Discuții:

În urma evaluării rezultatelor, am observat că din cei 85 de pacienți incluși în studiu, 34

adică 40% au fost de sex masculin și 51,60% de sex feminin (Figurile 4, 5, 6), lotul neavând o
distribuție egală între cele 2 sexe.

Repartiția în funcție de mediul de proveniență a relevat că pacienții au provenit în

proporție de 53% din mediul urban și 47% din mediul rural. În mediul urban 31,7% dintre
pacienți au fost tratați cu ADO, 10,6 % au făcut parte din lotul tratat cu insulină și ADO, iar
10,6% au fost tratați cu insulină. Dintre cei din mediul rural 11,75% au fost tratați cu ADO, 16,5
% au fost tratați cu insulină și ado, 18,8% cu insulină (Figura 7). Putem concluziona că
persoanele din mediul urban au avut o evoluție a bolii mai lentă, necesitând în principal
tratament cu ADO, iar cei din mediul rural au necesitat scheme terapeutice cu insulină, ceea ce
denotă un debut timpuriu al bolii si o evoluție accelerată.

Media de vârstă pe sexe pentru fiecare lot în funcție de tratament a relevat o medie a
vârstei la pacienții tratați cu ADO a persoanelor de sex feminin de 72 de ani, iar pentru
persoanele de sex masculin de 66 de ani. La cei tratați cu ADO și insulină 67 de ani este vârsta
medie pentru femei și 66 pentru bărbați. Media de vârstă a pacientelor tratate cu insulină a fost
de 66 de ani, iar pentru bărbați de 70 de ani (Figura 11). Ceea ce se observă din figura 11 este
că media de vârstă este mai mae la femei în rândul pacienților tratați cu ADO și Insulina și
ADO,existând o inversare a proporțiilor in rândul pacienților tratați cu insulină.

Ca urmare a cercetării distribuției procentuale a schemelor de tratament a reieșit că

43,53% dintre pacienți au fost tratați cu ADO, 27% cu insulină și ADO, iar 29,5% cu insulină.

În lucrarea de față ca urmare a analizei statistice efectuate pe grupe de vârstă un procent

crescut de pacienți cu diabet a fost decelat în decada de vârstă 60-70 (38,8%), urmat de cei cu
vârsta cuprinsă între 70-80 (35,3%), iar la nivelul grupei de vârstă 50-60 de ani (25,5%) urmați
de cei peste 80 de ani cu 10,6%.

Corelând distribuția pe vârste cu loturile formate în funcție de schema de tratament

urmată, pacienții din decada de vârstă 50-60 de ani au fost tratați în proporție de 8,24% cu
ADO, 4,71% cu insulină și 2,35% cu insulină și ADO. În intervalul de vârstă 60-70 de ani 9,4%
au primit tratament cu ADO, 16,4% tratament cu insulină și ADO, iar 12,9% au primit tratament
cu insulină. Grupa de vârstă 70-80 a avut cea mai mare ponderre de pacienți tratați cu ADO
14,1%, 5,8% tratați cu insulină și ADO, 11,7% tratați cu insulină. La persoanele din grupa de
vârstă peste 80 nu au existat pacienți tratați cu insulină, 8,2% au avut tratament cu ADO, 2,35%
au avut în schema de tratament insulină și ADO, iar 8,24% au primit tratament cu ADO (Figura
10).

S-a evaluat complianța la regimul alimentar în funcție de schema terapeuitcă astfel 7,06
% au fost complianți la tratamentul nonfarmacologic dintre cei tratați cu ADO, dintre cei cu
insulină și ADO 1,8 % au fost complianți la regimul alimentar, iar în cadrul lotului cu insulină
3,5% au fost complianți.

În continuare am evaluat rata apariției complicațiilor pe termen lung în funcție de schema

terapeutică, cei cu ADO au prezentat cardiopatie ischemică în proporție de 100%, cei cu
insulină și ADO în procent de 91,3%, iar cei cu insulină în procent de 92%. Dacă vorbim despre
neuropatia diabetică la cei cu ADO s-a observat o pondere de 65,7% a acesteia, în lotul celor
tratați cu insulină și ADO 91,3% au prezentat această complicație și la 72% dintre cei cu
insulină a fost prezentă. Procentul pacienților cu arteriopatie cronică a fost de 42,85% în lotul
tratat cu ADO, 60,8% în cazul celor cu insulină și ADO, iar dintre cei cu insulină 44% au
prezentat arteriopatie cronică. Retinopatia a fost prezentă la 65,7% în rândul celor cu ADO,
91,3% pentru insulină și ADO, iar 72% la cei cu insulină. Nefropatia a fost prezentă în procent
de 25,7% la cei cu ADO, 71,7% la cei cu insulină și ADO, iar 40% din cei cu insulină au fost
nefropați. Piciorul diabetic a fost prezent la 51,4 % dintre subiecții incluși în lotul cu ADO, la
91,3% dintre cei cu insulină și ADO și la 68 % dintre cei cu insulină (Figurile 13-18). Din aceste
scheme putem concluziona că cele mai multe complicații pe termen lung se întâlnesc la
pacienții tratați cu ADO și insulină. Cardiopatia fiind prezentă în procente foarte mari indiferent
de schema terapeutică.

Următoarea etapă a studiului a presupus evaluarea ratei apariției reacțiilor adverse gastro-
intestinale în funcție de lotul în care au fost incluși participanții (constipație, diaree, incontinență
fecală, pirozis, disfagie, xerostomie, gust amar, sațietate precoce, greață, vărsături, balonare,
flatulență și dureri epigastrice). În cazul celor care au prezentat constipație un procent de 37,8%
au fost tratați cu ADO, cei cu insulină și ADO au prezentat acestefect advers în proporție de
56,5% fiind prezentă și la 56% dintre cei cu insulină. În cazul celor cu diaree 16,2% au fost
tratați cu ADO, 8,7% cu insulină și ADO, 20 % cu insulină. Incontinența fecală a fost prezentă la
29,7% dintre cei cu ADO și la 12% dintre cei cu insulină și ADO. Pirozisul a fost prezent la cei
cu ADO în proporție de 29,7%, la 26,07% dintre cei cu insulină și ADO și la 16 % dintre cei cu
insulină. Disfagia a fost prezentă la 54,05% dintre cei cu ADO, 4,7 % dintre cei cu insulină și
ADO și la 12% dintre cei cu insulină. Xerostomia a apărut la 52% dintre cei cu ADO și insulină,
la 52% care au utilizat ADO și 35% dintre cei cu insulină. Gust amar prezent la 43,48% dintre
cei cu ADO, 43,46% dintre cei cu insulină și ADO, 28% dintre cei cu insulină. Sațietatea
precoce a fost prezentă la 37,8% dintre cei cu ADO, 17,4% dintre cei cu insulină și ADO și 48 %
dintre cei cu insulină. Greața în cazul celor cu ADO a fost prezentă în procent de 37,22%, în
proccent de 73,91% în cazul celor cu insulină și ADO, 4% dintre cei cu insulină au prezentat
această reacție adversă. Vărsăturile au fost prezente la 54% dintre cei cu ADO, la 26% dintre
cei cu insulină și ADO, 4% din pacienții lotului cu insulină au prezentat vărsătură. Balonare și
flatulență au prezentat 54% dintre cei cu ADO, 60,8% dintre cei cu insulină și ADO, 68% dintre
cei cu insulină. Durere epigastrică au prezentat 37,8% dintre cei cu ADO, 8,74% dintre cei cu
insulină și ADO, iar 32% dintre cei doar insulină au resimțit dureri epigastrice.

În continuare am urmărit eficiența schemelor terapeutice în ceea ce privește controlul

glicemic evaluat prin valorile hemoglobinei glicozilate. Pentru insulină media este de 8 mg/dl,
pentru lotul cu insulină și ADO 8,5 mg/dl, iar pentru ADO media este de 8 mg/dl. Putem afirma
că cel mai bun control glicemic s-a obținut utilizând insulină și ADO, în timp ce complianța
pentru schema mixtă a fost mai scăzută ceea ce a condus la un control glicemic mai slab.

În continuare am evaluat relația dintre controlul glicemic și apariția complicațiilor pe termen

lung care sunt: cardiopatie ischemică, nefropatie diabetică, neuropatie diabetică, retinopatie
diabetică, arteriopatie cronică și piciorul diabetic. Media hemoglobinei glicozilate la pacienții cu
cardiopatie ischemică și valori sub 8 mg/dl (control bun) a fost de 7,3 mg/dl în timp ce media
valorilor peste 8 mg/dl a fost de 9,34 mg/dl. La cei fără cardiopatie ischemică media a fost de
6,75 mg/dl, iar pentru valori mai mari de 8 mg/dl a fost de 8,67 mg/dl. P-ul de 0,35 a fost
nesemnificativ din punct de vedere statistic.

În continuare s-a evaluat influența obezității asupra controlului glicemic astfel s-a observat
în funcție de tratament că persoanele obeze tratate cu ADO au o medie a hemoglobinei
glicozilate de 9,12 mg/dl. La cei tratați cu insulină și ADO media este de 8,95 mg/dl și la cei
tratați cu insulină de 8,6 mg/dl. Persoanele cu indicele de masă corporală sub 30 au media
hemoglobinei glicozilate la terapia cu ADO de 7,85 mg/dl, cei cu insulină și ADO de 8,5 mg/dl,
iar cei cu insulină de 8,4 mg/dl. Putem concluziona că obezitatea influențează controlul glicemic
prin aportul alimentar excesiv cu creșterea reacțiilor adverse gastro-intestinale și apariția
precoce a complicațiilor pe termen lung.
 În continuare s-au corelat valorile colesterolului cu ale hemoglobinei glicozilate și s-a
observat o creștere a valorilor colesterolului cu creșterea valorilor hemoglobinei glicozilate
indiferent de schema terapuatică urmată. (Figurile 36, 37, 38).

Limitările studiului sunt:

Loturi mici de pacienți, inegal distribuiți, cu deviația standard mare.

Complianța scăzută la tratamentul nonfarmacologic si farmacologic.

Nivelul de educație scăzut al unora dintre pacienți, care are ca efect scaderea capacitatii
de înțelegere a administrării schemelor terapeutice și utilitatea urmării regimului alimentar.

Datele preluate la o singura evaluare,fără a avea posibilitatea de urmărire în dinamică

valorile de laborator .

Pentru a cuantifica relația între controlul glicemic, tratament și nivelul colesterolului,

proteina C reactivă, fibrinogen și glucoza urinară s-a folosit funcția correl care a comparat două
câte două, având ca valoari independente rezultatele de laborator obținute pentru hemoglobina
glicozilată și a fost comparată pe rând cu valorile obținute pentru colesterol, fibrinogen, proteina
C reactivă și glucoza urinară. Această operațiune a fost repetată pentru a identifica corelațiile
pentru toate tipurile de tratament luate în studiu. A fost considerată o corelație bună la valori ale
R-ului mai mari sau egale cu 0,75 sau mai mic sau egal decât -0,75. În urma testelor aplicate a
reieșit o corelație pozitivă, creșterea valorilor glicemice, a hemoglobinei glicozilate, fiind direct
proporționale cu valorile de laborator pentru celelalte analize efectuate. Pentru verificarea
regresiei și semnificația statistică s-au folosit din Data analysis funcția regresion și testul
ANOVA.

Testele au fost considerate relevante din punct de vedere statistic la valori ale P-ului mai
mici sau egale cu 0,05. Toate valorile lui P au fost sub nivelul așteptat ceea ce arată o înaltă
corelație între datele evaluate.
Concluzii

În urma testelor efectuate pe lotul de 85 de pacienți se pot trage următoarele concluzii:

 Cea mai mare pondere a pacienților tratați se gasesc în grupa de vârsta 60-70 de ani.
 Media de vârstă este mai mare pentru tratamentul cu ADO și schemele terapeutice cu
insulină si ADO pentru femei ,comparativ cu bărbați ,proporțiile inversându-se în cazul
pacienților tratați cu insulină.
 Complianța la tratamentul non farmacologic și farmacologic este mai slabă în mediul
rural, acești pacienți necesitând timpuriu în evoluția bolii insulină.
 Reacțiile adverse apărute sunt legate de modalitatea de administrare: existând o
pondere crescută a reacțiilor adverse gastro intestinale în rândul pacienților tratați cu
ADO sau care urmează terapie dublă și se observă o scădere dramatică a acestora la
tratamentul cu insulină.
 Controlul glicemic este direct proporțional cu valorile colesterolului și ale IMC.
Persoanele obeze au în medie un control glicemic prost si o rată crescută a
complicațiilor și necesită timpuriu administrarea de insulină.
 Controlul glicemic este direct proporțional cu rata complicațiilor pe termen lung, astfel
am putut concluziona că pe lotul urmărit pacienții cu un control glicemic slab cuantificat
prin nivelul HbA1c au prezentat mai multe complicații ale bolii de bază.