Ministerul Educației, Culturii și Cercetării al Republicii Moldova

Institutul de Relații Internaționale din Moldova

Lucru individual la disciplina: Drept Diplomatic și Consular

TEMA: NOȚIUNI GENERALE PRIVIND DREPTUL DIPLOMATIC

A elaborat studenta anului IV, Drept,

Zaharescu Adriana
A verificat:
Lazari Constantin
Dr. Conf. Univ.

Chișinău 2019
 Cuprins:
Cuprins:.....................................................................................................................1

Noțiuni introductive..................................................................................................2

Izvoarele dreptului diplomatic...................................................................................3

Codificarea dreptului diplomatic...............................................................................6

Interacțiunea dintre dreptul diplomatic, diplomație, politica externă și morala

internațională.............................................................................................................8

a) Diplomația și dreptul diplomatic.......................................................................8

b) Dreptul diplomatic și politica externă.............................................................11

c) Dreptul diplomatic și morala...........................................................................12

Concluzii:................................................................................................................13

Bibliografie:.............................................................................................................14
 Noțiuni introductive
Dreptul diplomatic cuprinde totalitatea normelor juridice care guvernează
statutul organelor diplomatice sau totalitatea regulilor de drept internațional care se
referă la organizarea, sarcinile, competența și statutul organelor pentru relațiile
externe.
Dreptul diplomatic este definit în doctrină ca o ramură a dreptului
internațional public care are ca obiect normele și practica ce reglementează relațiile
externe ale statelor și ale altor subiecți de drept internațional sau ca fiind acea parte
a dreptului internațional care stabileşte regulile practicii relațiilor externe ale
statelor între ele, ori ca o ramură a dreptului internațional public care
reglementează înființarea, funcționarea și statutul juridic, precum și desființarea
organelor relațiilor internaționale.
Obiectul dreptului diplomatic îl constituie diferitele aspecte ale activității
diplomatice desfăşurate de organele interne ale statelor, ca și de organele externe
ale acestora, create în acest scop – misiunile diplomatice permanente și misiunile
diplomatice ad-hoc –, precum și anumite laturi ale activității conferințelor și
organizațiilor internaționale.
De aici rezultă că:
- dreptul diplomatic nu se situează în afara dreptului internațional, ci
constituie o ramură a acestuia;
- în comparație cu celelalte norme ale dreptului internațional în ansamblu,
normele dreptului diplomatic joacă un rol instrumental, în sensul că el ajută la
atingerea obiectivelor de politică externă și oferă modalitățile de stabilire și de
ducere a relațiilor dintre state și , într-un fel, contribuie direct efectiv la asigurarea
aplicării celorlalte norme ale dreptului internațional;
- dreptul diplomatic ocupă un rol central în cadrul dreptului internațional
pentru că se ocupă de însuşi mecanismul care face să existe și să se desfăşoare
relațiile dintre state;
 - la baza dreptului diplomatic stau aceleaşi principii fundamentale și generale
pe care se sprijină și dreptul internațional contemporan; principiile fundamentale
ale dreptului internațional constituie criteriul suprem în aprecierea legalității
activității diplomatice, ele constituie călăuza activității diplomatice și trebuie să fie
respectate cu strictețe;
- fundamentul dreptului diplomatic rezidă în imperativul stabilirii și
dezvoltării unor relații normale între state, de menținere a contactelor și de
realizare a unei colaborări între ele – ceea ce presupune prezența și funcționarea
într-un stat străin a organelor de reprezentare – precum și în dezideratul pe care-l
au statele ca relațiile diplomatice să funcționeze pe o bază stabilă și ordonată.

Izvoarele dreptului diplomatic

Prin izvor al dreptului diplomatic, în sens formal, înțelegem mijloacele
juridice prin care statele exprimă și consacră normele formate prin acordul lor de
voințe cu privire la domeniul relațiilor diplomatice.
Caracteristici ale izvoarelor dreptului diplomatic:
- precizările cu privire la izvoarele dreptului internațional sunt valabile și în ce
priveşte dreptul diplomatic;
- izvoarele dreptului diplomatic se plasează atât în sectorul dreptului
internațional, cât și în cel al dreptului intern: normele referitoare la înființarea,
funcționarea și încetarea misiunilor diplomatice sunt, în primul rând, norme care
țin de ordinea juridică internațională; în legislația internă a statelor există norme
care reglementează un aspect sau altul în legătură cu organele diplomatice
(numirea lor, statutul juridic etc.). Sunt, aşadar, surse ale dreptului diplomatic:
cutuma, tratatul, principiile generale ale dreptului recunoscute de națiuni, legile
interne, jurisprudența iș doctrina.
a) Cutuma – reprezintă o repetare constantă a unor comportamente
determinate, bazate pe convingerea îndeplinirii unei obligații juridice, o exprimare
tacită a consimțământului statului cu privire la recunoaşterea unei reguli ca normă
de conduită obligatorie. Dat fiind modul în care s-au format, normele dreptului
diplomatic au avut un caracter precumpănitor cutumiar; cutuma constituie sursa
cea mai veche a dreptului diplomatic și continuă să joace încă un rol important. Pe
plan internațional, sursele dreptului diplomatic puteau fi găsite, în principal, în
regulile cutumiare ale dreptului internațional; numărul convențiilor multilaterale
era foarte mic.
Toate regulile privind inviolabilitatea agenților diplomatici, a sediului
misiunii diplomatice iș a reşedinței agenților diplomatici, exceptarea de la
jurisdicția statului de reşedin ăț sunt exemple de reguli de drept diplomatic de
natură cutumiară. Până la codificarea din 1961 a dreptului diplomatic, nu a existat
în dreptul internațional un tratat general la care statele să fi aderat sau vreun alt act
formal prin care acestea să fi acceptat regulile care alcătuiesc dreptul diplomatic.
Convenția de la Viena din 1961 privind relațiile diplomatice afirmă că regulile
dreptului internațional cutumiar trebuie să continue a guverna materiile care n-au
fost reglementate în mod firesc în dispozițiile ei, învederându-se prin aceasta
importanța cutumei internaționale ca sursă a dreptului diplomatic.
b) Tratatul interna ionalț – constituie unul dintre izvoarele fundamentale ale
dreptului internațional, în general și ale dreptului diplomatic, în mod implicit,
având o însemnătate normativă primordială.
Primele convenții de codificare a normelor dreptului diplomatic sunt:
- Regulamentul de la Viena din 1815 privitor la rangurile reprezentanților
diplomatici, completat prin Protocolul de la Aix-la-Chapelle din 21 noiembrie
1818 privind clasificarea agenților diplomatici;
- La 20 februarie 1928, în cursul celei de-a VI-a Conferințe panamericane, s-a
încheiat la Havana o convenție multilaterală cu privire la funcționarii diplomatici.
Instituția reprezentării diplomatice ale în prezent o bază convențională ca urmare a
adoptării Convenției de la Viena din 1961; principalul merit al codificării din 1961
este acela de a fi plasat definitiv dreptul diplomatic din sfera cutumiară în cea
convențională.
Tratatul constituie în prezent principala sursă a dreptului diplomatic. În afara
acordurilor multilaterale care au ca scop reglementarea relațiilor diplomatice dintre
state, norme convenționale privitoare la acest domeniu pot fi stabilite iș în tratate
bilaterale precum cele relative la acordarea de privilegii și imunități trimişilor
statelor respective, angajamente generale pe care două state și le asumă între ele cu
privire la misiunea diplomatică etc.
c) Principiile generale de drept – constituie un alt izvor al dreptului
diplomatic, cu caracter subsidiar (a se vedea art. 38 alin 1 din Statutul Curții
Internaționale de Justiție), în această categorie înscriindu-se reguli cu relevanță și
aplicabilitate în domeniul dreptului diplomatic: egalitatea, reciprocitate, obligația
de despăgubire etc.
d)Jurisprudența – sentințe ale unor instanțe internaționale, în special cele ale
Curții Internaționale de Justiție și alte sentințe pronunțate ex aequo et bono;
normele statutare ale unui organism internațional, care atribuie deliberărilor în
materie de statut al delegaților permanenți ai statelor străine la organizația
respectivă etc.
e) Doctrina – adică studiile juridice au o valoare subsidiară, ele nefiind o sursă
independentă de drept; uneori se ține seama de opiniile specialiştilor în dreptul
internațional la elaborarea normelor dreptului internațional.
f) Normele dreptului intern – constituie sursă a dreptului diplomatic în măsura
în care reglementează instituții ale dreptului diplomatic: dispoziții legislative iș
statutare prin care statele reglementează funcționarea reprezentanțelor lor
diplomatice în străinătate, procedura de numire a şefilor de misiune iș a celorlalți
membri ai misiunii, desfăşurarea activității interne a unei misiuni diplomatice,
relațiile dintre misiunea diplomatică și administrația internă etc.
g)Curtoazia interna ionalăț – nu reprezintă un izvor propriu-zis al dreptului
diplomatic, nu este o normă juridică, nerespectarea ei nu constituie un fapt ilicit și
nu angajează răspunderea juridică a statului, ci, de obicei, un comportament similar
din partea statului afectat. Ea oferă criterii și reguli care pot favoriza relațiile
diplomatice. Regulile de curtoazie sunt de natură să releve atitudinea reciprocă de
respect fa ăț de personalitatea statelor, a reprezentanților acestora, a cetățenilor lor,
ca reflectare a unor raporturi între puteri suverane, ele rezultând însa din acte
unilaterale. Pot fi citate ca reguli de curtoazie cele întâlnite în protocol, în
ceremonialul diplomatic etc. Unele din regulile de curtoazie au devenit treptat, fie
pe cale cutumiară, fie pe cale convențională, norme de drept internațional (cum ar
fi, de exemplu, cele referitoare la imunitate i privilegii diplomatice).

Codificarea dreptului diplomatic

Codificarea normelor juridice internaționale destinate reglementării lor a
apărut destul de târziu, deşi relațiile diplomatice au însoțit statele de la apariția lor,
iar relațiile diplomatice s-au bazat pe uzanțe și cutume internaționale, cu toate că
uzanțele internaționale, care alcătuiesc aşa-numita curtoazie internațională, nu au
valoare de izvor de drept. Încercări de codificare a regulilor referitoare la relațiile
diplomatice există din secolul al XIX-lea, codificări care, dezvoltându-se, au dus la
apariția unei ramuri distincte a dreptului internațional public – dreptul diplomatic.
Astfel, pornindu-se de la un drept cutumiar, dreptul diplomatic a evoluat astăzi
către un drept preponderent convențional.
Anexa a XVII-a a Actului final al Congresului de la Viena din 1815 privind
anumite reguli de clasificare iș de precădere a agenților diplomatici a fost primul
acord multilateral care a realizat o codificare a dreptului diplomatic. Acest acord a
înlocuit vechile criterii de precădere între agenții diplomatici, bazate pe rațiuni
istorice și de prestigiu, printr-un criteriu obiectiv: acela al apartenenței agentului
diplomatic la una din cele patru clase, iar în cadrul unei clase, de vechimea
agentului în statul respectiv.
Scopul Regulamentului de la Viena, adoptat de Congresul din 1815 iș
modificat trei ani mai târziu la Aix-de-Chapelle, era să elimine în viitor dificultățile
care generaseră aşa de des conflicte de precădere, tratând în detaliu chestiunea
agenților diplomatici. Societatea Națiunilor a decis în 1924 să numească un
Comitet de experți pentru a studia problema codificării progresive a dreptului
internațional; printre subiectele aflate pe lista privilegiilor iș imunităților
diplomatice. Problema a fost examinată între anii 1924-1928, dar în afară de
strângerea materialului privind practica statelor, cercetările întreprinse nu au
depășit nivelul unui comitet de experți iș una din propuneri era aducerea la zi a
regulamentului din 1815.
Cea de-a VI-a Conferin ăț internațională americană întrunită în 1928 la
Havana a adoptat Convenția privind agenții diplomatici, la care au aderat un număr
însemnat de state latino-americane.
În sesiunea pe care a ținut-o la Cambridge în 1895, Institutul de drept
internațional s a ocupat de elaborarea unui regulament privind imunitățile
diplomatice iș a adoptat un text format din 17 articole; în sesiunea de la New York
din 1929 au fost examinate regulile privind imunitatea diplomatică.
După cel de-Al doilea război mondial, primul instrument adoptat în cadrul
O.N.U. a fost „Convenția cu privire la imunitățile și privilegiile ONU”, care va
avea un rol important în evoluția diplomației multilaterale. Evoluțiile produse în
practica diplomatică după 1815 impuneau o nouă și cuprinzătoare codificare a
dreptului și uzanțelor care priveau pe trimisul diplomatic, fapt ce a fost realizat la
Conferința de la Viena din 1961. Convenția de la Viena din 18 aprilie 1961 privind
relațiile diplomatice a fost adoptată de Conferința plenipotențiarilor, convocată și
ținută la Viena între 2 martie iș 4 aprilie 1961 și a intrat în vigoare la 24 aprilie
1964. Pentru reglementarea celorlalte relații diplomatice, altele decât cele bilaterale
permanente, au fost adoptate ulterior încă două convenții. Prima, adoptată în anul
1969, la Viena, „Convenția privind misiunile speciale”, vizează diplomația ad-hoc,
iar cea de- a doua, adoptată în anul 1975, tot la Viena, „Convenția privind
reprezentarea statelor în relațiile lor cu organizațiile cu caracter universal”, vizează
diplomația multilaterală.
Preocupări de codificare a regulilor de drept diplomatic au existat și în plan
regional. De exemplu: „Acordul general privind privilegiile și imunitățile
Consiliului Europei”, adoptat la Paris, la 2 septembrie 1949. Deşi procesul de
codificare nu s-a încheiat, deoarece dreptul diplomatic este astăzi o ramură
distinctă a dreptului internațional public, ramură care poate fi apreciată ca una
centrală, pentru că, fără dreptul diplomatic celelalte norme internaționale ar rămâne
fără efect.
 Prin intermediul dreptului diplomatic întregul sistem de norme al dreptului
internațional public este viabil ca drept al păcii, al relațiilor paşnice, de colaborare
dintre subiectele dreptului internațional, dintre state.
Deşi dreptul diplomatic este o ramură a dreptului internațional public, se
întâlnesc numeroase reguli care aparțin dreptului intern al statelor, care stabileşte
competența, normele referitoare la multe aspecte ale diplomației (numirea agenților
diplomatici, a misiunilor diplomatice, structura acestora, organizarea, funcționarea
și statutul organelor de stat interne pentru relațiile internaționale). Dreptul
diplomatic are, însă, un rol determinant asupra legislației interne, aceasta trebuind
să fie în concordan ăț cu angajamentele asumate de state prin tratatele
internaționale.

Interacțiunea dintre dreptul diplomatic, diplomație, politica externă și morala

internațională.
a) Diplomația și dreptul diplomatic
Etimologic, cuvântul diplomație vine din grecescul „diploma”, folosit în
Grecia antică pentru a desemna tăblițele încredințate solilor, ca semn al
împuternicirii lor. Diplomația a primit mai multe definiții în literatura de
specialitate.
În Dicționarul diplomatic, diplomația este prezentată ca fiind o formă
distinctă a raporturilor bilaterale și multilaterale dintre state, caracterizată prin
întreținerea unor raporturi iș activități oficiale și căutarea, prin intermediul
negocierilor a intereselor statelor prin înțelegeri directe, dar și ca arta de asigura,
conduce și practica negocierile în numele unui stat cu alt stat sau state.
Nicolae Titulescu, cunoscut diplomat român, considera că „diplomația
sintetizează mai multe ştiințe” pe care „arta diplomaților le pune în operă în
complexele tratative în care sunt angajați”.
Morton A. Kaplan, pe care Dumitru Mazilu îl consideră unul dintre cei mai
reputați analişti ai relațiilor internaționale, la fel ca și Harold Nicholson, numesc
diplomația o profesiune foarte veche, distinctă, de o complexitate deosebită,
implicând mânuirea cu inteligen ăț a celor mai multe concepte elaborate de
ştiințele sociale și, îndeosebi, de ştiința dreptului și relațiile internaționale, iar
diplomații de valoare au fost dintotdeauna oameni instruiți, cunoscători ai
domeniului și ai domeniilor conexe. Henry Kissinger, raportând termenul de
diplomație la domeniul ştiințific pe care-l foloseşte, aprecia că istoricii
desemnează, de regulă, prin acest termen relațiile externe ale statului; în
jurnalistică, termenul se foloseşte pentru a desemna ministerul de externe, atunci
când este implicat în promovarea unei poziții față de un eveniment extern; în
vorbirea curentă, noțiunea desemnează o abilitate de a rezolva o situație
conflictuală.
Termenul „diplomație” este de origine greacă (diploo) și , inițial, desemna
acțiunea de redactare a actelor oficiale în două exemplare (diplome).
Un exemplar reprezenta actul (scrisoarea) de împuternicire a trimisului
oficial și cel de-al doilea exemplar era păstrat la arhivă. De aici, numele dat
purtătorului dubletului a fost acela de diplomat, iar activitatea acestuia s-a numit
diplomație, deşi aceşti termeni s-au utilizat ca atare mult mai târziu, începând cu
sec. al XVIII-lea în prezent, expresia diplomație a dobândit mai multe sensuri,
utilizate în funcție de contextul concret determinat, mai larg sau mai restrâns.
Diplomația într-un sens mai direcționat poate desemna iș unul sau mai multe
organe ale statului (de exemplu ministerul de externe, misiunile diplomatice ale
unui stat etc.).
Diplomație în limbajul comun poate semnifica politețea, tactul, răbdarea, o
bună judecată însoțită de un interes precis iș curtoazie, dar iș , într-un sens
peiorativ, poate desemna duplicitatea, manipularea negativă, înşelătoria, sens pe
care, evident, nu-l vom reține în contextul analizelor care urmează.
Diplomația desemnează într-un sens foarte larg politica externă a unui stat
(diplomația românească), sau a unui grup de state (diplomația Uniunii Europene),
ori a unei epoci (diplomația contemporană) sau a unei regiuni geografice
(diplomația Orientului Mijlociu).
 Diplomația mai poate desemna și funcțiile îndeplinite de un diplomat sau o
misiune diplomatică și acest sens îl vom avea în vedere în continuare. Diplomația
trebuie privită și definită în contextul relațiilor internaționale, pentru că, din
perspectiva politicii externe a statului, acestea constituie obiectul diplomației.
Astfel, diplomația se înfățişează ca o instituție politico-juridică importantă,
respectiv ca o sumă de acțiuni iș reguli juridice stabilite atât prin legile interne, cât
și prin tratate internaționale, adoptate cu scopul de a reglementa relațiile dintre
state și organizațiile internaționale pentru realizarea politicii lor internaționale.
Diplomația, având în vedere domeniul extrem de important în care acționează
– politica externă – poate fi privită ca o adevărată artă a administrării relațiilor
internaționale, dar iș ca o ştiin ăț , într-o dublă perspectivă: mai întâi, pentru că
diplomația este o activitate care trebuie să fie desfăşurată pe baza unor principii iș
reguli fundamentate ştiințific iș apoi, pentru că ea constituie o disciplină de studiu
care are ca obiect relațiile dintre state iș interesele acestora. De aceea, diplomația a
devenit o adevărată profesiune care exclude prin definiție amatorismul. Diplomația
veritabilă este apanajul profesioniştilor, adică a funcționarilor publici special
pregătiți să facă fa ăț sarcinilor deosebit de complexe ale politicii externe –
diplomații.
O definiție a Diplomației poate fi dată, ca fiind: conducerea raporturilor unui
stat cu alt stat sau grupuri de state, prin mijloace sau căi oficiale și cuprinde
acțiunea proprie a agenților diplomatici iș activitatea specifică a organelor interne
ale statului (şeful statului, ministerul afacerilor externe etc.) în domeniul politicii
externe, reprezentând astfel un instrument de bază al relațiilor externe ale statului
pentru apărarea drepturilor iș intereselor acestuia în raport cu alte state și cu
organizațiile internaționale.
Se poate constata că, în multitudinea relațiilor dintre state și organizații
internaționale, o mare parte și cea mai importantă este cea a relațiilor diplomatice,
ca formă superioară și stare de normalitate a legăturilor dintre state, pentru că nu
pot exista decât în condiții de pace, ele însele fiind instrumente ale păcii.
 Potrivit altor definiții date diplomației în literatura de specialitate, aceasta
constă în „conducerea raporturilor unui stat cu altul prin mijloace oficiale,
urmărindu-se acomodarea intereselor lor prin mijloace paşnice și , îndeosebi, prin
negocieri”.
Putem spune, în concluzie, că diplomația este un complex de acte și
manifestări cu caracter juridic sau protocolar ale subiectelor de drept internațional,
exprimate prin autoritățile desemnate de legea internă sau structurile desemnate de
statutele organizațiilor internaționale cu gestionarea politicii externe ale acestora;
este mijlocul prin care se nasc, se modifică sau se sting raporturi juridice în cadrul
comunității internaționale. Activitatea diplomatică se desfăşoară în temeiul
normelor dreptului intern, dar cu observarea normelor dreptului internațional, într-
un cadru juridic instituțional extern.
Dreptul diplomatic este cel care oferă cadrul juridic al stabilirii iș derulării
relațiilor dintre state, dintre acestea și organizațiile internaționale, fapt ce-l
deosebeşte de diplomația, care reprezintă un instrument de realizare a politicii
externe, a intereselor statelor.
În concluzie, dreptul diplomatic reprezintă ramura dreptului internațional
public alcătuită din totalitatea normelor juridice care au ca obiect reglementarea
relațiilor diplomatice dintre state, respectiv dintre acestea și organizațiile
internaționale.
b) Dreptul diplomatic și politica externă
Dreptul diplomatic, parte a dreptului internațional public, constituie un mijloc
de orientare și de influențare a politicii externe a statelor în direcția unor obiective
iș valori stabilite de acestea prin principiile și normele de drept diplomatic. Politica
externă a statelor trebuie să fie formulată și realizată în deplină concordanță cu
principiile și normele de dreptului diplomatic.
Politica externă a statelor, la rândul ei, contribuie la dezvoltarea dreptului
diplomatic, la modificarea sau completarea acestuia, în raport cu nevoile reale ale
raporturilor interstatale, ale evoluției societății umane. Diplomația este de cele mai
multe ori confundată cu “politica externă” sau cu “relațiile externe”, dar termenii
nu sunt sinonimi.
Diplomația este principalul, dar nu singurul instrument al politicii externe
(politică ce este condusă de liderii politici, prin diplomați, oficiali civili sau
militari). Politica externă, pe de altă parte, stabileşte scopuri, prescrie strategii și
impune măsurile ce trebuie folosite pentru îndeplinirea lor.
c) Dreptul diplomatic și morala
O mare parte a principiilor și normelor de drept internațional public și au
originea în normele morale, dreptul internațional fiind în esența sa bazat pe regulile
moralei. Dreptul internațional, la rândul său, influențează regulile morale ale
raporturilor interstatale, contribuind la dezvoltarea acestora în raport cu cerințele
vieții internaționale bazate pe drept. Dreptul diplomatic, ca parte a dreptului
internațional public, presupune la rândul său, existența unor legături de influențare
și intercondiționare reciprocă cu morala.
 Concluzii:
Dreptul diplomatic cuprinde totalitatea normelor juridice care guvernează
statutul organelor diplomatice sau totalitatea regulilor de drept internațional care se
referă la organizarea, sarcinile, competența și statutul organelor pentru relațiile
externe.
Dreptul diplomatic este definit în doctrină ca o ramură a dreptului
internațional public care are ca obiect normele și practica ce reglementează relațiile
externe ale statelor și ale altor subiecți de drept internațional sau ca fiind acea parte
a dreptului internațional care stabileşte regulile practicii relațiilor externe ale
statelor între ele, ori ca o ramură a dreptului internațional public care
reglementează înființarea, funcționarea și statutul juridic, precum și desființarea
organelor relațiilor internaționale.
Toate regulile privind inviolabilitatea agenților diplomatici, a sediului
misiunii diplomatice iș a reşedinței agenților diplomatici, exceptarea de la
jurisdicția statului de reşedin ăț sunt exemple de reguli de drept diplomatic de
natură cutumiară. Până la codificarea din 1961 a dreptului diplomatic, nu a existat
în dreptul internațional un tratat general la care statele să fi aderat sau vreun alt act
formal prin care acestea să fi acceptat regulile care alcătuiesc dreptul diplomatic.
 Bibliografie:
1. Dreptul diplomatic și consular, Alexandru Buruiana, Editura ARC, Chișinău
2001.
2. Note de curs, Micu Gabriel, Constanța 2001.
3. https://www.slideshare.net/exodumuser/81161856-
cursdreptconsularsidiplomatic?ref=https://dreptmd.wordpress.com/cursuri-
universitare/drept-consular-si-diplomatic/, vizitat la data 07.11.2019, ora
17:30.
4. https://dreptmd.wordpress.com/cursuri-universitare/drept-consular-si-
diplomatic/, vizitat la data de 07.11.2019, ora 18:00.
5. https://dreptmd.wordpress.com/cursuri-universitare/drept-consular-si-
diplomatic/, vizitat la data 07.11.2019, ora 19:05.