Psihologie generală și medicală

Curs 8

Caracterul

1. Definiţie şi caracterizare
În planul personalităţii cea mai înaltă şi cea mai sintetică formațiune o constituie
caracterul. Aceasta deoarece el integrează nu numai datele interne, cognitive, afective şi
conative (voluntare), ci şi conduitele, comportamentale şi întreaga experienţă de viaţă,
construind adevăratul profil psiho-moral al omului.
În sens etimologic, caracter vine de la grecescul haractir ce se regăsește în englezul
character, franţuzescul caractère sau germanul karakter, etimonul originar însemnând ceea
ce este imprimat, gravat, dar şi pecete, semn, sens ce se conservă în atributul caracteristic
(ceea ce este propriu unui individ, situaţii).
Există o accepţiune largă a caracterului care cuprinde în această topică profilul
psihomoral general al persoanei, considerată din perspectivă etică, valorică, structura lui
cuprinzând în acest caz aspiraţii, expectații, idealuri, convingeri, atitudine cristalizată în
concepţia sau filozofia proprie despre lume şi viaţă.
Accepţiunea restrânsă şi mai specifică defineşte caracterul în termeni de atitudini şi
trăsături prin care se particularizează relaţiile subiectului în legătură cu lumea, cu munca şi cu
sine însuşi, cu valorile după care el se conduce. Nota definitorie a caracterului provine şi din
compararea cu alte subsisteme ale personalităţii, în special cu temperamentul.
• Dacă temperamentul dă forma vieţii psihice, energia şi dinamismul ei, caracterul dă
conţinuturile, elementele ei de valoare.
• Dacă temperamentul este înnăscut, rezultând din particularităţile morfofuncţionale
ale individului, caracterul se formează în copilărie şi adolescenţă, şi în mod lent, toată viaţa,
prin interiorizarea de norme, valori şi modele dezirabile social.
Acestea preexistă și sunt fixate în ereditatea socială ce caracterizează familia şi
microgrupurile în care, pentru a se integra şi adapta, copilul trebuie să le imite, să le exerseze
şi să le interiorizeze, făcând saltul de la o morală heteronomă la una autonomă (Piaget).
Învăţarea socială are un rol considerabil în formarea caracterului: prin respectarea sau
încălcarea normelor, comportamentul copilului este întărit sau nu, sancţiunea sau recompensa
având rolul hotărâtor.
Caracterul are un segment direcţional, de orientare (care îmbină componenta
cognitivă şi motivaţional-afectivă) şi un segment efector, care cuprinde mecanismele
voluntare, considerate a fi coloana vertebrală a caracterului. Unitatea celor două segmente,
regăsibilă în definiţia populară a caracterului prin unitatea dintre vorbă şi faptă, nu este
întotdeauna realizată. Componenta orientativă (care este implicit una evaluativă şi selectivă)
poate fi mai dezvoltată decât cea efectoare: persoana are idei clare despre ce trebuie făcut,
despre aşteptările grupului, dar nu acţionează în conformitate cu acestea. Sau invers, excesul
laturii efectorii poate însemna deficit al inhibiţiei, de unde impulsivitate, reacţii necontrolate,
confuzie sau chiar tendinţe antisociale.
Structura de bază a caracterului: atitudini, valori, trăsături
Unitatea de bază a caracterului este atitudinea, care are ca punct de plecare
activitatea, acţiunea, fapta. Situaţiile concrete de viaţă pun în funcţiune anumite tipuri de
conduite care, prin repetare, devin statornice, definitorii, căpătând atributele deprinderilor şi
ale habitudinilor: trăsăturile de caracter devin efectul şi cauza acestora.
Atitudinile nu sunt sinonime cu trăsăturile: acestea din urmă au un grad mai mare de
generalitate (şi o mai mare putere integratoare), căci atitudinea are întotdeauna un obiect de
referinţă. În al doilea rând, atitudinile sunt polarizate (pro sau contra, favorabile sau
nefavorabile), făcând pe cineva să se apropie sau să se îndepărteze de obiectul lor. În al
treilea rând, atitudinea a devenit conceptul favorit al psihologiei sociale, pentru că se referă la
orientări precise către mediu (inclusiv societatea, cultura şi oamenii), în timp ce trăsătura
devine elementul cheie al psihologiei persoanei, întrucât se referă la structura ei.
Atitudinea are o componentă cognitivă (gânduri, credinţe), una afectivă (simţiri,
trăiri, emoţii), ambele funcţii valorizante şi o componentă acţională, comportamentală, în
derularea căreia intervine voinţa, prin consumul de efort.
Fiind o formă mai generală de reacţie faţă de persoane, idei, situaţii, valori,
atitudinea devine un fel de principiu unificator al actelor de conduită. Expresia ei verbală este
opinia, al cărei studiu marchează trecerea de la psihologie la sociologie. Interacţiunea dintre
componentele amintite ale aceleiaşi atitudini, sau dintre atitudini diferite, poate genera
coordonări, corelări, conflicte şi incompatibilităţi sau completări, prin care acestea se
organizează într-o structură ierarhizată.
Concordanţa lor cu dezirabilitatea socială sau cu normele grupului le transformă în
atitudini-valori. Capacitatea unor obiecte, persoane sau situaţii de a satisface anumite
aspiraţii, trebuinţe umane le face să posede anumite valenţe, ce se pot converti în valori, prin
care se precizează relaţia subiectului cu lumea sa.
Noţiune esenţialmente subiectivă, valoarea constă din interesul pentru un obiect, din
stima acordată unei persoane. Există valori biologice (sănătatea), economice (posesiuni),
morale (onoare), religioase (sacralitatea), estetice (frumosul), dar luarea de cunoştinţă despre
lumea valorilor concrete se face prin evaluare cognitiv-afectivă.
Dezvoltarea valorilor prin evoluţie socială le transformă pe acestea în principii
(binele, adevărul şi frumosul) sau idealuri, pe care societatea le propune membrilor săi prin
aşa numitul sistem de valori. Individul şi-l apropie prin interiorizare progresivă (enculturaţie),
valorile devenind un mijloc de previziune al conduitelor dar şi reperele definitorii ale
grupului, societăţii în ansamblul ei.
Definiţia lui Mielu Zlate pare a surprinde bine caracterul: „interpretat ca un sistem
valoric şi autoreglabil, caracterul apare ca o componentă relativ stabilă diferenţiatorie pentru
om şi cu o mare valoare adaptativă” (op. cit., p. 291). Deoarece pune persoana în contact cu
realitatea socială (funcţia relațională), dă posibilitatea individului de a fi el însuşi (funcţia
adaptiv-orientativă), filtrează gândurile şi sentimentele (funcţia de a media) şi reglează
propria conduită (funcţia reglatorie), caracterul este cel care devine superpozabil gândirii în
planul personalităţii, prin aceea că el controlează, valorifică şi integrează toate celelalte
subsisteme ale acesteia, el fiind considerat nucleul, statul major al personalităţii.
Atitudinea faţă de ceilalţi oameni poate da măsura umanismului: omul este valoarea
supremă, care trebuie tratată cu grijă, apreciere şi iubire, lui trebuie să-i respectăm libertatea
de opinie, de acţiune, de credinţă. Încrederea în oameni, cinstea, toleranța, promovarea valorii
sunt contrabalansate de mizantropie, egoism, minciună, manipulare, intoleranță, rasism,
şovinism, sexism, discriminare, inegalitatea şanselor. Atitudinea faţă de propria persoană se
poate baza pe un nivel ridicat de încredere fundamentală în sine, demnitate, modestie,
cultivarea nevoilor de creştere şi unificare progresivă, versus autodepreciere, neîncredere în
sine, retragere, autodevalorizare, egodilatare, narcisism, umilinţă, îngâmfare, etc.
Atitudinea faţă de activitate defineşte omul sârguincios, tenace, perseverent,
responsabil, cu respect pentru datorie şi lucrul bine făcut, nevoia de recunoaştere prin
competenţă, versus delăsare, dezinteres, inconstanţă, lene, toate conturând o anumită etică a
muncii.
Vedem cum caracteristicile cognitive, afectiv-motivaţionale şi conative devin
reprezentative pentru caracter luat în ansamblul său. Dintre acestea câteva trebuie remarcate
în mod special.
 Unitatea caracterului: fiind cea mai înaltă şi sintetică structură a personalităţii, gradul de
integrare al trăsăturilor dă coerenţa şi unitatea sa, niciodată definitive. Un caracter înalt
integrat are operaţionalitate şi stabilitate ridicate.
 Originalitatea caracterului: sinteza caracterială este întotdeauna unică şi originală, dar
combinaţia poate integra în mod fericit atitudini, aptitudini şi valori, prin care persoana se
distinge în mod pregnant de omul mediu.
 Bogăţia caracterului: multitudinea faţetelor prin care persoana vine în contact cu lumea,
bogăţia sistemului de valori, multitudinea relaţiilor cu semenii sunt atributele acestei
trăsături.
 Statornicia caracterului: atunci când acesta încorporează valori de o mare relevanţă
morală, ce dau conduitei consecvenţa pe care doar principiile, idealurile şi convingerile
puternice le sudează în aşa numita filozofie de viaţă, vorbim de statornicie.
 Plasticitatea caracterului: se referă la posibilitatea evoluţiei lui prelungite în timp, după
adolescenţă şi vârsta tânără, când persoana găseşte resursa de a nu fi rigidă, pietrificată în
atitudini care nu mai sunt validate de timpul în care trăieşte.
 Tăria de caracter: este dată de trăinicia liniilor de forţă ale acestuia, la care omul nu
renunță chiar când îi este periclitată existenţa sau securitatea, confortul personal. Această
trăsătură, poate cea mai relevantă dintre toate, se verifică în proba de foc a încercărilor
vieţii la care un Giordano Bruno a ars pe rug pentru o idee, în timp ce Galileo a abjurat
(cel puţin la modul formal).