METODIU DE OLIMP

† 311

Viaţa. Origen a avut şi adversari. Unul din ei este Metodiu de Olimp,

despre care Tradiţia nu ne-a lăsat ştiri prea multe. Eusebiu nu pomeneşte
de Metodiu sau citează din opera lui sub pseudonim, probabil pentru a-1
pedepsi de a fi fost adversar al lui Origen. Se crede că el a fost episcop al
oraşului Olimp din Licia. Trecerea lui ca episcop la Tir, cum afirmă
Ieronim (De viris ill. 83), la Filip sau la Patra, cum s-a pretins uneori de
critica modernă, pare a nu putea fi reţinută ca fapt istoric. El a murit ca
martir în 311, sub Maximin Daza.

Opera. Metodiu a scris mult şi variat. El a dat opere de fond, cu caracter

dogmatic - mai ales antropologie - şi cu caracter ascetic-moral. Aceste
opere au avut un puternic răsunet printre contemporani, atât pentru că
unele din ele îl combăteau pe Origen, cât şi pentru că ele se impuneau
prin precizia şi fermitatea ideilor, prin eleganţa şi distincţia formei. Forma
este aproape totdeauna dialogată şi urmăreşte imitarea dialogurilor
platonice. Dintre operele lui Metodiu s-a păstrat în textul original grec
numai Banchetul. Majoritatea celorlalte lucrări s-au păstrat într-o veche
traducere slavă, se pare din sec. XI, semnalată pentru prima dată de Pitra
şi transpusă în limba germană de N. Bonwetsch în 1891.

Începem cu opera păstrată în textul original: 1) Banchetul sau Despre

feciorie intitulat astfel şi construit parţial după vestita operă a lui Platon,
Banchetul. Lucrarea lui Metodiu e departe de farmecul literar şi
prospeţimea de viaţă a modelului platonic. Zece fecioare: Marcela,
Teofila, Talia, Teopatras, Talusa, Agape, Procila, Tecla, Tusiana şi
Domina laudă fecioria. Premiul îl obţine Tecla, care intonează după aceea
un imn de 24 strofe în cinstea lui Hristos şi a Miresei Sale care este
Biserica. Fecioria e principiul fundamental al vieţii creştine. După cum
Platon făcuse din eros-iubire principiul filozofiei, Metodiu făcea din
feciorie temeiul şi floarea creştinismului. Fecioria este starea de
asemănare cu Hristos, viaţa creştină desăvârşită, mijlocul de a realiza în
sine pe Hristos. Fecioria implică toate celelalte virtuţi. Căsătoria este şi ea
apreciată ca un aşezământ al lui Dumnezeu, care urmăreşte să dea prin ea
Bisericii mădulare şi martiri; 2) Despre liberul arbitru, păstrat în
versiunea veche slavă şi în numeroase fragmente greceşti. Operă de
adâncime. Forma e dialogată. Se combate dualismul gnostic şi
determinismul. Materia chiar necreată nu poate fi socotită ca principiu al
răului. Coexistenţa veşnică a două sau mai multe principii necreate şi
independente unele de altele nu poate fi admisă. „Răul nu este o substanţă
sau o existenţă în sine şi pentru sine, ci numai acţiunea unei esenţe,
lucrarea unei fiinţe personale nesupusă lui Dumnezeu, a diavolului".
Omul singur e răspunzător de rău, pentru că el e stăpân pe voinţa lui. Nu
există înainte de om un rău cu care el să vină în contact dacă vrea. Răul
constă în neascultarea omului faţă de Dumnezeu; 3) Aglaophon sau
Despre înviere, dialog în trei cărţi, păstrate în vechea slavă şi în câteva
fragmente greceşti. Titlul de Aglaophon vine de la personajul în casa
căruia are loc dialogul. Se combate concepţia lui Origen, după care
sufletul nu înviază cu acelaşi trup cu care a trăit, ci numai forma actuală a
omului se imprimă unui trup pnevmatic. Doctrina ortodoxă susţine
identitatea materială dintre trupul înviat şi cel din viaţa pământească. Ca
fiinţă trupească, dar şi spirituală, omul e făptura propriilor mâini ale lui
Dumnezeu, tot ce-a creat Dumnezeu e capabil de nepiericiune. De la
început, omul întreg, trup şi suflet, a fost nemuritor. Greşelile lui Origen
despre preexistenta sufletului, despre căderea pretimpurie a acestui suflet
şi despre sensul îmbrăcării sufletului cu materie au la bază ignorarea firii
omeneşti. Moartea a venit în lume prin pizma diavolului. Prin mântuire,
se unesc cele despărţite în chip nenatural.

Dintre lucrările păstrate numai în versiunea veche-slavă, menţionăm: 4)

Despre viaţă şi Despre lucrarea raţională îndeamnă să ne mulţumim cu ce
ne-a dat Dumnezeu; 5) Lucrări exegetice, între care: Despre deosebirea
mâncărurilor şi Despre vaca tânără, în care vaca tânără interpretată
alegoric e prezentată ca trupul lui Hristos; 6) Despre lepră.

Dintre lucrările pierdute merită să fie relevate: 7) Contra lui Porfiriu,

lucrare întinsă, prima care răspunde atacului filosofului Porfiriu contra
creştinilor în 15 cărţi şi foarte apreciată de Ieronim; 8) Despre pitonisă,
îndreptat contra interpretării lui Origen a episodului care povesteşte
apariţia duhului chemat de Saul şi pe care didascălul alexandrin îl socotea
ca fiind al lui Samuel; 9) Comentarii la Facere şi la Cântarea Cântărilor.

Doctrina lui Metodiu e cea tradiţională. Am văzut aceasta mai sus, când
am analizat operele sale principale. Adăugăm că Hristos S-a întrupat, S-a
făcut om deplin în dumnezeire pură şi desăvârşită şi Dumnezeu aşezat în
om. Cei care se botează, iau chipul lui Hristos, în ei se întipăreşte forma
cea după asemănare a Logosului, formă după cunoaştere exactă şi
credinţă. În fiecare Se naşte Hristos în chip duhovnicesc. Biserica e
oarecum însărcinată şi suferă dureri până să Se formeze în noi Hristos cel
născut. Prin participarea la Hristos, în fiecare sfânt Se naşte Hristos
(Banchetul 8, 8). Hristos are şi epitete ca: „cel mai vechi dintre eoni",
„primul dintre arhangheli", „Logosul Duhului", „scriitorul iute al
veşniciilor".
Caracterizare. Metodiu, deşi autor de mâna a doua, a fost totuşi primul
teolog al epocii sale. A fost un scriitor elegant, iubitor şi imitator al
marilor clasici. El are simţul frumosului şi al originalităţii. Originalitatea
lui s-a manifestat mai ales în lupta sa contra lui Origen, subliniind vechiul
realism creştin contra alegorismului fără frâu al adversarului său, deşi s-a
folosit şi el într-o măsură de alegorism. El a combătut următoarele erori
ale lui Origen: crearea din veci a lumii, preexistenta sufletului,
încarcerarea acestuia în trup, eshatologia. Prin asceză şi contemplare se
ajunge la desăvârşire. Metodiu e creator de literatură filocalică.

Bibliografie: Ediţii: Migne, P. G. 18; G.C.S., 27 (G.N. Bormvetsch); P.

O. 22. 5; Istorii literare, studii şi manuale: Ieronim. De viris ill. 83;
Epifaniu, Panarion 64, l. 63, 67; Socrat, Ist. bis. VI, 13; Fotie, op. cit. cod.
234-237; G. N. Bomvetsch, Die Theologie des Methodius, 1903; J.
Farges, Les idées morales et religieuses de Méthode d'Olympe, 1929; E.
Amann, Méthode d'Olympe, în Dict. de Théol. Cath. X, 2, 1929, col.
1606-1614; Ad. von Harnack, op. cit. I, p. 468-478; Idem, op. cit. II, pp.
147-149; O. Bardenhewer, Geschichte der altkirch. Lit. II. 1914. pp. 334-
351; A. Pucch, Hist. de la litt, grecque chrét. II, pp. 511-536; F. Cayré,
op. cit. I, pp. 273-275; B. Altaner, op. cit. pp. 130.