Liviu COCORA

LEGISLAŢIE
MEDICALĂ ŞI SOCIALĂ

Editura Universităţii „Lucian Blaga“ din Sibiu

2004

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

COCORA, LIVIU
Legislaţie medicală şi socială – Liviu Cocora. – Sibiu: Editura
Universităţii „Lucian Blaga” din Sibiu, 2004
Bibliogr.
ISBN 973-651-959-7

340.6
 CUVÂNT ÎNAINTE

În lucrarea de faţă îmi propun să realizez un suport de curs pentru studenţii

facultăţilor de medicină cărora, atât din punctul didactic de vedere al formării lor cât şi a
celui practic, cunoaşterea legislaţiei specifice le este o necesitate. Acest lucru a fost
subliniat încă o dată cu ocazia negocierilor legate de libera circulaţie a persoanelor şi
serviciilor în cadrul Uniunii Europene. S-a arătat cu această ocazie că în programa de
formare de bază a tuturor absolvenţilor de învăţământ medical şi farmaceutic uman este
necesar să fie cuprinse noţiuni de legislaţie în general şi de legislaţie specifică medicală şi
socială.
Deşi în cadrul fiecărei discipline de studiu cu impact de practică medicală sunt
dezbătute aspecte legislative legate de domeniul respectiv de studiu, s-a considerat
necesară o abordare holistică a acestor subiecte cu scopul de a oferi studentului
posibilitatea de a cunoaşte atât principalele mecanisme ale procesului legislativ sau
judiciar cât şi particularizări legate de domenii de activitate sau categorii de bolnavi
asistaţi.
Legislaţia română referitoare la domeniul medical şi social a suferit în perioada de
după 1989 transformări radicale şi permanente datorate atât schimbării sistemului social-
politic al statului cât şi progreselor înregistrate de ştiinţa medicală în lume, progrese
asimilate şi de sistemul sanitar românesc.
Fără a dezvolta domeniile eticii, bioeticii şi deontologiei ce vor constitui cursuri
distincte şi fără a mă suprapune pe ceea ce se va studia în cadrul disciplinei de medicină
legală abia după parcurgerea majorităţii disciplinelor clinice, pentru a avea înţelegerea
fenomenelor studiate, doresc ca prin noţiunile expuse aici să dezvălui începătorului în
studiul medicinei cadrul în care îşi va desfăşura activitatea, normele pe care va trebui să
le respecte, aşteptările pe care societatea le va avea de la el şi instrumentele legale pentru
apărarea drepturilor sale şi ale pacienţilor săi.

AUTORUL
 INTRODUCERE ÎN STUDIUL
DREPTULUI MEDICAL

Asemănător medicinei legale, dreptul medical, ca disciplină de studiu, este o

disciplină de graniţă. Spre deosebire de medicina legală, care este o specialitate medicală,
dreptul medical este o subdifviziune a ştiinţelor juridice având însă în acelaşi timp o
deosebită importanţă ca studiu pentru specialiştii din domenul sanitar cărora le oferă
cunoştinţele necesare în legătură cu activitatea profesională în general şi cu relaţia cu
pacientul (ca sumă de drepturi şi obligaţii reciproce) în special.
Deşi nu este o descoperire a timpurilor actuale întrucât au existat şi înainte de cel
de-al doilea război mondial preocupări în domeniu, jurişti reputaţi consacrându-se prin
studii pertinente în domeniu, în ultima decadă de vreme, datorită multitudinii de acte
normative noi în domeniu, o disciplină de studiu (atât pentru jurişti cât şi pentru
specialiştii din domeniul medicinei) devine tot mai evident necesară.
Chiar dacă nu este unanim acceptat în rândurile specialiştilor, dreptul medical,
cuprinzând un ansamblu de norme referitoare la un domeniu de viaţă socială bine
delimitată, se va putea impune, în lumina profundelor transformări ce afectează atât
sistemul judiciar cât şi cel sanitar din România, ca ramură distinctă în sistemul de drept
românesc.
Abordat ca o ramură de ştiinţă interdisciplinară, dreptul medical va putea acoperi
o arie foarte largă de interes favorizând aplicarea cunoştinţelor medicale şi juridice în
folosul societăţii.
Nici în România şi nici în lume nu există o opinie unitară cu privire la dreptul
medical, nici ca ramură distinctă de drept, nici ca obiect de studiu. De aceea, văzând şi
faptul că inclusiv termenul de "medicină legală" are înţeles diferit în Europa (unde este o
specialitate medicală dezvoltată în scop de a produce prin mijloace specifice medicale
probe în justiţie) şi în America, unde denumirea acoperă domeniul intersectorial al
reglementărilor legale referitoare la practica medicală, deci dreptului medical. Patologia
judiciară (forensică) din sistemul de drept medical american este domeniul medical ce
corespunde termenului acceptat ca medicină legală în majoritatea ţărilor din Europa.
 NOŢIUNI DESPRE STAT ŞI DREPT

Statul

Este principala instituţie socială şi politică creată de societatea omenească

organizată.
Prin stat, în funcţie de abordarea administrativă, sociologică sau juridică putem
înţelege fie
- o formă organizată a puterii poporului cuprinzând propriu-zis aparatul statal,
aceasta fiind o accepţiune strict juridică, fie,
- teritoriul, populaţia - în sensul de naţiune - şi suveranitatea ca putere
organizată statal.
Chiar dacă se referă la un concept sau la un obiect virtual, statul acţionează ca o
persoană fiind o realitate produsă de societatea umană care, copiind ordinea din natură
asigură pentru societatea umană:
- norme de conduită a indivizilor umani;
- ordine juridică şi de constrângere;
- putere de comandă şi
- o voinţă comună distinctă de cea a indivizilor sau a unor grupări de
indivizi.
Statul a apărut odată cu divizarea societăţii în guvernanţi şi guvernaţi fiind, în
cazul celor democratice, un instrument de organizare şi conducere a societăţii.
Utilizând un ansamblu organizat de structuri de autoritate în care funcţionează
demnitari, funcţionari publici şi agenţi, statul îndeplineşte prin instituţii specifice trei
funcţii distincte care, în statele democratice nu au posibilitatea vreunei imixtiuni între ele:
Funcţia legislativă îndeplinită de parlament sau instituţii similare;
Funcţia executivă îndeplinită de guverne şi alte autorităţi executive centrale sau
decentralizate şi
Funcţia judecătorească îndeplinită de instanţele de judecată, poliţie, penitenciare
şi alte organe de ordine.
Statele, apărute ancestral şi istoric ca o dezvoltare sistematizată a funcţiilor
conducătorului unei grupări de indivizi au dezvoltat treptat structurile specializate arătate
mai sus, acestea dobândind în statele evoluate şi democratice o independenţă funcţională.
De-a lungul istoriei, statul şi funcţiile sale au avut o evoluţie paralelă cu societatea unană,
de la sclavagism la feudalism şi apoi la formele democratice de organizare.
Statul este o persoană juridică având drepturi, obligaţii şi patrimoniu propriu,
motiv pentru care, prin reprezentanţii săi legali, poate sta în justiţie în contradictoriu cu
alte persoane fizice sau juridice.
 Dreptul

Este o creaţie a statului şi s-a dezvoltat împreună cu acesta.

Prin drept, statul impune reguli de conduită, valabile pentru toţi membrii societăţii
exercitându-şi astfel puterea şi exigenţele în diferitele domenii de activitate pe care le
reglementează.
Statul produce normele de drept şi are, în acelaşi timp, în grijă aplicarea acestora
şi posibilitatea de a interveni, utilizând chiar forţa de constrângere, pentru respectarea lor
întocmai.
Noţiunii de “drept” îi cunoaştem două înţelesuri distincte:
- dreptul obiectiv care este alcătuit din totalitatea normelor juridice
valabile la un moment dat în teritoriul de suveranitate (constituţie, legi, decrete, hotărâri
etc). Aceste norme exprimă, mai ales în statele democratice, voinţa poporului şi ele sunt
duse la îndeplinire utilizând faţă de cei ce le încalcă, cu intenţie sau din greşeală, mijloace
specifice ce sunt la îndemâna puterii judecătoreşti a statului.
- dreptul subiectiv constă în puterea pe care legea o garantează unei
persoane ca prin voinţa sa să-şi realizeze un interes personal sau să desfăşoare o anumită
activitate. De asemenea, dreptul subiectiv al unui individ constă în posibilitatea sa de a
pretinde unei alte persoane să îndeplinească o anumită acţiune sau de a pretinde tuturor
sau unei/unor persoane de a se abţine de la o anumită activitate care i-ar aduce atingere
privitor la un bun sau interes propriu apărat de lege.
La rândul său, dreptul obiectiv, deci totalitatea normelor legale, a suferit o
diviziune, încă de pe vremea romanilor, în drept public şi drept privat.
- dreptul public conţine norme ce privesc statul, instituţiile sale,
colectivităţile legal organizate şi prerogativele acestora de putere în raport cu alte
persoane fizice sau juridice. Dreptul public urmăreşte satisfacerea interesului general al
societăţii, din acest motiv voinţa statului fiind dominantă. În dreptul public găsim mai
multe domenii sau ramuri de drept cum ar fi: dreptul constituţional, dreptul internaţional
public, dreptul administrativ, dreptul financiar, dreptul penal,etc.
- dreptul privat cuprinde totalitatea normelor aplicabile persoanelor fizice
si juridice în raporturile dintre ele. Dreptul civil şi dreptul comercial sunt cele mai
importante diviziuni ale dreptului privat.
Statul poate fi atât subiect de drept public, când intervine pentru apărarea ordinii
de drept şi are o poziţie de autoritate şi forţă faţă de cel ce încalcă normele, cât şi subiect
de drept privat când, în apărarea unui drept al său are o poziţie de egalitate cu ceilalţi
subiecţi de drept.
Asemănător dreptului, morala, ca formă a conştiinţei sociale cuprinde un
ansamblu de norme, principii şi reguli de comportare între indivizi şi în societate.
Regulile moralei şi exigenţele ei sunt asemănătoare obiceiurilor şi aparţin dreptului
natural. Ele nu sunt aduse la îndeplinire prin forţa coercitivă a statului, însă sunt şi
trebuiesc sprijinite de acte normative. Valorizând perceptele moralei, societăţile moderne
preiau în acte normative cu putere de lege, deci în dreptul obiectiv, aceste reguli,
impunându-le membrilor societăţii.
 Dreptul medical

Este o ramură distinctă a dreptului şi a apărut ca o diviziune necesară odată cu

dezvoltarea ştiinţei medicale şi a numeroaselor litigii legate de beneficiile aşteptate de la
acestea. Medicul, în concordanţă cu pregătirea sa, se preocupă de menţinerea sau
refacerea stării de sănătate fizice şi mintale a pacienţilor, în timp ce juristul se preocupă
de administrarea legii acolo unde relaţia dintre medic şi pacient este afectată de
evenimente nedorite.
Prin munca sa, juristul dedicat studiului şi practicii în domeniul dreptului medical,
oferă medicilor şi personalului din domeniul medical atât informaţii privitoare la
drepturile şi obligaţiile faţă de pacient, cât şi cetăţenilor informaţii privitoare la apărarea
drepturilor lor la asistenţă medicală, la ocrotirea vieţii şi sănătăţii.
Dreptul medical este definit ca fiind "ansamblul normelor juridice care
reglementează raporturile juridice, profesionale, patrimoniale şi nepatrimoniale stabilite
între cei ce exercită profesiunile medicale şi pacienţi, precum şi raporturile specifice
instituţiilor sanitare, caracterizate prin poziţia de egalitate juridică a participanţilor la
aceste raporturi juridice".
În Europa şi în lume definiţiile nu se îndepărtează mult de la aceasta, existând însă
accepţiunea că dreptul medical este un drept al profesiei şi că cuprinde doar normele
legate de exercitarea acesteia, de drepturile şi obligaţiile profesioniştilor faţă de pacienţi
şi societate. Iniţial, noţiunile de drept medical au fost predate în facultăţile de medicină în
cadrul medicinei legale, dar odată cu dezvoltarea stiinţelor medicale şi cu intensificarea
acţiunilor de apărare a drepturilor omului în general şi a drepturilor pacientului, studierea
dreptului medical de către jurişti a apărut ca o necesitate. Medicina legală rămâne să
activeze pe tărâmul aflării adevărului, utilizând mijloace specifice medicale pentru a a
duce informaţii juristului asupra unor elemente utile justei soluţionări a unor cauze
concrete.
Dreptul medical are numeroase legături cu dreptul civil, dar se şi deosebeşte de
acesta în aspectele privitoare la sănătatea publică. Prin faptul că are în atribuţii şi pe aceea
de a constata incapacitatea de muncă, medicul are o importantă intervenţie în normele de
drept al muncii, iar prin faptul că exercită medicina de familie, tratând în acelaşi timp
diverşi membri ai aceleiaşi familii despre a căror stare de sănătate poate sau are datoria
de a informa ceilalţi membri ai familiei producând efecte din cele mai diverse (de la
violenţă până la divorţ), specialistul din domeniul medical are o importantă atingere cu
dreptul familiei. Dreptul admistrativ şi dreptul penal au numeroase interferenţe în
domeniu, pe de o parte prin definirea unor infracţiuni specifice (cum sunt cele referitoare
la sănătatea publică şi contaminarea venerică sau avortul), iar pe de alta prin stabilirea şi
vegherea la respectarea normelor de organizare a reţelelor de asistenţă medicală şi de
funcţionare a instituţiilor sanitare.
Deşi în prezent dreptul medical nu există în ţara noastră ca un drept de sine
stătător, se apreciază că existenţa sa este la fel de legitimă ca şi a ramurilor de drept
vamal, comercial, financiar, al transporturilor, mediului etc. Necesitatea este subliniată şi
mai pregnant de profundele transformări pe care le suferă sistemul sanitar românesc în
cadrul reformei generale a asistenţei medicale prin care numeroase acte normative se
modifică cu o rapiditate uluitoare.
 Printr-o operaţiune de codificare, constând în reunirea într-un singur act normativ
cu putere de lege a mai multor norme care în prezent nu sunt corelate între ele, dreptul
medical ar putea câştiga în coerenţă afirmând în acelaşi timp unitar principiile
fundamentale ale dreptului medical:
- principiul legalităţii actului medical conform căruia orice act medical se poate
desfăşura numai în condiţii legal reglementate, astfel încât orice risc inutil pentru pacient
să fie evitat. În afara asistenţei medicale în general (prin care se stabilesc norme de
exercitare a profesiilor medicale şi de funcţionare a instituţiilor medicale) sunt
reglementate prin acte normative speciale activităţi ca: prelevarea de ţesuturi şi organe în
vederea transplantului, internarea nevoluntară a bolnavilor psihic, tratamentul bolilor
transmisibile, cercetarea clinică, avortul etc.
Orice încălcare a unei norme legale din domeniu aduce după sine aplicarea unei
pedepse, obligarea la dezdăunare a celui care a avut de suferit de pe urma gestului
neconform normei sau ambele sancţiuni.
- garantarea dreptului la asistenţă medicală este un principiu conform căruia
fiecărei persoane trebuie să i se asigure un acces echitabil la servicii medicale de calitate.
Acest fapt este statuat ca drept fundamental al fiinţei umane de către Organizaţia
Mondială a Sănătăţii şi preluat ca atare de către Organizaţia Naţiunilor Unite. În
Constituţia României dreptul cetăţeanului la ocrotirea sănătăţii impune statului obligaţia
de a lua măsurile necesare pentru aceasta. În acest sens statul organizează sistemul
naţional de sănătate astfel încât dreptul la asistenţă medicală, inclusiv la a doua opinie,
să fie garantat tuturor cetăţenilor. Această garanţie apare în asociere cu datoria medicului
de a-şi folosi toate cunoştinţele în folosul pacientului şi de a-şi perfecţiona mereu aceste
cunoştinţe astfel încât fiecare pacient să fie tratat egal cu toţi semenii săi şi la cel mai
înalt nivel al posibilităţilor.
Pacientul trebuie însă să consimtă, în virtutea principiului autodeterminării
pentru orice gest medical referitor la persoana sa. Consimţământul se va lua după
explicarea amănunţită a gestului ce urmează a fi suportat de către bolnav şi va fi explicit
şi scris în cazul intervenţiilor cu mare risc sau va lipsi în cazurile de extremă urgenţă.
- principiul inviolabilităţii corpului subliniază încă o dată necesitatea acordului
informat al pacientului pentru orice gest medical cu excepţia stărilor de pericol pentru
viaţă la persoane incapabile să consimtă. În legislaţia medicală, dezvoltarea acestui
principiu afectează domeniile de reglementare referitoare la eutanasie, prelevarea de
organe şi ţesuturi, examinarea persoanelor deţinute sau experimentul pe om.

Etica medicală

Aşa cum morala este în relaţie cu dreptul fiind o prelungire a sa în viaţa socială,
tot aşa dreptul medical este în relaţie cu etica medicală, aceasta fiind stiinţa care se ocupă
cu studiul şi valorizarea principiilor moralei în viaţa socială. Ethos înseamnă în limba
greacă obişnuinţă, datină, politeţe şi este folosit cu referire la atitudini şi obiceiuri care
susţin, dincolo de prevederile actelor normative, justeţea şi binele relaţiilor interumane,
promovând principiile moralei.
În profesia medicală, etica a fost mereu invocată referitor la atitudinea ce se
recomandă medicului faţă de cele mai diverse situaţii în care practica îl pune. Din cel mai
renumit document ce conţine obligaţiile morale ale medicilor se desprind cu claritate o
serie de asemenea percepte ce-şi au valoarea nealterată şi în ziua de azi. Textul, cunoscut
sub denumirea de jurămant al lui Hipocrate datează din secolul al 3-lea înaintea erei
noastre şi a fost folosit multă vreme la înrolarea tinerilor medici în rândurile
profesioniştilor: "Jur pe Apolo, pe Asclepios, pe Higeea şi Panaceea, pe toţi zeii şi
zeiţele, luându-i ca martori, că voi îndeplini, pe cât mă vor ajuta puterile şi priceperea,
jurământul şi legământul care urmează.
Pe învăţătorul meu într-ale medicinei îl voi socoti deopotrivă cu cei care m-au
adus pe lume, voi împărţi cu el averea mea şi la nevoie, îi voi îndestula trebuinţele, pe
copiii săi îi voi privi ca pe nişte fraţi, şi, dacă vor dori să devină medici îi voi învăţa fără
plată şi fără să le cer vreun legământ. Preceptele, lecţiile orale şi tot restul învăţăturii le
voi împărtăşi fiilor mei, fiilor învăţătorului meu şi ucenicilor uniţi într-o făgăduială şi
printr-un jurământ, potrivit legii medicale, dar nimănui altcuiva.
Voi îndruma îngrijirea bolnavilor mei spre folosul lor, pe cât mă vor ajuta
puterile şi mintea, şi mă voi feri să le fac orice rău şi orice nedreptate. Nu voi încredinţa
nimănui otrăvuri dacă îmi va cere, şi nici nu voi îndemna la aşa ceva; tot astfel nu voi
încredinţa nici unei femei leacuri care să o ajute să lepede.
Îmi voi petrce viaţa şi îmi voi îndeplini meşteşugul în nevinovăţie şi curăţenie.
Nu voi practica operaţia scoaterii pietrelor din băşica udului, lăsând-o în seama
celor ce se ocupă cu aceasta.
În orice casă aş intra, voi intra spre folosul bolnavilor, păzindu-mă de orice faptă
rea şi stricătoare comisă cu bună ştiinţă, mai ales de ademenirea femeilor şi a tinerilor,
liberi sau sclavi.
Orice aş vedea şi aş auzi în timp ce îmi fac meseria sau chiar în afară de aceasta,
nu voi vorbi despre ceea ce nu-i nici o nevoie să fie destăinuit, socotind că, în asemenea
împrejurări, păstrarea tainei este o datorie.
Dacă voi respecta acest legământ fără să-l calc, fie să mă bucur pe deplin de
viaţa şi de meseria mea, pururi cinstit de ceilalţi; iar dacă îl voi nesocoti şi voi fi un
sperjur, merit să am o soartă dimpotrivă."
Aceleaşi norme sunt impuse medicilor, de data aceasta într-un limbaj al secolului
al XX-lea prin formularea modernă adoptată de Asociaţia Medicală Mondială prin
Declaraţia de la Geneva din anul 1975 şi însuşită de legiuitorul român prin Legea
306/2004 privitoare la exercitarea profesiunii de medic, înfiinţarea, organizarea şi
funcţionarea Colegiului Medicilor din România.
“Odată admis printre membrii profesiunii de medic:
Mă angajez solemn să-mi consacru viaţa în slujba umanităţii;
Voi păstra profesorilor mei respectul şi recunoştinţa care le sunt datorate;
Voi exercita profesiunea cu conştiinţă şi demnitate;
Sănătatea pacienţilor va fi pentru mine obligaţie sacră;
Voi păstra secretele încredinţate de pacienţi chiar şi după decesul acestora;
Voi menţine prin toate mijloacele onoarea şi nobila tradiţie a profesiunii de
medic;
Colegii mei vor fi fraţii mei;
Nu voi îngădui să se interpună între datoria mea şi pacient consideraţii de
naţionalitate, rasă religie, partid sau stare socială;
Voi păstra respectul deplin pentru viaţa umană de la începuturile sale chiar sub
ameninţare şi nu voi utiliza cunoştinţele mele medicale contrar legilor umanităţii;
 Fac acest jurământ în mod solemn, liber, pe onoare!”
Din economia ambelor texte reiese pregnant faptul că, deşi are libertatea de a
alege în numele pacientului său, profesionistul va acţiona în interesul pacientului şi că
drepturile acestuia îi vor guverna deciziile, constituindu-se adesea în adevărate
constrângeri.
Bioetica, este ramura stiinţei care studiază aspectele morale ale intervenţiei
omului în legile naturale. Odată cu progresul ştiinţelor în general, posibilităţile omului de
a influenţa concepţia, începutul vieţii, sfârşitul acesteia şi modul de dezvoltare sau
reproducere a fiinţelor au devenit din ce în ce mai evidente aducând serioase probleme de
ordin moral. În medicină, apelându-se la respectul vieţii, bioetica se ocupă de domenii
precum: experimentul medical, clonarea, fertilizarea in vitro, transplantul de organe,
eutanasia, protecţia bolnavului psihic etc. Chiar dacă nu beneficiază de norme cu caracter
imperativ, problemele bioeticii au fost avute în vedere de către Consiliul Europei la
adoptarea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. Comitetele de etică ce se
recomandă să existe în fiecare spital vor trebui să îndeplinească atribuţiile principale ale
bioeticii mai ales în domeniul cercetării medicale prin realizarea consensului şi
eliminarea conflictelor de interese.
 IZVOARE DE DREPT MEDICAL

Chiar dacă este definit ca un ansamblu de norme, dreptul medical nu-şi are
originea într-o serie de acte sistematizate, normele legale găsindu-se în surse diferite.
Aceste surse, care se pot grupa într-un sistem ierarhic, sunt denumite izvoare de drept.
Din dreptul intern pot fi reţinute ca izvoare de drept medical acte normative cu
forţă juridică deosebită, în funcţie de emitent şi domeniul de reglementare:
- Constituţia României;
- Legile organice, legile ordinare şi actele normative cu putere de lege emise
de guvern (ordonanţele şi ordonanţele de urgenţă);
- Hotărârile de guvern emise în temeiul legilor;
- actele normative emise, în aplicarea legilor de către ministere şi alte organe
centrale ale administraţiei de stat;
- acte normative emise de organe locale;
- acte cu caracter normativ emise de organisme nonguvernamentale.
Numeroase acte cu caracter internaţional (tratate şi convenţii) se constituie în
izvoare de drept în România, aplicabilitatea lor fiind prevăzută în constituţie.
Constituţia României este norma juridică fundamentală. Ei îi sunt subordonate
toate actele normative cu grad inferior. Într-un capitol distinct, contituţia cuprinde
definirea şi modul de realizare şi ocrotire a drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor
fundamentale ale cetăţenilor printre care şi acelea referitoare la ocrotirea vieţii şi
integrităţii fizice şi psihice, dreptul la ocrotirea sănătăţii şi asigurarea nivelului de trai.
Legile organice şi ordinare sunt principalul izvor de drept în domeniul ocrotirii
sănătăţii. Întrucît legile referitoare la activitatea medicală şi socială nu au suferit nici o
sistematizare sau codificare, studiul lor se poate face doar pe domenii de activitate, chiar
dacă unele dintre acestea nu sunt încă bine delimitate.
Sănătatea publică a fost reglementată şi înainte de cel de-al doilea război mondial
prin legi sanitare successive, care s-au ocupat de igiena localităţilor şi construcţiilor, de
acţiunile preventive de sănătate, de modul de acordare a serviciilor medicale şi de
reglementarea exercitării profesiilor medicale şi paramedicale. Din perioada comunistă
reţinem Legea nr. 3/1978 privind asigurarea sănătăţii populaţiei din care majoritatea
articolelor sunt abrogate sau perimate, însă, alături de conţinutul care mai este în vigoare,
din structura acestei legi trebuie să reţinem o încercare de sistematizare a legislaţiei
medicale, legea acoperind majoritatea domeniilor de reglementat în sănătatea publică.
După 1989, numeroase legi au reglementat activitatea din domeniu. Reţinem în
mod deosebit:
- Legea 100/1998 cu modificările şi completările ulterioare - privind
asistenţa de sănătate publică;
- Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 150/2002 privind organizarea şi
funcţionarea sistemului asigurărilor sociale de sănătate, cu modificările şi
completările ulterioare;
- Legea spitalelor nr. 270/2003, cu modificările şi completările ulterioare;
- Legea nr. 306/2004 privind exercitarea profesiei de medic precum şi
organizarea şi funcţionarea Colegiului Mediclor din România;
 - Legea 307/2004 privind exercitarea profesiei de asistent medical şi a
profesiei de moaşă, precum şi organizarea ordinului Asistenţilor Medicali
şi Moaşelor din România;
- Legea 308/2004 privind exercitarea profesiei de medic dentist precum şi
înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Colegiului Medicilor Dentişti din
România;
- Legea drepturilor pacienţilor nr. 46 din 2003;
- Legea 487/2002 a sănătăţii mintale şi a protecţiei persoanelor cu tulburări
psihice, cu modificările şi completările ulterioare;
- Ordonanţa Guvernului nr. 109/2000 privind staţiunile balneare climaterice
şi balneoclimaterice şi asistenţa medicală balneară de recuperare;
- Legea nr. 677/2001 pentru protecţia persoanelor cu privire la prelucrarea
datelor cu caracter personal şi libera circulaţie a acestor date;
- Legea 296/2002 privind acordarea aistenţei medicale cetăţenilor străini în
baza acordurilor, înţelegerilor, convenţiilor sau protocoalelor
internaţionale, cu modificările şi completările ulterioare.
Hotărâri de guvern au fost emise în aplicarea legilor enunţate mai sus. Anual, în
conformitate cu Ordonanţa de urgenţă nr. 150/2002 privind organizarea şi funcţionarea
sistemului asigurărilor sociale de sănătate se elaborează un contract cadru în care sunt
prevăzute serviciile medicale de care beneficiază asiguraţii şi condiţiile de contractare ale
acestora. Acest contract cadru se aprobă prin hotărâre Guvernului României din care
ulterior se desprind numeroase norme de aplicare aprobate tot prin hotărâre de guvern.
Guvernul mai reglementează prin hotărâri structura ministerelor implicate în acordarea
asistenţei sanitare şi a celei cu caracter social precum şi structura unităţilor sanitare
centrale şi locale cu atribuţiile şi teritoriul de competenţă. Angajarea unor cheltuieli
pentru investiţii importante în domeniul ocrotirii sănătăţii se face tot prin hotărâre a
guvernului dată în aplicarea legilor care reglementează activitatea sanitară şi socială şi a
legii bugetului, ce se aprobă anual.
Actele normative emise de organele centrale sunt date, în principal, în aplicarea
legilor şi a hotărârilor de guvern. Prin acest acte se stabilesc atribuţii specifice diferitelor
structuri specializate din subordinea organului emitent. În aplicarea legii, Ministrul
Sănătăţii poate emite ordine cu aplicabilitate şi în afara instituţiilor subordonate. Prin
acestea se reglementează norme de igienă şi de protecşie a mediului, norme privind
producerea şi comercializarea alimentelor, a medicamentelor sau a produselor toxice
pentru om. Prin publicarea, în temeiul legii în Monitorul Oficial al României aceste acte
normative devin opozabile tuturor persoanelor fizice şi juridice de pe teritoriul de
competenţă.
Actele normative emise de organele locale ale administraţiei publice se referă
la stabilirea sarcinilor precise care revin, în aplicarea actelor normative de rang superior,
structurilor decentralizate ale ministerelor, instituţiilor sanitare, scolare sau sociale de pe
teritoriul de competenţă sau chiar cetăţenilor. Prin asemenea norme se stabilesc măsuri în
caz de calamitate, epidemie etc.
Actele cu caracter normativ elaborate de organismele nonguvernamentale au
în general putere doar în interiorul organizaţiei respective. Totuşi, în unele cazuri, legea
împuterniceşte anumite organisme nonguvernamentale să emită norme cu valabilitate
generală, acestea urmând să fie făcute public oficial. Este cazul organismelor
reprezentative pentru profesiile medicale, paramedicale şi farmaceutice cum sunt:
- Colegiul Medicilor din România,
- Colegiul Medicilor Dentişti din România,
- Colegiul Farmaciştilor din România,
- Colegiul Biologilor, Chimiştilor şi Biochimiştilor,
- Ordinul Asistenţilor Medicali şi Moaşelor din România.
Aceste organisme sunt împuternicite prin legea de organizare specifică fiecăruia să
elaboreze pe lângă regulamentul de organizare, care este un act normativ cu aplicare doar
în interiorul organizatiei, şi a unor coduri deontologice prin care se stabilesc norme
relative la atitudinea faţă de pacienţi, aceste norme fiind opozabile şi pacienţilor.
Atribuţiile de reglementare a acestor organizaţii nonguvernamentale se manifestă şi prin
faptul că ele sunt consultate de către organele legislative şi executive în legătură cu
elaborarea diferitelor acte normative (legi, hotărâri sau ordine) cu aplicabilitate în
domeniul de competenţă al lor.
Reglementările internaţionale, în măsura în care sunt cuprinse în tratate
internaţionale (convenţii, pacte sau acorduri) la care România este parte, au efect şi în
interiorul ţării, articolul 11 din Constituţie precizând că "Statul român se obligă să
îndeplinească întocmai şi cu bună credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care
este parte.
Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern.
În cazul în care un tratat la care România urmează să devină parte cuprinde
dispoziţii contrare Constituţiei, ratificarea lui poate avea loc numai după revizuirea
Constituţiei".
În mod distinct sunt reglementate drepturile conţinute în actele internaţionale
privitoare la drepturile omului. Astfel în art. 20 Constituţia prevede că: "Dispoziţiile
constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în
concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte
tratate la care România este parte.
Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile
fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate
reglementăriule internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne
conţin dispoziţii mai favorabile".
Dreptul la sănătate a fost definit iniţial în Constituţia Organizaţiei Mondiale a
Sănătăţii de unde a fost preluat în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi acceptat
de statele semnatare prin intermediul Pactului internaţional referitor la drepturile
economice, sociale şi culturale. În art. 5 al Declaraţiei găsim următoarea definire a
acestor drepturi: "Orice persoană are dreptul la un nivel de viaţă corespunzător
asigurării sănătăţii sale, bunăstării proprii şi a familiei, cuprinzând hrana,
îmbrăcămintea şi locuinţa, îngrijiriea medicală precum şi serviciile sociale, are dreptul
la asigurarea de şomaj, de boală, invaliditate, văduvie, bătrîneţe sau în alte cazuri de
pierdere a mijloacelor de subzistenţă ca urmare a unor împrejurări independente de
voinţa sa".
Dreptul la sănătate a fost defalcat, pe componente prin acte normative
subsecvente, în componenţa acestuia aflându-se:
- dreptul la un mediu natural sănătos,
 - dreptul la un nivel de viaţă corespunzător asigurării sănătăţii,
Acestea sunt reluate în legislaţiile statelor semnatare unde li se dă putere prin acte
normative specifice.
Ca sursă internaţională de drept mai putem reţine actele unor organisme
nonguvernamentale internaţionale.
- Asociaţia Medicală Mondială,
- Asociaţia Medicală Europeană,
- Uniunea Europeană a Medicilor Specialişti,
- Uniunea Europeană a Medicilor Omnipracticieni,
- Comitetul Permanent al Medicilor din Europa
sunt organizaţii cu participare voluntară, la care şi Romînia a aderat, fie prin reprezentanţi
oficiali (Asociaţia Medicală Română sau Colegiul Medicilor din România), fie prin
participarea unor medici ca membri individuali. În urma reuniunilor profesionale, aceste
organisme adoptă hotărâri care sunt folosite de către membri, în ţările de origine, pentru
redactarea de acte normative interne.
Dreptul medical mai are o serie de izvoare denumite indirecte. Acestea sunt:
- Doctrina - ansamblu de opinii, concepţii şi interpretări date de jurişti unor
reglementări din domeniu;
- Jurisprudenţa - culegere de practică judiciară a diferitelor autorităţi
judecătoreşti cuprinzând soluţiile adoptate la cazuri asemănătoare,
- Norme profesionale, protocoale şi ghiduri terapeutice elaborate de
organismele profesionale.
 DESPRE DREPTURILE ŞI OBLIGAŢIILE CETĂŢENILOR

Pentru a putea ajunge la studiul drepturilor de natură socială şi sanitară ale

cetăţenilor va trebui să facem o incursiune în materia ce reglementează drepturile,
libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor. Această materie reprezintă o parte
importantă a Constituţiei României şi prin aceasta temeiul unei bogate legislaţii care a
suferit numeroase schimbări în ultima vreme atât datorită prefacerilor sociale ale ţării cât
şi datorită necesităţii de a armoniza legislaţia internă cu cea europeană în vederea
compatibilizării acestora înaintea semnării Tratatului de adeziune.
Definiţia drepturilor fundamentale ale cetăţenilor - care mai sunt cunoscute şi sub
denumirea de libertăţi cetăţeneşti, libertăţi publice, subliniază importanţa de care se
bucură acestea într-o societate, ele constituind temeiul tuturor celorlalte drepturi ce sunt
considerate ca fiind derivate. Drepturile fundamentale sunt cele consacrate de Constituţie
fiind deteminante pentru statutul juridic al cetăţeanului.
De-a lungul timpului au existat numeroase schimbări în etichetarea drept esenţiale
a unor drepturi, în statele nedemocratice şi în perioadele de dictatură dreptul la viaţă şi
dreptul la apărare având o conotaţie deosebită, iar în statele cu un exerciţiu democratic
îndelungat, drepturi cu un conţinut mai rafinat, cum ar fi acela la un mediu de viaţă
sănătos sau la informaţie, intră în sfera de preocupare a autorităţilor, fiind garantat de
Constituţie şi legi.
Deşi se suprapun într-o oarecare măsură termenii de drept şi libertate nu au acelaşi
înţeles. Se foloseşte termenul de drept atunci când este vorba despre dreptul la viaţă,
dreptul la vot sau dreptul la informaţie prevăzute în constituţie, iar termenul de libertate
este folosit pentru aceea a conştiinţei, cea de exprimare sau de libertate a întrunirilor.
Se cuvine că facem şi diferenţa între noţiunile de drepturi ale omului şi drepturi
ale cetăţenilor. Deşi au unele asemănări şi par a se suprapune cel puţin în parte va trebui
să reţinem că prin expresia de Drepturi ale omului se înţeleg drepturi ale fiinţei umane, în
acestea fiind incluse cele naturale şi inalienabile, imprescriptibile cum sunt, cele la viaţă,
la integritate fizică şi psihică, la inviolabilitatea domiciliului, iar prin Drepturi sau
libertăţi cetăţeneşti pe acelea ce sunt garantate individului uman ce are cetăţenia statului
unde se cere garantarea acelui drept. Este vorba despre dreptul al vot, dreptul de a fi ales
şi într-o oarecare formă dreptul la azil.
Drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor sunt înscrise într-un capitol
aparte al Constituţiei alături de îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor. Existenţa acestor
îndatoriri se impune fiind greu de conceput ca cetăţenii unei ţări să aibă numai drepturi şi
nici o obligaţie. În general toate drepturile au o obligaţie corelativă sau provin din
obligaţii, astfel încât executarea obligaţiilor cetăţeneşti asigură existenţa drepturilor.
Îndatoririle fundamentale sunt acelea considerate esenţiale de către popor şi
pentru a căror realizare în interesul general, statul poate utiliza mijloace specifice de
constrângere. Legătura indisolubilă între drepturi şi îndatoriri este evidentă din analiza
conţinutului acestora.
 Îndatoriri fundamentale ale cetăţenilor

În orice societate democratică îndatoririle fundamentale sunt o cerinţă firească.

Prin Constituţia statului nostru sunt consacrate o serie de îndatoriri fundamentale
după cum urmează:

Îndatorirea de a respecta Constituţia şi Legile - având în vedere că atât

Constituţia, cât şi Legile sunt expresie a voinţei poporului de a-şi realiza interesele
generale şi individuale, respectarea acestora este o condiţie de la sine înţeleasă şi absolut
necesară. Această îndatorire revine tuturor cetăţenilor, expresia că „nimeni nu este mai
presus de lege” subliniind sintetic această îndatorire constituţională;

Îndatorirea de fidelitate faţă de ţară este o îndatorire a tuturor cetăţenilor, dar

are conotaţii specifice pentru persoanele care deţin funcţii publice sau în cadrul Forţelor
armate ori a organelor de ordine publică. Depunerea unui jurământ cerut de lege dă
caracter solemn acestei îndatoriri;

Îndatorirea de apărare a patriei prevăzută ca atare în Constituţie cere tuturor

cetăţenilor să presteze într-o formă sau alta un serviciu menit să asigure apărarea ţării sau
a celor cu care există încheiate tratate cu conţinut militar împotriva unor acţiuni ostile.
Prin lege specială este reglementat modul în care serviciul militar obligatoriu poate fi
satisfăcut chiar fără stagiu în cadrul Forţelor armate. Legea prevede de asemenea
sancţiuni severe în cazul încălcării acestei îndatoriri, fie prin neândeplinirea obligaţiei fie
prin trădarea de patrie, trecerea de partea inamicului sau afectarea capacităţii de apărare a
statului;

Îndatorirea de a contribui la cheltuielile publice constă în suportarea sarcinilor

fiscale aşezate de către stat în sarcina tuturor cetăţenilor. Constituţia reglementează
expres obligaţia cetăţenilor de a contribui prin impozite şi taxe stabilind însă şi limite în
stabilirea unor asemenea contribuţii către autorităţile îndreptăţite să le solicite cetăţenilor.
Obligaţia de a contribui la cheltuielile publice trebuie privită ca unică sursă pentru
asigurarea drepturilor cetăţeneşti, statul având rolul doar de a coordona prin instrumentele
sale specifice atât contribuţiile cetăţenilor în formarea resurselor necesare, cât şi
beneficiile ce le vor avea din acestea;

Îndatorirea de exercitare cu bună credinţă a drepturilor şi libertăţilor şi de a

respecta drepturile şi libertăţile celorlalţi - această îndatorire este impusă atât
cetăţenilor cât şi străinilor sau apatrizilor, aceştia fiind în aceeaşi măsură obligaţi ca în
perioada în care se află în ţara noastră să respecte legile statului şi mai ales drepturile şi
libertăţile cetăţenilor în situaţia în care vin în concurenţă cu interesele chiar legitime ale
lor. Se apreciază că nu poate exista un drept sau o libertate personală fără a respecta
dreptul şi libertatea tuturor semenilor.
 Reglementări interne şi internaţionale

Aşa după cum am arătat în capitolele anterioare problema drepturilor

fundamentale ale omului şi cetăţeanului face parte din preocuparea şi a unor acte
internaţionale la care România a aderat. În aceste condiţii, conform prevederilor
Constituţiei normele prevăzute în actul internaţional fac parte din dreptul intern şi sunt
luate în considerare cu precădere în caz de conflict de legi.

Clasificări

Drepturile omului şi cetăţeanului au fost reglementate prin legi, în timp, în mai

multe etape. Iniţial au fost reglementate drepturile referitoare la protecţia propriei
persoane pentru ca ulterior să apară drepturi de natură socială, economică şi culturală, iar
în final să apară drepturile aşa zis de solidaritate printre care cele la pace, la dezvoltare şi
la un mediu înconjurător sănătos. Chiar şi în prezent aceste drepturi sunt reglementate de
tratate internaţionale prin pacte diferite.
Tot istoric drepturile şi libertăţile fundamentale au mai fost clasificate în:
- private
- publice
- politice
ele pot, sub un alt unghi de vedere şi etichetate şi drept:
- drepturi individuale şi
- drepturi colective;
în categoria drepturilor colective fiind incluse acelea de asociere în sindicate, a
popoarelor la autodeterminare, etc. Această clasificare are drept unghi de vedere pe
acela al modului de exercitare a dreptului în sensul că acesta poate să fie exercitat
individual sau prin intermediul unei colectivităţi la care individul aderă pentru a-i exercita
dreptul.

Într-o clasificare ce are drept criteriu pe acela al conţinutului drepturilor şi

libertăţilor cetăţeneşti vom distinge:

- inviolabilităţile - drepturi ce prin conţinutul lor asigură viaţa, libera

mişcare, garanţia dezvoltării fizice şi psihice, siguranţa domiciliului.
În Constituţie sunt reglementate din această categorie:
- dreptul la viaţă
- dreptul la integritate fizică
- dreptul la integritate psihică
- libertatea individuală
- dreptul la apărare
- dreptul la libera circulaţie
- dreptul la ocrotirea vieţii intime, familiale şi private
- inviolabilitatea domiciliului.
 Drepturi şi libertăţi social economice şi culturale sunt acelea care, prin
conţinutul lor, asigură posibilitatea de educaţie, îngrijirea sănătăţii, condiţii sociale de
muncă şi cele referitoare la proprietate sau protecţie socială necesară.
În Constituţia României, din aceste categorii de drepturi găsim:
- dreptul la învăţătură
- dreptul la ocrotirea sănătăţii
- dreptul la muncă şi protecţia socială a muncii
- dreptul la proprietate
- dreptul la moştenire
- dreptul la un nivel de trai decent
- dreptul la căsătorie
- dreptul copiilor şi tinerilor la protecţie şi asistenţă
- dreptul persoanelor handicapate la o protecţie specială.

Drepturile exclusiv politice sunt acelea care sunt exercitate în vederea

participării la guvernare direct sau prin persoane alese.
În această categorie de drepturi sunt incluse în Constituţia României:
- dreptul la vot,
- dreptul de a fi ales.

Drepturile şi libertăţile social politice sunt cele legate de posibilitatea de

exprimare liberă a opiniilor şi de obţinere a informaţiilor dintre care în Constituţie avem
definite:
- libertatea conştiinţei,
- libertatea de exprimare,
- dreptul la informaţii,
- libertatea întrunirilor,
- dreptul la asociere,
- secretul corespondenţei.

Drepturile garanţii sunt acelea prin care o persoană îşi poate exercita drepturile
sale în situaţia în care este lezată.
Sunt definite în Constituţie:
- dreptul la petiţionare,
- dreptul persoanei vătămate de către o autoritate publică.
Pentru cetăţenii străini şi pentru apatrizi este prevăzut în Constituţia României un
drept special, acela de azil.
 Exercitarea drepturilor cetăţeneşti

Toate drepturile şi libertăţile cetăţeneşti cu caracter universal şi indivizibil, în

sensul că toţi cetăţenii unui stat se pot bucura de aceste drepturi şi libertăţi în totalitatea
lor. Excepţiile sunt separat reglementate de lege.
După cum vom dezvolta într-un capitol aparte exercitării în mod universal şi
indivizibil a unor drepturi le sunt corelate o serie de îndatoriri, care, de asemenea,
trebuiesc îndeplinite cu caracter universal şi indivizibil.
În exercitarea drepturilor şi libertăţilor legea de bază a ţării, Constituţia, stabileşte
o serie de principii generale după cum urmează:
- neretroactivitatea legii însemnând că toate legile, aşa cum este prevăzut în
art. 1 al Codului Civil, dispun numai pentru viitor şi nu au putere retroactivă.
Singurele excepţii sunt cele referitoare la legea penală mai favorabilă şi la
situaţia legilor interpretative ce devin necesare în situaţia în care un act
normativ poate fi înţeles în două sau mai multe feluri, situaţie în care legea
interpretativă se aplică de la începutul existenţei acelui act normativ.
- egalitatea în drepturi a cetăţenilor priveşte, de asemenea, toate drepturile în
ansamblul lor.
Reglementările din acest domeniu se referă la toate sferele de activitate şi au unele
particularităţi şi sublinieri în domeniile:
- egalităţii în drepturi a femeilor cu bărbaţii;
- egalităţii în drepturi a cetăţenilor fără deosebire de rasă, naţionalitate sau
origine etnică, limbă, avere sau origine socială. În acest sens statul recunoaşte
şi garantează persoanele aparţinând minorităţilor naţionale dreptul la
păstrarea, la dezvoltarea şi la exprimarea identităţii etnice, culturale,
lingvistice şi religioase;
- egalitatea în drepturi a cetăţenilor fără deosebire de religie, opinie sau
apartenenţă politică.
Cetăţenii români se bucură de protecţie şi în străinătate, iar cetăţenii străinii şi
apatriţii se bucură în România de protecţie juridică, aceştia din urmă având însă doar
drepturile ce derivă din calitatea lor de oameni şi nu pe acelea ce derivă din calitatea de
cetăţean, calitate care incumbă şi unele obligaţii faţă de ţara lor.
Accesul liber la justiţie este garantat atât cetăţenilor români, cât străinilor sau
apartizilor pentru a-şi apăra un drept, o libertate sau un interes legitim.
Acest principiu, a accesului liber la justiţie este concretizarea exerciţiului tuturor
drepturilor pe teritoriul unui stat, posibilitatea sesizării justiţiei şi prin aceasta declanşarea
unor mecanisme de intervenţie garantate de stat constituind modalitatea uzuală de
repunere în drepturi a unui cetăţean ce a avut de suferit.
Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau a unor libertăţi are un caracter de
excepţie. Aceste situaţii nu pot fi definite decât prin lege şi sunt menite să stabilească
limita exercitării unui drept acolo unde acesta începe să dăuneze altuia (cetăţean sau
societate). Restrângerea exerciţiului unor drepturi trebuie să fie proporţională cu situaţia
ce o motivează, legitimă şi aplicabilă numai dacă legea o impune.
 Analiza drepturilor şi libertătilor cetăţeneşti prevăzute de
Constituţia României

Dreptul la viaţă este primul drept consacrat de majoritatea actelor normative în

materie atât istorică cât şi ierarhic. Declaraţia universală a Drepturilor omului stabileşte
în art. 3 că „orice om are dreptul la viaţă, liberate şi la inviolabilitatea persoanei”. În
pactul privitor la drepturile civile şi politice, art. 6, pct. 1 arată că: „dreptul la viaţă este
inerent oricărei persoane umane. Acest drept trebuie ocrotit prin lege. Nimeni nu poate fi
privat de viaţa sa în mod arbitrar”.
Toate Constituţiile din lume au reglementări referitoare la dreptul la viaţă. Ele se
deosebesc însă în funcţie de admisibilitatea sau inadmisibilitatea pedepsei cu moartea, în
situaţia statelor în care pedeapsa cu moartea este admisă, legea trebuind să prevadă în
mod clar situaţiile şi modul în care acest lucru se aplică pentru a preveni situaţiile
arbitrare.
În România pedeapsa cu moartea este interzisă (art. 22, alin. 3 din Constituţie).

Dreptul la integritate fizică este strâns legat de dreptul la viaţă şi reglementat în

acelaşi articol al Constituţiei. Orice atingere adusă integrităţii fizice a persoanei este
sancţionată de legea penală. Excepţiile trebuie să fie expres prevăzute de lege şi motivate
de apărarea securităţii naţionale, a ordinii, sănătăţii sau moralei publice. Întâlnim
asemenea situaţii în cazurile obligativităţii vaccinării, obligării la recoltare de probe de
sânge pentru dovedirea intoxicaţiei alcoolice, etc.

Dreptul la integritate psihică este reglementat de art. 22, alin. 2 din Constituţie
în sensul că: „nimeni nu poate fi supus torturii şi nici unui fel de pedeapsă sau tratament
inuman ori degradant”. Statele care au aderat la convenţia contra torturii şi altor pedepse
sau tratamente crude, inumane sau degradante promovată de O.N.U. în 1984 s-au angajat
de a lua măsurile legislative, administrative, judiciare eficiente pentru a împiedica
comiterea de acte de tortură sau aplicare de pedepse crude, tratamente inumane sau
degradante pe teritoriul lor de jurisdicţie. Pe aceeaşi convenţie s-au instituit şi posibilităţi
de control reciproc între state pentru a se verifica modul în care aceste norme sunt
respectate. O situaţie specială este întâlnită în cadrul penitenciarelor şi a spitalelor de
psihiatrie sens în care vom reveni cu aplicaţiile specifice din domeniul medical.

Libertatea individuală este reglementată de art. 23 din Constituţie şi are mai

multe componente referitoare la:
- libertatea individuală,
- percheziţionarea,
- reţinerea,
- arestarea preventivă.
Constituţia stabileşte condiţiile în care se pot realiza percheziţii, reţineri, sau
arestări, numai în cazurile şi cu procedura prevăzută de lege şi dacă se justifică prin
motive legale numai pe perioada cât aceste motive subzistă.
Întreaga materie a libertăţii individuale este guvernată de două reguli
fundamentale existente în majoritatea sistemelor juridice democratice, inclusiv în ţara
noastă, anume:
 - prezumţia de nevinovăţie şi
- legalitatea pedepsei.

Dreptul la apărare este strâns legat de cel al libertăţii individuale, dar este
distinct reglementat în Constituţie. În acest sens legea nu numai că permite părţilor într-
un proces să fie asistate de către un avocat, dar oblică statul ca în situaţiile în care, din
diferite motive nu au un avocat ales, statul să le pună la dispoziţie un avocat. Asemenea
situaţii se întâlnesc în cazul proceselor cu minori sau în cele în care se judecă infracţiuni
grave urmare cărora învinuitul ar putea fi condamnat la o pedeapsă foarte severă.

Dreptul la liberă circulaţie este garantat atât pentru deplasarea în ţară cât şi în
străinătate, orice cetăţean fiind liber să-şi stabilească domiciliu sau reşedinţa în orice
localitate din ţară, de a emigra sau de a reveni în ţară. Excepţiile sunt expres stabilite de
legi.
Restrângerile acestui drept pot fi prevăzute pentru protejarea siguranţei naţionale,
a ordinii publice, sănătăţii sau moralităţii publice. Există situaţii în care libera circulaţie a
unei persoane poate pune în pericol grav ordinea de drept, poate aduce după sine riscul
răspândirii unei epidemii sau comiterea de acte antisociale de către cetăţenii bolnavi
psihic, sens în care vom reveni studiind posibilităţile de internare nevoluntară a unor
asemenea cetăţeni, libera lor circulaţie fiind în asemenea condiţii restrânsă.

Dreptul la ocrotirea vieţii intime, familiale şi private este impus spre respect
autorităţilor publice prin art. 26 din Constituţie în limitele
- libertăţii altora,
- ordinii publice,
- bunelor moravuri.
Ca un dezmembrământ al dreptului la viaţă intimă şi privată este dreptul persoanei
de a dispune de ea însăşi, termen înrudit cu acela al libertăţii corporale, multă vreme
nexprimată în texte legale datorită unor motive religioase morale sau a unor obiceiuri.
Acest drept a fost multă vreme revendicat de grupările feministe, în legătură cu libertatea
sexuală şi evitarea riscului de maternitate nedorită, de folosirea anticoncepţionalelor,
drept la avort, etc. Un alt aspect al problemei este acela legat de dreptul de a dona organe
şi ţesuturi pentru transplante precum şi efectuarea de experimente pe om.
Asociind acestor drepturi cadrul juridic necesar, vom aprofunda în studiul
bioeticii aceste subiecte alături de cele legate de sinucideri, dreptul la sinucidere,
eutanasie şi consimţământul la experimente medicale sau ştiinţifice.
Subliniem încă odată că exercitarea dreptului la viaţă intimă, familială şi privată
nu poate fi făcută în detrimentul drepturilor altor persoane sau în detrimentul societăţii. În
acest sens există numeroase limitări, multe dintre ele având aspect medical cum ar fi
examenul prenopţial şi comunicarea reciprocă între soţi a stării de sănătate; examinare
medicală impusă la începerea unor activităţi, examinări medicale instituite în vederea
depistării unor boli; măsuri medicale pentru combaterea bolilor transmisibile a
toxicomaniei, vaccinării obligatorii.
Reglementările privind viaţa intimă familială şi privată se extind şi asupra datelor
cu caracter personal ce nu trebuiesc divulgate, dreptul la propria imagine interzicând
orice imixtiune arbitrară sau inegală.
 Inviolabilitatea domiciliului este apărată de art. 27 din Constituţie. Prin lege nu
se face o deosebire între domiciliu şi reşedinţă şi nici între acesta şi proprietate. Este în
aceeaşi măsură apărată o persoană aflată într-o proprietate a sa sau într-un loc în care
locuieşte în mod legitim chiar dacă este o cameră de hotel, o cameră de cămin sau un loc
unde în mod mai mult sau mai puţin statornic s-a aşezat. Însăţi Constituţia utilizează şi
noţiunea de reşedinţă pentru a arăta că persoana este la fel de apărată şi în aceste situaţii
şi pentru a nu permite distincţia făcută de Codul civil în care domiciliul este acolo unde
are locuinţa sa statornică şi principală.
Constituţia şi legea prevăd, la fel ca şi pentru alte drepturi, şi pentru acela din
inviolabilitate a domiciliului, situaţiile concrete când se poate deroga de la inviolabilitatea
domiciliului.
Acestea sunt atunci când:
- se execută un Mandat de arestare sau o Hotărâre judecătorească.
- se înlătură prin aceasta o primejdie privind viaţa, integritatea fizică sau
bunurile unei personae,
- se apără securitatea naţională şi ordinea publică,
- se previne răspândirea unei epidemii.
Este de asemenea reglementată percheziţia dispusă de judecător şi efectuată în
condiţiile prevăzute de lege în timpul zilei cu excepţia infracţiunilor flagrante când este
admisibilă tot prin dispoziţia unui judecător, şi în timpul nopţii.

Dintre drepturile şi libertăţile social economice şi culturale reţinem:

Dreptul la învăţătură, fiind cuprins în acela de educaţie, este menit să asigure

şanse egale oamenilor promovând doar competenţa profesională şi interzicând orice
discriminări şi privilegii în afara competenţei. El este în aceeaşi măsură o obligaţie,
învăţământul primar sau general fiind obligatoriu ca participare pentru cursant şi ca
asigurare a celor necesare procesului de învăţământ pentru administraţie.
În art. 32 Constituţia consacră gratuitatea învăţământului general obligatoriu de stat,
desfăşurarea învăţământului de toate gradele în limba română, într-o limbă de circulaţie
internaţională sau în limba minorităţilor naţionale care se bucură de dreptul de a putea fi
instruite în limba lor.
Sunt reglementate de asemenea autonomia universitară, acordarea de buse sociale
şi libertatea învăţământului religios.

Asociat dreptului la învăţătură, în art. 33 este reglementat accesul la cultură,

statului revenindu-i obligaţia de a asigura libertatea persoanei de a se dezvolta spiritual şi
de a accede la valorile culturii naţionale şi universale. Identitatea spirituală, conservarea
moştenirii culturale şi dezvoltarea creativităţii sunt valori promovate prin grija statului.

Dreptul la ocrotirea sănătăţii este reglementat de art. 34 din Constituţie prin

care statul se obligă să ia măsuri pentru asigurarea igienei şi a sănătăţii publice.
Aceste măsuri obligatorii derivă din pactul internaţional relativ la drepturile
economice, sociale şi culturale care prin art. 9 nominalizează dreptul persoanelor la
securitate socială, domeniu în care intră Asigurările Sociale, iar prin art. 12 dreptul
persoanei de a se bucura de cea mai bună sănătate fizică şi mintală.
Fiind într-o continuă dezvoltare domeniul ocrotirii sănătăţii implică eforturi
pozitive din partea statului pentru a îmbunătăţii indicatorii de mortalitate, de morbiditate
şi igienico-sanitari, prin măsuri de profilaxie şi de tratament a tuturor categoriilor de boli
şi în deosebi a celor epidemice, endemice şi profesionale.
O bogată legislaţie a fost elaborată în domeniu. Legile şi reglementările
subsecvente se referă la:
- organizarea sistemului de asigurări sociale pentru boală, accidente,
maternitate şi recuperare;
- organizarea asigurărilor sociale de sănătate;
- organizarea şi reglementarea asigurărilor private de sănătate;
- înfiinţarea şi organizarea unităţilor sanitare ambulatorii şi spitaliceşti;
- exercitarea profesilor de medic, farmacist şi asistent medical;
- exercitarea profesilor paramedicale şi înfiinţarea de unităţi cu asemenea
profil;
- măsurile obligatorii de profilaxie şi antiepidemice;
- evidenţa bolilor şi a bolnavilor;
- drepturile pacienţilor;
- mijloacele de acordare a ajutorului în caz de urgenţe şi catastrofe, etc.

Dreptul la un mediu sănătos este distinct reglementat în Constituţie fiind însă un

derivat al dreptului la ocrotirea sănătăţii.
Statul asigură cadrul legislativ necesar exercitării acestui drept şi oblică toate
persoanele fizice şi juridice de a respecta, proteja şi ameliora mediul înconjurător. Prin
legi se prevăd obligaţiile şi responsabilităţile în domeniu insistându-se atât pe măsurile de
prevenire cât şi pe acelea de reparare prin dezdăunare a prejudiciilor cauzate.

Dreptul la muncă şi la protecţia socială a muncii este reglementat de art. 41

din Constituţie în sensul că: „alegerea profesiei, a meseriei sau a ocupaţiei precum şi a
locului de muncă este liberă”.
La fel ca şi în cazul dreptului la ocrotirea sănătăţii, în pacul internaţional relativ la
drepturile economice, sociale şi culturale, dreptul la muncă este privit ca un ansamblu de
obligaţii clare puse în sarcina statelor care au semnat acest pact. Prin expresia „dreptul la
muncă nu poate fi îngrădit” Constituţia acceptă ideia că dreptul la muncă este un drept
inerent fiinţei umane, natural şi este sursa prin care cetăţeanul îşi va procura toate cele
necesare vieţii.
În practică, prin lege sunt reglementate şi acele situaţii în care în baza unor
principii economice, sociale şi morale sănătoase, ocuparea locurilor de muncă, în concret
se face utilizându-se criterii de competenţă atunci când există competiţie pentru acelaşi
loc de muncă sau acelaşi loc de formare profesională.
Constituţia consacră dreptul, iar legile speciale detaliază măsurile de protecţie
socială a muncii. Acestea privesc securitatea şi sănătatea salariaţilor, regimul de muncă al
femeilor şi tinerilor, salariu minim brut pe ţară, repausul săptămânal, concediul de odihnă
plătit, prestarea muncii în condiţii deosebite sau specială precum şi formarea
profesională. Ziua de lucru normală a fost stabilită la 8 ore, iar Constituţia mai prevede,
în mod distinct, faptul că la muncă egală femeile au salariu egal cu bărbaţii.

Preluând prevederile Pactului internaţional relativ la drepturile civile şi politice

care arată că nimeni nu va putea fi ţinut în sclavie, în servitute şi nu va putea fi constrâns
să îndeplinească o muncă forţată sau obligatorie, Constituţia României prevede în art. 42
interzicerea muncii forţate, stabilind totodată limitele acestei noţiuni în sensul că nu
constituie muncă forţată activităţile incluse în datoriile militare, în cazul exercitării
acestora prin servicii alternative, nici munca condamnaţilor prin Hotărâri judecătoreşti la
muncă în folosul societăţii. Sunt, de asemenea, exceptate prestaţiile necesare în situaţiile
excepţionale de calamităţi şi pun în pericol viaţa, securitatea sau sănătatea unor categorii
largi din populaţie.

Legat de dreptul la muncă şi de interzicerea muncii forţate este şi dreptul la

grevă. Prin art. 43 din Constituţie acest drept este rezervat salariaţilor care trebuie să îşi
apere intereselor profesionale, economice şi sociale. Prin lege se stabilesc condiţiile şi
limitele exercitării acestui drept precum şi situaţiile când, pe parcursul desfăşurării
grevelor sunt necesare o serie de măsuri în asigurarea serviciilor esenţiale pentru bunul
mers al societăţii astfel încât să nu aibă de suferit persoane nevinovate.

Dreptul de proprietate este garantat fiecărui cetăţean prin art. 44 al Constituţiei

şi cuprinde posibilitatea persoanei fizice de a dobândi o proprietate, de a se folosi de ea şi
de a dispune liber în legătură cu aceasta inclusiv prin transmiterea dreptului său altuia.
Constituţia stabileşte unele limitări în legătură cu sfera propietăţii atunci când
interesul general o cere, pentru cauze de utilitate publică şi numai după o dreaptă
despăgubire fără nici o distincţie legată de apartenenţa socială, etnică, religioasă sau
politică.
Dreptul de proprietate al cetăţenilor străini şi a patrizilor asupra terenurilor este
reglementat prin reciprocitate, în baza tratatelor internaţionale la care România este parte
şi cel de aderare a României la Uniunea Europeană.
Constituţia mai are prevederi legate de exercitarea dreptului de proprietate cu
bună credinţă în sensul respectării bunei vecinătăţi conform obiceiului şi legii şi protecţiei
medicului. Regimul confiscărilor este limitat la situaţiile în care bunurile respective au
fost destinate, folosite sau provenite din infracţiuni ori contravenţii, averea dobândită licit
ne putând fi confiscată.
Asociată dreptului de proprietate privată sunt şi cele prevăzute în articolele 45 şi
46 din Constituţie şi anume:
Libertatea economică
- dreptul la moştenire, care este garantat.

Dreptul la un nivel de trai decent prevăzut de art. 47 al Constituţiei obligă

statul român să ia măsuri de dezvoltare economică şi de protecţie socială în folosul
cetăţenilor pentru a le asigura nivelul de trai decent.
Sunt enumerate o serie de drepturi cu caracter social ce au fost introduse în legi
specifice după cum urmează:
- dreptul la pensie
 - dreptul la concediu de maternitate plătit
- dreptul la asistenţă medicală în unităţile sanitare de stat
- dreptul la ajutor de şomaj
- dreptul la Asigurări sociale publice sau private
- dreptul la măsuri de asistenţă socială.
Aşa cum este redactat textul Constituţiei admitem identificarea şi nominalizarea
de noi asemenea forme prin care statul să asigure îmbunătăţirea nivelului de trai al
populaţiei.

În domeniul Dreptului familiei, Constituţia consfinţeşte din art. 48 intitulat

Familia

Dreptul la căsătorie se bazează pe liberul consimţământ al soţilor, pe egalitatea

acestora şi pe dreptul şi îndatorirea lor de a asigura creşterea, educaţia şi instruirea
copiilor.
Prin lege s-au stabilit ulterior condiţiile de încheiere, de desfacere şi de nulitate a
căsătoriei, Constituţia stabilind doar că forma religioasă a căsătoriei poate fi celebrată
numai după căsătoria civilă, iar dreptul copiilor născuţi în afara căsătoriei este egal în faţa
legii cu cei din căsătorie.
Deşi în cadrul fiecărui drept de natură socială reglementat de Constituţie, tinerii
sunt menţionaţi în mod deosebit ca beneficiari ai drepturilor respective prin art. 49 se
introduce un

drept al copiilor şi tinerilor la protecţie şi asistenţă. În cadrul acestuia, în afara

celor menţionate la dreptul la învăţătură, dreptul la muncă, la căsătorie şi la întemeierea
unei familii, copii şi tinerii beneficiază de un regim special de protecţie şi de asistenţă în
realizarea drepturilor lor. Acesta se face prin intermediul unor alocaţii pentru copii şi
ajutoare pentru îngrijirea copilului bolnav ori cu handicap acordate părintelui care îi
îngrijeşte. În acelaşi mod este reglementată prin interdicţie exploatarea minorilor şi
folosirea acestora în activităţi care le-ar dăuna sănătăţii, moralităţii sau le-ar pune în
primejdie viaţa ori dezvoltarea normală. Angajarea ca salariaţi a minorilor sub l5 ani, este
interzisă, iar autorităţile publice au obligaţia să contribuie la asigurarea condiţiilor pentru
participarea liberă a tinerilor la viaţa politică, socială, economică, cultură şi sportivă.
După cum se observă din textul Constituţiei, acesta instituie o obligaţie a statului
de a participa activ nu numai de a respecta un drept natural. Modul în care această
contribuţie este adusă se stabileşte pin lege.
O formă de protecţie specială este rezervată persoanelor cu handicap. Acestea,
prin art. 50 al Constituţiei intitulat

protecţia persoanelor cu handicap sunt încadrate într-un program naţional menit

să le asigure egalizarea şanselor prin participare efectivă a acestor persoane la viaţa
socială prin acţiuni directe sau prin îndatoriri ce revin părinţilor şi tutorilor cu ajutorul
uneori a unor organizaţii nonguvernamentale specializate.
Nu vom dezvolta drepturile exclusiv politice, dreptul de a alege şi de a fi ales
nefăcând obiectul cursului de faţă nici la drepturile şi libertăţile social politice (libertatea
conştiinţei, libertatea de exprimare, dreptul la informaţie, libertatea întrunirilor, de
asociere, secretul corespondenţei). Acestea vor fi evidenţiate doar în momentul în care
vin în atingere cu drepturi de natură economică şi socială a cetăţenilor.
Va trebui să acordăm însă atenţia cuvenită aşa numitelor drepturi garanţii prin
care cetăţeanul îşi asigură exercitarea tuturor celorlalte drepturi.

Dintre drepturile garanţii fac parte:

Dreptul de petiţionare. Acest drept aparţine, aşa cum este arătat în art. 51 din
Constituţie fie indivizilor, fie unor grupări de cetăţeni sau organizaţii legal constituite.
Acestea se pot adresa autorităţilor prin petiţii numai în numele colectivelor pe care le
reprezintă. Din cele de mai sus rezultă clar că orice petiţie trebuie să îşi dezvăluie
identitatea petiţionarului prin afirmarea datelor de identificare necesare.
Pe cale de consecinţă autorităţile publice au obligaţia de a examina petiţiile şi de a
răspunde acestora în termenele şi condiţiile stabilite prin lege, lege care nu va putea
diminua dreptul de a petiţiona ce va trebui doar să prevadă procedura de urmat şi
răspunderea celor chemaţi să răspundă petiţionarului.
Având în vedere că dreptul de petiţionare nu poate fi îngrădit, el este şi scutit de
orice taxe pentru ca posibilitatea realizării dreptului să nu fie influenţată de taxele
necesare.

Dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică este cel de al doilea drept

în categoria drepturilor garanţii, aflându-se în strânsă corelaţie cu dreptul de petiţionare.
Art. 52 din Constituţie consacră dreptul cetăţeanului nedreptăţit de o autoritate publică
prin vătămarea unui drept al său ori a unui interes legitim prin nesoluţionarea în termenul
legal a unei cereri, de a obţine recunoaşterea dreptului pretins, anularea actului şi
repararea pagubei. Condiţiile şi limitele exercitării acestui drept sunt stabilite prin legea
organică privind contenciosul administrativ. Este prevăzută de asemenea răspunderea
patrimonială a statului pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare existând astfel
garanţia că nimeni nu va suferi un prejudiciu din partea autorităţilor statale.
Articolul se referă însă numai la acte cu caracter administrativ, legile sau
Hotărârile judecătoreşti nefiind încadrabile aici. În cazul legilor cetăţeni au deschisă calea
excepţiei de neconstituţionalitate, iar în cazul Hotărârilor judecătoreşti au dreptul
liberului acces la justiţie prevăzut de art.21 din Constituţie.