Enigma Otiliei

de George Călinescu

Opera ”Enigma Otiliei”, publicată în anul 1938, este un roman realist de tip
balzacian, social, citadin, care aparţine prozei interbelice prin amploarea acţiunii,
desfăşurată pe mai multe planuri, și printr-un conflict complex la care participă
numeroase personaje.

Tema romanului ilustrează viaţa burgheziei bucureştene de la începutul

secolului 20, într-o lume degradată de puterea banului.

Perspectiva narativă este obiectivă, realizată la persoana a III-a de către

un narator omniscient, omniprezent, neimplicat în acțiune. Viziunea naratorului
este completată de cea a personajului martor, Felix, prin intermediul căreia sunt
introduse în cadru celelalte personaje.

Romanul aparţine realismului balzacian prin: tema abordată (istoria unei

moşteniri şi motivul paternităţii), situarea exactă a acțiunii în timp şi spaţiu,
caracterizarea minuţioasă a personajelor, notarea amănuntului semnificativ,
tehnica detaliului şi lipsa de idealizare.

Elementele clasice le regăsim în construcția personajelor, autorul realizând

adevărate ”umanități canonice”, tipuri umane conturate printr-o trăsătură
dominantă de caracter: Costache reprezintă tipul avarului, Stănică Rațiu – tipul
arivistului, Titi – tipul senilului, Aglae – baba absolută, Felix – adolescentul
studios, iar Otilia ilustrează adolescenta capricioasă și imprevizibilă.

Romantismul romanului rezultă din caracterul poetic al unor secvențe

narative: idila dintre Felix și Otilia, proiecția fabuloasă a descrierii Bărăganului
(cu ocazia vizitei celor doi la moșia lui Pascalopol).

În roman sunt prezente o mulțime de elemente moderne, precum

ambiguitatea personajelor și relativizarea imaginii. Tehnica reflectării poliedrice
se poate explica printr-un exemplu: Otilia ni se prezintă ca personaj prin suma
părerilor celorlalți despre ea. Astfel, pentru Costache, ea este ”fe-fetița” delicată
și neajutorată, pentru Felix, este misterioasă și imprevizibilă, Pascalopol o
consideră matură, iar Aglae o vede ca pe o ”dezmățată”, perversă și hotărâtă să
pună mâna pe avere.

Simetria incipitului cu finalul se realizează prin descrierea străzii şi a casei

lui moş Costache, din perspectiva lui Felix, străinul din familia Giurgiuveanu, în
momente diferite ale existenţei sale (în adolescenţă şi ”după război”).

Prin contrastul dintre pretenţia de bun gust a locatarilor şi realitate sunt

sugerate trăsăturile acestora: incultura (ce reiese din amestecul de stiluri
arhitectonice incompatibile), snobismul, delăsarea (starea precară a locuinţei).
Tehnica folosită în prezentarea cadrului este aceea a focalizării (restrângerea
treptată a cadrului de la stradă la casă, la interioare şi la personaje).
 Acţiunea începe cu venirea tânărului Felix la Bucureşti, în casa unchiului şi
tutorelui său legal, pentru a urma cursurile Facultății de Medicină. Costache
Giurgiuveanu este un bătrân avar, care o creşte în casa lui pe Otilia Mărculescu,
fiica sa vitregă, cu intenţia de a o înfia.

Pătruns în locuinţă, Felix îl cunoaşte pe unchiul său, un omuleţ straniu care

îl întâmpină cu replica ”nu-nu stă nimeni aici, nu cunosc”, pe verişoara Otilia, şi
asistă la o scenă de familie: jocul de table. Replicile Aglaei anticipează conflictul
succesoral, iar atitudinea protectoare a Otiliei motivează ataşamentul ei faţă de
Felix.

Intriga se dezvoltă pe două planuri, care se întrepătrund şi în desfăşurarea

acţiunii: istoria moştenirii lui Costache Giurgiuveanu şi destinul tânărului Felix
Sima.

Competiţia pentru moştenirea bătrânului este un prilej pentru observarea,

în plan moral, a efectelor obsesiei banului. Costache nutreşte iluzia longevităţii şi
nu pune în practică nici un proiect privitor la asigurarea viitorului Otiliei, pentru a
nu cheltui. Clanul Tulea urmăreşte preluarea totală a averii acestuia, plan
periclitat ipotetic de înfierea Otiliei.

Banul perverteşte relaţia dintre soţi. Stănică Rațiu se căsătoreşte pentru a-

şi rezolva situaţia materială, dar nu îşi asumă rolul de soţ şi de tată. În familia
Tulea, lucrurile stau invers: Aglae conduce autoritar, iar Simion brodează, mai
târziu fiind abandonat într-un ospiciu. Motivul paternităţii este înfăţişat
diferenţiat, orfanii având doi protectori: Costache şi Pascalopol.

Planul formării lui Felix, student la Medicină, urmăreşte experienţele trăite

de acesta în casa unchiului său, dar în special iubirea adolescentină pe care o
poartă pentru Otilia. Este gelos pe Pascalopol, însă nu ia nicio decizie, primând
dorinţa de a-şi face o carieră. Otilia îl iubeşte pe Felix, iar, după moartea lui moş
Costache, îi lasă tânărului libertatea de a-şi îndeplini visul şi se mărită cu
Pascalopol, care îi poate oferi înţelegere şi protecţie.

În deznodământ aflăm că Pascalopol a lăsat-o pe Otilia ”să-și petreacă

liberă anii cei mai frumoși”, ea devenind soţia unui conte exotic. Aceasta rămâne
pentru Felix o imagine a eternului feminin, iar pentru Pascalopol o enigmă.
Amintirile acelei idile se năruiesc în cuvintele lui moș Costache: ”Aici nu stă
nimeni”.

Felix Sima, personajul masculin principal al operei, reprezintă tipul

tânărului intelectual, al îndrăgostitului martor şi actor. Este urmărit în procesul de
formare și iniţiere atât în plan profesional, cât şi în cel sentimental. Are trăsături
romantice nu numai prin înfăţişare, ci şi prin dorinţa de a trăi o dragoste absolută
şi de a-şi împlini idealul.

Caracterizarea directă a acestuia este realizată atât de către narator: ”un

tânăr de vreo optsprezece ani” cu un ”aer bărbătesc şi elegant”, ”faţa îi era însă
juvenilă şi prelungă, aproape feminină”, cât și prin autocaracterizare: ”Voi căuta
să fiu bun cu toată lumea și modest, și să-mi fac o educaţie de om. Voi fi
ambiţios, nu orgolios”.

Caracterizarea indirectă rezultă din fapte, limbaj și relația lui cu celelalte

personaje. Împreună cu Otilia trăiește o iubire de tineri entuziaști, care îl
transformă într-un personaj romantic. Doreşte să-i ofere o viaţă lipsită de griji, se
simte gelos pe relaţia ei cu Pascalopol, iar eşecul în dragoste îl maturizează.
Limbajul lui Felix dovedeşte erudiţie şi cultură.

Personajul eponim al romanului, Otilia Mărculescu, este fiica adoptivă a lui

Costache Giurgiuveanu. În stil caracteristic balzacian, portretul ei fizic este
surprins cu precizie de ”ochiul de estet” al lui Felix: ”Fata părea să aibă
optsprezece-nouăsprezece ani. [...] Însă în trupul subțiratic, cu oase delicate de
ogar, [...] era o mare libertate de mișcări, o stăpânire desăvârșită de femeie”.

Caracterizată indirect de mediul în care trăiește, aceasta iese în evidență

prin contrast, Otilia fiind mereu atentă la aparențe într-o societate burgheză
snoabă și delăsătoare. Prin antiteză, ea apare ca fiind opusul Auricăi, datorită
feminității sale misterioase și rafinate.

Așadar, consider că prin spiritul critic și polemic, prin complexitatea

personajelor și prin analiza psihologică, opera ”Enigma Otiliei” este un roman
realist balzacian unic în literatura românească, o capodoperă a lui George
Călinescu.