 15:1-29.
119. Lane AP, Gomez G, Dankulich T, Wang, H, Bolger, WE, Rawson, NE. The superior
turbinate as a source of functional human olfactory receptor neurons. Laryngoscope 2002, 112:
7:1183-9.
nd
120. Lang J. Skull. Base and Related Structures. Atlas of Clinical Anatomy. 2 ed,
Schattauer, Stuttgart, New York, 2001.
121. Larsen WJ. Human Embryology. Churchill Livingstone, New York, Edinburgh, London,
Melbourne, Tokyo, 1993, 341-51.
122. Larsen WJ. Embryologie humaine. Churchill Livingstone INC New York, 1996, 341-
351.
123. Lasiter PS. Postnatal development of gustatory recipient zones within the nucleus of
the solitary tract. Brain Res Bull. 1992, 28:667-73.
124. Lauter JL, Herscovitch P, Formby C, Raichle ME. Tonotopic organization in human
auditory cortex revealed by pozitron emission tomography. Hearing Res (Elsevier BV), 1985,
20(3):199–205.
125. Leopold DA, Hummel T, Schwob JE, Hong SC, Knecht M, Kobal G. Anterior distribution of
human olfactory epithelium. Laryngoscope, 2000, 110(3 Pt 1):417–21.
126. Leuba G, Kraftsik R. Visual cortex in Alzheimer’s disease: occurrence of neuronal
death and glial proliferation, and correlation with pathological hallmarks. Neurobiol Aging, 1994,
15(1):29-43.
127. Leung CT, Coulombe PA, Reed RR. Contribution of olfactory neural stem cells to tissue
maintenance and regeneration. Nat Neurosci, 2007, 10(6):673-4.
128. Li C (2003). Evaluation of the olfactory deficits by structural medical imaging. In: Doty
RL et al (eds) Handbook of olfaction and gustation. Marcel Dekker, Inc, New York, 593–613.
129. Liman ER. Use it or lose it: molecular evolution of sensory signaling in primates.
Pflugers Arch, 2006, 453(2):125-31.
130. Lippert H. Lehrbuch Anatomie. Urban & Fischer, Munchen – Jena, 2000.
131. Lupu S. Neuropsihologie. 64- http://www.scribd.com/doc/55897072/22/C-SENSI-
BILITATEA-OLFACTIVA-MIROSUL
132. Mangold JE, Hill DL. Postnatal development of gustatory nerve terminal fields in control
rats. Chem Senses, 2005, 30:A126-A132.
th
133. Martini FH. Fundamentals of Anatomy and Physiology, 7 ed, 2006.
134. Martini FH. Embryology Atlas. The Integumentary System. 1969.
135. Maunsell J, Van Essen D. Functional properties of neurons in middle temporal visual
area of the macaque monkey. I. Selectivity for stimulus direction, speed, and orientation. J
Neurophysiol, 1983, 49(5): 1127–47.
136. McCrea RA, Gdowski GT, Boyle R, Belton T. Firing behavior of vestibular neurons
during active and passive head movements: Vestibulo-spinal and other non-eye--movement related
neurons. J Neurophysiol, 1999, 82:416–28.
th
137. McMinn RMH. Last’s Anatomy. Regional and Applied. Churchill Livingstone, 8 ed,
Edinburgh, London, Melbourne, New York, 1990.
th
138. Melfi RC. Perman’s oral embryology and microscopic anatomy. 8 ed, Philadelphia,
Lea & Febiger, 1988.
139. Meredith M. Human Vomeronasal Organ Function: A Critical Review of Best and Worst
Cases, Review, 2001
140. Miani C, Ortolani F, Bracale AMB, Petrelli L, Staffieri A, Marchini M. Olfactory mucosa
histological findings in laryngectomees. Eur Arch Otorhinolaryngol, 2003, 260:529-35.
141. Middlebrooks, JC. Auditory System: Central Pathways. In Squire. Encyclopedia of
Neuroscience. Academic Press. 2009, 745–52.
142. Mistretta CM. Developmental neurobiology of the taste system. In: Getchell TV, Doty
RL, Bartoshuk LM, Snow JB, editors. Smell and Taste in Health and Disease. New York. Raven
Press; 1991, 35.
143. Mistretta CM, Hill DL. Development of the taste system: basic neurobiology. In:
Doty RL, editor. Handbook of Olfaction and Gustation. New York: Marcel
Dekker; 2003. 759.
144. Monbaerts P. Development of the olfactory system. Semin Cell Dev Biol, 1997, 8:151-
213.
145. Montgomery RL. Head and Neck Anatomy with Clinical Correlations. New York,
McGraw-Hill, 1981.
146. Montgomery TM. Anatomy, Physiology, and Pathology of the Human Eye. 1998.
www.tedmontgomery.com/the_eye/optcnrve.html
147. Moore JK. Organization of the human superior olivary complex. Microsc Res Tech,
2000, 51(4):403-12.
rd
148. Moore K. Clinical Oriented Anatomy. 3 ed, Wiliams & Wilkins, Baltimore, Hong Kong,
London, Munich, Philadelphia, Sydney, Tokio, 1992, 702-19.
th
149. Moore KL, Persaud TVN. The Developing Human. Clinically Oriented Embryology. 7
ed, Saunders, 2003.
150. Moore KL, Persaud TVN. The developing human. Clinically oriented Embryology, 8-th
Ed. Saunders Elsevier, Philadelphia, 2008, 420-430.
151. Moore SJ, Munger BL. The early ontogeny of the afferent nerves and papillary ridges in
human digital glabrous skin. Dev Brain Res, 1989, 48:119-22.
152. Moran DT, Rowley JC, Jafek BW, Lovell MA. The fine structure of the olfactory mucosa
in man. J Neurocytol, 1982, 11(5):721–46.
153. Morrison EE, Costanzo RM. Morphology of the human olfactory epithelium. J Comp
Neurol, 1990, 297:1-13.
154. Morrison EE, Costanzo RM. Morphology of olfactory epithelium in humans and other
vertebrates. Microsc Res Tech, 1992, 23(1):49-61.
155. Mort RL, Hay L, Jackson IJ. Ex vivo live imaging of melanoblast migration in embryonic
mouse skin. Pigment Cell Melanoma Res, 2010, 23(2):299-301.
156. Mortimer CB, Kraft S. Ophtalmology. In: Gross A, Gross P, Langer B (Eds): A Complete
Guide for Patients and Their Friends. Toronto, Harper & Collins, 1987.
157. Moses RA, Grodzki WJ, Etheridge EL, Wilson CD. Schlemm’s canal: the effect of
intraocular pressure. Invest Ophthalmol Vis Sci, 1981, 20(1):61-8.
158. Mountcastle VB. Modality and topographic properties of single neurons of cat’s somatic
sensory cortex. J Neurophysiol, 1957, 20(4):408-34.
159. Nadol JB Jr. Synaptic morphology of inner and outer hair cells of the human organ of
Corti. J Elect Micr Tech, 1990, 15:187-96.
160. Nakashima T, Kimmelman CP, Snow JB. Structure of human fetal and adult olfactory
epithelium. Arch Otolaryngol, 1984, 110:641-6.
161. Nakashima T, Kimmelman CP, Snow JB Jr. Immunohistopathology of human olfactory
epithelium, nerve and bulb. Laryngoscope. 1985, 95(4):391-6.
162. Nakashima T, Tanaka M, Inamitsu M, Uemura T. Immunohistopathology of variations of human
olfactory mucosa. Eur Arch Otorhinolaryngol, 1991, 248(6):370-5.
163. Nibu K, Li G, Zhang X, Rawson NE, Restrepo D, Kaga K, Keane WM, Rohstein JL.
Olfactory neuron-specific expression of NeuroD in mouse and human nasal mucosa. Cell Tissue Res,
1999, 298(3):405–14.
164. Northcutt RG. Taste buds: development and evolution. Brain Behav Evol. 2004,
64(3):198-206.
165. Okada T, Ernst OP, Palczewski K, Hofmann KP. Activation of rhodopsin: new insights from
structural and biochemical studies. Trends Biochem Sci, 2001, 26:318-24.
166. Olteanu A, Lupu V. Neurofiziologia sistemelor senzitivo-senzoriale. Editura Presa

Universitarã Clujeanã, Cluj-Napoca, 2000.
167. Osborn JW. Dental anatomy and embryology. Oxford, Blackwell Scientific Publ, 1981.
168. Oyster CW. The Human Eye. Structure and Function. Sinauer Ass Inc Publ,
Sunderland, Massachusetts, 1999.
169. Papilian V, Papilian VV. Manual practic de disecþie ºi descoperiri anatomice. Ed.
Dacia, Cluj-Napoca, 1994.
170. Paulsen DF. Basic Histology. Examination and Board Review. Lange Medical Book.
Prentice-Hall International Inc, 1990.
171. Petersen CI, Jheon AH, Mostowfi P, Charles C, Ching S, Thirumangalathu S, Barlow LA,
Klein OD. FGF signaling regulates the number of posterior taste papillae by controlling progenitor field size.
PLoS Genet, 2011, 7(6):e1002098.
172. Petrovanu I, Zamfir M, Pãduraru D, Stan C. Emisferele cerebrale. Sisteme informa-
þionale. Ed Intact, Buc, 1999.
173. Pettepher C, Lambert W, Nanney L, Dalley A, Zent R, Jerome J. Cell and Tissue
Biology. Spring, 2005.
174. Pickens WL, Warner RR, Boissy YL, Boissy RE, Hoath SB. Characterization of vernix
caseosa: water content, morphology, and elemental analysis. J Invest Dermatol. 2000, 115(5):875-81.
175. Philbeck JW, Behrmann M, Biega T, Levy L. Asymmetrical perception of body rotation
after unilateral injury to human vestibular cortex. Neuropsychologia, 2006, 44(10):1878–90.
176. Polakowska RR, Piacentini M, Bartlett R, Goldsmith LA, Haake AR. Apoptosis in
human skin development: morphogenesis, periderm, and stem cells. Dev Dyn, 1994, 199(3):176-88.
177. Proctor B. Surgical Anatomy of the Ear and Temporal Bone. Thieme Med Publ,
Stuttgart, New York, 1989.
178. Purves D, Augustine GJ, Fitzpatrick D, Katz LC, LaMantia A-S, McNamara JO, Williams
nd
SM. Neuroscience. 2 ed. Sunderland (MA), Sinauer Associates, 2001.
179. Qiu FT, von der Heydt R. Figure and Ground in the Visual Cortex: V2 Combines
Stereoscopic Cues with Gestalt Rules. Neuron, 2005, 47:155–66.
180. Rauber, Kopsch. Anatomie der Menschen. Lehrbuch und Atlas, Thieme, Stuttgart, New
York, 1998.
181. Rauschecker JP, Tian B, Hauser M. Processing of complex sounds in the macaque
nonprimary auditory cortex. Science, 1995, 268:111–4.
182. Rauschecker JP, Tian B, Pons T, Mishkin M. Serial and parallel processing in rhesus
monkey auditory cortex. J Comp Neurol, 1997, 382:89–103.
183. Reed GM, Sheppard VF. Basic structures of the head and neck. Philadelphia, WB
Saunders, 1976.
184. Revaz SA, Guyot JPh, Stalder H. Vertige. Primary Care, 2004, 4(9):171-6.
185. Rissmann R, Groenink HWW, Gooris GS, Oudshoorn MHM, Hennink WE, Ponec M,
Bouwstra JA. Temperature-induced changes in structural and physicochemical properties of vernix
caseosa. J Invest Dermatol, 2008, 128(2):292-9.
th
186. Romanes GJ. Cunningham’s Manual of Practical Anatomy. Head and Neck, 5 ed,
Oxford Medical Publ, Oxford, New York, Tokyo, 1986.
187. Rosa MG, Tweedale R. Visual areas in lateral and ventral extrastriate cortices of the
marmoset monkey. J Comp Neurol, 2000, 422(4):621–51.
th
188. Ross MH, Pawlina W. Histology: A Text and Atlas. Lippincott Williams & Wilkins, 6 ed,
2010
189. Rouvière H, Delmas A. Anatomie humaine descriptive, topographique et fon-cionelle,
tome 1 (tête et cou), 2002, Ed. Masson, Paris, 2002, 382-411.
190. Ruano-Gil D, Costa-Vila J, Barastegui C. Arrangement of the sclerocorneal trabecular
system in human fetuses. Acta Anat (Basel), 1986, 127(3):233-6.
th
191. Sadler TW. Langman’s medical embryology. 6 ed., Williams & Wilkins Co, London,
1990.
192. Sadler TW. Langman’s Medical Embryology, 9-th Ed. Lipincott Williams&Wilkins,
Philadelphia, 2004, 415-426.
193. Sangari SK, Sengupta P, Pradhan S. Histogenesis of human olfactory mucosa. J ASI,
1992; 41(2):111-5.
194. Schubert MC, Minor LB. Vestibulo-ocular physiology underlying vestibular hypo-
function. Phys Ther, 2004, 84:373–85.
195. Schwob JE, Costanzo RM. Regeneration of the Olfactory Epithelium. The Senses: A
Comprehensive Reference, 2008, 4:591-612.
196. Seeley RR, Stephens TD, Tate Ph. Anatomy and Physiology, International Ed, 1991.
197. Seldon HL. Structure of human auditory cortex. I. Cytoarchitectonics and dendritic
distributions. Brain Res, 1981, 229(2):277-94.
198. Seldon HL. Structure of human auditory cortex. II. Axon distributions and morpho-logical
correlates of speech perception. Brain Res, 1981, 229(2):295-310.
199. Seldon HL. Structure of human auditory cortex. III. Statistical analysis of dendritic trees.
Brain Res, 1982, 249(2):211-21.
200. Shore SE. Auditory/Somatosensory Interactions. In Squire. Encyclopedia of Neuro-
science. Academic Press. 2009, 691–5.
th
201. Sicher H, DuBrul EL. Oral anatomy. 6 ed, St Louis, CV Mosby, 1975.
202. Sincich L, Park K, Wohlgemuth M, Horton J. Bypassing V1: a direct geniculate input to
area MT. Nat Neurosci, 2004, 7(10):1123–8.
203. Sit AJ, Coloma FM, Ethier CR, Johnson M. Factors affecting the pores of the inner wall
endothelium of Schlemm’s canal. Invest Ophthalmol Vis Sci, 1997, 38(8): 1517-25.
204. Skandalakis JE, Skandalakis PN, Skandalakis LJ. Surgical Anatomy and Technique. A
Pocket Manual. Springer Verlag, 1995.
205. Smith PF. Vestibular-hippocampal interactions. Hippocampus. 1997, 7:465–71.
206. Smith TD, Bhatnagar KP. The human vomeronasal organ. Part II. Prenatal
development. J Anat, 2000, 197:421-36.
rd
207. Snell RS. Clinical Neuroanatomy for Medical Students. 3 ed, Little, Brown Company,
Boston, Toronto, London, 1992.
th
208. Snell RS. Clinical Anatomy for medical students. 5 ed. Little, Brown and Comp,
Boston, 1995.
209. Sollars SI, et al. Age-related decrease of the chorda tympani nerve terminal field in the
nucleus of the solitary tract is prevented by dietary sodium restriction during development. Neurosci,
2006; 137:1229-34.
210. Spoendlin H. Innervation densities of the cochlea. Acta Otolaryngol, 1972, 73:235-48.
211. Stanciu C. Introducere în Psihofiziologie – Integrarea neuroendocrinã. Editura

Fundaþiei România de Mâine, Bucureºti, 2000.
212. Standring Susan, Ellis H, Healy JC, Johnson D, Williams A. Gray’s Anatomy, 39-th ed.,
Ed. Elsevier Churchill Livingstone, Edinburgh, 2005, 681-700.
213. Stewart RE, Hill DL. The developing gustatory system: functional, morphological
and behavioral perspectives. In: Simon SA, Roper S, editors. Mechanisms of
Taste Perception. Raton B FL. CRC Press; 1993. 127.
214. Strickland JS. Music and the brain in childhood development. Childhood Education.
2001, 78(2):100–4.
215. Stirling JD, Elliott R. Introducing Neuropsychology, Psychology Press, 2008.
216. Stowers L, Holy TE, Meister M, Dulac C, Koentges G. Loss of sex discrimination and
male-male aggression in mice deficient for TRP2. Science, 2002 295(5559): 1493-500.
217. Straka H, Baker R, Gilland E. The frog as a unique vertebrate model for studying the
rhombomeric organization of functionally identified hindbrain neurons. Brain Res Bull, 2002, 57:301–
5.
218. Strauss O. The retinal pigment epithelium in visual function. Physiol Rev, 2005, 85:845-
81.
219. Suarez C, Diaz C, Tolivia J, Alvarez JC, Gonzalez del Rey C, Navarro A. Mor-phometric
analysis of the human vestibular nuclei. Anat Rec, 1997, 247: 271–88.
220. Sugiura T, Mizokami K, Yamamoto M. The development of human trabecular
meshwork. Nippon Ganka Gakkai Zasshi, 1991, 95(12):1238-43.
221. Tascioglu AB. Brief review of vestibular system anatomy and its higher order
projections. Neuroanatomy, 2005; 4:24–7.
rd
222. Ten Cate AR. Oral histology: development, structure and function. 3 ed, Mosby
– Year Book, Inc, St. Louis, 1989.
223. Testut L, Latarjet A. Traité d’anatomie humaine, Ed. Doin & Cte, Paris, 1928, 649-715.
224. Thirumangalathu S, Harlow DE, Driskell AL, Krimm RF, Barlow LA. Fate mapping of
mammalian embryonic taste bud progenitors. Development, 2009, 136(9):1519-28.
225. Tian B, Fritz J, Ojima O, Mishkin M, Rauschecker JP. Hierarchical processing of
monkey calls within different areas of auditory cortexin the macaque. Soc Neurosci Abstr 1997.
23:805.19.
226. Toris CB, Yablonski ME, Wang YL, Camras CB. Aqueous humor dynamics in the aging
human eye. Am J Ophthalmol, 1999, 127(4):407-12.
th
227. Tortora GJ. Principles of human anatomy. 5 ed, New York, Harper & Row, 1988.
228. Trotier D et al. The vomeronasal cavity in adult humans. Chemical Senses. 2000,
25(4):369–80.
th
229. Truex RC, Carpenter MB. Human Neuroanatomy. 6 Ed, Williams & Wilkins, Baltimore.
1969, 347–56.
230. Uchino Y, Sato H, Zakir M, Kushiro K, Imagawa M, Ogawa Y, Ono S, Meng H, Zhang
X, Katsuta M, Isu N, Wilson VJ. Commissural effects in the otholith system. Exp Brain Res, 2001,
136:421–30.
231. Vidal PP, de Waele C, Vibert N, Muhlethaler M. Vestibular compensation revisited.

Otolaryngol. Head Neck Surg, 1998; 119:34–42.
232. Vokshoor A, McGregor J. Olfactory System Anatomy. 2011. http://emedicine.
medscape.com/article/835585
233. Wachowiak M, Shiple MT. Coding and synaptic processing of sensory information in
the glomerular layer of the olfactory bulb. Seminars in Cell & Develop Biology, 2006, 17(4):411-23.
234. Walsh KW, Darby D. Neuropsychology, Churchill Livingstone, 2005.
235. Wang Xiao-jun, Gao Chen, Norgren RB Jr. Cellular interactions in the development of
the olfactory system: An ablation and homotypic transplantation analysis. J Neurobiol, 2001, 49:29–
39.
236. Warr WB, Guinan JJ Jr. Efferent innervation of the organ of Corti: two separate
systems. Brain Res, 1979, 173(1): 152-5.
237. Webster DB, Popper AN, Fay RR. The Mammalian Auditory Pathway: Neuro-anatomy.
Springer-Verlag, 1992.
238. Wenkel H, Streilein JW. Evidence that retinal pigment epithelium functions as an
immune-privileged tissue. Invest Ophthalmol Vis Sci, 2000, 41:3467-73.
239. Wiederholt M. Direct involvement of trabecular meshwork in the regulation of aqueous
humor outflow. Curr Opin Ophthalmol, 1998, 9(2):46-9.
240. Williams PL, Warwick R, Dyson M, Bannister LH. Gray’s Anatomy. Thirty-seventh ed, Churchill
Livingstone, Edinburgh, London, Melbourne, New York, 1989, 1180-219.
241. Wilson-Pauwels L, Akesson EJ, Stewart PA. Cranial nerves: anatomy and clinical
comments. Toronto, BC Decker, 1988.
242. Witt M, Hummel T. Vomeronasal versus olfactory epithelium: is there a cellular basis for
human vomeronasal perception? Int Rev Cytol, 2006, 248:209–59.
243. Witt M, Reutter K. Embryonic and early fetal development of human taste buds: a
transmission electron microscopical study. Anat Rec. 1996, 246(4):507-23.
244. Won J. The Vomeronasal Organ: An objective anatomic analysis of its prevalence. Ear, Nose &
Throat Journal. 2000, http://www.highbeam.com/doc/1G1-65072302.html
245. Wyatt TD. Pheromones and Animal Behaviour: Communication by Smell and
Taste. Cambridge: Cambridge University Press. 2003, 295
246. Wysocki CJ, Preti G. Facts, fallacies, fears, and frustrations with human pheromones.
Anat Rec. Part a, Discoveries in Molecular, Cellular, and Evolutionary Biology, 2004, 281(1):1201–11.
247. Yamagishi M, Nakamura H, Takahashi S, Nakano Y, Iwanaga T. Olfactory receptor cells:
immunocytochemistry for nervous system-specific proteins and re-evaluation of their precursor cells. Arch
Histol Cytol. 1989, 52 (Suppl):375-81.
248. Young PA, Young PH. Basic Clinical Neuroanatomy. Williams & Wilkins, Baltimore,
Maryland, 2000.
nd
249. Zaidel DW, Carterette EC, Friedman MP. Neuropsychology. 2 ed, Academic Press,
1994.
250. Zhang LL, Ashwell KW. The development of cranial nerve and visceral afferents to the
nucleus of the solitary tract in the rat. Anat Embryol (Berl), 2001, 204:135-9.
251. Zou Z, Li F, Buck LB. Odor maps in the olfactory cortex. PNAS, 2005, 107:17451-8.
252. http://www.myclearvision.com
SECÞIUNE PLANªE
Planºa I. Disecþia pe cale superioarã a orbitei;

aripa micã sfenoidalã a fost îndepãrtatã
1. apofiza crista galli; 2. n. optic; 3. a. oftalmicã; 4. canalul optic; 5. porþiunea lateralã, îngustã, a fisurii orbitale
superioare este obturatã de o membranã fibroasã; 6. partea orbitalã a osului fromtal.
Planºa II. Disecþia pe cale superioarã a orbitei:

porþiunea extraconalã a fisurii orbitale superioare
1. crista galli; 2. n. optic; 3. a. oftalmicã; 4. porþiunea lateralã a fisurii orbitale superioare este obturatã de o
membranã fibroasã; 5. n. trohlear; 6. n. frontal; 7. n. lacrimal; 8. ºanþul prechiasmatic.
Planºa III. Disecþia pe cale superioarã a orbitei

1. mucoasa sinusului frontal; 2. mucoasa unei celule etmoidale superioare; 3. n. optic; 4. a. oftalmicã;
5. n. trohlear; 6. n.frontal; 7. m. levator al pleoapei superioare; 8. m. drept superior; 9. n. lacrimal.
Planºa IV. Disecþia pe cale superioarã a orbitei

1. sinusul frontal; 2. n. frontal; 3. a. oftalmicã; 4. n. nazociliar; 5. a. etmoidalã posterioarã; 6. n. trohlear;
7. n. optic; 8. m. levator al pleoapei superioare (secþionat); 9. m. drept superior (secþionat); 10. v. oftal-micã
superioarã; 11. a. ciliarã posterioarã; 12. a. lacrimalã; 13. a. oftalmicã.
Planºa V. Disecþia orbitei pe cale superioarã

1. n. frontal, v. oftalmicã superioarã; 2, 3. n. nazociliar; 4. n. optic; 5. mm. ridicãtor al pleoapei supe-rioare ºi drept superior;
6. periorbita; 7. ramura inferioarã a n. oculomotor; 8. n. abducens; 9. a. lacrimalã;
10. a. oftalmicã.
Planºa VI. Disecþia orbitei pe cale superioarã

1. a. oftalmicã; 2. n. nazociliar; 3. m. drept intern; 4. gg. ciliar; 5. n. optic; 6. a. ciliarã posterioarã;
7. n. ciliar lung; 8. ramura inferioarã a n. oculomotor; 9. n. abducens.
Planºa VII. Secþiune oblicã prin stânca temporalului (partea dreaptã),

vedere antero-internã
1. cavitatea timpanicã, membrana timpanului; 2. n. facial; 3. cohleea.
Planºa VIII. Aspect extern al porþiunii pietroase a osului temporal (partea stângã)
1. canalul carotic, prin apexul pietros; 2. canalul musculotubar; 3. procesul stiloid; 4. celule mastoi-diene; 5. attica;
6. cavitatea timpanicã; 7. meatul auditiv extern.
Planºa IX. Aspect extern al porþiunii pietroase a osului temporal (partea dreaptã)
1. antrul mastoidian; 2. eminenþa piramidalã; 3. meatul acustic extern; 4. canalul facialului; 5. cohleea;
6. fereastra ovalã; 7. promontoriul.
Planºa X. Aspect extern al porþiunii pietroase a osului temporal (partea dreaptã)

1. canale semicirculare, lateral ºi posterior; 2. antrul mastoidian; 3. procesul mastoidian; 4. procesul stiloid; 5.
ferastra ovalã; 6. canalul carotic; 7. promontoriul.

Anatomia Descriptiva PRINT 108 Ex

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Anatomia Descriptiva PRINT 108 Ex

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

ANATOMIA DESCRIPTIVÃ ªI CLINICÃ A ORGANELOR DE SIMÞ 1

Dumitru Pãduraru, Anca Sava, Laurian Frâncu, Cristinel Stan

ANATOMIA DESCRIPTIVÃ ªI CLINICÃ

Coperta: Marius ATANASIU

Editura „Gr. T. Popa”

Tiparul executat la Tipografia Universităţii de Medicină şi Farmacie "Gr. T. Popa" Iaşi

Dumitru Pãduraru, Anca Sava,

Capitolul 1. DATE GENERALE . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 9

Capitolul 2. SISTEMUL VIZUAL . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 15

2.4. Segmentul central al sistemului vizual . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 46

Capitolul 3. SISTEMUL AUDITIV . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 84

3.5. Implicaþii clinice privind sistemul auditiv . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 116

Capitolul 4. SISTEMUL VESTIBULAR . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 121

Capitolul 5. SISTEMUL GUSTATIV . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 138 5.1.

Capitolul 6. SISTEMUL OLFACTIV . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 151 6.1.

Capitolul 7. SISTEMUL TEGUMENTAR . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 166

Bibliografie .............................................. 183

Secþiune planºe . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 195

Lucrarea de faþã, Anatomia descriptivã ºi clinicã a organelor de simþ,

se descriu sistemele receptoare ale fiecãrui analizator ºi apoi calea de

Dezvoltarea psihicã a omului începe cu dezvoltarea componentei

1.1. LEGILE SENZAÞIILOR

Neuropsihologii au studiat senzaþiile ºi au sistematizat mai multe legi dupã

Legea compensaþiei se referã la faptul cã absenþa sau slaba dezvoltare a unui

– Segmentul de recepþie sau periferic, reprezintã fie terminaþii

Organele de simþ rãspund la stimuli prin generarea unor potenþiale de acþiune

Adaptarea receptorilor reprezintã viteza cu care receptorii descoperã

Clasificarea receptorilor se face dupã mai multe criterii: relaþiile cu

c. Nociceptorii rãspund la stimuli dureroºi. Sunt reprezentaþi de termi-naþiile

Sistemul vizual realizeazã comunicarea organismului cu lumea

lumina trece prin cristalin. Forma cristalinului se poate ajusta prin

2.1. DEZVOLTAREA EMBRIOLOGICÃ

2.1.1. Procese histogenetice

neuroporului anterior. Dezvoltarea lor este dependentã de endodermul farin-

care duc în final la formarea camerei posterioare. Mezodermul rãmas

2.2. SEGMENTUL RECEPTOR AL SISTEMULUI VIZUAL

Anatomia globului ocular

Diametrul antero-posterior are 24-25 mm, diametrul transversal are 23,6

Globul ocular se gãseºte în jumãtatea anterioarã a orbitei, astfel încât

2.2.4. Mijloace de fixare

Menþinerea globului ocular în poziþie este realizatã de urmãtoarele

2.2.5. Compartimentarea globului ocular

Globul ocular cuprinde în interior douã compartimente inegale, separate

2.2.6. Tunica fibroasã

Tunica fibroasã, protectoare, este alcãtuitã din douã componente

Fig. 1. Inserþia muºchilor oculari extrinseci pe sclerã

Fig. 2. Secþiune frontalã prin orbitã cu evidenþierea muºchilor extrinseci ºi capasulei

– Faþã interioarã priveºte spre coroidã de care este separatã prin

– Substanþa proprie este o reþea de fascicule de fibre colagene ºi

L Vascularizaþia ºi inervaþia sclerei

2.2.6.2. Corneea transparentã

Corneea transparentã este de formã discoidalã, cu o grosime medie de

– Faþa posterioarã limiteazã înainte camera anterioarã a globului ocular

ochiului. Reþeaua trabecularã este modelatã ca o serie de despicãturi

L Vascularizaþia ºi inervaþia corneei

2.2.7. Tunica vascularã (uvea)

Tunica mijlocie este denumitã vascularã deoarece conþine cele mai

Coroida este un strat puternic pigmentat de þesut conjunctiv caracterizat

L Vascularizaþia ºi inervaþia coroidei

Arterele ciliare lungi posterioare perforeazã sclera în vecinãtatea

2.2.7.2. Corpul ciliar

raport cu umoarea apoasã din camera posterioarã a ochiului. Faþa posterioarã

Ajustarea finã individualã a fibrelor musculare permite focalizarea