Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Delicventa Juvenila
Delicventa Juvenila
DELINCVENŢA
JUVENILĂ
ÎNDRUMĂTOR,
PROF. CILIBON DANA
ABSOLVENT,
2004
CUPRINS
ARGUMENT . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 4
CAPITOLUL I
Determinante generale şi specifice ale devianţei penale adolescentine . . . 6
1.1 Semnificaţiile moralităţii adolescentine pentru fenomenele de
predelincvenţă şi delincvenţă juvenilă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 6
1.2 Noţiunea de delincvenţă juvenilă şi ambiguitatea
criteriilor ei de definire . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .10
CAPITOLUL II
Teorii şi modele explicative în domeniul delincvenţei juvenile . . . . . . . . .12
2.1 Concepţii şi teorii fundamentale în evaluarea cauzelor
delincvenţei juvenile . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 12
2.2 Teoria „rezistenţei” la frustrare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 16
2.3 Teoria „asocierilor diferenţiale”. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 18
2.4 Teoria „dezorganizării sociale” . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 20
2.5 Teoria „subculturilor delincvente” şi teoria „grupurilor de la marginea
străzii” . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 23
2.6 Teoria „etichetării sociale” . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 26
CAPITOLUL III
Instituţiile care privesc fenomenul delincvenţei juvenile . . . . . . . . . . . . 31
CAPITOLUL IV
Măsuri juridice care privesc fenomenul delincvenţei juvenile . . . . . . . 33
CAPITOLUL V
Referiri la lucrătorii sociali în domeniul delincvenţei juvenile . . . . . . . 43
2
CAPITOLUL VI
Metode şi tehnici de cercetare a tendinţelor de devianţă penală a
adolescenţilor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 44
6.1 Specificul metodologiei utilizate în evaluarea cantitativă şi calitativă a
fenomenului de delincvenţă juvenilă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 44
6.2 Identificarea şi măsurarea factorilor criminogeni ai delincvenţei juvenile
cu ajutorul analizei de dependenţă şi al analizei factoriale . . . . . . . . . . . . 46
6.3 Investigarea minorilor predelincvenţi şi delincvenţi . . . . . . . . . . . . . . 47
CAPITOLUL VII
Rezultatele oferite de ancheta socială . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 50
7.1 Structura anchetei sociale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 50
7.2 Câteva studii de caz privind etiologia comportamentului delincvent
juvenil . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 55
Studiul de caz I . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 58
Studiul de caz II . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 65
Studiul de caz III . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 67
CONCLUZII ŞI PROPUNERI . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
BIBLIOGRAFIE . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
3
ARGUMENT
4
intre mai multe instituti sociale face ca procesul educativ sa devina parte
integranta a unui program comun de actiune elaborat de catre intreaga
societate. Tineretul, majoritatea copiilor de astazi – afirma multi adulti - , este
mai libertin si mai autonom decat alatadata, se revolta mai usor contra
interdictiilor impuse de varsta copilariei si nu mai respecta pe cei varstnici.
Acesta afirmatie care echivaleaza cu recunoasterea unui esec (al educatorului
fata de subiectul actiunii sale) nu este doar un simplu reflex al nostalgiei fata
de o perioada revoluta. Ea pare confirmata de o serie de fapte, atitudini si
conduite ale tinerilor, dedificultatile provocate procesului educativ, de catre
tendintele tot mai insistente ale acestora de a-si afirma dreptul la o identitate
proprie si la o mai mare autonomie morala.
Identificand in mod experimental aceste particularitati ale diferitelor
grupuri de varsta, psihologii si sociologii au descoperit ca exista o creativitate
tipic adolecentina al carei continut contradictoriu se evidentiaza in multiple
conduite de protest sau ostilitate contra autoritatii adultului, intr-o serie de
acte agresive pe care acesta le califica, in raport cu incalacarea normei morale,
ca actiuni deviante.
Experienta acumulata de organizatiile nonguvernamentale (ONG-uri) si
guvernamentale printre care si Organizatia Salvati Copiii, prin programele pe
care le deruleaza de informare,educare, sprijin, indrumare, consiliere si prin
implicarea practica in prevenirea si interventia in rezolvarea unor cazuri in
care copiii sunt victime ale diverselor forme de neglijare in cadrul familiei si a
societatii in care traim, iar multi tineri minori cad prada tentativelor de a
comite fapte penale si mulţi dintre ei ajung in centre de reeducare
(penitenciare pentru minori) in urma infracţiunilor pe care le savarsesc, m-a
condus la alegere acestei teme interesante a delincventei juvenile.
5
CAPITOLUL I
6
întotdeauna fapte penale în adevăratul înţeles al termenului, prin încălcarea
legilor în vigoare. În ansamblul lor, ele reprezintă manifestări agresive de
respingere a autorităţii adultului prin care se încearcă afirmarea ostentativă a
independenţei şi autonomiei morale, in condiţiile existenţei unei personalităţi
caracterizate încă prin imaturitate şi labilitate.
O asemenea formă de devianţă cu caracter moral caracterizează situaţia
acelor adolescenţi care trăiesc cu intensitate tulburările pubertare ale acestei
perioade de vârstă şi care, datorită unui climat familial inadecvat şi a unor
erori educative, dovedesc o anumita incapacitate de a se adapta la exigenţele
normative impuse. Printre ei se numără elevii care dovedesc un slab
randament şcolar, sunt indisciplinaţi, manifestă atitudini negative faţă de
şcoală, cadre didactice, părinţi, colegi etc., nu participă decât sporadic la
activităţile organizate ale grupului educativ, îşi petrec timpul liber în mod
necorespunzător ş.a. Nici una din aceste manifestări nu trebuie înscrisă, în
mod obligatoriu, într-un registru patologic sau penal, deoarece numai în
anumite condiţii (anturaj nefast, ocazii infracţionale, consum de alcool etc.)
ele pot fii indici simptomatice ale unei eventuale „cariere” delincvente. Pentru
acest motiv, caracterizare lor ca manifestări predlincvente, apare credem, mai
adecvată, dar numai în condiţiile în care se poate aprecia – ceea ce nu este
general valabil pentru toate cazurile – că există o trecere treptată şi previzibilă
de la conduita deviantă, benignă, la una infracţională, bine structurată.
Absenţa unor criterii adecvate generează o serie de ambiguităţi în definirea
delincvenţei juvenile, această noţiune înglobând o multitudine d conduite,
condiţii şi situaţii de viaţă nu întotdeauna legate între ele, dar aduse la un
numitor comun prin utilizarea normativului penal. Desemnând, în general,
conduitele morale inadecvate ale tinerilor care nu au împlinit încă vârsta
majoratului, termenul de delincvenţă ca atare se aplică la diferite forme de
comportament şi la categorii eterogene de minori sau adolescenţi : cei car e
transgresează legea (delincvenţii în sensul restrâns al termenului), cei
7
abandonaţi de părinţi sau educatori şi care se integrează unor anturaje nefaste
potenţial delincvente, cei care au fugit de la domiciliu sau din mediul şcolar
ca urmare a aplicării unor sancţiuni aspre, brutale, vagabondând prin diferite
locuri, cei care au nevoie de protecţie şi de îngrijire pentru diferite motive
(decesul părinţilor, dezorganizarea familiei, manifestarea unor tulburări de
comportament etc.). Considerând că expresia delincvenţă juvenilă se poate
aplica la tot ceea ce „displace” adultului privind conduita tinerilor, J. Jasinski
evidenţiază că în legislaţia cu privire la minori, spre deosebire de cea aplicată
adulţilor, sunt considerate ca delicte o serie de conduite care nu intră în
incidenţa infracţionalităţii ca atare. În afara unor categorii de delicte
echivalente, din punct de vedere al gradului de pericol social al faptei, cu
infracţiunile săvârşite de adulţi (furt, omucidere, prostituţie etc.), legislaţia
pentru minori cuprinde în mai multe ţări, categorii de „delicte”, cum sunt cele
imputabile „tinerilor în pericol moral”, „tinerilor care se sustrag autorităţii
parentale”, „tinerilor în derivă” etc. pentru a fi clasificaţi într-o categorie de
acest fel, tinerii trebuie să manifeste un comportament a cărui natură
delictuală nu se poate defini decât prin consecinţele sale. Dacă consecinţa nu
s-a produs, tânărul nu reprezintă decât un delincvent potenţial, care este
sancţionat totuşi în mod preventiv (prin măsuri educative, internare,
supraveghere, încredinţare etc.) Delincvenţa juvenilă, în ansamblul ei,nu este
altceva decât consecinţa absenţei sprijinului moral oferit de adult, a lipsei de
protecţie şi îngrijire primite în familie, a eşecului activităţii de educaţie
morală primită în şcoală etc. Un minor delincvent este, de fapt, o victimă şi nu
un vinovat conştient de responsabilităţile ce i se impută. El nu are conştiinţa
inadaptării sale la cerinţele normative, trăind o experienţă socială diferită de
cea adultului. Noţiuni cum ar fi copil -„dificil”, copil -„problemă” nu
reprezintă decât etichetări de natură morală, care încearcă să escamoteze
conţinutul real al procesului educativ. Revolta tânărului contra autorităţii
întruchipate de norma morală sau legală este, de fapt, efectul subteran al unei
8
confruntări implicite cu educatorul, generalizată dintr-un plan individual în
plan colectiv. Din acest punct de vedere, evaluarea delincvenţei juvenile ca
fenomen colectiv trebuie să ţină seama de multiple elemente explicative, cum
sunt : eşecul socializării, slăbirea controlului social, absenţa identificării cu
modele morale autentice datorită dezorganizării familiei şi declinului
funcţiilor ei educative tradiţionale, existenţa unor raporturi tensionale cu
părinţii sau educatorii, insecuritatea afectivă, multiplicarea ocaziilor
infracţionale în mediul social, constituirea unor subculturi sau contraculturi
care inversează sensul funcţionalităţii normelor instituite de adult, tulburările
de comportament cu sau fără substrat patologic, situaţiile anomice din timpul
marilor perioade de criză etc.
Datorită imposibilităţii de a identifica criterii operaţionale de a clasifica în
mod adecvat toate acest elemente într-o direcţie etiologică unică, noţiunea de
delincvenţă juvenilă, ca atare, este ambiguă şi nu este operantă decât în raport
cu criteriul normei penale, mai precis cu urmările vătămătoare ale unor acte
sociale sancţionate din punct de vedere juridic.
Acest relativism al criteriilor de definire face dificilă o înţelegere unitară a
conţinutului fenomenului de delincvenţă juvenilă în toate ţările şi în toate
legislaţiile, motiv pentru care ipotezele şi teoriile etiologice sunt, adeseori,
contradictorii între ele.
9
Noţiunea de delincvenţă juvenilă şi ambiguitatea criteriilor de
definire
10
sancţionata. Aceasta reacţie colectiva ignora insa semnificaţia pe care o are
pentru adolescent actul de încălcare a normei. Comportamentul de evaziune,
fuga, de pilda, incriminata ca „vagabondaj” de legislaţia pentru minori,
reprezintă, de cele mai multe ori, o conduita normala având la baza multiple
motivaţii legate de conflicte cu familia, cu părinţii sau educatorii sau de tentaţia
aventurii, atât de tipica pentru perioada adolescentină. Furtul de bunuri, la
rândul sau, poate reprezenta un act prin care adolescentul isi afirma curajul si
gustul pentru risc sau pur si simplu o acţiune întâmplătoare favorizata de o
„ocazie” ispititoare.
De aceea, „cariera” infracţională a unui tânăr nu seamănă cu cea a adultului,
faptele sale ilegitime sau ilicite, datorându-se de fapt greşelilor făcute de
educator si nu unor aşa –zise motivaţii antisociale ale tânărului făptuitor.
Totuşi, legislaţia aplicabila in cazul delincvenţilor menţine notiunea de
„culpabilitate” in baza aceloraşi criterii care evaluează comportamentul
adultului, deşi scopul ei nu este atât de a sancţiona, cat de a reeduca, a trata si
proteja tanarul.
Daca pătrundem, mai in amănunt, in intimitatea dosarelor se poate observa
ca cele mai multe acte deviante comise de minori au ca sorginte tendinta de
evaziune dintr-un mediu familial dezorganizat, lipsit de resurse afective sau
morale si caracterizat de un stil de educaţie carentat, păcătuind fie prin excese
sanctionatorii, fie prin indiferenta totala manifestata fata de problemele de viata
ale minorului. De aici, orientarea acestuia spre anturaje nefaste care ii ofera
sentimentul eliberarii si dobandirea identitatii pierdute in familie. Fuga,
vagabondajul in general, nu mai apar in acest sens ca delicte sau ca nişte
conduite aberante ce trebuie sancţionate, si ca un fel de „aventura de eliberare”,
ca o soluţie de evaziune dintr-un mediu perceput ca ostil.
De aceea, chiar din perspectiva juridica, nu este suficienta stabilirea gradului
de vinovatie a unui adolescent care a incalcat normele penale, ci apare
necesara evidentierea gradului sau de maturitate in perceperea caracterului
11
antisocial al faptelor savarsite, adică evaluarea atitudinilor si motivatiilor sale
fata de norma legala. Stabilirea acestui grad de maturitate este echivalenta de
fapt cu fixarea răspunderii, o problema care solicita o discuţie aparte asupra
domeniului normativitatii penale si semnificaţiei ei pentru adultul infractor
sau pentru tanarul delincvent.
CAPITOLUL II
12
domeniu. Din acest set de paradigme şi teorii enumăr succint pe cele mai
reprezentative:
a) teorii care supralicitează importanţa cauzelor individuale, psihologice,
considerând că manifestările delincvente ale tinerilor rezidă în
comportamentul individual. Întemeindu-se pe constatarea că unii tineri
devianţi sau delincvenţi se caracterizează prin tulburări de personalitate
sau prin mentalităţi specifice vârstei adolescenţei (concretizate în
adoptarea unor atitudini de negare a valorilor şi normelor recunoscute de
societatea adulţilor), perspectiva devianţei comportamentale consideră că
actele şi delictele sancţionate penal sunt comise, cu predilecţie, de tineri
deficienţi care violează normele sociale şi juridice, neavând capacitatea
de a li se supune şi de a e respecta. Cu toate acestea,se recunoaşte faptul
că aşa-numita „predispoziţie” spre devianţă a tânărului este dependentă,
în mare măsură, de contextul socioeconomic şi cultural în care acesta
trăieşte, de carenţele socializării morale în familie, de condiţiile dificile
de muncă şi viaţă, de sentimentele de anxietate şi frustrare afectivă etc.
După cum arată unii dintre adepţii acestei perspective, „un comportament
delincvent poate fi un simptom al unei nevroze sau echivalentul unei
depresiuni nervoase, dar în cea mai mare parte a cazurilor există, la
origine, o stare de insecuritate care generează conduite agresive, proces
care intensifică, la rândul său, anxietatea şi nevoia de conflict. Pe această
bază, delincvenţa juvenilă este definită ca fiind rezultatul unui conflict de
adaptare între tânăr şi anturajul său, conflict datorat unor trăsături psihice
caracteristice vârstei adolescenţei (egocentrism, impulsivitate,
agresivitate etc.). În consecinţă, analiza delictelor comise de tineri se face
după o etiologie psihologizantă, accentuându-se rolul prioritar al unor
perturbări datorate în special conflictelor familiale, fiind chiar utilizate o
serie de concepte de nuanţă psihanalitică, cum ar fi cele de identificare,
compensare, supraeu etc. Soluţia prevenirii acestor delicte comise de
13
tineri trebuie căutată la nivel individual şi microsocial (familial), fie prin
ameliorarea tensiunilor interpersonale, fie prin frânarea evoluţiei negative
a unor factori de grup;
b) teorii care consideră delincvenţa juvenilă drept o consecinţă directă a
dezorganizării sociale implicate în procesele de schimbare şi dezvoltare.
Cauzalitatea „primară” a delictelor juvenile trebuie căutată în
consecinţele negative şi conflictuale generate de perioade de criză şi
instabilitate economică, mobilitate teritorială şi socială a populaţiilor.
Confruntaţi cu diferite aspecte de „dezorganizare” socială, numeroşi
teoreticieni şi specialişti şi-au pus problema identificării şi explicării
variaţiilor tipurilor de comportament deviant şi a ratei delincvenţei
juvenile prin compararea unor indicatori cu caracter social, cultural,
geografic, ecologic etc., din diferite arii urbane, grupuri de populaţie,
legislaţii. Pe această bază, au putut fi identificate „zone” şi enclave
criminogene în care rata delincvenţei în rândul tinerilor este ridicată,
datorită eterogeneităţii şi mobilităţii populaţiei, proceselor aculturative,
ineficienţei controlului social instituţionalizat etc. Cu toate acestea,
perspectiva „dezorganizării” sociale ignoră o serie de variabile culturale
care pot influenţa intensitate delincvenţei juvenile în anumite zone şi arii
urbane, neexplicând faptul pentru ce o serie de tineri proveniţi din
aceleaşi locuri de rezidenţă nu devin delincvenţi;
c) teorii conform cărora delincvenţa juvenilă constituie un efect nemijlocit
al conflictelor normative între diferitele categorii de tineri şi obstrucţiile
organizaţionale de a avea acces la status, putere şi bogăţie. Aceste
antrenează neînţelegeri între tineri privind utilizarea optimă a normelor
sociale, apărând un conflict puternic între scopurile sociale dezirabile şi
mijloacele legitime de a le realiza. Delincvenţa juvenilă este, deci,
consecinţa utilizării unor mijloace ilegitime de către tineri, ca şi a unei
discrepanţe intense între normele socialmente împărtăşite şi condiţiile
14
reale ale vieţii sociale. Tinerii devin delincvenţi fie datorită eşecului de a
ajunge la scopuri culturale prin mijloace legitime, fie datorită
nepriceperii de a promova alternative de reuşită ca urmare a existenţei
unor restricţii şi bariere sociale. Se poate observa că această perspectivă
postulează dihotomia existentă între modelele culturale şi mijloacele
legitime de acţiune utilizate de tineri, considerând delincvenţa juvenilă ca
un efect al neconcordanţei dintre modelele culturale şi mijloacele de
acţiune. Această paradigmă pune însă un accent prea mare pe aspectele
conformismului tinerilor, eludând motivaţiile comportamentului lor
individual şi ignorând extensiunea largă a valorilor şi a scopurilor
extrem de diverse şi chiar conflictuale ale diferitelor categorii de grupuri
sociale din cadrul societăţii. Din acest punct de vedere, o tendinţă
nonconformistă sau chiar distructivă pentru conservatorismul sistemului,
apărută din partea unor tineri, dar în consens cu progresul istoric, poate fi
calificată ca „devianţă pozitivă”, forma acestei definiri depinzând de
poziţia socială şi politică a evaluatorului, care poate considera, de pildă,
că este „problematic” sau „deviant” orice act care atentează la ordinea şi
stabilirea sistemului social.
Marea diversitate a acestor teorii ţi puncte de vedere, ca şi gradul lor de
relativitate şi reprezentativitate impun precauţie în utilizarea şi
operaţionalizarea diferitelor concepte – „cheie” pe care le includ , cum ar fi cele
de patologie socială, anomie socială, dezorganizare şi disfuncţie socială,
conflict cultural –normativ ş.a. Dintre acestea, ne vom ocupa cu precădere de
cele care sunt mai des vehiculate şi folosite în etiologia delincvenţei juvenile,
întrucât ele includ o serie de repere orientative pentru cercetarea
interdisciplinară a abaterilor şi a manifestărilor antisociale comise de tineri.
15
Teoria „rezistenţei” la frustrare
16
Strâns legată de noţiunea de frustrare este cea de agresivitate, a cărei
etiologie, departe de a fi elucidată într-o manieră acceptabilă de către toţi
psihologii, juriştii, sociologii, psihiatrii, criminologii, este considerată ca o
componentă esenţială, normală a personalităţii, care poate fi canalizată,
deturnată sau abătută până în momentul când scapă controlului raţiunii.
În cazul adolescenţilor şi al tinerilor, agresivitatea nu trebuie înţeleasă ca un
indicator cert al unui comportament deviant sau delincvent, ci mai degrabă, ca o
încercare de descoperire a propriei identităţi de către tânăr şi chiar de formare a
unei atitudini combative, atât de necesară pentru a-şi dobândi statusul adecvat
în societatea adulţilor.
Primul grup de socializare în care intră orice copil sau adolescent este
familia, care-i oferă satisfacerea nevoilor de subzistenţă, educaţie, securitate
emoţională şi îi furnizează modelele dezirabile de reuşită. Există însă familii
caracterizate prin fenomene disarmonice, tensionale şi în care anxietatea şi lipsa
de siguranţă, create de perturbarea relaţiilor copilului cu părinţii sau de
conflictele între părinţi, favorizează apariţia stărilor de mânie şi violenţă, ca şi
manifestări de instabilitate şi impulsivitate. Aceste disfuncţii sunt mai
accentuate în familiile în care există părinţi alcoolici sau cu antecedente penale
pentru comiterea unor fapte grave, între care se manifestă conflicte puternice ce
afectează ambianţa căminului, conducând la apariţia unor stări de violenţă şi
agresivitate în rândul copiilor. Reprezentând efectul cumulat al mai multor
factori, inadaptarea şi agresivitatea tânărului nu implică cu necesitate devianţa,
fiind doar surse potenţiale ale acesteia. Ele evoluează spre devianţă numai în
anumite condiţii, şi anume când tânărul realizează că atât atitudinea, cât şi
comportamentul său nu sunt acceptate de societate. În acel moment tânărul va
respinge sau va contesta modelele convenţional-tradiţionale, prin părăsirea şi
abandonarea mediului familial sau şcolar şi asocierea în acele grupuri de
referinţă care-i asigură suportul emoţional şi securitatea afectivă, indiferent prin
ce mijloace de reuşită.
17
Reprezentând o teorie de rang mediu, care încearcă să ofere chiar mijloace
operaţionale pentru prevenirea delincvenţei la vârste vulnerabile, „containment
theory” încearcă să demonstreze că mecanismele psihosociologice ale frustrării
şi agresivităţii, implicate în delincvenţa tinerilor, nu au o relaţie unilinară, ci
mediată de o serie de variabile intermediare. Fără a neglija importanţa
mecanismelor frustrării şi agresivităţii în declanşarea şi persistenţa unor
manifestări comportamentale deviante, nu trebuie uitat faptul că o mare parte a
delictelor comise de tineri se datorează perturbării relaţiilor interpersonale (mai
ales afective) dintre adolescent şi mediul său social, mai exact, neconcordanţei
dintre particularităţile individuale şi de vârstă ale acestuia şi caracterele unui
mediu social inadecvat sau nepregătit să le facă faţă.
18
momente în desfăşurarea sa. Mai întâi, indivizii, aflându-se în contact unii cu
alţii, încep să-şi orienteze mobilurile, scopurile şi atitudinile în funcţie de
interpretările favorabile sau nefavorabile pe care le acordă regulilor şi
dispoziţiilor legale. Este deci posibil ca în anumite grupuri sociale să predomine
acele persoane pentru care, în mod invariabil, dispoziţiile legale reprezintă
reguli de necontestat, datorită internalizării şi acceptării prohibiţiilor şi
restricţiilor sociale. În schimb, în alte grupuri predomină indivizii care înclină
spre violarea aceloraşi dispoziţii legale. În consecinţă, ataşarea sau asocierea
unui individ la unul sau altul dintre cele doua grupuri – conformiste
(nondelincevnte) sau nonconformiste (delincvente) – reprezintă momentul cel
mai important de care depinde evoluţia ulterioară a carierei individului.
Indivizii care devin delincvenţi sunt confruntaţi mai mult cu modele criminale
aparţinând acelor grupuri care nu acceptă, nu recunosc sau nu respectă normele
legale. De aceea, evoluţia spre delincvenţă, apărută prin „asociaţie” cu modele
criminale, are aceleaşi mecanisme ca şi cea implicată într-o carieră
nondelincventă. Ea nu se dobândeşte printr-un simplu proces de comunicare sau
imitaţie, ci prin „învăţarea” şi experimentarea tehnicilor şi procedeelor de
comitere a delictelor.
Alte elemente ce caracterizează „asociaţiile diferenţiale” se referă la
frecvenţa, durata şi intensitatea acestora, care oferă individului posibilitatea de
a alege şi a „învăţa” între comportamentele convenţionale, conformiste, şi alte
conduite nonconformiste sau deviante. Această opţiune şi învăţare începe încă
din copilărie şi durează pe tot parcursul vieţii individului, care se află
permanent în faţa unor finalităţi sau mijloace variabile ce-i pot influenţa
conduita sa morală.
Cu toate aceste limite, unele din afirmaţiile acestei teorii îşi găsesc o
validitate parţială în domeniul delincvenţei juvenile, dacă avem în vedere faptul
că, în cadrul societăţii şi al grupurilor sociale, există modalităţi şi grade diferite
de socializare a adolescenţilor si a tinerilor şi care nu coincid întotdeauna. Din
19
acest motiv, pe parcursul socializării treptate, chiar dacă tinerii asimilează şi
interiorizează exigenţele ţi interdicţiile sociale transmise de familie şi şcoală, ei
pot „învăţa” anumite comportamente nonconformiste şi deviante în cadrul
grupului stradal sau de prieteni. De aceea, în studierea etiologiei delincvenţei
juvenile trebuie să se ţină seama de caracteristicile socializatoare ale mediului
familial sau social, care, în anumite cazuri, pot deveni adevărate „canale” de
transmisie a unor comportamente negative în rândul adolescenţilor.
20
Analizând nivelul situaţiei sociale a familiei, nivelul condiţiilor în care se
desfăşoară socializarea adolescentului şi calitatea acestei socializări, s-a ajuns la
concluzia că delincvenţa juvenilă este consecinţa dificultăţilor materiale, a
contradicţiilor şi conflictelor individuale sau colective cu care se confruntă
adolescenţii şi tinerii. Din acest motiv, tinerii delincvenţi provin din familii
caracterizate printr-un nivel scăzut socioeconomic şi cultural, condiţii precare
de locuinţă şi confort şi care au un număr mare de copiii, nereuşind să asigure o
socializare şi o educaţie adecvate. Delincvenţii minori domiciliază, de regulă, în
zonele periferice şi sărace ale marilor oraşe şi provin din familii dezorganizate
sau descompletate. Majoritatea detestă şcoala şi mediul şcolar, au o slabă
inserţie şcolară, ceea ce îi face, în final, să fugă sau să abandoneze şcoala,
asociindu-se în grupuri stradale deviante.
Teoria „dezorganizării sociale” consideră că factorul determinant în
mecanismul cauzal al delincventei juvenile îl reprezintă scăderea funcţiilor de
socializare şi control exercitate de comunitate şi vecinătate, de stabilizarea
ordinii sociale şi a coeziunii grupurilor datorită eterogeneităţii populaţiei şi
varietăţii normelor de conduită, ca şi multiplicării fenomenelor aculturative în
cadrul oraşului. În consecinţă, cauzele „primare” ale delincvenţei rezidă în
interiorul comunităţii urbane care, datorită aglomerării de populaţie, a
diversificării spaţiilor şi serviciilor comerciale şi sociale, devine prin ea însăşi o
sursă potenţială criminogenă, prin „atragerea” şi „ispitirea” unor tineri de a
comite acte şi delicte penale. Soluţia eradicării delincvenţei constă, deci, în
elaborarea şi aplicarea unor soluţii la nivel de comunitate şi nu individual,
accentul fiind pus pe ameliorarea condiţiilor economice, sociale şi culturale din
zonele, ariile şi cartierele defavorizate.
Considerând delincvenţa ca un produs direct al dezorganizării sociale, alţi
autori evidenţiază faptul că tinerii crescuţi şi educaţi în zonele şi ariile
defavorizate social şi care comit delicte prezintă situaţii şi condiţii sociale
diferite de cele ale tinerilor care trăiesc în zone rezidenţiale selecte. Întrucât
21
condiţiile de rezidenţă şi locuire sunt apreciate ca „bune” sau „rele”,
comportamentul tinerilor este evaluat ca fiind „bun” sau „rău” în raport cu
aceste condiţii. În consecinţă, trebuie remodelat însuşi mediul social în care
trăieşte tânărul pentru a putea preveni apariţia şi proliferarea manifestărilor de
delincvenţă. Din această perspectivă, tratamentul delincvenţei juvenile
constituie nu atât o problemă de sancţiune socială, cât mai ales una de
reconstrucţie şi ameliorare a mediului sociocultural, iar cazurile de delincvenţă
vor trebui să fie rezolvate în termenii comunităţii şi mai puţin în termenii
individului deviant.
Această teorie consideră în mod exclusivist delincvenţa juvenilă ca un
efect nemijlocit şi direct al proceselor de urbanizare, industrializare şi
dezvoltare economică, privite ca indicatori ai schimbări şi dezorganizării
sociale. Or, aşa cum au demonstrat o serie de studii şi cercetări de ecologie a
delincvenţei, deşi se poate stabili o corelaţie statistică semnificativă între
nivelul dezvoltării socioeconomice a unei anumite zone şi nivelul delincvenţei
juvenile, aceasta nu înseamnă implicit şi o relaţie cauzală directă, putând
interveni diferiţi factori covarianţi care acţionează prin intermediul unei reţele
de alţi factori (familie, şcoală, grup de prieteni, de cartier, comunitate locală
etc.). Fiindcă relaţia dintre dezorganizarea socială şi delincvenţa juvenilă nu
este directă, nemijlocită, ci indirectă, mediată, o abordare corectă a etiologiei
delincvenţei juvenile trebuie să includă diferitele conexiuni intermediare ce
influenţează acest fenomen şi care sunt susceptibile de a suporta o explicaţie
cauzală.
22
Teoria „subculturilor delincvente” şi teoria „grupurilor de la
marginea străzii”
23
privilegiate, banda de tineri delincvenţi adoptând o conduită şi un
comportament conforme cu standardele „subculturii” din care fac parte.
Preluând aceste idei, alţi autori consideră că delincvenţa juvenilă are ca
sorginte constituirea unor grupuri de tineri în bande organizate şi structurate,
care reprezintă în esenţă un „mod de supravieţuire” şi de adaptare a celor
marginalizaţi şi frustraţi în raport cu modelul normativ şi valoric al celor
privilegiaţi. Banda reprezintă, într-un anumit fel, o „formă de organizare
socială” negativă a tinerilor, datorită eşecului acţiunii unor instituţii sociale,
corupţiei şi indiferenţei faţă de situaţia tineretului, şomajului, sărăciei şi
ocaziilor prea puţin numeroase de distracţie şi recreare. Reunind tineri care se
confruntă cu probleme sociale asemănătoare (sărăcie, mizerie, şomaj,
inegalitate etc.), aceste bande organizează acţiuni ilicite pentru a-şi realiza
scopurile şi interesele, transformându-se, uneori, în adevărate „subculturi
criminale” sau „subculturi bazate pe crimă şi violenţă”, comiţând fapte
antisociale deosebit de grave (omoruri, violuri, trafic de droguri, prostituţie
etc.).
Delincvenţa juvenilă, ca formă şi modalitate de răspuns faţă de inegalitatea
socială, nu este un fenomen individual, ci colectiv, reprezentat de subsistemul
de roluri al subculturilor delincvente. Aceste subculturi permit membrilor lor
atât îndeplinirea unor roluri şi forme de activitate delincventă, cât şi legitimarea
şi justificarea actelor comise în grup. Subculturile delincvente grupează, de
regulă, indivizi care, datorită faptului că le sunt blocate sau obstrucţionate
oportunităţile economice sau culturale, utilizează mijloace ilegitime de reuşită.
O variantă a teoriei „subculturilor delincvente”, care încearcă să explice
delincvenţa juvenilă ca fiind rezultatul unui comportament „învăţat”, este cea a
„grupurilor de la marginea străzii” sau a „societăţii da la colţul străzii” (corner
street society), elaborată de W. F. Whyte. El arată că perioada adolescenţei şi a
tinereţii se caracterizează, între altele, prin stabilirea şi fundamentarea unor
relaţii de prietenie şi camaraderie, de sociabilitate şi comunicare între tineri,
24
care se adună, discută, stabilesc diferite planuri de acţiune. Asocierea şi
participarea la activităţile grupului de prieteni este considerată ca fiind o
modalitate importantă de socializare a tânărului, întrucât în această perioadă el
are o atitudine ambivalentă : obedienţă şi revoltă, independenţă şi imitaţie,
anticonformism şi criză de originalitate. El simte nevoia să fi recunoscut,
acceptat şi stimulat de către cei de o vârstă cu el, soluţia grupului reprezentând
o posibilitate sigură de a-şi manifesta şi realiza dorinţele şi aspiraţiile. Prin
contactul aceste grupuri, tânărul îşi dezvoltă limbajul, capacităţile şi
aptitudinile, asimilând şi interiorizând o serie de valori şi norme specifice
grupului. Unele din acest grupuri au o situaţie periferică şi marginală în
societate, în interiorul lor predominând sentimentele de frustrare şi insatisfacţie
socială şi individuală, de violenţă şi agresivitate. De aici, respingerea şi
contestarea normelor şi valorilor societăţii adulţilor şi construirea unor table de
valori şi norme proprii de comportament şi conduită, în care prevalează
mijloacele ilicite pentru obţinerea bunurilor sociale. Prin adoptarea unor norme
de conduită ilegitime şi a unor mijloace de reuşită indezirabile, aceste grupuri
de tineri se transformă în adevărate surse potenţiale de devianţă şi delincvenţă,
prin inducerea şi „învăţarea” de către membrii lor a unor tehnici infracţionale.
Periculozitatea deosebită a grupurilor stradale constă în aceea că sunt alcătuite,
în cea mai mare parte, din tineri ce prezintă serioase deficite de socializare,
tineri care au abandonat şcoala şi au fugit de acasă, tineri fără serviciu şi tineri
care au suferit deja condamnări penale. Din acest motiv, activitatea grupului
stradal – caracterizată iniţial prin poluarea morală a locurilor publice – se
structurează treptat şi preponderent deviant spre comiterea unor delicte deosebit
de grave.
Seducătoare prin explicaţiile lor, teoria „subculturilor delincvente” şi cea
„grupurilor de marginea străzii” supralicitează importanţa socializării
„negative” în colectiv, neglijând resorturile intime ale motivaţiei individuale în
comiterea actului infracţional.
25
Teoria „etichetării sociale”
26
individ, ci mai degraba o consecinta a aplicarii unei „etichete” de catre
societate. Asadar, persoana careia i s-a aplicat o astfel de eticheta de catre
ceilalti (societate, grupuri) devine devianta si se va comporta ca atare.
Teoreticienii „etichetarii sociale” concep delincventa ca tip special de
„ reactie sociala” de aparare din partea societatii sau a numitor grupuri, natura
si intensitatea acestei reactii depinzand de o serie de factori cum ar fi puterea,
clasa privilegiata, bogatia etc. De multe ori, cei care detin puterea sau bogatia,
facand parte din categoriile privilegiate social au tendinta de a eticheta” ca
deviante actele nonconformiste ale unor indivizi proveniti din clasele de jos ale
societatii, care, la randul lor, fie ca accepta eticheta, comportându-se in
conformitate cu ea, fie ca o resping, atopta noi conduite. * De aceea, definirea
unui comportament ca deviant depinde numai in parte de ceea ce savarsesc cu
adevarat indivizii care incalaca normele, fiind, de fapt, consecinta a ceea ce
gandesc altii despre acest comportament.
Explicând mecanismele procesului de etichetare, definirea dlincventei se
face prin „dramatizarea” raului, in orice sociatate fiind considerati ca „rai”,
„bolnavi” sau „criminali” un numar de indivizi, dar nu in funcţie da natura
abaterilor comise, ci de intensitatea reacţiei fata de acestea, reactie ce
influenţează evoluţia carierei lor de viitori delincvenţi.
Paradigma „etichetării sociale” a fost adeseori aplicata in definirea si
sancţionarea atât a delincventei juvenile cat si in recuperarea sociala si morala a
tinerilor care au savarsit abateri si delicte, ceea ce s-a reflectat pe plan social si
legislativ in diferite sisteme de sancţionare si reeducare a delincvenţilor, in
masurile de protecţie si ocrotire sociala sau in programele de asitenta si
prevenire a diferitelor abateri si incalcari savarsite de minori si tineri. Astfel,
asa cum arata o serie de studii si cercetari, intr-o buna parte din legislatii sunt
considerate si etichetate ca deviante si delincvente acele acte care contravin
normelor de conduita stabilite de catre adult, delincventa fiind „atributul”
anumitor categorii de tineri proveniti din categoriile si familiile neprivilegiate,
27
desi comportamentul lor nonconformist nu se deosebeste de cel al tinerilor
apartinand unor categorii sociale privilegiate sau care detin puterea. Alteori,
„etichetarea” se aplica cu predilectie, tinerilor cu antecedente penale care
reiterează actele de incalcare a legii si care se vor comporta in conformitate cu
aceasta definire marginalizându-se in cadrul societatii si devenind tot mai greu
de recuperat social.
Încercând sa ofere o explicatie cat mai nuantata si corecta a fenomenului de
delincventa juvenila, diversele perspective si orientari teoretice analizate nu
reusesc totusi, sa surprindă totalitatea contextului determinativ al manifestărilor
delincvente savarsite de adolescenţi si tineri. Ele au insa meritul de a fi
semnalat aspectele si factorii cei mai puternic implicati in etiologia
fenomenului delincventa juvenila, ca si principalele disfunctii si carente ale
unor institutii cu rol de socializare si control social, indicand, uneori,
modalitatile si mijloacele de intervenţie si prevenire a actelor antisociale
comise de tineri.
Recunoscând valoarea si meritele unora dintre aceste teorii si orientari
etiologice, trebuie subliniat ca ele nu pot fi aplicate si experimentate, in
intregime si fara precautiile de rigoare, in cadrul aspectelor fenomenului de
delincventa juvenila din tara noastra. Chiar daca diferitele delicte savarsite de
tineri in societatea noastra sunt inca departe de a atinge gradul de periculozitate
si intensitatea infractiunilor juvenile din alte tari, ele reprezinta o problema
sociala care intereseaza toti factorii cu rol educativ si de control social. Se
impune, în consecinţă, deşfăşurarea unor ample cercetări cu caracter
interdisciplinar, capabile să depăşească obstacole ideologie şi conceptuale ce au
împiedicat elaborarea unor teorii şi modele explicative valabile pentru relitaţile
fenomenului de delincvenţă juvenilă din ţara noastă. Asemenea obstacole s-au
mabnifestat, de pildă, în ignoraea sau chiar negarea existenţei unui asemenea
fenomen, fie prin mistificarea statisticilor penale privind delictele săvârşite de
minori sau tineri – statistici care, la rândul lor, aveau un caracter secret, nefiind
28
date publicităţii – fie prin identificarea unor cauze „întâplătoare” şi „exterioare”
implicate în geneza delictelor juvenile, fie prin supralicitarea factorului
„conştiinţă” în explicarea mecanismelor de producere a unor asemenea acte.
În momentul de faţă, când se cristalizează şi se structurează noua societate
civilă în ţara noastră şi când se multiplică o serie de fenomene şi procese
disarmonice şi disfuncţionale, apărând chiar aspecte de anomie şi patologie
socială, problemele educării, adaptării şi, mai ales promovării tinerilor devin
extrem de presante şi dificile, nerezolvarea lor putând determina apariţia unor
fenomene de frustrare, inadaptare, instrăinare şi delincvenţă în rândul anumitor
minori şi adolescenţi. Credem că dincolo de alte moşteniri negative lăsate de
vechiul regim, una dintre cele mai grele visează tineretul, care a fost cea mai
frustrată categorie socială şi de vârstă, prin educarea în spiritul obedienţei şi al
conformismului şi prin limtarea posibilităţiilor de a avea acces la unn status
superior în societatea „conformităţii”.
De aceea, rezolvarea acestor probleme ale tinerilor, adoptarea chiar a unei
noi legislaţii pentru tineret în diferite donmenii (învăţământ, muncă, familie,
electorat etc.) presupun, în primul rând, cunosterea, evaluarea, expicarea şi
diminuarea cauzelor şin condiţiilor care generează sau favorizează manifestări
antisiociale în rândul unor tineri, prin elaborarea unor modele etilogice şi
predictive capabile să surprindă complexitatea diferţilor factori delictogeni. În
opinia noastră , un asemena model va trebui să aibă în vedere cel puţin trei
niveluri de analiză :
a) macrosocial, care să pună în evidenţă transformările şi procesele
majore care pot infunenţa, indirect şi mediat, fenomenul de
delincevnţă juvenilă, cum ar fi : creşterea marilor aglomerări urbane,
disoluţia controlului social comunitar, creşterea permisivităţi şi a
toleranţei sociale, „decăderea” moravurilor şi obiceiurilor tradiţionale
etc. La acest nivel de anliză, nu sunt lipsite de interes încercările de
explicare şi operţionalizare a unor ipoteze vizând teoriile „anomiei şi
29
dezorganizării sociale”, „controlului social”, „patologiei sociale”,
adaptate însă realităţi societăţii noastre;
b) microsocial, care să conducă la identificarea funcţiilor şi disfuncţiilor
intervenite în activitatea principalelor instanţe cu rol de socializare şi
control social (familie, şcoală, grup de muncă, grup de prieteni, de
cartier, de stradă, asociaţii şi cluburi de tineri). Asemenea disfuncţii se
manifestă, de pildă, la nivelul multor familii, constând în diminuarea
rolului educativ al grupului familial, scăderea controlului parental,
dezorganizarea şi disoluţia cuplui familial, creşterea fenomenului de
divorţialitate şi instabilitate în cadrul familiei ş.a. Există şi se
manifestă disfuncţii in activitatea organelor specializate de control
social (poliţie, justiţie, procuratură, autoritatea tutelară), care fie că
neglijează aspectele grave ale delictelor juvenile, adoptând o atitudine
permisivă şi tolerantă faţă de anumiţi tineri, fie că „eticheteză” drept
conduite deviante o serie de comportamente benigne ale anumitor
minori;
c) individual, care să pună în evidenţă structura personalităţii
adolescentului, constelaţia de trăsături psihice şi caracteriale care se
poate exterioriza în comportamente deviante, ca şi decelarea din vreme
a unor manifestări de egocentrism, impulsivitate, agresivitate.
Întrucât analiza etiologică nu oferă indicaţii suficiente asupra proprensiunii
spre delincvenţă a tinerilor, ea va trebui complectată de cea predictivă, care
permite schiţarea tendinţelor viitoare ale fenomenului de delincvenţă juvenilă şi
edificarea unor programe şi strategii de intervenţie operaţionale.
30
CAPITOLUL III
31
Măsurile educative privative de libertate se execută în centre de
reeducare pentru minori (CRM). Aceste CRM-uri sunt integrate în
structura Direcţiei Generale a Penitenciarelor. Capacitatea acestor centre
de minori este de aproximativ de 2.000 locuri. Pe lângă fiecare centru, sunt
cazaţi separat si un număr de adulţi pentru activităţi gospodăreşti. Nu
exista nici o diferenţa intre centrele pentru minori si închisori in ceea ce
priveşte regimul de paza.
Pedeapsa cu închisoarea se execută după aceleaşi reguli ca si la deţinuţii
adulţi, în închisorile pentru adulţi existând secţii separate pentru minori.
Pedeapsa se aplica pe o perioada determinata de timp prin hotărârea
definitiva.
32
CAPITOLUL IV
33
trăit şi de orice alte elemente de natură să caracterizeze personalitatea
acestuia.
ART. 25
Măsura educativă a mustrării constă în dojenirea copilului, în arătarea
pericolului social al faptei săvârşite, în sfătuirea copilului să se poarte în aşa
fel încât să dea dovadă de îndreptare,atrăgându-i-se totodată atenţia că, dacă
va săvârşi din nou o infracţiune, se va lua faţă de el o măsură mai severă sau i
se va putea aplica o pedeapsă.
ART. 26
(1) Măsura educativă a libertăţii supravegheate constă în lăsarea copilului în
libertate timp de un an, sub supraveghere deosebită. Supravegherea poate fi
încredinţată, după caz, părinţiilor, adoptatorului sau tutorelui copilului. Dacă
nici unul dintre aceştia nu poate asigura supravegherea în condiţii
satisfăcătoare, comisia dispune încredinţarea supravegherii copilului, pe
acelaşi interval de timp, unei familii sau unei persoane de încredere, unui
organism privat autorizat sau serviciului public specializat.
(2) Persoana căreia i s-a încredinţat supravegherea copilului are obligaţia de a
veghea îndeaproape asupra comportării acestuia, în scopul îndreptării lui,
precum şi obligaţia de a înştiinţa, de îndată, comisia atunci când copilul se
sustrage de la supraveghere, are purtări rele ori a săvârşit din nou o faptă
prevăzută de legea penală.
(3) Comisia poate să impună copilului respectarea următoarelor obligaţii:
a) să nu frecventeze anumite locuri stabilite;
b) să nu intre în legătură cu anumite persoane;
c) să frecventeze cu regularitate şcoala sau un curs de calificare.
(4) Comisia atrage atenţia copilului asupra consecinţelor comportării sale.
(5) După luarea măsurii libertăţii supravegheate, comisia încunoştinţează
şcoala la care copilul învaţă.
34
(6) Dacă înăuntrul termenului de supraveghere copilul se sustrage de la
supravegherea ce se exercită asupra lui sau are purtări rele ori săvârşeşte din
nou o faptă prevăzută de legea penală, comisia revocă măsura libertăţii
supravegheate şi ia faţă de copil măsura internării într-un centru de reeducare
sau într-o instituţie medical – educativă.
ART. 27
(1) Măsura educativă a internării copilului într-un centru de reeducare se ia
în scopul reeducării copilului, căruia i se asigură posibilitatea de a dobândi
învăţătura necesară şi o pregătire profesională, potrivit aptitudinilor sale.
(2) Măsura internării se ia faţă de copilul în privinţa căruia celelalte măsuri
educative sunt neîndestulătoare.
ART. 28
Măsura internării într-o instituţie medical – educativă se ia faţă de copilul
care, din cauza stării sale fizice sau psihice, are nevoie de tratament medical
si de un regim special de educaţie.
ART. 29
(1) Măsurile prevăzute la art. 27 şi 28 se iau pe timp nedeterminat, însă nu
pot dura decât până la împlinirea de către copil a vârstei de 18 ani. Măsura
prevăzută la art. 27 trebuie să fie ridicată de îndată ce a dispărut cauza care a
impus luarea acesteia. Comisia dispunând ridicarea măsurii prevăzute la art.
28, poate, dacă este cazul, să ia faţă de copil măsura internării într-un centru
de reeducare.
(2) La data când copilul devine major, comisia poate dispune prelungirea
internării pe o durată de cel mult 2 ani, dacă aceasta este necesară pentru
realizarea scopului internării.
ART. 30
(1) Măsurile educative prevăzute la art. 24 se iau la sesizarea procurorului, a
organelor de poliţie, a şcolii, a părinţilor sau a oricărei persoane interesate.
35
(2) Măsurile educative prevăzute la art. 24, lit. b) – d) se iau numai cu avizul
procurorului.
(3) La luarea măsurilor educative, comisia va ţine seama de gradul de
pericol social al faptei săvârşite, de dezvoltarea fizică, intelectuală şi afectivă
a copilului, de comportarea lui generală, de condiţiile în care a fost crescut şi
în care a trăit şi de orice elemente de natură să caracterizeze personalitatea
acestuia.
36
Art. 482. Obligativitatea anchetei sociale
- In cauzele cu infractori minori, organul de urmărire penala sau instanţa
de judecată are obligaţia să dispună efectuarea anchetei sociale.
Ancheta sociala consta în strângerea de date cu privire la purtarea pe care o
are minorul in mod obişnuit, la starea fizica si mintala a acestuia, la
antecedentele sale, la condiţiile in care părinţii, tutorele sau persoana in
îngrijirea căreia se afla minorul îşi îndeplinesc îndatoririle lor faţă de acesta si
in general cu privire la orice elemente care pot servi la luarea unei măsuri sau
la aplicarea unei sancţiuni fata de minor.
Ancheta sociala se efectuează de către persoane desemnate de către
autoritatea tutelara a consiliului local în a cărui rază teritorială domiciliază
minorul.
37
La judecarea cauzei se citează, în afară de părţi, iar dacă este cazul
tutorele, curatorul sau persoana în îngrijirea ori supravegherea căreia se află
minorul, precum şi alte persoane a căror prezenţă este considerată necesară
de către instanţă.
Persoanele arătate în alineatul precedent au dreptul şi îndatorirea să dea
lămuriri, să formuleze cereri şi să prezinte propuneri în privinţa măsurilor ce
ar urma să fie luate.
Neprezentarea persoanelor legal citate nu împiedică judecarea cauzei.
38
Când din orice împrejurări măsura mustrării nu poate fi executata îndată
după pronunţare, se fixează un termen pentru când se dispune aducerea
minorului, citându-se totodată părinţii, ori dacă este cazul, tutorele sau
curatorul ori persoana în îngrijirea sau supravegherea căreia se află minorul.
39
Centrul de reeducare comunică instanţei efectuarea internării.
40
fie redusă. Pentru că, dacă i se aplică o măsură educativă, el trebuie să stea
în centrul de reeducare până îşi însuşeşte un minim de pregătire şcolară sau
profesională, cel puţin până la împlinirea vârstei de 18 ani.
41
În cazul minorilor care nu au împlinit vârsta de 16 ani se aplică prevederile
Legii privind regimul ocrotirii unor categorii de minori (art.4 alin.2), adică
prevăzute de Ordonanţa de urgenţă nr.26/1997.
Amenda neachitată în condiţiile legii se transformă în închisoare
contravenţională. Pentru contravenţiile săvârşite de minorul care a împlinit
vârsta de 16 ani, maximul închisorii contravenţionale, rezultat din
transformarea amenzii, nu poate depăşi 3 luni (art.16 alin7).
42
CAPITOLUL V
REFERIRI LA LUCRĂTORII SOCIALI ÎN DOMENIUL
DELINCVENŢEI JUVENILE
43
CAPITOLUL VI
44
fenomen în înţelegerea căruia simpla acumulare de date descriptive nu este
suficientă. Din punct de vedere operaţional, metodologia cercetării
transgresiunii normelor penale de către adolescenţi are un specific aparte care
nu se reduce la instrumentele tradiţionale ale sociologiei şi criminologiei
(ancheta, observaţia , interviul etc.), ci implică o totalitate de metode şi tehnici
dintre care unele sunt preluate din metodologiile specifice ale pedagogilor si
psihologilor, iar altele fac parte integrantă din corpul de metode şi tehnici ale
statisticienilor, economiştilor, juriştilor, medicilor, ale celorlalte categorii de
specialişti care activează în domenii conexe cu cel ce îşi propune să
definească tendinţele prezente şi viitoare ale delincvenţei juvenile. Cele cinci
dimensiuni analitice (statistică, criminologică, sociologică, psihologică şi
prospectivă) implicate cu prioritate în orice evaluare cantitativă şi calitativă a
fenomenului devianţei penale adolescentine nu pot fi operaţionalizate decât
cu ajutorul unei metodologii complexe, care să ţină seama, pe de o parte, de
caracterul obiectiv al infracţiunii (stabilirea condiţiilor cu caracter juridic care
pun în dependenţă conduita adolescentului de reglementările legislaţiei), iar,
pe de altă parte, de caracterul ei subiectiv (particularităţile procesului de
dezvoltare biologică a adolescentului, conţinutul socializării morale primite în
familie, influenţe şi incitări primite din partea anturajului etc.). În acest sens,
utilizarea conjugată a unor tehnici curente, cum sunt experimentele
psihopedagogice, sociogramele, testele psihologice, biografiile, cazuisticile,
expertizele psihiatrice, analizele statistice, evaluările dosarelor penale,
anchetele cu subiecţi minori sau cu experţi în domeniu, poate aduce multiple
clarificări fenomenului de delincvenţă juvenilă, colaborând punctul de vedere
al sociologului sau al criminologului cu evaluările altor specialişti.
45
Identificarea şi măsurarea factorilor criminogeni ai delincvenţei juvenile
46
Concluzia studiului este că există o relaţie manifestă între integrarea în
mediul familial, cel şcolar şi cel de muncă, o intergrare pozitivă într-unul din
acestea determinând o bună integrare a tânărului şi în celelalte domenii.
Relaţia cu timpul liber este, din contră, negativă, o bună integrare în acest
domneiu (timp liber, cerc de prieteni) determinând o integrare deficientă în
domeniul familial şi în cel şcolar. Aceste corelaţii nu reprezintă, de fapt, şi
relaţii cauzale, dar, totuşi, se poate aprecia că integrarea într-un grup de
prieteni apare ca o compensare a slabei integrări a tânărului în familie sau în
şcoală. De aceea, nu este suficient de a semnala, conchid autorii studiului, că
„există modele de socialzare diferite în funcţie de categoriile sociale existente
în societate şi că unele dintre aceste modele nu pregătesc adecvat copilul sau
tanarul pentru o bună integrare în scoală sau în muncă”, ci de a arăta că
nerealizarea fuţiilor fundamentale ale familiei şi şcolii reprezintă, în mare
parte, cauze generatoare de devianţă şi delincvenţă juvenilă.
47
Investigaţia cazurilor de predelincvenţă şi delincvenţă a minorilor impune
o colaborare strânsă cu medicii, cu cadrele şcolare însărcinate cu educarea lor
şi şefii pe care îi are sau i-a avut la locurile lor de muncă.
1. Mediul familial
Se face analiza completă a familiei sau a familiilor de origine sau adoptive
în care a crescut copilul. Se va insista asupra situaţiilor în care copilul nu a
avut parte de un mediu familial.
Se va insista asupra exemplelor rele ale adulţilor adoptivi şi în special
asupra îndemnurilor la imoralitate sau impunerea săvârşirii de acte imorale de
către aceştia.
2. Relaţiile cu familia
Complicitate cu unu sau mai mulţi membrii ai familiei.
Refuz de a se încadra în viaţa de familie.
Ură faţă de familie.
Acte de comportament greşit făcute în mod deliberat pentru a exaspera
familia, pentru a o umili (din răzbunare; ca represalii).
Se va acorda toată atenţia situaţiilor – mai rare – în care copilul sănătos
moralmente evadează din familia sa pe care o consideră imorală pentru a
scăpa de o atmosferă viciată care i-a ajuns intolerabilă.
3. Grupuri sociale de apartenenţă a minorului delincvent
Se vor analiza diferite grupuri sociale cu care minorul a avut contact sau
legături în afara familiei. Grupuri de joacă din stradă, prieteni.
Grupurile întâmplătoare sau grupuri organizate în asociaţii, în bande, cu
şefi, reguli interioare de conduită, sarcini trasate cu mijloace de încurajare
a disciplinei şi de reprimare a indisciplinei.
Locurile de întâlnire; orele petrecute împreună. Concepţia grupului
despre el însuşi. Gravitatea isprăvilor săvârşite.
Contactul grupului cu adulţii delincvenţi.
48
4. Biografia minorului
Pe lângă datele cerute în cercetarea tulburărilor de comportament se vor
cerceta în special vârstele la care au apărut cele dintâi acte imorale,
gravitatea şi natura lor: furtişaguri, bătăi, actele de agresivitate, tendinţă
spre pornografie, spre băuturi alcoolice, fumat, chiar si substante toxice
(droguri); deprinderi de lene, minciună sistematică în scop fraudulos.
Vârsta celor dintâi acte cu caracter penal. Natura şi gravitatea lor.
5. Starea fizică şi neuropsihică a minorului
Examenul clinic şi neuropsihic complet.
6. Mentalitatea şi atitudini ale minorului
Se cere autobiografia minorului (povestită sau scrisă), potrivit vârstei şi
se compară cu biografia lui.
Povestiri cu minorul despre el însuşi (Ce crede despre viaţa lui trecută
şi prezentă. Planuri de viitor. În ce măsură îşi dă seama de atitudinile lui
greşite. Are sentimente de bravadă, cinism, remuşcare, ruşine. Urmăreşte
un scop personal sau se lasă antrenat de alţii, din lipsă de voinţă,
incapacitate de rezistenţă, ambiţie ? Daca are discernământ ?
7. Nivel intelectual atins
Şcoli urmate; absolvire; rezultate obţinute.
Preocupări intelectuale: lecturi, spectacole. Interes pentru activităţi
sportive (ex: box, lupte, arte marţiale etc.) ; ca spectator sau ca participant.
8. Pregătire profesională şi atitudine faţă de muncă
Ce munci a făcut? Unde şi în ce condiţii? Cu ce câştig bănesc? Salarii
şi venituri întâmplătoare? Întrebuinţarea banilor?
Ce munci îi plac? Ce profesiune ar dori să aibă?
Cum vede el viitorul lui profesional?
9. Părerea minorului despre soluţia ce trebuie dată cazului său
Vrea să scape de data asta, cerând iertare.
Ce pedepse crede că i s-ar cuveni?
49
CAPITOLUL VII
ANCHETĂ PSIHO-SOCIALĂ
PRIVIND SITUAŢIA COPILULUI .....I..R. ……………………………….
Date personale:
Data şi locul naşterii … 27. 10. 1990 – loc. Orşova – jud. Mehedinţi ……..
Domiciliul …….. com. Ieşelniţa…………………………………………..
Ocupaţia ….. elev…….
Religie ortodoxă
Naţionalitate român
Mama
Tata
Nume/prenume......I. I. ………………………………………………..............
Data şi locul naşterii ......13. 04. 1969….. mun. Dr. Tr. Severin................
Grad de instruire .......studii medii – Liceul Auto..(mecanic auto).........
Ocupaţie .......şomer (ocazional,munceşte cu ziua la alţi oameni)............
Religie........ortodoxă.........................
Stare civilă......căsătorit.....................
50
Tipul cazului Copilul delincvent maltratat
Identificarea cazului
....Inspectoratul Judeţean de Poliţie a fost sesizat de către sectoristul zonei …
..unde.acesta locuieşte. Sesizarea cuprinde informaţia că I.R. şi-a sustras
bunuri publice dintr-un magazin din prejmă, în care intrase prin efracţie
(spărgând geamul şi dezactivând alarma). Trebuie precizat faptul că nu este
prima dată când comite fapte antisociale, el fiind luat în vizor de către Poliţia
locală în urmă cu 2 ani, când numitul I.R. a fost prins pentru prima oară......
51
Intervenţia
Când s-a luat la cunoştinţă de cazul numitului I.R. s-a mers la Poliţia
mun. Dr. Tr. Severin, acesta era deja adus în Centrul de Minori datorită
spargerii unui magazin şi unei sifonării din cartier.
Mi-a fost recomandat de către un ofiţer de Poliţie, care se ocupa de acest
copil încă de la prima infracţiune comisa (7. 03. 2002), când a spart un
magazin universal împtreună cu alţi doi copii de aceeaşi vârstă.
In prezent copilul a fost eliberat din Centrul de Primire Minori pe baza
unei semnături din partea părinţilor care vor avea grijă de el (acest lucru s-a
mai întâmplat de aproximativ 10 ori, deci nu ştiu cât succes va avea această
metodă). Nu trebuie uitat faptul că R. nu doreşte să se întoarcă în mijlocul
familiei, socotind că singura soluţie este să locuiască la părinţii mamei.
Unii specialişti spun că un copil se dezvoltă armonios numai în cadrul
familiei alături de părinţii lui. Şi aşa este normal. Însă aceasta este clar o
abatere de la normalitate (pe care as vrea sa o consider excepţia care întăreşte
regula, dar realitatea nu este numai aceasta). Dacă nici convieţuirea cu bunicii
nu dă roade, unica soluţie oferită de cadrul legislativ actual în protecţia
copilului o constituie internarea lui într-un Centru de Plasament.
Echipa de intervenţie are sarcina de a se implica în soluţionarea acestui
caz, prioritară fiind siguranţa şi securitatea lui R., deci trebuie scos din mediul
familial.
52
Veniturile familiei
Salariul tatălui .. venituri ocazionale din « munca cu ziua » la alţi oameni ....
Salariul mamei.........- ...........
Alocaţie copil/copii 840.000 lei
Alte venituri…beneficiază de venituri ocazionale din munca prestataă de tată..
Elemente psihosociale
Copilul :
Mama :
Tata :
Are un comportament agresiv, şi o conduită imorală (învaţă copilul să mintă şi
împreună cu unchiul lui R. îl mai învaţă şi să fure găini din curtea vecinului).
Alcoolic şi violent, nu terorizează doar copiii, ci şi soţia, care cu greu mai
poate fi o adevărată mamă pentru copii. Fiind foarte agresiv, mai ales sub
influenţa alcoolului, acesta îşi pedepseşte copilul prin bătaie, dar şi pe soţie.
53
Concluzii şi recomandări
54
Câteva studii de caz privind etiologia comportamentului delincvent juvenil
55
conjugal, deprecierea relatiilor intre parinti si copii, insuficiente ale
controlului parental, necunoasterea cercului de prieteni ai copilului,
deficiente ale stilului educativ s.a.
56
CAZUL 1
R. – DELINCVENT MALTRATAT
Cei mai mulţi dintre copiii care trăiesc într-un mediu –dezorganizat,
tensionat, dominat de neînţelegeri şi certuri între părinţi – găsesc rezolvarea
situaţiei apăsătoare şi nesigure în care se află, în acţiunea de evadare din
acest mediu considerat ostil. Cel mai comod mijloc de evadare este fuga de
acasă. Aceasta este extrem de periculoasă, fiindcă poate fi însoţită de
accidente felurite (fizice, morale) şi se poate uşor transforma în vagabondaj
şi delincvenţă (copilul fură bani, alimente, motivând că o face pentru a
putea trăi).
57
foarte multe ori la Centrul de Primire Minori din municipiul Dr. Tr.
Severin.
Istoricul familiei
58
vânzarea apartamentului, insa având in vedere ca nu stau cu nici unul din
părinţi (nici ai Elenei, nici ai lui Ionel), se presupune ca si-au construit casa
de la tara.
Dintre cei 5 copii, doar 4 sunt in grijea lor, o fata fiind internata intr-o
sectie de recuperare, de la varsta de 1 an, datorita problemelor la coloana
vertebrala, nemaiputând sa mearga.
Deşi Ionel si Elena nu si-au dorit decat 2 copii (dar „deh, ce sa-i faci
daca au venit unul dupa altul”) si-au crescut singuri toti copiii, nedand nici
unul in grija bunicilor, chiar daca parintii lui Ionel locuiesc la cateva case.
La creşă nu au fost, iar la grădiniţă cu program normal, doar câteva luni
înainte de începerea şcolii.
59
Deci familie numeroasa, bani putini, dintre care cea mai mare parte se
cheltuiesc pe bauturi alcoolice, care generează certuri, neintelegeri,
conflicte, mergând pană la manifestari agresive in cadrul familiei. Nu de
puţine ori Ionel şi-a bătut soţia in fata copiilor, ba uneori l-a mai si alungat
din casa. Chiar in ziua in care am vorbit cu ea, Elena avea un ochi negru si
o buza sparta. Rugata sa vorbească mai tare, a spus ca nu poate, deoarece
cu o zi înainte soţul ei încercase sa o sugrume (el a crezut ca a fost chemata
la Politie, unde ‚urmau sa stea de vorba cu ea ca sa o aresteze). Cearta,
scandalurile şi-au gasit un loc permanet in casa. Cauza principala o
constituie consumul de băuturi alcoolice. Sub influenta alcoolului Ionel
devine foarte violent sub diferite pretexte, fiind foarte agresiv cu cei din jur.
O data si-a bătut soţia aşa de tare încât i-a provocat hemoragie si o
săptămâna nu s-a mai putut ridica din pat. Copiii vor asista neputincioşi la
acest spectacol. Tatal lor nu poate sa priceapa de ce Robert spune ca a
plecat de acasă “de trai rau”, cand el îi dă să mănânce şi îi mai şi cumpără
ţigări. El isi reduce obligatia de parinte si educator la asigurarea hranei,
pentru el aceasta fiind echivalentul « traiului bun ». dupa prima fuga de
acasa a lui Robert si respectiv, prima spargere, in loc sa se gandeasaca ca el
ar putea fi cauza, l-a snopit in bataie cu lantul „pana i-a crapat pielea pe
el”, l-a tinut o noapte intreaga legat de copac si l-a obligat sa bea apa cu
sare. Alta data, pentru ca nu a vrut sa-i cumpere tigari, l-a legat de piciorul
patului si l-a tinut acolo o saptamana. Insa pedeapsa preferata este bataia cu
furtunul, deoarece „este subtire, elastic, se muleaza mai bine pe corp si
ustura mai rau”. La ultima bataie l-a rupt pe Robert, fapt care a facut-o pe
sotia acestuia sa faca „haz de necaz”, afirmand „ca-i pare rau de furtun”, ca
era al ei – ii era destinat ei.
Din arsenalul de rele tratamente aplicate lui Robert, cat si fratiilor lui,
nu trebuie uitate bataia cu pumnii si cu picioarele sau amenintarea cu
60
cutitul. Robert chiar mi-a aratat o cicatrice cu care s-a ales in urma unei
„zgarieturi” cu cutitul, „asa ca sa-l sperii, sa-i vina mintea la cap”.
61
delictual (fumat, betii, frecventarea jocurilor de noroc, hotii, spargeri, etc.),
ajungand asa cum am amintit, ca la 12 ani si cateva luni sa aiba in jur de 43
de dosare penale. Unii dintre partenerii lui de vagabondaj se numeste
Boceanu si are 14 ani. Si el provine dintr-o familie nu tocmai fericita:
mama sa face negoţ la sarbi, deci este mai tot timpul plecata, iar tatal de-al
doilea nu se prea poarta ca un parinte cu el; insa familia lui dispune de o
situatie materiala destul de buna, nu de putine ori acesta furand bani de
acasa. Si sora lui Robert, Guardiola, beneficiind de acelasi tratament in
cadrul familiei, a luat impreuna cu acesta drumul pribegiei. Insa ea nu a
rezistat timp indelungat nesigurantei zilei de maine si s-a intors acasa. Desi
nu se simte prea bine in mijlocul familiei doreste sa se reintegreze acesteia.
R. insa nici nu vrea sa auda. El a spus ca, dupa ce va iesi din Centru, nu va
mai vagabonda, dar cu conditia sa se mute la parintii mamei lui care
locuiesc intr-o comuna apropiata de orasul lor. De asemenea doreste sa-si
reia scoala, pe care a întrerupt-o in clasa a V-a.
62
sa dea drumul la aragaz a „jucat” in picioare 500 de oua; alta data, fiindu-i
pofta de banane, a spart un chioşc, a mancat pana s-a saturat; iar cu restul a
inceput sa se distreze aruncand in oamenii de pe strada.
63
actual in protecţia copilului o constituie internarea lui intr-un Centru de
Plasament.
CAZUL 2
Istoricul familiei
C.E. (fosta N.E.), mama minorului N.F. s-a născut la data de 27. 01.
1967 în localiatatea Orşova, judeţul Mehedinţi, a absolvit 12 clase, fiind de
profesie „prelucrător în lemn”.
64
(umblând cu el din spital în spital, copilul fiind născut şi prematur, la 7
luni, cu greutatea de 950 g.
Soţii C. locuiesc împreună cu cei trei copii ai lor în com. Ieşelniţa, jud.
Mehedinţi, într-o casă compusă din trei camere, un hol şi o bucătărie, care
este proprietatea numitei C.A., mama lui C.P., iar N.F. este internat într-o
şcoala specială, care are un program special pentru copiii cu tulburări de
comportament şi cei cu deficienţe mentale.
65
La acestea asistă şi subiectul celui de-al doilea studiu de caz, care ar
trebui scos din mediul familial şi să fie internat definitiv într-un centru de
plasamnet sau într-un centru privat şi să fie sub supraveghere de către o
instituţie sau o persoana autorizată, pentru al integra în cadrul social.
Ar fi indicat :
CAZUL 3
Istoricul familiei
66
D.M. şi D.B., români, de religie romano-catolică, s-au cunoscut în urmă
cu 27 de ani, în localitatea Craiova, unde îşi terminau studiile superioare.
După terminarea studiilor s-au căsătorit şi au făcut o nuntă ca în filme.
Deci, copilului i-a lipsit autoritatea tatălui, D.W. fiind crescut de mama,
care a avut o atitudine sufocantă asupra copilului exagerând prin protejarea
acestuia de orice problemă, îl răsfăţa şi îi dăruia copilului tot ce acesta
cerea.
67
În concluzie, baza economică nu este esenţialul în creşterea copilului,
deşi ajută destul de mult în posibilitatea de a-i oferi aproape orice (o şcoală
bună, alimentaţie echilibrată, satisfacerea pasiunilor pentru activităţile
înspre care copilul are înclinaţii etc.), una dintre cele mai importante funcţii
ale familiei, este funcţia formativ-educativă,respectiv modul în care părinţii
reuşesc să-şi educe copiii, să-i integreze în viaţa de familie şi în societate.
Familia trebuie să-i inoculeze copilului ideea datoriei sale, să-i cunoască
relaţia cu şcoala, modul cum îşi utilizează timpul liber, precum şi anturajul
în care se află.
68
social al comportamentului tânărului ; 3) situaţia personalităţii tânărului ;
4) situaţii sau condiţii favorizante ori incitante.
69
supravegherea părinţilor şi a şcolii. Pentru marea majoritatea a
acestor minori există şanse reale de recuperare socială, dacă sunt
evitate pericolele „etichetării” răului şi „inducţiei” negative
existente în timpul perioadei de resocializare a lor in institutele de
profil ;
2) comportamente delincvente structurate, cu un grad de
periculozitate socială, caracterizând pe acei minori cu un nivel
scăzut de integrare socială şi profesională şi care prezintă
dificultăţi de adaptare, tulburări de comportament sau de
socializare. Deşi au fost sancţionaţi în mod repetat, nu s-a reuşit
recuperarea lor, fiind internaţi de mai multe ori în şcolile de profil;
3) comportamente delincvente recurente, cu o deosebită
periculozitate socială, concretizate în delicte de omor, viol,
tâlhărie, vătămări corporale grave etc. Ele definesc pe acei minori
care provin, de regulă, din medii de socializare „negativă”, medii
parazitare, unde au fost „socializaţi” şi „învăţaţi” într-un spirit
agresiv şi violent, începând cu un limbaj obscen, minciună,
cerşetorie, prostituţia şi perversiunile sexuale şi terminând cu
violurile, tâlhăriile şi omuciderile. Întrucât asemenea acte sunt
comise prin violenţă şi agresivitate sporită, se impune adoptarea
unor măsuri speciale de resocializare a făptaşilor minori, prin
internarea lor în şcoli speciale de muncă şi reeducare cu regim
sever.
CONCLUZII ŞI PROPUNERI
70
când pedeapsa să-i fie pronunţată. Pe lângă toate aceste aspecte, mai există şi
problema economica a ineficienţei acestor măsuri, privarea de libertate fiind
foarte costisitoare şi foarte puţin ineficientă la o analiză cost/beneficiu.
71
o crearea unor centre /servicii de arest preventiv pentru minori care să
aparţină de Primării sau să fie în subordinea Ministerului de Justiţie ;
o organizarea de minicentre de reeducare în subordinea Ministerului de
Justiţie folosind spaţii puse la dispoziţie de Prefectură ;
o desfiinţarea centrelor de reeducare de mari dimensiuni ;
o modificarea legislaţie în vigoare, mai exact a Codului Penal, a Codului de
Procedură Penală, a Decretului 575/1972, aplicarea legii probaţiunii, în
sensul că odată arestat, un minor să fie chemat serviciul de probaţiune şi,
implicit, pentru reţinerea pe durata a 24 de ore la sediul poliţiei să fie
solicitat de îndată serviciul de urgenţă de asistenţă socială.
72
Întrucât familia reprezintă factorul primordial al socializării morale şi al
integrării adolescentului în societate se impune, cu necesitate, adoptarea unor
măsuri de stimulare economică a familiilor cu dificultăţi financiare, care au în
creştere sau întreţinere copii minori. Acelaşi lucru este valabil şi pentru
familiile alcătuite din părinţi handicapaţi fizic ori psihic sau care au în
întreţinere copii handicapaţi. O altă măsură de politică familială vizează mărirea
numărului de instituţii de asistenţă socială, ale cărei tradiţii pot fi valorificate,
într-un sens benefic pentru protecţia şi ocrotirea familiei şi adolescentului care
ridică probleme de adaptare şi comportare socială. De asemenea, propun
înfiinţarea şi multiplicarea, în cadrul centrelor şi cabinetelor de consiliere
familială, a unor grupuri de lucru specializate în cauzele cu copii - „problemă”
şi a unor centre specializate pe delincvenţă juvenilă şi consiliere a minorilor şi
adolescenţilor care au comis fapte reprobabile.
73
BIBLIOGRAFIE
74
75