PROF. UNIV. DR.

IOAN LEŞ

DREPT PROCESUAL CIVIL I

Manual
pentru uzul studenţilor la forma de învăţământ la distanţă

Editura Universităţii Lucian Blaga din Sibiu

2009
CUPRINS

GHID DE UTILIZARE A MANUALULUI DE STUDIU...................................................pag.3

TEMA I. Justiţia şi procesul civil. Definirea procesului civil . Sistemul procesului şi al

dreptului procesual civil........................................................................................................pag. 8

TEMA II. Noţiunea, obiectul, natura, izvoarele dreptului procesual. Locul în sistemul dreptului
român şi legăturile cu alte ramuri. Izvoarele. Împărţirea legilor de procedură.Aplicarea în timp
şi în spaţiu a legilor de procedură.......................................................................................pag. 15

TEMA III. Principiile fundamentale ale dreptului procesual civil ...................................pag. 32

TEMA IV. Participanţii la procesul civil. Instanţa. Părţile. Terţele persoane.Intervenţia.

Chemarea în judecată a altor persoane.Chemarea în garanţie. Arătarea titularului dreptului.
Reprezentarea judiciară. Participarea procurorului.............................................................pag. 55

TEMA V. Acţiunea civilă. Definiţie. Dreptul la acţiune. Elementele acţiunii.

Clasificarea acţiunilor civile.Asigurarea acţiunii (conţine TC)..........................................pag. 73

TEMA VI. Competenţa instanţelor judecătoreşti. Competenţa generală, materială, teritorială .

Întinderea competenţei instanţei sesizate; Incidente procedurale privind compunerea
completului sau instanţa sesizată........................................................................................pag. 86

TEMA VII. Actele de procedură. Consideraţii generale, definiţie, clasificare.Condiţii.

Sancţionarea neîndeplinirii condiţiilor legale. Cererile. Citarea părţilor şi comunicarea actelor
de procedură..................................................................................................................... pag . 96

TEMA VIII. Termenele de procedură. Noţiune şi importanţă. Clasificarea, calcularea şi

caracterele termenelor procedurale..................................................................................pag. 117

TEMA IX. Sancţiunile procedurale. Nulitatea actelor de procedură . Decăderea .

2
Perimarea. Amenzilejudiciare. Cheltuielile de judecată...................................................pag. 122

TEMA X. Etapa scrisă pregătitoare în primă instanţă. Cererea de chemare în judecată.

Întâmpinarea. Cererea reconvenţională.............................................................................pag. 132

TEMA XI. Dezbaterea cauzei în şedinţă publică. Şedinţa de judecată. Excepţiile

procedurale.Administrarea probelor în procesul civil. Teoria generală. Definirea noţiunii.
Condiţii de admisibilitate. Sarcina probei. Clasificarea probelor. Asigurarea dovezilor.
Incidente în desfăşurarea normală a procesului civil. Actele de dispoziţie ale părţilor.
Suspendarea procesului. Încheierea de şedinţă. (conţine TC)...........................................pag. 137

RĂSPUNSURI LA TESTELE DE AUTOEVALUARE .................................................pag. 152

3
GHID DE UTILIZARE A MANUALULUI DE STUDIU

Introducere

Prezentul manual de studiu reprezintă o sinteză a conţinutului disciplinei Drept procesual civil
I (partea generală), care este comună învăţământului la forma de zi şi la forma de învăţământ
la distanţă, conform planurilor de învăţământ în vigoare.

El este destinat studenţilor de la forma de învăţământ la distanţă (ID) şi constituie materialul

bibliografic minim necesar pentru parcurgerea, însuşirea şi evaluarea disciplinei respective.

Manualul este structurat în conformitate cu standardele şi procedurile de uz larg în învăţământ

naţional şi internaţional, care se adresează învăţării individuale pe baze interactive. Parcurgerea
manualului, pe baza prezentelor instrucţiuni asigură reţinerea informaţiilor de bază, înţelegerea
fenomenelor fundamentale şi aplicarea cunoştinţelor dobândite la rezolvarea unor probleme
specializate.

Manualul este structurat pe teme de studiu. Tema de studiu reprezintă o parte omogenă din
componenţa manualului, caracterizată de un număr limitat de termeni de referinţă (cuvinte-
cheie), care poate fi parcurs şi însuşit printr-un efort continuu de concentrare intelectuală care
să nu depăşească 2-6 ore (intervalul se referă la conţinutul de idei al modulului de studiu şi nu
ia în calcul întrebările recapitulative, temele pentru acasă, testele de autoevaluare sau pe cele
de evaluare).

Fiecare unitate de studiu are o structură proiectată din perspectiva exigenţelor autoinstruirii.

Rezultatele efective ale utilizării manualului se vor suprapune pe rezultatele aşteptate doar cu
condiţia respectării întocmai a procedurii de parcurgere a modulelor de studiu, procedură care
este prezentate în cele ce urmează.

Procedura de învăţare în sistem de autoinstruire

Utilizarea manualului de studiu individual se face pe baza unui program de autoinstruire.

4
Recomandăm câteva reguli de bază în procedura de realizare a programului de autoinstruire pe
baza manualului de faţă:

1. Temele de studiu se parcurg în ordinea în care sunt prezentate în manual, chiar în cazul în
care studentul apreciază că ar putea ”sări” direct la o altă unitate de studiu. Criteriile şi
modalitatea de ”înlănţuire” a modulelor de studiu sunt prezentate la fiecare modul de studiu şi
ele trebuie respectate întocmai, sub sancţiunea nerealizării la parametrii maximali a
programului de autoinstruire;

2. Fiecare modul de studiu conţine şi un test de evaluare şi/sau temă pentru acasă pe care
studentul trebuie să le realizeze, cu scopul evaluării gradului şi corectitudinii înţelegerii
fenomenelor şi proceselor descrise sau prezentate în modulul de studiu;

3. Întrebările de autocontrol, testele de evaluare sau tema pentru acasă nu sunt de

perspicacitate, deci nu trebuie rezolvate contra cronometru;

4. Ordinea logică a parcurgerii unităţii de studiu este următoarea:

• se citesc obiectivele şi competenţele modulului de studiu

• se citesc termenii de referinţă (cuvintele cheie)
• se parcurg ideile principale ale modulului sintetizate în rezumat
• se parcurge conţinutul dezvoltat de idei al modulului
• se parcurge bibliografia recomandată
• se răspunde la întrebările recapitulative, revăzând, dacă este necesar, conţinutul
dezvoltat de idei al modulului
• se efectuează testul de autoevaluare şi se verifică, prin confruntare cu răspunsurile date
la sfârşitul manualului, corectitudinea răspunsurilor
• se efectuează testul de evaluare şi/sau tema pentru acasă sau de control (după caz)

OBS.: Este recomandabil ca, înainte de efectuarea testelor de autoevaluare, să se facă o pauză
de 30 de minute sau o oră. De asemenea este recomandabil ca la fiecare 2 ore de studiu să se
facă o pauză de 30 de minute.

5. Nu este recomandabil să se parcurgă mai mult de un modul de studiu pe zi, pentru a nu se

periclita însuşirea temeinică şi structurală a materiei. În funcţie de necesităţile şi posibilităţile

5
de studiu ale studentului, studiul unui modul poate fi fracţionat pe mai multe zile, dedicând cel
puţin 30 de minute pe zi studiului.

TEMA PENTRU ACASĂ (TA) reprezintă un exerciţiu obligatoriu de reflecţie pentru fiecare
temă de studiu. Ea se constituie într-un instrument indispensabil de studiu individual necesar
înşirii şi mai ales înţelegerii temei. Rezolvarea ei se poate face în aprox. 1-2 ore .

TEMA DE CONTROL (TC): reprezintă un exerciţiu obligatoriu mai amplu, cu caracter

integrativ, care are rolul de a realiza un liant noţional şi cognitiv între temele studiate anterior
şi de a provoca capacitatea sitentică şi creativă a studentului. Pregătirea ei necesită un efort
mai îndelungat (aprox.10 ore), implică stăpânirea temelor anterioare precum şi consultarea
tutorelui de disciplină. Cele două teme de control se regăsesc pe parcursul manualului astfel
încât să acopere cele mai importante părţi ale acestuia.

PREZENTAREA MANUALULUI DE STUDIU ŞI A DISCIPLINEI

Manualul de studiu ”Drept procesual civil I (Partea generală)” reprezintă o sinteză

realizată în manieră interactivă a cursului corespondent utilizat la forma de învăţământ zi.

Conţinutul de idei nu a fost redus ci doar sintetizat, în principiu, într-o manieră mai
accentuat enunciativă, elementele de detaliu sau de explicaţie redundantă (necesare pentru
atingerea scopului pedagogic al fixării şi corelării cunoştinţelor) putând fi găsite de către
student în bibliografia de specialitate recomandată.

Obiectul cursului ”Drept procesual civil I”:

Obiectul cursului îl reprezintă prezentarea conceptelor, normelor şi instituţiilor

aparţinând părţii generale a dreptului procesual civil .

Obiectivele disciplinei:

Manualul de Drept procesual civil - partea generală îşi propune ca obiectiv cunoaşterea şi
6
însuşirea de către studenţii anului IV a noţiunilor introductive ale procedurii civile, a relaţiilor
dintre ele, a instituţiilor şi conceptelor general aplicabile în procesul civil (principii
fundamentale, elemente – participanţi, acţiune, competenţă, acte de procedură, termene,
sancţiuni, incidente) şi a regulilor care guvernează etapa scrisă preliminară a judecăţii şi pe cea
a dezbaterilor în şedinţă publică .

Obiective principale:
a) înţelegerea mecanismelor generale ale procesului civil şi procedurii civile
b) abordarea şi înţelegerea instituţiilor şi conceptelor general aplicabile în procesul civil
c) însuşirea regulilor care guvernează etapa scrisă preliminară a judecăţii şi pe cea a
dezbaterilor în şedinţă publică, şi a instituţiilor procesuale incidente

Descrierea structurii manualului:

Manualul este structurat în conformitate cu rigorile studiului individual (autoinstruire) şi

este compartimentat în teme de studiu. Structura fiecărei teme de studiu este următoarea:

I. Obiective (rezultatele aşteptate ale temei)

II. Competenţele dobândite de student (utilitatea temei pentru student)

III. Termeni de referinţă (concepte cheie)

IV. Structura temei de studiu

V. Rezumatul ideilor principale

VI. Conţinutul dezvoltat de idei al modulului

VII. Bibliografia recomandată

VIII. Întrebări recapitulative

IX. Teste de autoevaluare, teste de evaluare, teme de casă

I. Prezentul manual constituie bibliografia generală minimală obligatorie pentru studiul

7
disciplinei Drept procesual civil – partea generală. El reprezintă minimul de informaţie
necesară pentru înţelegerea şi însuşirea noţiunilor fundamentale ale disciplinei.

II. Bibliografia generală complementară:

Studiul ştiinţific al disciplinei impune parcurgerea următoarei liste de bibliografie selectivă:

Viorel Mihai Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, Editura Naţional,
Bucureşti, 1997 .
Viorel Mihai Ciobanu, Gabriel Boroi, Drept procesual civil, Editura CH Beck, Bucureşti, 2005
.
Ion Deleanu, Tratat de procedură civilă, Editura All Beck, Bucureşti, 2007.
Gabriel Boroi, Dumitru Rădescu, Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, Editura All,
Bucureşti, 1995 .

III. Pentru realizarea unor studii ştiinţifice, a temelor pentru acasă, a temelor de control,
a lucrării de licenţă precum şi pentru aprofundarea disciplinei studentul se va adresa
pentru bibliografie suplimentară tutorelui de disciplină.

_______________ ....................... _______________

Tema I. Justiţia şi procesul civil. Definirea procesului civil . Sistemul procesului şi al

dreptului procesual civil .

I. Obiectivele specifice ale temei – introducerea în terminologia şi sistemul general ale

dreptului procesual civil ; prezentarea, poziţionarea şi interrelaţionarea adecvată a unor noţiuni,
concepte şi instituţii introductive .
II. Competenţe specifice dobândite de student : studentul va fi capabil să identifice locul şi
rolul procedurii civile în sistemul de drept ; să stăpânească conţinutul, sfera şi relaţiile dintre
noţiuni, concepte, respectiv instituţii precum jurisdicţie, justiţie, proces civil ; să înţeleagă

8
sistemul (structura) procesului civil şi a Dreptului procesual civil .
III. Cuvinte cheie – jurisdicţie, justiţie, proces civil, drept procesual civil .
IV. Structura modulului de studiu : 1. Conceptul de jurisdicţie. 2. Justiţia şi procesul civil. 3.
Sistemul procesului şi al dreptului procesual civil .

V. Rezumat – tema analizează succesiv noţiunile şi conceptele de jurisdicţie, justiţie, proces

civil, ca şi relaţiile logice dintre concepte şi cele structural – funcţionale dintre instituţiile
desemnate de acestea . Este de asemenea prezentată structura (sistemul) procesului civil (fazele
şi etapele acestuia – judecata, executarea silită) şi cea a Dreptului procesual civil ca disciplină
juridică universitară .

Conţinutul temei : 1. Conceptul de jurisdicţie are multiple accepţiuni . Originea sa

provine din dreptul roman: iurisdictio în limba latină înseamnă a pronunţa dreptul (ius - drept
şi dicere - a spune, a pronunţa dreptul).
Într-o primă accepţiune, termenul de jurisdicţie desemnează „puterea de a decide asupra
conflictelor ivite între diferitele subiecte de drept – persoane fizice sau juridice – prin aplicarea
legii. Conceptul de jurisdicţie are ca obiect prerogativele şi autoritatea conferită unor categorii
statale în scopul aplicării legii, mai concret al înfăptuirii justiţiei.
De aceea, s-a spus că noţiunea de jurisdicţie ca „putere” este insuficientă pentru o califi-
care corectă a conceptului, ea fiind în realitate o „putere-datorie”. Într-adevăr, judecătorul are
nu numai facultatea de a judeca, ci şi datoria administrativă de a o face. Pornind de la această
premisă, s-a propus substituirea conceptului de putere cu acela de funcţiune.
Într-o a doua accepţiune, jurisdicţia desemnează totalitatea organelor prin care statul distribuie
justiţia . Constituţia şi Legea de organizare judecătorească se referă uneori la „instanţe” şi „tribunale”
în această accepţiune.
Conceptul de jurisdicţie este utilizat, în literatura de specialitate şi în jurisprudenţă, şi în alte
accepţiuni. Astfel, se vorbeşte de jurisdicţie spre a desemna competenţa unui organ judiciar. În
acest sens, se afirmă că o anumită cauză sau categorii de cauze este (sunt) de competenţa unei
judecătorii, tribunal etc. Folosirea conceptului de jurisdicţie în această accepţiune nu corespunde
însă unei rigori ştiinţifi ce. Ea este o reminiscenţă a unei îndelungate tradiţii sau alunecări de limbaj,
datorate faptului că, până în secolul al XIX-lea, termenii de jurisdicţie şi de competenţă erau
consideraţi ca sinonimi. În realitate însă, competenţa reprezintă o componentă a jurisdicţiei, este
deci doar o parte a jurisdicţiei . Orice judecător este învestit cu o jurisdicţie, dar competenţa sa este
limitată la cazurile prevăzute de lege.

2. Justiţia şi procesul civil. Raporturile juridice de drept substanţial (de drept civil, de drept
9
comercial, de dreptul muncii, de dreptul familiei etc.) se realizează, de regulă, fără să fie
indispensabilă intervenţia vreunui organ de stat. Aceasta reprezintă o situaţie normală într-o
societate democratică şi cu o economie stabilă.
În viaţa socială apar uneori şi situaţii de nesocotire sau de încălcare a drepturilor
subiective. Pentru restabilirea raporturilor juridice nesocotite este necesară intervenţia instanţelor
judecătoreşti. În acest mod se declanşează practic activitatea de jurisdicţie.
Conceptul de proces desemnează cadrul formal în care se soluţionează diferendul dintre
părţi. Procesul se afl ă într-o legătură de conexitate cu ideea de drept; el este destinat să
contribuie, în formele prevăzute de lege, la realizarea dreptului. Procesul serveşte în mod
incontestabil dreptul, dar în aceeaşi măsură şi reciproca este valabilă.
Într-un stat de drept justiţia ocupă un loc aparte; este un factor esenţial al restabilirii ordinii
juridice şi una din garantele proceselor democratice.
Funcţiile justiţiei coincid cu acelea ale procesului. Mijlocul procedural folosit pentru
învestirea instanţelor judecătoreşti cu o pretenţie concretă este cererea. Ea se soluţionează de
instanţa competentă după o procedură prestabilită de lege şi în cadrul procesului civil . Prin urmare,
activitatea instanţei implică cu necesitate cercetarea pretenţiei invocate. În acest sens menţionăm,
pentru început, că legea procesuală determină modul de sesizare a organelor de jurisdicţie şi
regulile ce trebuie respectate de participanţii la activitatea de judecată.
Activitatea în cadrul căreia se realizează, în concret, funcţia de jurisdicţie poartă denumirea
de proces . În literatura noastră de specialitate procesul este definit ca activitatea complexă
realizată de instanţă, părţi şi alţi participanţi, precum şi raporturile ce se stabilesc între aceste organe
sau persoane în scopul restabilirii drepturilor şi intereselor încălcate sau contestate . El poartă
denumirea de proces civil în cazul în care activitatea de jurisdicţie se realizează într-o cauză
civilă concretă.
Conceptul de proces nu este sinonim cu acela de procedură şi drept consecinţă nici cel de
proces civil cu cel de procedură civilă. Procedura desemnează, în general, un ansamblu de forme şi
reguli de realizare a unei anumite activităţi. Din punct de vedere juridic, termenul de procedură ne
indică totalitatea normelor după care se soluţionează un conflict ivit în viaţa socială. Aşadar,
procedura civilă semnifică ori include totalitatea normelor procesuale după care se soluţionează un
litigiu civil .
3. Sistemul procesului şi al dreptului procesual civil. A.Sistemul procesului civil.
Procesul civil constituie o activitate dinamică şi complexă care implică îndeplinirea, într-o ordine
succesivă, a unei multitudini de acte procedurale. Actele procedurale şi raporturile pe care acestea le
generează alcătuiesc împreună fazele procesului civil. Acestea din urmă, privite în succesiunea
lor, formează împreună ceea ce putem denumi sistemul procesului civil.
Procesul civil parcurge, în cele mai multe cazuri, două faze importante: judecata şi
10
executarea silită. Prima fază se realizează în faţa instanţei de judecată. Această fază se poate
reali za, la rândul său, în două etape: judecata în faţa instanţei de fond şi judecata în faţa
instanţei de control judiciar: apel, recurs, contestaţie în anulare, revizuire şi recurs în interesul
legii. Judecata în faţa instanţei de control judiciar este facultativă, în sensul că exercitarea
căilor de atac depinde de voinţa părţilor sau a procurorului general al Parchetului de pe lângă
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (în cazul recursului în interesul legii).
Faza executării silite nu este indispensabilă, întrucât debitorul îşi poate îndeplini obli-
gaţiile impuse prin hotărâre fără să fi e necesară intervenţia organelor de executare.
Judecata în faţa instanţei de fond parcurge unele etape importante şi anume: etapa
scrisă în care părţile îşi comunică reciproc pretenţiile şi apărările lor (prin cererea de chemare
în ju decată, întâmpinare şi prin cererea reconvenţională); etapa dezbaterilor publice şi
contradictorii asupra obiectului litigiului (etapă în care se administrează probe şi se pun
concluzii asupra tuturor împrejurărilor de fapt şi de drept ale cauzei) şi etapa deliberării şi
pronunţării hotărârii judecătoreşti. Elementele menţionate mai sus se regăsesc, cu anumite
particularităţi, şi în faza controlului judiciar.
Faza executării silite cuprinde în general următoarele etape: efectuarea formalităţilor
prealabile executării (învestirea titlului, somaţia etc.); indisponibilizarea bunurilor,
valorificarea bunurilor urmărite şi remiterea sau distribuirea sumelor obţinute .
B.Sistemul dreptului procesual civil. Sistemul procesului civil este deosebit de sistemul
dreptului procesual civil. Dreptul procesual civil, ca disciplină juridică, cuprinde următoarele
părţi: Partea generală, Partea specială şi Executarea silită. Partea generală are ca obiect de
studiu principiile generale şi instituţiile aplicabile tuturor fazelor procesului civil. Partea
specială tratează activitatea specifică fiecărei faze de judecată. Executarea silită analizează
instituţiile procesuale referitoare la modul de realizare efectivă a dispoziţiilor cuprinse într-o
hotărâre judecătorească sau într-un alt titlu executoriu.

VII. Bibliografie complementară pentru aprofundare :

Ioan Leş, Tratat de drept procesual civil, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2008 .
Timpul necesar studiului: 3 h sau 30 min. / zi

Întrebări recapitulative :
1.Etimologia termenului „jurisdicţie” .
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
11
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________
2.Semnificaţiile termenului „jurisdicţie” .
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________

3.Relaţia dintre raporturile juridice de drept material şi activitatea de jurisdicţie .

____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________

4. Definiţi noţiunea de „proces civil” .

____________________________________________________________________________
12
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________

5.Definiţi „etapa scrisă” în contextul sistemului procesului civil .

____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________

Teste grilă de autoevaluare :

1. Dreptul procesual civil, ca disciplină juridică universitară, cuprinde următoarele părţi :
a.Partea introductivă, partea generală şi partea specială .
b.Partea generală, partea specială şi executarea silită .
c. Judecata şi executarea silită .
2. Procesul civil poate parcurge :
a. Trei faze importante - judecata, apelul, executarea silită .
b. Două faze importante - partea generală şi partea specială .
c. Două faze importante - judecata şi executarea silită .
3. Procedura civilă este :
a. Puterea instanţelor de a soluţiona un litigiu .
13
b.Totalitatea normelor procesuale după care se soluţionează un litigiu civil .
c. Totalitatea normelor procesuale după care se soluţionează judecata .
4. Mijlocul procedural folosit pentru învestirea instanţelor judecătoreşti cu o pretenţie concretă
este :
a.Cererea .
b.Jurisdicţia .
c. Cererea de intervenţie .
d.Declaraţia .
5. Faza executării silite :
a. Nu este indispensabilă în procesul civil .
b. Este obligatorie în procesul civil .
c. Se declanşează la iniţiativa instanţei .
Răspunsurile corecte se găsesc la sfârşitul manualului !

Teste grilă de evaluare :

1. Termenul de jurisdicţie semnifică :
a. Puterea de a decide asupra conflictelor prin aplicarea legii .
b. Totalitatea organelor prin care statul distribuie justiţia .
c. Realizarea efectivă a dispoziţiilor cuprinse într-o hotărâre judecătorească .
2. Conceptul de proces semnifică :
a. Modul de sesizare a organelor de jurisdicţie .
b. Cadrul formal în care se soluţionează diferendul dintre părţi .
c. Totalitatea normelor procesuale după care se soluţionează un litigiu civil .
3. Judecata :
a. Se poate realiza în două etape: judecata în faţa instanţei de fond şi executarea silită .
b. Se poate realiza în două etape: judecata în faţa instanţei de fond şi judecata în faţa instanţei de
control judiciar .
c. Se poate realiza în trei etape: judecata în faţa instanţei de fond, judecata în căile de atac şi
executarea silită .
4. „Procedură civilă” semnifică :
a. Competenţa unui organ judiciar .
b. Autoritatea conferită unor categorii de autorităţi statale în scopul aplicării legii .
c. Totalitatea normelor procesuale după care se soluţionează un litigiu civil ..
5. Executarea silită :
a. Este indispensabilă în procesul civil .
b. Se realizează în faţa instanţei de judecată .
14
c. Include etapa dezbaterilor publice şi contradictorii asupra obiectului litigiului.
TEMĂ PENTRU ACASĂ: analizaţi relaţia dintre jurisdicţie, procesul civil, procedura civilă,

norma juridică şi disciplina drept procesual civil .

Tema II. Noţiunea, obiectul, natura dreptului procesual civil . Locul în sistemul
dreptului român şi legăturile cu alte ramuri. Izvoarele. Clasificarea legilor de procedură.
Aplicarea în timp şi în spaţiu a legilor de procedură.

I. Obiectivele specifice ale temei – prezentarea elementelor caracteristice ale dreptului

procesual civil ; identificarea poziţiei, locului şi rolului dreptului procesual civil ; prezentarea
izvoarelor acestuia şi a modului în care ele funcţionează .
II. Competenţe specifice dobândite de student : studentul va fi capabil să definească dreptul
procesual civil prin elementele sale constitutive şi în relaţie cu celelelte ramuri de drept ; să
cunoască izvoarele formale ; să cunoască regulile de aplicare în timp şi spaţiu a normelor
procesuale în ipoteza concursului de acte normative .
III. Cuvinte cheie – drept procesual civil, ramuri de drept, izvoare, legi de procedură,
clasificare, aplicare în timp şi spaţiu .
IV. Structura modulului de studiu : 1.Noţiunea de drept procesual civil. 2. Obiectul
dreptului procesual civil. 3. Natura dreptului procesual civil. 4. Locul dreptului procesual civil
în sistemul dreptului român şi legăturile cu alte ramuri de drept . 5. Izvoarele dreptului
procesual civil. 6. Clasificarea legilor de procedură civilă . 7. Acţiunea legilor de procedură civilă
în timp. 8. Acţiunea legilor de procedură civilă în spaţiu .
V. Rezumat – tema analizează succesiv noţiunea, obiectul, natura dreptului procesual civil,
locul său în sistemul dreptului român şi legăturile cu alte ramuri de drept (civil, constituţional,
procesual penal, etc), izvoarele dreptului procesual civil (legea, alte acte normative, situaţia
specială a jurisprudenţei şi doctrinei) . Este de asemenea prezentată clasificarea legilor de
procedură după diverse criterii, ca şi acţiunea lor în timp şi spaţiu .

Conţinutul temei : 1.Noţiunea de drept procesual civil. Dreptul procesual civil reprezintă
totalitatea normelor juridice care reglementează modul de desfăşurare a activităţii judiciare în
scopul soluţionării litigiilor civile . Definiţia de mai sus include, ca fiind subînţelese în conţinutul
său, şi raporturile proce suale care se stabilesc între instanţă, părţi şi ceilalţi subiecţi de drept .
Normele de drept procesual civil sunt acelea care disciplinează activitatea judiciară. Ele
diferă esenţial de normele juridice ce aparţin altor ramuri de drept. Specificitatea normelor procesuale

15
constă în aceea că ele nu reglementează în mod direct relaţiile sociale, ci în mod indirect şi în scopul
valorificării celor dintâi. Majoritatea normelor procedurale au un caracter formal, tehnic, obiectiv şi
sunt destinate unui scop precis: soluţionarea litigiului dintre părţi.
Precizări terminologice. Mult timp s-a susţinut că terminologia de drept procesual civil este
inadecvată. Dreptul procesual civil, ca ramură a sistemului juridic, şi-a schimbat de-a lungul
timpului atât denumirea, cât şi conţinutul. Până în secolul al XVIII-lea denumirile
predominante au fost acelea de „practică judiciară”, „practică civilă” şi „practica procesului
civil”. Un secol mai târziu cuvântul „procedură” l-a înlocuit pe acela de practică. Încet îşi face
loc şi denumirea de „drept procesual”. Totuşi şi în doctrina contemporană au apărut unele
încercări de renunţare la terminologia care abia se consacrase. Astfel, în doctrina franceză
întâlnim denumirea de droit judiciaire privé. În literatura spaniolă şi-a făcut loc şi sintagma
derecho jurisdiccional. Remarcăm că în literatura noastră de specialitate au apărut recent
tratate de „procedură civilă”. Socotim că denumirea cea mai cuprinzătoare este cea devenită
clasică, anume aceea de „drept procesual civil”. Termenul „procesual” este cuprinzător,
întrucât include, pe lângă procedura de drept comun, toate procedurile speciale, precum şi
procedura necontencioasă.

2. Obiectul dreptului procesual civil. Obiectul dreptului procesual civil îl formează

raporturile juridice ce se stabilesc, între participanţii procesuali, în cadrul activităţii de examinare şi
soluţionare a cauzelor civile. Raporturile procesual civile generează drepturi în favoarea
participanţilor la activitatea judiciară, dar le impune şi obligaţii corespunzătoare. Drepturile şi
obligaţiile ce formează obiectul raporturilor procesual civile sunt de natură diferită faţă de acelea
care structurează conţinutul unor raporturi de drept substanţial. Într-adevăr, drepturile procedurale
reprezintă facultăţi acordate părţilor sau altor participanţi cu fi nalitatea de a sesiza instanţa, a im
pulsiona procesul civil, a solicita o soluţie favorabilă, prerogative ce se raportează şi la obli gaţiile
instanţei de judecată.
Dreptul procesual este considerat ca fi ind tocmai puterea conferită părţilor de a provoca
activitatea instanţei de judecată. Obligaţia procesuală este impusă părţilor în scopul de a disciplina
activitatea judiciară.
Raporturile procesuale nu se stabilesc numai între părţi şi instanţă. Acestea sunt însă cele
mai numeroase şi mai semnifi cative. Există şi o a doua categorie de raporturi procesuale: dintre
instanţa de judecată, pe de o parte, şi ceilalţi participanţi procesuali, pe de altă parte. Asemenea
raporturi se stabilesc, de pildă, între instanţă şi martori, între instanţă şi procuror, între instanţă şi
experţi etc.
În raporturile procesuale menţionate instanţa participă în calitate de autoritate statală învestită
cu soluţionarea cauzelor civile. Această particularitate i-a determinat pe unii autori să considere

16
raporturile procesuale la care participă şi instanţa de judecată ca raporturi juridice de putere sau
de autoritate.
O ultimă categorie de raporturi procesuale se stabilesc între părţi. Exemplul clasic al unor
asemenea raporturi este acela al încheierii unei tranzacţii sau al amânării cauzei de comun acord.
Dreptul procesual civil are şi un obiect de studiu: acesta vizează cercetarea normelor procesual
civile. Ştiinţa dreptului procesual civil trebuie să contribuie la aplicarea corectă a normelor
procesuale. O sarcină importantă a ştiinţei dreptului procesual civil este şi aceea de a studia
reglementările în materie în concordanţă cu cerinţele vieţii sociale contemporane, spre a sesiza
eventualele lacune şi a formula propuneri corespunzătoare de legiferare. Misiunea ştiinţei dreptului
procesual civil este cu atât mai importantă în etapa istorică pe care o parcurgem cu cât societatea
românească reclamă elaborarea unui nou Cod de procedură civilă.
Ştiinţa dreptului procesual civil trebuie să aibă un rol important în demersul auto rităţilor
guvernamentale orientat şi în direcţia elaborării unui nou Cod de procedură civilă. Cercetarea
ştiinţifi că, într-un domeniu cu accentuate note tehnice, nu poate fi realizată fără luarea în
considerare a „geografiei” juridice contemporane. Aceasta din urmă nu poate ignora însă tradiţiile
dreptului românesc.
3. Natura dreptului procesual civil. Problema naturii dreptului procesual civil a fost
controversată în trecut. Azi, majoritatea autorilor îmbrăţişează opinia potrivit căreia această
ramură a sistemului juridic aparţine dreptului public.
Relaţia strânsă dintre dreptul civil şi dreptul procesual civil a determinat pe unii autori să
susţină apartenenţa dreptului procesual civil la dreptul privat. O determinare corectă a naturii
dreptului procesual civil se poate realiza numai în baza unor riguroase criterii ştiinţifice. Din acest
punct de vedere credem că două sunt criteriile esenţiale: calitatea subiectelor între care se leagă
raportul juridic şi conţinutul obiectului raportului juridic.
În relaţia procesuală este întotdeauna implicat statul, prin intermediul autorităţii judiciare,
ca un garant al păcii sociale. Dar poziţia statului se evidenţiază şi prin obligaţia sa concretă de a
distribui justiţia. Iar această obligaţie corespunde unui drept concret al fiecărui cetăţean de a solicita
protecţie judiciară. Observăm deopotrivă, că administrarea justiţiei nu poate fi calificată ca o problemă
de interes privat. Statul nu are o simplă obligaţie de a administra justiţia; el este dator să asigure
stabilirea adevărului în cauzele deduse în faţa autorităţii judiciare. Evoluţiile legislaţiei procesuale
evidenţiază, fără putinţă de contestare, un atare postulat. Aşa se explică, în primul rând,
consfinţirea în ultimul timp, în numeroase legislaţii, a principiului rolului activ al judecătorului.
Aşadar, în modul de „împărţire” a justiţiei este interesată întreaga societate.
Forţa statului de drept rezidă tocmai în promovarea adevărului în opera de înfăptuire a
justiţiei. Iată de ce apreciem că dreptul procesual civil, în pofida puternicelor sale conexiuni cu
dreptul privat, aparţine dreptului public .
17
4. Locul dreptului procesual civil în sistemul dreptului român şi legăturile cu alte ramuri
de drept . În ştiinţa contemporană nu se mai contestă caracterul de sine stătător, independent,
al dreptului procesual civil . Particularităţile raporturilor procesuale care formează substanţa
acestei ramuri de drept justifi că întru totul o atare opinie.

Dreptul procesual civil nu constituie o ramură izolată a sistemului juridic. Dimpotrivă, există o
interdependenţă între dreptul procesual civil şi alte ramuri de drept. Gradele de interdependenţă pot
fi diferite, dar existenţa lor nu poate fi contestată. Ea ne apare, în principal, ca acea conexiune ce
caracterizează raportul dintre fond şi formă. Această distincţie este şi la originea diviziunii
dreptului în drept substanţial şi drept procesual. Dreptul substanţial este destinat să disciplineze în
mod direct conduita indivizilor în cadrul relaţiilor sociale; dreptul procesual intervine însă într-un
moment subsecvent, respectiv doar atunci când normele dreptului substanţial (material) au fost
încălcate. De aceea, s-a spus că dreptul procesual nu reprezintă un scop în sine, ci este menit să
servească dreptul substanţial prin determinarea formelor ce trebuie utilizate pentru garantarea
acestuia din urmă . Distincţia este semnificativă întrucât ilustrează pregnant şi importanţa dreptului
procesual care este destinat să asigure realizarea şi apărarea drepturilor subiective.
Ca o componentă a dreptului public, dreptul procesual civil are, în primul rând, conexiuni
semnificative cu dreptul constituţional şi cu dreptul procesual penal.
Dreptul constituţional are legătură cu toate celelalte ramuri de drept întrucât conţine norme şi
principii privitoare la organizarea statală şi la drepturile fundamentale ale cetăţenilor. Constituţia
consacră un capitol distinct autorităţii judecătoreşti (Capitolul VI din Titlul III). În această parte,
Legea fundamentală determină principiile de bază ale activităţii judiciare: principiul independenţei
judecătorilor, publicitatea şedinţelor de judecată, desfăşurarea procedurii judiciare în limba română şi
inamovibilitatea judecătorilor. De asemenea, Constituţia stabileşte şi unele norme privitoare la
organizarea şi rolul Consiliului Superior al Magistraturii .
Există o strânsă conexiune între dreptul procesual civil şi dreptul procesual penal; ea
este determinată de obiectul de reglementare al celor două ramuri de drept. Într-adevăr, ambele
ramuri de drept au ca obiect reglementarea modului în care se realizează activitatea judiciară.
Natura obiectului de reglementare determină şi existenţa unor principii şi instituţii asemănă-
toare. Cele mai semnifi cative asemănări se concretizează în: realizarea ambelor procese în etape
succesive şi progresive, cu respectarea unor reguli de formă prestabilite; soluţionarea cauzelor
civile şi penale de acelaşi organ de jurisdicţie; existenţa unor principii procesuale comune, ca
principiul dreptului la apărare, principiul rolului activ al judecătorului, principiul publicităţii,
principiul contradictorialităţii etc.; existenţa unui sistem probatoriu bazat pe principii comune;
existenţa unor căi de atac bazate pe principii comune.
În pofida unor atari similitudini, dreptul procesual civil şi dreptul procesual penal constituie

18
două ramuri independente ale sistemului nostru juridic. Caracterul de sine stătător al acestor două
ramuri de drept decurge, în primul rând, din natura diferită a raporturilor juridice proteguite:
raportul juridic civil şi raportul juridic penal.
Deosebirile sunt importante şi sub aspectul formelor şi instituţiilor strict procedurale. Tocmai
aceste diferenţieri conferă fiecărei ramuri de drept o fizionomie proprie. Enunţăm în continuare,
doar cu titlu exemplificativ, câteva note distinctive: acţiunea civilă şi penală se pun în mişcare în
mod diferit; acţiunea civilă este rezultatul iniţiativei părţii interesate; acţiunea penală se pune în
mişcare, de regulă, de către organele abilitate în acest scop şi numai excepţional la plângerea
persoanei vătămate; incidenţa unor principii procesuale diferite: principiul disponibilităţii domină
procesul civil, în timp ce procesul penal este guvernat de principiul oficialităţii; modul de restabilire
a ordinii de drept este fundamental diferit; în procesul penal constrângerea statală se realizează prin
aplicarea unei pedepse, iar în procesul civil prin obligarea jude cătorească a pârâtului la îndeplinirea
dispoziţiilor cuprinse în hotărâre (de regulă, constrângerea statală are ca obiect patrimoniul celui
obligat în raportul juridic litigios); executarea hotărârii pronunţate în cele două procese se
realizează în mod diferit: în materie civilă executarea silită se declanşează la cererea părţii
interesate, iar în cauzele penale punerea în executare este obligatorie.
Dreptul procesual civil se află într-o relaţie extrem de strânsă cu dreptul privat, iar în cadrul
acestei interconexiuni preponderentă este relaţia cu dreptul civil. În cadrul acestui raport, dreptul
procesual civil este tocmai mijlocul tehnic prin care se poate ajunge la proteguirea drepturilor
subiective recunoscute de ordinea juridică. Fără existenţa unor norme procesuale drepturile
subiective civile nu s-ar putea realiza în caz de contestare. Pe de altă parte, fără existenţa
dreptului civil normele procesuale ar fi lipsite de obiect. Reputatul procedurist italian Enrico Tullio
Liebman caracteriza astfel această relaţie: „procesul fără drept ar fi un mecanism nevoit să se
rotească în gol, lipsit de conţinut şi finalitate” .
Dreptul procesual civil are strânse legături şi cu dreptul internaţional privat. Dreptul
internaţional privat reglementează, prin normele sale, raporturi civile şi procesual civile cu un
element de extraneitate. Astfel, de pildă, prin normele dreptului internaţional privat român sunt
stabilite reguli de competenţă jurisdicţională în litigiile cu un element străin, condiţia străinului ca
parte în proces, legea aplicabilă în procesele de drept internaţional privat, efectele hotărârilor străine
şi condiţiile de eficacitate ale acestora în România.
Legături similare există între dreptul procesual civil şi toate celelalte ramuri de drept care
reglementează raporturi patrimoniale sau personal nepatrimoniale. În acest sens, remarcăm
interferenţele dreptului procesual civil cu dreptul muncii, dreptul familiei, dreptul funciar, dreptul
comercial etc. Relaţii asemănătoare întâlnim şi în privinţa dreptului procesual civil, pe de o parte şi
dreptului administrativ şi financiar, pe de altă parte. Normele dreptului procesual civil constituie
procedura de drept comun în materie civilă şi comercială. (art. 721 C.proc.civ.) . Acelaşi text mai
19
precizează că normele Codului de procedură civilă „se aplică şi în materiile prevăzute de alte legi
în măsura în care acestea nu cuprind dispoziţii potrivnice”.
5. Izvoarele dreptului procesual civil. A.Noţiuni prealabile. Prin izvor de drept, în general,
se desemnează formele de exprimare a normelor juridice. În această accepţiune urmează să avem
în vedere diferitele acte normative în care sunt concre tizate norme de drept procesual civil. În
cadrul acestor consideraţii prealabile, se cuvine să subliniem că majoritatea izvoarelor de drept
aparţin, aşa cum este fi resc, dreptului intern. Totuşi nu putem ignora existenţa unor semnificative
tendinţe de dezvoltare a unui drept procesual comunitar. O atare realitate trebuie observată cu
consecvenţă şi de legiuitorul român, dar şi de către toţi cei chemaţi să aplice normele dreptului
comunitar.

B.Principalele izvoare ale dreptului procesual civil român . a. Legea . Legea constituie, fără
îndoială, principalul izvor de drept procesual civil. Art. 126 alin. (2) din Constituţie instituie regula
potrivit căreia: „Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai
prin lege”.
În materie procesuală are valoare de izvor de drept atât Legea fundamentală – Constituţia
din 1991 – cât şi legea ordinară. Legea fundamentală consacră unele din principiile esenţiale ale
activităţii judiciare. Dintre legile ordinare o importanţă cardinală revine Codului de procedură
civilă. Acesta a fost promulgat la data de 11 septembrie 1865 şi a intrat în vigoare la 1 decembrie
l865.
Codul de procedură civilă român a fost elaborat după modelul Legii genoveze din anul
1819. Practic, codul român nu este altceva decât o „reproducere aproape în bloc a Codului de
procedură civilă a cantonului Geneva de la 1819”. La rândul său, legea genoveză constituie şi ea
o variantă a Codului francez de procedură civilă din anul 1806. Codul de procedură civilă român
nu a fost exceptat de la unele critici severe. În pofida acestor critici, modificările aduse Codului de
procedură civilă român în anii 1900, 1925, 1943 şi 1948 au reprezentat un progres destul de
semnificativ. Supravieţuirea Codului de procedură civilă un timp atât de îndelungat se explică,
într-o anumită măsură, tocmai prin modificările succesive care i s-au adus.
Norme cu caracter procedural se întâlnesc şi în alte legi. Asemenea norme sunt cuprinse chiar în
unele coduri ca, de exemplu, în Codul familiei şi în Codul civil (în special în materie de probaţiune). Un
izvor foarte important de drept procesual civil îl constituie Legea nr. 304/2004 privind organizarea
judiciară. De o importanţă deosebită sunt şi unele dispoziţii cu caracter procedural consacrate în
Legea contenciosului administrativ (Legea nr. 554/2004), în Legea nr. 59/1993, în Codul muncii
din anul 2003, în Codul de procedură fiscală, în Legea nr. 168/1999 privind soluţionarea
conflictelor de muncă, în Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătoreşti etc.

b. Ordonanţele Guvernului României. Ordonanţele guvernamentale pot constitui şi ele izvor de

20
drept procesual civil. Totuşi, numărul ordonanţelor care instituie norme procedurale este relativ redus în
prezent. Cu titlu de exemplu pot fi menţionate: Ordonanţa nr. 32/1995 privind timbrul judiciar,
Ordonanţa nr. 10/1999 pentru completarea Ordonanţei nr. 32/1995, Ordonanţa nr. 30/1999 pentru
modificarea şi completarea Legii nr. 146/1997, Ordonanţa de urgenţă nr. 138/2000 privitoare la
modificarea şi completarea Codului de procedură civilă, Ordonanţa de urgenţă nr. 58/2003,
precum şi Ordonanţa nr. 5/2001 privind somaţia de plată.

c. Documentele adoptate de Comisia şi Parlamentul European. Integrarea României în

Uniunea Europeană a determinat, în mod necesar, şi o multiplicare a izvoarelor dreptului procesual
civil. Reglementările adoptate în ultimii ani la nivelul Uniunii Europene ne îndreptăţesc să vorbim
chiar de un drept procesual comunitar. Dezvoltarea acestuia nu este lesnicioasă, dar ea este
posibilă ţinând seama de caracterul extrem de tehnic al normelor de procedură şi de vocaţia lor
spre universalitate.
Cele mai importante reglementări europene adoptate de Comisia Europeană şi de
Parlamentul European, în ultimii ani, se concretizează în: Regulamentul CE nr. 44/2001 privind
competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială pronunţate în
statele membre; Regulamentul CE nr. 2201/203 privind competenţa, recunoaşterea şi executarea
hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi a răspunderii părinteşti; Regulamentul CE nr.
1206/2001 privind cooperarea între instanţele statelor membre în domeniul obţinerii de probe în
materie civilă sau comercială; Regulamentul nr. 805/2004 al Consiliului şi Parlamentului
European privind crearea unui titlu executoriu european pentru creanţele necontestate. Toate
aceste reglementări comunitare au o bază constituţională, materializată în prevederile art. 65 al
Tratatului de la Roma (fost art. 73 m).

d. Jurisprudenţa şi cutuma. Jurisprudenţa şi cutuma au format obiect de controverse în privinţa

califi cării lor ca izvoare de drept . Discuţiile s-au purtat îndeosebi în legătură cu jurisprudenţa.

Literatura de specialitate din ultimele decenii a înclinat pentru soluţia necalificării

jurisprudenţei ca izvor de drept. Soluţia s-a întemeiat pe considerentul că judecătorul nu creează
dreptul, ci doar aplică norma juridică la un caz concret. Pe de altă parte, s-a observat că soluţia pe
care o pronunţă judecătorul nu îndeplineşte o cerinţă esenţială a normei juridice, anume aceea de a
avea un caracter de generalitate.
Noile modificări aduse Codului de procedură civilă, promovate după anul 1989, au
reactualizat problema naturii jurisprudenţei, în special a celei reali zate de Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie. Într-adevăr, instanţa supremă este com petentă să soluţioneze şi calea extraor dinară de atac
a recursului în inte resul legii. Această cale extraordinară de atac are ca obiect „chestiunile de drept
care au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti” [art. 329 alin. (1) C.proc.civ.]. Recursul în
interesul legii are ca fi nalitate „interpretarea şi apli carea unitară a legii pe întreg teritoriul
21
României”.
Jurisprudenţa determinată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie poate fi reconsiderată dacă se
apreciază necesar de către una din secţiile sale. Competenţa de schimbare a jurisprudenţei aparţine
Secţiilor Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (art. 25 din Legea nr. 304/2004).
Pe de altă parte, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are şi sarcina de a asigura „interpretarea şi
aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti” [art. 18 alin. (2) din Legea nr.
304/2004]. Or, acest lucru se realizează tocmai prin jurisprudenţa fixată de instanţa supremă prin
soluţionarea recursurilor în interesul legii. Hotărârile pronunţate de Curtea Supremă de Justiţie au fost
obligatorii, până la adoptarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000, pentru toate categoriile
de instanţe judecătoreşti. Decizia pronunţată în condiţiile evocate mai sus se aducea la cunoştinţa
celorlalte instanţe de către Ministerul Justiţiei [art. 329 alin. (2) C.proc.civ.]. În prezent, potrivit art.
329 alin. (2) C.proc.civ., deciziile la care ne-am referit se publică în Monitorul Oficial al României,
Partea I. Aşa fiind, considerăm în continuare că deciziile menţionate mai sus au caracterul unui
izvor subsidiar de drept .
Dispoziţiile cuprinse în art. 315 C.proc.civ., privitoare la caracterul obligatoriu al
îndrumărilor date de instanţele de recurs, în privinţa problemelor de drept dezlegate, constituie şi
ele un argument important în acreditarea punctului de vedere potrivit căruia jurisprudenţa
constituie izvor de
drept .
În dreptul comparat, majoritatea sistemelor juridice atribuie jurisprudenţei caracterul de
izvor de drept. Exemplul clasic este acela al dreptului anglo-saxon, în care jurisprudenţa reprezintă
un element esenţial al sistemului juridic.
Socotim că o revalorizare a jurisprudenţei noastre se impune, mai cu seamă în condiţiile
în care rolul său, în cele mai diferite materii, este în creştere neîntreruptă. De altfel, în Franţa,
recent, chiar primul Preşedinte al Curţii de Casaţie franceze a vorbit despre faptul că noile
modifi cări legislative vor permite instanţei supreme „să-şi concentreze activitatea sa asupra
funcţiei normative care este esenţială pentru realizarea misiunii acesteia: să dea o interpretare legii
pentru a-i umple lacunele; să-i dezvăluie ambiguităţile, precizându-i sensul şi importanţa sau să o
adapteze evoluţiei moravurilor, tehnicilor, vieţii sociale, economiei, mentalităţilor şi culturilor” .
Obiceiul a fost şi este considerat un izvor al dreptului civil. Situaţia trebuie apreciată
însă în mod diferit în dreptul procesual civil. Într-un stat de drept (bazat pe o legislaţie scrisă)
cutuma este incompatibilă cu natura normelor procesual civile. De altfel, constatăm că marea
majoritate a normelor procesuale se regăsesc în Codul de procedură civilă şi o atare soluţie trebuie
avută în vedere de legiuitor şi în viitor.

e. Doctrina. În dreptul modern doctrina nu este considerată un izvor formal al dreptului material

22
sau procesual. Ea a jucat, în istoria dreptului, un rol important, de care nimeni nu mai poate face
abstracţie într-o societate democratică întemeiată pe principiile statului de drept. Rolul doctrinei nu
trebuie subestimat, dar nici supraevaluat, deşi tendinţele, în ambele sensuri, nu au lipsit.

6. Clasificarea legilor de procedură civilă . a. Legile de organizare judecătorească,

competenţă şi de procedură propriu-zisă . Caracterul distinctiv al legilor la care ne referim îl
constituie obiectul reglementării. Astfel, legile de organizare judecătorească reglementează structura,
alcătuirea instanţelor judecătoreşti şi statutul magistraţilor. Majoritatea normelor din această
categorie sunt cu prinse în Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor şi în Legea
nr. 304/2004 privind organizarea judiciară. Cele două legi reprezintă sediul principal al normelor
de organizare judecătorească.
Legile de competenţă reprezintă o importantă categorie a legilor de procedură (lato sensu).
Ele reglementează atribuţiile organelor judiciare în raport cu alte organe cu atribuţii jurisdicţionale
şi realizează în acelaşi timp o delimitare de sarcini în cadrul sistemului instanţelor judecătoreşti.
Legile de competenţă sunt strâns legate de legile privitoare la structura organelor judiciare. Datorită
acestui fapt, norme de competenţă întâlnim şi în Legea nr. 304/2004. Totuşi, sediul principal al
normelor de competenţă se regăseşte în Codul de procedură civilă.
Legile de procedură civilă propriu-zisă reglementează modul de desfăşurare a activităţii
de soluţionare a cauzelor civile şi de urmărire silită a dispoziţiilor cuprinse în titlurile exe cutorii. În
mod fi resc majoritatea normelor din această categorie sunt cuprinse în Codul de procedură civilă.
În literatura de specialitate, legile de procedură se divid în legi de procedură conten-cioasă, legi
de procedură necontencioasă şi legi de executare silită. Normele procedurale din această categorie se
regăsesc tot în Codul de procedură civilă. Ponderea cea mai importantă revine, în mod fi resc,
normelor de procedură contencioasă.

b. Legile generale şi legile speciale . Criteriul distincţiei enunţate vizează sfera raporturilor sociale
reglementate. Legile de procedură generale reglementează raporturile aplicabile în orice materie, cu
excepţia acelora pentru care s-a instituit o altă procedură. Sediul principal al acestor norme îl
constituie Codul de procedură civilă. De altfel, art. 721 C.proc.civ. precizează în termeni
categorici că dispoziţiile sale alcătuiesc procedura de drept comun în materie civilă şi comercială.
Această vocaţie este recunoscută şi prin alte acte (art. 130 din Legea nr. 94/1992 privind
organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi, republicată; art. 14 din Legea nr. 47/1992 privind
organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată etc.).
Legile speciale de procedură sunt acelea care prescriu reguli de urmat numai într-o materie
determinată. Datorită acestei împrejurări asemenea norme derogă de la dreptul comun.
Norme procedurale speciale întâlnim chiar în Codul de procedură civilă, care în Cartea a
VI-a reglementează modul de soluţionare a cauzelor civile în anumite materii. Aici întâlnim
23
procedura ordonanţei preşedinţiale, procedura divorţului, procedura de soluţionare a acţiu nilor
posesorii, procedura ofertei reale etc. După opinia noastră, un caracter special, faţă de dreptul comun,
au şi normele cuprinse în Cartea a IV-a a Codului de procedură civilă, intitulată „Despre arbitraj”.
Dispoziţii procedurale speciale există nu numai în Cartea a IV-a a Codului de procedură civilă, ci şi
în alte texte ale acestui cod. Astfel, cu titlu de exemplu, in di căm art. 40 alin. (4) C.proc.civ.,
potrivit căruia hotărârea pronunţată asupra strămutării se dă fără motivare şi nu este supusă niciunei căi
de atac. Şi aici există două norme dero gatorii de la dreptul comun în care hotărârile se motivează şi
au deschisă, de regulă, o cale ordinară de control judiciar.
Împărţirea legilor de procedură civilă în generale şi speciale prezintă o importanţă nu numai
teoretică, ci şi practică, fapt pentru care se impune prezentarea regulilor care guvernează raporturile
dintre acestea.
Prima regulă dă întâietate normelor procedurale speciale în raport cu cele generale. Aşadar,
în caz de concurs între o lege generală şi una specială, cea din urmă va avea prio ritate, chiar dacă
norma generală este ulterioară.
A doua regulă constă în faptul că legile speciale se întregesc cu dispoziţiile normelor
generale. Situaţia este explicabilă, întrucât legile speciale reglementează doar unele aspecte
privitoare la modul de soluţionare a cauzelor civile. Prin urmare, pentru situaţiile neregle mentate
trebuie să se recurgă la legile generale, adică la dreptul comun în materie proce durală. Asemenea
situaţii întâlnim şi în cazul procedurilor speciale reglementate chiar în Codul de procedură civilă.
O ultimă regulă care guvernează raportul dintre cele două categorii de legi constă în faptul
că legile speciale sunt de strictă interpretare. Fiind destinate să consacre reguli proce durale
numai în anumite situaţii, ele nu pot fi extinse prin interpretare sau analogie şi la cazuri
nereglementate de lege.

c. Legile imperative şi legile dispozitive . Împărţirea legilor de procedură în imperative şi

dispozitive se întemeiază pe carac terul conduitei pe care o prescriu. Distincţia, deşi pare a avea
doar o importanţă didactică, are conotaţii practice cu totul deosebite. Legile procedurale
imperative prescriu o conduită de la care părţile nu pot deroga .

7. Acţiunea legilor de procedură civilă în timp. Legea procesual civilă produce efectele pentru
care a fost edictată în tot intervalul de timp de la intrarea în vigoare şi până la abrogare. Cele două
momente – intrarea în vigoare şi abrogarea – reprezintă limitele aplicării în timp a legilor de
procedură civilă. Principiul are un caracter universal şi este aplicabil întregului sistem de norme
juridice.
Aşa fi ind, actele şi faptele ce se produc între momentul intrării în vigoare şi abrogare vor
fi supuse legii respective (tempus regit actum). Legea procedurală, ca şi orice act normativ, nu are
putere retroactivă. Menţionăm că acest principiu este înscris nu numai în art. 3 C.civ., ci şi în art. 15
24
alin. (2) din Constituţie, text potrivit căruia: „Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii
penale sau contravenţionale mai favorabile”. Prin urmare, legiuitorul constituţional a ur mărit să
evite apariţia unor situaţii în care voinţa politică să le confere legilor putere retroactivă.
Actele şi faptele ce prezintă relevanţă, sub aspect procedural, se pot prelungi însă şi după
abrogarea unei legi. În asemenea împrejurări, „confl ictul legilor în timp” se solu ţionează potrivit
principiului imediatei aplicaţiuni a legii noi. Aşadar, ultimul act normativ va guverna atât
procesele în curs de judecată, cât şi cele născute din fapte anterioare noii legi, dar promovate după
apariţia acesteia.
Principiul enunţat se întemeiază pe ideea logică că cel din urmă act normativ este destinat să
asigure o mai bună administrare a justiţiei. De aceea, principiul imediatei aplicaţiuni a legii noi este
prevăzut într-un număr important de legislaţii procesuale.
Legea nouă nu aduce atingere actelor procedurale îndeplinite anterior intrării ei în
vigoare. Dar nici legea veche nu se mai aplică după abrogarea sa. Menţionăm că, în acest sens, art.
725 alin. (4) C.proc.civ. dispune că: „Actul de procedură îndeplinit înainte de intra rea în vigoare a
legii noi rămâne supus dispoziţiilor vechii legi. În cazul în care acest act de procedură ar putea fi
anulat potrivit legii vechi, el nu va fi menţinut, chiar dacă potrivit legii noi ar fi valabil”.
Acţiunea legilor de procedură civilă în timp prezintă anumite particularităţi în privinţa
normelor de competenţă şi de procedură propriu-zisă.
În privinţa normelor de competenţă, Legea nr. 59/1993 face unele distincţii importante pe
care le enunţăm succint. Astfel, art. 5 din actul normativ amintit precizează: „Cauzele afl ate în
curs de judecată la instanţele de fond chiar dacă sunt după casare cu trimitere, vor fi , după caz,
reţinute pentru continuarea judecăţii sau vor fi trimise la instanţa competentă, potrivit normelor de
competenţă materială din prezenta lege”.
Aşadar, legiuitorul a adoptat şi prin cipiul imediatei aplicaţiuni a legii noi. De la acest
principiu, legea s-a abătut în privinţa normelor de executare silită. În acest sens, art. V alin. fi nal din
Legea nr. 59/1993 dispune că: „Executările silite începute înainte de intrarea în vigoare a prezentei legi
vor fi continuate de instanţele de executare învestite”.
Principiul imediatei aplicări a legii noi are incidenţă şi asupra normelor de procedură propriu-
zisă. Totuşi de la acest principiu s-au făcut şi unele derogări importante. O primă excepţie se referă
la admisibilitatea dovezilor. În această privinţă este consacrat principiul potrivit căruia
admisibilitatea probelor se apreciază după legea în vigoare la data încheierii actului juridic respectiv.
Soluţia se referă doar la proba actelor juridice, nu şi la alte dovezi, cum ar fi o expertiză sau o
cercetare la faţa locului. Administrarea probelor este guvernată însă de principiul imediatei
aplicaţiuni a legii noi.
Modificările aduse Codului de procedură civilă conţin importante reguli şi cu privire la căile de
atac. Menţionăm însă că această problemă îşi găsea o rezolvare adecvată în art. 724 alin. fi nal
25
C.proc.civ., text abrogat prin Legea nr. 59/1993. Potrivit acelui text, căile de atac şi termenele sunt
supuse legii în vigoare în momentul pronunţării hotărârii. În pofi da abrogă rii sale, principiul
enunţat a fost considerat ca aplicabil în materie procedurală, iar raţiunea sa decurge din chiar
necesitatea respectării principiului neretroactivităţii legilor . Un text cores punzător, în această
privinţă, a fost reintrodus în Codul de procedură civilă prin Ordonanţa de urgenţă nr. 138/2000.
Potrivit art. 725 alin. (3) C.proc.civ., astfel cum acesta a fost completat: „Hotărârile pronunţate
înainte de intrarea în vigoare a legii noi rămân supuse căilor de atac şi termenelor prevăzute de
legea sub care au fost pronunţate”.
În prezent, art. V alin. (3) din Legea nr. 59/1993 dispune că: „Recursurile ordinare, cu
excepţia recursurilor în materia contenciosului administrativ, vor fi considerate apeluri, urmând a fi
soluţionate potrivit competenţei materiale stabilite de prezenta lege, inclusiv în situaţia casării cu
reţinere; în aceste cazuri, părţile interesate benefi ciază de un termen de 30 de zile de la intrarea în
vigoare a prezentei legi, pentru îndeplinirea condiţiilor de formă şi de fond privind judecarea
apelului, precum şi când este necesar, pentru sesizarea instanţei de apel”. Observăm însă că textul
citat se particularizează de soluţiile anterioare prin schimbarea naturii căii de atac şi a termenului de
exercitare.
Principiul imediatei aplicaţiuni a legii noi a fost promovat şi prin Legea nr. 195/2004, de
aprobare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 58/2003. Astfel, de pildă, potrivit art. II alin. (1) din
Legea nr. 195/2004, recursurile împotriva hotărârilor date fără drept de apel, po tri vit legii în vigoare
la data pronunţării lor şi afl ate pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Jus tiţie, se trimit spre judecată
instanţelor imediat superioare celor care au pronunţat hotă rârea în primă instanţă. Soluţii similare au
fost promovate şi prin art. II din Legea nr. 219/2005, în materia apelului şi recursului.

8. Acţiunea legilor de procedură civilă în spaţiu . Acţiunea legilor de procedură civilă în spaţiu
este guvernată de principiul terito-rialităţii, în sensul că legile române se aplică pe întreg teritoriul
ţării. Este un principiu universal ce decurge din suveranitatea şi independenţa statelor.
Promovarea principiului teritorialităţii determină următoarele consecinţe principale:
a) legile procedurale române se aplică doar proceselor ce se soluţionează în
ţara noastră; ele nu pot acţiona în afara limitelor noastre teritoriale. Acest principiu
este consacrat în mod expres în art. 159 alin. (l) din Legea nr. 105/1992, privitoare
la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat. Potrivit acestui text: „În
procesele privind raporturi de drept internaţional privat instanţele române aplică legea
procedurală română, dacă nu s-a dispus altfel în mod expres”. Acelaşi text precizează,
în alin. (2), că: „Legea română stabileşte şi dacă o anumită problemă este de drept
procedural sau de drept material”.
Legea nr. 105/1992 instituie şi unele excepţii de la principiul enunţat. Astfel: capacitatea

26
procesuală a părţilor este determinată de legea naţională a acestora (art. 158); obiectul şi cauza
acţiunii sunt determinate de legea care reglementează fondul rapor tului juridic litigios (art. 160);
calitatea procesuală a părţilor este supusă tot legii care guvernează raportul juridic litigios; mijloacele
de probaţiune pentru dovedirea actelor juridice şi puterea doveditoare a înscrisului care îl constată
sunt supuse legii locului încheierii actului respectiv sau legii alese de părţi, dacă ele aveau dreptul
să o aleagă [art. 161 alin. (1)]. Proba faptelor se face în conformitate cu legea locului unde ele s-au
produs [art. 161 alin. (2)]. Legea română va fi totuşi aplicabilă dacă ea lărgeşte posibilităţile de
probaţiune [art. 161 alin. (3)]; dovada stării civile şi puterea doveditoare a actelor de stare civilă sunt
reglementate de legea locului unde s-a întocmit înscrisul invocat [art. 161 alin. (4)]; prescripţia
extinctivă este supusă legii care se aplică dreptului subiectiv însuşi (art. 147).
Potrivit art. 161 alin. (5) din Legea nr. 105/1992: „Administrarea probelor se face potrivit
legii române”. Textul constituie o aplicare a principiului enunţat în art. 159 alin. (1) din Legea nr.
105/1992. Soluţia este fi rească întrucât administrarea dovezilor constituie emi namente o
problemă de procedură.
b) aplicarea unei legi de drept substanţial străine de către o instanţă română nu
determină şi aplicarea legii procedurale a statului respectiv. Aşadar, este exclusă, în
principiu, aplicarea legii procedurale străine pe teritoriul statului nostru.

c) efectuarea unei comisii rogatorii, în ţara noastră, la cererea unei autorităţi judiciare străine,
se face după legea noastră procesuală.
d) hotărârile judecătoreşti pronunţate în străinătate pot fi executate în România numai după
încuviinţarea urmăririi silite de către instanţa română competentă. Subliniem însă că există şi
hotărâri recunoscute de plin drept. Este cazul hotărârilor străine care se referă la statutul civil al
cetăţenilor statului unde au fost pronunţate. Situaţia este aceeaşi şi în cazul hotărârilor pronunţate
într-un stat terţ, dacă acestea au fost recunoscute mai întâi în statul de cetăţenie al fi ecărei părţi (art.
166 din Legea nr. 105/1992). Pentru celelalte hotărâri străine executarea silită se va putea realiza
numai dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 167-168 şi 174 din Legea nr. 105/19921).
Promovarea regulilor enunţate nu poate conduce la concluzia lipsei oricărei interconexiuni
cu normele procesuale consacrate în alte legislaţii. Dimpotrivă, într-o lume a interdependenţelor
dreptul comparat trebuie să constituie un reper esenţial în activitatea de ela borare a unor reglementări
optime. Această aserţiune este valabilă şi în materie procesuală. Tendinţele spre formarea unui
drept judiciar european s-au manifestat şi în cadrul Uniunii Europene. De aceea, în perspectiva
elaborării unui viitor Cod de procedură civilă va trebui ca legiuitorul să ia în considerare tendinţele
de dezvoltare ale dreptului procesual civil comparat.
Dreptul procesual comparat prezintă importanţă şi în privinţa aplicării normelor procesuale
interne. Aceasta deoarece, potrivit art. 20 alin. (1) din Constituţie, dispoziţiile privind drepturile şi

27
libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia universală a drepturilor
omului, cu pactele şi celelalte tratate la care România este parte. Mai mult, în caz de neconcordanţă
între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care ţara noastră este
parte, şi legile interne, prioritatea trebuie acordată regle mentărilor internaţionale. Într-adevăr, există
şi unele dispoziţii procesuale consacrate în norme internaţionale şi care sunt incidente deopotrivă în
dreptul intern. Este suficient să amintim în acest sens, principiul privitor la accesul liber la justiţie,
consacrat şi în art. 6 din Declaraţia europeană a drepturilor omului.
Aceste succinte consideraţii sugerează şi importanţa studiului dreptului procesual com parat
în condiţiile societăţii contemporane. În aceste condiţii, apreciem că ar fi deosebit de utilă
introducerea în planurile de învăţământ a facultăţilor de drept a unei discipline obligatorii
consacrate dreptului comparat.
Aplicarea legilor de procedură civilă în spaţiu prezintă şi unele implicaţii interne. Totuşi,
observăm că România este un stat naţional unitar. Ea benefi ciază şi de o legislaţie având acelaşi
caracter. În trecut, în anumite materii, existau reglementări care difereau de la o regiune la alta.
Această constatare este valabilă chiar şi în materie procesuală (în Ardeal se aplica Codul de
procedură civilă ungar din anul 1911, iar în Bucovina Codul de procedură civilă austriac). În
prezent ar putea să apară confl icte între legile procesuale interprovinciale numai în materia
publicităţii imobiliare. Prin Legea nr. 7/1996 s-a dispus constituirea unui sistem unic de publicitate
imobiliară. Dispoziţiile acestei legi privitoare la generalizarea sistemului de publicitate imobiliară
vor intra însă treptat în vigoare, respectiv numai pe măsura defi nitivării în fi ecare judeţ a cadastrului
funciar .
Definitivarea sistemului de cadastru funciar va evita pe viitor apariţia unor conflicte de legi
interprovinciale în această materie. În cazul în care s-ar ivi totuşi unele conflicte între legile
provinciale un asemenea incident se va soluţiona în continuare potrivit principiului locus regit
actum.

VII. Bibliografie complementară pentru aprofundare :

Ioan Leş, Tratat de drept procesual civil, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2008 .
Timpul necesar studiului: 3 h sau 30 min. / zi

Întrebări recapitulative :
1. Definiţi dreptul procesual civil .
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
28
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
___________________________________________

2. Definiţi noţiunea de drepturi procedurale .

____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
_____________________________________________
3. Definiţi noţiunea de raporturi procesuale.
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
_____________________________________________
4. Natura dreptului procesual civil .
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
29
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
_____________________________________________
5. Ce termeni au mai fost ori mai sunt folositi pentru a desemna dreptul procesual civil ?
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
_____________________________________________

Teste grilă de autoevaluare :

1. Prin noţiunea de izvor de drept procesual civil se înţelege :
a. O procedură specială .

b. O formă de exprimare a normei juridice de drept procesual civil.

c. O hotărâre judecătorească .
2. Codul de procedură civilă român a fost elaborat după modelul :
a. Codului de procedură civilă a cantonului Geneva de la 1819 .
b. Codului francez de procedură civilă din anul 1806 .
c. Codului italian de procedură civilă .
3. Principalul izvor de drept procesual civil este :
a.Cutuma .
b.Hotărârea judecătorească .
c. Legea .
4. În dreptul modern doctrina :

30
a.constituie un izvor subsidiar al dreptului .
b. nu este considerată un izvor formal al dreptului material sau procesual .
c. constituie un izvor primordial de drept procesual civil .
5. Legile de organizare judecătorească:
a. fac parte din categoria legilor de procedură .
b. fac parte din categoria legilor de drept material .
c. sunt izvoare de drept procesual .
Răspunsurile corecte se găsesc la sfârşitul manualului !

Teste grilă de evaluare :

1. În caz de concurs între o lege generală şi una specială :
a. Se aplică toate dispoziţiile ambelor legi .
b. Se aplică legea mai nouă .
c. Cea din urmă va avea prioritate, chiar dacă norma generală este ulterioară.
2. Pot fi considerate izvoare secundare de drept procesual civil :
a. deciziile în interesul legii ale ÎCCJ .
b. obiceiul sau cutuma .
c. toate hotărârile judecătoreşti .
3. Norme cu caracter procedural se întâlnesc în :
a. Codul familiei .
b. Codul civil .
c. Codul de procedură civilă .
4. Conflictul legilor în timp se soluţionează potrivit :
a. principiului imediatei aplicaţiuni a legii noi .
b. principiului prior tempore potior jure .
c. principiului personalităţii legii .
5. Legile procedurale imperative :
a. pot fi invocate doar de instanţa de judecată .
b. permit părţilor să încheie tranzacţii prin care să le ignore .

c. prescriu o conduită de la care părţile nu pot deroga .

TEMĂ PENTRU ACASĂ: aplicarea în timp a legilor de procedură civilă .

31
Tema III. Principiile fundamentale ale dreptului procesual civil .

I. Obiectivele specifice ale temei – expunerea şi justificarea principiilor fundamentale care

guvernează dreptul procesual civil .
II. Competenţe specifice dobândite de student : însuşirea corectă a marilor principii ale
procedurii civile ; desluşirea resorturilor acestora ; capacitatea de identificare a izvoarelor şi
garanţiilor lor .
III. Cuvinte cheie – principii fundamentale, drept procesual civil .
IV. Structura modulului de studiu : I.Precizări prealabile . II.1.Principiul legalităţii.
2.Principiul independenţei.3. Principiul inamovibilităţii.4. Principiul adevărului.5. Princi-piul
rolului activ.6. Principiul egalităţii.7. Principiul folosirii limbii române. 8.Principiul
publicităţii.9. Principiul oralităţii.10. Principiul contradictorialităţii.11. Principiul
disponibilităţii.12. Principiul nemijlocirii. 13.Principiul continuităţii .
V. Rezumat – tema realizează o expunere a principiilor fundamentale ale dreptului procesual
civil (principiul legalităţii, principiul independenţei judecătorilor, principiul inamovibilităţii
judecătorilor, principiul adevărului, principiul rolului activ al judecătorului, principiul egalităţii
părţilor în faţa justiţiei, principiul folosirii limbii române în justiţie, principiul publicităţii,
principiul oralităţii, principiul contradictorialităţii, principiul dreptului la apărare, principiul
disponibilităţii, principiul nemijlocirii şi principiul continuităţii dezbaterilor), analizând
izvoarele acestora, felul în care ele sunt garantate şi maniera în care ele operează, acţionând
asupra actelor de procedură şi condu- itei participanţilor la procesul civil, în diverse etape, faze
sau momente ale procesului .

Conţinutul temei : I.Precizări prealabile . Principiile fundamentale reprezintă reguli

esenţiale ce determină structura procesului şi guvernează întreaga activitate judiciară. Ele
prezintă nu numai o importanţă teoretică, ci şi una de politică legislativă, precum şi o
semnificaţie practică.

Din punct de vedere teoretic, principiile fundamentale contribuie la înţelegerea şi inter-

pretarea corectă a normelor procesuale. Principiile generale ale dreptului, inclusiv cele ale
dreptului procesual civil, sunt o expresie vie a spiritului juridic al unei naţiuni.

Sub aspect legislativ principiile fundamentale orientează activitatea de elaborare a

legislaţiei procesuale în sensul edictării unor reglementări coerente şi efi ciente.

Importanţa practică a principiilor fundamentale rezidă în vocaţia lor de a contribui la

interpretarea dispoziţiilor obscure, la complinirea absenţei unor norme juridice şi, în final, la
formarea unei jurisprudenţe unitare.
32
 Datorită importanţei lor, unele din principiile fundamentale sunt consacrate chiar în
Constituţie, iar altele în Legea pentru organizarea judecătorească. Există şi unele principii
procesuale care sunt consacrate în importante documente internaţionale. Printre cele mai
importante documente internaţionale menţionăm: Declaraţia universală a drepturilor omului,
Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice şi Convenţia europeană pentru
protecţia drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Din punctul de vedere al studiului Dreptului procesual civil, deosebit de semnificative

sunt prevederile Convenţiei europene privind drepturile omului. Acest cadru juridic european
este obligatoriu pentru toate ţările membre ale Consiliului Europei. De aceea, principiile
înscrise în Convenţia europeană trebuie să orienteze şi viitoarea activitate de legiferare în
materie procesuală.

În art. 6 al Convenţiei europene sunt sintetizate unele din cele mai importante principii
ale activităţii judiciare, cum sunt independenţa şi imparţialitatea justiţiei, publicitatea dezba
terilor şi dreptul la apărare. Potrivit art. 6 pct. 1 din Convenţie: „Orice persoană are dreptul să-i
fie examinată cauza sa în mod echitabil, public şi într-un termen rezonabil, de către un tribunal
independent şi imparţial, stabilit prin lege, care va decide asupra drepturilor şi obligaţiilor sale
civile sau asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptată împotriva sa”.

II.1. Principiul legalităţii. O încercare de ierarhizare valorică a principiilor dreptului

procesual civil reprezintă neîndoielnic o întreprindere subiectivă, dar şi difi cilă. Totuşi, putem
afirma că principiul legalităţii, alături de independenţa judecătorilor, rolul activ al judecătorului
şi principiul adevărului, constituie unul din pilonii activităţii judiciare.

Legalitatea reprezintă un principiu general recunoscut în statele democratice . Ea

implică respectarea actelor normative existente de către toate organele de stat, de toate
persoanele juridice de drept public sau privat, de toţi cetăţenii. Deşi actuala Lege fundamentală
nu-i consacră un text special, principiul legalităţii trebuie considerat ca având o valoare
constituţională . Obligativitatea acestui principiu poate fi dedusă cu uşurinţă chiar din unele
dispoziţii constituţionale. Astfel, potrivit art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală: „În România,
respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie”. La rândul său, art. 124
precizează că „justiţia se înfăptuieşte în numele legii”, iar „judecătorii sunt independenţi şi se
supun numai legii”. Sugestive, în acest sens, sunt şi prevederile art. 132 alin. (1) din
Constituţie, text potrivit căruia: „Procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului
legalităţii”.

Principiul legalităţii reprezintă o cerinţă obiectivă într-un stat de drept şi o garanţie a

desfăşurării în condiţii optime a tuturor mecanismelor sociale. Datorită acestui fapt legalitatea
33
trebuie considerată ca o regulă esenţială la nivelul întregului sistem de drept. Într-adevăr, edifi
carea unei economii de piaţă şi a statului de drept nu poate fi concepută fără respectarea legii.

Care este semnificaţia principiului legalităţii în cadrul procedurii judiciare? Aceasta se

poate desprinde din chiar dispoziţiile constituţionale enunţate mai sus, cu deosebire din art. 124
alin. (3) care consacră principiul independenţei judecătorilor şi al supunerii lor numai faţă de
lege.

Sunt vizate de art. 124 alin. (3) din Constituţie, partea fi nală, atât legile substanţiale,
cât şi cele procedurale. Prin urmare, în activitatea de soluţionare a cauzelor civile, judecătorii
trebuie să urmărească respectarea tuturor dispoziţiilor legale, începând de la cele de drept
substanţial care au incidenţă asupra raportului juridic litigios, continuând cu cele referitoare la
organizarea, constituirea, compunerea şi atribuţiile instanţei, precum şi cu cele referitoare la
formele de procedură.

Judecătorul nu este obligat să respecte legea doar în calitate de membru al unui organ
de judecată; dar în importanta sa calitate judecătorul este obligat să impună respectarea legii şi
celorlalţi subiecţi procesuali.

Este adevărat că judecătorul este subordonat „numai legii”, dar norma juridică trebuie
aplicată la situaţii singulare, adeseori complexe. De aceea, judecătorul este chemat să interpre
teze legea în scopul realizării finalităţii sale. Aplicarea normei juridice, care este abstractă şi
statică, precum şi complexitatea vieţii sociale aflată în permanentă mişcare, ridică adeseori
probleme deosebite pentru judecător. O atare realitate a îndreptăţit şi afi r maţia că interpretarea
legii reprezintă unul din momentele cele mai însemnate ale activităţii judiciare.

Judecătorul trebuie să interpreteze şi să aplice legea în concordanţă cu litera şi spiritul

ei, precum şi în consonanţă cu cerinţele vieţii sociale. El nu poate aplica legea substanţială sau
procedurală după preferinţele sale subiective.

2. Principiul independenţei judecătorului şi al supunerii lui numai faţă de lege . Potrivit

art. 124 alin. (3) din Constituţie: „Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii”. Spre a
înlătura liberul arbitru al judecătorului în soluţionarea litigiilor, Constituţia a consacrat alături
de principiul independenţei şi necesitatea supunerii lui numai faţă de lege.

Independenţa judecătorului implică cerinţa soluţionării litigiilor fără nicio ingerinţă din
partea vreunui organ de stat sau din partea vreunei persoane. Independenţa este necesară pentru
a asigura şi imparţialitatea judecătorului faţă de părţile din proces. De aceea, atitu dinea
judecătorului în cadrul procedurii judiciare trebuie să fi e neutră faţă de poziţia şi inte resele
părţilor litigante. Se poate afi rma chiar, că imparţialitatea judecătorului reprezintă o

34
caracteristică esenţială a activităţii judiciare şi însăşi fundamentul funcţiei judiciare.
Imparţialitatea este, în mod inevitabil, o consecinţă a principiului independenţei judecătorilor şi
a supunerii lor numai faţă de lege.

Legea de revizuire a Constituţiei a introdus, în art. 124, un nou alineat [alin. (2)],
potrivit căruia: „Justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi”. Imparţialitatea justiţiei
implică şi imparţialitatea membrilor care compun instanţele judecătoreşti4).

Codul deontologic al magistraţilor conţine un capitol întreg privitor la imparţialitatea

magistraţilor5) (art. 12-13). Menţionăm, în acest context, doar prevederile art. 10 alin. (1) din
acest cod, potrivit cărora magistraţii „trebuie să fi e imparţiali în îndeplinirea atribuţiilor
profesionale, fi ind obligaţi să decidă în mod obiectiv, fără subiectivism şi părtinire, liberi de
orice relaţii şi infl uenţe”.

O atare regulă, de maximă importanţă, a fost consacrată în mod expres şi de Carta

europeană privind statutul judecătorilor. Potrivit pct. 4.3 din această Cartă, „judecătorul sau
judecătoarea trebuie să se abţină de la orice comportament, act sau manifestare de natură a
altera în mod efectiv încrederea în imparţialitatea şi independenţa lor”.

Principiul independenţei judecătorului îşi găseşte aplicare numai în activitatea de

judecată. Sub aspect organizatoric şi administrativ judecătorii sunt subordonaţi organelor de
conducere judiciară. De asemenea, legea nu exclude un control asupra modului de îndeplinire a
obligaţiilor ce revin judecătorilor, dar acest control are un caracter particular şi limitat. Într-
adevăr, potrivit art. 46 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, preşedinţii şi vicepreşedinţii instanţelor
iau măsuri pentru organizarea şi buna funcţionare a instanţelor pe care le conduc şi, după caz, a
instanţelor din circumscripţiile acestora, asigură şi verifi că respectarea obliga ţiilor statutare şi
a regu lamentelor de către judecători şi personalul auxiliar de specialitate.

Controlul menţionat nu se răsfrânge însă asupra legalităţii şi temeiniciei hotărârilor

judecătoreşti. Spre a înlătura orice echivoc în această privinţă, art. 46 alin. (2) din Legea nr.
304/2004 dispune că: „Verificările efectuate personal de preşedinţi sau vicepreşedinţi ori, după
caz, prin judecători inspectori trebuie să respecte principiile independenţei judecătorilor şi supu
nerii lor numai legii, precum şi autoritatea de lucru judecat”.

Semnificative sunt şi dispoziţiile art. 5 din Legea nr. 304/2004, text potrivit căruia
Ministerul Justiţiei asigură buna organizare şi administrare a justiţiei ca serviciu public. Drept
urmare, Ministerul Justiţiei, ca organ central al administraţiei de stat, nu poate fi implicat în
exercitarea unui control profesional asupra activităţii desfăşurate de către judecători, aceştia fi
ind independenţi şi supuşi numai legii.

35
 Independenţa judecătorului nu poate fi concepută în lipsa unor garanţii legale
corespunzătoare. Enunţăm în continuare câteva dintre aceste garanţii: existenţa unui control
judiciar adecvat, de natură să asigure respectarea legalităţii şi să garanteze independenţa
judecătorilor (instituţia căilor de atac este consacrată în marea majo ritate a legislaţiilor
procesuale şi ea are ca scop remedierea erorilor judiciare. Controlul judiciar nu constituie o
imixtiune în activitatea de judecată întrucât acesta intervine după pro nunţarea hotărârii.
Independenţa judecătorilor nu este ştirbită nici în acele cazuri în care instanţa superioară
dispune casarea cu trimitere. Dispoziţiile obligatorii ale instanţei supe rioare „asupra
problemelor de drept dezlegate” [art. 315 alin. (1) C.proc.civ.] vizează aplicarea corectă a legii
în activitatea de judecată); publicitatea dezbaterilor; secretul deliberării; inamovibilitatea
judecătorilor; răspunderea disciplinară a judecătorilor; autonomia instanţelor judecătoreşti faţă
de toate celelalte autorităţi statale.

Un rol fundamental în asigurarea independenţei judecătorilor revine Consiliului

Superior al Magistraturii. Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor
cuprinde statuări importante în această privinţă. Astfel, potrivit articolului 75 alin. (1) din acest
act normativ: Consiliul Superior al Magistraturii are dreptul şi obligaţia de a apăra judecătorii
şi procurorii împotriva oricărui act care ar putea afecta independenţa sau imparţialitatea ori ar
crea suspiciuni cu privire la acestea. Legea îi conferă magistratului posibilitatea de a se adresa
Consiliului Superior al Magistraturii, spre a dispune măsurile necesare, ori de câte ori
consideră că independenţa şi imparţialitatea le sunt afectate în orice mod prin acte de imixtiune
în activitatea profesională [art. 75 alin. (2) din Legea nr. 303/2004] .

3. Principiul inamovibilităţii judecătorilor . Inamovibilitatea judecătorilor constituie unul

din cele mai importante principii ale organizării justiţiei într-un stat democratic şi de drept .
Într-adevăr, imparţialitatea şi independenţa judecătorilor nu poate fi asigurată într-un stat care
nu admite principiul inamovibilităţii.

Între independenţa magistraturii, imparţialitate, noţiune intim legată de chiar ideea de

justiţie, şi inamovibilitate există o interconexiune evidentă. Iată deci trinomul unei veritabile şi
efi ciente justiţii: independenţă, imparţialitate şi inamovibilitate.

Constituţia României a consacrat în art. 125 alin. (1) inamovibilitatea judecătorilor.

Potrivit textului constituţional amintit: „Judecătorii numiţi de Preşedintele României sunt
inamovibili, în condiţiile legii”.

Spre a intra în detalii asupra acestei reglementări este necesar să subliniem mai întâi, că
prin inamovibilitate se înţelege acel benefi ciu al legii care le conferă judecătorilor stabilitate în
funcţie: judecătorii odată învestiţi în funcţie nu mai pot fi revocaţi, transferaţi sau sus pendaţi
36
decât în condiţii excepţionale.

Modul de învestire în funcţie – alegere sau numire – nu este prin el însuşi de natură să
asigure imparţialitatea judecătorilor. Mai este necesar în acelaşi timp ca magistraţii să fi e
constituiţi într-un corp profesional şi avansaţi pe criterii de competenţă, iar răspunderea lor
disciplinară să intervină numai în condiţii care justifi că declanşarea unei atari proceduri. O
temeinică pregătire profesională şi imparţialitatea judecătorilor sunt cerinţe esenţiale ale bunei
funcţionări a autorităţii judecătoreşti într-un stat de drept. Fără îndeplinirea acestor condiţii nu
se poate vorbi de o reformă reală a justiţiei, aşa cum fără profesori nu pot exista nici planuri
adecvate de învăţământ.

Inamovibilitatea este consacrată şi în art. 2 alin. (1) din Legea nr. 303/2004. Legea reia
în parte dispoziţiile art. 125 alin. (1) din Constituţie. Beneficiul inamovibilităţii nu este însă
recunoscut procurorilor. Procurorii numiţi de Preşe dintele României se bucură de stabilitate.

Numirea magistraţilor de Preşedintele României nu aduce însă atingere autonomiei

sistemului judiciar şi independenţei judecătorilor.

4. Principiul adevărului . Potrivit art. 129 alin. (5) C.proc.civ., „Judecătorii au îndatorirea să
stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind afl area adevărului
în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei
hotărâri temeinice şi legale. Ei vor putea ordona administrarea probelor pe care le consideră
necesare, chiar dacă părţile se împotrivesc”. Dispoziţia procedurală citată este fi rească,
deoarece adevărul trebuie să constituie scopul fi nal al activităţii judiciare în orice stat modern
şi democratic. De aici decurge şi importanţa practică a principiului adevărului, principiu care
trebuie să guverneze întreaga activitate de înfăptuire a actului de justiţie.

Determinarea adevărului în procesul civil se prezintă şi ca una din cele mai importante
obligaţii impuse de lege judecătorului. Principiul adevărului implică cerinţa ca toate
împrejurările de fapt ale cauzei să fi e stabilite de către instanţă în deplină concordanţă cu
realitatea. În dreptul socialist se considera că adevărul pe care trebuie să-l stabilească instanţa
este unul real, obiectiv, iar nu formal. Constatarea este valabilă, după părerea noastră, în
activitatea judiciară din orice stat democratic. Principiul adevărului implică esenţialmente ca
faptele pricinii să fi e stabilite în materialitatea lor. Majoritatea legislaţiilor prevăd şi mijloace
adecvate pentru a se asigura o atare fi nalitate.

Teza este seducătoare din punct de vedere teoretic, dar ea nu poate fi generalizată la
toate cazurile. Într-adevăr, procedeele justiţiei umane nu sunt infailibile, iar posibilitatea
săvârşirii unor erori judiciare trebuie să fi e recunoscută.

37
 Prin urmare, în unele situaţii „adevărul” consfi nţit printr-o hotărâre judecătorească este
diferit de cel obiectiv şi reprezintă un adevăr judiciar, validat printr-o decizie irevocabilă. Este
şi motivul pentru care unii autori au remarcat că judecătorul nu poate pretinde că descoperă
întotdeauna adevărul, el mulţu mindu-se cu un „adevăr în mod substanţial provizoriu dar
definitiv din punct de vedere pro ce dural”.

Cu privire la conţinutul principiului adevărului în literatura de specialitate s-au emis

două opinii. Într-o primă opinie, rămasă izolată, se susţine că noţiunea de adevăr, pe lângă
faptele pricinii, include şi califi carea juridică a acestora. A doua opinie acreditează ideea că
noţiu nea de adevăr nu poate include alte elemente decât faptele cauzei.

În literatura de specialitate s-a mai apreciat însă că obiect al probei sunt faptele juridice
în sens larg, care includ aşadar şi actele juridice. De aceea, adevărul se raportează
esenţialmente numai la faptele cauzei, iar nu şi la modul de aplicare a legii în activitatea
judiciară.

Soluţia pe care o împărtăşim se poate desprinde şi din dispoziţiile art. 129 alin. (5)
C.proc.civ., care se referă la obligaţia judecătorului de a preveni „orice greşeală în cunoaşterea
faptelor”. Trebuie să recunoaştem însă, că actuala redactare a art. 129 alin. (5) C.proc.civ.
diferă fundamental de cea consacrată în fostul art. 130 alin. (2) C.proc. civ. Într-adevăr,
actualul art. 129 alin. (5) C.proc.civ. este mai cuprinzător, în sensul că el vi zează determi
narea adevărului „pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pro
nunţării unei hotărâri temeinice şi legale”. Or, o atare redactare sugerează o altă soluţie, anume
aceea că în conţinutul principiului adevărului se cuvine a fi incluse şi acele elemente care
vizează aplicarea corectă a legii. Numai că partea fi nală a textului enunţă şi scopul insti tuirii
unei asemenea obligaţii în sarcina judecătorului: pronunţarea „unei hotărâri temeinice şi
legale”. Datorită acestui fapt noi considerăm că textul are o dublă semnifi caţie, aceea de a se
referi atât la principiul adevărului, cât şi la principiul legalităţii.

Astfel, potrivit art. 10 C.proc.civ. fr.: „Judecătorul are dreptul de a ordona din ofi ciu
toate măsurile de instrucţie legal admise”.

Procesul cunoaşterii se încheie totuşi odată cu stabilirea faptelor cauzei, califi carea lor
juridică fi ind independentă de acest proces. În practică se poate întâmpla ca stabilirea faptelor
să fie conformă cu adevărul, dar califi carea lor juridică să fi e eronată. Într-o atare împrejurare
se afi rmă c ă soluţionarea cauzei s-a realizat cu respectarea principiului adevărului, dar
greşelile au intervenit în cadrul celei de a doua operaţiuni, aceea de califi care, de interpretare
şi de aplicare a legii. De altfel, pentru cele două operaţiuni se folosesc şi con cepte diferite spre
a determina greşelile strecurate în hotărârea pronunţată. Astfel, hotărârea pronunţată cu
38
neobservarea principiului adevărului este, în principal, netemeinică, iar cea care cuprinde
greşeli privitoare la interpretarea şi aplicarea legii este nelegală.

Totuşi facem precizarea că adeseori nestabilirea adevărului apare şi ca o consecinţă a

neexercitării unui rol activ în probaţiune din partea instanţei, situaţie în care hotărârea poate fi
criticată şi pentru nelegalitate.

Într-un stat de drept judecătorul trebuie să depună toate eforturile în vederea corectei
stabiliri a faptelor, astfel ca hotărârea pe care o pronunţă să fi e conformă cu realitatea.
Legislaţia noastră procesuală consacră şi un ansamblu de norme destinate a garanta posi
bilitatea stabilirii adevărului. Printre aceste garanţii menţionăm: rolul activ al judecătorului,
egalitatea părţilor în faţa justiţiei, contradictorialitatea, independenţa şi inamovibilitatea
judecătorilor, existenţa unui sistem probatoriu adecvat şi controlul judiciar asupra hotărârilor
judecătoreşti.

5. Principiul rolului activ al judecătorului . Sarcina de soluţionare a cauzelor civile a fost

încredinţată autorităţii judiciare. Aceasta are esenţialmente obligaţia de a pronunţa hotărâri care
să refl ecte o soluţionare justă şi principială a litigiilor, spre a garanta pacea socială într-o
societate democratică. Un atare dezi derat se poate realiza numai într-un sistem procesual care-
i conferă judecătorului un rol activ . În trecut, în special în secolele anterioare, judecătorului i
se conferea un rol pasiv . Doar legislaţiile moderne au instituit în sarcina judecătorului obligaţii
de natură a-i conferi un rol activ . Trecerea de la un sistem social-economic centralizat la o
societate liberă şi democratică nu poate determina o abdicare de la principiul rolului activ al
judecătorului . Dimpotrivă, consolidarea statului de drept impune o sporire a obligaţiilor şi
răspunderii judecătorilor.

Principiul rolului activ al judecătorului prezintă următoarele aspecte principale:

- obligaţia judecătorului de a pune în vedere parţilor drepturile şi obligaţiile ce le revin în

calitatea lor de părţi in proces şi de a stărui, în toate fazele procesuale, pentru soluţionarea
amiabilă a procesului [art. 129 alin. (2) C.proc.civ.];

- obligaţia instanţei de a ordona, din ofi ciu, probele pe care le considera necesare şi de a pune
în dezbaterea părţilor orice împrejurări de fapt sau de drept care ar putea conduce la dezlegarea
cauzei, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau întâmpinare [art. 129 alin. (4) C.proc.civ.];

- dreptul judecătorului de a solicita părţilor explicaţii, oral sau în scris, cu privire la situaţia de
fapt şi la motivarea în drept pe care ele o invocă în susţinerea pretenţiilor sau apărărilor;

- obligaţia instanţei de a ordona, din ofi ciu, dovezile pe care le consideră necesare pentru
soluţionarea cauzei, chiar dacă părţile se împotrivesc [art. 129 alin. (5) C.proc.civ.];
39
- dreptul instanţei de a prelungi termenele prevăzute de lege pentru îndeplinirea unor acte de
procedură (art. 103 C.proc.civ.);

- dreptul instanţei de apel de a încuviinţa refacerea sau completarea probelor administrate la

prima instanţă şi de a dispune administrarea altor dovezi, în condiţiile art. 292, dacă le
consideră necesare pentru soluţionarea cauzei [art. 295 alin. (2) C.proc.civ.].

Principiul rolului activ implică şi preocuparea judecătorului pentru soluţionarea rapidă a

procesului civil. O atare obligaţie nu este prevăzută în mod expres în actualul Cod de
procedură civilă, dar existenţa acesteia decurge din chiar scopul activităţii judiciare, acela de
restabilire grabnică a drepturilor subiective contestate.

Recent, Legea de revizuire a Constituţiei a impus consacrarea dreptului părţilor la solu

ţionarea cauzelor într-un termen rezonabil.

Într-adevăr, potrivit art. 21 alin. (3) din Consti tuţie, astfel cum aceasta a fost revizuită,
„Părţile au dreptul la un proces echitabil şi la solu ţionarea cauzelor într-un termen rezonabil”.
Legea fundamentală nu distinge între procesul civil sau penal, ceea ce înseamnă că celeritatea
trebuie să fi e un atribut fundamental al oricărei proceduri judiciare şi un drept cetăţenesc de
cea mai mare importanţă pentru des tinul unei justiţii democratice .

Una din carenţele importante ale justiţiei, inclusiv a justiţiei moderne, constă în înce
tineala cu care se soluţionează cauzele civile. Iată de ce în prezent un număr tot mai mare de
legislaţii procesuale consacră în mod expres obligaţia de soluţionare rapidă a litigiilor civile.
Considerăm că o dispoziţie similară şi de principiu ar trebui consacrată şi în viitorul nostru Cod
de procedură civilă. Apreciem deopotrivă că o mai bună celeritate s-ar putea realiza şi prin
instituirea unor termene în care trebuie soluţionate, în principiu, diferite categorii de cauze
civile.

Principiul rolului activ al judecătorului se realizează în tot cursul judecăţii, de la

promovarea cererii de chemare în judecată şi până la desăvârşirea executării silite.

Rolul activ al judecătorului nu trebuie să conducă la diminuarea iniţiativei părţilor în

procesul civil. Dimpotrivă, rolul activ trebuie să se armonizeze cu iniţiativa părţilor în scopul
stabilirii adevărului. De altfel, uneori, judecătorul nici nu are posibilitatea de a cunoaşte
anumite împrejurări, în mod nemijlocit, pentru a dispune măsuri corespunzătoare. Pe de altă
parte, rolul activ al judecătorului se afl ă într-o conexiune logică şi necesară cu principiul
adevărului. Acesta din urmă ar fi greu de realizat, iar uneori chiar imposibil, dacă legea nu i-ar
conferi judecătorului un rol activ.

6. Principiul egalităţii părţilor în faţa justiţiei

40
 Un principiu esenţial, ca cel al egalităţii, nu poate lipsi dintr-o legislaţie democratică.
Legiuitorul i-a conferit acestui principiu un caracter constituţional.

Potrivit art. 16 alin. (1) din Constituţia României: „Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a
autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări”. Textul constituţional se referă la
egalitatea cetăţenilor în raport cu legislaţia statului, dar şi în raporturile lor cu autorităţile
publice.

Egalitatea în faţa justiţiei constituie doar o latură a principiului constituţional men-

ţionat.

Principiul egalităţii se înfăţişează ca o regulă esenţială pentru toate societăţile moderne

şi democratice. Asigurarea egalităţii, sub toate aspectele sale, reprezintă o obligaţie de maximă
importanţă a statelor şi decurge din Declaraţia universală a drepturilor omului1), din celelalte
tratate şi pacte referitoare la drepturile omului2). Astfel, potrivit art. 1 din Declaraţia univer sală
a drepturilor omului: „Toate fi inţele umane se nasc libere şi egale în demnitate şi drep turi”.
De asemenea, art. 10 din acelaşi document internaţional precizează că: „Orice persoană are
dreptul, în deplină egalitate, ca litigiul său să fi e examinat în mod echitabil şi în mod pu blic
de un tribunal independent şi imparţial”. Acordând o importanţă particulară principiului
enunţat, Adunarea Generală O.N.U. a adoptat Rezoluţia nr. 34/169 privitoare la Codul de
conduită a persoanelor responsabile în aplicarea legii. Deşi Rezoluţia vizează în special
activitatea organelor abilitate să aplice legea în cauzele penale este incon testabil că un
asemenea cod are conotaţii semnifi cative şi în materie civilă. Chiar primele texte ale Codului
menţionat prezintă interes pentru a fi reproduse în acest context. Potrivit art. 1 din cod:
„Persoanele responsabile cu aplicarea legii trebuie să-şi îndeplinească în permanenţă obligaţia
de a impune legea pentru a servi colectivitatea şi a proteja toate persoa nele împotriva actelor
ilegale, în conformitate cu înaltul grad de responsabilitate pe care-l reclamă profesiunea lor”.
De asemenea, art. 2 din acelaşi cod dispune că: „În îndeplinirea îndatoririlor lor, responsabilii
cu aplicarea legii trebuie să respecte şi să protejeze demnitatea umană, precum şi să apere şi să
protejeze drepturile fundamentale ale tuturor persoanelor”. Am evocat succint aceste texte ale
codului menţionat anterior, întrucât importanţa lor depăşeşte, în mod incontestabil, principiul
legalităţii având puternice reverberaţii şi cu privire la celelalte principii de bază ale actului de
justiţie. Egalitatea părţilor în faţa legii şi a autorităţilor judiciare implică respectarea
următoarelor cerinţe:

a) Judecarea proceselor pentru toţi cetăţenii trebuie să se realizeze de aceleaşi organe şi potrivit
aceloraşi reguli procedurale. Existenţa unor organe speciale de jurisdicţie nu exclude egalitatea
părţilor, întrucât aceste „instanţe” soluţionează toate litigiile date în competenţa lor fără nicio

41
discriminare faţă de persoanele implicate în proces. Nici existenţa unor reguli pro cedurale
speciale nu transgresează principiul egalităţii părţilor în faţa respectivelor autorităţi.

b)Aceleaşi drepturi procesuale trebuie acordate tuturor părţilor, fără nicio deosebire. Legislaţia
procesuală în vigoare nu instituie restricţii sau privilegii pentru unele persoane. Această idee
este consacrată în mod expres şi în Legea de organizare judiciară. Potrivit art. 7 alin. (2) din
Legea nr. 304/2004: „Justiţia se realizează în mod egal pentru toţi, fără deose bire de rasă,
naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, orientare sexuală, opinie, apar tenenţă politică,
avere, origine ori condiţie socială sau de orice alte criterii discrimi natorii”.

Sub acest aspect trebuie subliniat şi faptul că legiuitorul a inserat în art. 16 alin. (2) din
Constituţie şi o regulă cu caracter general, anume aceea că: „Nimeni nu este mai presus de
lege”. Ideea este inutilă pentru a fi însă subliniată, mai ales la nivel constituţional, ea fi ind cu
totul subînţeleasă într-un stat de drept.

c) Instanţa de judecată are obligaţia de a asigura un echilibru în situaţia procesuală a păr

ţilor. În acest sens, instanţei îi revine îndatorirea de a încunoştinţa părţile asupra terme nelor de
judecată, de a comunica actele de procedură, de a lămuri părţile asupra drepturilor lor .

7. Principiul desfăşurării procedurii judiciare în limba română

România este astfel cum se proclamă în primul articol al Constituţiei un stat naţional
unitar şi indivizibil. Majoritatea populaţiei ţării este de origine română. De aceea, este fi resc ca
Legea fundamentală a ţării să consacre principiul potrivit căruia: „Procedura judiciară se
desfăşoară în limba română”. Acest principiu este reluat în termeni identici în art. 14 alin. (1)
din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară.

Un important număr de legislaţii nu consacră în mod expres principiul folosirii limbii

ofi ciale a statului în cadrul procedurii judiciare. Aceasta deoarece un asemenea principiu este
subînţeles şi de necontestat atât din punct de vedere teoretic, cât şi practic.

Totuşi facem precizarea că în unele legislaţii se prevede în mod expres obligativitatea

folosirii limbii ofi ciale a statului respectiv .

În concordanţă cu dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Constituţia României, care garantează
persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale dreptul la „exprimarea identităţii lor etnice,
culturale, lingvistice şi religioase”, precum şi cu principiul egalităţii tuturor cetăţenilor, art. 128
alin. (2) şi (4) din legea fundamentală instituie şi două importante excepţii.

Prima excepţie priveşte persoanele aparţinând minorităţilor naţionale. Potrivit art. 128
alin. (2) din Constituţie, astfel cum acest text a fost introdus prin Legea de revizuire din anul

42
2003: „Cetăţenii români aparţinând minorităţilor naţionale au dreptul să se exprime în limba
maternă în faţa instanţelor de judecată, în condiţiile legii organice”. Textul citat consacră,
aşadar, dreptul persoanelor menţionate de a se exprima în limba lor maternă. Aceasta înseamnă
că toate actele de procedură se vor materializa în înscrisuri redactate în limba ofi cială a
statului, adică în limba română. Pe de altă parte, este de observat că modalităţile şi limitele în
cadrul cărora poate fi exercitat acest drept vor fi stabilite printr-o lege organică. Totuşi, Legea
fundamentală jalonează, în art. 128 alin. (3), şi limitele generale de exercitare a dreptului
menţionat şi de care legiuitorul organic va trebui să ţină seama. Într-adevăr, potrivit acestui
text: „Modalităţile de exercitare a dreptului prevăzut la alin. (2), inclusiv prin folo sirea de
interpreţi sau traduceri, se vor stabili astfel încât să nu împiedice buna administrare a justiţiei şi
să nu implice cheltuieli suplimentare pentru cei interesaţi”.

A doua excepţie vizează cetăţenii străini şi apatrizii. Potrivit art. 128 alin. (4) din Consti
tuţie: „Cetăţenii străini şi persoanele care nu înţeleg sau nu vorbesc limba română au dreptul de
a lua cunoştinţă de toate actele şi lucrările dosarului, de a vorbi în instanţă şi de a pune
concluzii, prin interpret; în procesele penale acest drept este asigurat în mod gratuit”.

Consacrarea celor două excepţii, într-o formulă diferită, a fost necesară, căci astfel cum
s-a remarcat, „cetăţenii români aparţinând minorităţilor naţionale nu pot avea acelaşi regim cu
cel al străinilor şi apatrizilor”.

Normele constituţionale reproduse mai sus au prilejuit vii controverse până la

redactarea lor în forma actuală. Aceste dispoziţii sunt însă în concordanţă cu cele mai înalte
standarde internaţionale în materie.

Într-adevăr, în ţara noastră „limba ofi cială este limba română” (art. 13 din Constituţie),
soluţie firească în orice stat naţional . De aceea, legiuitorul prezumă că limba ofi cială este
cunoscută de toţi cetăţenii patriei. Folosirea limbii materne de către minorităţile naţionale
reprezintă o importantă înlesnire pentru persoanele în cauză.

Nerespectarea principiului desfăşurării procedurii judiciare în limba română atrage după

sine nulitatea hotărârii pronunţate în cauză. Aceeaşi sancţiune intervine şi în cazul nesocotirii
dispoziţiilor art. 128 alin. (3) şi (4) din Constituţie privitoare la posibilitatea folosirii limbii
materne şi a recursului la un interpret în condiţiile determinate de acest text.

8. Principiul publicităţii

Principiul publicităţii dezbaterilor are şi el o valoare constituţională. Potrivit art. 127

din Constituţie: „Şedinţele de judecată sunt publice, afară de cazurile prevăzute de lege”.
Textul citat este reprodus şi în art. 12 din Legea privind organizarea judiciară. De asemenea

43
art. 121 C.proc.civ. dispune că: „Şedinţele vor fi publice, afară de cazurile când legea dispune
altfel”.

O justiţie imparţială implică desfăşurarea şedinţelor de judecată în prezenţa părţilor şi în

condiţii care să garanteze posibilitatea publicului de a asista la dezbateri. Secretul dezbaterilor
ar fi contrar spiritului unei justiţii democratice.

Publicitatea dezbaterilor prezintă două forme: publicitatea pentru părţi şi publicitatea

pentru public.

Majoritatea legislaţiilor moderne asigură părţilor dreptul de a participa per so nal sau
prin reprezentanţi la desfăşurarea procedurii judiciare. Aceasta repre zintă tocmai publicitatea
pentru părţi. Potrivit acestui principiu părţile pot participa la efectuarea tuturor actelor de
procedură şi pot lua cunoştinţă de toate înscrisurile sau dovezile de la dosar. De la principiul
publicităţii pentru părţi legea noastră procesuală face o singură excepţie. În acest sens, art. 122
C.proc.civ. prevede posibilitatea îndepărtării din sala de şedinţă a părţii care prin comportarea
sa tulbură mersul dezbaterilor. Cu toate acestea, pentru a asigura dreptul la apărare art. 123
C.proc.civ. dispune că şi într-o atare împrejurare, înainte de închiderea dez baterilor, partea
îndepărtată din sală va fi rechemată şi, sub pedeapsa nulităţii, „i se vor pune în vedere toate
faptele esenţiale petrecute în lipsa sa, precum şi declaraţiile celor ascultaţi”.

Publicitatea pentru public constă în dreptul fi ecărei persoane străine de proces de a

asista la dezbateri. În realizarea publicităţii un rol important revine şi difuzării conţinutului
unor hotărâri judecătoreşti prin mass-media. Motivarea hotărârilor judecătoreşti reprezintă un
element destinat a asigura publicitatea pentru un cerc larg de persoane. Opinia publică îşi poate
forma astfel o imagine despre modul de realizare a justiţiei. Totuşi publicitatea nu tre buie să
afecteze dreptul persoanei la o viaţă intimă, familială şi privată1). De aceea, instanţele de
judecată trebuie să manifeste diligenţa necesară pentru ocrotirea acestui drept consti tuţional
[art. 26 alin. (1) din Constituţie].

De la principiul publicităţii pentru public, Codul de procedură civilă instituie şi unele

excepţii. Astfel, potrivit art. 121 C.proc.civ., instanţa poate dispune din ofi ciu sau la cererea
uneia dintre părţi, ca judecata să se facă în şedinţă secretă în ipoteza în care „dezbaterea
publică ar putea vătăma ordinea sau moralitatea publică sau pe părţi”. Legea dispune însă, că şi
într-o atare împrejurare hotărârea se va pronunţa în şedinţă publică. În acest fel cetăţenii pot lua
cunoştinţă de soluţia pronunţată în cauza respectivă.

Publicitatea dezbaterilor reprezintă unul din pilonii de bază ai procedurii judiciare.

Tocmai datorită acestui fapt publicitatea este consacrată şi în unele documente interna-ţionale.

44
În acest sens, art. 10 din Declaraţia universală a drepturilor omului precizează că: „orice
persoană are dreptul în deplină egalitate de a fi audiată în mod echitabil şi public de către un
tribunal independent şi imparţial care va hotărî fi e asupra drepturilor şi obligaţiilor sale, fi e
asupra temeiniciei oricărei acuzări în materie penală îndreptată împotriva sa”. Din simpla
reproducere a textului rezultă că Declaraţia universală a drepturilor omului are în vedere
incidenţa publicităţii atât în materie civilă, cât şi penală.

Un text mult mai cuprinzător în această materie îl întâlnim în art. 6 din Convenţia
europeană a drepturilor omului. România a ratifi cat acest important document european şi,
prin urmare, convenţia este obligatorie şi pentru ţara noastră. De aceea reproducem în
continuare prevederile art. 6 pct. 1 din Convenţia europeană a drepturilor omului: „Orice
persoană are dreptul să-i fi e examinată cauza sa în mod echitabil, public şi într-un termen
rezonabil, de către un tribunal indepen dent şi imparţial, stabilit prin lege, care va decide asupra
drepturilor şi obligaţiilor sale civile sau asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală
îndreptată împotriva ei. Hotărârea trebuie să fi e pronunţată în public, dar accesul în sala de
şedinţă poate fi interzis presei sau publicului în timpul întregului sau unei părţi din proces în
interesul moralităţii, ordinii publice sau al securităţii naţionale într-o societate democratică,
când interesele minorilor sau protecţia vieţii private a părţilor la proces o cer sau în măsura
considerată strict necesară de către tribunal, când datorită unor împrejurări speciale publicitatea
ar fi de natură să aducă atingere intereselor justiţiei”. Şi acest text vizează realizarea
principiului publicităţii atât în materie civilă, cât şi în materie penală.

Convenţia europeană a drepturilor omului vizează, în textul citat anterior, ambele

aspecte ale publicităţii, respectiv atât publicitatea pentru părţi, cât şi publicitatea pentru public.
De asemenea, excepţiile de la publicitate acoperă ambele laturi ale acesteia. Tot din acest punct
de vedere mai remarcăm că excepţiile consacrate în art. 6 din Convenţie au un caracter mai
general în raport cu cele din dreptul intern. Observăm sub acest aspect că publicitatea poate fi
restrânsă şi în cazul unor „împrejurări speciale” de natură a aduce atingere „intereselor
justiţiei”.

Asupra acestor împrejurări tribunalul are posibilitatea de a aprecia în concret în funcţie

de toate circumstanţele cauzei. O dispoziţie asemănătoare întâlnim şi în art. 14 pct. 1 din Pactul
internaţional cu privire la drepturile civile şi politice. Viitorul Cod de procedură civilă va trebui
să ţină seama şi de conţinutul normelor consacrate în Convenţia europeană a drepturilor omului
şi în Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice.

9. Principiul oralităţii

Principiul oralităţii este consacrat în art. 127 C.proc.civ., text potrivit căruia: „Pricinile
45
se dezbat verbal, dacă legea nu dispune altfel”. Oralitatea reprezintă un element caracteristic al
procedurii judiciare moderne. În evoluţia sa istorică procedura judiciară a cunoscut atât o
dezvoltare a oralităţii, cât şi a procedurii scrise. Evoluţiile din secolul trecut au înclinat balanţa
în favoarea unui sistem mixt, care îmbină elemente ale oralităţii cu unele elemente ale
procedurii scrise. În prezent şi în unele ţări din America Latină se caută soluţii pentru atenuarea
rigorilor procedurii scrise.

Principiul oralităţii domină numai faza dezbaterilor judiciare. Pe de altă parte, nici în
faza dezbaterilor judiciare nu sunt excluse unele elemente ale procedurii scrise. Oralitatea
implică dreptul părţilor de a-şi susţine verbal pretenţiile, de a da explicaţii, de a discuta
materialul probatoriu administrat în cauză, de a invoca neregularitatea actelor de procedură, de
a pune concluzii cu privire la toate împrejurările de fapt sau de drept ale litigiului. Toate aceste
elemente se pot dezvolta de părţi prin viu grai.

Principiul oralităţii nu exclude, aşa cum am arătat, întocmirea unor acte de procedură în
formă scrisă. Mai mult, unele acte de procedură se întocmesc în mod obligatoriu în formă
scrisă. Aşa este cazul cererii de chemare în judecată, încheierii de şedinţă, cererii de inter
venţie etc. Precizăm că unele acte ale instanţei nici nu pot fi concepute în lipsa formei scrise:
minuta, hotărârea judecătorească etc. Pe de altă parte, există şi situaţii în care forma scrisă nu
este necesară în privinţa exercitării unor drepturi de către părţi, dar este întotdeauna posibilă
(depunerea de concluzii scrise etc.).

În consecinţă, dacă privim procesul civil în integralitatea sa constatăm că procedura

noastră judiciară are un caracter mixt. Dacă ne raportăm însă la faza iniţială a procesului vom
constata o anumită preponderenţă a formei scrise, concretizată în cererea de chemare în
judecată, întâmpinare şi în acţiunea reconvenţională. Sistemul mixt este cel mai avantajos şi efi
cient, fapt pentru care el constituie o cucerire a dreptului modern.

Oralitatea contribuie şi la realizarea altor principii procesuale, între care există o

indisolubilă legătură, cum ar fi publicitatea, contradictorialitatea, principiul adevărului şi
principiul dreptului la apărare.

Nerespectarea principiului oralităţii atrage nulitatea hotărârii judecătoreşti.

10. Principiul contradictorialităţii

Contradictorialitatea constă în posibilitatea conferită de lege părţilor de a discuta şi

combate orice element de fapt sau de drept al procesului civil. Acest principiu domină întreaga
activitate de soluţionare a litigiului. Exigenţa fundamentală a contradictorialităţiii impune
cerinţa ca nicio măsură să nu fi e ordonată de instanţă înainte ca aceasta să fi e pusă în discuţia

46
contradictorie a părţilor.

Instanţa trebuie să asigure părţilor posibilitatea de a-şi susţine şi argumenta cererile, de

a invoca probe, de a combate dovezile solicitate de adversar, de a ridica şi combate excepţiile
de procedură.

În alţi termeni, nicio măsură nu poate fi dispusă de instanţă fără a le acorda părţilor
dreptul de a se apăra. De aici decurge şi existenţa unei legături indisolubile între principiul
contradictorialităţii şi principiul dreptului la apărare.

Pentru ca părţile să aibă posibilitatea efectivă de a discuta în contradictoriu toate ele-

men tele cauzei ele trebuie să fi e încunoştinţate în timp util despre existenţa şi obiectul
litigiului, despre locul şi data soluţionării acestuia. Această cerinţă elementară se realizează
prin cita rea părţilor.

Contradictorialitatea contribuie în practică şi la realizarea altor principii procesuale.

Astfel, ea oferă optime posibilităţi pentru afl area adevărului şi reprezintă în acelaşi timp o
garanţie a realizării dreptului la apărare şi a egalităţii părţilor în faţa autorităţii judecătoreşti.
Tocmai de aceea se consideră că instanţele judecătoreşti au ca una din cele mai importante
îndatoriri şi aceea de a conferi părţilor posibilitatea de a discuta în contradictoriu toate
elementele de fapt şi de drept ale cauzei. Nerespectarea principiului contradictorialităţii atrage
nulitatea hotărârii pronunţate.

11. Principiul dreptului la apărare

Principiul dreptului la apărare are o valoare constituţională, iar necesitatea promovării

sale în practică decurge şi din declaraţiile şi pactele adoptate de state în materia drepturilor
fundamentale ale omului. De aceea, art. 24 alin. (1) din Constituţie dispune că: „Dreptul la
apărare este garantat”. Soluţii asemănătoare sunt prevăzute şi în alte legi fundamentale.

Dreptul la apărare prezintă două accepţiuni: una materială şi alta formală. Care sunt
semnificaţiile unei atari diviziuni?

Prin drept la apărare în sens material se desemnează ansamblul prerogativelor

recunoscute de lege părţilor în scopul susţinerii intereselor lor. În această perspectivă dreptul la
apărare include în conţinutul său posibilitatea părţilor de a lua cunoştinţă de toate actele de la
dosar, de a formula cereri, de a solicita probe, de a invoca excepţii de procedură, de a exercita
căile legale de atac, de a recuza pe judecători etc. Drep tul la apărare în sens material se
realizează şi prin modul de organizare a sistemului judiciar, inclusiv a structurii controlului
hotărârilor judecătoreşti netemeinice sau nelegale.

47
 În sens formal prin drept la apărare se desemnează posibilitatea recunoscută de lege
părţilor litigante de a-şi angaja un apărător care să le asigure o apărare califi cată. La această
accepţiune se referă atât Constituţia cât şi Legea pentru organizarea judecătorească.

Potrivit art. 24 alin. (2) din Constituţie: „În tot cursul procesului, părţile au dreptul să fi
e asistate de un avocat, ales sau numit din ofi ciu”. Legea de organizare judecătorească conţine,
în această materie, o redactare detaliată. Potrivit art. 15 din Legea nr. 304/2004: „În tot cursul
procesului, părţile au dreptul să fi e reprezentate sau, după caz, asistate de un apărător, ales sau
numit din ofi ciu, potrivi legii”. Prin urmare, textul citat se referă atât la instituţia asistării, cât
şi la cea a reprezentării părţilor.

În sistemul procesual civil român părţile nu au obligaţia de a-şi angaja un apărător; ele
sunt libere să aprecieze cum pot fi mai bine apărate interesele lor legitime. Chiar şi această
libertate de a decide asupra modului de realizare a apărării reprezintă o exigenţă a acestui
principiu. Desigur că există şi legislaţii procesuale care impun, în anumite condiţii, angajarea
unui avocat. Noi apreciem că, în stadiul dezvoltării social-economice din ţara noastră, o atare
opţiune ar putea fi eronată. Ni s-ar putea reproşa că promovăm o soluţie conservatoare. Este
însă o soluţie care ţine seama şi de alte principii esenţiale, cum este gratuitatea justiţiei şi
principiul disponibilităţii. În perspectiva unui viitor Cod de procedură civilă s-ar putea
examina, în opinia noastră, obligativitatea apărării prin avocat în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie şi eventual în faţa curţilor de apel.

O garanţie importantă a dreptului la apărare o constituie şi asistenţa judiciară gratuită.

Potrivit art. 74-75 C.proc.civ., partea lipsită de mijloace materiale poate benefi cia de ser viciile
gratuite ale unui avocat. Legea nr. 51/1995 determină condiţiile în care barourile de avocaţi
sunt obligate să asigure asistenţă judiciară. Barourile sunt obligate să organizeze servicii de
asistenţă judiciară la sediul tuturor instanţelor de judecată din raza teritorială în care sunt
constituite.

Cheltuielile pentru care partea a beneficiat de scutiri sau reduceri prin încuviinţarea
asistenţei judiciare vor fi puse în sarcina celeilalte părţi, dacă aceasta a căzut în pretenţiile sale
[art. 81 alin. (1) C.proc.civ.]. Dispozitivul hotărârii cuprinzând obligaţia de plată constituie titlu
executoriu [art. 81 alin. (3) C.proc.civ.].

Legislaţia noastră procesuală consacră şi alte dispoziţii de natură a garanta realizarea

efectivă a dreptului de apărare. Menţionăm în acest sens, dreptul părţilor de a solicita amânarea
judecăţii pentru lipsă de apărare (art. 156 C.proc.civ.), dreptul părţilor de a depune concluzii
scrise, obligaţia instanţei de a acorda cuvântul părţilor etc.

48
 Principiul dreptului la apărare depăşeşte interesul părţilor, întrucât respectarea acestuia
contribuie şi la descoperirea adevărului în procesul civil. Astfel se explică şi interesul
consacrării principiului dreptului la apărare în diferite documente internaţionale. Este avută în
vedere, în asemenea documente, în special o componentă esenţială a apărării drepturilor
fundamentale ale omului.

12. Principiul disponibilităţii

Disponibilitatea constituie un principiu specifi c procesului civil. Prin intermediul

disponibilităţii procesul civil se particularizează de procesul penal, acesta din urmă fi ind
guvernat de principiul ofi cialităţii.

Prin disponibilitate se înţelege posibilitatea conferită de lege părţilor de a sesiza

autorităţile judiciare, de a dispune de obiectul litigiului şi de mijloacele de apărare. În literatura
noastră de specialitate s-a subliniat că disponibilitatea poate fi materială sau procesuală.
Disponibilitatea materială conferă părţilor posibilitatea de a dispune de obiectul litigiului, iar
cea procesuală de mijloacele procedurale de apărare.

Judecătorul nu poate soluţiona un litigiu decât în baza cererii părţii interesate şi numai
în limitele sesizării. Reclamantul este cel care determină întinderea obiectului judecăţii şi per
soa na sau persoanele cu care se confruntă în instanţă. În acest cadru trebuie să se desfăşoare
activitatea judiciară în materie civilă. Totuşi, în literatura juridică dăinuie încă o accentuată
controversă asupra rolului judecătorului şi al părţilor în conducerea procesului. O armo nizare
între iniţiativa părţilor şi rolul activ al judecătorului este însă necesară într-un sistem judiciar
efi cient.

Principiul disponibilităţii cuprinde în conţinutul său următoarele prerogative mai

importante: dreptul părţii interesate de a promova sau nu acţiunea; dreptul reclamantului de a
determina limitele acţiunii; dreptul reclamantului de a renunţa la acţiune sau la dreptul
subiectiv; dreptul pârâtului de a achiesa la pretenţiile formulate de reclamant; dreptul ambelor
părţi de a pune capăt procesului printr-o tranzacţie; dreptul părţilor de a exercita căile legale de
atac; dreptul de a achiesa la hotărârea pronunţată; dreptul părţii câştigătoare de a solicita
executarea silită a hotărârii.

Principiul disponibilităţii nu are în dreptul modern un caracter absolut. Într-o legislaţie

democratică iniţiativa părţilor trebuie armonizată cu rolul activ al judecătorului. Alteori
iniţiativa de a acţiona este acordată de lege şi altor autorităţi statale. Astfel, de pildă, Ministerul
Public are legitimare procesuală activă în cazurile prevăzute de art. 45 C. proc. civ. Tot astfel,
autoritatea tutelară are posibilitatea de a introduce o acţiu ne pentru decăderea unei persoane

49
din drepturile părinteşti (art. 109 C.fam.). De asemenea, Legea nr. 554/2004 a contenciosului
administrativ conferă legitimare procesuală activă Ministerului Public, Avocatului Poporului,
Prefectului, Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici şi oricărui subiect de drept public (art.
1 din lege).

Disponibilitatea procesuală se realizează însă sub controlul instanţelor judecătoreşti.

Rolul activ al judecătorului implică şi obligaţia de a stabili dacă „actele procesuale de
dispoziţie ale părţilor nu s-au făcut în vederea realizării unor scopuri ilicite, dacă părţile au
capacitatea de dispoziţie, precum şi dacă consimţământul a fost dat în mod legal”. Prin urmare,
instanţele judecătoreşti nu pot da curs acelor acte de dispoziţie prin care se urmăresc scopuri
ilicite. Asemenea acte vor fi lovite de nulitate absolută.

13. Principiul nemijlocirii

Nemijlocirea constă în obligaţia instanţei de a cerceta în mod direct întreg materialul

probatoriu. Aceasta implică cu necesitate folosirea unor dovezi primare (din primă sursă). De
aceea, în practica judiciară, s-a decis că instanţa nu are dreptul de a lua în considerare
declaraţiile de martori administrate într-o altă cauză, ci trebuie să procedeze ea însăşi la
audierea lor.

Uneori sursele de informare directă sunt puţine sau lipsesc cu desăvârşire. Instanţa nu
va putea însă respinge acţiunea pe lipsă de probe primare, ci trebuie să soluţioneze cauza
informându-se din surse mijlocite cum ar fi : prezumţiile, copii de pe înscrisuri etc.

Datorită unor asemenea situaţii, de natură obiectivă, principiul nemijlocirii nu se poate

realiza integral. Legea însăşi admite unele excepţii de la principiul nemijlocirii. O primă excep
ţie se referă la administrarea probelor prin comisie rogatorie. Într-o asemenea situaţie pro bele
sunt percepute direct, nemijlocit, dar de către o altă instanţă decât cea care solu ţionează
litigiul. O a doua excepţie consacrată în Codul de procedură civilă vizează asigu rarea
dovezilor.

Fără a intra în dezvoltări particulare menţionăm şi existenţa altor excepţii asemănătoare,

cum sunt cele ce se produc în cazul declinării de competenţă, al perimării şi al strămutării
procesului civil şi mai recent in cadrul procedurii de administrare a probelor de către avocaţi.

Principiul nemijlocirii prezintă o importanţă practică deosebită şi el se înfăţişează ca o

garanţie a descoperirii adevărului în activitatea judiciară. De aceea, instanţele de judecată
trebuie să manifeste o atenţie constantă pentru folosirea unor dovezi din primă sursă.

14. Principiul continuităţii

50
 Principiul continuităţii implică, astfel cum o sugerează şi denumirea lui, soluţionarea
întregului proces într-o singură şedinţă de judecată. Continuitatea contribuie la corecta solu
ţionare a litigiilor civile prin faptul că judecătorii pot reţine cu multă uşurinţă şi în întreaga lor
complexitate toate aspectele relevante ale cauzei.

Pe de altă parte, continuitatea este de natură să contribuie la soluţionarea rapidă a litigii

lor deduse judecăţii. Or, soluţionarea rapidă a litigiilor nu prezintă doar o semnifi caţie proce
suală: celeritatea vizează în ultimă instanţă restabilirea grabnică a dreptului subiectiv încălcat
sau contestat. Promovarea principiului continuităţii în activitatea instanţelor se răsfrânge po
zitiv asupra efi cienţei actului de justiţie. De aceea, socotim că, în perspectiva elaborării
viitorului Cod de procedură civilă, ar trebui adoptate şi unele soluţii de natură a consolida
principiul analizat. În acest sens socotim că stabilirea unor termene de soluţionare a anumitor
categorii de litigii ar fi binevenită.

Realizarea integrală a principiului continuităţii ar implica respectarea cumulativă a

următoarelor condiţii: unicitatea completului de judecată, adică soluţionarea întregului proces
de către aceiaşi judecători; continuitatea şedinţei de judecată, adică soluţionarea cauzei într-o
singură şedinţă. Din motive obiective, determinate şi de realizarea altor principii (adevărului,
dreptului la apărare etc.), principiul continuităţii nu se realizează integral în sistemul nostru
procesual. În prezent, legea noastră procesuală circumstanţiază principiul enunţat la cerinţa ca
hotărârea judecătorească să se pronunţe de către acei judecători care au alcătuit completul de
judecată cu prilejul dezbaterii cauzei în fond . Nerespectarea acestei condiţii atrage nulitatea
absolută a hotărârii pronunţate (art. 304 pct. 2 C.proc.civ.).

VII. Bibliografie complementară pentru aprofundare :

Ioan Leş, Tratat de drept procesual civil, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2008 .
Timpul necesar studiului: 3 h sau 30 min. / zi

Întrebări recapitulative :
1.Definiţi principiile fundamentale ale dreptului procesual civil .
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________

51
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
_____________________________________________
2.Care sunt izvoarele principiilor fundamentale ale dreptului procesual civil ?
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
_____________________________________________
3.Care sunt garanţiile independenţei judecătorilor ?
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
_____________________________________________
4. Care este semnificaţia principiului legalităţii în cadrul procedurii judiciare ?
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
52
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
_____________________________________________
5. Care este rolul Consiliului Superior al Magistraturii în asigurarea independenţei
judecătorilor ?
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
_____________________________________________
Teste grilă de autoevaluare :
1. Inamovibilitatea judecătorilor este :
a. neexercitarea de ingerinţe exterioare asupra judecătorilor .

b. acel beneficiu al legii care le conferă judecătorilor stabilitate în funcţie .

c.obligaţia judecătorului de a nu favoriza vreuna din părţi .
2. Principiul adevărului implică cerinţa :
a. ca toate împrejurările de fapt ale cauzei să fie stabilite de către instanţă în deplină
concordanţă cu realitatea.
b. ca toate dispoziţiile legale adecvate sa fie luate în considerare .
c. ca părţile să fie prezente în instanţă .
3. Obligaţia judecătorului de a pune în vedere parţilor drepturile şi obligaţiile ce le revin este o
cerinţă care derivă :
a. din principiul legalităţii .
b. din principiul continuităţii .
c. din principiul rolului activ .
4. Regula potrivit căreia judecarea proceselor pentru toţi cetăţenii trebuie să se realizeze de
aceleaşi organe şi potrivit aceloraşi reguli procedurale derivă din :

53
b. Principiul egalităţii .
c. Principiul continuităţii .
d. Principiul suveranităţii .
5. Persoanele aparţinând minorităţilor naţionale :
a. trebuie să se exprime în limba română în faţa instanţelor de judecată .
b. au dreptul să se exprime în limba maternă în faţa instanţelor de judecată .
c. trebuie să îşi angajeze un avocat .
Răspunsurile corecte se găsesc la sfârşitul manualului !

Teste grilă de evaluare :

1. Obligaţia instanţei de a ordona, din oficiu, probele pe care le considera necesare şi de a pune
în dezbaterea părţilor orice împrejurări de fapt sau de drept care ar putea conduce la dezlegarea
cauze este o consecinţă a principiului :
a. Legalităţii .
b. Contradictorialităţii .
c. Rolului activ .
2. Posibilitatea îndepărtării din sala de şedinţă a părţii care prin comportarea sa tulbură mersul
dezbaterilor este :
a. O cerinţă a principiului independenţei .
b. O excepţie de la principiul publicităţii .
c. O cerinţă a principiului legalităţii .
3. În sistemul procesual civil român părţile :
a. Nu au obligaţia de a-şi angaja un apărător .
b. Sunt obligate să îşi angajeze apărător .
c. Sunt obligate să îşi angajeze apărător în faţa instanţelor superioare .
4. Principiul continuităţii semnifică, în sistemul nostru procesual actual :
a. Soluţionarea cauzei într-o singură şedinţă .
b. Soluţionarea întregului proces de către aceiaşi judecători .
c. Cerinţa ca hotărârea judecătorească să se pronunţe de către acei judecători care au alcătuit
completul de judecată cu prilejul dezbaterii cauzei în fond.
5. Dreptul la apărare semnifică :
a. Ansamblul prerogativelor recunoscute de lege părţilor în scopul susţinerii intereselor lor.
b. Posibilitatea recunoscută de lege părţilor litigante de a-şi angaja un apărător .
c. Posibilitatea de a beneficia de reduceri şi scutiri de taxe judiciare .
TEMĂ PENTRU ACASĂ: care este relaţia dintre independenţa judecătorilor, imparţialitate şi

inamovibilitate ?
54
Tema IV. Participanţii la procesul civil. Instanţa. Părţile. Terţele
persoane.Intervenţia. Chemarea în judecată a altor persoane.Chemarea în garanţie.
Arătarea titularului dreptului. Reprezentarea judiciară. Participarea procurorului .

I. Obiectivele specifice ale temei – prezentarea participanţilor la activitatea judiciară ;

identificarea diferenţelor specifice dintre participanţi care exercită prerogative similare (părţi,
terţi, procuror, reprezentant) ; prezentarea condiţiilor ori modalităţilor de constituire şi a
prerogativelor procesuale ale unor categorii de participanţi .
II. Competenţe specifice dobândite de student : însuşirea cunoştinţelor referitoare la
componenta subiectivă a procesului ; fixarea poziţiei, prerogativelor şi condiţiilor în care
persoanele şi autorităţile judiciare participă la procesul civil ; însuşirea diferenţelor specifice
dintre diferite categorii de participanţi la procedură .
III. Cuvinte cheie – jurisdicţie, justiţie, proces civil, participanţi la procesul civil, instanţă,
părţi, terţe persoane, intervenţie, chemarea în judecată a altor persoane, chemarea în
garanţie, arătarea titularului dreptului, reprezentarea judiciară, participarea procurorului în
procesul civil .
IV. Structura modulului de studiu : 1.Instanţa de judecată. 2.Părţile. 2.1. Condiţiile necesare
pentru ca o persoană sa poată avea calitatea de parte în procesul civil . 3. Participarea
procurorului în procesul civil. 4. Participarea terţelor persoane în procesul civil. 4.1. Intervenţia .
4.1.1. Intervenţia în interes propriu . 4.1.2. Intervenţia în interesul uneia dintre părţi . 4.2.
Chemarea în judecată a altor persoane. 4.3. Chemarea în garanţie . 5.Reprezentarea .
V. Rezumat – tema analizează problematica participanţilor la activitatea judiciară – instanţa de
judecată, părţile (condiţiile pentru ca o persoană să fie parte în proces, drepturi şi obligaţii
procesuale, etc), terţii (formele de participare a terţilor la activitatea de judecată – intervenţia
principală şi cea accesorie, chemarea în judecată a altor persoane, chemarea în garanţie,
arătarea titularului dreptului), procurorul, reprezentanţii judiciari .

Conţinutul temei : 1.Instanţa de judecată. În orice stat de drept instanţele judecătoreşti sunt
organizate într-un sistem propriu. Totalitatea instanţelor judecătoreşti dintr-un stat alcătuiesc
autoritatea judecătorească. Autoritatea judecătorească îşi desfăşoară activitatea pe baza unor
principii democratice menite a contribui la înfăptuirea unei justiţii imparţiale, precum
autonomia autorităţii judecătoreşti, garantată prin independenţa şi inamovibilitatea judecătorilor
.
Structura instanţelor judecătoreşti . Potrivit actualei legi privitoare la organizarea judiciară (art.
2), justiţia se realizează prin următoarele instanţe judecătoreşti: Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,
55
Curţi de apel, tribunale, tribunale specializate, tribunale militare, judecătorii.
2.Părţile. Codul de procedură civilă foloseşte adeseori noţiunile de „parte”, „reclamant” şi
„pârât”, fără a le preciza conţinutul.
Persoana care solicită protecţia instanţei pentru apărarea unui drept sau interes legitim
poartă denumirea de reclamant. Persoana chemată să răspundă pentru pretinsa încălcare a
dreptului se numeşte pârât.
2.1. Condiţiile necesare pentru ca o persoană sa poată avea calitatea de parte în procesul
civil . În procesul civil poate fi parte doar persoana capabilă de a avea drepturi şi obligaţii
procesuale, adică numai persoana care se bucură de capacitate procesuală de folosinţă.
Capacitatea procesuală de folosinţă este un aspect al capacităţii civile, un reflex pe plan
procesual al capacităţii de folosinţă. Decretul nr. 31/1954, în art. 5 alin. (2), defineşte capacitatea
de folosinţă ca fiind aptitudinea unei persoane „...de a avea drepturi şi obligaţii”. Iar o atare
capacitate este recunoscută în mod nediscriminatoriu tuturor persoanelor fizice. Ea este o
însuşire esenţială şi inerentă persoanei fizice, fapt pentru care se dobândeşte o dată cu naşterea
şi încetează la moartea acesteia sau la data morţii stabilită printr-o hotărâre judecătorească
irevocabilă. În privinţa persoanelor juridice capacitatea de folosinţă este determinată de
finalitatea pentru care au fost autorizate să fiinţeze. Capacitatea procesuală de folosinţă este însă
în toate cazurile mai redusă decât cea civilă, ea fiind circumstanţiată numai la drepturile şi
obligaţiile procesuale ale unei persoane.
A doua condiţie pentru a fi parte în procesul civil este aceea a calităţii procesuale.
Problema esenţială privitoare la calitatea procesuală este aceea a determinării conţinutului şi
semnificaţiei acestui concept. Determinarea calităţii procesuale este denumită în ştiinţa dreptului
procesual civil legitimare procesuală (legitimatio ad causam).
Legitimarea procesuală implică determinarea persoanelor fizice sau juridice care au
îndreptăţirea de a participa la activitatea judiciară. Cu privire la o atare determinare în literatura de
specialitate nu există un punct de vedere unitar.
După o parte a doctrinei calitatea procesuală se analizează în cerinţa existenţei unei
identităţi între persoana reclamantului şi persoana celui care este titularul dreptului subiectiv
dedus în justiţie, precum şi în condiţia unei identităţi între persoana pârâtului şi persoana celui
obligat în raportul de drept substanţial. Într-o atare concepţie, pe care nu o putem împărtăşi, deşi
are de partea sa autori de prestigiu, îndreptăţirea de a fi parte în proces ar aparţine numai
titularilor drepturilor şi obligaţiilor ce formează obiectul raportului de drept material.
În opinia noastră, calitatea procesuală presupune justificarea dreptului sau a obligaţiei
unei persoane de a participa - ca parte - în procesul civil. În acest sens, sugestiv remarca şi
cunoscutul procedurist D. Radu că: prin noţiunea de calitate juridică procesuală urmează să

56
înţelegem „atât îndreptăţirea unei anumite persoane de a reclama în justiţie, cât şi obligaţia unei
alte persoane de a răspunde faţă de pretenţiile ridicate împotriva sa”. Dintr-o asemenea definiţie,
conformă realităţilor procesuale, rezultă că legitimarea procesuală poate fi activă şi pasivă.
Justificarea calităţii procesuale active nu presupune cu necesitate existenţa unui drept
subiectiv sau altfel spus a unui raport juridic de drept material. În mod similar, justificarea
calităţii procesuale pasive nu presupune existenţa unei obligaţii incluse în conţinutul unui
raport de drept material.
În consecinţă, putem afirma că legitimarea procesuală nu se raportează, cu necesitate, la
raportul juridic dedus în judecată, ci la dreptul de a reclama în justiţie şi la obligaţia de a
răspunde faţă de pretenţiile formulate prin actul de învestire al instanţei.
Legislaţiile moderne nu mai condiţionează primirea cererii de chemare în judecată de
existenţa dreptului subiectiv. Existenţa dreptului subiectiv nu poate fi altceva decât o condiţie
de admitere în fond a acţiunii.
Justificarea legitimării procesuale prin acele împrejurări de fapt obişnuite pe care
reclamantul le expune în cererea de chemare în judecată şi prin care pretinde nesocotirea unui
drept sau interes poartă denumirea de legitimare procesuală ordinară.
Observăm însă că legea acordă şi legitimare procesuală extraordinară activă unor
autorităţi publice. Aşa este cazul procurorului care potrivit art. 45 C. proc. civ. poate promova
o acţiune civilă în vederea apărării unor valori sociale. Asupra acestei problematici vom reveni,
desigur, şi în paginile care urmează. De asemenea art. 17 din Legea nr. 273/2004 privind regimul
juridic al adopţiei (M. Of. nr. 557 din 23 iunie 2004) conferă legitimare procesuală activă şi
minorului care a împlinit vârsta de 10 ani. Cazuri de legitimare procesuală sunt stabilite şi în
Legea nr. 554/2004. Acest act normativ recunoaşte legitimarea procesuală activă şi procurorului,
Avocatului Poporului, prefectului şi Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor publici. În al doilea
rând, remarcăm şi stabilirea în legislaţia noastră a unor cazuri de legitimare procesuală
extraordinară pasivă. Aşa este, de pildă, cazul răspunderii pentru altul reglementată în art.
1000 alin. (2)-(4) C. civ.; prin aceste dispoziţii legale se derogă practic de la principiul
răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie; textul instituie răspunderea părinţilor pentru
faptele copiilor lor minori, a institutorilor şi meşteşugarilor pentru faptele ilicite ale elevilor
respectiv ucenicilor aflaţi sub paza lor, precum şi răspunderea comitenţilor pentru faptele
prepuşilor lor.
Legitimarea procesuală extraordinară, atât activă, cât şi pasivă, reprezintă o situaţie
procesuală de excepţie, în sensul că ea este acordată cel mai adesea în vederea ocrotirii unor
interese sociale deosebite.
În literatura de specialitate se face referire adeseori şi la posibilitatea transmiterii calităţii

57
procesuale în cursul activităţii judiciare. Această posibilitate este reală şi ea decurge din
facultatea părţilor de a dispune de drepturile lor. Într-adevăr, părţile pot dobândi sau transmite
drepturi chiar în cursul procesului şi tocmai în legătură cu pretenţiile deduse judecăţii. În
asemenea împrejurări, persoana care dobândeşte drepturi sau care şi-a asumat obligaţii în legătură
cu pretenţiile deduse judecăţii va deveni parte în procesul civil. Ea va avea o poziţie procesuală
corespunzătoare situaţiei nou create, respectiv va dobândi, după caz, legitimare procesuală activă
sau pasivă. Transmisiunea calităţii procesuale poate avea loc în temeiul legii sau în baza
acordului de voinţă al părţilor.
Transmisiunea legală a calităţii procesuale, active sau pasive, poate avea loc în cazul
succesiunii şi al reorganizării persoanelor juridice. Astfel, moştenitorii care acceptă
moştenirea preiau toate drepturile şi obligaţiile procesuale ale autorului lor, inclusiv calitatea de
reclamant sau pârât, după cum defunctul avea în proces legitimare procesuală activă sau pasivă.
Acest lucru se produce, cel mai adesea, în acţiunile cu caracter patrimonial. Calitatea
procesuală nu poate fi transmisă, în principiu, în acţiunile cu caracter strict personal. Prin
excepţie de la această regulă unele acţiuni pot fi continuate de moştenitori, dacă acestea au fost
promovate de autorul lor în timpul vieţii. Aşa este cazul acţiunilor în tăgada paternităţii, cele în
stabilirea filiaţiei, precum şi al acţiunilor privind revocarea donaţiilor pentru ingratitudine.
Posibilitatea transmiterii calităţii procesuale este prevăzută de lege şi în cazul reorganizării
persoanelor juridice. În asemenea împrejurări drepturile şi obligaţiile persoanei juridice
reorganizate se preiau de persoana juridică care dobândeşte bunurile. Această transmitere se
realizează şi în privinţa drepturilor şi obligaţiilor procesuale. O atare transmitere nu poate avea
loc, în principiu, în cazul falimentului persoanei juridice.
Transmiterea convenţională a calităţii procesuale poate interveni în următoarele cazuri:
- cesiunea de creanţă, care conferă cesionarului calitate procesuală activă, faţă de
debitorul cedat;
- preluarea datoriilor, care atribuie celui către care s-au transmis calitate procesuală
pasivă;
- vânzarea bunului litigios, care conferă cumpărătorului, după caz, legitimare procesuală
activă sau pasivă.
Din punct de vedere al dreptului substanţial, transmiterea drepturilor sau obligaţiilor
poate avea un caracter universal, cu titlu universal ori cu titlu particular. Aceste considerente
prezintă importanţă şi pe plan procesual. Astfel, beneficiarul unei transmisiuni universale poate
deveni parte în orice proces al autorului său, în timp ce beneficiarul unei transmisiuni cu titlu
particular poate deveni parte doar în procesul care se referă la obiectul respectiv. Precizăm că, în
unele legislaţii procesuale, transmiterea calităţii procesuale pe cale convenţională este
condiţionată de acordul părţii adverse. Persoana care dobândeşte calitate procesuală ca urmare a
58
transmiterii acesteia, în condiţiile arătate mai sus, va prelua procedura în starea în care aceasta
s-a aflat în momentul introducerii sale în proces. Prin urmare, activitatea procesuală urmează să
se continue în contradictoriu cu noul titular al drepturilor sau obligaţiilor. Actele procedurale
îndeplinite anterior vor fi opozabile părţii introduse în proces ca urmare a transmiterii calităţii
procesuale.
Lipsa calităţii procesuale constituie o excepţie de fond care poate fi invocată în tot
cursul procesului civil. Acţiunea va fi respinsă ca fiind făcută de către o persoană lipsită de
calitate.
Activitatea judiciară nu poate fi iniţiată şi întreţinută fără justificarea unui interes din
partea persoanei care solicită instanţei de judecată soluţionarea unei cereri.
Interesul reprezintă o condiţie de ordin subiectiv care se analizează atât în persoana
celui care acţionează în justiţie, cât şi în persoana adversarului acestuia. El nu reprezintă altceva
decât folosul practic material sau moral pe care-l urmăreşte cel care promovează acţiunea.
Dacă justificarea unui interes în cadrul procedurii judiciare este imperios necesară, atunci în
mod firesc acesta trebuie supus la anumite cerinţe, astfel că justificarea unui interes oarecare
devine insuficientă. Într-adevăr, interesul afirmat în justiţie trebuie să fie legitim, personal,
născut şi actual . Totuşi se poate întâmpla uneori ca interesul să fie actual fără ca dreptul să
aibă acest caracter. Este ceea ce se întâmplă în situaţiile pre văzute de art. 110 C.proc.civ.
3. Participarea procurorului în procesul civil. Ministerul Public constituie o instituţie
destinată a apăra interesele generale ale societăţii, precum şi drepturile şi libertăţile fundamentale
ale cetăţenilor.
În dreptul nostru, cadrul legal al participării procurorului în procesul civil este
determinat în art. 45 C. proc. civ. Acest text stabileşte atribuţiile procurorului în materie
civilă şi constituie în acelaşi timp temeiul determinării calităţii în care participă Ministerul
Public la activitatea judiciară.
Primul alineat al art. 45 C. proc. civ. acordă legitimare activă procurorului. Dreptul la
acţiune al procurorului se particularizează prin faptul că acesta nu are căderea de a face tranzacţii
sau de a renunţa la dreptul subiectiv dedus judecăţii, atare prerogative fiind recunoscute de lege
numai părţilor principale. Din dispoziţiile cuprinse în art. 45 C. proc. civ. se poate desprinde
concluzia că dreptul de a promova acţiunea civilă este limitat doar la situaţiile în care se
impune „apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor şi ale persoanelor puse sub
interdicţie, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege”.
O altă formă de participare a Ministerului Public în procesul civil vizează punerea de
concluzii. Această formă de participare a procurorului la activitatea judiciară este desemnată în
literatura de specialitate şi prin termenul de „intervenţie”.
59
 Dreptul procurorului de a exercita căile legale de atac este consacrat în mod expres în
art. 45 alin. (5) C. proc. civ., dar şi în art. 60 lit. f) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea
judiciară.
Dreptul procurorului de a participa la executarea silită este statornicit tot în art. 45 alin.
(5) C. proc. civ. Modul de redactare a acestui text ar putea conduce, astfel cum sa observat deja,
la opinii diferite. Într-adevăr, art. 45 se referă doar la posibilitatea de a cere, în condiţiile legii,
punerea în executare a hotărârii. De aici s-ar putea trage concluzia că procurorul poate solicita
doar declanşarea executării silite, dar nu poate participa la alte activităţi procesuale specifice
executării silite. O asemenea limitare nu rezultă din nici o dispoziţie a legii.
Considerăm că procurorul poate exercita şi contestaţia la executare pentru a solicita
instanţei competente să dispună măsuri concrete pentru respectarea legii în activitatea
execuţională. De asemenea, procurorul va putea pune concluzii cu prilejul dezbaterilor judiciare
declanşate prin formularea unor contestaţii la executare de părţile principale.
4. Participarea terţelor persoane în procesul civil . În mod obişnuit conceptul de terţe persoane
are în vedere situaţia unor persoane străine de un anumit raport juridic. De altfel, într-o primă
accepţiune, conceptul de terţe persoane desemnează chiar poziţia unor subiecte de drept până în
momentul introducerii lor în proces. Prin urmare, în sens restrâns, prin terţe persoane determinăm
acele subiecte de drept care sunt străine de procesul civil dintre reclamant şi pârât. Într-o altă
accepţiune, prin terţe per soa ne se desemnează însăşi participarea la activitatea judiciară a acelor
persoane care au in ter venit sau au fost introduse în proces după promovarea iniţială a actului de
sesizare. Pre ci zăm însă că din momentul introducerii terţilor în proces aceştia dobândesc
calitatea de părţi.
Condiţiile generale de admisibilitate a participării terţelor persoane în procesul civil. În
primul rând, şi în cazul participării terţelor persoane în procesul civil trebuie să fi e întrunite
condiţiile necesare pentru îndeplinirea oricărei activităţi judiciare: capacitate procesuală de
folosinţă, calitate procesuală şi afi rmarea unui interes. Aceste cerinţe au fost analizate în pa ginile
anterioare. Pentru exercitarea formelor de parti cipare a terţelor persoane în procesul civil este
necesară şi întrunirea condiţiei capacităţii procesuale de exerciţiu. Capacitatea procesuală de
exerciţiu va fi analizată însă în legătură cu exercitarea acţiunii civile.
Caracterul incident al tuturor formelor de participare a terţelor persoane în procesul civil
impune şi respectarea unor condiţii specifice :
- Existenţa unui proces civil în curs de judecată ;
- Existenţa unei legături de conexitate - Legătura de conexitate implică existenţa unei anumite
relaţii între cererea privind participarea terţilor şi cererea principală, de aşa natură încât
proteguirea unui interes al terţului sau al uneia din părţile principale nu s-ar putea realiza fără
soluţionarea conexă a cererilor respective.
60
- Interesul de a interveni - este necesară justifi carea interesului de a participa la procesul
declanşat între alte persoane .

Formele de participare a terţelor persoane în procesul civil .

Când iniţiativa participării la proces aparţine chiar terţului intervenţia are un caracter
voluntar; intervenţia voluntară mai este denumită uneori şi intervenţie activă, directă sau
propriu-zisă. Dacă participarea terţului în proces este determinată de iniţiativa uneia dintre
părţile principale intervenţia are un caracter forţat .

4.1. Intervenţia .
Intervenţia în interes propriu mai este denumită şi intervenţie principală sau agresivă, iar
intervenţia în interesul uneia dintre părţi mai poartă şi denumirea de intervenţie accesorie,
auxiliară, alăturată sau conservatoare.
Distincţia între cele două forme ale intervenţiei are în vedere, în principal, scopul diferit
urmărit de către intervenient. În cazul intervenţiei principale terţul urmăreşte valorificarea
unui drept propriu în confruntarea sa cu părţile principale sau numai cu una dintre ele. Spre a
ajunge la o atare finalitate terţul exercită practic o acţiune civilă distinctă. Situaţia este cu totul
diferită în cazul intervenţiei accesorii. De data aceasta terţul acţionează doar pentru a sprijini
apărarea uneia dintre părţile principale.
4.1.1. Intervenţia în interes propriu .
Art. 50 alin. (1) C.proc.civ. precizează „că cererea de intervenţie în interes propriu va fi
făcută în forma prevăzută pentru cererea de chemare în judecată”.
Intervenţia principală este una din formele de participare a terţilor în proces a cărei apli
cabilitate în practică este frecventă. Adesea, intervenţia principală este exercitată în cadrul unor
acţiuni imobiliare, în litigiile locative, precum şi în litigiile succesorale.
Intervenţia principală are o sferă restrânsă de aplicare în materia raporturilor privind starea
şi capacitatea persoanelor. Soluţia este pe deplin explicabilă, deoarece în acest domeniu
acţiunile au un caracter strict personal şi ca atare pot fi exercitate numai de titularul dreptului
subiectiv. Astfel, de pildă, intervenţia este inadmisibilă în acţiunile având ca obiect anularea sau
desfacerea căsătoriei4), în acţiunile pri vind punerea sub interdicţie, în acţiunile privitoare la
anularea adopţiei, precum şi în acţiunile privind tăgada paternităţii5).
Procedura intervenţiei principale. Potrivit art. 50 alin. (2) C.proc.civ. inter-venţia
principală „se poate face numai în faţa primei instanţe şi înainte de închiderea dezbaterilor”2).
Dispoziţia citată este menită să asigure principiul contradictorialităţii şi al dublului grad de
jurisdicţie.
Potrivit art. 50 alin. (3) C.proc.civ. cu acordul părţilor intervenţia principală se poate face
şi în instanţa de apel.
61
 Din punct de vedere procesual intervenţia principală se soluţionează în două faze:
admiterea în principiu şi soluţionarea cererii. Încuviinţarea în principiu se poate dispune de către
instanţa sesizată numai după „ascultarea părţilor şi a celui care intervine” (art. 52 C.proc.civ.).
Dezbaterile asupra admiterii în principiu sunt circumstanţiate la admisi bilitatea intervenţiei sub
aspectul condiţiilor de formă, a interesului de a interveni şi a legăturii de conexitate cu cererea
principală. Cu acest prilej instanţa nu are căderea de a examina temeinicia cererii de intervenţie.
Asupra încuviinţării în principiu instanţa se pronunţă printr-o încheiere ce nu poate fi
atacată decât odată cu fondul [art. 52 alin. (2) C.proc.civ.]. Încheierea de admitere în principiu a
intervenţiei are un caracter interlocutoriu, instanţa fi ind legată de o asemenea încheiere, având
prin urmare obligaţia de a proceda la soluţionarea în continuare a cererii1). Părţile împotriva
cărora se îndreaptă cererea de intervenţie principală au posibilitatea de a depune întâmpinare
[art. 52 alin. (3) C.proc.civ.]. Întâmpinarea va trebui să cuprindă şi în acest caz toate elementele
prevăzute de art. 115 C.proc.civ. De asemenea, apreciem, alături de alţi autori2), că părţile
principale pot formula şi o acţiune reconvenţională împotriva inter venţiei principale.
Codul de procedură civilă cuprinde şi dispoziţii importante privitoare la actele de
procedură ale intervenientului. Potrivit art. 53 C.proc.civ., intervenientul „va lua procedura în
starea în care se afl ă în momentul admiterii intervenţiei; actele de procedură următoare se vor
îndeplini şi faţă de cel care intervine”. Dispoziţia procedurală citată3) trebuie înţeleasă în sensul
că actele de procedură îndeplinite anterior admiterii în principiu nu se mai repetă şi faţă de
intervenient. Aceasta înseamnă că intervenientul nu va mai putea invoca excepţiile relative ivite
anterior admiterii în principiu a intervenţiei; în schimb, terţul intervenient va putea invoca în tot
cursul procedurii orice excepţii de ordine publică.
Intervenientul are şi posibilitatea de a propune administrarea unor dovezi cores -
punzătoare pentru a-şi proba pretenţiile afi rmate în justiţie. Acestui drept al inter-venientului nu
i s-ar putea opune în mod justifi cat, după părerea noastră, dispoziţiile
art. 53 C.proc.civ.1) Soluţia contrară este greu de admis. Într-adevăr, atât timp cât legea îi
recunoaşte terţului dreptul de a interveni în tot cursul primei instanţe, până la închiderea
dezbaterilor, trebuie să admitem că acesta are dreptul de a solicita probatorii adecvate în vederea
demonstrării pretenţiilor afi rmate. Pe de altă parte, este de observat că dovezile nu se
încadrează în cate goria actelor de procedură la care se referă art. 53 C.proc.civ.
Din momentul admiterii în principiu a intervenţiei, terţul devine parte în procesul civil. În
această calitate terţul intervenient va avea, în principiu, drepturile şi obligaţiile prevăzute de lege
pentru părţile principale. Terţul intervenient se bucură însă şi de o poziţie independentă faţă de
celelalte părţi, fapt pentru care este considerat ca un veritabil reclamant în procesul civil2).
Această independenţă procesuală se refl ectă şi în raport de unele acte de dispoziţie ale părţilor
principale. Totuşi, în practica judiciară, s-a decis uneori că în ipoteza renunţării recla mantului
62
la judecată sau la dreptul pretins o atare împrejurare se răsfrânge şi asupra inter venţiei
principale, chiar dacă aceasta a fost admisă în principiu3). În rezolvarea unor ase menea
incidente esenţial este doar momentul în care intervin actele de dispoziţie. Astfel, dacă aceste
acte intervin anterior admiterii în principiu a cererii de intervenţie în interes pro priu desistarea
reclamantului principal determină şi inadmisibilitatea soluţionării în conti nuare a intervenţiei.
Soluţia este pe deplin justifi cată, căci intervenţia principală reprezintă o veritabilă acţiune
civilă4).
Intervenţia principală se soluţionează odată cu acţiunea principală (art. 55 C.proc.civ.),
instanţa pronunţând o singură hotărâre asupra ambelor cereri. Dacă intervenţia principală
determină întârzierea judecăţii instanţa poate dispune disjungerea ei de cererea principală.
Măsura disjungerii celor două cereri trebuie să fi e luată, de către instanţă, cu multă precau ţiune
spre a nu lipsi de conţinut şi fi nalitate o instituţie creată de legiuitor în scopul solu ţionării
împreună a unor raporturi juridice conexe.
În procesul civil, intervenţia principală produce efecte importante. Unele dintre aceste
efecte sunt determinate de caracterul incident al acesteia, iar altele tocmai de caracterul său
principal. Caracterul incident al intervenţiei principale determină următoarele efecte mai
importante:
a)lărgirea cadrului procesual cu privire la părţi;
b)extinderea cadrului procesual cu privire la obiectul procesului, în sensul învestirii instanţei cu
o pretenţie proprie a terţului intervenient;
c)prorogarea legală a competenţei; prorogarea de competenţă nu poate opera însă împotriva
regulilor de ordine publică privitoare la atribuţiile instanţelor judecătoreşti5).
Caracterul intervenţiei principale de a constitui o veritabilă acţiune determină efecte
asemănătoare unei cereri de chemare în judecată.

4.1.2. Intervenţia în interesul uneia dintre părţi . Potrivit art. 49 alin. (3) C.proc.civ.,
intervenţia „este în interesul uneia din părţi când sprijină numai apărarea acesteia”. Din chiar
textul citat se desprinde concluzia că intervenţia accesorie este o cerere incidentă prin
intermediul căreia o terţă persoană, interesată în soluţionarea unui litigiu, intervine în procesul
civil pentru apărarea drepturilor uneia dintre părţile principale.
În literatura de specialitate, intervenţia accesorie este denumită şi intervenţie conser
vatoare sau auxiliară. Denumirea este sugestivă în a exprima principiul potrivit căruia terţul nu
reclamă un drept propriu în justiţie, respectiv o pretenţie distinctă de pretenţia părţii în favoarea
căreia a intervenit. Aceasta nu înseamnă totuşi că terţul se converteşte într-un simplu apărător al
părţii în favoarea căruia a intervenit1). Într-adevăr terţul are un interes propriu în participarea la
activitatea judiciară, întrucât prin intervenţia formulată poate evita o acţiune ulterioară împotriva
63
sa. Utilitatea şi importanţa intervenţiei accesorii rezidă tocmai în necesitatea apărării pe această
cale a unor interese proprii ale terţului. O mărturie a utilităţii instituţiei o constituie şi frecventa
sa folosire în practica judiciară, în cele mai varii materii .
Doctrina şi jurisprudenţa consideră în mod constant că intervenţia accesorie este
admisibilă în orice materie, întrucât nici o dispoziţie procedurală nu o limitează în mod expres.
De asemenea, se apreciază că intervenţia accesorie este admisibilă, în principiu, chiar şi în unele
litigii care se soluţionează potrivit unor norme procedurale speciale, cum este cazul litigiilor de
muncă.
Adesea, intervenţia accesorie este folosită în practică în cadrul acţiunilor reale imobiliare,
în litigiile locative, în litigiile succesorale şi chiar în cadrul unor litigii privitoare la sta bilirea
răspunderii civile delictuale. În schimb, această instituţie procesuală nu poate fi uti lizată, în
principiu, în litigiile privitoare la starea şi capacitatea persoanei.
Procedura intervenţiei accesorii. Intervenţia accesorie se înfăţişează, din punct de vedere
al formei, ca o simplă cerere, iar nu ca o acţiune de sine stătătoare1). De aceea, intervenţia
accesorie trebuie să îndeplinească condiţiile prevăzute de art. 82 C.proc. civ. Cere rea terţului va
trebui să cuprindă totuşi şi menţiuni privitoare la justifi carea interesului de a interveni şi să
indice partea în favoarea căreia s-a acţionat.
Intervenţia accesorie poate fi formulată în orice fază a procesului civil, chiar şi în faţa
instanţei de recurs (art. 51 C.proc.civ.). Soluţia legii se întemeiază tocmai pe caracterul
accesoriu al intervenţiei în interesul uneia dintre părţi.
După încuviinţarea în principiu a cererii de intervenţie instanţa va proceda la comunicarea
acesteia părţilor principale. Împotriva cererii de intervenţie accesorie partea interesată poate
depune întâmpinare. Apreciem că întâmpinarea poate fi depusă chiar de către partea în favoarea
căreia s-a promovat cererea de intervenţie. Acest lucru s-ar putea produce atunci când partea în
favoarea căreia s-a exercitat dreptul de intervenţie apreciază că o atare cale procedurală este
potrivnică intereselor sale.
Împotriva intervenţiei accesorii nu se poate formula însă o acţiune reconvenţională.
Această interpretare se întemeiază pe faptul că intervenţia accesorie nu constituie o acţiune
civilă propriu zisă, adică un mijloc procedural apt să conducă în mod nemijlocit la valo rifi
carea unor pretenţii proprii ale intervenientului.
Intervenţia accesorie se judecă o dată cu cererea principală. Instanţa nu are însă posi
bilitatea de a dispune disjungerea intervenţiei accesorii de cererea principală. Într-adevăr,
intervenţia accesorie nu ar putea forma obiectul unei judecăţii distincte. De altminteri, observăm
că art. 55 C.proc.civ. consacră în mod expres doar posibilitatea disjungerii inter venţiei
principale.
Asupra cererii de intervenţie accesorie instanţa trebuie să se pronunţe chiar în dispozitivul
64
hotărârii2). Această soluţie poate fi dedusă după părerea noastră chiar din dispoziţiile art. 55
C.proc.civ., text aplicabil şi intervenţiei accesorii şi potrivit căruia „intervenţia se ju decă o dată
cu cererea principală”. Or, sintagma folosită de legiuitor semnifi că cu necesitate şi o statuare, în
cuprinsul dispozitivului, asupra modului de soluţionare a cererii.
Modul de soluţionare a intervenţiei accesorii este infl uenţat în mod semnifi cativ de so
luţia ce urmează să fi e pronunţată în cadrul acţiunii principale. O atare realitate procesuală este
o expresie elocventă a raportului de dependenţă dintre o cerere accesorie şi una prin cipală.
Aşa fi ind, putem formula următoarele concluzii: respingerea acţiunii principale determină
şi respingerea intervenţiei făcute în favoarea reclamantului; admiterea acţiunii princi pale poate
determina şi admiterea intervenţiei făcute în favoarea reclamantului, cu condiţia evidentă a
îndeplinirii tuturor condiţiilor sale de admisibilitate; admiterea acţiunii principale conduce la
respingerea intervenţiei făcute în interesul pârâtului; respingerea acţiunii prin cipale poate
determina însă şi admiterea intervenţiei făcute în interesul pârâtului.
În cadrul procedurii de soluţionare a intervenţiei accesorii terţul are o poziţie procesuală
limitată. O atare limitare este impusă în mod expres de lege. Potrivit art. 54 C.proc.civ., in ter
venientul în interesul uneia dintre părţi „poate face orice act de procedură care nu este potrivnic
interesului părţii în folosul căreia intervine”. Textul menţionat consacră, aşadar, principiul
dependenţei procesuale a terţului faţă de partea în folosul căreia a intervenit.
Sintagma folosită de legiuitor ridică probleme de interpretare legate de conţinutul con-
ceptului de act potrivnic. În literatura de specialitate s-a acreditat opinia, pe care o împăr-tăşim,
potrivit căreia natura actelor procesuale potrivnice trebuie să fi e apreciată în mod obiectiv1). În
acest sens s-a subliniat că „interesul la care face referire textul este acela de a respinge
pretenţiile adversarului şi de a câştiga procesul”2). Într-adevăr, intervenientul poate să formuleze
orice cerere sau apărare care sprijină în mod obiectiv poziţia procesuală a părţii în favoarea
căreia s-a formulat intervenţia; el va putea invoca orice excepţii care sunt de natură să sprijine
apărarea părţii în favoarea căreia a intervenit.
Aşadar, principiul limitării activităţii procesuale a intervenientului nu trebuie înţeles într-o
manieră absolută. Terţul intervenient nu este un simplu „asistent” sau „apărător” al părţii în
favoarea căreia a intervenit. În niciun moment nu trebuie ignorat faptul că şi intervenţia
accesorie a fost reglementată de lege în vederea ocrotirii unor interese ale terţilor, interese ce se
pot afi rma şi realiza deopotrivă prin sprijinirea poziţiei procesuale a părţilor principale.
O situaţie particulară, respectiv o accentuare a limitării activităţii procesuale a
intervenientului, vizează exercitarea căii de atac a apelului şi recursului. Potrivit art. 56
C.proc.civ.: „Apelul sau recursul făcut de cel care intervine în interesul uneia din părţi se
socoteşte neavenit, dacă partea pentru care a intervenit nu a făcut ea însăşi apel sau recurs” .
Intervenţia accesorie produce efecte procesuale mai puţin energice decât intervenţia
65
principală. În primul rând, menţionăm că terţul dobândeşte calitatea de parte în proces, iar
hotărârea ce se va pronunţa îi va fi şi lui opozabilă. Prin urmare, terţul nu se va mai afl a la
adăpostul marelui principiu al relativităţii lucrului judecat. Intervenţia accesorie nu produce
unele din efectele pe care le determină intervenţia principală, cum ar fi întreruperea prescrip ţiei
dreptului la acţiune sau punerea în întârziere a debitorului.

4.2. Chemarea în judecată a altor persoane. Art. 57-59 C. proc. civ. reglementează instituţia
chemării în judecată a altor persoane. În considerarea acestor prevederi procedurale putem
defini chemarea în judecată a altor persoane ca acea formă de participare a terţilor la
activitatea judiciară care conferă părţilor principale, în scopul preîntâmpinării unui litigiu viitor,
posibilitatea de a solicita introducerea în proces a acelor persoane ce ar putea pretinde aceleaşi
drepturi ca şi reclamantul.
Astfel, de pildă, pârâtul chemat în judecată de unul dintre creditorii săi poate solicita
chemarea în judecată şi a celorlalţi creditori pentru ca în ipoteza în care se va stabili că
datorează suma pretinsă, prin acţiunea principală, să-şi exe cute obligaţia faţă de toţi creditorii.
Aceleaşi raţiuni subzistă şi în cazul unor acţiuni reale imobiliare, precum şi în cazul acţiunilor
pentru sistarea stării de indiviziune.
Din punct de vedere al formei, legea procesuală se limitează la precizarea potrivit căreia
cererea de chemare în judecată a altor persoane „va fi motivată şi se va comunica atât celui
chemat, cât şi părţii potrivnice” [art. 57 alin. (4) C.proc.civ.].
Apreciem că cererea de chemare în judecată a altor persoane trebuie să îndeplinească toate
condiţiile prevăzute de art. 112 C.proc.civ. pentru cererea de chemare în judecată.
Procedura . Cererea de chemare în judecată a altor persoane poate fi promovată numai în faţa
primei instanţe. Această soluţie legislativă se întemeiază pe necesitatea respectării principiului
celor două grade de juris dicţie. Reclamantul poate formula cererea de introducere a terţului în
proces până cel mai târziu la închiderea dezbaterilor în faţa primei instanţe, iar pârâtul o dată
cu întâmpi narea sau cel mai târziu la prima zi de înfăţişare. Nerespectarea termenelor
menţionate atrage sanc ţiunea judecării separate a cererilor, cu excepţia cazului în care părţile
consimt să se judece împreună (art. 135 C.proc.civ.).
După înregistrarea cererii instanţa va dispune comunicarea acesteia terţului şi părţii
potrivnice. Odată cu cererea vor fi comunicate terţului şi copii după cererea principală, după
întâmpinare şi după înscrisurile de la dosar.
Cererea de chemare în judecată a altor persoane se judecă o dată cu cererea principală.
Hotărârea ce se va pronunţa va trebui să cuprindă soluţii atât cu privire la cererea de chemare
în judecată a altor persoane, cât şi cu privire la acţiunea principală. Dacă cererea de chemare în
judecată a altor persoane determină întârzierea soluţionării litigiului instanţa va putea dispune
66
disjungerea ei de acţiunea principală1).
Introducerea unui terţ în proces în temeiul art. 57 C.proc.civ. determină efecte proce
suale importante. Un prim efect este acela al dobândirii de către terţ a calităţii de intervenient
în interes propriu.
Din momentul introducerii terţului în proces acesta va trebui să ia procedura în starea în
care ea se afl a în momentul intervenţiei.
Instituţia chemării în judecată a altor persoane produce, în anumite circumstanţe, şi un
efect specifi c. Potrivit art. 59 C.proc.civ. în ipoteza în care „pârâtul chemat în judecată pentru
o datorie bănească recunoaşte datoria şi declară că voieşte să o execute faţă de cel care îşi va
stabili judecătoreşte dreptul, el va fi scos din judecată dacă depune suma dato rată”. Prin
urmare, în prezenţa condiţiilor evocate de textul citat pârâtul urmează să fi e scos din cauză.
Scoaterea din cauză a pârâtului se dispune de către instanţă printr-o încheiere. Procesul va
continua numai între reclamant şi cel chemat în judecată în temeiul art. 57 C.proc.civ.
4.3. Chemarea în garanţie este reglementată în art. 60-63 C. proc. civ. Ea poate fi definită ca
acea formă de participare a terţilor la activitatea judiciară care conferă uneia din părţi
posibilitatea de a solicita introducerea în proces a acelor persoane care ar avea obligaţia de
garanţie sau de despăgubire în ipoteza în care partea respectivă ar pierde procesul.
Instituţia chemării în garanţie se întemeiază pe existenţa unei obligaţii de garanţie sau despă
gubire. Prin chemarea în garanţie se urmăreşte tocmai realizarea unei asemenea obliga ţii în cadrul
procesului în care cel garantat este ameninţat în dreptul său de către o altă per soană. În principiu,
obligaţia de garanţie revine tuturor acelora care transmit altora un drept subiectiv, dacă o atare
transmisiune se face cu titlu oneros .
Chemarea în garanţie trebuie să îndeplinească toate condiţiile unei cereri de chemare în judecată.
Aceasta deoarece chemarea în garanţie constituie, astfel cum se recunoaşte unanim în literatura de
specialitate o veritabilă acţiune civilă.
De cele mai multe ori, chemarea în garanţie este folosită în materie contractuală. Situaţia este
pe deplin explicabilă, întrucât obligaţia de despăgubire este cuprinsă de drept în contractele de
vânzare cumpărare. Obligaţia de garanţie este incidentă însă în cazul tuturor contractelor cu titlu
oneros. Prin urmare, în asemenea contracte, transmiţătorul unui bun poate fi introdus în procesul
dintre dobânditor şi un terţ care l-a acţionat în justiţie pe acesta din urmă în vederea apărării
intereselor dobânditorului şi pentru a evita în acest mod un proces ulterior între garant şi garantat.
În practica judiciară, chemarea în garanţie este folosită frecvent şi în cadrul acţiunilor în revendicare,
a litigiilor privitoare la sistarea stării de indiviziune, în litigiile locative şi chiar şi în litigiile având ca
obiect realizarea unei obligaţii de despăgubire. Aceasta înseamnă că ori de câte ori partea are la
dispoziţie o acţiune în regres împotriva unui terţ ea poate solicita introducerea acestuia în litigiu,
pe calea procesuală a chemării în garanţie, spre a fi despăgubită în ipoteza în care va cădea în
67
pretenţii. În societatea modernă amploarea raporturilor dintre comitenţi şi prepuşi constituie
adeseori temeiul unor asemenea cereri de chemare în garanţie.
Procedura . Cererea de chemare în garanţie trebuie formulată de reclamant „până la
închiderea dezbaterilor, înaintea primei instanţe” [art. 61 alin. (2) C.proc.civ.], iar de către pârât
odată cu întâmpinarea sau cel mai târziu la prima zi de înfăţişare, dacă întâmpinarea nu este
obligatorie [art. 61 alin. (1) C.proc.civ.]. Aceste termene sunt determinate de lege în considerarea
naturii chemării în garanţie, anume aceea de a constitui o veritabilă acţiune civilă. Dacă s-ar
permite formularea cererii de chemare în garanţie în faţa instanţei de control judiciar părţile ar fi
private de benefi ciul unui grad de jurisdicţie. Nedepunerea în termen a cererii de chemare în
garanţie conduce la judecarea separată a acesteia faţă de acţiunea principală, cu excepţia cazului în
care ambele părţi consimt să se soluţioneze împreună (art. 135 C.proc.civ.).

După depunerea cererii de chemare în garanţie, instanţa va dispune comunicarea acesteia

terţului (art. 62 C.proc.civ.); instanţa va statornici şi termenul în care întâmpinarea urmează să fi e
depusă. În mod evident întâmpinarea poate fi depusă de către terţul introdus în cauză. Acesta va
trebui să depună întâmpinarea până la prima zi de înfăţişare ulterioară introducerii sale în cauză.
Chematului în garanţie îi sunt aplicabile şi dispoziţiile art. 114 alin. (2) C.proc.civ., potrivit cărora
întâmpinarea se depune la dosar cu cel puţin 5 zile înaintea termenului de judecată.
Fiind o adevărată acţiune, cererii de chemare în garanţie îi sunt aplicabile şi dispoziţiile art.
112 C.proc.civ. Prin urmare cererea de chemare în garanţie trebuie să cuprindă elementele
prevăzute de lege pentru cererea principală. La cererea de chemare în garanţie se vor alătura atâtea
exemplare câţi pârâţi sunt plus un exemplar pentru instanţă. De asemenea, la cerere, se vor alătura
şi copii de pe înscrisurile de care înţelege să se servească cel garantat. Odată cu cererea de
chemare în garanţie, trebuie să se comunice terţului şi o copie după cererea de chemare în
judecată. La această soluţie se poate ajunge prin interpretarea art. 61 C.proc.civ., text care determină
aplicabilitatea dispoziţiilor art. 112 C.proc.civ. şi chemării în garanţie. De altfel, numai în aceste
condiţii terţul îşi poate exercita în mod plenar dreptul la apărare; în acest fel el poate cunoaşte
mijloacele de apărare şi pretenţiile invocate de partea adversă, având totodată posibilitatea de a
contribui la realizarea unei apărări comune şi efi ciente faţă de pretenţiile invocate.
Te r ţul introdus în cauză dobândeşte o poziţie procesuală independentă. O atare poziţie
procesuală este o consecinţa fi rească a considerării cererii de chemare în garanţie ca o veritabilă
acţiune civilă.
Un atribut special este recunoscut terţului în legătură cu posibilitatea atragerii altor persoane în
proces. Astfel, potrivit art. 60 alin. (2) C.proc.civ. cel chemat în garanţie poate, la rândul său, să
cheme în garanţie în aceleaşi condiţii o altă persoană. Acest text are, astfel cum s-a precizat deja
în literatura de specialitate2), semnifi caţia de a limita chemările în garanţie în lanţ, împrejurare ce

68
ar putea conduce la tergiversarea nejustifi cată a judecăţilor. Prin urmare, cel de al doilea chemat în
judecată îşi va putea valorifi ca dreptul său la garanţie sau despăgubire numai prin intermediul unei
acţiuni principale separate.
Cererea de chemare în garanţie se soluţionează odată cu cererea principală. Dacă chemarea în
garanţie determină întârzierea judecăţii, instanţa poate dispune disjungerea celor două cereri spre a fi
soluţionate în mod separat.
4.4. Arătarea titularului dreptului este reglementată în art. 64-66 C. proc. civ. Definiţia dată
de legiuitor instituţiei este cuprinzătoare. Ea are şi semnificaţia de a circumscrie domeniul de
aplicabilitate al acestei forme a intervenţiei forţate.
Importanţa instituţiei rezidă în posibilitatea indicării titularului dreptului în cadrul unei
acţiuni reale, şi în mod deosebit în posibilitatea scoaterii din cauză a pârâtului. Într-o asemenea
împrejurare, procesul va continua numai între reclamant şi cel arătat ca titular al dreptului. Legea
noastră procesuală nu impune însă pârâtului obligaţia de a indica pe adevăratul titular al
dreptului.
În afara condiţiilor comune tuturor formelor de participare a terţilor la activitatea judiciară,
cererea pentru arătarea titularului dreptului trebuie să întrunească şi unele cerinţe specifice.
Aceste cerinţe pot fi desprinse chiar din dispoziţiile art. 64 C. proc. civ. şi se referă la: formularea
cererii de pârâtul care deţine cu titlu precar un bun sau care exercită un drept asupra
lucrului respectiv; acţiunea principală să aibă ca obiect valorificarea unui drept real asupra
lucrului.
5. Noţiunea şi formele reprezentării . Reprezentarea constituie o instituţie cunoscută atât în
dreptul privat cât şi în dreptul procesual. În continuare vom evoca doar aspectele particulare ale
reprezentării în justiţie.
În dreptul modern, reprezentarea judiciară este o instituţie de mare interes atât pentru păr
ţile litigante, cât şi pentru opera de înfăptuire a justiţiei. Într-adevăr, părţile litigante, de cele
mai multe ori, nu posedă cunoştinţele juridice necesare pentru a înfrunta cu succes lupta
judiciară. Datorită acestui fapt, părţile litigante recurg adeseori la persoane califi cate, cu
pregătire juridică adecvată, pentru a le consilia în acţiunile lor şi a le reprezenta în faţa orga
nelor judiciare. O bună apărare în cadrul procesului civil contribuie într-o manieră hotărâtoare
şi la pronunţarea unei hotărâri legale şi temeinice. Reprezentarea în procesul civil poate fi
impusă uneori şi de starea sau situaţia juridică în care se afl ă unele persoane.
Prin reprezentare se desemnează situaţia în care o persoană numită reprezentant
îndeplineşte acte procedurale în numele şi în interesul altei persoane care este parte în procesul
civil. Reprezentarea judiciară constituie o formă particulară a reprezentării civile, fapt pentru
care această instituţie nu este considerată uneori ca având un caracter pur procedural2). Actele
procedurale îndeplinite de către reprezentant se răsfrâng întotdeauna asupra părţii principale,
69
adică asupra persoanei reprezentate.
Reprezentarea judiciară constituie o instituţie care se regăseşte în majoritatea legisla-ţiilor
procesuale. Ea contribuie la realizarea dreptului fundamental la apărare. Uneori însă, din dife
rite motive, părţile nu doresc să participe în mod nemijlocit la activitatea judiciară. În ase
menea împrejurări lipsa părţilor poate fi suplinită printr-un mandatar. Alteori, repre zentarea
este impusă de lege în scopul ocrotirii unor categorii de persoane.
Legislaţia noastră procesuală cunoaşte două forme principale ale reprezentării judiciare:
reprezentarea legală sau necesară şi reprezentarea convenţională sau voluntară. Re
prezentarea legală operează doar în cazurile anume determinate de lege. Reprezentarea volun
tară se produce în temeiul unui acord de voinţă al părţilor, adică în temeiul unui man dat.
Aşadar, reprezentarea voluntară implică cu necesitate un raport de natură contractuală între
reprezentant şi persoana reprezentată.

VII. Bibliografie complementară pentru aprofundare :

Ioan Leş, Tratat de drept procesual civil, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2008 .
Timpul necesar studiului: 3 h sau 30 min. / zi

Întrebări recapitulative :
1.În ce constă intervenţia principală ?
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
_____________________________________________
2.Determinaţi formele de participare a procurorului în procesul civil.
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
70
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
_____________________________________________
3.Precizaţi care sunt efectele particulare ale arătării titularului dreptului.
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
_____________________________________________
4.Până în ce fază procesuală se poate exercita intervenţia ?
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
_____________________________________________
5.Condiţiile pentru a fi parte în procesul civil.
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
71
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
_____________________________________________
Teste grilă de autoevaluare :
1. Reclamantul este :
a. Persoana care solicită protecţia instanţei pentru apărarea unui drept sau interes legitim .
b. Persoana chemată să răspundă pentru pretinsa încălcare a dreptului .
c.Un terţ care intervine în proces pentru a pretinde un drept propriu .
2. Pârâtul este :
a. Persoana care solicită protecţia instanţei pentru apărarea unui drept sau interes legitim .
b. Un terţ care ar putea pretinde aceleaşi drepturi ca şi reclamantul .
c. . Persoana chemată să răspundă pentru pretinsa încălcare a dreptului.
3. Capacitatea procesuală de folosinţă este :
a. aptitudinea unei persoane de a exercita nemijlocit drepturi şi obligaţii procesuale .
b. aptitudinea unei persoane de a avea drepturi şi obligaţii procesuale .
c. îndrituirea de a sta în proces .
4. Legitimarea procesuală este :
a. Verificarea actelor de identitate ale părţilor .
b. Capacitatea procesuală de folosinţă .
c. Justificarea îndreptăţirii de a participa la activitatea judiciară .
5. Interesul :
a. Reprezintă o condiţie de ordin subiectiv ce trebuie împlinită pentru ca o persoană să poată fi
parte în proces .
b. reprezintă folosul practic material sau moral pe care-l urmăreşte cel care promovează
acţiunea.
c. trebuie să fie legitim, personal, născut şi actual.
Răspunsurile corecte se găsesc la sfârşitul manualului !
Teste grilă de evaluare :
1. Intervenţia principală se poate introduce :
a. De regulă, şi în faţa instanţei de recurs .
b. De regulă, de către reclamant, până cel mai târziu la închiderea dezbaterilor în faţa primei
instanţe.
c. De regulă, numai în faţa primei instanţe şi înainte de închiderea dezbaterilor.
72
2. Intervenţia principală se soluţionează :
a. în două faze.
b. În totalitate prin hotărârea asupra fondului .
c. În totalitate prin încheiere .
3. Intervenţia în interesul uneia dintre părţi :
a. are caracterul unei apărări .
b. are caracterul unei acţiuni .
c. are caracterul unei cereri de chemare în judecată a altei persoane .
4. Intervenţia în interesul uneia dintre părţi se poate introduce :
a. chiar şi în faţa instanţei de recurs .
b. numai în faţa primei instanţe .
c. şi în faţa instanţei de apel .
5. Dacă partea pentru care a intervenit nu a făcut ea însăşi apel sau recurs, apelul sau recursul
făcut de cel care intervine în interesul uneia din părţi :
a. se socoteşte neavenit.
b. se perimă .
c. nu este primit spre înregistrare .
TEMĂ PENTRU ACASĂ: comparaţi intervenţia principală cu cea accesorie .

Tema V. Acţiunea civilă. Definiţie. Dreptul la acţiune. Elementele acţiunii.

Clasificarea acţiunilor civile. Asigurarea acţiunii .

I. Obiectivele specifice ale temei – prezentarea acţiunii civile – instrumentul procesual

destinat valorificării în justiţie a drepturilor şi intereselor părţilor şi a prerogativelor lor
procedurale .
II. Competenţe specifice dobândite de student : însuşirea datelor definitorii ale acţiunii civile
– pilon esenţial al procesului civil ; însuşirea unor reguli generale de aplicare practică a
instituţiei ; stăpânirea procedurilor de asigurare a eficienţei acţiunii .

III. Cuvinte cheie –acţiune civilă, acţiune în constatare/în realizare, măsuri asiguratorii .
IV. Structura modulului de studiu : : 1. Acţiunea civilă - noţiune . 2. Natura juridică a
acţiunii civile . 3. Elementele acţiunii civile . 4. Clasificarea acţiunilor civile . 5. Măsurile
asiguratorii .
V. Rezumat – tema analizează datele definitorii ale acţiunii civile, instrument care cuprinde în
73
conţinutul său totalitatea mijloacelor formale organizate de lege pentru apărarea drepturilor
subiective recunoscute de ordinea de drept ; sunt prezentate elementele acţiunii, diversele
categorii de acţiuni, posibilităţile de asigurare a acţiunii .

Conţinutul temei : 1. Acţiunea civilă - noţiune . Ori de câte ori un drept subiectiv este
contestat sau încălcat, titularul său poate recurge, prin intermediul acţiunii civile, la protecţia
judiciară organizată de stat. Acţiunea civilă cuprinde în conţinutul său totalitatea mijloacelor
formale organizate de lege pentru apărarea drepturilor subiective recunoscute de ordinea de
drept .

Mijloacele tehnico-juridice de protecţie judiciară se realizează în cadrul activităţii de

înfăptuire a justiţiei. De aceea, acţiunea civilă trebuie consi derată ca o instituţie centrală în
jurul căreia gravitează întreaga activitate procesuală a instanţei de judecată şi a părţilor.

2. Natura juridică a acţiunii civile . Problema supusă analizei este aceea a raportului dintre
acţiune, ca pre rogativă legală, şi dreptul subiectiv dedus în justiţie.

Dreptul la acţiune trebuie privit ca un drept complex de natură procesuală şi al cărui

conţinut este format dintr-o pluralitate de prerogative. Toate aceste prero gative se situează însă
în spaţiul de acţiune al dreptului procesual civil.

Acţiunea civilă include în con ţinutul său sesizarea instanţei, administrarea pro be lor,
apărările, excepţiile, căile de atac etc. Două din atributele dreptului la acţiune sunt însă
esenţiale în deter minarea naturii juridice a acţiunii civile: dreptul de a sesiza instanţa şi dreptul
la admiterea acţiunii.
Dreptul de a accede la justiţie reprezintă un aspect al dreptului general de petiţionare. Atunci
când acest drept este exercitat în faţa instanţelor judecătoreşti, el se converteşte în drept la acţiune.
De aceea s-a afi rmat pe drept cuvânt că acţiunea civilă nu diferă, în esenţa sa, de dreptul de
petiţionare în faţa autorităţii. Acesta este genul, celălalt este specia .
Dreptul de acţiune îşi are originea în dreptul general de petiţionare dar, o dată
declanşată activitatea unei autorităţi judiciare, acesta se converteşte într-un drept procesual
autonom2), care implică forme şi reguli particulare.
Acţiunea civilă se exercită independent de existenţa vreunui drept subiectiv sau, cum se
exprimă unii autori, chiar şi atunci când pretenţia care o însoţeşte a fost neîntemeiată .

Dreptul la sesizarea instanţei este un drept de natură publică. Aceasta deoarece acţiunea
are ca fi nalitate conservarea armoniei sociale, garantarea ordinii de drept şi respectarea
legalităţii; ea este un drept prin intermediul căruia individul pune în mişcare exerciţiul unei
74
funcţii publice spre a obţine protecţia intereselor sale.

Acţiunea civilă are un caracter complex, în sensul că include în conţinutul său o multi
tudine de prerogative. Totodată, acţiunea civilă se poate exercita în forme specifi ce şi după
pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti, respectiv prin exercitarea căilor legale de atac sau prin
iniţierea executării silite.

Pe de altă parte, apărarea constituie şi ea o modalitate de exercitare a acţiunii civile.

Este ideea exprimată în unanimitate în literatura de specialitate franceză şi este fundamentată în
mod evident pe dispoziţiile clare ale art. 30 alin. (2) C.proc.civ. Textul francez invocat pre
cizează că: „Pentru adversar, acţiunea este dreptul de a discuta temeinicia acestei pretenţii”.
Codul român de procedură civilă nu cuprinde o asemenea formulare. Dar este evident că în
dreptul modern apărarea nu poate fi separată de acţiune, căci şi ea reprezintă exerciţiul
aceluiaşi drept fundamental.

3. Elementele acţiunii civile . Subiectele acţiunii civile . Subiectele reprezintă un element

deosebit de important al acţiunii civile. Unul dintre acestea solicită protecţia judiciară, iar cel
de-al doilea este nevoit să se apere faţă de preten ţiile invocate împotriva sa. Aşadar, locul
central în proces le revine subiectelor acţiunii, adică părţilor principale: reclamantului şi
pârâtului. Dar, aşa cum am văzut deja, devin părţi în proces şi terţele persoane. Prin urmare şi
acestea pot deveni subiecte ale acţiunii civile. Un subiect al acţiunii poate deveni, în unele
situaţii, şi procurorul.

Obiectul acţiunii civile . În literatura noastră de specialitate s-a mai subliniat de aceiaşi autori
că „obiectul acţiunii este ceea ce se cere prin acţiune, pretenţia concretă a reclamantului,
precum: plata unei sume de bani, predarea unui bun, constatarea unui drept . Obiectul acţiunii
civile trebuie să îndeplinească anumite condiţii. El trebuie să fi e determinat, licit şi posibil.

Cauza acţiunii civile . Acest element este identifi cat cu temeiul juridic al acţiunii, iar de
către unii autori cu titlul pe care se bazează acţiunea. Iar în concepţia unei părţi a doctrinei
titlul se raportează nu doar la temeiul juridic al pretenţiei, ci şi la împrejurările de fapt care au
generat confl ictul dintre părţi .

4. Clasificarea acţiunilor civile . a) Clasifi carea acţiunilor civile după scopul procesual
urmărit . Aceasta este una dintre cele mai importante clasifi cări ale acţiunilor civile, iar
criteriul distinctiv îl reprezintă tocmai scopul procesual urmărit de către reclamant. Din acest
punct de vedere, tradiţional, doctrina distinge între acţiunile în realizarea dreptului, acţiunile
în constatare şi acţiunile constitutive sau în transformare de drepturi. Şi această clasifi
care are conotaţii procesuale, căci se raportează la scopul urmărit de reclamant prin acţiune.

75
Clasifi carea la care ne referim are temei chiar şi în dispoziţiile art. 111 C.proc.civ. Acţiunile
în realizare sunt acele acţiuni prin intermediul cărora reclamantul urmăreşte obligarea
adversarului la executarea unei obligaţii. De aceea, aceste acţiuni mai sunt denumite uneori şi
acţiuni în condamnare, de condamnare sau de adjudecare. Precizăm că majoritatea acţiunilor
civile fac parte din această categorie. Exemplifi cativ, menţionăm următoarele acţiuni care se
încadrează în această categorie: acţiunea în revendicare, acţiunea care are ca obiect plata unei
creanţe, acţiunea în evacuare, acţiunea pentru repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă
ilicită şi orice alte acţiuni bazate pe principiul răspunderii civile delictuale sau contractuale,
atunci când se urmăreşte re paraţiunea prejudiciului cauzat. Acţiunile în realizare se
caracterizează prin aceea că ele sunt susceptibile de a fi aduse la îndeplinire pe calea executării
silite.

Acţiunile în constatare sau în confirmare sunt acele acţiuni prin care se urmăreşte să se
constate existenţa sau inexistenţa unui drept (art. 111 C.proc.civ.) .

La rândul lor, acţiunile în constatare se subdivid în acţiuni în constatare pozitive şi acţiuni în

constatare negative. Prin intermediul acţiunilor în constatare pozitive se urmăreşte stabilirea
existenţei unui anumit raport juridic. Dimpotrivă, prin acţiunile în constatare negativă se
urmăreşte tocmai constatarea inexistenţei unui drept sau a unui anumit raport juridic .

În consecinţă, prin acţiunile în constatare nu se urmăreşte altceva decât recunoaşterea, prin

hotărâre judecătorească, a existenţei sau inexistenţei unui anumit raport juridic. Se includ în
această categorie acţiunea prin care reclamantul solicită să se constate nulitatea unei clauze
contractuale, acţiunea prin care se urmăreşte interpretarea unei convenţii, acţiu nea prin care
reclamantul solicită să se constate că este proprietar în indiviziune cu pârâtul asupra unor
bunuri .

Acţiunile în constatare se subdivid la rândul lor în acţiuni declaratorii, prin care se solicită
instanţei să stabilească dacă un anumit raport juridic există sau nu, acţiuni interogatorii, prin
care reclamantul cheamă în judecată o persoană care ar putea să-i conteste ulterior dreptul
pentru a se pronunţa asupra existenţei sau inexistenţei acestuia, instanţa urmând să ia act de
această declaraţie şi acţiuni provocatorii, prin care o persoană care ridică în public pretenţii cu
privire la dreptul unei alte persoane este invitată să-şi valorifi ce pretenţiile afi rmate.

O particularitate importantă a tuturor acţiunilor în constatare rezidă în caracterul lor

preventiv, în sensul că prin ele se preîntâmpină contestarea unui raport juridic. Dar cea mai
importantă trăsătură a acţiunilor în constatare, statornicită în mod expres de lege, este
caracterul lor subsidiar. Într-adevăr, potrivit art. 111 C.proc.civ. „Cererea nu poate fi primită
dacă partea poate cere realizarea dreptului”. Prin urmare, pentru a nu încărca activitatea
76
organelor judiciare cu două acţiuni: una în constatare şi una în realizarea dreptului, art. 111
C.proc.civ. le-a conferit acţiunilor în constatare un caracter limitat şi subsidiar. Această
realitate procedurală se reflectă şi în efectele hotărârilor pronunţate în materie. Într-adevăr,
tocmai datorită caracterului lor limitat, hotărârile pronunţate asupra acţiunilor în constatare nu
sunt susceptibile de a fi aduse la îndeplinire prin intermediul executării silite .

Ultima categorie de acţiuni la care trebuie să ne referim în acest context este aceea a acţiunilor
în constituire sau în transformare de drepturi. Ele se caracterizează prin aceea că în cadrul
lor se urmăreşte desfiinţarea unor raporturi juridice şi constituirea unor raporturi sau situaţii
juridice noi . Hotărârile pronunţate asupra acestor acţiuni se caracterizează prin aceea că ele au
un caracter constitutiv de drepturi. Aşadar, ele produc efecte juridice pentru viitor. Au acest
caracter, în general, acţiunile care privesc starea şi capacitatea per soanelor, ca de pildă:
acţiunea de divorţ, acţiunea privind punerea sub interdicţie, acţiunea privind declararea
dispariţiei sau a morţii unei persoane. Prin caracteristica enunţată, acţiu nile în constituire de
drepturi se deosebesc esenţial de celelalte categorii de acţiuni civile. De remarcat faptul că,
spre deosebire de hotărârile pronunţate în acţiunile în constituire de drepturi, cele pronunţate în
acţiunile în realizare sau în acţiunile în constatare au un caracter declarativ.

c) Clasifi carea acţiunilor civile după natura dreptului subiectiv afirmat în justiţie .
Clasificarea acţiunilor civile după natura drepturilor subiective deduse în justiţie este una dintre
cele mai importante diviziuni ale acţiunii civile. Ea îşi are originea încă în dreptul roman.
Majoritatea autorilor care s-au referit la clasifi carea acţiunilor civile nu ignoră această
importantă categorie. După acest criteriu acţiunile civile se clasifi că în acţiuni personale şi
acţiuni reale, iar unii autori recunosc şi o a treia categorie, anume aceea a acţiunilor mixte.

Acţiunile personale sunt acelea prin care se urmăreşte valorifi carea unui drept de creanţă. În
mod evident, aceasta reprezintă şi categoria cea mai vastă a acţiunilor civile. Împre jurarea
decurge din faptul că drepturile de creanţă sunt practic nelimitate, ele putând fi determinate de
orice convenţie legală a părţilor, dar şi de toate celelalte izvoare ale obli gaţiilor.

Acţiunile reale sunt acele acţiuni prin intermediul cărora persoana interesată îşi poate valorifi
ca un drept real. Categoria acţiunilor reale este limitată în mod natural de numărul limitat al
drepturilor reale. Datorită acestui fapt uneori se procedează şi la enumerarea acţiunilor reale.
Noi enunţăm cu titlu exemplificativ acţiunea în revendicare, acţiunea confesorie şi acţiunea
negatorie .

În doctrină se discută şi asupra existenţei acţiunilor mixte. Acţiunea mixtă este aceea al cărei
obiect poartă atât asupra unui drept real, cât şi asupra unui drept de creanţă.

77
d) Clasificarea acţiunilor civile după obiectul lor. După obiectul lor, acţiunile civile se
împart în acţiuni mobiliare şi acţiuni imobiliare. Clasificarea acţiunilor civile în mobiliare şi
imobiliare este determinată de tradiţionala împărţire a bunurilor după obiectul lor. Această
clasifi care are în vedere o parte a acţiunilor civile, respectiv acelea care au un obiect
patrimonial. În prima categorie – a acţiunilor mobiliare – se includ toate acţiunile privitoare la
bunurile mobile. Din acest punct de vedere nu prezintă importanţă dacă bunul are acest caracter
prin natura, destinaţia sa ori prin determinarea lui ca atare de lege.

Acţiunile imobiliare sunt acelea care au ca obiect bunuri imobile. Diviziunea acţiunilor în
mobiliare şi imobiliare nu are un caracter absolut, în sensul că uneori se poate realiza şi o
combinaţie între aceste două categorii de acţiuni. Într-adevăr, este posibil ca prin aceeaşi
acţiune să se urmărească apărarea unui drept atât asupra unui bun mobil, cât şi asupra unor
bunuri imobile.

Distincţia dintre acţiunile mobiliare şi cele imobiliare prezintă şi un interes practic concret.
Acest interes se vădeşte mai cu seamă sub aspectul determinării competenţei terito riale a
instanţei de judecată. Astfel, potrivit art. 5 C.proc.civ., acţiunile civile sunt de compe tenţa
instanţei de la domiciliul sau reşedinţa pârâtului, iar pentru acţiunile imobiliare le giuitorul a
determinat în art. 13 C.proc.civ. o competenţă teritorială excepţională, respectiv în favoarea
instanţei de la locul situării bunurilor imobile.

Criteriul distinctiv folosit mai sus poate fi combinat şi cu acela al naturii dreptului pretins a fi
ocrotit în justiţie. Din acest punct de vedere, se poate distinge între acţiunile reale mo biliare
şi acţiunile reale imobiliare. Primele au ca obiect ocrotirea dreptului de proprietate asupra
unui bun mobil, iar cele din urmă protecţia dreptului de proprietate cu privire la un imobil.

e) Clasifi carea acţiunilor civile imobiliare după obiectul protecţiei judiciare . În

literatura de specialitate se distinge şi între acţiunile petitorii şi acţiunile posesorii.

Criteriul distinctiv este constituit din obiectul protecţiei judiciare. Acţiunile petitorii sunt acele
acţiuni prin intermediul cărora reclamantul urmăreşte valorifi carea unui drept real asupra
bunului. Dimpotrivă, acţiunile posesorii au ca obiect doar ocrotirea posesiunii ca simplă stare
de fapt.

Distincţia la care ne referim vizează însă numai acţiunile imobiliare. Aceasta deoarece în
dreptul nostru ocrotirea posesiunii asupra bunurilor mobile se bucură de un regim juridic cu
totul diferit şi care nu justifi că o atare împărţire. Într-adevăr, potrivit art. 1909 C.civ.: „Lu
crurile mişcătoare se prescriu prin faptul posesiunii lor, fără să fi e trebuinţă de vreo curgere de
timp”. Aşadar, posesiunea este asimilată, în cazul bunurilor mobile, cu un verita bil titlu de

78
proprietate. Prin urmare, posesiunea bunurilor mobile nu mai justifi că ocrotirea lor pe calea
procesuală a acţiunilor posesorii.

5. Asigurarea acţiunii civile . Sechestru asigurător . Sechestrul asigurător reprezintă o

măsură destinată să indisponibilizeze bunurile mobile sau imobile ale pârâtului, până la
terminarea procesului, în scopul de a garanta reclamantului posibilitatea de a-şi realiza creanţa
constatată prin hotărârea ce se va pronunţa. La procedeul sechestrului asigurător se poate
recurge doar atunci când obiectul acţiunii vizează plata unei creanţe. De asemenea, în lumina
legislaţiei actuale, sechestrul asigurător poate purta atât asupra unor bunuri mobile, cât şi
asupra unor bunuri imobile ale pârâtului.

Măsura dispusă de instanţă – sechestrarea bunurilor – se aduce la îndeplinire de către execu

torul judecătoresc, potrivit regulilor referitoare la executarea silită. Atunci când sechestrul se
pune asupra unui imobil, această măsură se va înscrie de îndată în cartea fun ciară. Împotriva
modului de aducere la îndeplinire a sechestrului, orice persoană interesată poate formula
contestaţie.

Sechestru judiciar . Sechestru judiciar constă în indisponibilizarea bunului care formează

obiectul litigiului, acesta fi ind încredinţat spre păstrare şi administrare, pe toată durata
procesului, de regulă, unei terţe persoane.

Instituţia sechestrului judiciar este reglementată în art. 598-601 C.proc.civ. Potrivit art. 598
alin. (1) C.proc.civ.: „Ori de câte ori există un proces asupra proprietăţii sau a altui drept real
principal, asupra posesiunii unui bun mobil sau imobil, ori asupra folosinţei sau administrării
unui bun proprietate comună, instanţa competentă pentru judecarea cererii principale va putea
să încuviinţeze, la cererea celui interesat, punerea sub sechestru judiciar a bunului, dacă această
măsură este necesară pentru conservarea dreptului respectiv”.

Poprirea asigurătoare . Poprirea asigurătoare este o măsură ce determină indisponibilizarea

sumelor de bani, a titlurilor de valoare sau a altor bunuri mobile incorporale urmăribile datorate
debitorului de o terţă persoană sau pe care aceasta i le va datora în viitor.

Condiţiile şi procedura popririi asigurătoare sunt cele prevăzute de art. 591-595, pentru
sechestrul asigurător.

VII. Bibliografie complementară pentru aprofundare :

Ioan Leş, Tratat de drept procesual civil, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2008 .
Timpul necesar studiului: 3 h sau 30 min. / zi

79
 Întrebări recapitulative :
1.Care este obiectul acţiunii civile ?
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
_____________________________________________
2. Ce este cauza acţiunii civile ?
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
_____________________________________________
3.Care sunt subiecţii acţiunii civile ?
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
80
_____________________________________________
4. Ce este acţiunea civilă ?
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
_____________________________________________
5.Care este relaţia dintre acţiunea civilă şi apărările pârâtului ?
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
_____________________________________________
Teste grilă de autoevaluare :
1. Acţiunile în realizare :
a. sunt acţiuni prin intermediul cărora reclamantul urmăreşte obligarea adversarului la
executarea unei obligaţii .

b. au un caracter limitat şi subsidiar .

c. se caracterizează prin aceea că sunt susceptibile de a fi aduse la îndeplinire pe calea
executării silite.
2. Acţiunile în constatare :
a. sunt acţiuni prin intermediul cărora reclamantul urmăreşte obligarea adversarului la
executarea unei obligaţii .

81
b. au un caracter subsidiar .
c. nu sunt susceptibile de a fi aduse la îndeplinire prin intermediul executării silite .
3. Acţiunile declaratorii :
a. sunt acţiunile care privesc starea şi capacitatea persoanelor.
b.sunt o categorie de acţiuni în constatare .
c. Sunt o categorie de acţiuni în realizare.

4. Se poate recurge la sechestrul asigurător :

a. atunci când obiectul acţiunii vizează plata unei creanţe .
b.când obiectul acţiunii vizează un drept real asupra bunului litigios .
c. când acţiunea este una personală .
5. Sechestrul judiciar :
a. constă în indisponibilizarea bunului care formează obiectul litigiului .
b. are scopul de a garanta reclamantului posibilitatea de a-şi realiza creanţa.
c. este o sancţiune procedurală .
Teste grilă de evaluare :
1. Acţiunile personale :
a. sunt acele acţiuni prin intermediul cărora se poate valorifi ca un drept real..
b. sunt acelea prin care se urmăreşte valorificarea unui drept de creanţă..
c. sunt acţiuni provocatorii .
2. Sunt acţiuni civile imobiliare:
a. acţiunile petitorii şi acţiunile provocatorii .
b. acţiunile petitorii şi acţiunile posesorii .
c. acţiunile petitorii şi acţiunile declaratorii.
3. Sechestrul asigurător :
a. se aduce la îndeplinire de către executorul judecătoresc .
b. se aduce la îndeplinire de către instanţa de judecată .
c. se aduce la îndeplinire de către reclamant .
5. Condiţiile şi procedura popririi asigurătoare :
a. sunt cele prevăzute de Codul de procedură pentru sechestrul asigurător.
b. sunt cele prevăzute de Codul de procedură pentru sechestrul judiciar .
c. sunt cele prevăzute de Codul de procedură pentru sechestrul execuţional .
TEMĂ PENTRU ACASĂ: acţiunea în constatare .

TEMĂ DE CONTROL : relaţia dintre acţiunea civilă şi participanţii la procesul civil .

82
Tema VI. Competenţa instanţelor judecătoreşti. Competenţa generală, materială,
teritorială . Întinderea competenţei instanţei sesizate; Incidente procedurale privind
compunerea completului sau instanţa sesizată .

I. Obiectivele specifice ale temei – prezentarea instituţiei competenţei organelor judiciare şi a

incidentelor procedurale privind compunerea completului sau instanţa sesizată .
II. Competenţe specifice dobândite de student : cunoaşterea şi înţelegerea noţiunii de
competenţă şi a sistemului de competenţe din procedura română ; însuşirea modului de operare
cu instrumentele de rezolvare a situaţiei de necompetenţă ; stăpânirea instrumentelor de
înlăturare a stărilor de incompatibilitate a judecătorilor, în general a situaţiilor de natură să
pericliteze imparţialitatea instanţei .
III. Cuvinte cheie – competenţă, c. generală, materială,teritorială, convenţională, absolută,
relativă, necompetenţă, excepţie de necompetenţă, conflict de competenţă, regulator de
competenţă, incompatibilitate, abţinere, recuzare,strămutare .
IV. Structura modulului de studiu : 1. Conceptul de competenţă . 2. Competenţa materială a
instanţelor. 3. Competenţa teritorială. 4. Competenţa facultativă sau convenţională . 5.
Competenţa absolută şi competenţa relativă . 6. Căile de soluţionare a situaţiilor de
necompetenţă .
7 . Incidente procedurale privind compunerea completului sau instanţa sesizată .
V. Rezumat – tema analizează elementele definitorii ale instituţiei competenţei instanţelor în
materie civilă (competenţa generală, materială, teritorială, convenţională, absolută, relativă,
necompetenţa, excepţia de necompetenţă, conflictele de competenţă, regulatorul de
competenţă) şi incidentele procedurale privind compunerea completului sau instanţa sesizată
(incompatibilitatea, abţinerea, recuzarea,strămutarea ).

Conţinutul temei : 1. Conceptul de competenţă . Prin competenţă, în general, se desemnează

capacitatea unei autorităţi publice sau a unei persoane de a rezolva o anumită problemă.
Conceptul de competenţă este de amplă utilizare în limbajul juridic, mai cu seamă în domeniul
procesual. În dreptul procesual civil, prin competenţă înţelegem capacitatea unei instanţe de
judecată de a soluţiona anumite litigii sau de a rezolva anumite cereri.
2. Competenţa materială a instanţelor judecătoreşti . Primul articol al Codului de procedură
civilă consacră principiul plenitudinii de jurisdicţie a judecătoriilor în materie de judecată în
primă instanţă. Prin urmare, toate celelalte instanţe au o jurisdicţie de excepţie, în sensul că ele
83
pot soluţiona cauze civile în primă instanţă numai în baza unor dispoziţii normative care le
atribuie în mod expres o atare competenţă.
Competenţa tribunalelor. Tribunalele au, în sistemul actual al Codului de procedură civilă, o
competenţă de fond, o competenţă în materie de apel, de recurs şi o competenţă diversă.
Competenţa tribunalelor în materie comercială este o competenţă de drept comun. Într-
adevăr, din redactarea art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ., rezultă că tribunalele au competenţa de a
soluţiona toate cererile în materie comercială, cu excepţia acelora al căror obiect are o valoare de
până la 100.000 de lei. Acestea din urmă intră în căderea judecătoriilor. În competenţa
tribunalelor intră însă şi cererile comerciale care nu au un caracter patrimonial.
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 58/2003 a amplificat competenţa tribunalelor şi în
litigiile de natură civilă. Astfel, în concret, în urma modificărilor aduse art. 2 pct. 1 lit. b) C.
proc. civ., tribunalele judecă litigiile civile al căror obiect are o valoare de peste 500.000 de lei,
cu excepţia cererilor de împărţeală judiciară. La această excepţie, Legea nr. 219/2005, de
aprobare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000, a adăugat şi cererile în materie
succesorală, cererile neevaluabile în bani, precum şi cele privind materia fondului funciar.
Tribunalele au o competenţă de drept comun în materia conflictelor de muncă.
Tribunalele au plenitudine de competenţă în materie de apel. Soluţia nu face îndoială şi
ea poate fi dedusă şi din principiul potrivit căruia, în materie civilă, plenitudinea de jurisdicţie
este atribuită judecătoriilor.
Tribunalele au o competenţă de excepţie şi în materia căii extraordinare de atac a
recursului. Competenţa de soluţionare a recursurilor este limitată, cu titlu de principiu, la
hotărârile pronunţate de judecătorii şi care, potrivit legii, nu sunt supuse apelului. Prin urmare,
sfera hotărârilor judecătoreşti care nu sunt supuse apelului este relativ restrânsă, astfel că şi
competenţa tribunalelor în materie de recurs rămâne una de excepţie.
Determinarea concretă a hotărârilor ce pot forma obiect al recursului de competenţa
tribunalului trebuie să se facă în considerarea dispoziţiilor art. 2821 C. proc. civ.
În fine, tribunalelor le este recunoscută, conform dispoziţiilor art. 2 pct. 4 C. proc. civ., şi o
competenţă diversă, adică „în orice alte materii date prin lege în competenţa lor”. În această
categorie intră în primul rând cauzele care au ca obiect soluţionarea unor incidente privitoare la
competenţa sau compunerea instanţei sesizate. Menţionăm în acest sens competenţa tribunalelor
de a soluţiona următoarele categorii de cauze: conflictele de competenţă dintre două judecătorii
din raza sa teritorială (art. 22 C. proc. civ.); conflictele de competenţă dintre o judecătorie şi un
organ cu activitate jurisdicţională (art. 22 C. proc. civ.); cererile de recuzare atunci când din
cauza recuzării nu se poate forma completul de judecată [art. 30 alin. (2) C. proc. civ.]; cererile
de strămutare de la o judecătorie din raza teritorială a acelui tribunal pentru motive de rudenie sau
de afinitate [art. 39 alin. (1) C. proc. civ]. Tribunalele au, în baza aceleiaşi dispoziţii
84
procedurale, competenţa de a soluţiona şi căile extraordinare de atac de retractare îndreptate
împotriva propriilor lor hotărâri: contestaţia în anulare şi revizuirea [art. 319 alin. (1) şi art. 323
alin. (1) C. proc. civ.].
Competenţa curţilor de apel . Competenţa materială sau de atribuţiune a curţilor de apel este
stabilită în art. 3 C. proc. civ. Potrivit acestui text, curţile de apel au o competenţă de fond, o
competenţă de control judiciar – apel şi recurs - şi o competenţă diversă. În primă instanţă,
curţile de apel judecă procesele şi cererile în materie de contencios administrativ privind actele
autorităţilor şi instituţiilor centrale. De remarcat că potrivit textului comentat curţile de apel au o
competenţă de excepţie în materia contenciosului administrativ.
Potrivit art. 3 pct. 2 C. proc. civ., ca instanţă de apel, curţile judecă „apelurile declarate
împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în primă instanţă”. Din această prevedere legală
rezultă caracterul limitativ al competenţei curţilor de apel în materia la care ne referim,
plenitudinea de competenţă revenind, aşa cum am remarcat deja, tribunalelor.
Curţile de apel au şi competenţa de a exercita controlul judiciar prin intermediul căii de atac a
recursului. Potrivit art. 3 pct. 3 C. proc. civ. curţile de apel judecă „recursurile declarate
împotriva hotărârilor pronunţate de tribunale în apel sau împotriva hotărârilor pronunţate în primă
instanţă de tribunale, care, potrivit legii, nu sunt supuse apelului, precum şi în orice alte cazuri
expres prevăzute de lege”.
Competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie . Competenţa instanţei supreme este
determinată de funcţiile speciale ale unei instanţe aflate în vârful ierarhiei sistemul nostru
judiciar. Or, aşa cum este firesc, aceste funcţii trebuie să fie concentrate asupra îndrumării
instanţelor judecătoreşti pentru aplicarea şi interpretarea corectă a legii în opera de înfăptuire a
justiţiei. Acest lucru se realizează, în principal, pe calea recursului în interesul legii.
Art. 4 pct. 1 C. proc. civ. se referă la două situaţii distincte şi care vizează: soluţionarea
recursurilor îndreptate împotriva hotărârilor pronunţate de curţile de apel; soluţionarea
recursurilor şi „în alte cauze prevăzute de lege Prevederile art. 4 C. proc. civ. trebuie
coroborate, în mod corespunzător, şi cu dispoziţiile cuprinse în art. 21 din Legea nr. 304/2004
privind organizarea judiciară. Potrivit acestui text: „Secţia civilă şi de proprietate industrială,
Secţia penală, Secţia comercială şi Secţia de contencios administrativ şi fiscal ale Înaltei Curţi
de Casaţie şi Justiţie judecă recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de curţile de apel şi a
altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege”. De asemenea, art. 23 alin. (2) din Legea nr.
304/2004 privind organizarea judiciară statuează că: „Secţiile Înaltei Curţii de Casaţie şi Justiţie
soluţionează şi recursurile declarate împotriva hotărârilor nedefinitive sau a actelor
judecătoreşti, de orice natură, care nu pot fi atacate pe nici o altă cale, iar cursul judecăţii a fost
întrerupt în faţa curţilor de apel”.

85
 Instanţa supremă are şi o competenţă diversă, care este recunoscută prin prevederile art. 4
pct. 4 C. proc. civ. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are, în prezent, şi competenţa de a soluţiona
unele cereri în Secţii Unite. Potrivit art. 25 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea
judiciară, competenţa Secţiilor Unite are ca obiect: „a) judecarea recursurilor în interesul legii;
b) soluţionarea, în condiţiile prezentei legi, a sesizărilor privind schimbarea jurisprudenţei
Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie; c)sesizarea Curţii Constituţionale pentru controlul
constituţionalităţii legilor înainte de promulgare”.

3. Competenţa teritorială a instanţelor judecătoreşti . Prin intermediul normelor de

competenţă teritorială se realizează o delimitare de atribuţii pe linie orizontală între diferitele
instanţe judecătoreşti de acelaşi grad. Iar, în raport de criteriile folosite, distingem următoarele
forme de competenţă teritorială: competenţa teritorială generală, competenţa teritorială
alternativă, competenţa teritorială excepţională şi competenţa teritorială convenţională.
Prin competenţă teritorială generală se desemnează acea formă a competenţei care
instituie regula potrivit căreia cererea de chemare în judecată se adresează instanţei din
circumscripţia teritorială în care îşi are domiciliul pârâtul. Ea îşi are originea încă în dreptul
roman, de unde a fost preluată ulterior şi de legislaţiile procesuale moderne, jurisconsulţii
romani exprimând-o prin maxima: actor sequitur forum rei.
Competenţa teritorială alternativă este acea formă a competenţei care consacră dreptul
reclamantului de a alege între două sau mai multe instanţe deopotrivă compe tente.Cazurile de
competenţă teritorială alternativă sunt reglementate de art. 9, 10, 11 C. proc. civ.
Competenţa teritorială excepţională este aceea care determină capacitatea unei instanţe
judecătoreşti de a soluţiona în exclusivitate anumite cauze civile . Situaţiile care atrag o
competenţă teritorială excepţională sunt precizate în art. 13-16 C.proc.civ.
Primul caz de competenţă teritorială excepţională vizează acţiunile imobiliare.
Potrivit art. 14 C.proc.civ. sunt de competenţa instanţei de la ultimul domiciliu al
defunctului acţiunile succesorale. Raţiunea principală a competenţei teritoriale excepţionale,
statornicite în art. 14 C. proc. civ., constă în faptul că toate operaţiile legate de procedura
succesorală se îndeplinesc în circumscripţia teritorială a ultimului domiciliu al defunctului.
Al treilea caz de competenţă teritorială exclusivă se referă la acţiunile în materie de
societate.
Ultimul caz de competenţă teritorială exclusivă, reglementat în Codul de procedură civilă,
se referă la cererile în materie de insolvenţă.
4. Competenţa convenţională sau facultativă . Competenţa teritorială convenţională sau
contractuală este aceea care conferă părţilor posibilitatea de a stabili, prin acordul lor,
competenţa unei anumite instanţe în soluţionarea unui litigiu concret. În mod obişnuit, alegerea
86
de competenţă se produce înainte de ivirea unui litigiu, adică o dată cu încheierea actelor
juridice de drept substanţial (convenţiilor) . Potrivit art. 19 C.proc.civ., alegerea de competenţă
se poate face însă şi prin declaraţie verbală făcută în faţa instanţei sesizate cu soluţionarea unei
acţiuni. Acelaşi text nu permite alegerea de competenţă în cazurile expres determinate de art.
13-16 C.proc.civ. Alegerea de competenţă nu este permisă nici în cadrul acelor acţiuni pentru
care o normă specială determină o competenţă specială, cum ar fi cazul unor acţiuni privitoare la
starea civilă.
După ivirea unui litigiu, alegerea de competenţă se realizează practic prin neinvocarea
excepţiei de necompetenţă in limine litis. Într-o asemenea împrejurare se prezumă că părţile au
convenit tacit la prorogarea competenţei în favoarea instanţei sesizate.
5. Competenţa absolută şi competenţa relativă . În funcţie de caracterul normelor care
consacră reguli privitoare la atribuţiile instanţelor judecătoreşti se poate distinge între
competenţa absolută şi competenţa relativă. Regimul juridic al necompetenţei diferă în funcţie de
natura normelor procedurale încălcate. Astfel, necompetenţa absolută a instanţelor judecătoreşti
prezintă următoarele trăsături:
- poate fi invocată de oricare dintre părţi, de procuror şi de instanţă din ofi ciu; poate fi invocată în
orice fază a procesului civil, inclusiv în faza controlului judiciar ; părţile nu pot deroga în nici un mod
de la regulile de competenţă absolută. Necompetenţa relativă prezintă următoarele particularităţi:
poate fi invocată numai de partea în favoarea căreia a fost creată acea normă de competenţă; poate
fi invocată numai in limine litis, respectiv numai prin întâmpinare sau cel mai târziu la prima zi de
înfăţişare; părţile pot conveni, expres sau tacit, să deroge de la normele competenţei relative.
Dispoziţiile art. 159 C.proc.civ. şi cele cuprinse în art. 19 C.proc.civ. sunt deosebit de
importante. Astfel, potrivit primului text, necompetenţa este de ordine publică în următoarele
cazuri:
„1. când pricina nu este de competenţa instanţelor judecătoreşti; 2. când pricina este de
competenţa unei instanţe de alt grad; 3. când pricina este de competenţa unei instanţe de acelaşi
grad şi părţile nu o pot înlătura”.
Dispoziţiile art. 159 C.proc.civ. se coroborează în mod corespunzător cu cele statuate în art. 19
C.proc.civ., în sensul că acestea din urmă stabilesc cazurile în care părţile nu se pot abate de la
regulile competenţei teritoriale. În acest sens, art. 19 C.proc. civ. precizează că părţile pot
conveni ca pricinile privitoare la bunuri să fi e judecate de alte instanţe decât acelea care,
potrivit legii, au competenţa teritorială, afară de cazurile prevăzute de art. 13, 14, 15 şi 16.
În considerarea dispoziţiilor procedurale reproduse mai sus, se pot determina următoarele reguli
privitoare la caracterul normelor de competenţă: competenţa instanţelor judecătoreşti faţă de
competenţa altor organe cu atribuţii jurisdicţionale – competenţa generală – este întotdeauna
87
absolută ; competenţa materială sau de atribuţiune este absolută, o instanţă judecătorească
superioară neavând dreptul de a soluţiona o cauză dată în competenţa unei instanţe de grad
inferior şi nici invers; competenţa teritorială a instanţelor judecătoreşti este, în principiu,
relativă; competenţa teritorială excepţională are un caracter absolut .
6. Căile de soluţionare a situaţiilor de necompetenţă . Necompetenţa este o situaţie anormală
în desfăşurarea procedurii judiciare, fapt pentru care ea trebuie înlăturată, din iniţiativa părţilor
sau a instanţei de judecată, în anumite situaţii. Înlăturarea stării de necompetenţă nu se poate
produce decât prin mijloacele procedurale expres organizate de lege în acest scop. Două sunt
mijloacele procedurale instituite în Codul de procedură civilă pentru înlăturarea situaţiilor de
necompetenţă: excepţia de necom pe tenţă şi regulatorul de competenţă. Ne vom ocupa, în
continuare, în mod distinct de cele două mijloace procedurale.
Excepţia de necompetenţă este mijlocul procedural prin care partea chemată în faţa instanţei
necompetente poate solicita acesteia să se desesizeze şi să trimită cauza spre solu ţionare la
instanţa de judecată sau la organul cu atribuţii jurisdicţionale competent potri vit legii. De cele
mai multe ori, excepţia de necompetenţă se invocă de către pârât, întrucât el este mai întâi
afectat prin chemarea în faţa altei instanţe decât cea competentă. Excepţia de necompetenţă
absolută poate fi invocată însă şi de procuror şi chiar de către instanţă din ofi ciu.
Regimul juridic al excepţiei pe care o analizăm este determinat de natura normelor de
competenţă încălcate. În mod evident, nesocotirea normelor de competenţă absolută atrage după
sine o necompetenţă absolută, iar transgresarea normelor dispozitive privi toare la com petenţă
generează numai o necompetenţă relativă.
Excepţia de necompetenţă se soluţionează de către instanţa sesizată cu acţiunea
principală, conform principiului „judecătorul acţiunii este şi judecătorul excepţiei”. Instanţa tre
buie să soluţioneze însă excepţia de necompetenţă cu prioritate faţă de alte excepţii de pro
cedură.
Asupra excepţiei de necompetenţă instanţa se pronunţă, după caz, printr-o încheiere sau
printr-o hotărâre. Încheierea se pronunţă în cazul respingerii excepţiei de necompetenţă, respectiv în
toate acele împrejurări în care instanţa găseşte excepţia ca neîntemeiată. Pro nunţarea unei
asemenea soluţii are ca efect rezolvarea în continuare a cauzei de către instanţa sesizată. Împotriva
încheierii de respingere a excepţiei partea interesată poate exercita calea ordinară de atac a
apelului şi a recursului [art. 158 alin. (2) C.proc.civ.]. Această cale procedurală poate fi exercitată
numai odată cu fondul cauzei.
În cea de-a doua ipoteză – admiterea excepţiei de necompetenţă – instanţa se pronunţă printr-o
hotărâre de declinare a competenţei . Hotărârea de declinare a competenţei are drept efect nu
numai dezînvestirea instanţei sesizate, ci şi trimiterea cauzei la instanţa sau organul cu atribuţii
88
jurisdicţionale competent potrivit legii. Trimiterea cauzei la instanţa sau organul cu atribuţii
jurisdicţionale competent potrivit legii se dispune însă numai după ce hotărârea de declinare a
rămas irevocabilă. De la această regulă există şi o excepţie. Astfel, potrivit art. 158 alin. (4).
C.proc.civ. „Trimiterea dosarului, după caz, instanţei competente sau altui organ cu activitate
jurisdicţională competent, nu este împiedicată de exercitarea căii de atac de către partea care a
obţinut declararea necompetenţei”.
Hotărârea de declinare a competenţei poate fi atacată cu recurs, în termen de 5 zile de la
pronunţare [art. 158 alin. (3) C.proc.civ.].
Hotărârea de declinare a competenţei produce un dublu efect: de dezînvestire a instanţei
sesizate cu acţiunea principală şi de învestire a altei instanţe sau organ cu atribuţii juris
dicţionale.
Învestirea unui alt organ poate avea loc însă numai în acele împrejurări în care litigiul este
de competenţa unei alte instanţe sau a unui organ cu atribuţii jurisdicţionale.
Dacă litigiul este de competenţa unui organ fără atribuţii juris dicţionale instanţa nu
poate dispune declinarea competenţei. Într-o asemenea situaţie, soluţia care se impune este
respingerea acţiunii ca greşit îndreptată.
O situaţie particulară se poate ivi şi în acele cazuri în care se constată că litigiul este de
competenţa unei jurisdicţii străine. Este evident că nici în acest caz soluţia declinării de
competenţă nu se poate dispune de către instanţa sesizată. Considerente, de data aceasta mult
mai puternice, impun soluţia respingeri cererii, iar nu aceea a declinării de competenţă.
Hotărârea de de clinare nu se impune, cu autoritatea specifică lucrului judecat, şi în faţa
instanţei sau organului cu atribuţii jurisdicţionale la care s-a trimis cauza spre soluţionare . Prin
urmare, instanţa la care s-a trimis cauza spre soluţionare, în temeiul art. 158 C.proc.civ., are
posibilitatea de a se declara competentă sau dim potrivă necompetentă să soluţioneze litigiul.
Tocmai situaţia în care instanţa de trimitere se consi deră necompetentă generează un confl ict
negativ de competenţă. Or, pentru rezolvarea acestei situaţii legea a reglementat mijlocul
procedural al regulatorului de competenţă.
Situaţia actelor de procedură şi a mijloacelor de dovadă administrate deja în faţa
instanţei care a dispus declinarea de competenţă . Trebuie să distingem între situaţia actelor de
procedură şi cea a dovezilor administrate în faţa instanţei necompetente. Astfel, în privinţa
actelor trebuie să recurgem la principiile generale privitoare la nulitatea actelor de procedură. În
acest sens observăm că pentru ipoteza necompetenţei legea noastră procesuală a creat un caz
distinct de nulitate a actelor de proce dură. Potrivit art. 105 alin. (1) C.proc.civ.: „Actele de
procedură îndeplinite de un judecător necompetent sunt nule”.

89
 Situaţia este însă cu totul diferită în privinţa probelor administrate în faţa instanţei
necompetente. Într-adevăr, pentru această situaţie art. 160 C.proc.civ. cuprinde o reglementare
distinctă. Astfel, potrivit acestui text: „În cazul declarării necompetenţei, dovezile administrate
în instanţa necompetentă rămân câştigate judecăţii şi instanţa competentă nu va dispune
refacerea lor decât pentru motive temeinice”.
Conflictele de competenţă . Situaţia în care două sau mai multe instanţe se consideră
competente sau dimpotrivă necompetente să soluţioneze o cauză civilă concretă generează un
conflict de competenţă. Conflicte de competenţă pot fi pozitive sau negative. Există conflict
pozitiv de competenţă ori de câte ori două sau mai multe instanţe se declară concomitent sau
succesiv abilitate să soluţioneze aceeaşi cauză, refuzând să-şi decline competenţa în favoarea
altei instanţe sau unui organ cu atribuţii jurisdicţionale. Conflictul negativ de competenţă apare,
dimpotrivă, în acele cazuri în care două sau mai multe instanţe se declară necompetente să
soluţioneze o cauză civilă, declinându-şi reciproc competenţa.
Legea procesuală impune instanţei în faţa căreia s-a ivit conflictul obligaţia de a dispune
din oficiu suspendarea oricărei proceduri. În acelaşi timp, instanţa este îndatorată să înainteze
dosarul instanţei îndreptăţite a statua asupra conflictului.
Competenţa de soluţionare a conflictului este statornicită pe baza principiului potrivit
căruia ea aparţine instanţei ierarhic superioare şi comune instanţelor aflate în conflict.
Hotărârea prin care se decide asupra conflictului de competenţă poartă denumirea de
regulator de competenţă. Legea deschide calea de atac a recursului împotriva regulatorului de
competenţă.
7. Incidente procedurale privind compunerea completului sau instanţa sesizată .
Incompatibilitatea, abţinerea şi recuzarea judecătorilor . Titlul V din prima Carte a Codului
de procedură civilă reglementează trei incidente procedurale privitoare la compunerea
completului de judecată.
Activitatea de înfăptuire a justiţiei într-un stat de drept trebuie să se întemeieze pe un
ansamblu de principii care să garanteze stabilirea adevărului şi respectarea legii în toate cauzele
supuse judecăţii. Înfăptuirea unor asemenea obiective implică şi cerinţa ca, în exercitarea
atribuţiilor lor, judecătorii să fie imparţiali, spre a se exclude astfel orice influenţă sau ingerinţă
asupra actului de justiţie. De aceea, se poate afirma, fără teama celei mai mici exagerări, că
prima şi cea mai importantă calitate a judecătorilor este imparţialitatea.
Majoritatea codurilor de procedură civilă instituie mijloace juridice destinate a asigura
imparţialitatea magistraţilor.
Primul incident reglementat în textul pe care-l analizăm este incompatibilitatea.
Incompatibilitatea reprezintă situaţia în care un judecător este oprit, în cazurile expres
90
determinate de lege, să participe la soluţionarea unei cauze civile concrete. Cazurile de
incompatibilitate sunt prevăzute limitativ de art. 24 C. proc. civ. - când judecătorul a luat parte
la judecarea aceleiaşi cereri în apel sau recurs şi respectiv în caz de rejudecare după casare, şi în
acele împrejurări în care el a fost martor, expert sau arbitru în aceeaşi cauză .
Prin recuzare se înţelege posibilitatea conferită de lege părţilor de a solicita, în cazurile
expres determinate de lege, îndepărtarea unuia sau a mai multor judecători de la soluţionarea unei
cauze civile. Abţinerea se înfăţişează, astfel cum am arătat, ca o îndatorire a judecătorului.
Aşadar, deosebirea dintre cele două instituţii constă în faptul că în timp ce recuzarea emană de la
părţile din proces, fiind un drept al acestora, abţinerea constituie o îndatorire a judecătorului.
Recuzarea şi abţinerea funcţionează doar în cazul în care judecătorul se află în una din
situaţiile expres determinate în art. 27 C. proc. civ.
În literatura de specialitate s-a încercat gruparea motivelor prevăzute în art. 27 C. proc. civ.
din raţiuni mai mult didactice decât ştiinţifice. Toate motivele de recuzare se întemeiază pe o
prezumţie de parţialitate a judecătorului în soluţionarea unei cauze civile
concrete. Dacă este să încercăm totuşi o atare sistematizare, constatăm că marea majoritate a
motivelor de recuzare se întemeiază pe relaţiile de rudenie sau afinitate care există între judecător,
pe de o parte, şi una din persoanele indicate în art. 27 C. proc. civ., pe de altă parte.
O a doua grupă de motive se referă la interesul pe care-l poate avea judecătorul, soţul,
ascendenţii sau descendenţii acestuia în soluţionarea cauzei. Legea nu cuprinde elemente
suficiente privitoare la sfera conceptului de interes. Este evident că interesul judecătorului sau al
persoanelor la care se referă textul menţionat poate fi atât de natură materială, cât şi morală.
Adeseori, interesul judecătorului poate fi concretizat în anumite raporturi juridice ce s-au stabilit
anterior între el sau una din părţi, cum ar fi existenţa unor raporturi de creanţă.
O a treia grupă de motive se referă la existenţa unor raporturi de duşmănie între judecător
şi una din părţi sau persoanele desemnate în art. 27 C. proc. civ. Legiuitorul a reţinut, sub acest
aspect, astfel cum se poate constata din simpla lectură a art. 27 C. proc. civ. atât existenţa unei
judecăţi penale în ultimii cinci ani înaintea recuzării, cât şi relaţiile de „vrăjmăşie” ce pot fi
determinate de cele mai diverse împrejurări (injurii, neînţelegeri provocate de conflicte de ordin
economic, ameninţări, agresiuni fizice, formularea unei plângeri penale etc.). În privinţa acestor
relaţii de duşmănie legea nu impune condiţii privitoare la gravitatea actelor care au determinat
deteriorarea raporturilor dintre judecător şi persoanele menţionate în art. 27 pct. 9 C. proc. civ.,
astfel că instanţa care judecă cererea de recuzare va avea o mare putere de apreciere. Criteriul
principal rămâne însă acelaşi: existenţa sau inexistenţa unei situaţii care poate prezuma lipsa de
imparţialitate a judecătorului în soluţionarea cauzei.
Ultima categorie de motive se referă la orgoliul profesional al judecătorului, situaţie care se
concretizează în faptul că şi-a spus „părerea cu privire la pricina ce se judecă”.
91
Strămutarea procesului . Titlul V din prima Carte a Codului de procedură civilă este consacrat
strămutării procesului civil. Strămutarea procesului civil este o instituţie necesară pentru a
înlătura suspiciunile ce ar putea să apară cu privire la independenţa sau imparţialitatea unei
instanţe de judecată. Prin strămutare se desemnează trecerea unei cauze, în situaţiile strict
determinate de lege, de la o instanţă competentă la o altă instanţă de acelaşi grad.
Motivele care stau la baza strămutării sunt, în principiu, diferite de cele prevăzute de lege
pentru recuzare şi abţinere, chiar dacă unele dintre ele sunt asemănătoare. Motivele de
strămutare au un caracter mult mai grav întrucât se repercutează asupra unei întregi instanţe, iar
nu doar asupra unuia sau mai multor judecători. Codul de procedură civilă consacră în articolul
pe care-l comentăm trei motive de strămutare a procesului civil. Potrivit acestui text,
strămutarea procesului civil poate fi solicitată: pentru motive de rudenie sau afinitate; pentru
motive de bănuială legitimă; pentru motive de siguranţă publică.
În considerarea necesităţii garantării unei judecăţi imparţiale, legea a reglementat în mod
detaliat şi riguros procedura strămutării procesului civil. Această procedură are, în principiu, un
caracter unitar cu diferenţieri fireşti, determinate tocmai de gradul de gravitate diferit al
cauzelor ce pot determina strămutarea procesului civil. Astfel, în considerarea gravităţii motivelor
de strămutare, art. 38 C. proc. civ. determină, expres sau implicit, sfera persoanelor îndreptăţite să
solicite strămutarea, precum şi momentul până la care aceasta poate fi cerută. Strămutarea pentru
motive de rudenie sau afinitate trebuie cerută mai înainte de începerea oricăror dezbateri, iar cea
bazată pe bănuială legitimă şi siguranţă publică se poate invoca în orice stare a procesului civil.
Pe de altă parte, în principiu, cererea de strămutare se poate solicita de oricare dintre părţi, cu
excepţia strămutării pentru motive de siguranţă publică. Pentru acest din urmă motiv cererea de
strămutare poate fi formulată numai de procurorul de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie.
Art. 39 C. proc. civ. statorniceşte principiul potrivit căruia cererea de strămutare
întemeiată pe motive de rudenie sau afinitate „se depune la instanţa imediat superioară”, iar cea
bazată pe motive de bănuială legitimă sau de siguranţă publică „se depune la Curtea Supremă
de Justiţie”.
Cererea de strămutare - indiferent de motivele invocate - se soluţionează în camera de
consiliu. În lipsa unei dispoziţii derogatorii de la dreptul comun, cererea de strămutare se va
soluţiona cu citarea părţilor. Înainte de judecarea cererii de strămutare, instanţa competentă va
putea lua unele măsuri pregătitoare. Astfel, potrivit art. 40 alin. (2) C. proc. civ., preşedintele
instanţei va putea solicita dosarul cauzei şi va putea ordona, chiar fără citarea părţilor,
suspendarea pricinii, comunicând de urgenţă această măsură instanţei sesizate cu acţiunea
principală. Suspendarea dispusă este obligatorie pentru instanţa sesizată cu cererea principală.
Drept urmare, în faţa acestei instanţe nu se va mai putea îndeplini nici un act de procedură;
92
nerespectarea măsurii dispuse atrage după sine nulitatea tuturor actelor de procedură îndeplinite
în cauză pe toată durata suspendării.
Instanţa competentă a soluţiona cererea va verifica, pe baza unor elemente probatorii
corespunzătoare, dacă subzistă vreunul din motivele care pot determina sau chiar reclamă
strămutarea procesului la o altă instanţă.
Asupra cererii de strămutare instanţa competentă se va pronunţa printr-o hotărâre, care se
dă fără motivare şi nu este supusă nici unei căi de atac Asupra cererii de strămutare, instanţa
competentă poate pronunţa două soluţii: de admitere sau de respingere a acesteia.
În cazul admiterii cererii de strămutare, cauza se va trimite spre soluţionare unei alte
instanţe de acelaşi grad.
A doua soluţie ce poate fi pronunţată de instanţa sesizată cu strămutarea cauzei este
respingerea cererii. Această soluţie nu ridică probleme deosebite. În acest caz, instanţa sesizată
cu soluţionarea acţiunii principale va continua judecata potrivit regulilor obişnuite; în cazul în
care cauza a fost suspendată, aceasta va fi repusă pe rol.

VII. Bibliografie complementară pentru aprofundare :

Ioan Leş, Tratat de drept procesual civil, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2008 .
Timpul necesar studiului: 3 h sau 30 min. / zi

Întrebări recapitulative :
1. Noţiunea de competenţă în limbajul comun .
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
_____________________________________________
2. Competenţa de primă instanţă a judecătoriilor .
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
93
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
_____________________________________________
3.Noţiunea de competenţă în dreptul procesual civil .
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
_____________________________________________
4. Competenţa tribunalelor .
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
_____________________________________________
5. Competenţa în materie comercială .
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
94
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
_____________________________________________
Teste grilă de autoevaluare :
1. Competenţa în litigiile de natură civilă:
a.Aparţine exclusiv tribunalelor .

b.Aparţine judecătoriilor şi tribunalelor .

c.Aparţine exclusiv judecătoriilor .
2. Competenţa în materia conflictelor de muncă :
a. Aparţine de regulă judecătoriilor şi tribunalelor .
b. Aparţine de regulă tribunalelor .
c. Aparţine de regulă judecătoriilor .
3. Competenţa în materie de apel aparţine :
a.Judecătoriilor şi tribunalelor .
b.Tribunalelor şi curţilor de apel .
c. Exclusiv curţilor de apel .
4. Curţile de apel au :
a. O competenţă de fond, o competenţă de control judiciar – apel şi recurs - şi o competenţă
diversă .
b. Doar competenţă în materie de apel .
c. Doar competenţă în materie de recurs .
5. Competenţa materială sau de atribuţiune este :
a. Absolută.
b.Relativă .
c. Stabilită prin convenţia părţilor .
Răspunsurile corecte se găsesc la sfârşitul manualului !
Teste grilă de evaluare :
1. Competenţa în materia căii de atac a recursului.:
a. Aparţine exclusiv Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie .
b. Aparţine exclusiv Curţilor de Apel .

95
c. Aparţine exclusiv tribunalelor .
2. Procesele în materie de contencios administrativ sunt judecate în fond de :
a. Curţile de apel .
b. Judecătorii .
c. Tribunale .
3. Judecarea recursurilor în interesul legii este de competenţa :
a. Tribunalelor .
b. Curţilor de Apel .
c. Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie .
4. Competenţa teritorială alternativă :
a. instituie regula potrivit căreia cererea de chemare în judecată se adresează instanţei din
circumscripţia teritorială în care îşi are domiciliul pârâtul .
b. consacră dreptul reclamantului de a alege între două sau mai multe instanţe deopotrivă
competente .
c. determină capacitatea unei instanţe judecătoreşti de a soluţiona în exclusivitate anumite cauze
civile .
5. Acţiunile succesorale sunt judecate după o competenţă :
a. absolută .
b. excepţională .
c. convenţională .
TEMĂ PENTRU ACASĂ: căile de soluţionare a situaţiilor de necompetenţă .

Tema VII. Actele de procedură. Consideraţii generale, definiţie, clasificare. Condiţii.

Sancţionarea neîndeplinirii condiţiilor legale. Cererile. Citarea părţilor şi comunicarea
actelor de procedură .

I. Obiectivele specifice ale temei – prezentarea unor consideraţii asupra actului de procedură
şi a reglementării unor acte de procedură particulare (cererile, citarea şi comunicarea actelor) .
II. Competenţe specifice dobândite de student : însuşirea noţiunii de act de procedură ;
realizarea unei examinări de ansamblu a actelor de procedură ; dobândirea de cunoştinţe vizând
cererea în justiţie şi procedura citării părţilor şi comunicării actelor .
III. Cuvinte cheie – act de procedură, cerere, citare, comunicare .
IV. Structura modulului de studiu : 1. Definiţia actului de procedură. 2. Condiţiile generale
ale actelor de procedură . 3. Diferite categorii de acte de procedură. 4. Cererile. 5. Citarea şi

96
comunicarea .
V. Rezumat – tema are ca obiect realizarea unei teorii generale a actului de procedură
(consideraţii generale, definiţie, clasificare, condiţii de validitate, determinarea sancţiunilor
neîndeplinirii condiţiilor legale) şi prezentarea regulilor care guvernează anumite acte de
procedură particulare (cererile, citarea şi comunicarea actelor de procedură) .

Conţinutul temei : 1. Definim actul de procedură civilă ca fiind orice manifestare de voinţă
făcută în cursul şi în cadrul procesului civil, de către instanţa de judecată, părţi sau alţi participanţi la
activitatea judiciară, în vederea producerii unor efecte juridice determinate.

Chiar şi exerciţiul acţiunii civile se realizează prin intermediul unui act procedural –
cererea de chemare în judecată – astfel cum, de altfel, procesul se fi nalizează tot printr-un act
procedural. Între actele procedurale menţionate se interpune un ansamblu de alte acte proce-
durale, toate destinate să impulsioneze soluţionarea procesului civil şi să determine în fi nal pro
nunţarea unei decizii defi nitive asupra litigiului. Pe de altă parte, actele de procedură re prezintă şi
mijloace prin intermediul cărora părţile îşi exercită drepturile şi îşi îndeplinesc adeseori obligaţiile
procesuale.
De o importanţă particulară sunt actele scrise ale participanţilor procesuali. Acestea fi
xează mai bine elementele judecăţii şi cadrul dezbaterilor, ceea ce permite ulterior şi exer citarea unui
control judiciar efi cient asupra hotărârilor pronunţate de către instan-ţele judecătoreşti inferioare.
2. Condiţiile generale ale actelor de procedură . Este necesar să se facă distincţie între
condiţiile de fond şi de formă ale actelor de procedură. Primele sunt determinate de caracterul
actelor de procedură de a constitui manifestări de voinţă făcute în vederea producerii unor efecte
juridice determinate. Din acest punct de vedere, ne afl ăm în prezenţa unor cerinţe cu caracter
general şi care sunt proprii şi actului juridic civil.
În privinţa formei, literatura noastră de specialitate a apreciat că două sunt con-diţiile
generale de validitate ale actelor de procedură: forma scrisă şi indicarea în chiar conţinutul actului
că cerinţele legii au fost îndeplinite .
În legătură cu forma scrisă a actelor de procedură se impun totuşi unele sublinieri. De la
această regulă trebuie făcută o importantă excepţie în privinţa actelor ce reprezintă manifestări
unilaterale sau bilaterale de voinţă ale părţilor. Într-adevăr, există un număr impor tant de acte ce
produc efecte prin simpla manifestare de voinţă a părţilor (invocarea de excepţii, solicitarea de
dovezi, invocarea unor incidente procedurale etc.). Dar toate aceste acte pot fi întocmite şi în scris.
Pe de altă parte, chiar dacă aceste manifestări de voinţă nu au fost exprimate de părţi în formă
scrisă, instanţa va avea obligaţia de a le consemna în încheierea de şedinţă. Dar actul de procedură al
părţii produce efecte prin simpla manifestare de voinţă. De aceea, uneori se face distincţie între actul
97
de procedură ca manifestare de voinţă şi actul de documentare procesuală, respectiv de actul care
constată exercitarea unui drept sau înde plinirea unei obligaţii procedurale. O asemenea distincţie
se face în special în dreptul procesual penal, dar ea îşi găseşte justifi care şi în materie procesual
civilă.
O a doua condiţie afi rmată în literatura de specialitate o constituie, aşa cum am arătat,
menţiunea în act că cerinţele legii au fost respectate. Această condiţie nu este prevăzută în mod
expres de lege, iar în privinţa actelor de procedură care se realizează oral de părţi ea nici nu poate
fi concepută. Dar chiar şi în cazul actelor scrise ale părţilor o atare menţiune ar fi lipsită de orice
semnifi caţie, întrucât legalitatea actului se apreciază de instanţă în raport cu celelalte cerinţe de
validitate impuse de lege. Pe de altă parte, instanţa este obligată să verifi ce dacă actele părţilor
sunt întocmite în conformitate cu legea şi dacă prin ele nu se urmăreşte un scop contrar ordinii de
drept. Prin urmare, în opinia noastră, menţiunea că cerinţele legii au fost respectate nu scuteşte
instanţa de judecată de obligaţia de a verifi ca conformitatea actului cu legea.
Trebuie să recunoaştem că această cerinţă nu are un caracter general nici în cazul acelor acte care
se îndeplinesc de către instanţă sau de către organele de executare silită. O atare împrejurare ne
îndreptăţeşte să apreciem că menţiunea potrivit căreia cerinţele legii au fost îndeplinite nu se
înfăţişează în sistemul procesului nostru civil ca o condiţie generală de validitate a actelor de
procedură.
Apreciem şi noi că actele de procedură care îmbracă forma scrisă trebuie redactate în limba
română .
Există şi unele cerinţe care vizează timpul sau locul întoc mirii actelor de procedură. Într-
adevăr, actele de procedură nu se pot îndeplini oricând, ci numai în termenele prevăzute de lege,
iar în unele cazuri doar în anumite faze ale proce sului civil. De asemenea, actele de procedură se
îndeplinesc, de regulă, la sediul instanţei şi în cadrul unei şedinţe publice.

3. Diferite categorii de acte de procedură . A. Acte procedurale ale instanţei, părţilor,

terţelor persoane şi organelor de executare silită . Criteriul distinctiv al acestei clasifi cări îl
reprezintă subiecţii de la care emană actele de procedură. Cele mai importante acte ale procedurii
judiciare sunt actele instanţei şi ale păr ţilor. După criteriul enunţat, la categoriile menţionate s-ar
mai putea adăuga şi actele înde plinite de alţi participanţi procesuali (declaraţiile martorilor,
rapoartele de expertiză etc.).
Actele instanţei sunt cele mai importante acte procedurale care se îndeplinesc în cursul
procedurii judiciare şi ele produc efecte diverse. Principalul act al instanţei este hotărârea prin care se
soluţionează confl ictul dintre părţi. Celelalte acte ale instanţei sunt destinate să pregătească soluţia
finală sau să rezolve unele incidente în desfăşurarea procedurii judiciare. Având în vedere fi
nalitatea diferită a actelor instanţei se poate distinge între actele de decizie, actele de comunicare şi

98
actele de documentare procesuală .
Din categoria actelor de decizie fac parte hotărârile judecătoreşti propriu-zise, adică prin care
se soluţionează confl ictul dintre părţi, precum şi toate celelalte decizii luate de instanţă cu privire
la unele incidente procedurale ori cu privire la impulsionarea procesului civil (încheierile de şedinţă
prin care se iau diferite măsuri, ca cele privitoare la ordonarea unei pro be, admiterea sau respingerea
unei excepţii etc.).
Actele de comunicare sunt acele acte prin intermediul cărora instanţa de judecată
încunoştinţează părţile despre anumite măsuri (citarea părţilor sau a altor participanţi, repunerea
cauzei pe rol, citarea la interogatoriu etc.) sau prin care sunt comunicate unele acte de procedură
(cererea de chemare în judecată, întâmpinarea, cererea de apel etc.).

O categorie de acte mai puţin subliniată în doctrina noastră de drept procesual civil este aceea
a actelor de documentare procesuală. Actul de procedură civilă este distinct, de actul de
documentare procesuală. Identificarea acestor acte a condus, după părerea noastră, la unele
concluzii inadecvate şi cu privire la condiţiile generale de validitate ale actelor de procedură.
Actele de documentare procesuală sunt, în general, acele acte prin intermediul cărora se consemnează
unele declaraţii de voinţă ale părţilor sau ale altor participanţi (procesul-verbal de consemnare a unei
mărturii, a declaraţiei unui interpret etc.). Actul procedural precede actul de documentare. Astfel, de
pildă, jurământul depus de martor este o mani festare de voinţă, deci un act procedural. Dar în mod
necesar jurământul se consem nează într-un înscris, într-un „document” al instanţei; distincţia este
evidentă: un act al martorului şi un act al instanţei .
Actele părţilor sunt şi ele foarte numeroase şi urmăresc finalităţi diferite. Prin unele se
urmăreşte promovarea unor pretenţii în faţa instanţei de judecată, prin altele o simplă apărare,
invocarea unui incident procedural sau chiar sistarea temporară sau defi nitivă a judecăţii. Din
această pluralitate de acte unii autori au reţinut pentru o subdiviziune mai semnificativă actele prin
care se promovează pretenţii în justiţie (cererea de chemare în judecată, cererea reconvenţională,
cererea de chemare în garanţie etc.) şi actele de dispoziţie (renunţarea la judecată, renunţarea la
drept, tranzacţia etc.).
Distingem şi actele terţelor persoane, care sunt destinate să lărgească cadrul procesual cu
privire la subiectele procesului sau chiar cu privire la obiectul acestuia.
Actele organelor de executare silită (somaţia, ordonanţa de adjudecare etc.), sunt destinate
aducerii la îndeplinire a dispoziţiilor cuprinse într-un titlu executoriu .
La aceste categorii mai semnificative de acte procedurale mai pot fi adăugate şi actele altor
participanţi procesuali (procurorului, expertului, martorului etc.).

B. Acte de procedură verbale şi acte de procedură scrise . Criteriul distinctiv al acestei clasifi
cări îl constituie forma de mani festare a voinţei subiectului procesual .
99
C. Acte de procedură obligatorii şi acte de procedură facultative . Din categoria actelor
obligatorii fac parte, în primul rând, majoritatea actelor înde plinite de către instanţa de judecată.
Au acest caracter hotărârile judecătoreşti, încheierile de şedinţă, comunicarea unor acte de
procedură, citarea părţilor etc.
Pentru părţi, un număr important de acte procedurale au un caracter facultativ. Este vorba în primul
rând de acele facultăţi procesuale care vizează modul de exercitare a apărării în cadrul procedurii
civile. Din acest punct de vedere doar părţile sunt în măsură să aprecieze asupra necesităţii invocării
unor mijloace probatorii, a unor excepţii de procedură etc. Printre actele facultative ale părţilor
menţionăm cererile de intervenţie accesorie, promova rea unor pretenţii prin intermediul unei
acţiuni reconvenţionale, exercitarea căilor legale de atac etc.

D. Acte unilaterale, acte bilaterale şi multilaterale . Criteriul care stă la baza acestei clasifi cări,
care a fost deja promovată în literatura de specialitate, se referă la numărul manifestărilor de voinţă
ce concură la formarea actului de procedură . În cadrul procedurii judiciare majoritatea actelor
procedurale au un caracter unilateral. Ele emană, în general, de la părţile litigante şi sunt făcute
îndeosebi în vederea exercitării unor drepturi procesuale. Dar şi instanţa, în scopul soluţionării
litigiului, adoptă o serie de măsuri care se înfăţişează tot ca manifestări unilaterale de voinţă. Au
de pildă acest caracter hotărârile judecătoreşti, încheierile de şedinţă etc.
Numărul actelor bilaterale sau multilaterale este mult mai redus, datorită unei explicaţii simple, şi
pe care trebuie să o căutăm în natura contencioasă a procedurii realizate în cursul procesului civil.
Totuşi, există unele împrejurări care pot determina îndeplinirea unor acte bilaterale sau chiar
multilaterale. Aşa este, de pildă, cazul amânării cauzei prin acordul tuturor părţilor litigante, al
tranzacţiei judiciare etc.

D. Acte judiciare şi acte extrajudiciare . Această clasificare se întemeiază pe un criteriu care ia în

considerare cadrul în care se îndeplineşte un act de procedură. Majoritatea actelor de procedură se
aduc la îndeplinire în cadrul procesului declanşat de către reclamant şi deci au un caracter judiciar.
Există însă şi unele acte care se aduc la îndeplinire anterior promovării acţiunii civile, cum ar fi cele
luate în cadrul procedurii asigurării dovezilor; dar există şi acte folosite într-un proces civil, rea lizate
însă într-un alt cadru procesual (administrarea unor probe prin comisie rogatorie etc.).

E. Acte de procedură specifice judecăţii în primă instanţă, acte specifice judecăţii în faţa
instanţelor de control judiciar şi acte de executare silită . Clasificarea enunţată ţine seama de
fazele în cadrul cărora se îndeplinesc actele de procedură.

4. Cererile . Cererea constituie mijlocul procedural prin care o persoană fizică sau juridică
solicită instanţei judecătoreşti ocrotirea drepturilor şi intereselor sale legale. Această defi niţie este
de o maximă generalitate. Ea include în conţinutul său atât cererile prin intermediul cărora se

100
urmăreşte valorifi carea unor pretenţii în justiţie, precum şi acelea prin care părţile urmăresc doar
exercitarea unor drepturi procedurale, soluţionarea unor incidente de procedură, amânarea cauzei,
administrarea de dovezi, valorificarea drepturilor cuprinse într-un titlu exe cutoriu.
Marea varietate a cererilor impune şi o clasificare a acestora după efectele pe care le produc şi
după scopul urmărit de către părţi. În acest sens, se face distincţie între cererile introductive de
instanţă şi cererile incidente. Cererile introductive de instanţă sunt acelea prin intermediul cărora se
declanşează activitatea instanţei în vederea soluţionării unui liti giu. În această categorie intră cererile
formulate de către reclamant şi prin care acesta ur măreşte soluţionarea unui litigiu concret. Cererile
incidente sunt acelea care se formulează după sesizarea instanţei şi au ca scop fie lărgirea cadrului
procedural cu privire la părţi sau la obiectul judecăţii, fi e soluţionarea unor incidente ivite în cursul
judecăţii. Asemenea cereri pot fi formulate atât de reclamant, cât şi de către pârât; ele pot fi formulate şi
de către terţele persoane spre a lărgi cadrul procesual stabilit iniţial.
Cererile incidente formulate de reclamant poartă denumirea de cereri adiţionale sau
modificatoare, întrucât prin ele se urmăreşte, astfel cum o sugerează şi denumirea, modificarea sau
completarea cererii iniţiale. În cadrul procesului civil se pot formula şi alte cereri de către
reclamant, cum sunt cele privitoare la administrarea probelor, invocarea unor excepţii de procedură,
soluţionarea unor incidente procedurale. Acestea sunt tot cereri incidente. Situaţia este
asemănătoare şi în ceea ce priveşte formularea cererilor incidente de către pârât. Adeseori, pârâtul
formulează însă doar simple cereri incidente, respectiv cereri prin care urmăreşte doar exercitarea
apărării şi pe cale de consecinţă rezolvarea unor inci dente legate de administrarea probelor sau
excepţiilor de procedură. Totuşi, pârâtul are şi el posibilitatea de a formula cereri incidente a
căror semnifi caţie depăşeşte cadrul unei simple apărări. Astfel, atunci când pârâtul are pretenţii faţă
de reclamant el poate formula o cerere recon venţională.
În general, cererile incidente se caracterizează prin aceea că ele se află într-un raport de
dependenţă faţă de cererea principală, în sensul că soluţionarea acestora depinde de modul de
rezolvare al cererii principale. De aceea, cererile incidente au în raport de cererile intro ductive de
instanţă un caracter accesoriu . Raportul de accesorietate nu este prezent în cazul tuturor cererilor
incidente. Astfel, de pildă, cererea reconvenţională deşi are un caracter incident, ea constituie şi o
veritabilă acţiune civilă.

Distincţia dintre cererile principale (introductive de instanţă) şi cele accesorii prezintă interes din
punct de vedere al efectelor pe care le produc în cadrul procesului civil. Regimul lor juridic este infl
uenţat tocmai de caracterul principal sau incidental al cererilor care se adresează organelor de
justiţie.

Condiţiile generale de validitate a cererilor . Condiţiile generale de validitate ale cererilor

adresate instanţelor judecătoreşti sunt precizate în art. 82 C.proc.civ. şi se referă la:
101
1. arătarea instanţei căreia i se adresează; numele, domiciliul sau reşedinţa părţilor ori, după caz,
denumirea şi sediul lor şi ale reprezentantului; obiectul cererii; semnătura .
Elementele menţionate sunt necesare pentru toate acele cereri care se adresează instanţelor
judecătoreşti şi care îmbracă forma scrisă. Precizăm că în acest sens art. 82 alin. (1) C.proc.civ.
dispune că: „Orice cerere adresată instanţelor judecătoreşti trebuie să fie făcută în scris” şi să
cuprindă elementele arătate mai sus.
Forma scrisă a cererii este obligatorie iar, în urma modifi cării art. 82 C.proc.civ. prin
Ordonanţa de urgenţă nr. 138/2000, acest principiu nu mai cunoaşte excepţii. Totuşi, art. 82 alin. (2)
C.proc.civ. reglementează o situaţie specială, anume aceea când partea, din orice motive, nu poate
semna cererea. Într-o asemenea împrejurare, „judecătorul va stabili mai întâi identitatea părţii şi îi va
citi acesteia conţinutul cererii. Despre toate acestea judecătorul va face menţiune pe cerere”.
Forma scrisă nu este o condiţie generală a tuturor actelor de procedură. Într-adevăr, la nivelul
întregii noastre proceduri, sistemul consacrat este acela al procedurii mixte, iar nu al unei procedurii
inchizitoriale, care să se caracterizeze printr-o preponderenţă a formelor scrise. De altfel, la o
analiză riguroasă a tuturor dispoziţiilor cuprinse în art. 82-84 C.proc.civ. se poate constata că
legiuitorul are în vedere în mod deosebit cererile de învestire ale instanţei, iar nu şi multitudinea
cererilor incidente care se pot formula în timpul judecăţii şi cu privire la care nu poate fi justificată,
în mod pertinent, necesitatea formei scrise (cereri de amânare a judecăţilor, de probaţiune, de
invocare a excepţiilor de procedură etc.). Că este aşa, rezultă, în opinia noastră, şi din prevederile art.
84 C.proc.civ. care se referă expressis verbis la cererile de chemare în judecată şi la cele pentru
exercitarea unei căi legale de atac.
Revenind la condiţiile cererilor scrise vizate de art. 82 alin. (1) C.proc.civ. mai trebuie să
formulăm unele consideraţii în legătură cu fi ecare element prevăzut de acest text. Astfel, arătarea
instanţei constituie un element necesar doar pentru cererile introductive de instanţă, iar nu şi pentru
cererile incidente. O atare menţiune prezintă interes pentru determinarea competenţei instanţei
sesizate. Menţiunea nu este necesară în cazul cererilor incidente, întrucât ele se promovează tocmai în
legătură cu pretenţiile principale sau cu apărările părţilor şi se formulează în cursul judecăţii,
respectiv în faţa unei instanţe deja sesizate. Neindicarea instanţei la care se adresează cererea
poate determina nulitatea acesteia, dar numai în condiţiile generale prevăzute de art. 105 alin. (2)
C.proc.civ., respectiv doar în măsura în care s-a produs părţii o vătămare ce nu poate fi înlăturată
altfel.
Celelalte trei elemente ale cererii – părţile, obiectul şi semnătura – au un caracter esen ţial,
căci în lipsa lor nu se poate concepe soluţionarea unei cereri de către o instanţă de judecată.
Astfel, în lipsa numelui nu se pot identifi ca părţile faţă de care soluţia ar urma să se pronunţe cu
putere de lucru judecat; fără arătarea obiectului nu se poate concepe o activitate de soluţionare a unei
cereri, de vreme ce lipseşte o pretenţie în legătură cu un drept sau interes legitim; lipsa semnăturii
102
creează incertitudine cu privire la manifestarea de voinţă a părţii, în sensul sesizării reale a
instanţei.
În condiţiile menţionate, lipsa elementelor esenţiale ale unei cereri atrage în mod necesar
nulitatea acesteia. Apreciem că dispoziţiile art. 133 C.proc.civ., care declară nulă cererea de
chemare în judecată – în lipsa menţiunilor esenţiale analizate – sunt aplicabile tuturor cere rilor
scrise adresate instanţelor judecătoreşti1). Precizăm că lipsa semnăturii poate fi împlinită însă în tot
cursul judecăţii2); soluţia este prevăzută de lege numai pentru cererea de chemare în judecată, dar
pentru identitate de raţiune, ea este aplicabilă tuturor cererilor.
Precizăm totuşi că indicarea domiciliului sau reşedinţei părţilor reprezintă un element
necesar doar în cazul cererilor introductive de instanţă. Prin urmare, în celelalte cazuri lipsa acestor
elemente nu antrenează, în principiu, nulitatea cererii, de vreme ce asemenea menţiuni se găsesc în
dosarul cauzei.
Legea mai prevede şi necesitatea arătării, atunci când este cazul, a numelui reprezen-tanţilor
părţilor. Dacă cererea este făcută de un mandatar al părţii acesta este obligat, aşa cum prevede
pentru o atare ipoteză în mod expres art. 83 alin. (1) C.proc.civ., să alăture procura în original sau în
copie autentifi cată. De asemenea, reprezentantul legal va alătura copie legalizată de pe înscrisul
doveditor al calităţii sale [art. 83 alin. (3) C.proc.civ.].
În ideea înlăturării oricărui formalism excesiv, art. 84 C.proc.civ. conţine o importantă
prevedere cu semnifi caţii particulare. Potrivit acestui text: „Cererea de chemare în judecată sau
pentru exercitarea unei căi de atac este valabil făcută chiar dacă poartă o denumire greşită”.
Soluţia legii noastre procedurale este deosebit de raţională, căci orice cerere trebuie soluţionată
după conţinutul ei şi în conformitate cu intenţia părţii, iar nu după forme sacra mentale ori după
denumirea improprie care i se atribuie3). Dacă însă obiectul cererii nu este clar precizat, instanţa
trebuie să oblige partea în cauză să facă precizările necesare spre a se putea stabili conţinutul şi fi
nalitatea petiţiei4).

Dispoziţiile art. 84 C.proc.civ. prezintă o importanţă particulară şi prin caracterul lor de

generalitate. Într-adevăr, aceste prevederi procedurale sunt situate în capitolul privitor la cereri din
cel de-al doilea Titlu, consacrat dispoziţiilor generale de procedură. Prin urmare, deşi dispoziţiile art.
84 C.proc.civ. se referă în mod expres doar la cererile de chemare în ju decată şi de exercitare a
unei căi de atac, ele sunt interpretate în sensul că instituie un prin cipiu în materie. De altfel, şi
celelalte dispoziţii cuprinse în art. 82-84 C.proc.civ. instituie cerinţe care reprezintă dreptul comun
în materie.

4. Citarea părţilor şi comunicarea actelor de procedură . Citarea este un act procedural

prin care se realizează încunoştinţarea părţilor despre existenţa procesului civil, despre locul şi

103
data judecăţii. Acest act procedural se realizează atât în faza iniţială a procesului, cât şi în unele faze
succesive ale judecăţii.
Prin citarea părţilor se traduc în practică două dintre cele mai importante principii ale procedurii
judiciare: contradictorialitatea şi dreptul la apărare . În adevăr, doar în măsura în care părţile cunosc data
şi locul judecăţii ele sunt puse într-o situaţie de egalitate: îşi pot pregăti apărarea, pentru ca apoi să
prezinte în contradictoriu şi într-o şedinţă publică toate împrejurările de fapt şi de drept de care
depinde soluţionarea cauzei.
Tocmai datorită importanţei actului procedural al citării legea îi impune judecătorului şi
obligaţii corespunzătoare. Astfel, potrivit art. 85 C.proc.civ.: „Judecătorul nu poate hotărî asupra
unei cereri decât după citarea sau înfăţişarea părţilor, afară numai dacă legea nu dispune altfel”. La
rândul său, art. 107 C.proc.civ. îl obligă pe preşedintele instanţei să verifi ce dacă părţile au fost
legal citate şi să dispună amânarea judecăţii ori de câte ori constată că partea care lipseşte nu a fost
citată cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege. Această obligaţie este impusă judecătorului sub
sancţiunea nulităţii actelor de procedură întocmite în cauză.
Dispoziţiile procedurale privitoare la citarea părţilor au un caracter imperativ, iar neso
cotirea lor conduce la nulitatea hotărârii pronunţate de instanţă . În sistemul

Citaţia . Citarea părţilor în procesul civil se realizează printr-un act procedural denumit citaţie.
Acest act procedural este folosit şi pentru chemarea altor participanţi procesuali în faţa instanţei de
judecată (martori, experţi, interpreţi etc.).
Citaţia este compusă din două părţi: citaţia propriu-zisă şi dovada de înmânare (procesul-
verbal) a citaţiei.
Funcţiile citaţiei se pot realiza doar dacă acest act de procedură îndeplineşte unele condiţii
anume determinate de lege; unele din aceste cerinţe sunt esenţiale, iar altele sunt de mai mică
importanţă, astfel că trebuie considerate ca elemente neesenţiale.
Menţiunile esenţiale pe care trebuie să le cuprindă citaţia sunt prevăzute în mod expres de
art. 88 C.proc.civ. şi se referă la: 1.arătarea anului, lunii, zilei şi orei de înfăţişare; 2. arătarea
instanţei şi a sediului acesteia; 3. numele, domiciliul şi calitatea celui citat; 4. parafa şefului
instanţei şi semnătura grefi erului.
În lipsa menţiunilor esenţiale enunţate, citaţia nu-şi poate îndeplini funcţia sa procedurală; de
aceea, pentru lipsa acestor menţiuni legea prevede în mod expres sancţiunea nulităţii. Nulitatea
consacrată de lege este expresă, fapt pentru care partea interesată în aplicarea sancţiunii nu mai
este ţinută să facă dovada unei vătămări, căci aceasta se presupune până la dovada contrarie.
Sancţiunea nulităţii nu se răsfrânge numai asupra citaţiei îndeplinite cu neobservarea condiţiilor
legale, ci asupra tuturor actelor ulterioare, inclusiv asupra hotărârii judecătoreşti pronunţate în
cauză . În mod fi resc, sancţiunea nulităţii este incidentă şi în acele cazuri în care părţile nu au

104
fost citate deloc, deşi instanţa trebuia să procedeze la încunoştinţarea lor despre proces; în acest caz
sancţiunea nulităţii nu se răsfrânge asupra citaţiei, căci un atare act nici nu există ci asupra
hotărârii pronunţate în asemenea condiţii .
Dacă partea citată îşi schimbă domiciliul în cursul judecăţii ea este obligată, potrivit art. 98
C.proc.civ., să aducă această împrejurare la cunoştinţa instanţei prin cerere
depusă la dosar. În caz contrar, partea va fi citată în mod legal, în continuare, la vechiul domiciliu .
Cu toate acestea, dacă schimbarea domiciliului părţii este cunoscută de instanţă printr-un alt mijloc,
cum ar fi în cazul evacuării din imobil, ea este obligată să facă investigaţii spre a satisface efectiv
exigenţele legii, respectiv citarea părţii .
Menţiunile neesenţiale ale citaţiei sunt prevăzute tot în art. 88 C.proc.civ. şi se referă la:
1. numărul şi data emiterii, precum şi numărul dosarului; 2. numele şi domiciliul părţii potrivnice,
precum şi felul pricinii; 3. alte menţiuni prevăzute de lege. Indicarea acestor din urmă elemente
este utilă pentru că ele sunt de natură să ajute partea în identifi carea dosarului şi să cunoască chiar de la
începutul procesului un element important: obiectul pricinii (revendicare, posesiune, divorţ, pretenţii,
partaj etc.). Lipsa elementelor neesenţiale ale citaţiei nu este de natură, în principiu, să determine
nulitatea procedurii de citare şi a actelor subsecvente. Nulitatea poate opera numai dacă partea face
dovada unei vătămări efective ce nu poate fi înlăturată într-un alt mod .
Procesul-verbal de înmânare a citaţiei trebuie să cuprindă şi el unele menţiuni esenţiale.
Acestea sunt precizate în art. 100 C.proc.civ. şi se referă la: 1.anul, luna şi ziua când a fost încheiat;
2. numele celui care l-a încheiat; 3. numele, prenumele şi domiciliul celui căruia i s-a făcut
comunicarea cu arătarea numărului, etajului, apartamentului sau camerei, dacă cel căruia i s-a făcut
comunicarea locuieşte într-o clădire cu mai multe etaje sau apartamente sau în hotel şi dacă actul de
procedură a fost înmânat la locuinţa sa, ori a fost afi şat pe uşa acestei locuinţe; 4. arătarea instanţei
de la care porneşte actul de procedură şi identifi carea lui, iar pentru citaţii şi a termenului de
înfăţişare; 5. numele şi calitatea celui căruia i s-a făcut înmânarea sau locul unde s-a făcut afi
şarea .
Toate aceste menţiuni, considerate esenţiale, sunt prevăzute de art. 100 alin. (3)
C.proc.civ. sub sancţiunea nulităţii. Prin urmare, şi în acest caz ne afl ăm în prezenţa unei nulităţii
exprese, a cărei semnificaţie constă, aşa cum am subliniat deja, în faptul că vătămarea se prezumă.
Menţiunile neesenţiale ale procesului-verbal de înmânare a citaţiei se referă la următoarele două
elemente ale acestui act procedural: 1.arătarea funcţiei agentului procedural şi 2. arătarea
înscrisurilor comunicate.
Cele două menţiuni indicate mai sus sunt în mod evident de o importanţă mult mai redusă; în
principiu, lipsa acestora nu poate cauza părţii un prejudiciu, dacă toate celelalte elemente ale
procedurii de citare au fost observate de agentul procedural. Totuşi nulitatea va putea opera şi în
legătură cu aceste menţiuni, însă numai în condiţiile prevăzute de art. 105 alin. (2) C.proc.civ.,
105
adică doar în măsura producerii unui prejudiciu care nu poate fi înlăturat în alt mod.
Procesul-verbal întocmit în conformitate cu cerinţele legii constituie un act ofi cial care face
dovadă, în privinţa constatărilor făcute personal de către agentul instru-mentator, până la
înscrierea în fals. Prin urmare, astfel cum s-a statornicit şi în practica noastră judiciară, dovada de
înmânare a citaţiei şi procesul verbal întocmit de agentul procedural în cazul în care cel citat nu a fost
găsit la domiciliu sau a refuzat să primească citaţia sunt singurele acte prin care se poate proba că
procedura citării a fost îndeplinită potrivit legii .
Termenul în care trebuie înmânată citaţia . Pentru ca citaţia să-şi poată îndeplini funcţia sa
procesuală – încunoştinţarea părţilor despre existenţa litigiului, data şi locul judecăţii – legea
determină şi termenul în care citaţia trebuie înmânată părţilor sau altor participanţi. În acest sens
art. 89 alin. (1) C.proc.civ. dispune că: „Citaţia, sub pedeapsa nulităţii, va fi înmânată părţii cu cel
puţin 5 zile înaintea termenului de judecată. În pricinile urgente, termenul poate fi şi mai scurt,
după aprecierea instanţei”.
Termenul de cinci zile este considerat de lege ca un termen util şi suficient pentru ca partea
citată să-şi poată pregăti apărarea. Nerespectarea termenului prevăzut de lege pentru înmânarea
citaţiei atrage după sine anularea procedurii de citare . Astfel cum prevede în mod expres art. 89
alin. (2) C.proc.civ. partea este însă în drept să solicite doar amânarea judecăţii. În situaţia în care
cauza s-a soluţionat în lipsa părţii, necitată cu respectarea dispoziţiilor art. 89 alin. (1) C.proc.civ.,
aceasta este îndreptăţită să solicite anularea hotărârii; în acest caz partea nu va fi obligată să facă
dovada unei vătămări, căci şi de data aceasta ne afl ăm în prezenţa unei nulităţii exprese.
Dispoziţiile procedurale privitoare la termenul de înmânare a citaţiei au un caracter relativ, ele fiind
stabilite exclusiv în interesul părţii citate . De aceea, legiuitorul a stabilit în art. 89 alin. (2)
C.proc.civ., că înfăţişarea părţii în instanţă, personal sau prin mandatar, „acoperă orice vicii de
procedură”. Astfel cum am arătat, partea se poate prezenta însă în instanţă şi solicita un termen
pentru a-şi formula apărarea .

Procedura de înmânare a citaţiei . Legea noastră procesuală a stabilit în mod detaliat şi modul
în care trebuie să procedeze agentul însărcinat cu înmânarea citaţiei. Asemenea elemente
procedurale sunt statornicite în art. 90-98 C.proc.civ. Înainte de a analiza aceste reguli procedurale
este necesar să preci zăm că, potrivit art. 86 alin. (1) C.proc.civ., astfel cum acest text a fost modifi cat
prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 138/2000: „Comunicarea cererilor şi a tuturor actelor de
procedură se va face, din ofi ciu, prin poştă, prin agenţii procedurali ai instanţei sau prin orice salariat
al acesteia, precum şi prin agenţi ori salariaţi ai altor instanţe, în ale căror circumscripţii se afl ă cel
căruia i se comunică actul”.
Unul din principiile fundamentale în legătură cu realizarea procedurii de citare este acela potrivit
căruia citaţia se înmânează la domiciliul sau reşedinţa celui citat [art. 90 alin. (1) C.proc.civ.]. De la

106
regula enunţată, legea noastră procesuală face şi unele importante excepţii. În primul rând, o
derogare importantă este prevăzută pentru acele situaţii în care partea citată are o aşezare agricolă,
comercială, industrială sau profesională în altă parte, împrejurare în care citaţia poate fi înmânată şi la
locul acelei aşezări [art. 90 alin. (1) C.proc.civ.]. Norma menţionată este concordantă şi cu dispoziţiile
de competenţă prevăzute în art. 6 C.proc.civ. În raport cu aceste din urmă dispoziţii procedurale,
cele înscrise în art. 90 alin. (1) C.proc.civ. au o sferă mai largă de aplicare, căci ele se referă nu
doar la situaţia pârâtului, ci în general a persoanei ce urmează să fi e citată în procesul civil. Prin
urmare, în aceleaşi condiţii, citaţia poate fi înmânată şi altor participanţi (martori, experţi,
interpreţi etc.).
În al doilea rând, legea dispune că citaţia poate fi înmânată persoanei citate în orice loc va
fi întâlnită de agentul procedural, cu condiţia ca acesta să fie de acord cu primirea citaţiei şi să
semneze despre primirea ei.
Unele derogări cu totul fireşti sunt prevăzute de art. 90 alin. (3)-(6) C.proc.civ. în
considerarea situaţiilor în care se afl ă persoanele citate. Astfel, pentru cei aflaţi sub arme, citaţia
se înmânează prin comandamentul superior cel mai apropiat1). Pentru cei care alcă tuiesc
echipajul unui vas comercial citaţia se va înmâna, în lipsa unui domiciliu cunoscut, prin căpitănia
portului unde este înregistrat vasul. De asemenea, pentru deţinuţi, legea dispune că citaţia se
înmânează prin administraţia închisorii . O dispoziţie derogatorie este instituită de lege şi pentru
bolnavii afl aţi în spitale, ospicii ori sanatorii; pentru aceştia citaţia se înmânează prin administraţia
aşezământului respectiv.
Precizăm că în toate aceste situaţii, precum şi în acelea determinate de art. 87 pct. 1, 2,
3, 5 şi 7 sau atunci când actul urmează să fi e înmânat unui notar public sau avocat înmânarea
citaţiei se poate face „funcţionarului sau persoanei însărcinate cu primirea corespondenţei, care
va semna dovada” de primire.
Codul de procedură civilă prevede şi unele reguli care trebuie să fie respectate de către
agentul procedural cu ocazia citării părţilor şi a comunicării actelor de procedură. Astfel, dacă
persoana citată a fost găsită la domiciliu, citaţia urmează să fi e predată acesteia. În acest scop,
agentul procedural are obligaţia de a recurge mai înainte la identificarea persoanei căreia îi este
adresată citaţia sau actul de procedură, după care va proceda la predarea acesteia, solicitând părţii
respective să semneze şi dovada de primire. Dacă persoana citată nu vrea să primească citaţia ori
nu poate să semneze dovada de primire, agentul procedural va lăsa citaţia sau actul de procedură
celui citat, iar în caz de refuz de primire va afişa citaţia pe uşa locuinţei acestuia. Despre toate
aceste împrejurări agentul procedural va încheia un proces-verbal.
Dacă cel citat nu se găseşte la domiciliu sau dacă, în cazul hotelurilor sau clădirilor com puse
din mai multe apartamente, el nu a indicat camera sau apartamentul în care locuieşte, agentul
procedural va înmâna citaţia, în primul caz, unei persoane din familie, iar în lipsă, oricărei alte
107
persoane care locuieşte cu dânsul, sau care, în mod obişnuit, primeşte cores pondenţa, iar, în celelalte
cazuri, administratorului, portarului, ori celui ce în mod obişnuit îl înlocuieşte; în toate aceste
împrejurări agentul procedural va încheia un proces-verbal care va fi semnat de persoana care a primit
citaţia, după ce agentul procedural îi va certifi ca identitatea şi semnătura.
Potrivit art. 92 alin. (4) C.proc.civ. dacă persoanele menţionate anterior nu voiesc ori nu
pot să semneze adeverinţa de primire, agentul procedural va încheia un proces-verbal despre aceste
împrejurări, şi va lăsa citaţia în mâna acelor persoane; dacă totuşi acestea nu voiesc să primească
citaţia sau în lipsa unor asemenea persoane, agentul procedural va afişa citaţia, fi e pe uşa locuinţei
celui citat, fie, dacă nu are indicaţia apartamentului sau camerei locuite, pe uşa principală a clădirii,
încheind un proces-verbal despre aceste împrejurări.
O dispoziţie de excepţie întâlnim însă în art. 921 C.proc.civ., text introdus în cod prin
Ordonanţa de urgenţă nr. 138/2000 (modifi cat şi prin Legea de aprobare a acestei ordonanţe).
Potrivit acestui text, comunicarea citaţiei şi a altor acte de procedură nu se poate realiza prin afişare
în cazul persoanelor juridice, precum şi al asociaţiilor sau societăţilor care, potrivit legii, pot sta în
judecată, cu excepţia cazurilor în care se refuză primirea sau dacă se constată lipsa oricărei persoane
la sediul acestora. Textul are o raţiune ce ţine seama de multitudinea şi diversitatea persoanelor
juridice la care el se referă. În practică pot să apară situaţii în care agentul procedural să nu
găsească nicio persoană la sediul persoanei juridice citate. Într-o asemenea împrejurare, procedura
se poate realiza prin afişare, dar numai dacă agentul procedural nu a găsit pe nimeni la sediul
persoanei juridice respective.
De asemenea, în realizarea atribuţiilor sale, agentul procedural va trebui să ţină seama şi
de dispoziţiile art. 92 alin. (5) C.proc.civ., potrivit cărora „înmânarea citaţiei nu se poate face unui
minor sub 14 ani împliniţi sau unei persoane lipsite de judecată”. Potrivit aceluiaşi text, astfel cum
este firesc, în ultima ipoteză, puterea de judecată se presupune până la dovada contrarie.
O dispoziţie procedurală importantă în legătură cu înmânarea citaţiei se referă la
posibilitatea de schimbare a domiciliului în cursul judecăţii. În acest sens, art. 98 C.proc.civ.
dispune că: „Schimbarea domiciliului uneia din părţi în timpul judecăţii trebuie, sub pedeapsa
neluării ei în seamă, să fie adusă la cunoştinţa instanţei prin petiţie depusă la dosar, iar părţii
potrivnice prin scrisoare recomandată, a cărei recipisă de predare se va depune la dosar o dată cu
petiţia prin care se înştiinţează instanţa despre schimbarea domiciliului”. Obligaţia menţionată
are în vedere situaţia în care procesele se afl ă în faţa instanţelor de fond, apel sau recurs, iar nu şi
atunci când ele parcurg faza controlului judiciar extraordinar . Dacă partea se conformează obligaţiei
menţionate ea va fi citată în continuare la noul domiciliu. În caz contrar, schimbarea de domiciliu nu
va fi luată în considerare, citarea urmând a se face la vechea adresă .
În legătură cu modul în care trebuie să procedeze agentul instrumentator legea
reglementează, în art. 94 C.proc.civ., şi o situaţie particulară. Potrivit acestui text: „Când comu
108
nicarea actelor de procedură nu se poate face din cauză că s-a dărâmat clădirea, a devenit de
nelocuit sau din alt motiv asemănător, agentul va depune actul la grefa instanţei, care va înştiinţa din
timp partea despre această împrejurare, dispoziţiile art. 95 fi ind aplicabile în mod corespunzător”.
Textul citat reglementează, desigur, o situaţie de excepţie. Observăm însă, că acesta se referă, in
terminis, doar la comunicarea actelor de procedură. Cu toate acestea, dispoziţiile legale citate se
aplică şi în privinţa citaţiilor, aceasta fi ind şi una din raţiunile trimiterii la prevederile art. 95
C.proc.civ. referitoare la citarea prin publicitate.

Modul de citare a părţilor în unele situaţii speciale .

Citarea statului şi a persoanelor juridice . Legea face distincţie între citarea statului şi a
persoanelor juridice de drept public, pe de o parte, şi citarea persoanelor juridice de drept privat, pe
de altă parte. Potrivit art. 87 pct. 1 C.proc.civ. statul, comuna şi celelalte persoane juridice de drept
public se citează „în persoana capului autorităţii la contenciosul sediului central al administraţiei
respective sau, în lipsă de contencios, la sediul administraţiei”.
În jurisprudenţa mai veche s-a decis că în toate acele situaţii în care statul participă în mod
nemijlocit la raportul juridic litigios el va fi citat prin Ministerul Finanţelor . Totuşi se consideră că
această soluţie de principiu îşi găseşte aplicare şi în condiţiile actualei legislaţii, cu excepţia cazului
în care o normă specială dispune altfel2). Precizăm că există şi dispoziţii cu caracter special privitoare
la citarea statului în procesul civil. Astfel, potrivit articolului 506 alin. (3) C.proc.pen. în acţiunile
privitoare la despăgubiri pentru erorile judiciare săvârşite prin condamnarea sau luarea unor măsuri
preventive pe nedrept statul „este citat prin Ministerul Economiei şi Finanţelor”.
Unităţile administrativ teritoriale se citează în procesul civil, după caz, prin preşe dintele
consiliului judeţean sau prin primari3). Soluţia este în concordanţă şi cu dispoziţiile art. 21 alin.
(1) din Legea nr. 215/2001, republicată, potrivit cărora personalitatea juridică este recunoscută
comunelor, oraşelor şi judeţelor.
Codul de procedură civilă conţine precizări speciale şi în legătură cu citarea persoanelor
juridice de drept privat. Dispoziţia expresă, consacrată în art. 87 pct. 2 C.proc.civ. instituie, în
această privinţă, regula potrivit căreia persoanele juridice de drept privat vor fi citate, „prin
reprezentanţii lor, la sediul principal sau la cel al sucursalei ori, după caz, al repre zentanţei”. În
legătură cu aceste dispoziţii procedurale o parte a doctrinei a opinat, anterior modifi ării Codului de
procedură civilă, că textul citat îndreptăţeşte instanţa să aleagă între citarea persoanei juridice de
drept privat la sediul principal al administraţiei şi la cel al sucursalei din circumscripţia instanţei1).
Opţiunea între citarea persoanei juridice la sediul său principal sau la acela al sucursalei ni se pare
o soluţie care este difi cil de contestat chiar şi în actuala redactare a textului. Nu este mai puţin
adevărat că o soluţie mai raţională ar fi aceea a conferirii unui caracter subsidiar citării de la sediul
sucursalei sau reprezentanţei persoanelor juridice de drept privat. Nici în prezent textul menţionat nu
109
este întru totul concordant cu dispoziţiile art. 7 C.proc.civ., care se referă la competenţa teritorială a
instanţelor judecătoreşti, în ipoteza chemării în judecată a unei persoane juridice de drept privat.
Legea reglementează şi modul în care trebuie să se facă citarea asociaţiilor şi societăţilor fără
personalitate juridică. Potrivit art. 87 pct. 3 C.proc.civ. acestea se citează, în toate cazurile, „prin
organele lor de conducere, la sediul administraţiei lor”.
De asemenea, potrivit art. 87 pct. 5 C.proc.civ., cei supuşi procedurii reorganizării judiciare şi a
falimentului se citează prin administratorul judiciar ori, după caz, prin lichidatorul judiciar.

Citarea persoanelor care participă în proces prin reprezentant . Potrivit art. 87 pct. 6
C.proc.civ. persoanele incapabile urmează să fi e citate în procesul civil prin reprezentanţii lor
legali. Dacă o persoană incapabilă nu are un reprezentant şi există urgenţă se va putea proceda la
numirea unui curator special. În acest caz, citarea incapabilului se va face prin intermediul
curatorului astfel desemnat (art. 87 pct. 6 C.proc.civ.). Menţionăm că tot printr-un curator special,
numit de instanţă, vor fi citaţi şi moştenitorii, până la intervenirea lor în proces (art. 87 pct. 10
C.proc.civ.).
În legătură cu citarea părţilor care participă în procesul civil printr-un reprezentant trebuie să
subliniem că legea procesuală permite părţii reprezentante să procedeze la alegea de domiciliu la
adresa acestuia. Într-o atare împrejurare, citarea şi comunicarea actelor de procedură se va face la
adresa reprezentantului. Alegerea de domiciliu trebuie să fi e neechivocă; ea nu se presupune prin
simpla alegere de către parte a unui reprezentant. În lipsa unei precizări privitoare la comunicarea
actelor de procedură la domiciliul reprezentantului partea va fi citată în continuare la domiciliul
său (art. 93 C.proc.civ.).

Citarea persoanelor care se afl ă în străinătate . Citarea persoanelor afl ate în străinătate este
reglementată în art. 87 pct. 7-8 C.proc.civ. În această privinţă legea face distincţie între persoanele
trimise în străinătate în interes de serviciu şi cele afl ate în străinătate din diverse alte motive.

Personalul misiunilor diplomatice şi ofi ciilor consulare ale României, precum şi cetăţenii
români trimişi ca funcţionari la organizaţii internaţionale, precum şi membrii lor de familie care
locuiesc cu ei, afl aţi în străinătate, vor fi citaţi prin Ministerul Afacerilor Externe. Soluţia este
întru totul fi rească având în vedere difi cultăţile de identifi care a domiciliului persoanelor afl ate în
misiune în străinătate de către partea afl ată în ţară. Pe de altă parte, Ministerul Afacerilor Externe
are întreaga evidenţă a personalului afl at în misiune în străinătate şi poate comunica cu multă
uşurinţă citaţia sau actele de procedură destinate unei persoane care se afl ă în serviciul său.
O soluţie similară, pentru identitate de situaţie, este prevăzută de lege şi pentru ceilalţi
cetăţeni români afl aţi în străinătate în interes de serviciu. În acest sens art. 87 pct. 7 alin. (2)
C.proc.civ. dispune că cetăţenii români, alţii decât cei desemnaţi în alineatul precedent şi la care
ne-am referit, afl aţi în străinătate în interes de serviciu vor fi citaţi „prin organele centrale care i-au
110
trimis sau în subordinea cărora se afl ă cei care i-au trimis”.
Cea de-a doua ipoteză reglementată în art. 87 pct. 8 C.proc.civ. vizează persoanele afl ate în
străinătate din diferite alte motive şi al căror domiciliu sau reşedinţă (în străinătate) sunt cunoscute.
Textul menţionat face precizarea că aceste persoane urmează să fi e citate „printr-o citaţie scrisă
trimisă cu scrisoare recomandată cu dovadă de primire”. La această procedură nu se poate
recurge în cazul în care domiciliul sau reşedinţa celor afl aţi în străină tate nu sunt cunoscute. În
acest caz, se va proceda la citarea prin publicitate, în condiţiile art. 95 C.proc.civ.
Citaţia are aceeaşi fi nalitate şi în cazul persoanelor afl ate în străinătate: încunoş-tinţarea
lor despre existenţa, data şi locul judecăţii. De aceea, s-a apreciat în juris-prudenţa noastră recentă
că şi de data aceasta citarea trebuie să se facă la locul unde partea locuieşte efectiv, cu excepţia
cazului în care s-a procedat la alegerea de domiciliu, potrivit legii .
O precizare care se impune este şi acea că art. 87 pct. 8 C.proc.civ. nu distinge în funcţie de
cetăţenia persoanelor afl ate în străinătate. Prin urmare, în acelaşi mod se vor cita şi cetăţenii români
afl aţi temporar în străinătate, cât şi cetăţenii străini. În toate aceste situaţii, dacă persoanele afl ate în
străinătate au un mandatar cunoscut în ţară, va fi citat şi acesta [art. 87 pct. 8 alin. (3) C.proc.civ.].
Dispoziţia care instituie această obligaţie este prevăzută sub sancţiunea nulităţii, împrejurare care
rezultă chiar din formularea imperativă a textului evocat anterior.
În fine, mai precizăm că la procedura prevăzută de art. 87 pct. 8 C.proc.civ. se poate
recurge doar în lipsa unor tratate sau convenţii internaţionale la care este parte România sau a
altor acte normative speciale care să deroge de la regulile de drept comun analizate.

Citarea persoanelor care nu au domiciliu cunoscut . Persoanele al căror domiciliu nu este

cunoscut urmează să fi e citate prin publicitate. Potrivit art. 95 C.proc.civ.: „Când reclamantul
învederează că, deşi a făcut tot ce i-a stat în putinţă, nu a izbutit să afle domiciliul pârâtului, preşedintele
instanţei va dispune citarea acestuia prin publicitate”. La această procedură se poate recurge, astfel
cum am arătat deja, şi în cazul persoanelor afl ate în străinătate [art. 87 pct. 8 alin. (2) C.proc.civ.].
Citarea prin publicitate constă în afişarea citaţiei la uşa instanţei cu cel puţin 15 zile
înaintea termenului de înfăţişare. În pricinile urgente, instanţa poate reduce acest termen la 5 zile.
Dacă preşedintele instanţei apreciază necesar, acesta poate dispune publicarea citaţiei în
Monitorul Oficial sau într-un ziar mai răspândit. Şi în aceste situaţii, instanţa va lua măsuri pentru
respectarea termenului de 15, respectiv de 5 zile, prevăzut de lege şi pentru afi şarea citaţiei.
Nerespectarea acestor termene atrage după sine nulitatea procedurii de citare prin publicitate1).
Procedura citării prin publicitate are un caracter cu totul excepţional, fapt pentru care instanţele
de judecată trebuie să manifeste o maximă prudenţă în aplicarea dispoziţiilor art. 95 C.proc.civ. De
altfel, chiar art. 95 alin. (1) C.proc.civ. permite folosirea acestei pro ceduri doar în acele
împrejurări în care reclamantul dovedeşte că a făcut demersuri semnificative pentru a afla

111
domiciliul pârâtului . Jurisprudenţa noastră a decis şi ea în aceas tă privinţă că este insuficient ca
reclamantul să arate că nu cunoaşte domiciliul pârâ tului; el trebuie să învedereze împrejurări
concrete din care să rezulte imposibilitatea de identificare a domiciliului pârâtului . Pe de altă parte,
legea sancţionează reaua-credinţă a reclamantului în realizarea citării prin publicitate. Potrivit art. 95
alin. (4) C.proc.civ., dacă pârâtul se înfăţi şează şi dovedeşte că a fost citat prin publicitate cu rea-
credinţă, toate actele de procedură ce au urmat încuviinţării acestei citări vor fi anulate, iar
reclamantul care a cerut citarea în atare condiţii va fi condamnat la o amendă şi obligat la
despăgubiri, potrivit legii.

Darea şi luarea termenului în cunoştinţă . Aşa cum am arătat, citarea are ca finalitate
încunoştinţarea părţilor despre existenţa procesului, despre data şi locul judecăţii. O atare finalitate
se poate realiza şi prin luarea termenului în cunoştinţă de către partea prezentă la unul din
termenele de judecată. În acest sens art. 153 alin. (1) C.proc.civ. dispune că: „Partea care a depus
cererea personal sau prin mandatar şi a luat termenul în cunoştinţă, precum şi partea care a fost
prezentă la înfăţişare, ea însăşi sau prin mandatar, chiar neîmputernicit cu dreptul de a cunoaşte
termenul, nu va fi citată în tot cursul judecării la acea instanţă, prezumându-se că ea cunoaşte
termenele ulterioare”.

Textul, în redactarea actuală, diferă substanţial de cel anterior modifi cării Codului de
procedură civilă prin Ordonanţa de urgenţă nr. 138/2000. El cuprinde în prezent două ipoteze:
aceea a luării termenului în cunoştinţă cu prilejul depunerii cererii şi al luării termenului în
cunoştinţă pe parcursul judecăţii. Textul anterior acoperea numai cea de-a doua situaţie.
De aceea, anterior modifi cării legislative, la care ne referim, s-a considerat că
prevederile art. 153 nu sunt aplicabile în ipoteza în care termenul a fost dat în cunoştinţă p ărţii de
către judecătorul de serviciu o dată cu depunerea cererii de chemare în judecată, acest termen
neconstituind o înfăţişare în sensul textului invocat . Or, redactarea actuală vine să compli nească
tocmai această lipsă a textului menţionat.
În legătură cu prima ipoteză, reglementat de 153 alin. (1) C.proc.civ., mai este de observat
că legea foloseşte o formulă extrem de generală, ea referindu-se la „partea care a depus cererea”,
fără a preciza despre ce anume cerere este vorba. Cu toate acestea, noi considerăm că textul are
în vedere actul de învestire al instanţei, adică cererea de chemare în judecată. Aceeaşi raţiune
impune aplicarea unei soluţii identice şi în cazul celorlalte cereri care au rolul de a învesti instanţa
cu o pretenţie, cum sunt cererile de intervenţie principală. Soluţia se cuvine să fi e aplicată chiar şi
în cazul intervenţiilor accesorii.
Cât priveşte cea de-a doua ipoteză, trebuie să avem în vedere în continuare statuă-rile
doctrinare şi jurisprudenţiale anterioare actualei modifi cări legislative. De aceea, pentru luarea
termenului în cunoştinţă nu este sufi cient ca procedura de citare să fi e completă la unul din
112
termenele de judecată; mai este necesar ca partea respectivă să fi fost prezentă cel puţin o dată la
judecată.
Luarea termenului nu operează însă în următoarele situaţii expres prevăzute de art. 153
alin. (2) C.proc.civ.: 1. în cazul redeschiderii judecăţii după ce a fost suspendată; 2. în cazul
stabilirii unui termen pentru chemarea la interogatoriu; 3. în cazul când procesul se repune pe rol;
4.în cazul militarilor în termen şi al deţinuţilor.
În legătură cu luarea termenului în cunoştinţă art. 153 alin. (3) C.proc.civ. face o
importantă precizare, statuând că termenul luat deja în cunoştinţa părţilor sau pentru care s-au emis
citaţiile nu poate fi preschimbat decât numai pentru motive temeinice şi numai printr-o nouă citare a
părţilor1). Cererea de preschimbare a termenului se judecă la un termen scurt şi în camera de consiliu
[art. 153 alin. (3) C.proc.civ.].
Noua redactare a textului determină şi competenţa de soluţionare a cererii de preschim
bare a termenului. În acest sens, art. 153 alin. (3) partea fi nală C.proc.civ. precizează că:
„Soluţionarea cererii de preschimbare a primului termen de judecată este de competenţa
preşedintelui instanţei, a vicepreşedintelui instanţei, a preşedintelui de secţie ori a judecă torului care-
l înlocuieşte. În cursul judecării procesului, cererea de preschimbare a terme nului se soluţionează de
către completul de judecată”. Această redactare a textului este concordantă cu dispoziţiile primului
său alineat. Prin urmare, dacă termenul a fost luat la cunoştinţă cu prilejul prezentării cererii de
chemare în judecată, competenţa de rezolvare a petiţiei de preschimbare a termenului aparţine per
soanelor cu funcţiile anterior menţionate. Dacă cererea de preschimbare se formu-lează în cursul
judecăţii, ea nu poate fi soluţionată pe cale pur administrativă, ci doar de completul de judecată
competent.

Comunicarea actelor de procedură . Există în cadrul procesului civil un număr important de acte
care trebuie să fie aduse la cunoştinţa părţilor. Încunoştinţarea părţilor despre cuprinsul unor acte
procedurale se realizează prin comunicarea acestora. Comunicarea actelor de procedură este necesară
numai în acele împrejurări în care legea prevede în mod expres obligativitatea unei atare comunicări.
Astfel, potrivit legii, următoarele acte procedurale urmează să fie comunicate părţilor: copiile după
cererile de chemare în judecată, copiile după întâmpinare, cererea reconvenţională, cererea de
intervenţie, cererea de apel, cererea de recurs, copii după înscri surile depuse ca mijloace de dovadă,
hotărârea judecătorească etc.
Comunicarea actelor de procedură se face din ofi ciu şi potrivit regulilor după care se înmânează
citaţiile. Prin urmare, în principiu, actele de procedură se comunică la domiciliul sau reşedinţa
părţii .
De la principiul enunţat, art. 96 C.proc.civ. consacră o importantă derogare, anume în sensul că:
„Partea prezentă în instanţă, în persoană sau prin mandatar, nu poate refuza primirea actelor de

113
procedură şi a înscrisurilor care i se comunică în şedinţă”. Pentru ca partea care primeşte acte de
procedură în instanţă să nu fi e surprinsă, la cererea acesteia, instanţa îi va putea acorda un
termen pentru a lua cunoştinţă de cuprinsul actelor respective şi pentru a-şi putea pregăti
apărarea.
Există situaţii în care se impune comunicarea unor acte judiciare către persoane fizice sau autorităţi
judiciare cu domiciliul, respectiv sediul în străinătate. Atare comunicări se fac, în spaţiul Uniunii
Europene, în conformitate cu prevederile Regulamentului CE nr. 44/2001 privind competenţa,
recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie civilă şi comercială pronunţate în statele
membre .

VII. Bibliografie complementară pentru aprofundare :

Ioan Leş, Tratat de drept procesual civil, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2008 .
Timpul necesar studiului: 3 h sau 30 min. / zi

Întrebări recapitulative :
1. Definiţi actul de procedură .
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
_____________________________________________
2. Prezentaţi condiţiile generale de validitate ale actelor de procedură .
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
114
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
_____________________________________________
3. Comentaţi condiţia formei scrise a actelor de procedură.
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
_____________________________________________
4. Comentaţi condiţia indicării în chiar conţinutul actului a faptului că cerinţele legii au fost
îndeplinite .
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
_____________________________________________
5. Care sunt actele instanţei ?
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
115
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
_____________________________________________
Teste grilă de autoevaluare :
1. Sunt acte ale instanţei :
a. actele de documentare procesuală .

b. cererile .
c. procesul verbal de sechestru .
2. Cererile introductive de instanţă sunt acte :
a. ale pârâtului .
b. ale reclamantului .
c. ale terţului intervenient .
3. Cererile incidente pot fi formulate :
a.de pârât .
b.de reclamant .
c. de terţul intervenient .
4. Prin citarea părţilor se realizează în practică:
a. inamovibilitatea .
b. continuitatea şi celeritatea .
c. contradictorialitatea şi dreptul la apărare .
5. Sunt menţiuni esenţiale ale citaţiei :
a. arătarea anului, lunii, zilei şi orei de înfăţişare .
b. numărul şi data emiterii .
c. felul pricinii .
Răspunsurile corecte se găsesc la sfârşitul manualului !
Teste grilă de evaluare :
1. Lipsa menţiunilor esenţiale ale citaţiei atrage :
a. o nulitate virtuală .
b. o nulitate extrinsecă .
c. o nulitate expresă .
2. Citaţia se poate înmâna :
a. la domiciliul sau reşedinţa celui citat .
b. în orice loc va fi întâlnit cel citat de către agentul procedural .
c. la termen, în sala de judecată .

116
3. Înmânarea citaţiei nu se poate face :
a. unui minor sub 14 ani împliniţi sau unei persoane lipsite de judecată .
b. unei persoane din familie .
c. altei persoane care locuieşte cu cel citat .
4. Citarea prin publicitate se realizează :
a. obligatoriu prin afişarea citaţiei la uşa instanţei .
b. obligatoriu prin publicarea citaţiei în Monitorul Oficial .
c. obligatoriu prin publicarea citaţiei într-un ziar mai răspândit .
5. Termenul poate fi luat în cunoştinţă :
a. de către partea care a depus cererea personal sau prin mandatar .
b. în cazul stabilirii unui termen pentru chemarea la interogatoriu .
c. de către partea care a fost prezentă la înfăţişare, ea însăşi sau prin mandatar .

TEMĂ PENTRU ACASĂ: modalităţile de citare a părţilor în situaţii speciale .

Tema VIII. Termenele de procedură. Noţiune şi importanţă. Clasificarea, calcularea şi

caracterele termenelor procedurale.

I. Obiectivele specifice ale temei – prezentarea teoriei termenelor de procedură .

II. Competenţe specifice dobândite de student : deprinderea principiului potrivit căruia
activitatea procedurală este disciplinată de termene ; însuşirea caracteristicilor diferitelor
categorii de termene ; însuşirea regulilor particulare privitoare la termene în situaţii speciale .
III. Cuvinte cheie – termene de procedură .
IV. Structura modulului de studiu : 1. Definiţia şi funcţiile termenelor . 2. Clasificarea
termenelor . 3. Durata termenelor. 4. Calculul termenelor .
V. Rezumat – tema analizează teoria generală a termenelor de procedură, respectiv noţiunea,
importanţa lor în procedură, clasificarea, calcularea şi caracterele termenelor procedurale, ca şi
o serie de reguli speciale aplicabile în situaţii particulare .

Conţinutul temei : 1 . În accepţiunea sa procesuală, noţiunea de termen desemnează durata de

timp, stabilită de lege sau de judecător, înăuntrul căruia trebuie îndeplinit sau dimpotrivă este oprită
întoc mirea unui anumit act de procedură.

Termenele sunt menite să disciplineze activitatea procesuală.

Interesul general reclamă soluţionarea cu celeritate a procesului civil şi restabilirea grabnică

a drepturilor subiective. În acest fel, termenele au menirea de a impulsiona desfăşurarea procesului
117
civil şi de a limita toate acele situaţii care ar putea conduce la întârzierea jude căţii. De aceea, se
poate afi rma că adeseori termenele sunt statornicite pentru a ţărmuri în timp exerciţiul unui drept sau
pentru a restrânge limitele de timp în care se pot îndeplini anumite formalităţi procedurale.
Dar termenele procedurale trebuie să ţină seama şi de interesele părţilor litigante. Aces tea
sunt interesate să aibă un timp rezonabil pentru a refl ecta asupra exerciţiului drepturilor lor şi pentru
realizarea efectivă a formelor de procedură impuse sau admise de lege. Adeseori interesele celor
două părţi principale – reclamantul şi pârâtul – sunt diver gente. Reclamantul urmăreşte adeseori ca
litigiul să fi e soluţionat cât mai grabnic cu putinţă, iar pârâtul poate fi interesat în temporizarea
judecăţii, pentru a obţine un răgaz în realizarea obligaţiilor sale.
Concilierea celor două interese – interesul general şi interesul părţilor – se realizează numai prin
stabilirea de către lege a unor termene cu o durată medie. Asemenea termene pot conduce şi la o mai
bună administrare a justiţiei, căci termenele prea scurte ar putea dăuna calităţii actului de justiţie, iar
termenele prea lungi ar duce la restabilirea cu întârziere a situaţiei juridice încălcate sau nesocotite,
ceea ce ar constitui prin ea însăşi o gravă injustiţie.
2. Clasificarea termenelor de procedură . 1. După modul de stabilire se distinge între
termenele legale, judecătoreşti şi convenţionale. Astfel cum am arătat, majoritatea termenelor fac
parte din prima categorie. Terme nele legale sunt stabilite în mod expres de lege. Au acest caracter
termenele pentru exer citarea căilor legale de atac, termenele prevăzute pentru pronunţarea şi
redactarea hotărârii, termenele stabilite pentru citarea părţilor şi comunicarea unor acte de procedură.
Termenele legale se subdivid la rândul lor în termene legale perfecte sau fixe şi ter mene
legale imperfecte. Cele dintâi sunt stabilite în mod uniform de lege, respectiv fără putinţa de a fi
modifi cate de către instanţa de judecată. Termenele imperfecte se caracterizează, dimpotrivă, prin
posibilitatea modifi cării lor de către judecător, fie în sensul prelungirii, fie în sensul scurtării
duratei lor.
Fixitatea termenelor de procedură constituie o caracteristică importantă a tuturor termenelor
legale. Aşa sunt, de pildă, termenele pentru exercitarea căilor legale de atac, precum şi majoritatea
termenelor stabilite în materia executării silite. Legea permite judecătorului să mărească sau să
micşoreze durata unui termen legal numai în mod excepţional . Astfel, de pildă, termenul pentru
declararea recursului poate fi prelungit cu încă cinci zile dacă preşedintele instanţei apreciază că
cererea de recurs nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege; înăuntrul acestui termen partea va
putea reface cererea de recurs [art. 303 alin. (5) C.proc.civ.].
Termenele judecătoreşti sunt acelea pe care instanţa le stabileşte în cursul procesului. Aceste
termene se caracterizează prin aceea că ele pot fi schimbate, reduse sau prelungite de instanţa de
judecată, în funcţie de necesităţi. Astfel, de pildă, în ipoteza în care pârâtul locuieşte în străinătate
instanţa poate stabili un termen mai îndelungat [art. 1141 alin. (4) C.proc.civ.].
O parte a doctrinei recunoaşte şi categoria termenelor convenţionale, adică a acelor termene
118
care sunt stabilite de părţi în cursul procesului civil . Termenele stabilite de lege nu pot forma
obiect de negociere din partea părţilor. Datorită acestui fapt termenele conven ţionale au un
caracter cu totul excepţional. Cu toate acestea, o atare categorie de termene procedurale este
recunoscută de lege în unele cazuri. În acest sens se menţionează în mod special termenul stabilit
prin convenţia arbitrală în condiţiile art. 341 alin. (2)1 C.proc.civ. Acest termen este unul cu
semnificaţii procedurale, dar care este cuprins în primul rând într-un act de drept material, adică
într-un act ce premerge sesizării organului de arbitraj sau de jurisdicţie. Există şi unele termene
procedurale în stabilirea cărora voinţa părţilor are un rol determinant. Aşa este cazul termenului
solicitat şi stabilit de ambele părţi pentru executarea unei tranzacţii.
2. După caracterul lor, termenele de procedură pot fi : imperative sau prohibitive.
Termenele imperative sau active sunt acelea care impun exercitarea unor drepturi sau
îndeplinirea unor acte de procedură în perioada de timp stabilită. Au acest caracter, de
exemplu, termenele pentru exercitarea căilor legale de atac, termenul pentru depunerea
acţiunii reconvenţionale etc.
Termenele prohibitive sau de inhibiţie sunt acelea care interzic înăuntrul lor îndepli nirea vreunui
act de procedură. Astfel, bunăoară, art. 434 C.proc.civ. interzice organului de executare să
procedeze la efectuarea vânzării, în materia executării silite mobiliare, în mai puţin de două
săptămâni de la data procesului-verbal de sechestru sau de la expirarea termenului prevăzut la art.
431 alin. (2).
3. După modul lor de calcul, termenele de procedură pot fi clasifi cate în termene statornicite pe
ani, luni, săptămâni, zile şi ore. Modul de calcul al acestor termene este diferit, astfel cum vom
arăta în cele ce urmează.
4. După efectele pe care le produc, termenele de procedură se împart în termene absolute şi
termene relative. Termenele absolute sunt acele termene care prescriu o conduită obligatorie,
atât pentru părţi cât şi pentru instanţă, astfel că nerespectarea acestora determină aplicarea sancţiunii
decăderii sau a nulităţii.
Termenele relative sunt acelea care nu influenţează în mod hotărâtor asupra desfăşurării
procesului; nerespectarea acestor termene nu conduce la aplicarea de sancţiuni procedurale. Are
acest caracter termenul de 7 zile pentru pronunţarea hotărârii [art. 260 alin. (1) C.proc.civ.],
precum şi acela de 30 de zile pentru motivarea ei [art. 264 alin. (1) C.proc.civ.]. Nerespectarea acestor
din urmă termene poate antrena doar sancţiuni pentru judecători.
3. Durata termenelor de procedură . Orice termen de procedură un punct de plecare şi un
punct de împlinire, iar între acestea se interpune un interval de timp care reprezintă însăşi
substanţa termenului. Art. 102 C.proc.civ. instituie un principiu în această materie: „Termenele
încep să curgă de la data comunicării actelor de procedură dacă legea nu dispune altfel”.
În legătură cu punctul de plecare al termenului de procedură civilă, legea recunoaşte şi altor
119
acte o valoare echivalentă cu aceea a comunicării. Codul de procedură civilă admite aplicarea
principiului echipolenţei sau echivalenţei actelor juridice în această materie în următoarele
situaţii: a. termenul de apel curge chiar dacă comunicarea hotărârii a fost făcută numai o dată cu
somaţia de executare [art. 284 alin. (2) C.proc.civ.]; b. dacă apelul a fost declarat înainte de
comunicare, hotărârea se consideră totuşi comunicată pe data depunerii cererii de apel [art. 284
alin. (3) C.proc.civ.]; c. termenele încep să curgă şi împotriva părţii care a solicitat comunicarea de
la data când a cerut-o [art. 102 alin. (2) C.proc.civ.].
Punctul de împlinire al termenului de procedură îl reprezintă data la care actul de procedură
mai poate fi îndeplinit (în cazul termenelor imperative), respectiv momentul de la care se poate
proceda valabil la întocmirea actului (în cazul termenelor prohibitive). În determinarea duratei
termenelor de procedură şi mai ales a momentului fi nal al acestora trebuie să ţinem seama şi de
dispoziţiile art. 104 C.proc.civ. Potrivit textului menţionat: „Actele de procedură trimise prin poştă
instanţelor judecătoreşti se socotesc îndeplinite în termen dacă au fost predate recomandat la oficiul
poştal înainte de împlinirea lui”.
În pofida fixităţii şi continuităţii lor termenele de procedură sunt totuşi susceptibile de
întrerupere şi suspendare. În materie procedurală cauzele de întrerupere şi suspendare nu sunt
sistematizate de legiuitor ca şi în domeniul prescripţiei dreptului la acţiune . Există însă dispoziţii
disparate în Codul de procedură civilă cu privire la întreruperea şi suspendarea termenelor de
procedură. Unele din cauzele de întrerupere şi de suspendare au un caracter general, iar altele sunt
statornicite de lege doar în anumite materii.
Suspendarea termenelor este o instituţie a cărei sferă de aplicare este restrânsă în siste mul
Codului de procedură civilă. Ea poate fi întâlnită în materia termenului de perimare. Cazurile de
suspendare ale termenului de perimare sunt precizate în art. 250 C.proc.civ.
4. Calcularea termenelor de procedură . Modul de calcul al termenelor de procedură este
determinat în mod expres de lege. În acest sens se face distincţie între termenele stabilite pe ani,
luni, săptămâni, zile şi ore. Regulile privitoare la modul de calcul al termenelor de procedură sunt
precizate în art. 101 C.proc.civ.
Potrivit dispoziţiilor legale menţionate termenele stabilite pe ani, luni şi săptămâni se
împlinesc în ziua anului, lunii sau săptămânii corespunzătoare zilei de plecare. Dacă ter menul începe
să curgă în 29, 30 sau 31 ale lunii şi urmează să se sfârşească într-o lună care nu are o asemenea zi,
el se va socoti împlinit în ziua cea din urmă a lunii.
Sistemul de calcul este diferit însă în cazul termenelor statornicite pe zile şi pe ore. Astfel,
potrivit art. 101 alin. (1) C.proc.civ. termenele se calculează pe „zile libere, neintrând în socoteală
nici ziua când a început, nici ziua când s-a sfârşit termenul”. Prin urmare, în cazul termenelor
procedurale statornicite pe zile legiuitorul a adoptat sistemul cel mai avantajos pentru partea în
favoarea căreia a fost instituit termenul, respectiv acela al termenului exclusiv. Aceasta înseamnă
120
că nu se ia în calculul termenului de procedură nici ziua când el a început să curgă – dies a quo – şi
nici ziua când acesta se sfârşeşte – dies ad quem .
În dreptul comparat sunt cunoscute şi alte sisteme cu privire la calcularea termenelor
statornicite pe zile. Evident că în funcţie de sistemul adoptat partea va avea la dispoziţie un
interval de timp diferit pentru îndeplinirea aceluiaşi act procedural. Unul din sistemele adoptate este
acela al termenului inclusiv. Într-un atare sistem se ia în calcul atât ziua de pornire, cât şi cea de
împlinire a termenului. Un sistem cunoscut şi promovat pe plan le gislativ este şi acela al termenului
intermediar. În acest sistem, se ia în calcul doar ziua de împlinire a termenului de procedură, cu
excluderea zilei de pornire a acestuia; altfel spus, doar ziua de pornire a termenului se exclude din
calculul termenului de procedură .
Sistemul adoptat de legiuitorul român este cel mai avantajos, şi el se impune cu deosebire
în cazul termenelor având o durată relativ scurtă. Acest sistem se întemeiază, în esenţă, pe ideea că
termenul de procedură trebuie să fi e integral şi efectiv. Regula termenului calculat pe zile libere se
aplică tuturor termenelor de procedură calculate pe această unitate de timp (pe zile). Observăm că
în această privinţă legea nu face distincţie între termenele imperative şi cele prohibitive. Totuşi în
literatura de specialitate mai veche s-a apreciat că sistemul analizat nu este aplicabil în cazul
termenelor prohibitive.
Codul de procedură civilă determină şi modul de calcul al termenelor stabilite pe ore.
Asemenea termene sunt relativ reduse în sistemul legislaţiei noastre şi ele sunt prevăzute de Codul
de procedură civilă în special în materia executării silite. În acest sens art. 101 alin. (2) C.proc.civ.
precizează că termenele statornicite pe ore „încep să curgă de la miezul nopţii zilei următoare”.
Şi în acest caz legiuitorul a adoptat sistemul cel mai favorabil pentru părţi. Într-adevăr, termenul
statornicit pe ore ar trebui calculat de momento ad momentum sau pe ore libere, după norma pe
care legea o dă în privinţa termenelor pe zile . Un atare mod de calcul s-ar justifi ca prin scurtimea
relativă a terme nelor şi prin necesitatea de a asigura integritatea duratei lor în folosul părţilor . Cu
toate acestea, legiuitorul a utilizat un alt sistem, acela a calculării termenului începând de la miezul
nopţii zilei următoare . Prin urmare, în calculul termenului nu se va lua în considerare timpul scurs
în ziua îndeplinirii actului de procedură; termenul va începe să curgă de la ora 00 a zilei următoare. În
acest fel, părţile vor avea întotdeauna un termen mai lung cu câteva ore decât acela expres
determinat de lege.
O dispoziţie procedurală deosebit de utilă este prevăzută în art. 101 alin. (5) C.proc.civ. Potrivit
acestei dispoziţii legale, termenul care se sfârşeşte într-o zi de sărbătoare legală, sau când
serviciul este suspendat, se va prelungi până la sfârşitul primei zile de lucru următoare. Este o
dispoziţie de favoare pentru părţi, întrucât ea le creează acestora posibilitatea fi rească de a folosi
în mod efectiv întreaga durată a termenului defipt de lege. Asemenea dispoziţii procedurale, pentru
motivarea arătată, se regăsesc în majoritatea legislaţiilor procesuale .
121
 Dispoziţiile prevăzute în art. 101 alin. (5) C.proc.civ. se aplică tuturor termenelor
procedurale, legea nefăcând din acest punct de vedere nici o distincţie. Prin urmare, norma de
favoare menţionată trebuie aplicată şi termenelor statornicite pe ore. Legea noastră procesuală nu
se referă însă la zilele de sărbătoare legală care se situează înăuntrul termenului de procedură. Aşa
fi ind, zilele de sărbătoare legală sau oricare alte zile în care serviciul este suspendat vor intra în
calculul termenului de procedură .
Precizăm că modul de calcul consacrat în art. 101 C.proc.civ. este aplicabil numai
termenelor de procedură, iar nu şi termenelor de prescripţie a dreptului la acţiune . Acestea din
urmă sunt cârmuite de dispoziţiile Codului civil şi ale Decretului nr. 167/1958.

VII. Bibliografie complementară pentru aprofundare :

Ioan Leş, Tratat de drept procesual civil, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2008 .
Timpul necesar studiului: 3 h sau 30 min. / zi

TEMĂ PENTRU ACASĂ: sisteme şi modalităţi de calcul al termenelor .

Tema IX. Sancţiunile procedurale. Nulitatea actelor de procedură . Decăderea

Perimarea. Amenzile judiciare. Cheltuielile de judecată .

I. Obiectivele specifice ale temei – prezentarea conceptului de sancţiune procedurală şi a

trăsăturilor unora din sancţiunile cele mai importante .
II. Competenţe specifice dobândite de student : însuşirea principiului şi fundamentării
instituirii sancţiunilor procedurale ; deprinderea regimului sancţiunilor şi modului în care ele
operează .
III. Cuvinte cheie – sancţiune procedurală, nulitate, decădere, perimare, amendă judiciară,
cheltuieli de judecată .
IV. Structura modulului de studiu : 1. Rolul sancţiunilor procedurale . 2. Nulitatea . 3.
Decăderea . 4. Perimarea .
V. Rezumat – tema analizează conceptul de sancţiune procedurală şi expune caracterele unora
din sancţiunile cele mai importante (nulitatea, decăderea, perimarea, amenzile judiciare,
cheltuielile de judecată) .

Conţinutul temei : 1. În întreaga istorie a dreptului sancţiunile au constituit o componentă

122
esenţială a sistemului juridic. Sancţiunea, sub diferitele sale forme de manifestare, intervine ori de
câte ori exigenţele legii au fost nesocotite. Ele sunt prezente cu necesitate şi în activitatea
procesuală. De altminteri dreptul procesual civil este considerat adeseori şi ca un drept
sancţionator. Sancţiunile procedurale au în toate situaţiile un rol deosebit de important, întrucât ele sunt
destinate să contribuie la o optimă administrare a justiţiei. Fără existenţa unor sancţiuni procedurale,
consacrarea drepturilor şi obligaţiilor procesuale ar rămâne doar formală .
2. Nulitatea . Prin nulitate se desemnează, în general, sancţiunea ce se poate aplica în cazul
nesocotirii anumitor dispoziţii legale sau mijlocul tehnic prevăzut de lege pentru a asigura
respectarea condiţiilor de validitate a actului juridic.
Clasificarea nulităţilor . Doctrina şi legea disting între nulităţile absolute şi relative. Este cea
mai importantă clasificare care se face în doctrină şi a căror implicaţii practice sunt deosebite,
căci ea serveşte şi pentru determinarea regimului juridic al nulităţilor. Criteriul care stă la baza
acestei distincţii vizează natura normelor procedurale încălcate.
Nulităţile absolute prezintă următoarele particularităţi (regim juridic): pot fi invocate în
orice fază a procesului civil; pot fi invocate de oricare dintre părţi, de procuror şi de instanţă din ofi
ciu; viciile unui act afectat de nulitate absolută nu pot fi acoperite.
Nulităţile relative au un regim juridic diferit şi care prezintă, în esenţă, următoarele
trăsături: pot fi ridicate numai in limine litis, respectiv cel mai târziu la prima zi de înfăţişare sau
imediat ce s-a ivit cauza ce le-a determinat; pot fi invocate numai de partea în favoarea căreia a fost
edictată norma procedurală încălcată; viciile unui act afectat de nulitate relativă pot fi asanate.
Literatura de specialitate a căutat să acrediteze ideea că în afara celor două categorii de
nulităţi ar mai exista şi o a treia categorie, anume aceea a „actelor de procedură inexistente”. Pentru
fundamentarea acestei concepţii în dreptul procesual civil s-au împrumutat unele argumente din
dreptul civil . Apreciem că teoria „actelor juridice inexistente” nu-şi găseşte nicio justificare în
dispoziţiile Codului de procedură civilă. Pe plan jurisprudenţial, teza enunţată este lipsită de orice
interes practic, ea caracterizându-se şi printr-o mare impreciziune. Iar dificultăţile unei atare
concepţii apar mai cu seamă în planul activităţii practice. Se impune şi precizarea esenţială că, pentru
lipsa unor cerinţe esenţiale ale actului juridic procedural, legea a instituit în mod expres sancţiunea
nulităţii, iar nu aceea a inexistenţei.
O altă clasificare este aceea care distinge între nulităţile exprese şi cele virtuale.
Clasificarea nulităţilor în exprese şi virtuale se bazează tocmai pe izvorul lor. Nulităţile exprese
sau textuale ori explicite sunt acelea stabilite anume de lege.
Nulităţile virtuale sau tacite ori implicite sunt acelea care îşi au izvorul în nesocotirea
principiilor fundamentale sau a altor reguli de drept procesual civil, fără ca sancţiunea nulităţii să
fie prevăzută expressis verbis .

123
 Doctrina face distincţie şi între nulităţile proprii şi cele derivate. Distincţia dintre cele
două categorii de nulităţi se întemeiază pe raportul cauzal specific dintre diferitele acte de
procedură. Nulitatea proprie reprezintă sancţiunea care lipseşte de eficienţă juridică actul de
procedură îndeplinit cu nesocotirea condiţiilor sale de validitate. Nulitatea derivată reprezintă o
consecinţă a invalidării unor acte procedurale anterioare şi faţă de care actul în cauză se află într-
un raport de dependenţă funcţională.
Doctrina mai cunoaşte şi categoria nulităţilor intrinseci şi a celor extrinseci. Criteriul
distinctiv al celor două categorii de nulităţi se întemeiază de data aceasta pe natura condiţiilor a
căror neobservare determină ineficienţa actului de procedură. Nulităţile intrinseci intervin în
cazul nesocotirii unor cerinţe ce ţin de natura sau substanţa actului de procedură. Dimpotrivă,
nulităţile extrinseci intervin în cazul nesocotirii unor condiţii exterioare ale actului de procedură,
cum ar fi îndeplinirea acestuia de un funcţionar necompetent, neplata taxelor de timbru,
depunerea recursului direct la instanţa superioară etc.
Nulităţi totale şi nulităţi parţiale. Distincţia se întemeiază pe întinderea efectelor
distructive ale sancţiunii. O asemenea construcţie teoretică a fost realizată mai întâi în dreptul
civil, unde regula de bază o constituie efectul limitat al nulităţii doar la clauzele ce contravin
scopului dispoziţiei legale încălcate. Distincţia dintre nulităţile totale şi cele parţiale îşi are
justificare deplină şi în dreptul procesual civil. Nulitatea nu poate fi un scop în sine nici în
materie procesuală. Ea trebuie să intervină numai în măsura în care cerinţele legii au fost
nesocotite.
În materie procesuală distincţia dintre cele două categorii de nulităţi este deosebit de
pregnantă în domeniul căilor legale de atac. Astfel, în materia recursului instanţa de control
judiciar are posibilitatea de a dispune casarea totală sau parţială a hotărârii. În aceste condiţii,
partea din hotărâre care nu a fost casată dobândeşte autoritate de lucru judecat.
În fine, se mai face deosebire, uneori, în doctrină între nulităţile de drept şi nulităţile
judiciare. Nulităţile de drept sunt acelea care operează în temeiul legii, fără să mai fie necesară o
hotărâre de constatare a efectelor produse. Nulităţile judiciare afectează actul de procedură
doar dacă intervine o hotărâre judecătorească care să pronunţe sancţiunea. Prin urmare, criteriul
distinctiv între aceste categorii de nulităţi îl reprezintă modul în care ele operează.
În prezent, nulităţile, fie că au un caracter absolut, fie că au un caracter relativ, trebuie să
fie constatate pe cale judecătorească.
• Din analiza dispoziţiilor art. 105 alin. (2) C. proc. civ. pot fi desprinse condiţiile generale
ale nulităţii, anume:
- nesocotirea dispoziţiilor legale privitoare la desfăşurarea procesului civil;
- producerea unei vătămări;

124
 - vătămarea să nu poate fi înlăturată în alt mod decât prin anularea actului.

Valorificarea nulităţilor în procesul civil . În sistemul nostru procesual, nulităţile nu operează

ope legis, ci ele trebuie constatate de organele judiciare. Nulitatea nu poate fi constatată decât
după ce ea a fost invocată în anumite condiţii. Aşadar, valorificarea nulităţilor în procesul civil
presupune invocarea, constatarea şi declararea nulităţilor.
O primă etapă în valorifi carea nulităţilor vizează invocarea lor. Art. 108 statuează :
„Nulităţile de ordine publică pot fi ridicate de parte sau de judecător în orice stare a pricinii.
Celelalte nulităţi se declară numai după cererea părţii care are interes să o invoce. Neregularitatea
actelor de procedură se acoperă dacă partea nu a invocat-o la prima zi de înfăţişare ce a urmat după
această neregularitate şi înainte de a pune concluzii în fond. Nimeni nu poate invoca
neregularitatea pricinuită prin propriul său fapt”.
Restricţia la care se referă art. 108 alin. final nu-şi găseşte aplicare în cazul nulităţilor
absolute.
În al doilea rând, deşi art. 108 alin. (1) C.proc.civ. se referă la posibilitatea de invocare a
nulităţilor absolute, instanţele judecătoreşti sunt chiar obligate să procedeze în acest fel în vederea
respectării legalităţii. Obligaţia de a invoca nulitatea subzistă şi pentru procuror. Pentru procuror
invocarea nulităţii apare ca o modalitate specifică de realizare a obligaţiilor sale de serviciu.

Nulitatea relativă se declară însă „numai după cererea părţii care are interes să o invoce”,
adică numai de partea care a fost vătămată prin întocmirea actului de procedură.
Valorificarea nulităţilor în procesul civil ridică şi unele probleme privitoare la limitele
de timp în care ele pot fi invocate. Potrivit art. 108 alin. (1) C.proc.civ., nulităţile absolute pot fi
ridicate în orice stare a pricinii, adică atât în faţa instanţei de fond, cât şi în faţa instanţei de recurs.
Caracteristica evidenţiată constituie şi una din notele particulare ale nulităţilor procedurale,
respectiv aceea că ele nu pot fi invocate decât în anumite limite de timp. Cu alte cuvinte, nulităţile
procesuale nu se caracterizează prin imprescriptibilitate. Prin aceasta nulităţile procedurale se
disting de nulităţile de drept substanţial, care, în anumite condiţii, sunt imprescriptibile.
Nulităţile relative pot fi invocate numai într-o anumită fază procesuală. În acest sens art.
108 alin. (3) C.proc.civ. precizează că „neregularitatea actelor de procedură se acoperă dacă partea
nu a invocat-o la prima zi de înfăţişare ce a urmat după această neregularitate şi înainte de a pune
concluzii în fond”. Acest text prezintă şi semnifi caţia de a stabili posibi litatea confirmării actelor
de procedură anulabile.
Nulităţile relative privitoare la însăşi hotărârea pronunţată nu pot fi invocate decât pe calea
apelului .
Nulităţile relative invocate în primă instanţă pot fi reiterate, dacă au fost respinse, pe calea
ordinară de atac a apelului. De asemenea, nulităţile relative determinate de însăşi activitatea instanţei
125
de control judiciar pot fi invocate, în faţa instanţei respective, cel mai târziu la prima zi de
înfăţişare următoare.
În legătură cu invocarea nulităţilor trebuie să mai precizăm că acest lucru se realizează în
sistemul nostru procesual prin două modalităţi: excepţia de nulitate şi căile de atac. Excepţia de
nulitate reprezintă singura modalitate de invocare a nulităţii în faţa instanţei de fond. Aceasta
deoarece, în mod natural, judecătorul acţiunii este şi judecătorul excepţiei – iudex actionis iudex est
exceptionis. În cazul în care excepţia a fost respinsă de instanţa de fond, sau când nulitatea vizează
însăşi hotărârea atacată, neregularităţile procedurale vor putea fi reiterate, respectiv invocate, în faţa
instanţei de control judiciar.
Nulitatea nu îndeplineşte numai o funcţie sancţionatoare, căci scopul este salvarea actului
juridic ori de câte ori acest lucru este posibil. În acest fel, nulităţile se înfăţişează şi ca veritabile
remedii procesuale. Posibilitatea regularizării actelor de procedură este prevăzută în mod expres
în art. 106 alin. (2) C.proc.civ. : „Judecătorul va putea să dispună îndreptarea neregularităţilor
săvârşite cu privire la actele de procedură”. În pofi da modului de redac tare, noi apreciem că art. 106
alin. (2) C.proc.civ. vizează o obligaţie de regularizare a actelor de procedură. Existenţa acestei
obligaţii nu face nicio îndoială în privinţa nulităţilor absolute. Soluţia este în concordanţă şi cu
principiul rolului activ al judecătorului, dar şi cu concepţia modernă asupra nulităţilor, astfel cum
aceasta este consacrată chiar prin dispoziţiile art. 105 alin. (2) C.proc.civ.
Situaţia este diferită însă în cazul nulităţilor relative, de vreme ce acestea sunt insti tuite doar în
interesul părţilor litigante. Într-o asemenea situaţie, obligaţia de regularizare a actelor de procedură
are doar un caracter relativ .

Efectele nulităţii în procesul civil . Odată constatată şi declarată, nulitatea produce importante
efecte procesuale. Efectele nulităţii se concretizează, în principal, în invalidarea actului de
procedură. Ineficienţa actului de procedură se produce din momentul declarării nulităţii de către
instanţa competentă.
Nulitatea determină ineficienţa actului şi suprimarea efectelor ce s-au produs deja, indiferent
de natura normelor de procedură încălcate. Cu alte cuvinte, nulitatea – absolută sau relativă –
produce aceleaşi efecte juridice. Dacă prin actul anulat s-au luat anumite măsuri acestea nu se vor
mai aduce la îndeplinire; dacă actele s-au executat între timp ele nu vor fi luate în considerare, în
sensul că nu-şi vor realiza funcţia lor procesuală.
Regula potrivit căreia actul nul nu are niciun efect vizează numai funcţia procedurală a
acestuia . Aceasta înseamnă că actul poate produce totuşi unele efecte deşi a fost anulat de instanţă.
Desigur, alte efecte decât acelea destinate realizării funcţiei proce durale ale actului . Astfel, de pildă,
o tranzacţie anulată pentru vicii de ordin procedural poate conţine o mărturisire cu privire la
dreptul dedus în justiţie. De asemenea, o cerere de chemare în judecată, chiar dacă a fost

126
anulată, poate fi folosită, în funcţie de conţinutul ei, ca o mărturisire extrajudiciară sau ca un
început de dovadă scrisă.
Legea acordă nulităţilor procedurale şi un efect extensiv, de iradiere a sancţiunii şi asu pra
altor acte de procedură. În acest sens art. 106 C.proc.civ. dispune că: „Anularea unui act de
procedură atrage şi nulitatea actelor următoare, în măsura în care acestea nu pot avea o existenţă de
sine stătătoare”. Explicaţia consacrării efectului extensiv al nulităţilor proce durale este naturală
şi ea se întemeiază pe caracterul complex şi succesiv al actelor de proce dură. De aceea, actele de
procedură care nu au un fundament logico-juridic, întrucât se întemeiază pe acte viciate, trebuie să fi
e anulate.
O primă precizare, în acest sens, vizează faptul că nulitatea se răsfrânge doar în mod indirect
asupra actelor ulterioare. Aceasta, în sensul că actele ulterioare nu sunt afectate de un viciu
procedural propriu, ineficienţa lor fi ind determinată de constatarea nulităţii unui act anterior.
În al doilea rând, efectul extensiv se răsfrânge doar asupra acelor acte care nu pot avea „o
existenţă de sine stătătoare”. Cu alte cuvinte, efectul de iradiere al nulităţii este con diţionat de
existenţa unui raport de dependenţă între actul anulat şi actele ulterioare.

Nulitatea se poate extinde totuşi şi asupra actelor anterioare sau concomitente. Situaţiile
care determină iradierea nulităţii asupra actelor anterioare sau concomitente sunt extrem de rare. O
atare situaţie se întâlneşte în cazul nerespectării principiului continuităţii dezbaterilor. Astfel,
dacă hotărârea s-a pronunţat de alţi judecători decât cei care au soluţionat fondul, neregularitatea
nu se poate remedia direct în faţa instanţei de control judiciar. Într-o asemenea împrejurare,
instanţa de casare va dispune desfi inţarea hotărârii atacate şi reluarea dezbaterilor în faţa instanţei
de fond. Prin urmare, nulitatea hotărârii pronunţate se răsfrânge şi asupra actelor îndeplinite cu
prilejul dezbaterii cauzei în fond.

3. Decăderea - reprezintă un concept folosit spre a desemna pierderea unui drept procedural ca urmare
a neexercitării sale înăuntrul termenului statornicit de lege. Potrivit art. 103 C.proc.civ.: „Neexercitarea
oricărei căi de atac şi neîndeplinirea oricărui alt act de procedură în termenul legal atrage
decăderea afară de cazul când partea dovedeşte că

a fost împiedicată printr-o împre jurare mai presus de voinţa sa”.

Sancţiunea decăderii nu operează în cazul termenelor prohibitive.

Excepţiile de la sancţiunea decăderii sunt cu totul rare. O atare derogare este prevăzută
chiar în art. 103 C.proc.civ.: „când legea dispune altfel” şi când „partea dovedeşte că a fost
împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voinţa ei” să acţioneze înăuntrul termenului defipt de
lege.

Cea de-a doua ipoteză vizează instituţia repunerii în termen . După încetarea împiedicării,
127
va începe să curgă un nou termen de procedură. Potrivit art. 103 alin. (2) C.proc.civ. „actul de
procedură se va îndeplini în termen de 15 zile de la încetarea împiedicării”. Pentru acordarea
beneficiului repunerii în termen mai este necesară o dublă condiţie: partea să indice motivele
împiedicării în termen de 15 zile de la încetarea acesteia şi actul de procedură să fi e îndeplinit
înăuntrul aceluiaşi termen.
Repunerea în termen reprezintă un benefi ciu pe care legea îl acordă părţii în drept să
îndeplinească un act procedural. De aceea, partea interesată trebuie să solicite acordarea unui
atare benefi ciu. Cererea de repunere în termen are un caracter incident şi accesoriu faţă de cererea
principală. Prin urmare, competenţa de soluţionare a cererii incidente revine instan ţei sesizate cu
acţiunea principală. Aceeaşi soluţie se impune şi în cazul repunerii în termenul de apel sau de
recurs.
Neformularea cererii de repunere în termen şi neîndeplinirea actului înăuntrul aceluiaşi
termen de 15 zile de la încetarea împiedicării atrage după sine chiar aplicarea sancţiunii decăderii .
Numai că de data aceasta ne aflăm în prezenţa decăderii din dreptul de a solicita şi obţine
repunerea în termen.
Repunerea în termen are ca efect redobândirea dreptului procedural ex tunc şi în toată
plenitudinea sa.
Efectele decăderii . Decăderea are ca efect principal stingerea tuturor posibilităţilor de punere în
valoare a dreptului neexercitat în termenul legal . Decăderea ca sancţiune procedurală se răsfrânge
uneori şi asupra actelor de procedură îndeplinite în cursul judecăţii. Într-adevăr, decăderea determină
şi anularea actului de procedură îndeplinit după expirarea termenului defipt de lege sau stabilit de
judecător.
4. Perimarea - se înfăţişează ca o sancţiune ce se răsfrânge asupra întregii activităţi judiciare şi
care este determinată tocmai de lipsa de stăruinţă a părţilor în soluţionarea litigiului.
Natura perimării şi trăsăturile esenţiale ale acesteia decurg chiar din prevederile art. 248
alin. (1) C. proc. civ. Potrivit acestui text orice cerere de chemare în
judecată, contestaţie, apel, recurs, revizuire şi orice altă cerere de reformare sau de revocare se
perimă de drept, chiar împotriva incapabililor dacă a rămas în nelucrare din vina părţii timp de
un an.
Perimarea, la fel ca şi nulitatea, „se constată din oficiu sau la cererea părţii”. Dreptul de a
invoca perimarea aparţine părţii interesate, aceasta fiind de regulă pârâtul, iar în faza apelului
sau recursului, intimatul. Înainte de a fi constatată de către instanţa competentă perimarea
trebuie să fie pusă în discuţia contradictorie a părţilor. Această obligaţie a instanţei rezultă
chiar din dispoziţiile art. 252 alin. (1) C. proc. civ., text care obligă preşedintele instanţei să
citeze de urgenţă părţile şi să dispună ca grefa să întocmească o dare de seamă asupra actelor
de procedură în legătură cu perimarea.
128
 Sancţiunea perimării se poate pronunţa numai după verificarea, de către instanţa
competentă, a condiţiilor prevăzute de lege. Cu această ocazie instanţa desfăşoară o veritabilă
activitate de judecată. Aşa se explică şi dispoziţia consacrată în art. 252 alin. (1) C. proc. civ.
potrivit căreia preşedintele instanţei este obligat să citeze părţile.
Perimarea are ca efect stingerea procesului civil, în faza în care se află, împreună cu toate
actele îndeplinite în cauză . Reclamantul va avea posibilitatea de a introduce o nouă acţiune
dacă între timp nu s-a prescris dreptul la acţiune . Părţile vor putea folosi dovezile administrate
doar dacă instanţa competentă apreciază că nu este necesară refacerea lor.

VII. Bibliografie complementară pentru aprofundare :

Ioan Leş, Tratat de drept procesual civil, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2008 .
Timpul necesar studiului: 3 h sau 30 min. / zi

Întrebări recapitulative :
1. Noţiunea de termen de procedură .
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
_____________________________________________
2. Comentaţi ideea potrivit căreia termenele sunt menite să disciplineze activitatea procesuală .
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
129
____________________________________________________________________________
_____________________________________________
3. Ce sunt termenele legale imperfecte ?
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
_____________________________________________
4. Regimul actelor de procedură trimise prin poştă instanţelor judecătoreşti .
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
_____________________________________________
5. Definiţi decăderea .
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
130
____________________________________________________________________________
_____________________________________________
Teste grilă de autoevaluare :
1. Sistemul de calcul al termenelor pe zile libere semnifică :
a. nu intră în socoteală nici ziua când a început, nici ziua când s-a sfârşit termenul .

b. se ia în calcul doar ziua de împlinire a termenului de procedură, cu excluderea zilei de pornire a

acestuia .
c. nu se iau în calcul duminicile şi sărbătorile legale .
2. Se va prelungi până la sfârşitul primei zile de lucru următoare :
a. termenul care include zile de sărbătoare legală .
b. termenul prohibitiv .
c. termenul care se sfârşeşte într-o zi de sărbătoare legală .
3. Pot fi invocate în orice fază a procesului civil :
a. Nulităţile intrinseci .
b. Nulităţile absolute .
c. Nulităţile proprii .
4. Nulitatea relativă se invocă :
a. de orice parte.
b. numai de partea care a fost vătămată prin întocmirea actului .
c. de judecător .
5. Nulitatea :
a. determină invalidarea actului de procedură .
b. poate atrage şi nulitatea actelor următoare .
c. se poate extinde şi asupra actelor anterioare sau concomitente.
Răspunsurile corecte se găsesc la sfârşitul manualului !
Teste grilă de evaluare :
1. Nulităţile absolute pot fi invocate :
a. doar în instanţa de control judiciar .
b. în orice stare a pricinii .
c. doar la prima zi de înfăţişare ce a urmat după neregularitate .
2. Neexercitarea oricărei căi de atac şi neîndeplinirea oricărui alt act de procedură în termenul
legal atrage :
a. nulitatea .
b. decăderea .
c. perimarea .

131
3. După perimarea cererii :
a. reclamantul va avea în principiu posibilitatea de a introduce o nouă acţiune.
b. părţile vor putea cere suspendarea judecăţii .
c. părţile vor putea, în principiu, folosi dovezile administrate.
4. Perimarea :
a. se constată din oficiu sau la cererea părţii .
b. se poate pronunţa numai după verificarea, de către instanţă, a condiţiilor prevăzute de lege.
c. este determinată de nerespectarea termenelor de procedură .
5. Repunerea în termen :
a. este determinată de lipsa de stăruinţă a părţilor în soluţionarea litigiului .
b. este dispusă de instanţa sesizată cu acţiunea principală .
c. este dispusă când partea dovedeşte că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de
voinţa ei să acţioneze înăuntrul termenului .
TEMĂ PENTRU ACASĂ: relaţia dintre decădere şi nulitate .

Tema X. Etapa scrisă pregătitoare în primă instanţă. Cererea de chemare în

judecată. Întâmpinarea. Cererea reconvenţională.

I. Obiectivele specifice ale temei – prezentarea instrumentelor de sesizare şi investire a

instanţei, a rolului lor în procesul civil .
II. Competenţe specifice dobândite de student : însuşirea regulilor procedurale privitoare la
principalele instrumente prin care este investită instanţa de judecată ; însuşirea elementelor,
condiţiilor şi procedurii fiecăreia din aceste cereri ; însuşirea diferenţelor dintre ele .
III. Cuvinte cheie – etapa scrisă pregătitoare, cerere de chemare în judecată, întâmpinare,
cerere reconvenţională.
IV. Structura modulului de studiu : 1. Cererea de chemare în judecată . 2. Întâmpinarea . 3.
Cererea reconvenţională . 4. Prima zi de înfăţişare .
V. Rezumat – tema analizează instrumentele de sesizare şi investire a instanţei (cererea de
chemare în judecată, întâmpinarea, cererea reconvenţională), rolul lor în procesul civil,
elementele, condiţiile şi procedura fiecăreia .

Conţinutul temei : 1. Cererea de chemare în judecată este actul procedural prin care
reclamantul învesteşte instanţa de judecată cu o pretenţie civilă. Întreaga activitate de soluţionare
a litigiului se va derula în limitele pretenţiilor determinate de reclamant prin cererea de chemare

132
în judecată. În aceleaşi limite va trebui şi judecătorul să statueze în final asupra pretenţiilor
deduse în justiţie. Judecătorul nu poate depăşi limitele judecăţii determinate de părţi: ne eat judex
ultra petita partium.
Art. 112 C. proc. civ. determină elementele pe care trebuie să le cuprindă o cerere de
chemare în judecată: a) Numele, domiciliul sau reşedinţa părţilor ; b) Calitatea juridică în care
părţile stau în judecată, atunci când nu stau în numele lor propriu ; c) Obiectul cererii şi valoarea
lui, după preţuirea reclamantului, atunci când preţuirea este cu putinţă ; d) Arătarea motivelor de
fapt şi de drept pe care se sprijină fiecare capăt de cerere ; e) Arătarea dovezilor pe care se
sprijină fiecare capăt de cerere ; f) Semnătura .
În unele cazuri, legea prevede anumite menţiuni suplimentare pentru cererea de sesizare a
instanţei de judecată, cum este cazul cererii de divorţ (art. 6131 C. proc. civ.), cererii de partaj
(art. 6732 C. proc. civ.) etc. Dimpotrivă, în alte situaţii numărul elementelor pe care trebuie să le
cuprindă cererea este mai redus, cum este cazul sesizării în cadrul procedurii necontencioase (art.
331 C. proc. civ.).
Cererea de chemare în judecată produce efecte importante, unele dintre ele de natură
strict procedurală, iar altele cu implicaţii şi asupra raportului de drept substanţial : a) Cererea de
chemare în judecată „crează instanţa”, în sensul că învesteşte organul de jurisdicţie cu
soluţionarea unei pretenţii civile concrete. Din momentul înregistrării cererii de chemare în
judecată ia naştere un nou raport juridic întrepărţi – un raport procesual - care generează drepturi
şi obligaţii nu numai pentru părţi, ci şi pentru instanţă ; b) Cererea de chemare în judecată
determină cadrul procesului civil cu privire la părţi şi cu privire la obiectul litigiului. În
aceste limite, determinate prin cererea de chemare în judecată, va trebui să se pronunţe şi
instanţa de judecată. c) Cererea de chemare în judecată creează starea de litispendenţă.
d)Cererea de chemare în judecată întrerupe prescripţia. e) Promo-varea cererii de chemare în
judecată face să înceteze buna-credinţă a posesorului.
f) Cererea de chemare în judecată face să curgă dobânzile pentru creanţele care anterior nu
erau producătoare de dobânzi. g) Cererea de chemare în judecată produce efectul
transmiterii anumitor acţiuni cu caracter strict personal asupra moştenitorilor.
2. Întâmpinarea este actul procedural prin intermediul căruia pârâtul răspunde la pretenţiile
formulate de reclamant, arătând totodată şi apărările sale.
Fiind un act procedural important legea îi stabileşte în mod expres şi conţinutul. Potrivit
art. 114 C. proc. civ. întâmpinarea trebuie să cuprindă următoarele menţiuni:
a) Excepţiile de procedură pe care pârâtul le ridică faţă de pretenţiile reclamantului. Prin
întâmpinare pârâtul poate invoca o mare diversitate de excepţii, începând de la cele de ordin
strict procedural, cum sunt lipsa semnăturii de pe cererea de chemare în judecată, necompetenţa
instanţei sesizate, netimbrarea cererii de chemare în judecată, până la excepţiile de fond, cum
133
sunt prescripţia dreptului la acţiune sau puterea lucrului judecat . În mod firesc în faza iniţială a
procesului civil pârâtul invocă cel mai adesea acele excepţii care sunt legate de modul de
învestire a instanţei şi care sunt cunoscute de către acesta până la prima zi de înfăţişare.
Neregularităţile ivite ulterior primei zile de înfăţişare se pot invoca de îndată şi oral în faţa
instanţei.
b) Răspunsul la toate capetele de fapt şi de drept ale cererii de chemare în judecată.
Întâmpinarea are un caracter defensiv şi implică cu necesitate răspunsul pârâtului la fiecare
capăt de cerere formulat de către reclamant. Legea a voit prin instituirea acestei cerinţe să
realizeze o mai bună apărare a pârâtului şi o sistematizare a susţinerilor făcute de către el în
cuprinsul întâmpinării. De asemenea constatăm că legea se referă la necesitatea ca răspunsul
pârâtului să vizeze atât elementele de fapt cât şi cele de drept invocate prin actul de sesizare.
c) Dovezile cu care pârâtul se apără împotriva fiecărui capăt de cerere. Indicarea
dovezilor este utilă pentru ca şi reclamantul să cunoască în mod adecvat mijloacele probatorii
de care pârâtul înţelege să se servească în proces. Arătarea dovezilor se impune mai cu seamă în
acele împrejurări în care pârâtul nu se limitează la o apărare pur defensivă, concretizată într-o
negare pură şi simplă a pretenţiilor adversarului său. Într-adevăr, adeseori pârâtul este nevoit să
treacă la o apărare activă, spre a dovedi stingerea raportului juridic invocat de reclamant sau
existenţa unor cauze care fac imposibilă cercetarea în fond a acţiunii, cum ar fi prescripţia sau
puterea lucrului judecat. În asemenea împrejurări, sarcina probei revine pârâtului potrivit
principiului reus in excipiendo fit actor. Mijloacele de dovadă se vor indica de către pârât în
aceleaşi condiţii ca şi cele prevăzute de lege pentru cererea de chemare în judecată. Prin urmare,
dacă se invocă proba cu martori pârâtul va trebui să indice toate elementele de identificare a
acestora pentru a putea fi citaţi în mod efectiv; înscrisurile se vor alătura în copie la întâmpinare.
d) Semnătura. Semnătura constituie şi în acest caz o formalitate esenţială, fapt pentru
care lipsa ei conduce la nulitatea întâmpinării.
Întâmpinarea se depune în atâtea exemplare câţi reclamanţi sunt plus un exemplar pentru
instanţă. Dacă mai mulţi reclamanţi au un reprezentant comun întâmpinarea poate fi depusă
pentru aceştia într-un singur exemplar.
De asemenea, la întâmpinare se alătură şi copii certificate după înscrisurile de care
pârâtul înţelege să se folosească în apărare.
Nedepunerea întâmpinării îl expune inevitabil pe pârât la anumite consecinţe
defavorabile. Principala consecinţă a nedepunerii întâmpinării este decăderea pârâtului din
dreptul de a mai invoca anumite împrejurări de fapt şi de drept în sprijinul apărării sale.
Apărarea pârâtului va fi limitată în continuare la posibilitatea de a discuta în contradictoriu
faptele invocate de către reclamant în sprijinul cererii sale de chemare în judecată.
3. Cererea reconvenţională . Pârâtul nu este ţinut să se limiteze la o simplă apărare orală sau
134
prin întâmpinare în cadrul procesului civil. El are posibilitatea de a părăsi această stare
defensivă, spre a formula pretenţii proprii faţă de reclamant. Această posibilitate îi este
oferită de lege pârâtului de art. 119 C. proc. civ. Potrivit primului alineat al textului menţionat:
„Dacă pârâtul are pretenţii în legătură cu cererea reclamantului, el poate să facă cerere
reconvenţională”.
În considerarea dispoziţiilor legale invocate putem defini cererea reconvenţională ca actul
procedural prin intermediul căruia pârâtul urmăreşte valorificarea unui drept propriu faţă de
reclamant. Cererea reconvenţională se înfăţişează ca o facultate procesuală pentru pârât, acesta
având dreptul de a alege între valorificarea pretenţiilor sale pe cale incidentă sau printr-o
acţiune civilă separată.
Potrivit art. 120 alin. (1) C. proc. civ. cererea reconvenţională se judecă o dată cu cererea
principală. Avantajele soluţionării în acelaşi cadru procesual a cererii principale şi a acţiunii
reconvenţionale au fost deja subliniate. De aceea, soluţia enunţată este firească şi are un caracter
de principiu.
Cu toate acestea, cererea reconvenţională nu trebuie folosită ca un mijloc dilatoriu, de natură
a conduce la tergiversarea judecăţilor, ci ca un cadru procesual de soluţionare convergentă a unor
raporturi juridice conexe. Datorită acestui fapt, legea a instituit şi un
corectiv la regula anterior enunţată. În acest sens art. 120 alin. (2) C. proc. civ. precizează că dacă
„numai cererea principală este în stare de judecată, instanţa o poate judeca separat”.
Disjungerea este şi trebuie să fie o situaţie de excepţie. În pofida acestui principiu, în unele
cazuri legea nu admite disjungerea cererii reconvenţionale de acţiunea principală. Astfel,
potrivit art. 608 alin. (2) C. proc. civ.: „Cererea pârâtului se va face la aceeaşi instanţă şi se va
judeca împreună cu cererea principală”.
4. Prima zi de înfăţişare . În faza preliminară a procesului, în şedinţă publică, un moment
esenţial al dezbaterilor îl constituie prima zi de înfăţişare.
La prima zi de înfăţişare pot surveni modificări chiar şi cu privire la unele elemente de
bază ale procesului. Astfel, până la prima zi de înfăţişare reclamantul îşi poate modifica
acţiunea, atât cu privire la introducerea altor persoane în proces, cât şi în legătură cu schimbarea
obiectului sau a cauzei.
Potrivit art. 132 alin. (1) C. proc. civ. la prima zi de înfăţişare instanţa va putea da
reclamantului un termen pentru întregirea sau modificarea cererii precum şi pentru a propune
noi dovezi. În acest caz, instanţa dispune amânarea pricinii şi comunicarea cererii modificate
pârâtului, în vederea facerii întâmpinării. Astfel cum rezultă, în mod implicit din textul
comentat, noul termen se acordă de către instanţă la cererea reclamantului. Termenul se acordă
în scopul întregirii sau modificării cererii. Prin urmare, legea distinge între două categorii de
cereri: de întregire şi de modificare a cererii iniţiale.
135
 În jurisprudenţa noastră s-a remarcat caracterul independent al dispoziţiilor cuprinse în
art. 132 alin. (2) C. proc. civ. faţă de norma înscrisă în primul alineat al aceluiaşi text. Şi într-
adevăr se poate remarca cu uşurinţă că art. 132 alin. (2) C. proc. civ. are în vedere adeseori situaţii
imprevizibile survenite în cursul judecăţii, dar care nu sunt de natură a-l prejudicia pe pârât.
Totuşi pârâtul nu trebuie să fie surprins prin precizările făcute de reclamant în condiţiile art. 132
alin. (2) C. proc. civ. Tocmai de aceea s-a mai statuat de instanţa noastră supremă, în urmă cu
mai multe decenii, că dacă procesul este în stare de judecată şi pârâtul lipseşte, instanţa va
dispune amânarea cauzei şi comunicarea către pârât a unei copii de pe încheierea de şedinţă
în care s-au trecut precizările orale ale reclamantului, dacă apreciază că interesul apărării
pârâtului impune aceasta.
Prima zi de înfăţişare prezintă importanţă şi din punct de vedere probatoriu. Astfel, la
prima zi de înfăţişare reclamantul poate propune noi probe, mai ales în raport cu cererea
modificată. Dacă pârâtul a depus întâmpinare reclamantul va putea solicita un termen pentru a
propune dovezile în apărare.
Art. 134 C. proc. civ. defineşte prima zi de înfăţişare ca aceea în care părţile, legal citate,
pot pune concluzii. Prima zi de înfăţişare nu se confundă cu primul termen de judecată. Primul
termen poate constitui însă şi prima zi de înfăţişare dar numai dacă sunt întrunite cumulativ cele
două cerinţe esenţiale: părţile să fi fost legal citate şi ele să poată pune concluzii.
Prima zi de înfăţişare prezintă o importanţă deosebită atât pentru părţi, cât şi pentru instanţă.
Într-adevăr, legea leagă de acest moment exerciţiul unor drepturi procesuale ale părţilor, cum este
depunerea întâmpinării, a acţiunii reconvenţionale etc. Pe de altă parte, la prima zi de înfăţişare
se conturează cadrul general al dezbaterilor publice ulterioare. Este momentul în care, astfel
cum se afirmă în limbajul practicienilor, „se leagă procesul”. Instanţa de judecată va trebui să
manifeste chiar din acest moment un rol activ în clarificarea unor aspecte ale cauzei având ca
obiect pretenţiile şi apărările părţilor.

VII. Bibliografie complementară pentru aprofundare :

Ioan Leş, Tratat de drept procesual civil, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2008 .
Timpul necesar studiului: 3 h sau 30 min. / zi

136
Tema XI. Dezbaterea cauzei în şedinţă publică. Şedinţa de judecată. Excepţiile
procedurale. Administrarea probelor în procesul civil. Teoria generală. Definirea
noţiunii. Condiţii de admisibilitate. Sarcina probei. Clasificarea probelor. Asigurarea
dovezilor. Incidente în desfăşurarea normală a procesului civil. Actele de dispoziţie ale
părţilor. Suspendarea procesului. Încheierea de şedinţă.

I. Obiectivele specifice ale temei – prezentarea etapei dezbaterilor publice şi contradictorii ;

prezentarea instituţiei excepţiilor de procedură, a teoriei probelor, a unor incidente în
desfăşurarea procesului şi a consideraţiilor referitoare la încheierea de şedinţă .
II. Competenţe specifice dobândite de student : însuşirea regulilor referitoare la şedinţa de
judecată, cadrul dezbaterilor publice şi contradictorii ; stăpânirea corectă a utilizării excepţiei
de procedură ; stăpânirea regulilor procedurale de fond şi de formă privind administrarea
probelor ; deprinderea regulilor procedurale referitoare la unele incidente ce pot apare în
desfăşurarea procesului .
III. Cuvinte cheie – şedinţa de judecată, excepţii de procedură, probe, incidente de
procedură, acte de dispoziţie, suspendarea judecăţii, încheiere de şedinţă .
IV. Structura modulului de studiu : 1.Conceptul de excepţie. 2.Excepţia de necompetenţă . 3.
Excepţia de litispendenţă. 4.Excepţia de conexitate. 5.Excepţia puterii lucrului judecat . 6.
Administrarea probelor. 7.Dovada cu înscrisuri. 8.Dovada cu martori. 9.Expertiza. 10 .Cercetarea
la faţa locului . 11.Cercetarea procesului în cazul administrării probelor de către avocaţi . 12
.Incidente în desfăşurarea normală a procesului civil.
V. Rezumat – tema analizează succesiv noţiunile şi conceptele de excepţie de procedură
(noţiune, clasificare, reguli procedurale, principalele excepţii de procedură), probe şi
administrare a probelor (definiţie, condiţii, clasificare), prezintă regulile procedurale privind
administrarea fiecărui mijloc de probă ; sunt prezentate şi incidentele ce pot surveni în
desfăşurarea procesului (actele de dispoziţie, împrejurările ce conduc la suspendarea judecăţii
), şi de asemenea încheierea de şedinţă .

Conţinutul temei : 1. Excepţiile de procedură . Conceptul de excepţie evocă, în limbajul

obişnuit, orice abatere de la o regulă generală şi provine din substantivul latin exceptio, care
înseamnă „a lua din”, „a împuţina”, „a anihila”. Cu această din urmă semnificaţie termenul de
excepţie s-a folosit şi în dreptul roman spre a defini mijlocul prin care pârâtul urmărea să evite
condamnarea sa ori numai să obţină o întârziere a judecăţii. Dar, despre excepţie nu se poate
vorbi făcându-se abstracţie de noţiunea de apărare. Iar aceasta deoarece într-un sens larg prin
apărare se desemnează toate mijloacele folosite de pârât pentru a obţine respingerea cererii

137
reclamantului sau numai întârzierea judecăţii.
Într-adevăr, pârâtul este îndreptăţit să întrebuinţeze cele mai diverse procedee spre a
obţine apărarea intereselor sale. În acest scop, pârâtul poate nega faptele alegate de pârât, poate
nega însăşi existenţa dreptului afirmat de reclamant, poate invoca stingerea dreptului şi a
obligaţiei sale corelative, dar poate invoca şi împrejurări formale de natură a conduce la
amânarea judecăţii, la constatarea inadmisibilităţii acţiunii etc.
Prin urmare, în acest înţeles larg conceptul de apărare cuprinde şi acele obiecţiuni care se
referă la fondul dreptului cât, şi acelea care vizează partea formală a judecăţii. În înţeles restrâns,
apărarea pârâtului desemnează obiecţiunile prin care se urmăreşte combaterea directă a
pretenţiei ca nedreaptă sau inexistentă ori stinsă printr-o clauză ulterioară. În acest sens opunerea
pârâtului la cererea reclamantului poartă denumirea de apărare de fond. Prin apărarea de fond
pârâtul acceptă ca lupta judiciară să aibă loc pe „terenul” organizat de reclamant prin actul de
sesizare; iar, în final, pârâtul urmăreşte pe calea acestei apărări să obţină respingerea acţiunii ca
nefondate.
Conceptul strict procedural de excepţie este legat însă de partea formală a judecăţii.
Excepţiile procedurale sunt acele mijloace prin care, de regulă, pârâtul urmăreşte, fără a nega
existenţa dreptului subiectiv, întârzierea judecăţii sau respingerea acţiunii ca inadmisibilă.
Există o mare diversitate de excepţii de procedură: unele dintre ele sunt expres reglementate de
lege; altele pot fi deduse din necesitatea aplicării unor sancţiuni procedurale şi chiar din
ansamblul reglementărilor procedurale în materie. Toate au însă o caracteristică comună: de a
supune judecătorului o chestiune exterioară şi prealabilă dezbaterii fondului cauzei. În
acest fel, prin intermediul excepţiei „terenul” luptei judiciare se transferă în sfera procedurală.
2. Excepţia de necompetenţă este mijlocul procedural prin care partea chemată în faţa
instanţei necompetente poate solicita acesteia să se desesizeze şi să trimită cauza spre soluţionare
la instanţa de judecată sau la organul cu atribuţii jurisdicţionale competent potrivit legii. Cel mai
adesea, excepţia de necompetenţă se invocă de către pârât, întrucât el este mai întâi afectat prin
chemarea în faţa altei instanţe decât cea competentă. Excepţia de necompetenţă absolută poate fi
invocată însă şi de procuror şi chiar de către instanţă din oficiu.
Excepţia de necompetenţă se soluţionează de către instanţa sesizată cu acţiunea principală,
conform principiului „judecătorul acţiunii este şi judecătorul excepţiei”.
Asupra excepţiei de necompetenţă instanţa se pronunţă, după caz, printr-o încheiere sau
printr-o hotărâre. Încheierea se pronunţă în cazul respingerii excepţiei de necompetenţă,
respectiv în toate acele împrejurări în care instanţa găseşte excepţia ca neîntemeiată. Pronunţarea
unei asemenea soluţii are ca efect rezolvarea în continuare a cauzei de către instanţa sesizată.
Împotriva încheierii de respingere a excepţiei partea interesată poate exercita calea ordinară de
atac a apelului şi recursului [art. 158 alin. (2) C. proc. civ.]. Această cale procedurală poate fi
138
exercitată numai odată cu fondul cauzei. Soluţia este expres prevăzută de art. 158 alin. (2) C.
proc. civ. în scopul de a evita tergiversarea nejustificată a judecăţii prin exercitarea separată a căii
ordinare de atac. Dar, o dată cu exercitarea căii de atac împotriva hotărârii de fond partea
interesată va putea invoca toate motivele sale de nemulţumire în legătură cu modul de rezolvare a
excepţiei de necompetenţă.
În cea de-a doua ipoteză - admiterea excepţiei de necompetenţă - instanţa se pronunţă
printr-o hotărâre de declinare a competenţei. Hotărârea de declinare a competenţei are drept
efect nu numai dezînvestirea instanţei sesizate, ci şi trimiterea cauzei la instanţa sau organul cu
atribuţii jurisdicţionale competent potrivit legii.
3. Excepţia de litispendenţă . Litispendenţa reprezintă situaţia procesuală în care două sau mai
multe instanţe de fond, deopotrivă competente, sunt sesizate cu aceeaşi cauză civilă. Ea
reprezintă o împrejurare anormală în opera de înfăptuire a justiţiei, întrucât poate determina
pronunţarea unor hotărâri judecătoreşti contradictorii.
Mijlocul procedural destinat a înlătura o atare situaţie care poate dăuna procesului firesc de
administrare a justiţiei este tocmai excepţia de litispendenţă. Într-adevăr, potrivit art. 163 alin.
(1) C. proc. civ. nimeni nu poate fi chemat în judecată pentru aceeaşi cauză, acelaşi obiect şi de
aceeaşi parte înaintea mai multor instanţe.
Din textul comentat rezultă că litispendenţa implică cu necesitate existenţa unei triple
identităţi de părţi, obiect şi cauză între cele două acţiuni. De fapt litispendenţa anticipează
asupra lucrului judecat. Este şi motivul pentru care unii autori consideră că litispendenţa este
guvernată de aceleaşi principii ca şi autoritatea lucrului judecat.
Litispendenţa implică următoarele condiţii, ce trebuie întrunite în mod cumulativ: a) Existenţa
unei identităţi de părţi, obiect şi cauză. b) Cele două acţiuni trebuie să se afle pe rolul unor
instanţe deopotrivă competente. c) Pricinile trebuie să se afle în faţa instanţelor de fond.
Litispendenţa trebuie invocată la instanţa cea din urmă învestită cu soluţionarea cauzei.
În cazul admiterii excepţiei de litispendenţă cauza se va trimite la instanţa mai întâi
învestită. Această regulă este enunţată în mod expres de art. 163 alin. (3) C. proc. civ. Textul
menţionat face şi o excepţie de la această regulă. Excepţia vizează situaţia în care au fost sesizate
cu aceeaşi pricină instanţe de grad diferit. În acest caz dosarul se va trimite spre soluţionare la
instanţa mai mare în grad.
4. Excepţia de conexitate . În cazul conexităţii ne aflăm în prezenţa unor acţiuni diferite, dar
care pentru o mai bună administrare a justiţiei se impune să fie reunite.
Din dispoziţiile art. 164 C. proc. civ. pot fi desprinse şi explicitate şi condiţiile conexităţii.
Aceste condiţii se referă la: existenţa a două sau mai multe cauze pendinte la aceeaşi
instanţă, sau la instanţe diferite, de acelaşi grad, în care să figureze cel puţin o parte
comună ; existenţa unei strânse legături de obiect şi cauză între cele două sau mai multe
139
procese.
5. Excepţia puterii lucrului judecat . Fundamentul lucrului judecat rezidă în necesitatea de a da
eficienţă hotărârii judecătoreşti şi de a evita o nouă judecată asupra aceleaşi chestiuni litigioase.
Elementele lucrului judecat sunt acelea care structurează lucrul judecat şi care-i
determină efectele. Aceste elemente rezultă din art. 1201 C. civ., text care se referă la tripla
identitate de părţi (eadem conditio personarum), obiect (eadem res) şi cauză (eadem causa).
Instanţa de judecată, după examinarea temeiniciei excepţiei invocate, se va pronunţa după
caz printr-o hotărâre sau încheiere. Judecătorul va pronunţa o hotărâre ori de câte ori găseşte
excepţia ca fiind întemeiată. Prin hotărâre instanţa va dispune respingerea acţiunii. Dimpotrivă,
în cazul în care instanţa găseşte excepţia neîntemeiată, va pronunţa o încheiere interlocutorie şi va
proceda la soluţionarea în continuare a cauzei. Încheierea pronunţată în aceste condiţii poate fi
atacată numai o dată cu fondul cauzei.
Codul de procedură penală consacră un articol special sub denumirea marginală de
„Autoritatea hotărârii penale în civil şi efectele hotărârii civile în penal”. Potrivit art. 22 alin. (1)
C. proc. pen. „Hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa
instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei, a persoanei care a
săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia”. Prin urmare, autoritatea lucrului judecat a deciziei penale
este reţinută de legiuitor cu privire la trei elemente definitorii ale acţiunii: existenţa faptei,
persoana care a săvârşit-o şi vinovăţia autorului.
6 . Administrarea probelor . Administrarea probelor reprezintă o operaţie complexă şi deosebit
de importantă în desfăşurarea procesului civil. Doar arareori procesul civil se poate soluţiona fără
să fie necesară administrarea unor probatorii adecvate. Acest lucru se realizează, mai cu seamă, în
cazul soluţionării procesului civil pe baza unor incidente (ca urmare a invocării unor excepţii
dirimante) sau pe baza unor acte de dispoziţie ale părţilor. Verificarea temeiniciei acţiunii şi a
pretenţiilor invocate în faţa judecătorului implică însă cu necesitate administrarea de probe.
Importanţa probelor în procesul civil este foarte bine ilustrată prin adagiul latin „Idem est
non esse aut non probari” (absenţa unei probe este egală cu absenţa dreptului).
În prezent probele nu beneficiază de o reglementare unitară în dreptul nostru. Dispoziţii
privitoare la probaţiune întâlnim atât în Codul civil, cât şi în Codul de procedură civilă. Astfel,
în Codul civil întâlnim dispoziţii privitoare la probe în Capitolul IX intitulat: „Despre probaţiunea
obligaţiilor şi a plăţii”, situat în Titlul III al Cărţii a III-a. Dispoziţiile din această parte a Codului
civil se referă, în esenţă la sarcina probei, la condiţiile şi forţa probantă a principalelor mijloace
de probă (înscrisuri, mărturia, prezumţiile şi mărturisirea).
Codul de procedură civilă cuprinde dispoziţii privitoare, îndeosebi, la administrarea
probelor. Aceste prevederi legale sunt grupate în Secţiunea a III-a, intitulată „Administrarea
dovezilor” din Capitolul III al Titlului al III-lea (situat în Cartea a II-a). Codul de procedură
140
civilă reglementează însă şi unele mijloace de probă neprevăzute de Codul civil, respectiv
expertiza şi cercetarea la faţa locului.
Pe de altă parte, unele probe prezintă şi anumite particularităţi. Avem în vedere obligaţiile
comerciale a căror probaţiune este supusă şi unor reguli deosebite statornicite în Codul
comercial. În acest sens facem precizarea că art. 46-57 C. com., din Titlul V, intitulat „Despre
obligaţiunile comerciale în general”, conţine precizări privitoare la regimul probelor în materie
comercială. Semnificative în această privinţă sunt dispoziţiile art. 46 C. com., text potrivit căruia
obligaţiunile comerciale şi liberaţiunile se probează cu acte autentice, cu acte sub semnătură
privată, cu facturi acceptate, prin corespondenţă, prin telegrame, cu registrele părţilor şi cu
martori.
În literatura de specialitate sunt folosite mai multe criterii spre a determina diferite categorii
de probe. Dintre acestea le vom evoca pe cele mai semnificative, mai ales din punct de vedere
procedural.
O primă clasificare se face în funcţie de locul în care se efectuează dovezile. Pe baza
acestui criteriu, se consideră că probele care se administrează în faţa instanţei de judecată sunt
probe judiciare. În schimb, toate dovezile care se produc în afara instanţei de judecată poartă
denumirea de probe extrajudiciare. Probele administrate într-un alt proces pot fi utilizate şi într-
un alt litigiu, dar în acest caz ele nu au un caracter judiciar, întrucât un atare procedeu constituie o
excepţie de la principiul nemijlocirii. Prin urmare, caracterul judiciar sau extrajudiciar al unei
probe se analizează în raport cu instanţa care judecă litigiul, iar nu în raport cu locul în care se
desfăşoară cercetarea judecătorească. Astfel, de pildă, administrarea probei cu martori cu prilejul
unei cercetări realizate de instanţă la faţa locului păstrează toate atributele unei probe judiciare.
În funcţie de izvorul lor original sau derivat probele pot fi primare şi secundare. Probele
primare sunt acelea care provin dintr-o primă sursă, adică cele care implică un raport direct,
nemijlocit, între probă şi fapt. Astfel, înscrisurile semnate de părţi, depoziţiile martorilor care au
asistat personal la producerea unor fapte etc. sunt probe primare. Copiile de pe înscrisuri şi
depoziţiile martorilor ce relatează fapte pe care nu le-au perceput personal sunt probe
secundare. În legătură cu aceste categorii de probe se cuvine să arătăm că instanţele
judecătoreşti trebuie să recurgă pe cât posibil la probe primare. Desigur, recurgerea la unele
probe secundare nu este exclusă, iar uneori ele pot constitui singurele elemente ce pot conduce la
soluţionarea litigiului. Instanţa va trebui însă să privească aceste probe cu multă circumspecţie şi
să le coroboreze ori de câte ori este posibil şi cu alte mijloace de dovadă.
După natura probelor se face distincţie între probele personale şi cele materiale. Primele
cuprind relatări ale omului făcute în forme prescrise de lege (rapoarte de expertiză, mărturisirea
obţinută prin intermediul interogatoriului etc.) în timp ce secundele vizează fapte ce se percep
prin intermediul unui obiect material.
141
 În funcţie de legătura dintre faptul generator de drepturi şi probă se face distincţie
între probele directe şi probele indirecte. Probele directe sunt acelea care se află într-o legătură
nemijlocită cu faptul generator al raportului litigios. Au acest caracter probele materiale,
înscrisurile care constată actul juridic încheiat de părţi, mărturisirea unei părţi etc. Probele
indirecte se caracterizează prin aceea că între faptul generator de drepturi şi dovadă se interpune
un al fapt intermediar. Printr-un asemenea fapt, vecin şi conex, se poate ajunge la stabilirea
raportului juridic litigios. Prezumţiile fac parte din această categorie, întrucât existenţa faptului
generator este indusă, de lege sau de judecător, dintr-un alt fapt vecin şi conex.
În contextul acestor comentarii generale nu putem face abstracţie şi de o categorie aparte
de probe şi la care ne-am referit chiar în rândurile precedente. Ne referim desigur la prezumţii,
care-şi găsesc reglementare numai în Codul civil.
Prezumţiile sunt reglementate în Codul civil, care în art. 1199 le defineşte ca fiind
„consecinţele ce legea sau magistratul le trage dintr-un fapt cunoscut la un fapt necunoscut.”
Codul de procedură civilă în vigoare, ca şi alte legislaţii procesuale, nu conţine referiri
privitoare la administrarea probei prin prezumţii. Asemenea dispoziţii procedurale nici nu sunt
necesare, căci astfel cum rezultă din textul citat anterior, prezumţiile nu sunt altceva decât
consecinţe pe care judecătorul le trage de la un fapt cunoscut la un fapt necunoscut sau mai
puţin cunoscut.
7. Dovada cu înscrisuri . Înscrisurile ca mijloc de probă sunt frecvent utilizate în practica
judiciară pentru dezlegarea raporturilor litigioase dintre părţi. Ele pot fi definite ca declaraţii ale
părţilor, făcute în formă scrisă, cu privire la anumite acte sau fapte juridice.
În doctrină înscrisurile sunt clasificate după mai multe criterii. Astfel, după scopul urmărit
de părţi înainte de întocmirea lor înscrisurile se împart în înscrisuri preconstituite şi
înscrisuri nepreconstituite. Din prima categorie fac parte înscrisurile autentice, înscrisurile sub
semnătură privată, răbojurile şi orice bilete sau tichete eliberate pentru a dovedi o anumită situaţie.
Sunt înscrisuri nepreconstituite registrele comerciale, registrele casnice şi scrisorile obişnuite
prin care nu se urmăreşte îndeobşte un scop probator.
De asemenea doctrina distinge între înscrisurile semnate şi înscrisurile nesemnate. În
prima categorie amintim înscrisurile autentice şi înscrisurile sub semnătură privată, iar în cea
din urmă registrele comerciale, precum şi registrele sau înscrisurile casnice.
La rândul lor, înscrisurile preconstituite semnate se subdivid în înscrisuri originare sau
primordiale, înscrisuri recognitive şi în înscrisuri confirmative. Criteriul distinctiv al unei
atari subdiviziuni îl constituie obiectul înscrisurilor. Înscrisurile originare sau primordiale
sunt acele înscrisuri care sunt întocmite spre a constata existenţa unui anumit raport juridic.
Înscrisurile recognitive sunt întocmite cu scopul de a înlocui un înscris originar dispărut. În
fine, înscrisurile confirmative sunt acele înscrisuri care au menirea, astfel cum o sugerează şi
142
denumirea lor, de a ratifica un act anulabil.
După subiectul de la care emană înscrisurile în literatura de specialitate se mai face
deosebire între înscrisurile oficiale şi înscrisurile neoficiale. Primele emană de la instituţii sau
autorităţi publice, iar cele din urmă sunt opera cetăţenilor. Distincţia aceasta prezintă o anumită
semnificaţie probatorie, respectiv în sensul că înscrisurile oficiale se bucură de un grad mare de
veridicitate.
Cele mai importante înscrisuri sunt cele autentice. Definiţia înscrisului autentic ne este
oferită chiar de art. 1171 C. civ. Potrivit acestui text: „Actul autentic este acela care s-a făcut cu
solemnităţile cerute de lege, de un funcţionar public, care are dreptul de a funcţiona în locul
unde actul s-a făcut”.
Forma autentică este adeseori consimţită de părţi datorită avantajelor pe care le prezintă.
Printre aceste avantaje menţionăm: înscrisul autentic este însoţit de o puternică prezumţie de
veridicitate, care îl dispensează pe cel care-l invocă de orice dovadă; data înscrisului autentic
face dovadă până la înscrierea în fals; înscrisurile autentice care constată obligaţii au puterea
unui titlu executoriu şi pot fi aduse la îndeplinire fără să fie necesară obţinerea unei hotărâri
judecătoreşti.
Alteori forma autentică a actului este impusă de lege ca o condiţie de validitate a operaţiei
juridice respective. Aşa este cazul donaţiilor (art. 813 C. civ.), ipotecilor convenţionale (art.
1772 C. civ.) şi al înstrăinărilor de terenuri (art. 46 din Legea nr. 18/1991).
Puterea doveditoare a înscrisului autentic comportă însă unele circumstanţieri în funcţie
de conţinutul său. În această privinţă se impune să facem distincţie între menţiunile referitoare
la constatările personale ale agentului instrumentator şi declaraţiile propriu-zise ale părţilor.
Menţiunile înscrisului privitoare la faptele materiale petrecute în faţa organului instrumentator şi
constatate prin propriile sale simţuri (ex propriis sensibus), în cadrul şi în limitele atribuţiilor
sale, fac dovadă până la înscrierea în fals. Astfel, de pildă, fac dovada până la înscrierea în fals:
semnăturile părţilor, semnătura agentului instrumentator, menţiunile privind prezentarea şi
identificarea părţilor, locul de încheiere a actului şi data încheierii înscrisului.
În schimb, declaraţiile părţilor nu pot fi verificate, sub aspectul realităţii lor, de către
agentul instrumentator. De aceea enunţurile făcute de părţi şi trecute într-un înscris autentic nu
fac dovadă decât până la proba contrară. Întreaga valoare a unor asemenea declaraţii decurge din
semnătura părţilor. Prin urmare este firesc ca atare declaraţii să aibă aceeaşi putere probatorie
indiferent dacă înscrisul este autentic sau numai sub semnătură privată.
O altă categorie de înscrisuri, şi la care trebuie să ne referim în continuare, frecvent folosite
în practică, este aceea a înscrisurilor sub semnătură privată. Înscrisul sub semnătură privată
este înscrisul întocmit de una din părţi, de un terţ sau de un mandatar, fără intervenţia vreunei
autorităţi publice, care este semnat de părţi şi care constată o operaţie juridică.
143
 De la regula generală potrivit căreia înscrisul sub semnătură privată este valabil dacă
îndeplineşte o singură condiţie, aceea a semnăturii lui de partea care se obligă, există şi unele
excepţii, în sensul că sunt necesare şi întrunirea altor cerinţe.
O primă excepţie vizează înscrisurile care constată convenţii sinalagmatice şi pentru care
legea impune cerinţa multiplului exemplar sau cum este denumită în dreptul francez
formalitatea „dublului sau originalului multiplu”.
O excepţie importantă de la principiul libertăţii formelor este făcută şi de art. 1180 alin. (1)
C. civ. Textul menţionat precizează că: „Actul sub semnătură privată prin care o parte se obligă
către alta a-i plăti o sumă de bani sau o câtime oarecare, trebuie să fie scris în întregul lui de acela
care l-a subscris, sau cel puţin acesta, înainte de a subsemna, să adauge la finele actului
cuvintele bun şi aprobat, arătând totdeauna în litere suma sau câtimea lucrurilor şi apoi să
iscălească”. Formula „bun şi aprobat” nu este o formulă sacramentală; ea poate fi înlocuită
prin expresii echivalente, din care să rezulte însă fără echivoc intenţia debitorului de a se obliga
în cadrul raportului juridic respectiv.
Faţă de terţi data înscrisului sub semnătură privată nu este opozabilă decât din ziua când a
devenit certă. O atare soluţie este statornicită de lege spre a-i ocroti pe terţi împotriva
pericolului de a se trece în înscris o dată nereală (antedatare sau postdatare).
Potrivit art. 1182 C. civ. înscrisurile sub semnătură privată dobândesc dată certă prin
unul din următoarele mijloace: înfăţişarea înscrisului la o instituţie publică; înregistrarea
înscrisului într-un registru public; relatarea conţinutului înscrisului, chiar şi în prescurtare, în
actele întocmite de funcţionari; moartea uneia din persoanele care au semnat înscrisul.
La situaţiile menţionate mai sus trebuie să adăugăm şi posibilitatea de acordare a datei
certe de către notarii publici (art. 90 din Legea nr. 36/1995) şi de către avocaţi (art. 3 din Legea
nr. 51/1995).
8. Dovada cu martori . Proba testimonială sau proba prin declaraţiile martorilor reprezintă
unul din mijloacele de dovadă cel mai frecvent folosit în procesul civil.
Martorii sunt persoane străine de proces care relatează, în faţa instanţei de judecată, fapte
sau împrejurări concludente pentru soluţionarea cauzei şi de care au luat cunoştinţă personal.
Mijlocul de probă îl reprezintă tocmai declaraţiile făcute de martor în faţa instanţei de judecată.
Datorită fragilităţii probei testimoniale şi din cauza înmulţirii proceselor legiuitorul francez
de la 1804 a restrâns admisibilitatea probei testimoniale. Restricţii similare se întâlnesc în
prezent în legislaţia multor state.
În dreptul nostru asemenea restricţii sunt prevăzute în art. 1191 C. civ. Acest text instituie
două reguli restrictive privitoare la administrarea probei cu martori. Prima regulă restrictivă
vizează dovada actelor juridice care depăşesc o anumită valoare. Potrivit art. 1191 alin. (1) C.
civ.: „Dovada actelor juridice al căror obiect are o valoare ce depăşeşte suma de 250 lei, chiar
144
pentru depozit voluntar, nu se poate face decât prin act autentic, sau prin act sub semnătură
privată”.
A doua regulă restrictivă vizează inadmisibilitatea probei testimoniale împotriva şi peste
cuprinsul unui înscris. Potrivit art. 1191 alin. (2) C. civ. „nu se va primi niciodată o dovadă
prin martori, în contra sau peste ceea ce cuprinde actul, nici despre ceea ce se pretinde că s-ar fi
zis înaintea, la timpul sau în urma confecţionării actului, chiar cu privire la o sumă sau valoare
ce nu depăşeşte 250 lei”.
De la cele două reguli restrictive privitoare la admisibilitatea probei testimoniale art.
1197 şi 1198 C. civ. consacră unele excepţii importante. Prima excepţie este prevăzută de art.
1197 C. civ., text care precizează că regulile restrictive privitoare la proba cu martori „nu se
aplică în cazul când există un început de dovadă scrisă”. Acelaşi text defineşte începutul de
dovadă scrisă ca „orice scriptură a aceluia ce el reprezintă şi care scriptură face a fi de crezut
faptul pretins”.
A doua excepţie este prevăzută de art. 1198 C. civ. şi ea se referă la imposibilitatea de a
preconstitui sau păstra o probă scrisă.
După relatarea făcută de martor, părţile au posibilitatea de a-i adresa acestuia întrebări;
mai întâi, întrebările vor fi formulate de partea care a propus audierea martorului, iar apoi de
către partea adversă.. Potrivit textului menţionat, regulile din art. 1191 C. civ. „nu se aplică însă
totdeauna când creditorului nu i-a fost cu putinţă a-şi procura o dovadă scrisă despre obligaţia ce
pretinde sau a conserva dovada luată”.
Declaraţia martorului se consemnează în scris de grefier, după dictarea preşedintelui, şi
va fi semnată pe fiecare pagină şi la sfârşitul ei de judecător, grefier şi martor. În prealabil,
martorul va lua cunoştinţă de cuprinsul declaraţiei. Dacă martorul nu voieşte sau nu poate să
semneze se va face menţiune despre această împrejurare. Orice adăugiri, ştersături sau
schimbări în cuprinsul declaraţiei trebuie încuviinţate şi semnate de judecător, de grefier şi de
martor sub pedeapsa de a nu fi ţinute în seamă.
9. Expertiza . Legea procedurală consacră posibilitatea folosirii expertizei pentru lămurirea
unor probleme de specialitate.
Prin urmare, se poate afirma că expertiza reprezintă un mijloc de dovadă la care instanţa
sau părţile pot recurge atunci când pentru lămurirea unor împrejurări de fapt sunt necesare
cunoştinţe de specialitate dintr-un anumit domeniu de activitate.
Expertiza poate fi efectuată în cele mai varii domenii: contabil, psihiatric, medical, tehnic,
artistic, chimic, veterinar etc.
Concluziile expertului sau experţilor se consemnează într-un raport de expertiză, care se
depune la biroul local pentru expertize judiciare tehnice şi contabile şi după verificarea lui este
înaintat instanţei de judecată.
145
 Dacă nu este lămurită prin lucrarea efectuată instanţa poate dispune întregirea expertizei
sau efectuarea unei noi expertize (contraexpertiză). Întregirea expertizei se face întotdeauna de
expertul sau experţii care au întocmit raportul de expertiză.
Contraexpertiza se înfăţişează ca o lucrare care trebuie efectuată de aceiaşi experţi sau de
alte persoane, dacă instanţa apreciază că cei dintâi au manifestat nepricepere ori lipsă de
obiectivitate. Suplimentul de expertiză, ca şi contraexpertiza, se ordonă de instanţă din oficiu
sau la cererea părţii nemulţumite de primul raport de expertiză. Întregirea expertizei sau
contraexpertiza trebuie solicitată până la primul termen ce urmează după depunerea raportului
de expertiză.

10 . Cercetarea la faţa locului . Cercetarea la faţa locului, denumită şi cercetare locală,

descindere la faţa locului sau anchetă judecătorească, reprezintă mijlocul prin care instanţa ia
cunoştinţă în mod direct de starea unor lucruri, situaţia unui imobil sau despre alte împrejurări de
fapt ce pot avea importanţă pentru soluţionarea litigiului.
La termenul fixat, instanţa se deplasează la faţa locului, unde întreaga activitate de cercetare
se desfăşoară cu respectarea regulilor obişnuite de judecată. Constatările făcute de instanţă la faţa
locului urmează să fie consemnate într-un proces-verbal. În cuprinsul procesului- verbal se vor
arăta operaţiile ce s-au efectuat la faţa locului, constatările instanţei şi susţinerile părţilor.
Instanţa va trebui să manifeste grijă pentru a nu face aprecieri privitoare la puterea doveditoare
a probei materiale cercetate, căci o atare evaluare nu se poate face decât în urma dezbaterilor
contradictorii, prin hotărâre judecătorească.

11 . Cercetarea procesului în cazul administrării probelor de către avocaţi . Legea instituie

principiul potrivit căruia administrarea probelor prin avocaţi se poate realiza numai în
litigiile patrimoniale, cu excepţia acelora ce privesc drepturi asupra cărora legea nu permite a se
face tranzacţie. Excepţia este întru totul justificată.
De asemenea, legea consacră principiul potrivit căruia administrarea probelor de către
avocaţi se poate realiza numai cu acordul părţilor implicate în procedura judiciară. De
aceea, cu suficient temei, s-a apreciat că procedura analizată are un caracter facultativ .
O obligaţie importantă a părţilor este aceea de întocmire, prin avocaţi, a câte unui dosar
pentru fiecare parte şi unul pentru instanţă, în care vor depune câte un exemplar al tuturor
înscrisurilor prin care, potrivit legii, se constată administrarea fiecărei probe. Dosarele vor fi
numerotate, şnuruite şi vor purta semnătura avocaţilor părţilor pe fiecare pagină.
La expirarea termenului prevăzut pentru administrarea probelor, avocaţii părţilor vor
prezenta împreună instanţei dosarul cauzei, întocmit potrivit art. 241 C. proc. civ. Drept urmare,
instanţa nu va putea înregistra dosarul cauzei decât dacă acesta este prezentat de avocaţii
implicaţi în procedura de administrare a probelor. După primirea dosarului, instanţa va fixa
146
termenul de judecată pe care-l va da în cunoştinţă părţilor.
12 .Incidente în desfăşurarea normală a procesului civil.

I . Suspendarea constă în oprirea temporară a cursului judecăţii din motive voite de părţi sau
independente de voinţa lor. Ea constituie un obstacol temporar în normala desfăşurare a
activităţii judiciare. Suspendarea intervine numai în condiţiile determinate de lege.
Cazurile de suspendare a judecăţii sunt statornicite în art. 242-245 C. proc. civ. În funcţie
de cazurile care o determină suspendarea poate fi: voluntară şi legală. Aceasta din urmă poate
fi de drept şi facultativă sau judecătorească.
Suspendarea judecăţii reprezintă un incident procedural care poate fi invocat de oricare
dintre părţile interesate. Calea procedurală a sesizării este aceea a unei cereri scrise sau verbale
formulate în faţa instanţei. Suspendarea se poate dispune, cu respectarea cerinţelor legale, şi de
către instanţă din oficiu.
În toate cazurile, instanţa se pronunţă asupra suspendării printr-o încheiere. Această
încheiere poate fi atacată separat cu recurs.
Legea procesuală determină modalităţile prin care se poate realiza redeschiderea cauzei
suspendate.
Încetarea cauzei care a determinat suspendarea procesului face posibilă redeschiderea
acestuia. În cazul suspendării voluntare judecata reîncepe doar dacă una din părţi solicită
repunerea cauzei pe rol (art. 245 pct. 1 C. proc. civ.). Instanţa nu poate dispune, din oficiu,
repunerea cauzei pe rol, înainte de împlinirea termenului de perimare. În cazul suspendării
legale de plin drept judecata reîncepe, aşa cum precizează în mod expres art. 245 pct. 2 C. proc.
civ., prin cererea de redeschidere, făcută cu arătarea moştenitorilor, tutorului, a celui reprezentat
de mandatarul defunct, a noului mandatar, respectiv a administratului judiciar sau a lichidatorului
judiciar. Precizăm că în cazul în care suspendarea s-a dispus pentru moartea uneia din părţi
cererea de redeschidere poate fi făcută de oricare dintre moştenitori.
Redeschiderea cauzei în ipoteza suspendării legale facultative sau judiciare este
reglementată de art. 244 alin. (2) C. proc. civ. Măsura suspendării se dispune datorită
relaţiei de interdependenţă care există între cele două procese. De aceea este firesc ca sistarea
judecăţii să dăinuie până la soluţionarea cauzei de care depinde decizia din procesul supus
suspendării.
II. Renunţarea la judecată şi renunţarea la drept . Principiul disponibilităţii procesuale
conferă părţilor dreptul de a se desista de la judecată ori de a renunţa la dreptul subiectiv, iar
pârâtului posibilitatea de a achiesa la pretenţiile reclamantului sau chiar la hotărârea pronunţată
împotriva sa. De asemenea, părţile pot pune capăt procesului civil printr-o tranzacţie. În sistemul
nostru procesual desistarea reclamantului îmbracă două forme: renunţarea la judecată şi

147
renunţarea la dreptul subiectiv dedus judecăţii. La rândul său, achiesarea poate privi
pretenţiile formulate prin acţiune sau chiar hotărârea pronunţată.
Asupra renunţării la judecată instanţa se pronunţă printr-o încheiere. Prin acest act
procedural instanţa ia pur şi simplu act de desistarea reclamantului de la judecată. Potrivit art. 246
alin. (2) C. proc. civ. încheierea se pronunţă fără drept de apel. Încheierea va putea fi atacată însă
cu recurs conform art. 299 C. proc. civ.
Legislaţia noastră procesuală îi conferă reclamantului şi posibilitatea de a renunţa la însuşi
dreptul subiectiv dedus judecăţii.
Din punct de vedere al formei renunţarea la drept se poate face în şedinţă publică sau prin
înscris autentic. Observăm în această privinţă redactarea diferită a textului menţionat anterior
faţă de art. 246 alin. (1) C. proc. civ. Din acest punct de vedere remarcăm că date fiind
consecinţele mai grave ale renunţării la drept legea este mult mai exigentă; ea impune renunţarea
în şedinţă sau printr-un înscris autentic.
Asupra renunţării la drept instanţa se pronunţă printr-o hotărâre. Prin hotărâre, instanţa
dispune, astfel cum prevede în mod expres art. 247 C. proc. civ., respingerea în fond a acţiunii.

VII. Bibliografie complementară pentru aprofundare :

Ioan Leş, Tratat de drept procesual civil, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2008 .
Timpul necesar studiului: 3 h sau 30 min. / zi

Întrebări recapitulative :
1. Definiţi cererea de chemare în judecată .
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
_____________________________________________
2. Care sunt efectele cererii de chemare în judecată ?
____________________________________________________________________________
148
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
_____________________________________________
3. Definiţi întâmpinarea .
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
_____________________________________________
4. Definiţi cererea reconvenţională .
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
_____________________________________________
5. Când poate fi disjunsă cererea reconvenţională ?
____________________________________________________________________________
149
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
____________________________________________________________________________
_____________________________________________
Teste grilă de autoevaluare :
1. Prima zi de înfăţişare :
a. este un moment în care pot surveni modificări cu privire la unele elemente de bază ale
procesului .

b. este aceea în care părţile, legal citate, pot pune concluzii .

c. este aceea în care părţile, legal citate, pot pune concluzii în fond .
2. Excepţiile de procedură :
a. sunt apărări de fond .
b. supun judecătorului o chestiune exterioară fondului cauzei .
c. duc la întârzierea judecăţii sau la respingerea acţiunii ca inadmisibilă .
3. Litispendenţa :
a. este situaţia procesuală în care două sau mai multe instanţe de fond sunt sesizate simultan cu
aceeaşi cauză civilă.
b. este situaţia procesuală în care două sau mai multe instanţe de fond sunt sesizate succesiv cu
aceeaşi cauză civilă .
c. este situaţia procesuală în care două sau mai multe instanţe de fond sunt sesizate cu pretenţii
diferite derivând din acelaşi raport juridic .
4. Admiterea excepţiei puterii lucrului judecat conduce la :
a. joncţiunea cauzelor .
b. respingerea acţiunii .
c. trimiterea cauzei la instanţa mai întâi învestită .
5. Procesul se poate soluţiona fără administrarea de probe :
a. uneori .
b. niciodată .
c. întotdeauna .

150
 Teste grilă de evaluare :
1. Se află într-o legătură nemijlocită cu faptul generator al raportului litigios :
a. probele primare .
b. probele judiciare .
c. probele directe .
2. Renunţarea la drept se poate face :
a. în şedinţă publică .
b. prin înscris autentic .
c. prin înscris sub semnătură privată .
3. Administrarea probelor prin avocaţi se poate realiza :
a. în orice litigii .
b. numai în litigiile patrimoniale .
c. numai cu acordul părţilor .
4. Regulile restrictive privitoare la proba cu martori (art. 1191 C. civ.) nu se aplică :
a. în cazul actelor juridice al căror obiect are o valoare ce depăşeşte suma de 250 lei.
b. în cazul imposibilităţii de a preconstitui sau păstra o probă scrisă.
c. în cazul când există un început de dovadă scrisă .
5. Faţă de terţi data înscrisului sub semnătură privată nu este opozabilă decât de la :
a. data înfăţişării înscrisului la o instituţie publică .
b. data morţii uneia din persoanele care au semnat înscrisul .
c. data acordării datei certe de către un notar public sau de către un avocat .
TEMĂ PENTRU ACASĂ: excepţiile de procedură .

TEMĂ DE CONTROL : legătura dintre sancţiuni, excepţii şi probe .

151
 • Răspunsurile corecte la testele grilă de autoevaluare :

Tema I : 1 – b, 2 – c, 3 – b, 4 – a, 5 – a .
Tema II : 1 – b, 2 – a, 3 – c, 4 – b, 5 – a,c .
Tema III: 1 – b, 2 – a, 3 – c, 4 – a, 5 – b .
Tema IV : 1 – a, 2 – c, 3 – b, 4 – c, 5 – a,b,c .
Tema V : 1 – a,c, 2 – b,c, 3 – b, 4 – a, 5 – a .
Tema VI : 1 – b, 2 – b, 3 – b, 4 – a, 5 – a .
Tema VII : 1 – a, 2 – b, 3 – a,b,c, 4 – c, 5 – a .
Tema VIII, Tema IX : 1 – a, 2 – b, 3 – b, 4 – b, 5 – a,b,c,
Tema X,
Tema XI : 1 – a,b, 2 – b,c, 3 – a, 4 – b, 5 – a .

152