Zaharide

Zaharidele sunt compuși care intră în compoziția oricărei celule vii. Acestea sunt componente
de bază ale hranei utilizată mai ales pentru obținerea energiei și se mai numesc și glucide, după
gustul dulce, iar denumirea mai veche este de hidrați de carbon deoarece raportul dintre numărul
atomii de hidrogen și numărul atomii de oxigen este același ca și în apă. Formula generală este
Cx(H2O)y.

Zaharidele se obțin prin procesul de fotosinteză.

nCO nH O CnH2nOn nO2 clorofila 2  2    

Clasificare zaharide în funcție de comportarea la hidroliză:

 Monozaharide (nu hidrolizează)

 Oligozaharide (hidrolizează obținându-se până la 10 resturi de monozaharide)

 Polizaharide (hidrolizează obținându-se un număr mai mare de 10 molecule de monozaharide)

Monozaharidele sunt compuși organici cu funcțiune mixtă ce conțin în molecula lor o grupare
carbonilică de tip aldehidă sau cetonă și mai multe grupări hidoxil. Se mai numesc pe scrut și oze
și au formula generală CnH2nOn, N.E. = 1.

Clasificare:

1. În funcție de numărul atomilor de carbon

-Trioze

-Tetroze

-Pentoze

-Hexoze

2. În funcție de natura grupării carbonilice

 Aldoze – grupare carbonilică de tip aldehidic

 Cetoze – grupare carbonilică de tip cetonic

În natură cele mai răspândite monozaharide sunt pentozele și hexozele. Cele mai cunoscute
sunt glucoza (aldohexoză) și fructoza (cetohexoză).
Izomeria optică a zaharidelor

Majoritatea monozaharidelor prezintă izomerie optică. În funcție de configurația atomului de

carbon asimetric, cel mai depărtat de grupa carbonil, monozaharidele au fost încadrate în două
mari clase D și L. În seria L au fost cuprinse monozaharidele ce au la acest atom de carbon chiral
gruparea hidroxil în partea dreaptă, iar în seria L gruparea hidroxil în partea stângă

Proprietăți fizice

Monozaharidelor sunt în stare de agregare solide, cristaline, incolore, iar la încălzire se

descompun în carbon și apă.

C H O 6C 6H2O t C 6 12 6   

Punctul de topire al alfa-glucozei este de 146°C, iar al beta-glucozei de 150°C.

Monozaharidele sunt solubile în apă datorită grupărilor carboxil, puțin solubile în alcool și greu
solubile în solvenți organici. Acestea au gust dulce, proprietate ce se intensifică odată cu
creșterea numărului de grupări hidroxil. Fructoza este considerată cea mai dulce monozaharidă
naturală, iar glucoza are 75% putere de îndulcire față de fructoză. Separarea celor doi anomeri
alfa și beta al glucozei se face pentru alfa din apă și pentru beta prin cristalizare din acid acetic.

Proprietăți chimice

1. Reacția de adiție a hidrogenului are loc în prezența catalizatorului de nichel

2. Reacția de oxidare la care participă numai aldozele

 Oxidarea blândă a aldozelor se poate face cu reactiv Tollens, reactiv Felling și apă de brom
obținându-se acizi aldonici

 Oxidarea energică a aldozelor se face cu acid azotic concentrat obținându-se acizi zaharici

3. Reacția de esterificare a monozaharidelor

 În prezența metanolului și a acidului clorhidric, reacția are loc numai la gruparea hidroxil
glicozidică

 Esterificarea tuturor grupărilor hidroxil se face cu iodură de metil în prezența catalizatorului de

oxid de argint (Ag2O)

Utilizări

Glucoza și fructoza se găsesc în fructe, legume, miere și întră în compoziția di-, tri- și
polizaharidelor. Prin fermentația alcoolică a glucozei se obține etanol.  2 5  2 
fermentatie C6H1 2O6 2C H OH 2CO Glucoza se mai folosește în medicină pentru hrănirea
artificială a bolnavilor, pentru obținerea oglinzilor și în alimentație a zahărului.
Polizaharide

Polizaharidele sunt compuși organici macromoleculari obținuți prin policondensarea

biochimică a unor monozaharide. Cele mai importante polizaharide sunt amidonul, glicogenul și
celuloza. Amidonul este un compus natural ce se găsește în cereale, legume.

Este obținut prin policondensarea moleculelor de alfa-glucoză. 2C H O (C6H1 0O2 ) n nH2O

policondensare 6 1 2 6   

Amidonul este format din două componente (amiloza și amilopectina). Amiloza are structură
liniară. Condensarea moleculelor de alfa-glucoză făcându-se între grupările hidroxil glicozidice
ale atomilor de carbon 1 și 4 obținându-se între molecule o grupare eterică. Amiloza reprezintă
10-20% din masa amidonului și este concentrată în miezul granulei de amidon. (C6H10O5)n
unde n = 300-1200 Macromoleculele de amiloză sunt răsucite în spirală, din acest motiv amiloza
este solubilă în apă și în reacția cu iodul ce obține o colorație albastră intensă. Amilopectina
reprezintă 80-90% din masa amidonului și se reprezintă învelișul granulei de amidon.
(C6H10O5)n unde n = 6000-36000

Structura amilopectinei este ramificată deoarece moleculele de alfa-glucoză sunt legate între
ele în pozițiile 1 și 4, dar din loc în loc și în pozițiile 1 și 6. În prezența iodului, se obține o
colorație roșuvioletă. Amilopectina nu este solubilă în apă.

Sinteza amidonului se face din dioxidul de carbon și apă în celulele verzi ale plantelor, în
prezența clorofilei (lumină). 2 2 6 1 2 6 2 2 2 6 1 0 5 n 2 6CO 6H O C H O 6O 6nCO 5nH O (C
H O ) 6nO      

Proprietăți fizice

Amidonul este o pulbere albă, amorfă, fără gust dulce, insolubilă în apă. În apă caldă la 90°C,
granulele de amidon se umflă și apoi se sparg formând soluții vâscoase numite cocă. Coca este
formată doar din amilopectina insolubilă în apă caldă (amiloza este solubilă în apă caldă).

Utilizări

Amidonul este folosit pentru obținerea etanolului, ca agent de încleere și apretare în industria
textilă la fabricarea de casete, adeziv de tablete și pensamente în industria farmaceutică și cea
mai mare cantitate de amidon se află în industria alimentară.

Glicogenul este singura polizaharidă naturală de origine animală cu structură asemănătoare cu

cea a amilopectinei, dar macromoleculele sunt mai mici și mai ramificate. În procesul de
digestie, amidonul introdus în organism sub influența amilazei (enzimă) se descompune în
dextrine și maltoză. Prin hidroliza acestora ce are loc în intestin, în prezența amilazei
pancreatice, după care sub acțiunea alfa-glicozidazei intestinale se obține glucoza. Glucoza este
folosită în procesele de ardere din organism, iar excesul de glucoză este transformat în glicogen.
 Glicogenul se localizează la nivelul ficatului și a țesuturilor, iar în momentul în care
organismul are carențe în glucoză, el se descompune în această substanțî, care va fi consumată de
organism.

Celuloza este polizaharidă naturală obținută prin policondensarea moleculelor de beta-glucoză.

6 10 5 n nH2O nC6H12O6 (C H H )   Celuloza formează scheletul țesuturilor lemnoase ale
plantelor fiind cel mai răspândit compus organic. Cea mai pură formă de celuloză se găsește în
bumbac.

Proprietăți fizice

Celuloza este o substanță solidă, fibroasă, albă, inodoră, insipidă, slab hidroscopică, insolubilă
în apă și nici în ceilalți solvenți. Celuloza este reactivă în reactivi Schweitzer (hidoxid de tetra-
amino-cupru sau [Cu(NH3)4](OH)2.

Proprietăți chimice

1. Reacția de nitrare se face cu amestec nitrant (acid azotic și acid sulfuric) În funcție de gradul
de nitrare, produșii obținuți au diferite utilizări: - La aproximativ 12% azot în moleculă, produsul
obținut se numește fulmicoton și se folosește în industria explozibililor ca pulbere fără fum - La
aproximativ 10% azot, substanța obținută se numește coloid utilizat la fabricarea celuloidului
Celuloidul este o masă transparentă obținută din colodiu și camfor. Deoarece acest amestec este
ușor inflamabil a fost înlocuit de acetat de celuloză. - Cu conținut scăzut de azot sunt utilizați la
fabricarea nitrolacurilor și nitroemailurilor se usucă rapid și au un luciu puternic

2. Acilarea celulozei se poate face cu anhidridă acetică sau clorură de acetil Acetații de celuloză
sunt utilizați pentru fabricarea mătăsii acetat, a filmelor cinematografice și a unor materiale
plastice numite celon. Acetații de celuloză sunt solubili în acetonă, soluția obținută este supusă
filării la cald, când se obțin firele de acetat de celuloză. Țesuturile din mătase acetat sunt mai
rezistente, dar mai puțin higroscopice.

3. Prin tratare cu hidroxid de sodiu a celulozei se obțin alcanii celuloză primară, secundară sau
terțiară Alcanii celuloză primară reacționează cu sulfura de caron (CS2) obținându-se
xtantogenatul de celuloză, care se descompun într-o celuloză cu firul mai lung ce poate fi tors.
Celuloza obținută reprezintă mătase artificială de tip vâscoasă sau se mai utilizează pentru
obținerea ciolofanului.

Utilizări

Celuloza este folosită pentru obținerea hârtiei, a mătăsii artificiale de tip acetat sau vâscoză,
țesuturi, bandaje a unor substanțe explozibe etc.