Relația dintre două personaje

„Ilie și Niculae Moromete”

Marin Preda este un reprezentant de seamă al literaturii române de după al
Doilea Război Mondial, din perioada contemporană. Proza sa scurtă de factură
socială anticipează marile creații românești, dintre care se evidențiază romanul
„Moromeții”.
Primul volum al romanului apare în 1955, iar cel de-al doilea, în 1967. Ca
tematică generală, ansamblul epic se axează pe descrierea satului românesc din
Câmpia Dunării, care trece prin numeroase prefaceri sociale. Tema socială se
asociază cu cea a timpului neiertător și cu cea a familiei, iar criticul literar Eugen
Simion identifică drept temă centrală a romanului „libertatea morală în lupta cu
fatalitățile istoriei”.
Ilie Moromete reprezintă tipologia țăranului mijlocaș, al tatălui autoritar, pentru
care familia este întotdeauna pe primul loc. Totodată, acesta se arată interesat de
politică, fiind singurul din sat care știe să citească, acest fapt subliniind faptul ca Ilie
era printre puținii indivizi inteligenți din sat. Este personajul principal al primului
volum și secundar celui de-al doilea. Volumul I îl conturează pe Ilie Moromete în
mod complex, cap de familie, dominând copiii din prima și a doua căsnicie cu
autoritate, cu o poziție centrală în lumea satului, fiindcă era cel mai inteligent și abil
dintre țărani. Spre deosebire de alte personaje, își ascundea gesturile prin puterea
disimulării. Volumul al II-lea îl găsește pe Ilie Moromete ca personaj secundar și un
om dominat de timpul schimbărilor.
Denumit de critica literară „cel din urmă țăran”, el întruchipează
reprezentantul tipic al țărănimii patriarhale, căreia îi este specifică înfrățirea cu
pământul, ale cărui roade îi asigură existența de zi cu zi.
Situarea lui Ilie Moromete între personajele realiste este argumentată de
valenţa autobiografică, întrucât, în modelarea eroului autorul l-a avut ca exemplu pe
tatăl său, Tudor Călăraşu.
Este o fire contemplativă și comunicativă, exteriorizându-se în special prin
ironie, care se remarca prin originalitate și inteligență. Spectacolul vieții reprezintă
pentru el o bucurie imensă, completată de plăcerea permanentă de a comunica.
Discuțiile din poiana lui Iocan reprezintă o hrană spirituală indispensabilă unei
existențe măcinate de conflicte familiale, dar care are nevoia permanent de a
comunica cu semenii săi.

1
 Dincolo de conflictele familiale, superioritatea sa este pe deplin recunoscută,
fiind sugerată și prin locul pe care îl ocupă la masă, dominându-i pe toți cu privirea.
Complexitatea firii sale transformă propria existență într-un spectacol, în cadrul
căruia îmbină constatările ironice cu manifestările disimulate. De exemplu, la
întrebarea lui Nilă în legătură cu motivul tăierii salcâmului, tatăl răspunde sec: „Așa
ca să se mire proștii!”. Fiul nu înțelege sensul afirmației, dar, recunoscând în mod
indirect superioritatea tatălui, o folosește ca răspuns atunci când este întrebat de
frații săi de ce a fost doborât copacul.
Disimularea este una dintre trăsăturile definitorii ale personajului. Scena plății
„foncierii” îl prezintă pe actorul Moromete, care folosește arta teatrală ca formă de
protest împotriva impozitelor impuse de stat. Satisfacția sa constă în amânarea plații
integrale a unei datorii care i se pare injustă.
Niculae Moromete este „un antimoromețian ca filosofie a existenței” (Nicolae
Manolescu), este fiul cel mai mic din a doua căsătorie a lui Ilie Moromete. Pe
parcursul celor două volume ale romanului, statutul lui se schimbă. Astfel, în primul
volum, Niculae este un copil dornic să învețe carte să-și schimbe statutul social,
ceea ce reușește pentru un timp, atâta vreme cât tatăl este de acord să-l lase la școală
și să-i plătească taxele. În volumul al doilea însă, după ce Ilie Moromete îl retrage
de la școală, sub pretextul că învățătura nu aduce niciun beneficiu, Niculae începe
să-și caute sensul existenței „Eu îmi caut eul meu” și devine adeptul „unei noi
religii a binelui și a răului”, cum crede că este noua dogmă, socialistă.
Discuțiile dintre tată și fiu din volumul al doilea al romanului au semnificația
unei confruntări între două concepții de viață, între două civilizații și, nu în ultimul
rând, între generații. Niculae se îndepărtează din ce în ce mai mult de tatăl său, nu
trăiește viața bucurându-se de ea, ci febril, prea ocupat să mai poată contempla. O
întâmplare care anticipează într-o oarecare măsură ruptura de mai târziu dintre tată
și fiu, este aceea din volumul întâi, când Ilie Moromete călătorește la munte ca să
vândă cerealele, iar la întoarcere povestește niște fapte extraordinare. Însoțindu-l
mai târziu pe tatăl său într-o călătorie asemănătoare, Niculae rămâne dezamăgit:
întâmplările sunt banale, oamenii, lipsiți de farmec, munteanca tânără care-l
tulburase pe tatăl său i se pare o țărancă oarecare, deloc deosebită de o femeie din
Siliștea - Gumești.
O secvență reprezentativă pentru relația celor două personaje este serbarea
școlară, în care îi este dezvăluită lui Ilie pasiunea fiului său pentru a învăța,
sensibilizându-l emoțiile copilului cuprins de friguri în momentul recitării unei
poezii. Deși tatăl autoritar credea că Niculae va rămâne repetent, copilul obține
premiul I, iar Ilie Moromete are pentru prima oară confirmarea că ar trebui să ia o
decizie în privința viitorului lui Niculae.

2
 În cel de-al doilea volum, relația tată-fiu presupune o distanțare fiindcă mezinul
aderă la comunism, fiind însărcinat de către partid cu strângerea cotelor anuale.
Niculae crede în egalitatea socială, considerând comunismul „o nouă religie a
binelui și a răului” potrivit căreia își va organiza existența. Tatăl se opune din
răsputeri comuniștilor, asigurându-se treptat și încercând să își păstreze
independența. Conflictul tatăl-fiu este însă rezolvat în finalul romanului prin visul
de împăcare al fiului.
Ilie Moromete și Niculae apar alături în numeroase secvențe semnificative, dar
întâlnirile și discuțiile lor echivalează adesea cu niște confruntări. Înscrierea lui
Niculae în Partidul Comunist reprezintă prilej pentru noi dispute cu tatăl său.
Tânărul este trimis la o școală pentru activiști și se întoarce în sat cu o sarcină de la
„județeană”, aceea de a supraveghea buna funcționare a primelor forme colective de
muncă: strângerea cotelor și predarea lor către stat. Dar se iscă o agitație agresivă în
timpul căreia un sătean moare înecat în apele râului de la marginea satului. Idealist,
tânărul se orientează cu dificultate în țesătura de intrigi pusă la cale de oportuniști
de profesie. Așa că activistul Niculae Moromete este destituit, se retrage din viața
politică și își continuă studiile. Ilie Moromete își conștientizează târziu greșeala de-
al fi retras pe Niculae de la școală, iar regretele lui sunt, de asemenea, tardive.
Incipitul si finalul primului volum sunt construite prin relație de simetrie, în
ceea ce privește una dintre temele fundamentale ale romanului, și anume relația
individ-timp. Însă, cele două personificări „Timpul avea nesfârșită răbdare cu
oamenii” și „Timpul nu mai avea răbdare”, intră în relație de opoziție, sugerând, la
început, existența patriarhală a țăranilor români de la jumătatea secolului al XX-lea,
iar, în final, prefacerile istorie ce avea să zdruncine destinul țărănimii după cel de-al
Doilea Război Mondial.
Moromete are parte de o agonie lentă, lipsită de măreție. Părăsit de Catrina,
bolnav, el moare fără să aibă pe niciunul dintre feciorii săi la căpătâi. Niculae vine
la înmormântarea și, apoi, la parastasul de un an al tatălui său. Este cuprins de
remușcări pentru atitudinea avută și își visează tatăl într-o ipostază tipic
moromețiană: stând pe podișca din fașa casei. Împăcarea dintre ei se produce în
plan oniric.
În concluzie, în romanul postbelic, realist, social „Moromeții” de Marin Preda
relația dintre Ilie Moromete, și fiul său, Niculae, este conturată pe parcursul celor
două volume, aceasta cunoscând diferite etape. În primul volum, tatăl învață că fiul
său este pasionat de cunoaștere, și încearcă pe cât posibil să îl școlarizeze, acest fapt
subliniind bunătatea și iubirea lui Ilie față de familie; în cel de-al doilea volum,
relația lor se răcește, din cauza credințelor diferite pe care acesția le aveau, în finalul
romanului, însă, Niculae Moromete reușind să își găsească liniștea sufletească în
legătura cu relația cu tatăl său.
3
 Marin Preda aduce în prim-plan doi reflectori desăvârșiți, Ilie Moromete, în primul volum și
Niculae, în al doilea volum; condiția țăranului-filosof și condiția intelectualului.
Primul roman ,,Moromeții” al lui Marin Preda este alcătuit din două volume, publicate la
doisprezece ani distanță: volumul I în 1955, iar volumul al II-lea în 1967.
Romanul lui Preda este unitar, deoarece reconstituie imaginea satului românesc în perioade
de criză, în preajma celui de-al Doilea Război Mondial ( deceniile al IV-lea și al VI-lea). Sunt
înregistrate transformările vieții rurale, ale mentalităților și ale instituțiilor, de-a lungul unui
sfert de secol și se impune o tipologie nouă în proza românească.
Cel mai important personaj al literaturii lui Marin Preda, Ilie Moromete, îl are ca model pe
Tudor Călărașu, tatăl scriitorului. Personaj exponențial, al cărui destin exprimă moartea unei
lumii, Moromete reprezintă concepția tradițională față de pământ și față de familie. Țăran din
clasa de mijloc, el încearcă să păstreze întreg, cu prețul unui trai modest, pământul familiei sale,
pentru a-l lăsa apoi băieților.
Criza satului arhaic se reflectă în conștiința acestui personaj confruntat, tragic, cu legile
implacabile ale istoriei, cu timpul nerăbdător. Frământările sale despre soarta țăranilor
depinzând de roadele pământului, de vreme și de Dumnezeu sunt relevante pentru firea lui
reflexivă.
Niculae este fiul cel mai mic, din a doua căsătorie a lui Ilie Moromete, în cele doua volume,
fiind prezentat la vârste diferite: copilul și tânărul în formare. În primul volum, Niculae este un
copil dornic să învețe carte ca să își schimbe statutul social, ceea ce reușește pentru un timp,
atâta vreme cât tatăl este de acord să-l lase la școală și să-i plătească taxele.
În volumul al doilea, după ce Ilie Moromete îl retrage de la școală, sub pretextul că învățătura
nu aduce niciun ,,beneficiu”, Niculae începe să-și caute sensul existenței și devine ,,adeptul unei
noi religii a binelui și a răului”, cum crede că este noua dogma socialistă.
Discuțiile dintre tată și fiu din volumul al doilea al romanului au semnificația unei
confruntări între două concepții de viață, între două civilizații și, desigur, între generații.
Niculae se îndepărtează din ce în ce mai mult de modelul tatălui său, nu trăiește viața
bucurându-se de ea, ci febril, prea ocupat ca să mai poată contempla.
Relația dintre tată și fiu ilustrează evoluția conflictului inițial, secundar, dintre dorința
copilului de a merge la școală și lipsa de înțelegere din partea tatălui, cu mentalitate tradițională
de țăran. În al doilea volum, conflictul dintre generații ia forma unei confruntări dintre două
generații și două mentalități: cea tradițională și cea colectivistă.
O secvența reprezentativă, din primul volum, pentru ilustrarea relațiilor dintre tată și fiu este
aceea a serbării școlare la care Niculae ia premiul I. Deși își iubește copiii și le vrea binele,
Moromete își cenzurează orice manifestare de afecțiune față de ei. Neinteresat cu adevărat de
preocupările și de situația fiului mai mic, el se așteptă ca Niculae, care era trimis zilnic cu oile,
să rămână repetent. Spre surprinderea lui, copilul ia premiul I. Stinghereala lui Niculae când
primește premiul pe scena și criza de friguri care-l cuprinde în timp ce încercă să recite o poezie
îi produc lui Moromete o emoție puternică, iar gesturile de mângâiere sunt schițate cu multă
stângăcie.
O întâmplare care anticipează într-o oarecare măsură ruptura de mai târziu dintre tată și fiu
este aceea din volumul I, când Ilie călătorește la munte, ca să vândă cereale, iar la întoarcere
povestește niște fapte extraordinare. Însoțindu-l mai târziu pe tatăl său într-o călătorie
asemănătoare, Niculae rămâne dezamăgit: întâmplările sunt banale, oamenii sunt lipsiți de

4
farmec, munteanca care-l tulburase pe tatăl său i se pare o țărancă oarecare, prin nimic deosebită
de o femeie din Siliștea-Gumești.
După fuga băieților lui mai mari la București, Moromete devine îndepărtat și nepăsător, se
retrage în sine, iar în volumul al II-lea, intră într-o zonă de umbră. Își pierde prestigiul de
altădată, autoritatea lui în sat se diminuează, familia se destramă.
Înscrierea lui Niculae în partidul comunist reprezintă un prilej pentru noi dispute cu tatăl său.
Tânărul este trimis la o școală pentru activiști și se întoarce în sat cu o sarcină de la județeană.
După viața politică, Niculae își continuă studiile, Ilie Moromete își conștientizează târziu
greșeala de a-l fi retras pe Niculae de la școală, iar regretele lui sunt, de asemenea, tardive: ,,Ar
fi trebuit să-l țină pe Niculae mai departe de școală, zicea el, să nu umble el pe urmă de gat cu
toți ăștia ca d-alde Isosica. Vezi, zicea el, aici am greșit.”.
Monologul de la șira de paie este semnificativ și exprimă atitudinea lui Ilie față de noua
societate, care se întemeiază utopic și nu acceptă ideea că rostul lui în lume a fost greșit și că
țăranul trebuie ,,să dispară”.
Moromete se stinge încet și exprimă pe patul de moarte crezul său despre viață:
,,Domnule...eu totdeauna am dus o viață independentă!”. 
Romanul se încheie zece ani mai târziu, Niculae a devenit inginer horticol și este căsătorit cu
o fată din sat, Mărioara lui Adam Fântână, asistentă medicală. Niculae nu vine la
înmormântarea tatălui său, află de la Ilinca, având remușcări, dar în finalul romanului, cei doi se
împacă în visul băiatului.
Romanul “Moromeții” surprinde dramatica iluzie a protagonistului că viața își poate cotinua
cursul în tiparele tradiționale, în timp ce istoria modifică relațiile de la nivelul vieții de familie
și de la nivelul comunității rurale, schimbând chiar rostul celei mai vechi și mai numeroase
clase, țărănimea. Viziunea despre lume se conturează în roman, mai ales prin perspectiva
personajului Ilie Moromete asupra vieții și a întâmplărilor personaj principal și reflector al
mentalității colectiviste, al lumii de după război.
“Moromeții” este un roman al deruralizării satului, încadrându-se cu o viziune a sa aparte în
tematica rurală, reprezentată în literatura interbelică prin romanele lui Rebreanu și Sadoveanu.
Romanul lui Preda aduce în prim-plan condiția țăranului în istorie și criza valorilor morale, dar
și criza comunicării.