MINISTERUL APĂRĂRII A REPUBLICII MOLDOVA

ACADEMIA MILITARĂ A FORȚELOR ARMATE

CATEDRA ARTĂ MILITARĂ

REFERAT
Tema: Arta Militară în Epoca Moderna. Tactica in viziunea lui Jomini

Autor: Soldat clasa 3 Guțan Igor

Indrumator: Colonel (r) Timercan Sergiu

Chisinau 2020
Cuprins
1. Arta războiului în viziunea lui Jomini
2.Strategia
3. Marea tactică
4. Principiul fundamental al războiului.
5. Reflecţii asupra liniilor de operaţii
6.Concluzii
7.Bibliografie
Arta războiului în viziunea lui Jomini
Riguros, exact, ca un ceasornic elveţian, Henri de Jomini (1779 – 1869) a adus
reflecţie şi şarm artei militare. Unui spirit de observaţie dezvoltat, i se adaugă
talent şi foarte multă experienţă, poate şi un pic de nemulţumire, provenită din
faptul că nu toată lumea l-a înţeles. Mai ales că a avut şansa să trăiască o parte din
vremea marilor campanii şi să reflecteze asupra lor. El a fost ofiţer elveţian. Un
ofiţer elveţian avansat la gradul de colonel de către Napoleon. A participat la
bătăliile de la Jena şi Eylau, la începutul războiului cu Spania. La 28 de ani devine
general de brigadă. Participă la campania din Rusia, apoi, dezamăgit, trece de
partea ruşilor şi participă la bătălia de la Leipzig. În 1828 ia parte, împreună cu
fostul său elev, ţarul Nicolae I, la campania împotriva turcilor.
Participă la înfiinţarea Academiei militare din Moscova. În 1837, este publicată
opera sa fundamentală Manual al artei războiului, un manual destinat viitorului ţar,
Alexandru. Ca şi Clausewitz, Jomini se ocupă de arta războiului. Şi el scrie că
trecerea de la politică la război este o combinaţie „prin care un om de stat trebuie
să judece când un război este convenabil, oportun, chiar indispensabil, şi să
determine diversele operaţii necesare pentru atingerea scopului.
Motivele pentru care un stat duce un război sunt, după Jomini, următoarele:
 pentru a revendica drepturi sau pentru a se apăra;
 pentru a-şi satisface mari interese publice, cum sunt cele care ţin de comerţ, de
industrie şi de tot ceea ce priveşte prosperitatea naţiunilor;
 pentru a susţine vecinii sau pentru a menţine echilibrul politic;
 pentru a îndeplini stipulaţiile de alianţe ofensive şi defensive;
 pentru a propaga doctrine, a le comprima sau a le apăra;
 pentru a extinde influenţa sa sau puterea sa prin achiziţii necesare statului;
 pentru a salva independenţa naţională ameninţată;
Fiecare dintre aceste războaie poate fi ofensiv sau defensiv. Dar mai sunt şi alte
circumstanţe şi complicaţii ale situaţiilor ce generează războaie, cărora Jomini le
acordă atenţia cuvenită. Ele provin din situaţia specifică a părţilor, astfel:
1. Războiul dus de unul singur împotriva unei alte puteri;
2. Războiul dus de unul singur împotriva mai multor stat aliate între ele;
3. Războiul dus, împreună cu un stat aliat, împotriva unui singur inamic;
4. Războiul în care eşti parte principală sau numai un auxiliar;
5. În acest din urmă caz, se va interveni de la începutul războiului sau în timpul
unei lupte deja mai mult sau mai puţin angajate;
 6. Teatrul va fi pe teritoriul ţării inamice, al unui aliat sau pe teritoriul propriu;
7. Dacă războiul este de invazie, el poate fi vecin sau îndepărtat, înţelept şi cu
măsură sau extravagant;
8. Războiul poate fi naţional, fie împotriva noastră, fie împotriva inamicului;
9. În sfârşit, există războaie civile şi religioase la fel de periculoase şi de
deplorabile.
Toate aceste comportamente depind, după Jomini, de ceea ce el numeşte politică
militară sau filozofie a războiului.
În ceea ce priveşte strategia, Jomini elaborează o serie de idei care vor conta mult
în definiţiile viitoare. El spune că arta militară are cinci ramuri principale:
 Strategia;
 Marea tactică;
 Logistica
 Tactica de detaliu
 Arta ingineresca
El le va trata doar pe primele trei. În aceste sens, apelează la o metodologie.
Presupune că o armată intră în campanie. Prima grijă a comandantului va fi să
convină cu decidentul politic (cu guvernul) ce fel de război va duce. Apoi, el va
trebui să studieze teatrul de confruntare. În urma concluziilor care se desprind, el
va alege, împreună cu şeful statului, baza de operaţii cea mai convenabilă, în
funcţie de frontierele sale, de cele ale aliaţilor şi de alţi factori. În raport cu aceste
alegeri, se va fixa scopul care urmează să fie atins şi zona de operaţii ce se va
adopta. Comandantul va formula un prim obiectiv pentru întreprinderile sale, va
alege linia de operaţii pe care le va duce în acest punct, fie ca linie temporară, fie
ca linie definitivă, astfel încât să ofere cele mai multe avantaje, fără asumarea unor
riscuri prea mari.
El spune că tot ceea ce cuprinde un teatru de război ţine de domeniul strategiei,
care presupune:
1. definirea acestui teatru şi a diverselor combinaţii pe care acesta le oferă;
2. determinarea punctelor decisive care rezultă din aceste combinaţii şi a direcţiei
celei mai favorabile care trebuie dată acţiunilor;
3. alegerea şi stabilirea bazei fixe şi a zonei de operaţii;
4. determinarea punctului obiectiv care se propune, fie ofensiv, fie defensiv;
5. fronturile de operaţii, fronturile strategice şi linia de apărare;
6. alegerea liniilor de operaţii care duc de la bază la punctul obiectiv sau la frontul
strategic ocupat de armată;
Cea de a doua ramură indicată este tactica, prin care Jomini înţelege manevrele
unei armate pe câmpul de bătaie sau de luptă şi diversele formaţiuni pentru a duce
trupele la atac.
Cea de a treia ramură este logistica sau arta practică de a pune în mişcare armatele,
detaliul material al marşurilor şi formaţiunilor, aşezarea taberelor şi
cantonamentelor, într-un cuvânt, execuţia combinaţiilor strategiei cu tactica.
Marea tactică, după Jomini, cuprinde următoarele obiective:
1. alegerea poziţiilor şi a liniilor bătăliei defensive;
2. raportul şi relaţia apărare-ofensivă în luptă;
3. diferitele ordini de bătaie sau marile manevre proprii atacului unei linii inamice;
4. întâlnirea a două armate în marş şi bătăliile neprevăzute;
5. surprinderile armatelor;
6. dispoziţiile pentru conducerea trupelor în luptă;
7. atacul poziţiilor şi taberelor retrase;
8. ajutorul.
Toate celelalte operaţii ale războiului intră în ceea ce Jomini numeşte detalii ale
micului război. Acestea sunt: convoierea, furajele, luptele parţiale ale avangărzii
sau ariergărzii, atacul posturilor mici, cu alte cuvinte tot ce este executat de o
divizie sau de detaşamente izolate.
Aceste chestiuni extrem de precise, care nu prea lasă spaţiu de interpretare sau de
manevră cuvintelor, au avut rolul lor în epoca modernă. Este vorba de organizarea
riguroasă a acţiunilor militare, de stabilirea clară a responsabilităţilor războiului, de
delimitarea între politic şi militar, precum şi între diferitele componente ale
dispozitivului militar. Fără astfel de delimitări, acţiunea militară ar fi continuat să
se menţină în confuzia Evului Mediu.
Ulterior, s-a mai ieşit din astfel de rigidităţi, definiţiile fiind mult mai largi, pentru
că aşa sunt şi confruntările, aşa este şi viaţa. Matematica războiului este una de tip
probabilist, chiar haotic, nu toate bătăliile se supun aceloraşi reguli. Nici toate
zilele anului nu sunt la fel.
Despre principiul fundamental al războiului. Jomini este convins că există un
principiu fundamental al tuturor operaţiilor războiului, care guvernează toate
acţiunile şi toate bătăliile, poate cu excepţia celor duse împotriva hoardelor
sălbatice, în care inamicul nu respectă nici un fel de principiu. Acest principiu
consistă în:
1. A duce, prin combinaţii strategice, grosul forţelor unei armate, succesiv, asupra
punctelor decisive139 ale unui teatru de război şi, atât câte este posibil, asupra
comunicaţiilor inamicului fără a le compromite pe cele proprii.
2. A manevra în aşa fel încât să angajezi grosul forţelor numai împotriva
fracţiunilor armatei inamice.
3. În ziua bătăliei, să dirijezi, prin manevre tactice, grosul forţelor tale asupra
punctelor decisive ale câmpului de bătaie sau asupra unor părţi ale liniei inamice.
4. A face în aşa fel încât masele armatei tale să fie nu numai prezente în punctul
decisiv, dar şi să fie puse în acţiune cu energie şi în totalitate, în aşa fel încât să
producă un efort simultan.
Arta războiului constă deopotrivă în a aduce forţele asupra acestor puncte decisive
şi în a identifica, a recunoaşte şi a lovi astfel de puncte. Un teatru general de
operaţii, în definitiv, nu prezintă decât trei zone: dreapta, stânga şi centru. La fel,
fiecare zonă, fiecare front de operaţii, fiecare poziţie strategică şi linie de apărare,
precum şi fiecare linie tactică de bătălie are aceleaşi diviziuni, adică două
extremităţi şi un centru. Or, punctul decisiv se află undeva în aceste locuri.
Important este să-l vezi şi să-l înţelegi în dinamica lui. De aici, importanţa
manevrei pe care o întreprinzi. Ataci pe dreapta, pe stânga sau frontal. Esenţa artei
războiului – spune Jomini – nu constă doar în a alege direcţia de atac, deşi aceasta
reprezintă, totuşi, punctul fundamental al strategiei. Arta războiului ţine de talentul
execuţiei, de energie, de pricepere, de spiritul de orientare, de arta combinării
forţelor între ele şi a forţelor cu mişcarea.
Reflecţii asupra liniilor de operaţii
„Dintre toate evenimentele analizate mai sus şi cele care au urmat primei publicări
a acestui capitol, în 1805, cred putem deduce maximele următoare:
1. Dacă arta războiului consistă în a pune în acţiune cât mai multe forţe posibile în
punctul decisiv al teatrului de operaţii, alegerea liniei de operaţii, fiind primul
mijloc de a ajunge aici, poate fi considerată ca bază fundamentală a unui bun plan
de campanie.
2. Direcţia care se convine să se dea acestei linii depinde nu numai de situaţia
geografică a teatrului de operaţii, ci şi de amplasamentul forţelor inamice pe
eşichierul strategic. Totodată, nu se va şti dacă aceasta va fi dată pe centru sau pe
extremităţi: numai în cazul în care s-ar dispune de forţe infinit superioare, ar fi
posibil să se acţioneze de front şi asupra extremităţilor în acelaşi timp; în oricare
altă circumstanţă, aceasta ar fi o greşeală capital
3. Pentru a manevra în mod înţelept, trebuie evitată formarea a două armate
independente pe aceeaşi frontieră: un astfel de sistem n-ar putea fi convenabil
decât în cazul unor mari coaliţii, sau când ai forţe imense pe care nu le poţi
întrebuinţa în aceeaşi zonă de operaţii, fără să produci încurcături mai periculoase
decât utile. Mai mult, în acest caz, va trebui ca cele două armate să fie subordonate
aceluiaşi şef, care-şi va avea cartierul general în cadrul armatei principale.
4. Ca urmare a acestui principiu, o linie de operaţie simplă, pe aceeaşi frontieră, va
fi mai avantajoasă faţă de una dublă.
5 Liniile divergente pot totuşi să fie convenabile, după o bătălie câştigată sau după
o operaţie strategică prin care s-a reuşit să se divizeze forţele adverse şi să se rupă
centrul său. Atunci este natural să se dea maselor direcţii excentrice pentru a
termina dispersarea celui învins. Dar, chiar dacă acţionează divergent, aceste mase
se găsesc totuşi pe linii interioare, fiind mult mai uşor de reunit decât cele ale
inamicului.
Concluzii
1. Creşterea efectivelor a fost impusă de accentuarea contrastelor şi construcţiilor
politice şi de proliferarea războiului, ca mijloc şi ca soluţie militară pentru
rezolvarea diferendelor politice. Această creştere a determinat, la rândul ei,
creşterea producţiei de armament şi muniţii, adică apariţia industriei de război.
2. S-au lărgit fronturile şi a crescut durata războaielor. La Austerlitz, frontul
depăşea 15 kilometri, iar la Jena, armata lui Napoleon, la un moment dat, s-a
desfăşurat pe 60 de kilometri.
3. A crescut în complexitate actul de comandă şi, în general, sistemele de
conducere, ceea ce a dus la descentralizarea comandamentului; ordinele se nu se
mai dădeau infanteriei, cavaleriei, artileriei, ci diviziei care le întrunea pe toate, iar
mai târziu corpului de armată.

Bibliografie
1.Manualul Artei militare de-a lungul mileniilor Volumul 2
2. Gheorghe Mereuță „Fundamente ale științei militare”