1.

Recoltarea sputei

Recoltarea sputei pentru punerea in evidenta a bacilului Koch.

Deoare bacilul nu se elimina in secretii bronsice intr-un ridm constant, in
fiecare caz suspect de tuberculoza trebui sa se asigure colectarea a trei probe de
sputa in doua zile consecutive.
·       Proba „pe loc” se colecteaza in momentul vizitei, la care a fost suspect
tuberculoza;
·       Proba de dimineasa devreme (produsul matinal), in ziua vizitei urmatoare
programate, acasa pacientul colecteaza intr-un recipient special toata expectoratia
formate in preimele 1-2 ore dupa desteptare;
·       A 3-a este produsul obtinut sub supravegherea personalului la prezentarea in
cabinetul medical.
Este foaret important sa i se explice pacientului ca esantionul recoltat de la el sa
contina secretii profunde ale arborelui bronsic, nu secretii oro-faringiene sau secretii
nazale drenate posterior.
Transportul produsla laborator trebuie sa asigure prelucrarea lor cat mai devreme
posibil. Probele recoltate in spital se vor inaita laboratorului in primele ore ale diminetii,
iar cele recoltate in teren la distanta de laborator in primele 24 ore.
Transportul se va face in vase ermetic ichise, cu capace metalice sau de sticla.

1
 2. Recoltarea sputei – Lucretia Titirca
Recoltarea sputei
Def. Sputa este un produs ce reprezintă totalitatea secre ţiilor ce se expulzeaz ă din c ăile respiratorii
prin tuse.
Scop: explorator pentru examinări • macroscopice • citologice • bacteriologice • parazitologice
în vederea stabilirii dg.
Materiale necesare
Sterile • cutie Petri, pahar conic • scuipătoare special ă (sterilizat ă f ăr ă substan ţă dezinfectant ă)
nesterile • pahar cu apă • şerveţele sau batiste de unic ă folosin ţă
pregătirea pacientului
psihic
 se anunţă şi i se explică necesitatea execut ării examin ării
 se instruieşte să nu înghită sputa
 să nu o împrăştie
 să expectoreze numai în vasul dat
 să nu introducă în vas şi saliva
execuţie
 i se oferă paharul cu apă să-şi clătească gura şi faringele
 i se oferă vasul de colectare, în funcţie de examenul cerut
 se solicită pacientului să expectoreze după un efort de tuse
 se colectează sputa matinală sau adunată din 24h
recoltarea sputei prin frotiu faringian şi laringian • se umezeşte tamponul de vată cu apă distilată
sterilă
75 • se apasă limba cu spatula • se introduce tamponul în faringe cerând pacientului s ă tu şeasc ă • sputa
eliminată se prinde pe tamponul de vată care se introduce imediat în eprubeta steril ă • frotiul laringian
se recoltează de către medic pătrunzând cu tamponul în laringe sub control
laringoscopic
recoltarea sputei prin spălătură gastrică
 se introduce sonda (Einhorn sau Faucher), în stomac, dimineaţa, pe nemâncate
 se introduc prin sondă 200ml apă distilată, bicarbonatat ă, călduţă, care este evacuat ă imediat
sau extrasă cu seringa
 lichidul recoltat se trimite imediat la laborator pentru că germenii c ăuta ţi pot fi distru şi dac ă
stau mai mult timp în contact cu mediul acid al sucului gastric
 dacă recoltarea se face pentru însămânţare şi lichidul trebuie trimis la alt laborator, sucul
obţinut poate fi neutralizat cu bicarbonat de Na
recoltarea sputei prin spălătură bronşică
 se utilizează la pacienţii cu TBC cavitară, care nu expectoreaz ă
2
  se pun în evidenţă bacili încapsulaţi în submucoasă, care nu apar în mod obişnuit în sput ă
 se introduc în recipientul de aerosoli 5ml ser fiziologic sau 4ml soluţie teofilin ă 3% cu 1ml
soluţie de stricnină 1‰
 pacientul inhalează de cîteva ori prin inspiraţii adânci, repetate, urmate de expira ţii scurte
 se face o scurtă pauză de 4-5sec şi se repet ă pân ă la aerosolizarea întregii cantit ăţi de lichid
 după aspiraţii, pacientul începe să tuşească chiar dac ă nu a tu şit niciodat ă
 sputa expectorată se recoltează într-un vas steril, recoltarea se repet ă zilnic, în urm ătoarele 4
zile, în vase separate
Pregătirea produselor pentru laborator
I. se acoperă recipientele
II. se etichetează
III. se trimit la laborator
notarea în foaia de observaţie; reorganizarea

3. Monitorizarea respiratiei

Respiratia= functia si capacitatea vitala a organismului de a asigura O 2 necesar

metabolismului celular si eliberarea CO2 rezultat din acest metabolism.
Pregatim materialele necesare:
·       ceas secundar;
·       comprese;
·       solutie desinfectanta;
·       foie de temperatura;
·       pix de culoare verde.
Pregatirea psihologica a pacientului nu o efectuam deoarece numararea miscarilor
respiratorii este efectuata fara ca pacientul sa cunoasca acest lucru.
Numarul miscarilor respiratorii poate fii efectuata si in timpul somnului.
·       Pozitia pacientului este de decubit dorsal;
·       Asejam mana cu fata palmara pe suprafata sternala a pacientului;
·       Numaram inspiratiile conform miscarilor de ridicare a peretelui toracic timp de un
minut fara a ne modifica pozitia mainii;
·       Putem numara respiratiile fara a aplica mana pa suprafata toracica a pacientului,
numai prin observarea si supravegherea miscarilor cutiei toracice.
Notare grafica
·       graficul respirator este notat in foia de temperatura cu, culoare verde;

3
·       pe foia de temperatura fiecare linie orizontala hasurata mai intens reprezinta valorile
de 10, 15, 20, 25, 30, 35, ale respiratiei;
·       fiecare linie orizontala reprezinta o unitate in plus plecand de la valorile hasurate mai
intens;
·       curba respirasiei este obtinuta prin unirea punctului actual cu cel anterior.

4
 4. Monitorizarea temperaturii
Definitie:nevoia de a mentine temperatura in limite normale reprezinta necesitatea mentinerii
constante a temperaturii corpului intre 360 si 370C datorita procesului de termoreglare.
Termometrizarea in anumite afectiuni poate fi efectuata din 2h in 2h (neuroinfectii), din 1/2h
in 1/2h pentru observarea oscilatiilor de temperatura dar in mod obisnuit masuram
temperatura corpului dimineata – temperatura matinala si dupa-amiaza temperatura vesperala,
dupa inregistrarea valorilor si depistarea modificarilor temperaturii:
Pregatim materialele necesare in functie de locul unde se va masura temperatura:
·       termometrul spalat si sters, ceas;
·       tampoane de vata, comprese de tifon;
·       solutie desifectanta, lubrifiant;
·       manusi prosop, tavita medicala.
Verificam inregistrarea termometrului.
Scuturam termometrul pentru revenirea HG in rezervor, cu miscari energice de
amplitudine mica „sus jos”.
Pregatim psihic pacientul.
Modul de masurare
Axilar:
·       pozitia pacientului: sezand, decubit dorsal cu capul pe perna;
·       radicand bratul pacientului si stergem axila cu un prosop;
·       pozitionam termometrul cu rezervorul de HG cenrat azxilar;
·       apropiem bratul pacientului de trunchi cu antebratul flectat pe suprafata anterioara a
toracelui;
·       durata termometrizarii este de circa 10 minute.
Plica inghinala:
·       pozitia pacientului este de decubit lateral;
·       pozitionam termometrul in plica inghinala si flectam coapsa pa bazin.
Cavitatea bucala:
·       se evita un caz de afectiuni ale cavitatii bucale, ale cailor respiratorii superioare;
·       pregatim pacientul cu 10-15 minute inainte de masurare, nu se vor consuma lichide
sau alimente calde/reci si nu va fuma;
·       introducem termometrul in cavitatea bucala sublingual sau lateral cu arcada dentara;
·       rugam pacientul sa inchida gura si sa respire pen as;
·       durata termometrizarii este de 5 minute.
Rectal:
·       temperature rectal va fi masurata dupa o ora de repaus
5
 ·       pozitionam pacientul in decubit lateral si asiguram semiflexia membrelor inferioare;
·       copii mici sunt pozitionati in decubit dorsal sau ventral;
·       dupa lubrifiere introducem bulbul termometrului in rect prin miscati blande, circulare
si de inaintare de 4-5 cm;
·       temperature rectal este de 0,50C mai mare decat cea axilara.
Vaginal:
·       pozitia pacientei este de decubit dorsal cu picioarele usor indepartate sau decubit
lateral cu membrele inferioare in semiflexie;
·       urmarim aceleasi etape ca la masurarea rectal introducand termometrul in vagin;
·       durata termometrizarii este de 5 minute;
·       temperature vaginala este de 0,50C mai mare decat cea axilara.

6
 5. INJECŢIA INTRAVENOASĂ
Injecţia intravenoasă constă în introducerea în circulaţia venoasă a unor substanţe
medicamentoase lichide cu ajutorul unui ac ataşat la seringă prin puncţionarea venei.
Principalul avantaj al injecţiei intravenoase este obţinerea unui efect rapid.
Scopul injecţiei intravenoase poate fi:
- terapeutic (administrarea de medicamente)
- explorator (administrarea unor substanţe de contrast radiologic)
Locul injecţiei intravenoase:
- venele de la plica cotului,
- venele antebraţului,
- venele de pe faţa dorsală a mâinii,
- venele maleolare interne,
- venele epicraniene.
Soluţii administrate:
- soluţii hipertone,
- soluţii izotone.
Materiale necesare:
- pernă pentru sprijinirea braţului,
- muşama şi aleză pentru protecţia lenjeriei de pat,
- seringi sterile corespunzătoare cantităţii de medicament de administrat, cu amboul
situat excentric.
- ace (ambalate separat sau în acelaşi ambalaj cu seringa); se folosesc 2 ace: unul cu
diametru mai mare pentru aspirare şi altul cu diametrul de 0,6-0,7mm, lungimea de 25mm şi
bizoul scurt, pentru injectare.
- medicamentul prescris care poate fi direct injectabil, ambalat în fiole sau flacoane
sau poate fi indirect injectabil: pudre sau soluţii liofilizate în fiole sau flacoane, însoţite sau nu
de solvent.
- tampoane din vată şi tifon sterile,
- alcool 70º,
- pile din metal pentru deschiderea fiolelor,
- lampă de spirt,
- tăviţă renală,
- garou.
Pregătirea pacientului:
- se informează pacientul privind scopul şi locul injecţiei şi eventualele reacţii pe care
le-ar putea prezenta în timpul injecţiei.
7
 - se aşează pacientul în decubit dorsal în pat,
- se examinează calitatea şi starea venelor având grijă ca hainele să nu împiedice
circulaţia de întoarcere,
- se aşează braţul pe pernă în abducţie şi extensie maximă.
Execuţie:
- asistenta îşi spală mâinile,
- alege locul puncţiei,
- aplică garoul la o distanţă de 7-8 cm de locul puncţiei strângând astfel încât să
oprească circulaţia venoasă dar fără a comprima artera,
- recomandă pacientului să strângă pumnul, venele devenind astfel turgescente.
- îşi pune mănuşi sterile,
- dezinfectează locul puncţiei,
- fixează vena cu policele mâinii stângi la 4-5 cm sub locul puncţiei exercitând o
uşoară compresiune şi tracţiune în jos,
- fixează seringa, (gradaţiile fiind în sus, acul ataşat cu bizoul în sus), în mâna dreaptă,
între police şi restul degetelor,
- pătrunde cu acul traversând în ordine, tegumentul, în direcţie oblică, în unghi de 30º,
apoi peretele venos învingând rezistenţa elastică până când acul înaintează în gol,
- controlează dacă acul este în venă prin aspirare,
- îndepărtează staza venoasă prin desfacerea garoului,
- injectează lent, ţinând seringa în mâna stângă iar cu policele mâinii drepte apasă pe
piston,
- verifică periodic dacă acul este în venă,
- după injectarea soluţiei retrage acul brusc şi aplică pe locul puncţiei un tampon
îmbibat în alcool.
Îngrijirea pacientului după tehnică:
- menţine compresiunea la locul injecţiei câteva minute,
- supraveghează în continuare starea generală a pacientului.

8
 6. ANALIZĂ SUMAR A URINEI
DETERMINAREA DENSITĂŢII
Material necesar - un cilindru gradat de 100 ml, urodensimetru, hârtie de filtru (pentru
îndepărtarea eventualei spume de la suprafaţa urinei).
Tehnica:
- se toarnă urină în cilindrul gradat;
- se aspiră spuma (dacă există) cu ajutorul hârtiei de filtru;
- se introduce urodensimetrul (să plutească liber în urină);
- se citeşte valoarea densităţii pe scară la cifra care corespunde pe menise, de la
suprafaţa urinei.
Densitatea normală =1015-1025.
Densitatea urinei este influenţată de regimul alimentar, de cantitatea de urină şi de
capacitatea de concentraţie şi diluţie a rinichilor.
Reacţia urinei.
Se determină cu hârtie albastră şi roşie de turnesol. Se va determina numai din urina
proaspătă deoarece urina veche intră în fermentaţie amoniacală care o alcalinizează. Normal,
urina are o reacţie acidă, dar poate să fie şi alcalină sau neutră.
Aciditatea urinei în mod normal este între 5,6 - 6,4 (pH).
DETERMINAREA CALITATIVĂ A ALBUMINEI (PROTEINURIE)
Materiale necesare: două eprubete, stativ, soluţie de acid sulfosalicilic 20%.
Tehnica:
- se toarnă în fiecare eprubetă câte 5 ml urină;
- într-una dintre ele se adaugă 10-15 pic. de acid sulfosalicilic. Cealaltă eprubetă cu
urină serveşte de martor (comparaţie);
- se agită şi se observă pe fond negru, comparând cu eprubetă martor.
Interpretare : dacă urina rămâne limpede, analiza = negativă. Dacă prezintă opalescenţă =
urina conţine albumină.
În funcţie de aprecierea opalescenţei se notează rezultatul pozitiv (+), una sau mai multe
cruci (slab pozitiv +; intens pozitiv ++, foarte pozitiv +++).

DETERMINAREA CANTITATIVĂ A ALBUMINEI

Se face cu reactivul Esbach şi cu albuminometrul Esbach = tub de sticlă care are la partea
superioară notat semnul „R" (reactiv), iar la mijloc semnul „U" (urină). Tubul este gradat la
partea inferioară de la 1/2 la 12.
Tehnica:
9
 - se toarnă în tubul Esbach urină până la semnul „U” şi se adaugă reactiv până la semnul
„R".
- se astupă tubul, apoi se agită bine prin răsturnarea tubului pentru amestecarea urinei cu
reactivul;
- se lasă în stativ timp de 24 h, apoi se citeşte rezultatul la înălţimea stratului
- recipitat direct în g ‰

DETERMINAREA PUROIULUI

Se face cu hidroxid de sodiu 20% sau potasiu 20%.

Tehnica:
- se toarnă urina (5 ml) într-o eprubetă
- se adaugă câteva picături din hidroxid de sodiu 20% sau potasiu 20%;
- se agită în formă de U.
Interpretare : dacă există puroi, bulele de aer ce se formează în urină nu se ridică la suprafaţă
decât cu întârziere.

DETERMINAREA CALITATIVĂ A GLUCOZEI

Materiale necesare: o eprubetă, lampă de spirt, clemă pentru eprubetă, reactiv Nylander,
Fehling I , Fehling II.
Tehnica:
- se toarnă în eprubetă 5 ml urină;
- se adaugă 2 ml reactiv;
- se încălzeşte eprubetă la fierbere (eprubetă se va ţine cu clema) = se introduce în
flacără în
poziţie înclinată.
- încălzirea se face la nivelul de sus al lichidului din eprubetă - în caz contrar
conţinutul
tubului poate ţâşni afară.
Interpretare : dacă urina conţine glucoza - în timp de 10-15 minute lichidul din eprubetă se
colorează în negru.
DE REŢINUT: în mod uzual determinarea glicozuriei se face prin teste rapide.

DETERMINAREA ACETONEI
Se face cu reactiv Legal-Imbert şi soluţie de amoniac.
10
Tehnica:
- peste urina din eprubetă (5-6 ml) se adaugă câteva picături de reactiv;
- se agită uşor, apoi se prelinge pe marginea eprubetei 1 ml amoniac.
Interpretare : dacă urina conţine acetonă - se formează un disc violet la limita de separare a
celor două lichide.

DETERMINAREA UROBILINOGENULUI
Se face prin metoda Erlich.
Determinarea se face din urină rece pentru a nu se obţine un rezultat fals.
Tehnica:
- se toarnă câte 5 ml urină în două eprubete (una din eprubete este martor);
- într-una din ele se picură câteva picături de reactiv Erlich;
- se compară, după 1-2 minute, cu eprubetă martor.
Interpretare : dacă apare o culoare roşie, urobilinogenul este crescut.
Gradul de pozitivitate se apreciază după intensitatea culorii:
- culoarea roz spre roşu = slab pozitiv (+);
- culoarea roşu intens = urobilinogen crescut (++);
- culoarea roşu aprins = (+++).

DERMINAREA BILIRUBINEI
Se face prin proba Rosin, folosind ca reactiv alcool iodat 6%.
Tehnica:
- se toarnă 5-6 ml urină în eprubetă;
- se preling pe marginea eprubetei 1-2 ml alcool iodat.
Interpretare : dacă apare un inel verde la limita de separare a celor două lichide, bilirubina
este prezentă.
Studiul cantitativ al elementelor figurate şi al cilindrilor din urină se face prin testul
Addis-Hamburger:
ATENŢIE! La femei nu se fac recoltări în perioada menstruală.
DETERMINAREA CLEARANCE CREATININEI ENDOGENE
Este o metodă care permite determinarea creatininei în sânge şi urină concomitent prin
măsurarea volumului de sânge exprimat în ml şi epurat de rinichi într-un min. Când s-au
introdus anumite substanţe în organism.
Se calculează după formula:
UxV/P
U= concentraţie urinară (mg/ml);
11
 V= volumul urinar (ml/minut);
P= concentraţie plasmatică a substanţei (mg/ml)
Clearance –ul = coeficientul de epuraţie plasmatică a unei substanţe = cantitatea de
plasmă în ml care este epurată de rinichi într-un min.
VN = 122 ml/min. sau 99 – 35 ml/min.
Tehnica recoltării :
Dimineaţa pacientul rămîne la pat; ântre 7 – 7,30 I se dă să bea 400 – 600 ml ceai; la ora 8
îşi
goleşte vezica şi urina se aruncă.
La 50 şi 100 min. sau la cerere bolnavul urinează şi determină volumul; se trimite la
laborator un
eşantion pentru determinarea concentraţiei creatininei eliminate ca fiecare probă; concentraţia
în sânge se determină din probe recoltate dupa prima probă de urină

FLUXUL PLASMATIC RENAL

Este volumul de plasmă care perfuzează cei doi rinichi în decurs de 1 minut.
Se determină cu ajutorul Clearence-ului, acidului paraminohipuric (P.A.H.) care este eliminat
integral de către glomeruli şi tubi la o singură trecere prin rinichi. Clearence-ul P.A.H. se
efectuează prin perfuzarea P.A.H. în mod continuu. Determinarea concentraţiei se face
fotometric şi are V.N.=500-700 ml/minut.

EXPLORAREA FILTRATULUI GLOMERULAR

Se face prin măsurarea unor substanţe ca: creatinina endogenă sau insulina exogenă care
se
elimină prin filtrare glomerulară. Creatinina se elimină prin urină, prin filtrare glomerulară
fară să mai fie reabsorbită sau secretată de tubi.
1. Pregătirea bolnavului:
- se anunţă bolnavul cu o zi înainte să mănânce în dimineaţa examinării şi să stea culcat
în
pat 12-h peste noapte şi în tot timpul examenului;
- înaintea probei se dau bolnavului 400-500 ml apă.
2. Efectuarea recoltării:
- la ora 7 după ce bolnavul a terminat de băut apa, va urina;
- prima urină se aruncă;
- bolnavul va bea 300 ml ceai neândulcit sau apă;
- se va culca, apoi se va trezi şi va urina din nou;
12
 - această urină, se păstrează şi se măsoară volumul;
- se recoltează 5 ml sânge prin puncţie venoasă, după care bolnavul urinează încă
odată;
- se măsoară volumul urinei;
- se consemnează greutatea şi înălţimea bolnavului;
- din cele două emisii de urină se trimit la laborator 10 ml împreună cu sângele
recoltat
pentru determinarea creatininei.
3. Interpretare:
V.N. este de 140 ml/minut.
Valori scăzute  sub 70  ml/minut apar în insuficienţa renală.

REABSORBŢIA TUBULARĂ
Ureea  trece prin  filtrarea  glomerulară   fiind parţial reabsorbită la nivelul tubilor
proximali.
1. Pregătirea bolnavului:
- bolnavul este anunţat cu o zi înaintea probei;
- va   sta   culcat   peste   noapte   precum   şi   în   dimineaţa examinării pe tot
parcursul
examinării; în dimineaţa examinării nu va mânca nimic.
2. Efectuarea recoltării:
- la ora 7 bolnavul este rugat să urineze;
- urina se aruncă, iar bolnavului i se dă să ingereze 250 ml apă;
- va urina măsurându-se volumul urinei;
- se recoltează 5 ml sânge prin puncţie venoasă, după care bolnavul va ingera încă,
250 ml apă;
- bolnavul va urina în alt vas, se măsoară volumul urinei emise;
- din cele 2 probe recoltate se trimit la laborator 10 ml urină împreună, cu sângele
recoltat.
3. Interpretarea:
V.N.a filtratului glomerular este de 75 de ml/minut. Leziunile glomerulare sau tubulare
scad
capacitatea de epurare a ureei din plasmă.

EXPLORAREA SECREŢIEI TUBULARE

13
 Se bazează pe capacitatea tubului renal de a secreta anumite substanţe introduse în
organism.
Proba cu PSP (fenolsulfonaftaleină).
1. Pregătirea bolnavului:
- se anunţă bolnavul să nu mănânce în ziua examinării;
- administrarea substanţei – în dimineaţa zilei de examinare i se injectează
bolnavului
i.v. 1 ml de substanţă.
2. Recoltarea urinei:
- bolnavul este rugat să urineze la 15 şi 75 minute de la administrarea substanţei;
- determinarea se face colorimetric;
3. Interpretarea:
In mod normal o persoană sănătoasă elimină în primele 15 minute 20% din substanţa
injectată, iar în următoarele 70 de minute între 55-70% din substanţa injectată.
EXPLORAREA CAPACITĂŢII DE DILUŢIE ŞI CONCENTRAŢIE A URINEI
WOLHARD

Metodele executate în acest scop au la bază faptul că un rinichi sănătos are capacitatea de
a produce urină mai diluată sau mai concentrată , în funcţie de gradul de deshidratare al 
organismului.  Capacitatea  de diluţie şi concentraţie a rinichiului poate fi determinată prin
mai multe probe:
- proba de diluţie şi concentraţie Wolhard are două etape: diluţia şi concentraţia.
Practic este cel mai comod să se facă întâi concentraţia şi apoi diluţia, dacă concentraţia
este mai bună, evident ca şi diluţia este mai satisfăcătoare.

A. Proba de concentraţie
1. Pregătirea bolnavului
- la ora 12 bolnavul primeşte alimentaţie solidă (ouă, şuncă, pâine, carne) fară lichide.
2. Recoltarea urinei:
- din 2 în 2 ore (la orele 14, 16, 18, 20) se colecteză 4 eşantioane. De la orele 20 până la
orele 8 urina se colectează într-o singură probă. Se notează la toate eşantioanele de urină
volumul şi cantitatea.
3. Interpretare în cursul după-amiezii şi noaptea ca răspuns la proba de
concentraţie,diureza scade
mult iar densitatea trebuie să, crească depăşind 1028 cel puţin într-o probă. In insuficienţa
renală severă, densitatea variază puţin în jurul valorii de 1010 izostenurie.
14
 Atenţie!
La bolnavii la care încărcarea cu lichid este contraindicată se face numai proba de
concentraţie apreciindu-se că un rinichi care concentrează bine are capacitatea de diluţie
normală.

B. Proba de diluţie
1. Pregătirea bolnavului
- cu 2 zile înainte de proba bolnavul este supus la un regim mixt alimentar, are voie
să bea
lichide câte vrea.
- în ziua examinării bolnavul va sta în repaus la pat.
2. Golirea vezicii şi ingerarea lichidului
- la ora 7,30 îşi evacuează vezica urinară;
- bolnavul va ingera 1500 ml ceai sau apă timp de 1/2 h.
3. Recoltarea urinei
- între orele 8-12, timp de 4 h se recoltează din 30-30 minute. Se notează cantitatea şi
densitatea urinei din fiecare probă.
4. Interpretare: în mod normal, în primele 4 ore, ca răspuns la hidratare, se elimină
întreaga
cantitate de lichid ingerată. In primele 2 ore se elimină mai mult de jumătate din cantitatea
totală. În cel puţin una din probele de dimieaţă volumul urinar depăşeşte 300 ml iar densitatea
urinei trabuie să fie sub 1005 în cel puţin una din probe.

PROBA ZIMNIŢKI
1. Pregătirea bolnavului
- bolnavul este menţinut la pat;
- se administrează regim alimentar şi hidric normal.
2. Recoltarea urinei se recoltează urina din 3 în 3 ore timp de 24 h;
- se notează densitatea şi volumul fiecărei probe.
3. Interpretare
Normal – cu cât cifrele obţinute sunt mai îndepărtate între ele cu atât capacitatea de
adaptare a rinichiului este mai bună.

15
 7. PREGATIREA PACIENTULUI PENTRU CISTOGRAFIE

Cistografia - este o metodă de exploatare radiologică a vezicii urinare care se poate

executa prin:
- radiografie simplă vezicală;
- radiografie după umplerea vezicii urinare cu substanţe de contrast sterilă (iodura
de
sodiu 10-20%, 250-200 ml cu ajutorul seringii Guyon), eventual amestecată cu aer.
Radiografia simplă a vezicii urinare poate pune în evdenţă calculi intravezicali;
metoda nu mecesită o pregătire prealabilă a pacientului.
Cistografia cu substanţă de contrast necesită urmatoarele :
1. Materiale necesare:
- materiale pentru efectuarea unei clisme;
- sonda Nelaton sterilă;
- soluţie sterilă de acid booric;
- seringa Guyon sterilă;
- substanţă de contrast, ioduri de sodiu 10% sau soluţie Odiston;
- pensă hemostatică;
- mănuşi de cauciuc sterile;
- tăviţă renală.
2. Pregătirea bolnavului:
- se anunţă bolnavul şi se explică necesitatea tehnicii;
- se efectuează bolnavului o clismă evacuatoare cu apă caldă;
- pacientul este condus la serviciul radiologie, ajutat să se dezbrace şi să se aşeze în
decubit dorsal pe masa radiologică.
3. Participarea la cistografie:
- spălarea pe mâini cu apă curentă şi săpun;
- se îmbracă mănuşile sterile;
- se introduce sonda Nelaton sterilă în vezica urinară şi se spală vezica cu soluţie
sterilă de acid boric;
- în seringa Guyon se aspiră 100-200 ml iodura de Na sterilă sau Odiston şi se
introduce în vezică;
- se închide sonda cu o pensă hemostatică
- bolnavul  este  rugat   să  nu  urineze   decât  după terminarea examenului
cistografic;
- medicul execută imediat radiografia
16
 De reţinut :
- vezica urinară poate fi evidenţiată cu ocazia urografiei : 1 – 2 ore după
injectarea
substanţei de contrast, ea se colectează în vezică, dând posibilitatea să fie radiografiată
- vezica urinară mai poate fi evidenţiată prin pneumocistografie, vezica se umple
cu
aer şi apoi se injectează substanţă opacă prin sondă. Pacientul este pregătit ca şi pentru o
radiografie simplă : cu 10 - 12 ore înaintea examinării i se restrânge consumul de lichide
şi înaintea examinării vezica va fi golită, se va spăla şi apoi cu ajutorul seringii Guyon se
introduc 100 – 150 ml aer; se închide sonda cu o pensă hemostatică şi apoi se injectează
substanţa de contrast în vezică prin puncţionarea sondei cu cu ac.

17
 8. PREGĂTIREA PACIENTULUI PENTRU PIELOGRAFIE

Pielografia este radiografia aparatului renal executată cu substanţa de contrast

administrată
prin cateterism ureteral sub control citoscopic.
1. Materialele necesare: cele pentru radiografie renală simplă;
- substanţă de contrast Odiston – 30% sau iodură de sodiu – 10%;
- medicamente antihistaminice;
- trusă pentru urgenţă.
2. Pregătirea bolnavului: se efectuează, pregătirea bolnavului ca şi pentru radiografia
renală,
simplă (psihică, alimentară, medicamentoasă).
4. Testarea sensibilităţii faţă de substanţa de contrast: se efectuează testarea sensibilităţii
bolnavului la iod cu Odiston 30% sau iodură de sodiu 10%. Dacă bolnavul prezintă o reacţie
hiperalergică se întrerupe introducerea substanţei de contrast şi se administrează
antihistaminice anunţându-se imediat medicul. Dacă toleranţa organismului este bună
bolnavul va fi condus în sala de citoscopie, unde va fi ajutat să se dezbrace şi să se aşeze pe
masa de examinare.
5. Administrarea substanţelor de contrast:
- spălarea pe mâini cu apă curentă şi săpun;
- sub controlul cistoscopului se introduce sonda în ureter;
- se introduce substanţa de contrast uşor încălzită, 5-10 ml în fiecare parte
presiune
mică;
- bolnavul se transportă pe targă pe masa de radiografie.
Îngrijirea bolnavului după tehnică:
- după terminarea radiografiei se încearcă să se extragă cu o seringă, substanţa de
contrast. Bolnavul va fi ajutat să se îmbrace, va fî condus în salon şi instalat comod în pat;
- se notează examenul efectuat în F.O. a bolnavului.
Atenţie!
Pielografia se execută în condiţii de asepsie perfectă.
- Substanţa de contrast trebuie uşor încălzită pentru a nu produce contracţii
spastice
ale bazinetului.
- Injectarea substanţei de contrast se face cu presiune moderată (altfel se,
produce
18
rupturi ale bazinetului sau reflux pielorenal).

19
 9. ARTERIOGRAFIE RENALĂ

Este o metodă de explorare a aparatului renal prin administrarea substanţei de contrast pe

cale arterială, renală, sau femurală, fiind mei uşor de abordat, este curent folosită.
Pregătirea bolnavului şi administrarea substanţei de contrast se realizează în condiţii
identice cu cele menţionate la celelalte tehnici de examinare a aparatului renal.
Prima radiografie se execută la 2-3 secunde de la începerea administrării substanţei de
contrast, a doua radiografie la 6 secunde şi a treia la 8 secunde.
Atenţie!
- Tehnica defectuoasă de administrare a substsaţei radiopace poate genera
hematoame,
spasme sau trombozre arteriale, fistule arteriovenoase, întreruperea temporară a activităţii
rinichiului.
- Substanţa de contrast se injectează, i.v, durerea provocată pe durata injectării
fiind
suportabilă (administrarea rapidă provoacă durere intensă de-a lungul venei). Se
avertizează pacientul.

20
 10. PREGĂTIREA PACIENTULUI PENTRU EXAMEN RADIOLOGIC AL
RINICHILOR PRIN RETROPNEUMOPERITONEU

Retropneumoperitoneu - reprezintă introducerea de aer sau oxigen în spaţiul

retroperitoneal pentru evidenţierea contururilor rinichilor.
1. Materiale necesare:
-     materiale necesare efectuării unei clisme;
-     instrumente  şi  materiale  necesare  efectuării  unei puncţii;
-     aparat de pneumotorax.
2. Efectuarea tehnicii:
-      se anunţă bolnavul, explicându-i necesitatea tehnicii şi inofensivitatea;
-      se anunţă bolnavul că nu trebuie să mănânce nimic în dimineaţa zilei de examinare;
-      în  seara  precedentă   intervenţiei   se   efectuează bolnavului o clismă
evacuatoare;
-      bolnavul va fi condus în sala de radiografie, ajutat să se dezbrace şi să se aşeze pe
masa
radiografieă;
-      spălarea pe mâini cu apă curentă şi săpun; se îmbracă mănuşile sterile;
-      se serveşte medicul cu instrumentarul cerut pentru a efectua puncţia în loja
perineală;
-      cu aparatul de pneumotorax medicul introduce 1000-2000 1 gaz şi se execută apoi
radiografia; apoi la locul puncţiei, se efectuează un pansament;
-      se ajută bolnavul să se îmbrace şi este condus la pat.
De reţinut : gazul introdus se resoarbe în decursul de maximum doua zile.

21
 11. PREGĂTIREA PACIENTULUI PENTRU CISTOSCOPIE

Cistoscopia – metoda de evaluare a endovezicii cu ajutorul citoscopului.

Scop – indentificarea proceselor patologice endovezicale, inflamaţiilor specifice,
nespecifice,
tumorilor, malformaţiilor anatomice, calculilor, corpilor străini.
1. Pregătirea instrumentelor şi a materialelor:
-     caselote cu câmpuri sterile şi mănuşi de cauciuc sterile
-     costum steril pentru medic (halat, mască)
-     seringa Guyon cu oliva uretrală sterilizată;
-     soluţie de novocaină 0,5% 40-50 ml;
-     seringă de 20 ml sterilizată; pense sterile;
-     tampoane de vată sterile;
-     citoscop de irigaţie de cateterism sau cistoscopul operator (în funcţie de scopul
urmărit)
sterilizat;
-     soluţie de acid boric 3%;
-     două sonde uretrale radioopace, lungi de 60-70 cm şi groase de 4-8 cm (scara
Cherier);
-     sonde uretrovezicale sterile; soluţii dezinfectante;
-     eprubete pentru recoltarea urinei;
-     două taviţe renale.

2. Pregătirea psihică şi fizică a pacientului:

- se anunţă pacientul, explicându-i-se necesitatea tehnicii; la nevoie cu o jumătate
de oră înainte de exploatare, i se administrează, un sedativ;
- i se suprimă micul dejun şi va ingera 500 ml lichid, cu o oră înainte de examen
(pentru a se asigura fluxul urinar necesar);
- pacientul îşi va goli vezica urinară, va fi condus în sala de examinare şi ajutat să
se
dezbrace (regiunea inferioară a trunchiului);
- este ajutat să se urce pe masa specială ( de cistoscopie sau ginecologică) şi să se
aşeze în poziţie ginecologică;
- i se fixează picioarele pe suporturile mesei;
- se efectuează toaleta organelor genitale externe şi perineului, cu apă şi săpun;
- se acoperă membrele inferioare cu câmpuri sterile, lăsându-se accesibilă regiunea
22
perineului;
3. Participarea la tehnică:
- se dezinfectează meatul urinar; apoi, pentru anestezie locală se introduc în uretră
20 ml
soluţie novocaină 0,5%, sau 30 ml borat de procaină 2%, sau procaină hidroclorhidrică
4%;
- anestezia locală se mai poate efectua prin badijonarea meatului şi instilaţie de
Xilocaină sau Lidocaină; mai nou, se recomandă preparatul din import Instigel.
Precizare :
- la femei, anestezia locală (folosirea substanţelor anestezice amintite mai sus) este
suficientă pentru efectuarea citoscopiei -în scop diagnostic.
- la bărbaţi, cistoscopia cu cistoscop rigid este preferabil să se facă în rahianestezie; se
poate utiliza şi anestezia i.v. sau pe mască.
- anestezia locală cu Xilocaină este suficientă pentru investigaţiile cu fibroscopul;
orice
manevră fibroscopică (cistolitolapaxie), rejecţie de prostată sau tumori, necesită anestezie
regională sau generală;
- se verifică fucţionalitatea sistemului de iluminat, starea de curăţenie a lentilelor,
etanşeizarea asamblărilor;
- se lubrefiază instrumentul care urmează să fie introdus cu Instagel;
- se oferă aparatul medicului;
- se spală vezica cu o soluţie de acid boric 3% până când lichidul de spălare devine
perfect limpede;
- medicul umple vezica cu 150 ml apă sterilizată sau soluţie dezinfectantă slabă (la
bărbaţi) sau 250 ml (la femei) şi înlocuieşte canula de irigaţie cu sistemul optic;
- se racordează sistemul de iluminat la reţeaua electrică (medicul efectuează
inspecţia
pereţilor vezicali);
- se oferă medicului succesiv – la cerere – cateterele de dimensiuni diferite (dacă
examinarea continuă cu cateterismul ureterelor);
- se oferă eprubetele pentru recoltările urinare, pentru urocultură sau examene
biochimice, biopstice;
- pacientul cu rahianestezie va fi transferat de pe masa de anestezie pe targa şi
transportat în salon;
- aici este aşezat comod în pat, unde va sta în decubit dorsal, tară pernă timp de 12
ore;
23
 - se administrează la nevoie, calmante, antispastice;
- la femei, cistoscopia efectuându-se şi ambulator – acestea vor fi ajutate să coboare
de
pe masa de examinare şi să se îmbrace;
- nu necesită supraveghere specială.
Reorganizarea locului de muncă:
- se aruncă deşeuri le, iar instrumentele se spală cu o perie moale, cu apă şi săpun şi se
clătesc sub jet, la robinet;
- lentilele se şterg cu apă şi săpun, depozitele se îndepărtează cu o perie moale;
- interiorul se curăţă minuţios cu tampoane de vată montate pe portampon;
- se insuflă aer sub presiune, pentru îndepărtarea unor eventuale reziduri;
- tuburile cistoscoapelor se sterilizează prin imersie în soluţie dezinfectantă –
Clorhexidină 5% [10 ml la 100 ml apă] = 30′, sau prin sterilizare cu etilen dioxid (în
etuvă);
- sistemul optic se sterilizează prin imersie în soluţie dezinfectantă sau prin
păstrarea
în vapori de formaldehidă cel puţin două ore;
- după dezinfecţie şi sterilizare, toate instrumentele se aşează în cutiile în care se
păstrează.
Incidente şi accidente
- accese febrile trecătoare, frisoane, dureri lombare asemănătoare cu colica renală;
- mici hemoragii produse spontan sau în urma spălăturii vezicale cu apă CRl;
- ruptura de uretră, cu uretroragie; perforaţia vezicii urinare.
Atenţie!
Cistoscopia se execută în condiţiile de asepsie caracteristice intervenţiilor
chirurgicale;
Sistemul optic nu se sterilizează prin fierbere sau autoclavare, fiincă se deteriorează;
Se sterilizează numai în soluţie apoasă de Glutaraldehidă 2%, Cidex, vapori de formol
sau de etilenoxid;
Înainte de întrebuinţare, se spală bine cu apă sterilă, pentru a se îndepărta urmele
substanţelor sterilizante care sunt iritante, hemolitice.

24
 12. PREGĂTIREA PACIENTULUI PENTRU TOMOGRAFIA
COMPUTERIZATĂ (T.C.)

Principiul tomografie computerizate se bazează pe reconstrucţia bidimensională a

unei cupe tomografice realizată prin ordinator începând cu multiple măsurători de
absorbţie a razelor X obţinute prin radiografia unei regiuni derminate (primele imagini
ale unei cupe au fost descrise încă din 1940)
Principalelel avantaje ale T.C. sunt :
- imagine tomodimensiotometrică concludentă pentru toate superpoziţiile planelor
adiacente
- micile diferenţe de densitate între ţesuturile moi, grăsime şi lichide devin vizibile
- semnalele imaginilor permit analiza detailată şi comparaţia obiectelor
- grad înalt de selectare şi superlocalizare
Unitatea de T.C. cuprinde :
- sala de monitorizatre
- sala de examinare
- sala de developare a filmelor
- sala de inerpretare sau terminal
- sala de arhivă
- secretariat
1. Pregătirea pacientului :
Asistenta medicală asigură pregătirea psihică şi fizică a pacientului deoarece uneori
examenul este precedat de o seria de mici inconveniente şi disconfort pentru acesta .
2. Pregătirea psihică :
Pacientul programat pentru T.C.nu cunoaşzte amănuntele acestei investigaţii, nu
înţelege ceea ce urmează să i se facă iar izolarea în sala de examinare timp îndelungat
cu un aparat „voluminos” şi care transmite tot felul de comenzi îl determină o stare de
nesiguranţă, temă şi anxietate
Penru a preântâmpina această stare de lucruri pacientului i se explică:
- necesitatea efectuării examinării
- caracterul nonagresiv al examenului
- condiţiile în care se efectuează examinarea privind gradul de luminozitate,
posibilitatea de mobilizare etc.
- obligativitatea examinării cu substanţe de contrast în caz de necesitate
- durata timpului de examinare, în medie de 30 de minute
- gradul de iradiere minim, echivalent unei radiografii de craniu
25
 - imobilitatea pe parcursul examinării
3. Pregătirea fizică :
- indicaţia examinării T.T. este dată numai de medic şi consemnată în foaia de
observaţie
- însoţim pacientul în sala de examinare a cărei temperatură este climatzată (condiţie
obligatorie pentru buna funcţionare a aparatelor)
- îndepartăm obiectele radiopace care pot cauza greşeli de interpretare : nasturi
metalici,
cercei, agrafe, medalioane, lănţişoare, inele, proteze dentare etc.
- nu pot efectua această investigaţie pacienţii purtători de : tije metalice, valve
cardiace metalice, pacemaker cardiac etc.
- daca zona de investigat interesează regiunile cu aceste componente pacientul este
culcat pe planul dur al mesei de examinare – cu unele modificări de poziţionare în
funcţie de regiunea de interes pentru examinare C.T. (de multe ori această poziţie
esrte mai puţin confortabilă pentru pacient)
- insistăm încă o dată pentru menţinerea poziţiei în perfectă şi abosută imobilitate pe
parcursul întregii perioade de examinare
- administrăm substanţa de contrast, numai după testarea acesteia
T.C. nu poate fi practicată decăt după excluderea sarcinii.
4. Produsele de contrast :
- obligatoriu, indiferent de substanţa de contrast folosită verificăm :
- termen de valabilitate, integritatea flaconului şi ambalajul etc
- cantitatea, denumirea, calitatea soluţiei de injectat
- efectuăm testarea produselor de contrast injectabil pentru a preveni reacţii
postinjectare care pun în pericol viaţa pacientului (reacţia anafilactică idiopatică = semne
de obstrucţie ale căilor aeriene superioare, sincopa, hipotensiunea, urticarie)
- produsele de contrast pot fi administrate dupa metoda de întrebuinţare :
- contrast prin administrare per-os
- contrast prin administrare intravenos
- pentru administrare per-os : o cantitate importantă administrată în prize fracţionate
este necesară pentru examinarea regiunii peritoneale – 800 – 1000 ml/cc cu o oră înaintea
examenului
- administrarea intravenoasă cuprinde diferite substrate :
- opacifierea vaselor
- impregnarea microcirculaţiei
- difuzarea în spaţiile extravasculare
26
 - manipularea şi administrarea substanţelor de contrast se execută la indicaţia
medicului speciaslist de radiologie şi imagistică în funcţie de diagnosticul de trimitere
(respectiv ce leziuni se suspicionează căt şi regiunea de interes pentru examinare)
5. Administrare prin injecţie intravenoasă (i.v.)
- injectare i.v. substanţelor de contrast este valabilă pentru :
- opacifierea rinichilor, cavitaţii pielocaliceale
- opacifierea ureterelor, vezicii
- opacifierea organelor parenchimatoase
- ex. 10 ml la 38% iod pentru examenul rinichilor
- injectarea i.v. urmată de perfuzie rapidă constitue o modalitate excelentă pentru
studiul
- organelor parenchimatoase
- evaluarea unei regiuni vasculare întinse (studiul unui anevrism al aortei
toracice)
- asigură omogenitatea repartiţiei substanţei în timp, cu ameliorarea gradientului de
contrast între compartimentul vascular şi extravascular
Un rol important îl constitue debitul injecţiei care posate fi influenţat de :
- vâscozitatea componentului în raport cu concentraţia
- temperatura soluţiei de injectat
- diametrul acului, presiunea de injectare
- presiunea venoasă a pacientului, starea venelor pacientului
1. Administrarea prin perfuzie :
Perfuzia lentă a unui flacon de exemplu de 35 gr. De iod în 15 – 20 mn asigură parţial
contrastul necesar având ca utilizare indicaţii minore pentru a evita :
- contrast vascular slab, contrast difuz
- ştergerea leziunilor într-un mare compartiment de difuziune extravasculară
Perfuzia rapidă ca de exemplu 35 - 38 gr. iod necesită în flacon în 5 – 7 min. necesită :
- slab văscozitate a soluţiei de contrast
- realizarea imaginilor (cupe) în scurt timp pentru a preveni variaţia în timpul de
contrast
difuzat extra – vascular
Pentru administarea soluţiei trebuie să se aibe temperatura corpului şi presiune de curgere
realizată prin fixarea flacoanrelor la înălţimea corespunzătoare
Exemple de contrast :
- omnipaque (lohexol) este un mediu de contrast pentru razele , nonionic,
monomeric triiodat,
27
hidrosolubil iar în concetraţia de 140mg /ml este izotonic cu sângele şi lichidul interstiţial
- pentru uz injectabil este furnizat ca soluţie apoasă sterilă, clară
- doza variază în funcţie de :
- tipul de examinare şi tehnica utilizată
- vărsta, greutatea şi starea generală a pacientului
Mod de Concentraţie Volum Observaţii
administare
Adult
Injectare 140 mg 1/ml 100 – 400 ml Uzual cantitatea
intravenos 200 mg 1/ml 100 – 300 ml totală de iod =
240 mg 1/ml 100 – 250 ml 30 – 60 g
300 mg 1/ml 100 – 200 ml
350 mg 1/ml 100 – 150 ml
Injectare lombară 180 mg 1/ml 5 – 15 ml
200 mg 1/ml 5 – 15 ml
240 mg 1/ml 4 – 12 ml
Uz oral Diluat cu apă de la 800 – 200 ml din
robinet până la soluţia diluată
6 mg 1/ml
Copil
Injectare 240 mg 1/ml 2 – 3 ml/kg corp Cu precauţii
intravenos până la 40 ml cantitatea
300 mg 1/ml 1 + 3 ml/kg corp maximă este de
pănă la n40 ml pînă la 100 ml
Uz oral Diluat cu apă de la 15 – 20 ml/kg
robinet până la corp din soluţia
6 mg1/ml diluată
Uz rectal idem individual
2. Precauţii speciale :
- în cazul pacienţilor cu antecendente alergice, astm sau reacţii alergice la substanţe
de
contrast iodate se pot administra corticosteroizi sau histamină ca premedicaţie
- hidratarea adecvată cu disfuncţii renale, diabet zaharat, mielom multiplu cât şi la
sugari, copii
mici şi pacienţi vârstnici
- supravegherea şi controlul deosebit pentru pacienţii cu afecţiuni cardiace severe,

28
hipertensiune pulmonară, epilesie, miastenie, hipertiroidism, fenocromocitom cât şi
pentru alcoolici şi drogaţi din cauza riscului crescut pentru crize de apoplexie , agravarea
simptomatologiei
- după injectarea substaţei de contrast pacientul este monitorizat cel puţin 30 min
pentru a
observa şi interveni ăn eventualitatea apariţiei efectelor secundare sau reacţiilor întârziate
- se va evita expunerea la radiaţii în timpul sarcinii cu excepţia raportului benefic
mai mare
decât riscul la întrebuinţarea de omnipaque
3. Complicaţii posibile :
- în general produsele de contrast utilizate nu prezintă sensibilitate şi toxicitate cu
excepţia
pacienţilor cu intoleraţă la produsele iodate
- numeroase complicaţii posibile sunt provocate de modul de pregătire şi
administrare cu
precizarea că şi în cazul unei doze mici injectate fără testare se poate provoca o reacţie
fatală pentru pacient
- durere locală şi edem la extravazarea soluţiei de contrast
- reacţii cutanate, complicaţii cutanate (inflamare, necroză)
- reacţii digestive (greaţă, ărsătură, durere abdominală)
- reacţii cerebrale (cefalee, agitaţie etc), complicaţii toxice cerebrale
- la nivelul măduvei, accidente medulare cronice (paraplagie)
- şoc anafilactic cu debut în maximum 5 minute de la injectare
- insuficienţe renale, secundare după 24 – 48 ore de la injectare
Realizarea practica a examenelor T.C.
4. Examenul rinichilor :
Poziţionăm pacientul în decubit dorsal cu braţele ridicate în sus
Examinarea T.C. permite evaluarea :
- tumorilor benigne şi maligne
- traumatismelor hemoragice, fracturilor renale
- anevrismelor aortice (artere renale)
- atrofie congenitală etc
5. Examenul pelvis
Vezica urinară este un rezervor musculo – membranos, destinat în a culege urina pe
măsură ce este adusă prin uretere.

29
Examenul standard este realizat prin ingerarea de către pacient a 500 cc/ml de apă cu 30
min înaintea examinării fără a urina.
Poziţionăm pacientul în decubit dorsal cu braţele îndreptate în sus.
Pentru indicaţia ginecologică plasăm un tampon în vagin cu rolul de reperare a colului.
Pentru vezică administrăm i.v. 30 cc/ml soluţie contrast cu 15 – 30 min înainte de examen
(la nevoie pacientul poate fi poziţionat în decubit lateral).
Indicaţia T.C. pentru :
- neoplasm local /vagin, ovare, uter, prostată, recto – sigmoidian)
- radioterapie cu amputaţie abdomino – perianeală
- metastaze regionale
- tumori osoase de la centură
- traumatisme pelvine etc.

30
 13. TUȘEUL RECTAL
Examinarea rectală se realizează prin tușeul rectal, metodă de explorare clinică ce
constă în introducerea indexului prin orificiul anal în rect, după obținerea relăxării aparatului
sfincterian prin excitarea mecanică a mucoasei anale și a tegumentelor perianale (reflexul
Bensaude), în scopul palpării pereților rectali, a mucoasei rectale și a unora din formațiunile
anatomice învecinate.
Tușeul rectal este o manevră delicată, care necesită explicații atente și comportament
adecvat, calm, pentru a fi acceptat de pacient; mișcarea degetului explorator trebuie să fie
realizată cu blandețe, lent, pentru a nu cauza senzație dureroasă.

Etapele realizării unui tușeu rectal corect:

- lubrefierea degetului de manușă care va fi introdus;
- inspecția regiunii anoperianale, la pacientul situat într-una din posibilele poziții de exa-
minare (poziție Trendelenburg cu membrele inferioare flectate pe trunchi, poziție genu-pectorală,
decubit lateral stâng/ drept - stimularea reflexului Bensaude (de relaxare a sfincterului anal), prin
trecerea degetului explorator peste anus;
- introducerea blândă a indexului prin canalul anal până în ampula rectală, cerând bolnavului să
relaxeze aparatul sfincterian (efort de defecație); se răsucește indexul explorator, încercând să se
palpeze circumferențial peretele rectal;
- cu membrele inferioare pe trunchi, decubit dorsal cu membrele inferioare flectate pe trunchi;
- se acordă o mare atenție palpării mucoasei rectale pe 360˚ → se recomandă ca examinarea
pacientului să se realizeze în cel puțin 2 dintre pozițiile de examinare descrise;
 - la final, se cere bolnavului să contracte musculatura abdominală (similar efortului de defecație),
gest care oferă posibilitatea explorării a 2-3 cm suplimentari de rect (eventual, se realizează acest
lucru în poziția „stând pe vine” a bolnavului);
- manevra se termină prin examinarea resturilor fecale de pe manusa degetului explorator;
- nu trebuie uitat să se noteze in foaia de observație a pacientului concluziile tușeului rectal, care vor
cuprinde date despre aspectul anusului și tegumentelor perianale, tonusul și sensibilitatea
sfincterului anal, elasticitatea pereților canalului anal și ai ampulei rectale, caracteristicile prostatei
și eventual, a veziculelor seminale si ampulelor deferențiale, aspectul și sensibilitatea fundului de
sac Douglas, aspectul resturilor fecale de pe degetul explorator.
Prima rezistență pe care o întampină indexul explorator este reprezentată de fasciculul
subcutan al sfincterului extern, apoi de sfincterul intern, fasciculele superficial și profund ale
sfincterului extern și m. puborectal (parte a ridicatorului anal); dincolo de acestea, este
posibil să se atingă plica rectală transversală inferioară și poate chiar cea medie.1
1
http://www.scrigroup.com/sanatate/TUSEUL-RECTAL13916.php
31
32
 14. COLONOSCOPIA

Colonoscopia reprezintă o examinare endoscopică mini-invazivă a intestinului gros

(colon) cu ajutorul unei camere din fibră optică ce se găsește într-un tub flexibil și care se
introduce prin anus.
Acesta ne ajută în diagnosticul vizual al anumitor patologii ale colonului (de
ex: polipi,tumori, ulceratii, etc.) și permite și biopsierea leziunilor suspecte. În comparație
cu colonoscopia virtuală, manevra neinvazivă ce folosește scanarea CT, colonoscopia clasică
poate fi folosită și în scop terapeutic, precum excizia polipilor sau uneori hemostaza
endoscopică.
Investigația colonului poate fi făcută în funcție de necesitatea pentru diagnostic, pe
întreg cadrul colic și atunci se numește colonoscopie, doar pentru ultimii 60 cm din colon și
se numește sigmoidoscopie sau pentru rect și canalul anal și poartă denumirea
de anorectoscopie.
Examinarea colonoscopică este indicată în multe din patologia colonului, dar cu
prediclecție în:  hemoragiile digestive inferioare, tumorile colonului benigne sau
maligne, diverticuloza colonica, bolile inflamatorii ale colonului.
Pentru vizualizare optimă, colonul trebuie în prealabil pregătit și golit de conținut.
Înainte cu una până la trei zile, pacientul necesită o dietă bogată în lichide și săracă în fibre.
În ziua precedentă examinării, pacientul trebuie să primească un preparat laxativ cu o
cantitate mare de lichide sau uneori să facă 2-3 clisme evacuatorii. De exemplu: se poate
folosi Fortrans sub formă de plicuri; 3 plicuri pentru 3 litri de apa plată; câte un plic la un
litru. Această cantitate de preparat trebuie consumată în timp relativ scurt, cam în 2 ore. Cea
mai bună perioadă pentru consumarea ei este între orele 15 și 17.
Înainte de a efectua o colonoscopie pacienții trebuie să informeze doctorii despre
bolile asociate și tratamentele urmate în mod regulat. Sofatul nu este recomandat în primele
12 ore după colonoscopie datorită efectului sedativ al medicamentelor administrate.
Fiind o investigație mini-invazivă poate provoacă durere și de cele mai multe ori pacientul
primește un sedativ intravenos (de ex: Fentanyl, Midazolam). Uneori pacientul poate fi sedat
și cu ajutorul Oxidului de nitrat sau cu Propofol. Pacientul este întins pe masa de examinare
pe partea stângă. Primul pas al investigației îl reprezintă examinarea digitală. Se examinează
tonicitatea sfincterului anal și se determină dacă pregatirea a fost adecvată.
Endoscopul se trece prin anus în rect, apoi se ghidează cu blândețe prin colon (sigmoid,
descendent, trasvers, ascendent, cec) până la ileonul terminal. Colonul este din când în când

33
insuflat cu dioxid de carbon pentru o mai bună vizibilitate. Uneori examinatorul ajustează
poziția pacientului în funcție de vizibilitate.
După investigație, uneori este nevoie de un timp de recuperare în special datorită
sedativelor. Recuperarea completă este în ziua următoare. Un efect ulterior al colonoscopiei
este flatulența sau crampele abdominale ce apar datorită insuflării cu aer a colonului.
Pacienții trebuie să anunțe medicul imediat, dacă după colonoscopie apar: dureri abdiminale
severe, febră, rectoragii, slăbiciune fizică, amețeli.
Această procedură are un risc scăzut de apariție a complicațiilor (aprox. 0,2%).
Dintre complicațiile serioase ce pot apărea amintim perforația colonului  (rata de perforație
este de 1 la 2000 de colonoscopii), sângerarea (se tratează imediat în timpul
procedurii), sângerarea tardivă  (în special după excizia unui polip). Complicații mai puțin
serioase și apărute ca urmare a hiperdozării medicamentoase sunt și complicațiile cardio-
pulmonare (hipotensiune arterială temporară, scăderea saturației oxigenului din sânge).
Uneori poate apărea și atacurile de inimă sau infarctul, dar sunt rare și la pacienții cu multipli
factori de risc.
Datorită identificării vizuale a leziunilor colonului și în special al cancerului
colorectal, colonoscopia este o investigație ce se folosește în screeningul acestei boli. Vârsta
de la care se începe acest screening este de 50 de ani sau mai devreme dacă există istoric
familial de cancer colorectal, boală inflamatorie colonica în antecedentele personale sau alți
factori de risc. De asemenea, în comparație cu investigațiile radiologice sau ecografice,
colonoscopia are abilitatea de a realiza și intervenții terapeutice în timpul examinării.2

2
http://www.rezidentul.ro/2009/01/23/colonoscopia-metoda-de-diagnostic-si-screening/
34
 15. IRIGOGRAFIA

Irigografia este o metodă de diagnostic folosită în cazul afecțiunilor colonului.

Irigografia poate evidenția leziuni tumorale cum ar fi polipii sau cancerele, leziuni ulcerative
și stenoze. Irigografia este o metodă mai puțin sensibilă decât colonoscopia, mai ales pentru
detectarea leziunilor de dimensiuni mai mici. Se estimează că aproximativ un sfert dintre
formațiunile tumorale cu un diametru mai mici de 1 cm nu sunt vizualizate de irigografie.
Irigografia este indicată în diagnosticarea polipilor colorectali, în examinarea
modificărilor colonice din colita ulceroasă. Irigografia este indicată atunci când sunt prezente
simptome care sugerează o afectare a colonului: modificarea tranzitului intestinal, sângerări
rectale, anemie și scadere ponderală.
Irigografia este contraindicată în cadrul sindromul ocluziv, la pacientul care nu
cooperează sau la cei cu incontinență anală sau în caz de afectare inflamatorie acută a
sigmoidului (sigmoidită).

Irigografia necesită o pregătire prealabilă a pacientului, pregătire de care depinde

practic succesul acesteia. Pacientul trebuie să consume alimente fără fibre vegetale sau
alimente care fermentează cu doua zile înainte. Cu o zi înainte de irigografie se indică clisme
evacuatorii și laxative. Laxativele se bazează pe polietilenglicol care este un polizaharid care
nu se resoarbe din intestin și produce o diaree osmotică.
Examenul se execută prin opacifierea colonului cu pastă baritată care se introduce prin
rect, cu prudentă. Se urmărește sub un ecran radiologic progresia substanței radioopace și se
obțin diverse imagini în diverse incidente.
Irigografia în dublu contrast constă în insuflare cu aer după evacuarea bariului, este
utilă pentru aprecierea reliefului mucoasei colonice.3

16. STOMA
3
 http://www.terapiamedicala.ro/irigografia HARRISON - Principiile Medicinei Interne (editia a XV-
a)
35
 Persoanele care au procese obstructive sau inflamatorii ale intestinului pot fi tratate cu:
dietă, medicamente, chirurgical.
În tratamentul chirurgical este necesar ca unele porţiuni ale intestinului subţire sau gros
sau ale rectului să fie extirpate larg, urmând o metodă alternativă de eliminare prin peretele
abdominal, în afara corpului. Aceasta se numeşte stomă. Când este creată în intestinul subţire
= ileostomie. În intestinul gros = colostomie.
Acea persoană poartă o pungă colectoare peste deschidere, în care se acumulează
materiile fecale. Cea mai importantă problemă este de a pregăti adecvat pacientul
preoperatoriu, în vederea adaptării la noua lui situaţie.

36
 17. EXAMENUL COMPUTER TOMOGRAFIC

Este o explorare cu radiații (raze) asemănătoare radiografiei. Nu este necesară nici o

operație, introducerea unui aparat în corp etc, ci simpla iradiere, cu sau fără introducerea unei
substanțe de contrast (prin venă, clismă, pe gură , etc).
Prin radiografie clasică, se plasează bolnavul între o sursă de radiații și un film
(ecran, display, etc.). Se dă drumul la raze, acestea traversează regiunea examinată a corpului,
și în funcție de densitatea structurilor întâlnite de raze, acestea sunt mai mult sau mai puțin
absorbite, deci structurile respective (oase de exemplu) se văd mai albe sau mai negre pe
film(ecran, display).
Examenul CT are același principiu clasic, numai că imaginile sunt reconstruite digital,
și de aceea la CT se văd mai bine decât radiografia clasică regiunele examinate. În plus,
examinarea radiologică se face nu în toată grosimea regiunii examinate (ca în radiografia
clasică), ci felii (secțiuni) subțiri (felii de 1-10cm, grosimea se poate regla). Astfel, pe film
(ecran, dislay), se vede doar o felie de 1cm din torace (de exemplu), nu toată grosimea
toracelui, deci se văd detaliile mult mai bine. Este ca și cum te-ai uita printr-o farfurie
transparentă cu piftie, sau printr-o felie de piftie de 1cm. Evident în ultima situație vezi
detaliile mai bine, în timp ce privind prin toată farfuria, detalile se suprapun unele peste altete,
și nu vezi – de exemplu – bucata de ficat din mijlocul piftiei, pe care o vezi în secțiunea
feliei.4

4
http://www.despreboli.ro/analize-si-explorari-medicale/2011/tomografia-computerizata-6234/
37
 18. ECOGRAFIA ABDOMINALĂ

Ecografia abdominală sau ultrasonografia este o metodă de diagnostic de mare utilitate

folosită în diagnosticarea bolilor care afectează organe în care, în mod obişnuit, nu se află aer-
ficat, rinichi, splină, vezică urinară, ovare, prostată, inimă etc. Ecografia nu prezintă utilitate
în bolile care afecteaza plămânii, creierul sau oasele.
Ecografia prezintă avantajul că nu are contraindicaţii, deoarece razele sunt din punct
de vedere fizic ultrasunete-sunete cu frecvenţă atât de înaltă încât nu pot fi auzite. Din acest
punct de vedere, diametral opusă acestei metode de investigaţie se află radiografierea şi
computertomografierea, metode de analiză care folosesc raze X şi prezintă unele restricţii în
folosire. Unele aparate de ecografie sunt portabile, astfel că ecografia se poate efectua la patul
bolnavului sau la domiciliu dacă situaţia o impune.
Ecografia abdominală este necesară pentru a descoperi problemele rinichilor – pietre
la rinichi, formaţiuni tumorale, dar şi afecţiuni ale pancreasului şi splinei. Prin ecografia
abdominală, specialistul află dacă o masă, în oricare dintre organele abdominale, este o
tumoare solidă sau un chist umplut cu lichid.
În vederea efectuării unei ecografii, pacientul trebuie să cunoască anumite aspecte
deosebit de necesare pentru acurateţea analizei. Ecografia se poate face fără o pregatire
prealabilă numai în condiţii de urgenţă. În mod normal, este recomandabil să nu se mănânce
cu cel puţin 6 ore înainte şi trebuie consumate numai lichide negazoase. Pentru obţinerea unor
imagini de şi mai bună calitate în ecografia abdominală este indicat ca, în preziua examinării,
pacienţii să ia 1-2 plicuri de SMECTA dizolvată în puţină apă. Pentru buna vizualizare a
abdomenului inferior este bine ca vezica urinară să fie plină-pacienţii să nu urineze un timp
înainte de examinare. Desigur că, în funcţie de organul sau organele examinate, există
indicaţii specifice. Astfel, la diabetici se recomandă o dietă lichidă, iar pentru investigarea
vezicii biliare este necesară o dietă totală pentru o diagnosticare exactă.
 Testarea este efectuată de un medic specializat în executarea ecografiei şi interpretare
imaginilor ecografice. Pacientul va sta întins pe pat, iar pe abdomen se va aplica un gel care
are menirea de a îmbunătăţi calitatea transmiterii undelor ultrasonore.
Transductorul - o mică sondă ecografică, este presată pe abdomen, fiind mutată înainte
şi înapoi peste organele examinate. Pe un monitor video poate fi observată imaginea organelor
şi a vaselor de sânge. În funcţie de organul urmărit, pacientul va trebui să stea într-o anumită
poziţie, nemişcat. Pacientului i se poate cere, ca la un moment dat, să tragă aer în piept şi să-l
reţină câteva secunde în timpul scanării. Este posibil să fie necesară chiar o inspiraţie
profundă. Examinarea durează 20- 40 de minute, iar apoi medicul va trece în buletinul
ecografic informaţiile obţinute.
38
 Ecografia abdominală anormală înregistrează inflamaţii, infecţii sau alte boli, un organ
poate fi mai mic decât în mod normal, din cauza unei răni sau inflamaţii cronice. Un organ
poate fi împins în afara locaţiei sale normale din cauza unei creşteri anormale de vecinătate
care apasă asupra sa. De asemenea, orice creştere anormală poate fi observată într-un organ
sau prezenţa lichidului în cavitatea abdominală.
Rezultatul ecografiei abdominale poate fi neconcludent din cauza gazelor intestinale,
prezenţa unui material de contrast în stomac sau intestine, dacă pacientul nu a stat nemişcat în
timpul testului sau nu s-a conformat cerinţei de a inspira şi a ţine câteva secunde aerul în
piept. De asemenea, obezitatea extremă, lipsa de lichid în vezica urinară, rana bandajată sau
deschisă în zona de examinată pot compromite analiza.
Ecografia nu are contraindicaţii şi este chiar recomandabil să se facă de cel puţin una
sau de două ori pe an. Ecografia abdominală măsoară organele, arată forma lor, dar nu dă
informaţii despre funcţionarea lor. În aceste condiţii, diagnosticul se stabileşte ţinând cont şi
de alte examene sau analize de laborator. Metoda nu poate detecta structuri foarte mici,
„limita de rezoluţie” fiind valabila pentru structuri mai mici de 3 mm.5

5
http://www.sanatateatv.ro/articole-medicale/analize-medicale/ecografia-abdominala-o-metoda-de-diagnostic-
foarte-eficienta/
39
 19. TOMOGRAFIA CU EMISIE DE POZITRONI

Echipamentul PET/CT combină două tipuri de scanare independente, ale căror rezultate le
procesează apoi cumputerizat într-o singură imagine precisă ce conține informații detaliate:
- PET (Positron Emission Tomography) – folosită pentru obținerea de date funcționale
legate de metabolism și funcții celulare
- CT (Computed Tomography) – folosită pentru obținerea de date morfologice legate de
localizarea și raporturile anatomice ale substraturilor poatologice evaluate.
Scanarea de tip PET este folosită pentru diagnosticarea precoce, localizarea,
stadializarea și evaluarea eficienței conduitei terapeutice în afecțiunile oncologice, dar are
aplicabilitate pe scară largă și în evaluarea patologiei cardiace, în special ischemice,
precum și în cazul afecțiunilor neurologice de tipul Alzheimer, Parkinson și epilepsie.
Scanarea PET detectează activitatea metabolică intensă a celulelor te tip tumoral, iar
scanarea CT furnizează o imagine anatomică precisă oferind detalii referitoare la locația,
mărimea și forma tumorilor. Examinarea PET/CT, obținută prin ”fuzionarea” celor două
scanări, oferă informații rapide și complete referitoare la localizarea formațiunilor
tumorale și metabolismul acestora.

40
 20. Efectuarea sondajului vezical

SONDAJUL VEZICAL = introducerea unei sonde sau cateter prin uretră în vezica
urinară.

SCOP:
- recoltarea unei cantităţi de urină pentru examene de laborator;
- golirea conţinutului (dacă acesta nu se produce spontan); - depistarea unor
modificări patologice ale uretrei şi vezicii urinare; - executarea unor procedee
de tratament prin sondă.

MATERIALE NECESARE:
- tava medicală;
- stativ cu 1 - 2 epruvete sterilizate, cu dop de vată (pentru urocultură);
- mediul de cultură în funcţie de germenii căutaţi;
- două sonde sterile (una de rezervă) de latex, metal nichelat sau de
sticlă, lungi de 15 cm.;
- ser fiziologic steril;
- casoleta mică cu tampoane de vată sterile;
- sticlă cu oxicianură de mercur 1/5000;
- casoleta mică cu mănuşi de cauciuc sterile;
- un recipient/pungă pentru colectarea urinei;
- muşama şi traversă; - două pense sterile.
Materialele pentru toaleta organelor genitale sunt: săpun, lubrifiant (ulei de parafină
steril - se fierbe 20 min. în baia de apă).

SONDAJUL VEZICAL LA BĂRBAT

Etapele de execuţie:
1. Pregătirea instrumentelor şi materialelor necesare:
- se pregătesc instrumentele şi materialele necesare;
- se transportă lângă bolnav materialele şi instrumentele pregătite.
2. Pregătirea psihică şi fizică a bolnavului:
- se anunţă bolnavul şi i se explică necesitatea tehnicii;
- se anunţă bolnavul să nu mănânce;
- când se efectuează în salon, se izolează patul bolnavului cu un paravan;
- se aşează muşamaua şi traversa;
41
 - se aşează bolnavul în decubit dorsal, cu genunchii ridicaţi şi coapsele
îndepărtate (poziţie ginecologică);
- se îndepărtează perna de sub capul bolnavului, iar pătura se rulează la
picioare;
- se acoperă bolnavul lăsând accesibilă numai regiunea vulvară;
- se aşează tăviţa renală între coapsele bolnavului; - se efectuează toaleta regiunii
vulvare cu apă şi săpun.
3. Efectuarea tehnicii:
- spălarea pe mâini cu apă şi săpun apoi se îmbracă mănuşi de cauciuc;
- se spală bine glandul cu apă şi săpun şi se dezinfectează meatul urinar cu
ser fiziologic şi tampoane cu oxicianură de mercur;
- cu mâna dreaptă înmănuşată se prinde sonda şi se lubrefiază în ulei de
parafină sterilă, în întregime;
- cu mâna stângă se întinde bine penisul la verticală şi se introduce în meat
sonda, cu curbura spre simfiza pubiană, circa 12 cm.;
- când - sonda a ajuns în vezică începe să curgă urina care se captează în
tăviţa renală, recipient sau epruvetă;
- când vezica s-a golit, sonda se îndepărtează, extremitatea extremă
comprimându-se;
- spălarea pe mâini cu apă curentă şi săpun;
- se notează în foaia de observaţie sondajul, data, ora, cantitatea de urină
recoltată şi numele celui care l-a efectuat.
4. Îngrijirea bolnavului după tehnică
- se efectuează toaleta şi se îmbracă bolnavul; - se schimbă lenjeria de pat, dacă
s-a pătat cu urină.
5. Reorganizarea locului de muncă:
- se curaţă şi se spală cu apă curentă instrumentele folosite;
- după îndepărtare se verifică integritatea sondei;
- se aşează sondele de sticlă sau metalice la sterilizat iar cele de latex se
aruncă; restul materialelor se pun la locul lor.

Observaţii:
- sondajul vezical se execută în condiţii de asepsie riguroasă a materialelor,
mâinilor şi manevrelor;
- traumatismele chiar invizibile ale uretrei sau vezicii urinare pot constitui
porţi de intrare pentru infecţii;
42
 - în cazul apariţiei unei rezistenţe în timpul sondajului, sonda se retrage şi
nu se forţează (se pot produce traumatisme şi căi false);
- recoltarea urinei se face în vase sterile, în absenţa oricărei substanţe
străine pentru a împiedica fermentaţia urinei care ar genera rezultate false ale examinărilor.

INCIDENTE ŞI ACCIDENTE:
- astuparea sondei se datorează cheagurilor de sânge intravezicale (sonda se
destupă prin insuflare de aer sau câţiva ml. de soluţie dezinfectantă); -
traumatisme, hemoragii şi infecţii.

43
 21. RECOLTAREA VĂRSĂTURILOR

VĂRSĂTURA = conţinut gastric care se elimina spontan; de regulă se produce în

afecţiuni digestive, dar se însoţesc şi unele simptome majore în alte situaţii (sarcină,
alcoolism, tensiune intracraniană).

SCOP: explorator - se fac examinări microscopice, bacteriologice, chimice, în

vederea stabilirii diagnosticului.

MATERIALE NECESARE:
- două tăviţe renale, curate şi uscate;
- pahar cu soluţie aromată pentru clătirea gurii;
- muşama;
- traversă;
- prosop.

ETAPELE DE EXECUŢIE:
- pregătirea instrumentelor şi a materialelor necesare;
- pregătirea bolnavului;
- în timpul vărsaturilor bolnavul se aşează în poziţie şezândă; dacă starea lui
nu permite, bolnavul va rămâne culcat şi numai capul îi va fi întors într-o parte aşezându-i
sub cap un prosop;
- se protejează lenjeria de pat şi corp, aşezând o muşama şi apoi o traversă
şi un prosop în faţa bolnavului.
Efectuarea tehnicii:
- spălarea pe mâini cu apă şi săpun; dacă bolnavul prezintă proteză dentară
mobilă, se îndepărtează din cavitatea bucală;
- asistenta se aşează în partea stângă a patului şi oferă bolnavului tăviţa
renală (sau i-o ţine în cazul în care acesta nu poate) şi susţine fruntea bolnavului cu mâna
dreaptă;
- dacă acesta prezintă vărsături după intervenţii chirurgicale
intraabdominale, se sfătuieşte bolnavul ca în timp ce vomează să comprime uşor cu palma
plaga operatorie, diminuându-i în felul acesta durerile şi pericolul de desfacere a suturii;
- când bolnavul s-a liniştit se îndepărtează tăviţa renală;
- se oferă bolnavului paharul pentru a-şi clăti gura cu soluţie aromată pe
care o aruncă apoi într-o altă tăviţă renală;
44
 - spălarea pe mâini cu apă şi săpun.
Îngrijirea bolnavului după tehnică:
- se şterge gura bolnavului;
- se îndepărtează muşamaua, traversa şi prosopul;
- se aşează bolnavul în pat în poziţie comodă şi se acoperă cu învelitoarea;
- se aeriseşte salonul;
- se supraveghează bolnavul în continuare.
Pregătirea produsului pentru laborator:
- se completează buletinul de recoltare şi se trimite imediat la laborator (pe
buletin se trece numele bolnavului şi numărul salonului);
- se notează în foaia de observaţie data recoltării, numele celui care a
efectuat recoltarea.

ATENŢIE! Nu se face spălătura stomacală înainte de a evacua conţinutul

acestuia pentru a-l trimite la laborator.

45
 22. EFECTUAREA INJECŢIEI INTRAMUSCULARE

INJECŢIA INTRAMUSCULARĂ constituie introducerea unor soluţii

izotonice, uleioase sau substanţe coloidale în stratul muscular prin intermediul unui ac ataşat
la seringă.

SCOP - introducerea în organism a unor substanţe medicamentoase.

LOCURI DE ELECŢIE:
- regiunea superoexternă fesieră, deasupra marelui trohanter;
- faţa externă a coapsei în treimea mijlocie;
- faţa externă a braţului în muşchiul deltoid.

MATERIALE NECESARE:
- tăviţa medicală;
- ace intramusculare (lungime 40 - 70 mm., diametrul 7/10 - 10/10 mm.,
bizou lung);
- seringa tip Record cu capacitate corespunzătoare; - medicamentul de injectat.

ETAPELE DE EXECUŢIE:
- pregătirea instrumentelor şi materialelor necesare;
- pregătirea psihică şi fizică a bolnavului;
- stabilirea locului injecţiei;
- se anunţă bolnavul şi i se explică necesitatea tehnicii;
- se aşează bolnavul în decubit ventral, lateral, în poziţie sezândă sau în
picioare;
- se descoperă regiunea aleasă pentru injecţie (locurile de elecţie); Pentru injecţie
în regiunea fesieră se reperează următoarele puncte:
- punctul Smamov la un o lungime de deget deasupra marelui trohanter şi
înapoia lui;
- punctul Barthelemy, la unirea treimii externe cu cele două treimi interne
ale liniei care uneşte spina iliacă antero-superioară cu extremitatea superioară a şanţului
interfesier;
- zona situată deasupra liniei care uneşte spina iliacă posterioară cu marele
trohanter;
- pentru poziţia şezând injecţia se situează în toată regiunea fesieră deasupra
46
punctului de sprijin;
Efectuarea injecţiei:
- spălarea mâinilor cu apă curentă şi săpun;
- dezinfectarea mâinilor cu alcool;
- se montează seringa în condiţii de asepsie corectă;
- se încarcă seringa cu substanţa de injectat; după verificarea fişei, se
elimină bulele de aer;
- se schimbă acul îndepărtându-l pe cel cu care a fost aspirată substanţa şi se
ataşează un ac potrivit pentru injecţie;
- se degresează locul injecţiei cu eter şi se dezinfectează cu alcool;
- se invită bolnavul să-şi relaxeze musculatura şi să stea liniştit; se întinde
pielea între policele şi indexul sau medianul mâinii stângi; se înţeapă perpendicular pielea (4
- 7 cm.) cu rapiditate şi siguranţă cu acul montat la seringă;
- se verifică poziţia acului prin aspirare;
- se injectează lent lichidul;
- după injectare se scoate acul rapid numai pe direcţia de introducere;
- se masează locul cu un tampon cu alcool pentru a disocia planurile
ţesuturilor străpunse activând circulaţia pentru a favoriza absorbţia;
- se aşează bolnavul în poziţie comodă unde va sta în repaus fizic timp de 5
- 10 minute;
- spălarea pe mâini cu apă curentă şi săpun.
Reorganizarea locului de munca:
- se aruncă la coş deşeurile de la injecţii (fiole golite, tampoane de vată,
seringa cu acul);

INCIDENTE ŞI ACCIDENTE:
1. Durere vie prin atingerea nervului sciatic sau a unei ramuri a
acestuia; se impune retragerea acului şi efectuarea injecţiei în altă regiune.
2. Paralizie prin lezarea nervului sciatic.
3. Hematom prin înţeparea unui vas sanguin.
4. Supuraţie aseptică datorită unor substanţe care nu se resorb.
5. Ruperea acului - se va extrage pe cale chirurgicală.
6. Embolie - introducerea accidentală într-un vas de sânge a unei
substanţe
uleioase sau în suspensie.
7. Abcese sau injectite - deficienţe grave de sterilizare.
47
 OBSERVAŢIE - poziţia acului, pentru soluţiile injectabile colorate, se verifică
detaşând seringa.

48
 23. ADMINISTRAREA MEDICAMENTELOR PE CALE ORALĂ

Calea orală este calea naturală de administrare a medicamentelor, acestea putându-se resorbi
la nivelul mucoasei bucale şi a intestinului subţire sau gros.
Scop
- Obţinerea efectelor locale sau generale ale medicamentelor:
- efecte locale: favorizează cicatrizarea ulceraţiilor mucoasei digestive
protejează mucoasa gastrointestinală înlocuieşte fermenţii digestivi, secreţia
gastrică, în cazul lipsei acestora dezinfectează tubul digestiv
- efecte generale: medicamentele administrate pe cale orală se resorb la nivelul
mucoasei digestive, pătrund în sânge şi apoi acţionează asupra unor organe,
sisteme, aparate (antibiotice, vasodilatatoare, cardiotonice, sedative)

Contraindicaţii
Administrarea medicamentelor pe cale orală:medicamentul este inactivat de secreţiile
digestive medicamentul prezintă proprietăţi iritante asupra mucoasei gastrice pacientul refuză
medicamentele se impune o acţiune promptă a medicamentelor.Medicamentul nu se resoarbe
pe cale digestive se impune evitarea circulaţiei portale

Forme de prezentare a medicamentelor.

lichide - soluţii, mixturi, infuzii, decocturi, tincturi, extracte, uleiuri, emulsii (cunoştinţe din
farmacologie)
solide - pulberi, tablete, drageuri, granule, mucilagii

Pregătirea administrării medicamentelor.

pacientul:
- este informat asupra efectelor urmărite prin administrarea medicamentului respectiv şi a
eventualelor efecte secundare
- i se dă în poziţie şezând, dacă starea lui permite
materiale:
- lingură, linguriţă, pipetă, sticlă picurătoare, pahar gradat, ceaşcă
- apă, ceai, lapte

Administrarea medicamentelor.
lichidele
- siropuri, uleiuri, ape minerale, emulsii
49
- se măsoară doza unică cu paharul, ceaşca de cafea
- mixturile, soluţiile, emulsiile se măsoară cu lingura, linguriţa
- tincturile, extractele se dozează cu pipeta sau sticla picurătoare
Medicamentele lichide se pot dilua cu ceai, apă sau se administrează ca atare, apoi
pacientul bea apă, ceai.
- solidele:tabletele, drajeurile se aşează pe limba pacientului şi se înghit ca atare.
Tabletele care se resorb la nivelul mucoasei sublinguale (nitroglicerina) se aşează
sub limbă
- pulberile divizate în casete amilacee, sau capsule cerate - se înmoaie înainte
caseta în apă şi se aşează pe limbă pentru a fi înghiţită
- pulberile nedivizate - se dozează cu linguriţa sau cu vârful de cuţit
- granulele se măsoară cu linguriţa
- unele pulberi se dizolvă în apă, ceai şi apoi se administrează sub formă de
soluţii (ex. purgativele saline)

Reorganizarea.
Instrumentele folosite se dezinfectează.

DE EVITAT:
- manipularea comprimatelor direct cu mâna, după scoaterea din ambalajul lor
- amestecarea unor medicamente sub formă de prafuri sau sub altă formă cu cărbune
medicinal,
care absoarbe şi medicamentele reducând din acţiunea lor
- administrarea tabletelor, drajeurilor ca atare la copii sub vârsta de 2 ani.
- folosirea aceloraşi pahare, linguri, linguriţe la mai multe persoane

50
 24. INJECŢIA INTRAVENOASĂ

Generalităţi:
- calea intravenoasă este aleasă atunci când trebuie să obţinem efectul rapid al soluţiilor
medicamentoase sau când acestea pot provoca distrucţii tisulare
-injecţia intravenoasă constă în introducerea soluţiilor cristaline, izotonice sau hipertonice în
circulaţia venoasă

Loc de elecţie:
pentru administrarea anumitor medicamente al căror efect trebuie obţinut rapid ca şi pentru
corectarea unei hipovolemii, anemii, abordul venos capătă o importanţă deosebită în cadrul
diverselor conduite terapeutice
abordul venos poate fi efectuat periferic sau central
abordul venos periferic este realizat de către asistenta medicală sau medic iar cel central
numai de către medic
alegerea tipului de abord venos şi a locului de elecţie depinde de:
- starea clinică a pacientului şi criteriul de urgenţă în administrare sau nu
- tipul medicamentului ce trebuie administrat şi efectul scontat
- cantitatea de administrat, durata tratamentului
pentru alegerea locului în efectuarea puncţiei venoase examinăm atent ambele braţe ale
pacientului pentru a observa calitatea şi starea anatomică a venelor

Pregatirea puncţiei :
A.pregatirea materialelor
-materiale de protecţie (musama , aleză)
materiale pentru dezinfecţia locului punctiei.
Ac, seringi sterile , garou sau bandă esmarch
Medicamente de injectat
Manuşi
Tăviţă renala.
B. pregatirea pacientului:
- psihica-se informeaza pacientelu cu privire la scopul punctiei.
-fizic-pentru puncţia la venele braţului sau antrebraţului,se aşează pacientul intr-o poziţie
confortabila atât pentru el cât şi pentru asistenta şi acesta este DDsau şezand .
-se aşeaza baratul pacientului pe perniţă în abductie şi extensie maximă.

51
Tehnica de lucru:
- mă spăl pe mâini cu apă curentă şi săpun;
- mă dezinfectez pe mâini cu alcool medicinal, eventual aplic mănuşi sterile
(dacă există);
- montez seringa în condiţii de asepţie corectă;
- după verificarea fiolei, încarc seringa cu substanţă medicamentoasă de injectat,
apoi elimin bulele de aer, obligatoriu pentru a exclude riscul unei embolii
gazoase;
- dezinfectez pielea cotului cu tamponul alcoolizat, apoi aleg şi palpez vena;
- aplic garoul pentru evidenţierea venei;
- dezinfectez din nou zona şi cu indicele sau pelicele de la mâna stângă fixez
vena ce urmează să fie puncţionată;
- cu acul îndreptat cu secţiunea bizeului în sus, montat la seringă în unghi ascuţit
faţă de planul regiunii, străbat pielea, apoi înaintez puţin aproape paralel cu
tegumentul, pe deasupra venei, după care voi puncţiona vena;
- după pătrunderea acului în venă, aspir uşor pentru a verifica poziţia acului;
- înlătur garoul şi injectez substanţa lent sau rapid, în funcţie de specificitatea
acesteia şi de prescripţia medicului;
- scot acul printr-o mişcare sigură, evitând riscul lezării venei şi ţesutului;
- acopăr locul puncţionat cu tamponul alcoolizat, care se va menţine un timp
necesar opririi sângerării (2-3 min).

Reorganizarea la locul de muncă:

- arunc la coş deşeurile (fiole golite, acoperitorile seringilor şi acelor);
- pun seringa şi acele în locul special amenajat pentru colectarea acestora în
vederea distrugerii lor;
- mă spăl pe mâini cu apă curentă şi săpun;
Complicaţii posibile:
durere - la înţeparea pielii, avem grijă ca pacientul să nu mişte braţul
embolie gazoasă - introducerea de aer în cantitate mare duce ia decesul pacientului
hematom şi revărsări sanguine = prin străpungerea venei sau retragerea acului menţinând
staza venoasă datorită garoului nedesfăcut
interzis a se puncţiona vena din nou după formarea hematomului
vom comprima cu un tampon steril 3-5 minute
tumefierea bruscă a ţesutului perivenos şi paravenos - revărsarea substanţei în afara venei; pot
rezulta necroze în regiunea injectării.
52
flebalgia - injectarea rapidă sau efectul iritativ al soluţiei injectate asupra endovenei; se
manifestă prin durere vie
valuri de căldură şi senzaţia de uscăciune în faringe = soluţii injectabile ca Ca, Mg, vor fi
introduse foarte lent
tensiunea pe cale reflexă = injectarea prea rapidă a soluţiei medicamentoase
ameţeli, lipotimie, colaps = întrerupem imediat injectarea şi se anunţă medicul
embolie gazoasă = injectare de soluţie uleioasă => decesul pacientului

53
 25. INJECŢIA INTRAMUSCULARĂ.

Generalităţi.
calea intramusculară este aleasă atunci când densitatea medicamentului este mai mare
când întârzierea resorbţiei provoacă modificarea compoziţiei soluţiilor medicamentoase sau
când prin stagnarea soluţiei prin ţesuturi ar provoca iritaţia lor
resorbţia soluţiilor injectate începe imediat deoarece ţesutul muscular este foarte bine
vascularizat de o bogată reţea de vase limfatice fiind lipsit de trunchiuri importante nervoase
care ar putea fi lezate
intramuscular pot fi introduse şi soluţii uleioase sau soluţii înglobate în substanţe speciale
dintre toate injecţiile are cel mai mare risc de infecţie - abces post-injectabil - din această
cauză atenţie la cantitatea maximă de introdus a substanţei medicamentoase (fără urmări, 5
ml).
Loc de elecţie:
regiunea superoexternă fesieră deasupra marelui trohanter
muşchii externi sau anteriori ai coapsei în treimea mijlocie fără rotirea exterioară a membrului
inferior - se produc leziuni vasculare
sugarii au musculatura dezvoltată mai mult în regiunea coapsei decât în cea fesieră fiind de
preferat această zonă pentru efectuarea injecţiilor
faţa externă a braţului în muşchiul deltoid fără rotirea braţului deoarece se pot produce leziuni
de vase sanguine şi ne

54
Efectuarea injecţiei:
injecţia intramusculară poate fi efectuată pacientului aflat în decubit ventral, lateral, poziţie
şezând
>injecţia efectuată la pacientul aflat în ortostatism, prezintă riscuri mari, deoarece msculatura
regiunii fesiere nu este complet relaxată în această poziţie, iar în caz de şoc, lipotimii, colaps cu
pierdere de echilibru şi cădere acul se poate rupe, injecţia nu poate fi efectuată, iar pacientul
suferă traumatisme cu consecinţe grave
Poziţia decubit lateral:
pacientul se va afla cu capul în partea stângă faţă de cel care efectuează injecţia

Poziţia şezând:
injecţia se execută în toată regiunea fesieră de deasupra punctului de sprijin.
după poziţionarea pacientului degresăm şi dezinfectăm locul de elecţie timp de 1 minut dinspre
centru în afară
fixăm regiunea aleasă cu policele, indexul sau medianul mâinii stângi şi cu o mişcare rapidă
introducem acul perpendicular pe piele aproximativ 4-7 cm (seringa încărcată cu soluţie
medicamentoasă, se află în mâna dreaptă la nevoie putem fixa degetul mic pe ambou - ac) pentru
a ajunge în muşchi
schiţăm o uşoară mişcare de aspirare pentru a poziţia acului (în cazul soluţiilor colorate
detaşăm seringa de ac; ex: preparate de ficat) şi introducem lent soluţia prin apăsarea pistonului:
cu policele mâinii drepte, indexul şi medianul fiind fixate la aripioarele seringii
după injectarea totală a substanţei medicamentoase, retragem brusc acul pe DIRECŢIA DE
INTRODUCERE, dezinfectăm locul înţepăturii cu un tampon îmbibat cu o soluţie
dezinfectantă, iar pentru a activa circulaţia şi favoriza închiderea canalului format de lumenul
acului precum şi resorbţia soluţiei masăm zona respectivă, pacientul va sta în repaus 5-10 minute
resorbţia începe imediat şi în 5-10 minute soluţia pătrunde în circulaţie cu excepţia celor
uleioase.
Complicaţii posibile:
durere vie - atingerea nervului sciatic sau a ramurilor sale; scoatem acul şi efectuăm
injecţia în altă regiune
paralizia parţială sau totală a nervului sciatic = injectarea în/lângă nerv a unor substanţe
medicamentoase ca de exemplu: săruri de chinină, bismut, sulfamide
hematom = puncţionarea cu acul într-un vas sanguin, sângele refulează în seringă; scoatem acul
şi injectăm în altă parte
embolie = introducerea de soluţii uleioase sau în suspensie într-un vas sanguin datorită lipsei de
verificare prin aspiraţie; se poate produce decesul pacientului
ruperea acului - tehnică incorectă, extracţia se poate executa numai chirurgical (în cazul
pacienţilor agitaţi vor colabora 2 cadre medicale pentru injectare)
abces, injectite= deficienţe grave de sterilizare şi în tehnica de lucru
transmiterea de boli infecto-contagioase sau infecţii generale = prin refolosirea acelor şi
seringilor
iritaţie periostală - injectarea substanţei medicamentoase aproape de os; acul trebuie retras în
muşchi deoarece a fost introdus prea adânc şi lângă os.

Observarea şi măsurarea respiraţiei.

Are ca scop: de a da un indiciu al evoluţiei bolii şi de a observa dacă apar anumite complicaţii:
Tipul respiraţei
Amplitudinea miscărilor respiratorii
Ritmul şi frecvenţa.
Materiale necesare:
Ceas cu secundar
Foaie de observaţie
Creion sau pix de culoare verde
Pregatirea pacientului :
-psihica- se informeaza pacientului cu privire la tehnica pe care o facem.
-fizica- se explica pacientului ce urmeaza să-i facem.
Sa nu faca efort fizic cu cel putin 10-15 min inainte.
Intervenţiile asistentei:
Aşezăm pacientul în decubit dorsal (pe spate) şi nu-i explicăm tehnica ce urmează s-o efectuăm.
Plasăm mâna cu faţa palmară pe torace şi numărăm inspiraţiile timp de un minut: ritmul,
aplitudinea. Se notează cu pix verde. Cum se notează pe foaia de temperatură: valoarea este
înscrisă pe fiecare linie orizontală
 26. Măsurarea pulsului.

Ne interesează ritmul pulsului sau elemente de apreciat: ritm, frecvenţe şi amplitudine. Locurile
unde se măsoară pulsul: la orice arteră accesibilă palpării şi care poate fi comprimată pe un plan
osos. De obicei se foloseşte artera radială, femurală.

Materiale necesare:
Ceas cu secundar
Creion sau pix cu mină roşie.

Intervenţiile asistentei la măsurarea pulsului.

Pregătirea pshihică a pacientului: anuntam pacientului despre manefra pe care o sa o facem;
asigură repaos fizic şi psihic 10 – 15 minute.
Se spală pe mâini
Reperarea arterei
Fixarea degetelor palpatoare pe traiectul arterei.
Exercitarea unei presiuni asupra peretelui arterial cu vârful degetelor.
Numărarea pulsaţiilor timp de 1 minut.
Consemnarea valorii obţinute printr-un punct pe foaia de temperatură ţinând cont că fiecare linie
orizontală a foii de temperatură reprezintă 4 pulsaţii. Unirea valorii prezente cu cea anterioară cu
o linie pentru obţinerea curbei.
Consemnarea în alte documente medicale a valorii obţinute şi a caracteristicilor pulsului
 27. MĂSURAREA TENSIUNII ARTERIALE

Evaluarea funcţiei cardio-vasculare (forţa de contracţie a inimii, rezistenţa determinată de

elasticitatea şi calibrul vaselor)
Este nevoie de: aparat pentru măsurarea tensiunii arteriale, cu mercur Riva-Roci, cu manometru,
oscilometru Pachon, stetoscop biauricular, tampon de vată, alcool, creion roşu.
Pentru metoda auscultatorie trebuie pregătirea psihică a pacientului, asigurarea repausului fizic şi
psihic timp de 15 minute, spălarea pe mâini, se aplică manşeta pneumatică pe braţul pacientului,
sprijinit şi în extensie,se fixează membrana stetoscopului pe artera humerală, sub marginea
inferioară a manşetei. Se introduc olivele stetoscopului în urechi, se pompează aer în manşeta
pneumatică, cu ajutorul parei de cauciuc până la dispariţia zgomotelor pulsatile, se decomprimă
progresiv aerul din manşetă prin deschiderea supapei, până când se percepe primul zgomot
arterial (care reprezintă valoarea TA maxime) se reţine valoarea indicată de coloana de mercur
sau acul manometrului, pentru a fi consemnată. Se continuă decomprimarea, zgomotele arteriale
devenind tot mai puternice, se reţine valoarea indicată de coloana de mercur, în momentul în care
zgomotele dispar, aceasta reprezintă tensiunea arterială minimă. Se notează pe foaia de
temperatură valorile obţinute cu o linie orizontală de culoare roşie, socotindu-se pentru fiecare
linie a foii o unitate coloană de mercur,se unesc liniile orizontale cu linii verticale şi se haşurează
spaţiul rezultat
În alte documente medicale valorile se înregistrează cifric:
Ex. TA max. = 150 mmHg
       TA min. = 75 mmHg
Se dezinfectează olivele stetoscopului şi membrana cu alcool.
 Se palpează artera radială, nu se foloseşte stetoscopul biauricular, etapele sunt identice metodei
auscultatorii, are dezavantajul obţinerii unor valori mai mici decât realitatea, palparea pulsului
periferic fiind posibilă numai după reducerea accentuată a compresiunii exterioare.
Metoda oscilometrică: manşeta pneumatică va fi bine fixată pe braţul pacientului, manometrul va
fi plasat la nivelul arterei la care se face determinarea, măsurătoarea va fi precedată de liniştirea
pacientului.
În caz de suspiciune, se repetă măsurătoarea fără a scoate manşeta de pe braţul pacientului, la
indicaţia medicului, se pot face măsurători comparative la ambele braţe.
 28. EXAMENUL DE URINĂ

Examenul de urină face parte din analizele indispensabile de laborator ce pot furniza date nu
numai asupra stării funcţionale a rinichilor, dar şi asupra homeostazei organismului.
Urocultura reprezintă recoltarea urinei pentru examenele bacteriologice având ca obiectiv
diagnosticul infecţiilor urinare şi a unora din cauzele ajutătoare.
Urina poate fi recoltată dintr-o singură emisie sau din emisiile corelate timp de 24 ore. Un
element important în scopul recoltării de urină este pregătirea şi educaţia pacientului pentru:
- toaleta locală, utilizarea corectă a vaselor colectoare, să urineze fără defecaţie,
să colecteze urina imediat după emisie în vasul colector;
- pentru femei să evite recoltarea în perioada menstruală;
- să nu arunce din urină, să nu urineze în timpul toaletei efectuate pe ploscă.
Pentru examenul fizic urina trebuie recoltată timp de 24 ore determinându-se volumul urinar,
culoarea, mirosul, densitatea.
Pentru examenul chimic urina colectată pe 24 ore se omogenizează şi se trimite la laborator 100-
150 ml sau se recoltează numai urina proaspătă de dimineaţă, care este mai concentrată.
Vasele, eprubetele, tubulatura de unică folosinţă trebuie să fie curată şi clătită cu apă distilată
pentru a nu schimba compoziţia urinei recoltate.
 
         Principalii corpi azotaţi ai urinii:
ureea:
- excreţia sa fiind legată de raţia de proteine alimentare;
- creşte după regimuri hiperproteice, în cursul bolilor însoţite de hipercatabolism;
- scade în insuficienţă renală, afecţiuni hepatice, sarcină, anabolism.
acidul uric:
- valorile variază în funcţie de vârstă, regimul alimentar, factori patologici (renali, extrarenali).
creatinina:
- scazută în hipertiroidism, tratament cu testosteron, caşexie, screloză renală etc. ;
- creşte în hipercorticism, acromegalie, sindrom Cushing.
aminoacizii urinari:
- cresc în insuficienţele hepatice grave, în mielom, sindrom nefrotic, sindromul Fanconi, în
intoxicaţii cu metale grele.
        Analiza urinei mai cuprinde determinarea următorilor produşi:
urobilinogenul:
- urina normală, proaspăt emisă conţine numai urobilinogen, care prin oxidarea la lumină trece în
urobilină: de aceea în urina proaspătă trebuie să căutăm urobilinogenul, iar în cea care a stat
câteva ore, urobilina (practic se determină ambele substanţe deodată);
- îşi are originea în circuitul bilirubinei, întâlnindu-se creşteri în hiperproducţie biliară prin
hemoliza exagerată, leziuni ale celulelor hepatice, infecţii biliare, icter obstructiv.
corpii cetonici:
- sunt expresia tulburărilor metabolismului lipidic din diabetul zaharat.
catecolaminele:
- crescute în special în fecromocitom.

Fişa de analiza a urinei:

 
              Urina - Biochimie                     Valori normale
Densitate 1 002 - 1 030
pH 5-6
Nitriti Negativ
Proteine < 30 mg/dl
Glucoza < 50 mg/dl
Corpi cetonici Negative
Urobilinogen Normal
Bilirubina Negative
Urina sediment Rare celule epiteliale  
 plate/plate Relative frecvente celule
epiteliale rotunde Rare leucocite

Reorganizarea
Notarea in foaia de observaţie
- se notează examenul, numele persoanei care a efectuat recoltarea

DE ŞTIUT:
- dacă se face examen biochimic din urina emisă în 24 ore se instruieşte pacientul în legătură cu
modul de colectare, se omogenizează întreaga cantitate şi se trimite un eşantion la laborator
precizând volumul din 24 h.

DE EVITAT:
- recoltarea urinei pentru urocultură după administrarea antibioticelor
- consumul de lichide cu 12 ore înainte de recoltare
 29. RECOLTAREA SÂNGELUI VENOS CU TRUSA VACUTAINER.

Sistemul Vacutainer de recoltare a sângelui venos constituie şi prezintă o tehnică simplă, sigură,
menţinând însă precauţii generale ca:
spălarea mâinilor cu apă curentă şi săpun, dezinfectarea lor
echipament de protecţie: mănuşi, mască, halat, şorţ, ochelari etc.
evitarea expunerii la contaminare cu agenţi infecţioşi
menţinerea securităţii personalului medical

În funcţie de codul de culoare al dopului prezentăm tuburile Vacutainer:

roşu - Vacutainer pentru chimie clinică
verde - Vacutainer cu litiu heparină pentru analize biochimice
galben - Vacutainer S.S.T.TM pentru chimie clinică
mov - Vacutainer E.T.A. - K3 pentru analize hematologice
albastru - Vacutainer pentru determinări de coagulare
negru - Seditainer pentru determinări V.S.H

Etapele prelevării:
recoltarea sângelui prin puncţie venoasă pentru investigaţii de laborator se practică dimineaţa pe
nemâncate, în timpul frisoanelor sau la indicaţia medicului indiferent de oră
pregătirea psihică şi instalarea pacientului pentru recoltare
verificarea şi completarea datelor privind probele sanguine de recoltat indicate de medic
alegerea şi pregătirea materialului pentru puncţia venoasă
alegerea locului pentru efectuarea puncţiei venoase
aplicarea garoului
dezinfectarea locului de elecţie
efectuarea puncţiei venoase
efectuarea recoltării
aplicarea pansamentului adeziv
reorganizarea mediului ( eliminarea materialelor utilizate)
transmiterea tuburilor la laborator
Pregătirea materialelor.
materiale necesare:
holder
ac în carcasa sa protectoare; verificăm integritatea benzii de siguranţă şi valabilitatea termenului
de utilizare
garou elastic
soluţie dezinfectantă
tampoane de vată, comprese sterile, pansament adeziv
tuburi Vacutainer pentru analizele indicate de medic
ordinea prelevării în tuburi este:
flacoane pentru hemocultură
tuburi fără aditivi
tuburi pentru determinări de coagulare - citrat Na, DIATUBE-H
tuburi cu aditivi = E.D.T.A., heparină, trombină

montare holder-ac:
ţinem acul cu ambele mâini
efectuăm o mişcare de răsucire dintr-o parte spre cealaltă având loc astfel ruperea benzii de
siguranţă
îndepărtăm carcasa protectoare de culoare albă
se înşurubează capătul liber al acului în holder
ATENŢIE: este interzis să scoatem carcasa colorată de pe celălalt cap al acului.

Puncţia venoasă:
în timpul lucrului ne poziţionăm vis-à-vis de pacient
alegem locul puncţiei şi îl dezinfectăm, interzis a palpa vena după dezinfectare
menţinem braţul pacientului înclinat în jos cu pumnul strâns
întindem pielea pentru imobilizarea venei şi facilitarea penetrării acului prin cuprinderea
extremelor în mâna stângă în aşa fel ca policele să fie situat la 4-5 cm sub locul puncţiei
exercitând mişcarea de tracţiune şi compresiune în jos asupra ţesuturilor vecine
holderul trebuie să formeze cu braţul pacientului un unghi de 15°
detaşăm carcasa colorată a acului
introducem acul în venă cel puţin 1 cm
Efectuarea recoltării în tuburi:
introducem tubul în holder apucând aripioarele laterale ale holderului cu indexul şi mediusul, iar
cu policele împingem tubul
presiunea de împingere se efectuează numai asupra holderului nu şi asupra acului aflat în venă
capătul căptuşit al acului înşurubat în holder străpunge diafragma gumată a capacului tubului
Vacutainer , iar sângele va fi aspirat în tub
când sângele nu mai curge în tub acesta va fi scos din holder printr-o uşoară împingere a
policelui asupra aripioarelor
holderul este menţinut stabil
în timpul recoltării cu un nou tub, tubul deja umplut nu se agită puternic deoarece provoacă
hemolizarea probei, pur şi simplu îl răsturnăm de câteva ori pentru a se amesteca sângele cu
aditivul din tub
dacă se recoltează din canula venoasă sau cateter montat pacientului primii mililitri de sânge îi
aruncăm deoarece rezultatul analizelor poate fi modificat de reziduurile soluţiilor injectate sau
perfuzabile
calea venoasă o curăţăm după recoltare prin injectare a 10-20 ml de NaCl 0,9 
acul utilizat, carcasele sunt puse în recipientul pentru deşeuri
în cazul în care holderul este contaminat din greşeală va fi aruncat
este interzis să punem carcasa protectoare cu mâna pe acul deja utilizat - risc de contaminare prin
înţepare
după recoltare comprimăm locul puncţiei 3-5 minute cu un tampon steril îmbibat în soluţie
antiseptică (atenţie la soluţiile antiseptice care provoacă senzaţie de arsură), iar la pacienţii cu
tratament anticoagulant sau antiagregante plachetare durata compresiei trebuie mărită şi aplicăm
pansament adeziv

Complicaţii posibile.
sunt aceleaşi ca şi la injecţia intravenoasă
dacă sângele nu este aspirat în tub controlăm ca acesta să fie corect împins în holder
dacă sângele nu curge, nu am puncţionat corect vena şi îl împingem sau îl retragem fără a-l
scoate din venă
atât timp cât acul se găseşte sub piele tubul este vidat iar sângele va fi aspirat imediat ce am
puncţionat corect vena

Notă:
- în cazul puncţiei venoase cu ajutorul unui ac steril ataşat la seringa sterilă, materialele necesare,
pregătirea pacientului, tehnica de lucru, este aceeaşi ca pentru injecţia intravenoasă aspirând
sângele prin retragerea lentă a pistonului până la extragerea cantităţii necesare.
 30. Măsurarea şi observarea respiraţiei.
Scop: Evaluarea funcţiei respiratorii a pacientului, fiind un indiciu al evoluţiei bolii, al
apariţiei unor complicaţii şi al prognosticului.
Elemente de apreciat: - tipul respiraţiei
- amplitudinea mişcărilor respiratorii
- ritmul
- frecvenţa
Materiale necesare: - ceas cu secundar
- creion de culoare verde sau pix cu pastă verde
- foaie de temperatură
IN
- Aşezarea pacientului în decubit dorsal, fără a explica tehnica ce urmează a fi
efectuată
- Plasarea mâinii cu faţa palmei pe suprafaţa toracelui
- Numărarea inspiraţiilor timp de 1 minut
- Consemnarea valorii obţinute printr-un punct pe foaia de temperatură (fiecare
linie orizontală a foii reprezintă două respiraţii)
- Unirea cu o linie a valorii prezente cu cea anterioară pentru obţinerea curbei
- În alte documente medicale se poate nota cifric valoarea obţinută, cât şi
caracteristicile respiraţiei
- Aprecierea celorlalte elemente ale funcţiei respiratorii se face prin simpla
observare a mişcărilor respiratorii
 31. Măsurarea pulsului
Scop: Evaluarea funcţiei cardio-vasculare.
Elemente de apreciat: - ritmicitatea
- frecvenţa
- celeritatea
- amplitudinea

Locuri de măsurare:
- Oricare arteră accesibilă palpării şi care poate fi comprimată pe un plan osos:
artera radială, humerală, carotidă, temporală, superficială, pedioasă.
Materiale necesare:
- Ceas cu secundar
- Creion cu mină roşie
IN
- Pregătirea psihică a pacientului
- Asigurarea repausului fizic şi psihic 10-15 minute
- Spălarea pe mâini
- Reperarea arterei
- Fixarea degetelor palpatoare pe traiectul arterei
- Exercitarea unei presiuni asupra peretelui arterial cu vârful degetelor
- Numărarea pulsaţiilor timp de 1 min
- Consemnarea valorii obţinute printr-un punct pe foaia de temperatură, ţinând cont
de fiecare linie orizontală a foii care reprezintă patru pulsaţii
- Unirea valorii prezente cu cea anterioară cu o linie, pentru obţinerea curbei
- Consemnarea în alte documente medicale a valorii obţinute şi a caracteristicilor
pulsului.
 32. Măsurarea tensiunii arteriale
Scop: Evaluarea funcţiei cardio-vasculare (forţa de contracţie a inimii, rezistenţa determinată de
elasticitatea şi calibrul oaselor).
Elemente de evaluat:
- Tensiunea arterială sistolică (maximă)
- Tensiunea arterială diastolică (minimă)
Materiale necesare:
- Aparat pentru măsurarea tensiunii arteriale
- Cu mercur Riva-Rocci
- Cu manometru
- Oscilometru Pachon
- Stetoscop biauricular
- Tampon de vată
- Alcool
- Creion sau pix cu mină roşie.
Metode de determinare:
- Palpatorie
- Auscultatorie.
ÎN
a) Pentru metoda auscultatorie:
- Pregătirea psihică a pacientului
- Asigurarea repausului fizic şi psihic timp de 15 minute
- Spălarea pe mâini
- Se aplică manşeta pneumatică pe braţul pacientului, sprijinit şi în extensie
- Se fixează membrana stetoscopului pe artera humerală, sub marginea inferioară a
manşetei
- Se introduc olivele stetoscopului în urechi
- Se pompează aer în manşeta pneumatică, cu ajutorul pernei de cauciuc până la
dispariţia zgomotelor pulsatile
 - Se decomprimă progresiv aerul din manşetă prin deschiderea supapei, până când
se percepe primul zgomot arterial (care reprezintă valoarea tensiunii arteriale minime)
- Se reţine valoarea indicată de coloană de mercur sau acul manometrului pentru a
fi consemnată
- Se continuă decomprimarea, zgomotele arteriale devenind tot mai puternice
- Se reţine valoarea indicată de coloană de mercur sau de acul manometrului în
momentul în care zgomotele dispar, aceasta reprezintă tensiunea arterială minimă
- Se notează pe foaia de temperatură valorile obţinute cu o linie orizontală de
culoare roşie, socotindu-se pentru fiecare linie a foii, o unitate coloană de mercur
b) Pentru metoda palpatorie:
- Determinarea se face prin palparea arterei radiale
- Nu se foloseşte stetoscopul biauricular
- Etapele sunt identice metodei auscultatorii
- Are dezavantajul obţinerii unei valori mai mici decât realitatea, palparea pulsului
periferic fiind posibilă numai după reducerea accentuată a compresiunii exterioare.
 33. Măsurarea temperaturii
Scop: Evaluarea funcţiei de termoreglare şi termogeneză.
Locuri de măsurare: axilă, plica inghinală, cavitatea bucală.
Materiale necesare:
- Termometru maximal
- Casoletă cu tampoane de vată şi compresii sterile
- Recipient cu soluţie dezinfectantă
- Tavă medicală
- Alcool medicinal.
IN
- Pregătirea materialelor lângă pacient
- Pregătirea psihică a pacientului
- Spălarea pe mâini
- Se scoate termometrul din sol. dezinfectantă, se clăteşte şi se şterge cu o
compresă, se scutură
- Se verifică dacă este în rezervor mercur
- Pentru măsurarea în axilă se aşează pacientul în poziţie de decubit dorsal sau
semişezând
- Se ridică braţul pacientului
- Se şterge axila prin tamponare cu prosopul pacientului
- Se aşează termometrul cu rezervorul de mercur în centrul axilei, paralel cu
toracele
- Dacă pacientul este slăbit, agitat, precum şi la copii, braţul va fi menţinut în
această poziţie de către asistentă
- Termometrul se menţine 10 minute după care se citeşte valoarea.
 34. Injecţia intramusculară
Calea intramusculară este aleasă atunci când densitatea medicamentului este mai mare
când întârzierea resorbţiei provoacă modificarea compoziţiei soluţiilor medicamentoase sau când
prin stagnarea soluţiei prin ţesuturi ar provoca iritaţia lor.
Resorbţia soluţiilor injectate începe imediat deoarece ţesutul muscular este foarte bine
vascularizat de o bogată reţea de vase limfatice fiind lipsit de trunchiuri importante nervoase care
ar putea fi lezate.
Intramuscular pot fi introduse şi soluţii uleioase sau soluţii înglobate în substanţe special
Dintre toate injecţiile are cel mai mare risc de infecţie - abces post-injectabil - din această
cauză atenţie la cantitatea maximă de introdus a substanţei medicamentoase (fără urmări, 5 ml).
Loc de elecţie.
- regiunea superoexternă fesieră deasupra marelui trohanter
- muşchii externi sau anteriori ai coapsei în treimea mijlocie fără rotirea exterioară a membrului
inferior - se produc leziuni vasculare
- sugarii au musculatura dezvoltată mai mult în regiunea coapsei decât în cea fesieră fiind de
preferat această zonă pentru efectuarea injecţiilor
- faţa externă a braţului în muşchiul deltoid fără rotirea braţului deoarece se pot produce leziuni
de vase sanguine şi nervi.
Efectuarea injecţiei.
- injecţia intramusculară poate fi efectuată pacientului aflat în decubit ventral, lateral, poziţie
şezând
- injecţia efectuată la pacientul aflat în ortostatism prezintă riscuri mari, deoarece msculatura
regiunii fesiere nu este complet relaxată în această poziţie, iar în caz de şoc, lipotimii, colaps cu
pierdere de echilibru şi cădere acul se poate rupe, injecţia nu poate fi efectuată, iar pacientul
suferă traumatisme cu consecinţe grave
Poziţia decubit lateral: - pac. se va afla cu capul în partea stângă faţă de cel care efectuează
injecţia
Poziţia şezând:
- injecţia se execută în toată regiunea fesieră de deasupra punctului de sprijin.
- după poziţionarea pacientului degresăm şi dezinfectăm locul de elecţie timp de 1 minut dinspre
centru în afară
- fixăm regiunea aleasă cu policele, indexul sau medianul mâinii stângi şi cu o mişcare rapidă
introducem acul perpendicular pe piele aproximativ 4-7 cm (seringa încărcată cu soluţie
medicamentoasă, se află în mâna dreaptă la nevoie putem fixa degetul mic pe ambou - ac, pentru
a ajunge în muşchi)
- schiţăm o uşoară mişcare de aspirare pentru a verifica poziţia acului în cazul soluţiilor colorate
- detaşăm seringa de ac şi introducem lent soluţia prin apăsarea pistonului cu policele mâinii
drepte, indexul şi medianul fiind fixate la aripioarele seringii
- după injectarea totală a substanţei medicamentoase, retragem brusc acul pe direcția de
introducere, dezinfectăm locul înţepăturii cu un tampon îmbibat cu o soluţie dezinfectantă, iar
pentru a activa circulaţia şi favoriza închiderea canalului format de lumenul acului precum şi
resorbţia soluţiei masăm zona respectivă, pacientul va sta în repaus 5-10 minute
- resorbţia începe imediat şi în 5-10 min. sol. pătrunde în circulaţie cu excepţia celor uleioase
Complicaţii posibile.
- durere vie = atingerea nervului sciatic sau a ramurilor sale; scoatem acul şi efectuăm injecţia în
altă regiune
- paralizia parţială sau totală a nervului sciatic = injectarea în/lângă nerv a unor substanţe
medicamentoase ca de exemplu: săruri de chinină, bismut, sulfamide
- hematom = puncţionarea cu acul într-un vas sanguin, sângele refulează în seringă; scoatem acul
şi injectăm în altă parte
- embolie = introducerea de soluţii uleioase sau în suspensie într-un vas sanguin datorită lipsei de
verificare prin aspiraţie; se poate produce decesul pacientului
- ruperea acului = tehnică incorectă, extracţia se poate executa numai chirurgical (în cazul
pacienţilor agitaţi vor colabora 2 cadre medicale pentru injectare)
- abces, injectite= deficienţe grave de sterilizare şi în tehnica de lucru
- transmiterea de boli infecto-contagioase sau infecţii generale = prin refolosirea acelor şi
seringilor
- iritaţie periostală - injectarea substanţei medicamentoase aproape de os; acul trebuie retras în
muşchi deoarece a fost introdus prea adânc şi lângă os
- necroza ţesuturilor = introducerea de soluţii injectabile cu cale strict intravenoasă ca de
exemplu calciul bromat sau prin înţeparea unei ramuri arteriale
- flegmon =supuraţie aseptică prin soluţii care nu se resorb sau nerespectarea normei de asepsie
şi a tehnicii de lucru
 35. Injecţia intravenoasă
Calea intravenoasă este aleasă atunci când trebuie să obţinem efectul rapid al soluţiilor
medicamentoase sau când acestea pot provoca destrucţii tisulare.
Injecţia intravenoasă constă în introducerea soluţiilor cristaline, izotonice sau hipertonice în
circulaţia venoasă.
Loc de elecţie.
Pentru administrarea anumitor medicamente al căror efect trebuie obţinut rapid ca şi pentru
corectarea unei hipovolemii, anemii, abordul venos capătă o importanţă deosebită în cadrul
diverselor conduite terapeutice.
Abordul venos poate fi efectuat periferic sau central. Abordulvenos periferic este realizat
de către asistentă medicală sau medic iar cel central numai de către medic.
Alegerea tipului de abord venos şi a locului de elecţie depinde de:
- starea clinică a pacientului şi criteriul de urgenţă în administrare sau nu
- tipul medicamentului ce trebuie administrat şi efectul scontat
- cantitatea de administrat, durata tratamentului
Pentru alegerea locului în efectuarea puncţiei venoase examinăm atent ambele braţe ale
pacientului pentru a observa calitatea şi starea anatomică a venelor.
Evităm regiunile care prezintă:
- procese supurative
- piodermite
- eczeme
- traumatisme
Examinarea o efectuăm în următoarea ordine:
- plica cotului
- antebraţ
- faţa dorsală a mâinilor
- vena maleolară internă
- vena jugulară
- venele epicraniene la sugari şi copii
- la nivelul plicii cotului venele antebraţului cefalica şi bazilica, anastomozează dând naştere
venelor mediană cefalică şi mediană bazilică.
Manevre pentru facilitarea palpării şi puncţionării venelor.
- aplicăm garoul elastic şi înclinăm braţul pacientului în jos, abducţie şi extensie maximă
- solicităm pacientului să-şi strângă bine pumnul său să închidă şi sădeschidă pumnul de mai
multe ori consecutiv pentru reliefare venoasă
- masăm braţul pacientului dinspre pumn către plică cotului
- tapotăm locul pentru puncţie cu 2 degete
- încălzim braţul cu ajutorul unui tampon îmbibat în apă caldă sau prin introducere în apă caldă
- efectuăm mişcări de flexie şi extensie a antebraţului
Utilizarea garoului.
Garoul elastic se aplică la aproximativ 10 cm deasupra locului puncţiei, pentru plica cotului la
nivelul unirii treimii inferioare a braţului cu cea mijlocie.
Strângem garoul în aşa fel încât să oprească complet circulaţia venoasă şi controlăm pulsul radial
care trebuie să rămână perceptibil altfel am întrerupt circulaţia arterială a braţului prin
comprimarea arterei; în cazul unei staze normale presiunea este de 80-100 mmHg.
În timpul recoltării sanguine este recomandat a se slăbi garoul.
Atenție! dacă staza venoasă este prea lungă poate modifica parametrii biologici (determinarea
potasemiei, probe de coagulare etc.)
Dacă între garou şi extremitatea braţului apare cianoză, slăbim sau detaşăm garoul pentru circa 3
minute, apoi repunem garoul.
Dacă pacientul prezintă frison, slăbim şi detaşăm garoul care a fost prea strâns sau menţinut timp
îndelungat.
Efectuarea injecţiei.
- injecţia intravenoasă constă în puncţia venoasă şi injectarea medicamentului
- injecţia intravenoasă nu se efectuează în poziţie şezând
Puncţia venoasă:
- în timpul lucrului ne poziţionăm vis-à-vis de pacient
- aspirăm medicamentul din fiolă după care schimbăm acul cu unul de lumen mai mic şi aplicăm
garoul
- alegem locul puncţiei şi îl dezinfectăm
- interzis a palpa vena după dezinfectare
- menţinem braţul pacientului înclinat în jos
- întindem pielea pentru imobilizarea venei şi facilitarea penetrării acului prin cuprinderea
extremelor în mâna stângă în aşa fel ca policele să fie situat la 4-5 cm sub locul puncţiei
exercitând mişcarea de tracţiune şi compresiune în jos asupra ţesuturilor vecine.
- pătrundem cu acul montat la seringă în lumenul vasului
- după ce am pătruns cu acul în lumenul vasului, schiţăm o uşoară mişcare de aspirare pentru a
verifica poziţia acului
- desfacem garoul cu mâna stângă
Injectarea substanţei medicamentoase:
Menţinem seringa cu mâna dreaptă fixând indexul şi medianul pe aripioarele seringii, iar cu
policele apăsăm pistonul introducând soluţia lent şi verificând pentru control la nevoie
cateterizarea corectă a venei prin aspirare.
În afara acelor pentru pătrundere în lumenul vasului, în special în cazul investigaţiilor cu
substanţe de contrast, în cazul pacienţilor agitaţi sau perfuzii înseriate folosim catetere
intravenoase cu canulă şi valvă, fluturaş etc.
Puncţia venoasă cu Butterflys (fluturaş):
Setul i.v. Butterflyseste compus din ac metalic cu învelitoare translucidă, aripioarele laterale şi
tubulatura prevăzută la capătul proximal cu căpăcel de siguranţă.
Ele sunt menţinute în ambalajul steril cu un manşon de latex transparent.
- se scoate unitatea venoasă din ambalajul steril şi se ataşează la seringă
- eliminăm aerul de-a lungul traiectului cateterului şi scoatem învelitoarea translucidă care
acoperă acul
- fluturaşul este menţinut de aripioare şi în continuare se procedează ca în cazul injecţiei cu ac
- la nevoie „fluturaşul” se poate fixa cu romplast pe braţul pacientului.
Puncţia venoasă cu cateter intravenos:
- cateterul intravenos este un produs non toxic, steril, non pirogen
- cateterul intravenos este format din canula flexibilă ce va fi menţinută în lumenul vasului şi
unitatea prevăzută cu mandren şi dispozitiv translucid pentru observarea picăturilor de sânge
- cateterul este atraumatic şi perfect adaptat pentru fixarea şi orientarea pe traiectul venos fără a
risca vătămarea venei
Atenție: nu vor fi folosite la pac. cu hipersensibilitate la materialele folosite în compoziţie
- precauţie la administrarea de soluţii cu grad înalt de vâscozitate sau a cantităţilor de sânge -
trasfuzia
- tipuri de catetere: cateter i.v. cu canulă, cateter i.v. cu canulă şi valvă
- cateterul intravenos se selectează în funcţie de starea anatomică a venelor
- scoatem cateterul din ambalajul steril
- nu retragem mandrenul în timpul puncţiei venoase
- retragem mandrenul când sângele apare în capătul translucid, înaintând pe traiectul
vasului cu canulă propriu-zisă
- mandrenul se pune în recipientul pentru deşeuri şi conectăm rapid seringă cu soluţie
medicamentoasă
- la nevoie se poate fixa cu romplast pe braţul pacientului
- după injectare retragem brusc acul din venă, numai pe direcţia de introducere aplicăm un
tampon cu soluţie dezinfectantă şi compresăm locul injecţiei pentru hemostază timp de 3 min.
fără a flecta braţul deoarece provoacă staza venoasă cu formare de hematom; pacientului i se
recomandă repaus 15 min.
Reguli generale:
- abordul venos periferic este realizat de o singură persoană
- mănuşile folosite sunt sterile
- venele de la plica cotului sunt păstrate pentru prelevări sanguine iar pentru perfuzii se
începe cu venele cele mai distale (venele dorsale ale mâinii şi antebraţului)
- abordul venos superficial la nivelul membrelor inferioare este realizat doar în cazuri de
urgenţă majoră şi de scurtă durată pentru a evita complicaţiile tromboembolice şi septice
- poziţia pacientului pentru abordul venei jugulare externe este DD, Trendelenburg 150° cu capul
întors contralateral
- tegumentul gâtului îi destindem cu policele mâinii libere şi puncţionăm vena la locul de
încrucişare cu marginea externă a muşchiului sternocleidomastoidian
- abordul venos profund este realizat de către medic în condiţii tip protocol operator:
- vena jugulară internă, vena femurală, vena subclaviculară
Complicaţii posibile.
- durere - la înţeparea pielii, avem grijă ca pacientul să nu mişte braţul
- embolie gazoasă - introducerea de aer în cantitate mare duce ia decesul pacientului
- hematom şi revărsări sanguine = prin străpungerea venei sau retragerea acului menţinând staza
venoasă datorită garoului nedesfăcut
- interzis a se puncţiona vena din nou după formarea hematomului
- vom comprima cu un tampon steril 3-5 minute
- tumefierea bruscă a ţesutului perivenos şi paravenos - revărsarea substanţei în afara venei; pot
rezulta necroze în regiunea injectării.
- flebalgia- injectarea rapidă sau efectul iritativ al soluţiei injectate asupra endovenei; se
manifestă prin durere vie
- valuri de căldură şi senzaţia de uscăciune în faringe - soluţii injectabile ca Ca, Mg, vor fi I
introduse foarte lent
- tensiunea pe cale reflexă -injectarea prea rapidă a soluţiei medicamentoase
- ameţeli, lipotimie, colaps - întrerupem imediat injectarea şi se anunţă medicul
- embolie grasoasă -injectare de soluţie uleioasă => decesul pacientului
- paralizia nervului median - consecinţa injectării paravenoase a substanţelor cu acţiune
neurolitică; la indicaţia medicului se vor administra soluţii neutralizante
- puncţioarea şi injectarea unei artere produce necroza totală a extremităţilorcu următoarea
simptomatologie: durere exacerbată până la albire a mâinii şi degete cianotice - se întrerupe de
urgenţă injectarea.
 36. Perfuzia
Calea intravenoasă, denumită "LINIA VIEŢII", constă în introducerea soluţiilor de
perfuzat direct în circulaţia sanguină, picătură cu picătură, pentru reglarea echilibrului apei şi
electroliţilor (corecţie şi conservare), alimentaţie parenterală parţială sau totală, administrare
rapidă cu efect imediat a medicamentelor sau ca singură cale de administrare a unor medica-
mente, reglarea echilibrului acido-bazic, diluarea şi favorizarea excreţiei din organism a unor
produşi toxici precum şi menţinerea căii de acces venoasă.
Perfuzia intravenoasă poate fi clasificată după durata şi ritmul introducerii lichidului
perfuzabil:
- în funcţie de scop, soluţie şi cantitate poate fi de scurtă durată sau de lungă durată;
- după ritmul perfuziei poate fi: jet continuu - perfuzie rapidă fără întrerupere şi picătură cu
picătură - perfuzie lentă
- pentru perfuzii repetate se începe puncţia venoasă cu venele distale, protejând vasele de
calibru mare.
Alegerea şi pregătirea materialelor
- pansamente adezive tip folie sau plasă, soluţii dezinfectante
- câmp steril, mănuşi sterile
- tampoane de vată, comprese sterile
- garou elastic, mască
- muşama, aleza
- tăviţă renală, foarfece
- pensă hemostatică
- romplast, faşă
- soluţia perfuzabilă
- perfuzor, piese intermediare (robinete)
- stativ, canulă i.v., flutur
- seringi şi ace de diferite dimensiuni, sterile
Soluţia de perfuzat
Înainte şi după efectuarea perfuziilor este obligatoriu spălarea cu apă curentă şi săpun mâinilor
şi folosirea soluţiilor dezinfectante controlăm:
- ca soluţia să fie cea prescrisă de medic
- aspectul soluţiei să fie limpede şi să nu prezinte particule solide în suspensie
- etanşeitatea sacului prin comprimarea acestuia
- încadrarea în termenul de valabilitate
- sacii de P.V.C. sau flacoanele al căror conţinut nu a fost epuizat la prima administrare şi cele cu
dopul perforat nu se refolosesc
Soluţiile perfuzabile indiferent de prezentare, flacoanele, sacii P.V.C. sunt sterile,
apirogene, dar trebuiesc administrate numai dacă sunt uşor încălzite sau la temperatura corpului,
cu excepţia soluţiei hipertonice 10-20% de Manitol unde este obligatorie încălzireasacului, când
acesta prezintă cristale, până la dispariţia lor deoarece soluţia este suprasaturată.
Soluţiile perfuzabile, în special glucidele şi aminoacizii trebuiesc administrate şi depozitate
în locuri ce asigură protecţia faţă de temperaturi ridicate şi luminozitate puternică, în caz contrar
îşi pot pierde din valoarea biologică cu efecte nocive pentru pacienţi.
Atât flacoanele din sticlă cât şi cele din plastic sunt transparente, etanşe, rezistente la
acţiuni mecanice, la temperaturi ridicate şi luminozitate puternică, în caz contrar îşi poate pierde
din valoarea biologică cu efecte nocive pentru pacienţi.
Atât flacoanele din sticlă, cât şi cele din plastic sunt transparente, etanşe, rezistente la
acţiuni mecanice, la temperaturi şi oferă protecţie substanţei medicamentoase împotriva
contaminării.
Flacoanele din sticlă au greutate mai mare faţă de cele din plastic.
Presiunea care se creează în interior cu ajutorul acului de perfuzie este pozitivă.
Perfuzor
Perfuzorul SICOMEDare următoarea alcătuire:
- trocar acoperit cu carcasă transparentă
- tubulatura din material plastic
- cameră de vizualizare a picăturilor prevăzută cu filtru
- clemă sau robinet de închidere
- manşon din material plastic, elastic, galben-brun
- port-ac cu carcasă protectoare
Conform scopului de utilizare prezentăm diferite tipuri de perfuzoare împreună cu caracteristicile
lor:
- set pentru perfuzie cu filtru tip monedă
- set pentru perfuzie - cu valvă şi micropicurător filtru tip monedă
- set pentru perfuzie cu valvă pentru suprapresiune şi filtru tip monedă
- trusă pentru transfuzie
Vom insista asupra filtrului sau microfiltrului încorporat în camera de vizualizare a picăturilor ce
are rolul de a reţine particulele (de exemplu provenite din perforarea dopurilor de cauciuc cu
trocarul), care ajunse în circulaţia sanguină ar provoca reacţii caracteristice de respingere faţă de
corpi străini, leziuni vasculare şi microembolii.
Acest risc de contaminare nu trebuie minimalizat mai ales în cazul pacienţilor cu perfuzii
înseriate sau 24 din 24 de ore, mai ales că acestora le sunt injectate suplimentar alte soluţii.
Rata de flux a perfuziei este fixată cu ajutorul clemei la indicaţia medicului, prin comprimarea
exterioară a tubulaturii perfuzorului fiind dependentă şi de diferenţa de înălţime dintre pacient şi
soluţia aflată pe stativ.
În cadrul noilor tehnici de perfuzie vom descrie aparatele de perfuzie cu caracteristici proprii.
Aparate de perfuzie:
În cadrul tehnicilor de perfuzie se remarcă următoarele aparate de perfuzie, cu proprietăţi
specifice:6
Pompă de perfuzie:
- are un sistem propriu de propulsie şi transport
- poate fi programat să regleze perfuzarea după volum sau după numărul de picături
- din motive de securitate a pacientului, trebuie folosită doar cu truse de perfuzie cu presiune
pozitivă

Pompă de perfuzie - injecţie

- eliberează una sau mai multe seringi simultan cu ajutorul unui propulsor linear cu piston, de
mare precizie
- este adecvată administrării unei doze exacte de medicamente cu un debit între 1 – 100 ml/oră
- ambele sisteme sunt prevăzute în caz de întrerupere sau micşorare a ratei de flux cu alarmă
vizuală şi sonoră
Piese intermediare:

6
Karl Heinz Kristel, Îngrijirea bolnavului, Editura All, Bucureşti, 1998, p. 75
- acestea sunt montate în cazul pacienţilor care necesită perfuzii simultane având un număr
variabil de căi de administrare
- ele se numesc robinete; în cazul robinetului trifazic pot fi racordate simultan la aceeaşi linie
venoasă 2 perfuzii, iar la schimbarea trusei de perfuzie se poate închide oprind refularea soluţiei
perfuzabile
- montarea se face prin înfiletare la ac, canulă, fluturaş fiind steril, apirogen, de unică folosinţă şi
se poate roti cu 360°
- există posibilitatea de orientare şi reorientare a fluxului perfuzabil prin montarea robinetelor
unul după altul formând aşa zisa "reţea de robinete" .
Tehnica montării perfuziei
- îndepărtăm ambalajul soluţiei perfuzabile şi armătura metalică badijonând dopul gumat cu
soluţie dezinfectantă şi fixăm pe stativ flaconul sau punga P.V.C.
- îndepărtăm ambalajul trusei de perfuzat şi acolo unde perfuzorul permite fixăm pensa
hemostatică sub trocar şi închidem clema sau robinetul de fixare al numărului de picături
îndepărtăm carcasa protectoare de pe trocar şi îl introducem prin dopul gumat în flacon fără a
atinge trocarul cu degetele
- îndepărtăm pensa hemostatică şi umplem camera de vizualizare a picăturilor 2/3 (niciodată
complet pentru a putea observa numărul de picături pe minut)
- eliberăm clema pentru umplerea întregii tubulaturi a perfuzorului cu soluţie fără a scoate
carcasa protectoare de pe port-ac pe care îl menţinem deasupra nivelului soluţieidin flacon-sac şi
coborârea lui progresivă pe măsura umplerii tubulaturii eliminând astfel complet bulele de aer
- în cazul flacoanelor de sticlă sau plastic folosim tubul-filtru de aer prevăzut la un capăt cu
trocar

Pregătirea pacientului.
- după pregătirea psihică a pacientului, poziţia în pat este decubit dorsal cât mai comod cu
membrul în care se va efectua perfuzia în abducţie şi instalarea la îndemână a obiectelor utile, ca
de exemplu soneria
- atunci când este necesar se efectuează depilarea zonei interesate şi chiar anestezie locală.
Loc de elecţie şi puncţia venoasă.
- loc de elecţie vezi injecţia intravenoasă.
- după execuţia puncţiei venoase îndepărtăm garoul elastic şi carcasa protectoare de pe
port-ac pe care îl fixăm la canulă i.v, fluturaş fixând cu benzi de romplast atât amboul
acului cât şi manşonul perfuzorului
- la execuţia puncţiei venoase cu ac, aceasta se efectuează cu acul deja montat la port-acul
perfuzorului
- deschidem imediat clema pentru a evita refularea prin ac, canulă, perfuzor a sângelui şi
reglăm viteza de scurgere în funcţie de scop şi soluţie perfuzabilă
- numărul de picături şi durata perfuziei se stabilesc de către medic şi se calculează după
formulele:7

picături cantitatea prescrisă de soluţie în mililitri

--------- = ---------------------------------------------------
minut durata prescrisă în ore × 3

cantitatea perfuzată în mililitri × 20

Durată (ore) = ----------------------------------------------
numărul de picături pe minut × 60

- schimbarea sacilor P.V.C. sau a flacoanelor se efectuează fără introducerea de aer în venă
- după terminarea administrării cantităţii prescrise, se închide clema înainte ca soluţia să se
golească complet, exfoliem romplastul şi exercităm presiune asupra venei puncţionate cu
tamponul îmbibat în soluţie dezinfectantă
- retragem acul printr-o mişcare bruscă în direcţia axului venei (numai pe direcţia de introducere)
şi aplicăm un pansament steril
- în cazul în care avem de introdus soluţii strict intravenos în timpul perfuziei întrerupem
perfuzia prin închiderea clemei, badijonăm manşonul de cauciuc al perfuzorului cu soluţie
dezinfectantă, aşteptăm circa 10 sec; pentru evaporarea soluţiei dezinfectante şi înţepăm
manşonul introducând soluţia de injectat
- în cazul cateterelor i.v. cu valvă închidem clema perfuzorului iar soluţia de injectat se introduce
prin valva canulei

7
Karl Heinz Kristel, Îngrijirea bolnavului, Editura All, Bucureşti, 1998, p. 97
- clema perfuzorului se închide obligatoriu deoarece altfel soluţia de injectat i.v. ar fi aspirată în
flacon/sac
- la nevoie, în cazul acului, se poate detaşa port-acul perfuzorului menţinându-l într-un tampon
cu soluţie dezinfectantă sau compresă sterilă introducând soluţia cu seringa direct pe ac
- dacă în timpul perfuziei medicul recomandă administrarea de vitamine, electroliţi, antibiotice,
calmante, etc în perfuzie badijonăm cu alcool iodat 1% sacul P.V.C. deasupra nivelului soluţiei
din sac şi introducem substanţele medicamentoase după care aplicăm la locul înţepăturii sacului
P.V.C. o bandă romplast
- flaconul de sticlă sau plastic în care adăugăm soluţii îl răsturnăm succesiv pentru amestecul
omogen cu soluţia de bază şi a evita oscilaţiile de concentraţie
- perfuzia picătură cu picătură a 2 soluţii deosebite, poate fi realizată prin racordarea
simultană la aceeaşi linie venoasă prin robinetul trifazic
- în timpul perfuziei pacientul trebuie supravegheat - monitorizat pentru observarea
eventualelor complicaţii
- pentru "a ţine vena deschisă" se introduc pe canula i.v. 0,1-0,2 ml heparină şi conectăm
căpăcelul de plastic cu care acesta este prevăzut
- capacul de plastic trebuie curăţat după fiecare utilizare cu heparină 10 u.i/ml sau soluţie
NaCl 0,9%
- alternarea locului de elecţie este recomandată la cel mult 72 ore altfel riscăm apariţia
infecţiilor sau flebitei
Complicaţii posibile.
- frison şi stare febrilă = în cazul numărului mare de picături pe minut sau utilizarea soluţiilor
expirate, nesterile etc
- embolie gazoasă însoţită de sincopă cardiacă = pătrunderea aerului în cantitate mare în
circuitul circulator
- dispnee şi dureri precordiale = supraîncărcarea inimii la introducerea bruscă de cantităţi mari
de soluţie; întrerupem perfuzia şi asigurăm ritm lent al picăturilor
- hrănirea îndelungată prin perfuzie creşte riscul la infecţii prin aspiraţie şi diaree
- compresiavaselor sau a nervilor = datorită folosirii diferitelor aparate sau obiecte de susţinere
a braţului
- pentru a preveni complicaţiile toate soluţiile folosite i.v. le etichetăm cu: data, oră, medicaţia
adăugată şi doza
- flebită sau necroze = încazul revărsării soluţiilor hipertonice în ţesuturi perivenoase
- coagularea sângelui pe ac = datorită înfundării acestuia sau bizoul calcă pe peretele venei;
scoatem acul
- tromboză = prin mobilizarea cheagului sanguin
- limfangită = apariţia traiectului dureros, colorat în roşu şi cald la atingere datorită intoleranţei
la soluţii şi cateter sau greşeli de asepsie
- refluare masivă sanguină = puncţionarea unei artere
- embolie de cateter parţială sau totală= prin fixarea neglijentă a acestuia
- administrarea de glucoză, indiferent de valoarea calorică impune pentru a preveni modificarea
glicemiei tamponarea flacoanelor/sacilor P.V.C. cu insulină atât pentru pacientul cu diabet cât şi
pentru pacientul cu valori normale ale glicemiei.

Pacient cu
Cantitatea de Concentraţia
valori normale Pacient cu diabet
glucoză %
ale glicemiei
250 ml 5% 2,5 u.i. 6 u.i.
500 ml 5% 5 u.i. 12 u.i.
250 ml 10% 5 u.i. 12 u.i.
500 ml 10% 10 u.i. 24 u.i.
250 ml 20% 10 u.i. 24 u.i.
500 ml 20% 20 u.i. 48 u.i.
 37. Recoltarea sângelui
Recoltarea sângelui pentru examene biochimice se efectuează prin puncţie venoasă,
dimineaţa.Tehnica puncţiei venoase fiind similară cu injecţia intravenoasă.
Pentru VSH este necesară seringa de 2 ml, sterilă, uscată, ace de puncţie, soluţie citrat de
natriu 3,8 % , stativ, eprubetă.
VSH-ul se recoltează fără stază venoasă. În seringa de 2 ml se aspiră 0,4 ml citrat de
natriu 3,8 %, iar prin puncţie venoasă se aspiră 1,6 ml sânge. Amestecul citrat – sângele se
scurge în eprubetă lent şi se agită.
Hematocritul se determină prin puncţie venoasă recoltând 1-2 ml sânge care se amestecă
cu două picături de heparină (anticoagulant) sau EDTA în flacoane de penicilină agitându-se
uşor.
Ureea se determină prin puncţie venoasă recoltând 2-5 ml sânge fără substanţă
coagulantă.Transaminazele se recoltează identic.
Glicemia se recoltează identic.Aceasta se recoltează cu 2 ml sânge şi cu 4 mg florură de
sodiu.
Thymolul se recoltează fără substanţe anticoagulante prin puncţie venoasă cu 5 ml sânge
 38. Recoltarea urinii pentru examenul sumar de urină
Condiţii generale de recoltare: analiza se efectuează din jetul mijlociu al primei emisii din urină
din ziua respectivă, colectată într-un recipient curat.
Tipuri de execuţie:
- Se anunţă bolnavul în seara dinaintea examinării privind modul de recoltare şi
importanţa acestei examinări
- Dimineaţa, înainte de recoltare, se efectuează igiena organelor genitale cu apă călduţă şi săpun
- Recoltarea se face din jetul mijlociu al primei emisii de urină
- Se trimite recipientul la laborator, însoţit de următoarele date: nume şi prenume,
secţia, denumirea analizei cerute.
Examenul sumar de urină cuprinde determinarea următorilor parametrii:
- Densitate: normal 1012-1027
- Albumina: normal absentă
- Glucoza: normal absentă sau urme
- Pigmenţi biliari: normal absenţi
În sediment se cercetează:
- Epiteliile: normal rare
- Numărul hematiilor: normal absente sau rare
- Numărul leucocitelor: normal absente sau rare, până la 2000/ml
- Cilindrii: normal absenţi
- Cristale: normal absente
- Floră microbiană: normal absentă sau rară
 39. Efectuarea unui pansament
Pansamentul este actul chirurgical prin care se aseptizează și se protejează o plagă în
vederea vindecării și a unei mai bune cicatrizări.
Scop: -prevenirea infecțiilor
-evitarea limitării funcționaale fizice și psihice (estetică, mobilitate)
-recuperarea funcțională
Efectuarea unui bun pansament urmărește:
-ca îngrijirile să fie în condiții de asepsie
-să asigure o bună absorbție a secrețiilor
-să asigure protecția plăgii de factorii nocivi din mediu
-să asigure repausul regiunii lezate
Tipuri de pansament: uscat, umed, compresiv, absorbant, gipsat ocluziv.
Pregătirea materialelor:
-sterile:comprese, mănuși, sondă canelată, seringi și ace, foarfece de pansat, pense,vată
-nesterile: măsuță de tratament, feși, romplast, soluții adezive, soluții dezinfectante, colector
pentru produse patologice, tăviță renală
Pregătirea bolnavului:
-psihică: explicare, informare, consimțământ
-fizică: se așează bolnavul într-o poziție confortabilă, astfel încât zona de pansat să fie accesibilă
Efectuarea pansaamentului:
-seaduce masa de pansat în partea dreaptă a patului
-asistenta se spală pe mâini, își pune masca
-își pune la îndemână compresele sterile, soluțiile dezinfectante
-îmbracă mănușile
-folosește o pensă pentru a îndepărta pansamentul vechi, dacă a fost bandajat se taie fașa cu
foarfeca, dacă este lipit de plagă se umezește cu apă oxigenată, când se desface ușor îl aruncă in
colectorul de produse patologice, pensa se lasă în soluție dezinfectantă
-se dezinfectează tegumentele din jurul plăgii,dinspre plagă spre exterior, apoi plaga se curate cu
o pensă cu o compresă sterilă începănd dinspre interior spre exterior, se dezinfectează turnând
din recipient pe compresă, se aruncă compresa, cu o pensă de servit se ia o compresă sterile din
casoletă, cu pensa de lucru se dezinfectează plaga. La sfârșit se dezinfectează din nou
tegumentele din jurul plăgii.
-se acoperă plaga cu 3-4 comprese, se așează compresele desfăcute sau nu, cu fața fără franjuri
pe plaga, ultima compresă se pune invers, ele trebuie să depășească cu cel puțin 2 cm marginile
plăgii, compresele pot fi alcoolizate
-se fixează cu romplast, fașă sau cu soluție adezivă (Galifix, Mastisol)
 40. Administrarea oxigenului
Scop: combaterea hipoxiei
Hipoxia este determinată de :
-scăderea oxigenului alveolar
-scăderea hemoglobinei
-tulburări în sistemul circulator
-tulburări în difuziunea pulmonară
Indicații:
-hipoxie secundară hipoventilației, tulburărilor de difuziune
-hipoxie secundară fluxului sangvin insufficient
-hipoventilație
-debit cardiac scăzut
-șoc cardiogen
-stop cardiogen
-postoperator
-hipoxie de cauză anemică
Surse de oxigen: stația de oxigen a spitalului, microstații, butelii de oxigen
Pregătirea materiaalelor:
-sterile: sondă de oxigen, ochelari de oxigen, mască, apă
Pregătireaa bolnavului:
-psihică: informare, explicare
-fizică: decubit dorsal, semișezând, șezând, pentru a ușura expaansiunea pulmonară
Tehnica: se execută după permeabilizarea căilor respiratorii prin:
-extragerea corpilor străini
-aspirarea secrețiilor
-toaleta locală
Există 4 moduri de administrare a oxigenului:
1.prin sondă de oxigen
2.ochelari de oxigen
3.cortul de oxigen
4.masca de oxigen
Masca de oxigen
-masca se fixează ermetic pe fața pacientului acoperind nasul și gura
-prezintă două orificii pentru eliminarea bioxidului de carbon rezultat din expirație
-se fixează cu un elastic în jurul capului
-nu este suportată bine de către copii și de persoanele claustrofobe
-poate produce leziuni ale tegumentelor feței
-nu este indicată la cei cu arsuri ale feței
Incidente și accidente:
-răsturnarea barbotorului
-pătrunderea oxigenului cu presiune mare în esofag sau stomac duce la distensie gastrică
-utilizarea prelungită a oxigenului poate duce la uscarea și iritarea mucoasei nazale
-după administrarea în concentrații și la presiuni mari, pot apărea congestive și edem alveolar,
hemoragie intraalveolară, atelectazie pulmonară
 41. Efectuarea clismei
Definiție: formă specială a tubajului prin care se introduc diferite lichide în intestinul gros (prin
anus, în rect și colon).
Scop:
1. Evacuator
- evacuarea conținutului intestinului gros
- pregătirea pacientului pentru examinări (rectoscopie, irigografie)
- intervenții chirurgicale pe rect
2. Terapeutic
- introducerea de medicamente
- alimentarea sau hidratarea pecientului
Pregătirea materialelor:
- de protecție: paraavan, mușama, aleză, pătură
- sterile: canulă rectală, casoletă cu comprese, pară de cauciuc pentru copii
- nesterile: stativ pentru irigator, irigator cu tub de cauciuc, tăviță renală, ploscă, apă caldă, sare
ulei sau glicerină
- medicamente: soluții medicamentoase în cantitatea și concentrația cerută de medic
substanță lubrifiantă (vaselină , ulei de parafină)
Pregătirea pacientului:
1. Psihică:
- se anunță, se explică tehnica, se cere consimțământul, se respectă pudoarea
2. Fizică:
- se izolează patul cu paravan, se protejează patul cu mușama și aleză, se așează pacientul în
funcție de starea sa generală:
- decubit dorsal cu membrele inferioare ușor flectate
- decubit lateral stâng cu membrul inferior stâng întins și dreptul flectat
- poziție genupectorală
- după efectuarea clismei se așează plosca sub regiunea sacrală, se învelește pacientul
Clisma evacuatoare simplă:
- se fixează canula la tubul irigatorului și se închide robinetul
- se verifică temperatura apei sau a substanței medicamentoase
- se umple irigatorul
- se evacuează aerul și prima coloană de apă
- se lubrifiază canula cu compresa sterile îmbibată în substanța lubrifiantă
- se fixează irigatorul pe stativ
- asistenta se spală pe măini, îmbracă mănuși sterile
- îndepărtează fesele pacientului cu mâna stânga
- cu mâna dreaptă introduce canula prin anus în rect, prin mișcări de rotație în jurul axului
canulei, perpendicular pe suprafața subiacentă, cu vârful îndreptat spre vezica urinară
- după ce vârful a trecut de sfincter, se ridică extremitatea externă și se îndreaptă vârful spre
ampula rectal; se introduce canula 10- 12 cm
- daca întâmpină rezistență, se retrage puțin și se dă drumul la apa din irigator care ajută la
lărgirea rectului și la dizolvarea materiilor fecale
- se deschide robinetul și se fixează viteza de scurgere a apei prin ridicarea irigatorului la 50 cm
deasupra patului
- pacientul este rugat să respire adânc, să-și relaxeze musculatura abdominală și să retina apa 10-
15 min.
- se închide robinetul înainte ca nivelul apei să ajungă la tubul de scurgere
- se îndepărtează canula, se așează în tăvița renală
- se întoarce pacientul în decubit lateral drept apoi în decubit dorsal pentru a ușura pătrunderea
apei la adâncime mai mare