OMUL Prof.

Marius Banu

Capitolul I - OMUL

I.1. Problematica naturii umane

Conceptul filosofica de natură umană sau esență umană desemnează un set de
proprietăți specifice numai omului, în baza cărora ne identiicăm ca ființe umane și ne
deosebim de celelalte ființe.

GIOVANNNI PICO DELLA MIRANDOLA -

“Despre demnitatea omului”

Temă: Omul, antropologia filosofică.

Problemă: În ce constă natura sau esența umană?

Soluție: Esența omului constă în nedeterminarea sa.

Argument:

Premisa I: Omul este creația lui Dumnezeu, în scopul înțelegerii creației pe care
Acesta a realizat-o.

Premisa a II-a: Dumnezeu nu i-a mai putut oferi omului nimic specific și prin
urmare i-a oferit nedeterminarea, în vederea autodeterminării.

________________________________________________________________________________

Concluzie: Esența omului constă în nedeterminarea sa.

Prima premisă a textului lui Pico vizează mitul creației, conform căruia Dumnezeu
este creatorul întregului univers, iar ultima sa creație, adică omul trebuia să înțeleagă șă
să admire rezultatul creaței - universul.

A doua premisă a argumentului lui Pico vizează, mitul genezei, adică al “nașterii”, al
creației omului de către Dumnezeu. Conform acestui mit, Dumnezeu oferise tot ceea ce
avea de oferit celorlalte ființe și, prin urmare nu-i mai putea oferi omului nimic specific,
deoarece nu mai avea nici un model (arhetip) după care să creeze omul.

Omul trebuia să înțeleagă sensul creației, universul, iar o primă condiție pentru
atingerea acestui deziderat era aceea ca omul să se afle în centrul universului. Prin
urmare, Dumnezeu trebuia să îl așeze pe om în centrul universului, pentru a putea “privi
mai lesne la cele ce se află în lumea din jur”. În plus, pentru a înțelege creația și sensul
acesteia, omul trebuia înzestrat cu gîndire, cu rațiune.

Mai mult decât atât, deoarece omul trebuia să fie asemănător și totodată diferit,
acesta a fost creat după chipul și asemănarea lui Dumnezeu, primind totodată de la
Acesta posibilitatea de a se diferenția de semenii săi, omul fiind înzestrat de creatorul său,
pe lângă rațiune, cu libertate și voință.
Spre deosebire de om, celelalte viețuitoare au primit de la Dumnezeu o serie de
determinări în baza cărora acționează numai într-un anumit fel, acestea neputându-se
comporta decât “în limitele legilor prestabiite” de către Dumnezeu, animalele fiind, prin
urmare, lipsite de libertate. Omul însă, a primit de la Dumnezeu atât libertate cât și vointă,
adică libertatea voinței.

1
OMUL Prof. Marius Banu
Ca urmare a faptului ca omul nu a primit de la creatorul său nici un fel de
determinări, în condițiile în care toare celelalte ființe au anumite deterninări specifice, omul
ar putea părea o ființă nefinisată, neterminată. Însă lucrurile nu stau nici pe departe așa,
deoarece tocmai această lipsă de determinări în conjuncție cu rațiunea și libertatea voinței
îi permit omului să se autodefinească. Astfel omul este singura ființă care își poate alege
scopuri sau obiective și care acționează conștient pentru atingerea lor, exercitându-si
astfel rațiunea, libertatea și voința.

Astfel, rațiunea, libertatea și voința sunt cele mai mari daruri pe care Dumnezeu le
putea oferi fiului său, deoarece prin exercitarea lor omul se poate autodefini. “Nu te-am
făcut nici ceresc, nici pământean, nici muritor, nici nemuritor, pentru ca tu singur să te
înfîțișezi în forma pe care tu însuți o preferi, ca și cum, prin voia ta ai fi propriu-ți sculptor
și plăsmuitor de cinste. Vei putea să decazi în cele de jos, ce sunt lipsite de inteligență;
vei putea, prin hotărîrea spiritului tău, să renaști în cele de sus, ce sunt divine.”

P.D.V.1 1: RENE DESCARTES - “Discurs asupra metodei”

Teză: Îndoiala metodologică (mă îndoiesc, deci gândesc; gândesc deci exist) ne conduce
la ideea că esențială pentru om este cugetarea.

Pentru Descartes, omul este o ființă duală, alcătuită din două substanțe: res extensa -
substanța întinsă, adică corpul sau trupul și res cogitans - substanța cugetătoare, adică
sufletul omului.

P.D.V. 2: PETER SLOTERDJIK - “Reguli pentru parcul uman”

Teză: Pentru Heidegger esența umană â nu poate fi abordată din perspectivă zoologică
sau biologică, căci omul are o lume și este prezent în lume, pe când plantele și animalele
sunt cantonate în mediul lor ambiant.

BLAISE PASCAL - “Cugetări”

Temă: Omul, antropologia filosofică.

Problemă: În ce constă esența omului?

Soluție: Esența omului, adică măreția sa reiese din aceea că el se știe nenorocit.

Argument:

Premisa I: Omul este conștient de contradicțiile existente în ființa sa.

Premisa a II-a: Prin conștientizarea acestor contradicții, omului i se relevă starea

sa de ființă nenorocită în raport cu universul.

_______________________________________________________________________________

Concluzie: Esența omului, adică măreția sa, reiese din aceea că el se știe
nenorocit.

Pentru Pascal, omul este o ființă duală, alcătuită dintr-un trup muritor și un suflet
nemuritor, iar existența omului este doar o perioadă în care sufletul se pregătește pentru
călătoria veșnică. Această dualitate a ființei umane este “responsabilă” de existența unor

1 Punct de vedere
2
OMUL Prof. Marius Banu
contradicții pe care omul le identifică în propria sa ființă, contradicții despre care putem
spune că sunt doar aparente, deoarece vizează laturi distincte ale ființei umane.

- “Judecător al tuturor lucrurilor, imbecil vierme de pământ” - cunoașterea lumii în care

trăim se realizează prin intermediul rațiunii, cu ajutorul căreia evaluăm totodată acțiunile
nostre și ale celorlalți. Sintagma “imbecil vierme de pământ” desemnează latura
corporală, terestră a ființei umane.

- “Mărire și lepădătură a universului” - omul este lepădătură a universului deoarece, din

punct de vedere fizic suntem insignifianți în fața universului, natura având puterea să ne
zdrobească în orice moment. Omul este mărire a universului deoarece, în comparație
cu celellalte ființe, este singurul capabil să înțeleagă universul și raportul în care se află
cu acesta.

- “Depozitar al adevărului, îngrămădire de incertitudine și eroare” - filosofii raționaliști

consideră că rașiunea este singura sursă a cunoașterii pe care omul se poate bizui,
deoarece simțurile, care țin de natura corporală a ființei umane ne pot înșela.

Pentru Pascal, omul este o ființă aflată într-o continuă agitație, într-o permanentă
căutare, ceea ce face ca existența sa să fie considerată nefericită.

Totodată, omul este creația lui Dumnezeu, iar Pascal oferă un argument în favoarea
existenței lui Dumnezeu, argument cunoscut în istoria filosofiei sub numele de “pariul lui
Pascal”. Conform acestuia, dacă mizăm pe existența lui Dumnezeu vom avea numai de
câștigat. Astfel dacă Dumnezeu există și am pariat pe existența sa, adică am repectat
cuvântul Său, atunci vom ajunge în Rai; dacă Dumnezeu nu există , dar am pariat totuși
pe existența săă, atunci existența noastă a fost una morală, una bună.

Pentru Pascal, măreția omului rezultă din conștientizarea statutului său de ființă
lipsită de noroc în raport cu universul, capacitate ce ne deosebește esențial de celelalte
ființe.

Tot în lucrarea “Cugetări”, Pascal caracterizează omul ca fiind o trestie

cugetătoare, prin aceasta dorind să ilustreze fragilitatea aparentă a ființei umane care,
aidoma unei trestii ce se incovoaie sub acțiunea văntului, dar nu se rupe și revine la
poziția verticală după încetarea acțiunii vântului, omul este capabil să treacă peste orice
încercare la care il supune viața, omul fiind o ființă puternică din punct de vedere psihic,
deși este fragil din punct de vedere fizic.

P.D.V. 1: ANTON DUMITRIU - “Eseuri. Cartea ideilor adorabile” (profil

uman)

Teză: Omul este o minune, iar această minune se va înfăptui abia atunci cînd această
idee va deveni o realitate a existenței umane.

P.D.V. 2: TVETAN TODOROV - “Grădina nedesăvârșită” (profil uman)

Teză: Esența omului constă în capacitatea sa de a se autodepăși.

P.D.V.: SFÂNTUL AUGUSTIN - “Confesiuni” (profil real)

Teză: Omul interior, adică sufletul și facultățile sale - ființarea, cunoașterea și voința
determină natura umană ca reflectând divinitatea.


3
OMUL Prof. Marius Banu

I.2. Dimensiunile umanului

ARISTOTEL - “Politica”

Temă: Omul, natura umană.

Problemă: Care sunt trăsăturile esențiale ale omului, reflectate în societate?

Soluție: Omul are de la natură instinctul de a fi membru al statului și al familiei.

Argument:

Premisa I: Statul și familia reprezintă comunitatea ființelor care au simțirea binelui

și a răului, a dreptului și a nedreptului, precum și a tuturor celorlalte stări morale. (intuiții
morale)

Premisa a II-a: Ființa care are ca instinte naturale moralitatea și sociabilitatea, mai
presus de orice ființă gregară, este omul.

________________________________________________________________________________

Concluzie: Omul are de la natură instinctul de a fi membru al statului și al familiei.

Pentru Aristotel, omul este zoon politikon (animal social), adică o ființă socială prin
natura sa. Această expresie sintetizează orientarea generală a gândirii clasice grecești, ce
considera societatea nu ca pe o simplă a sociere de indivizi, ci ca valoare superioară
componentelor sale, societatea fiind singurul mediu propice, condiția sine qua non (fără
de care nu se poate) de realizare a umanului.

Prima premisă a argumentului lui Aristotel exprimă, surprinde distincția dintre om și

animal. În viziunea lui Aristotel statul este o instituție naturală, iar omul este prin natura sa
o ființă socială (zoon politikon), antisocialul din natură fiind ori o fiară ori un zeu. Analizînd
esența umană prin comparație cu unele animale care au instinctul sociabilității, gânditorul
grec consideră că instinctul sociabilității este prezent la om într-un grad mai ridicat în
raport cu animalele, omul fiind “o fință mai sociabilă decât orice albină și orice ființă
gregară”. În plus, omul este singura ființă înzestratâ cu limbaj, care îi permite să exprime
utilul, dăunătorul, dreptul și nedreptul, omul fiind singurul care are “simțirea binelui și a
răului, a dreptului și a nedreptului, precum și a tuturor celorlalte stări morale”.

A doua premisă are rolul de a ilustra, de a explica raportul dintre stat și individ,
dintre cetățean și cetate. Astfel instinctul sociabilității are ca rezultat apariția familiei, iar în
conjuncție cu instinctul moralității, care îi este specific numai omului, instinctul
sociabilității conduce la apariția statului. Astfel, în calitate de consecință a naturii umane,
cetatea apare ca naturală, fapt ce îi conferă o anterioritate valorică în raport cu individul.
Pentru a ilustra acest fapt, Aristotel se folosește de analogia cu relația corp-organe: așa
cum corpul va continua să existe și să funcționeze fără unele dintre organele sale, tot așa
și statul va continua să existe și să funcționeze fără unii dintre cetățenii săi.

Deoarece cetatea este o consecință a naturii umane, cel care nu poate trăi în
societate va fi considerat o fiară, iar cel care nu are nevoie de societate este considerat
un zeu. Pentru ca statul să funcționeze, în concepția lui Aristotel, omul trebuie să își
exercite înțelepciunea practică și virtutea. Înțelepciunea practică vizează capacitatea de a
ne fixa scopuri și de a extrage apoi din acestea, prin analiză logică, mijloacele necesare
atingerii lor. Virtutea constă în îndeplinirea funcției proprii, un cuțit fiind cosiderat virtuos
(bun), dacă taie bine. În calitate de membru al unei cetăți, ce este mai importantă decât
fiecare individ, putem spune că funcția proprie a omului este aceea de a se pune în slujba
statului, a cetății, adică de a fi un bun cetățean, iar înțelepciunea practică vizează
alegerea binelui comun, a binelui cetății în defavoarea celui personal.

4
OMUL Prof. Marius Banu
Astfel, în concepția lui Aristotel, statul este mai important decât familia și individul,
iar individul trebuie sa pună pe primul plan cetatea, pe al doilea familia, iar propria
persoană pe ultimul plan.

Chiar dacă pentru Aristotel statul este mai important decât familia, acesta nu poate
fi considerat a fi părintele etatismului modern - teorie conform căreia rolul statului este
primordial în organizarea și administrarea vieții economice și sociale, deoarece pentru
gânditorul grec statul este o instituție naturală, este consecința logică a naturii umane.

JEAN-JACQUES ROUSSEAU - ‘“Discurs asupra originii și

fundamentelor inegalităților dintre oameni”

OBS: Textul descrie starea naturală și implicit omul natural, fiind doar o parte a unui text /
argument pe care îl redăm mai jos.

Argument:

Premisa I: Esența umană se regăsește la omul aflat în starea naturală; el este așa
cum l-a creat natura.

Premisa a II-a: Această stare naturală conține principiile care se potrivesc cel mai
bine constituției lui, care este nerațională, fiind dominată de voință.

_______________________________________________________________________________

Concluzie: Esența omului nu este rațională, ci este exprimată de cele două

principii anterioare rațiunii: tendința către propria bunăstare și conservare - egoismul și
repulsia naturală în fața suferinței sau pieirii oricărei ființe simțitoare sau a semenilor -
altruismul sau conservarea speciei.

Unul dintre reprezentanții de seamă ai contractualismului, Rousseau distinge între

omul natural și omul social. Omul natural este așa cum l-a creat natura, este reprezentat
de “fondul propriu” la care, adăugând progresele și schimbările sale, vom obține imaginea
omului social. Omul natural, consideră Rousseau datorită scurgerii timpului, a
cunoștințelor ori erorilor acumulate, a pasiunilor  “și-a schimbat înfățișarea în așa măsură
încât a devenit de nerecunoscut”. Aceste schimbări reprezintă, de fapt, trecerea omului
de la natură la societate, la rațiune, la cultură, adică emanciparea ființei umane.

Așadar, pentru a determina mai bine legea pe care omul a primit-o de la natură,
sau cea care se potrivește cel mai bine constituției lui, trebuie să cunoastem omul natural.
Pornind de la ideea că nici o lucrare științifică nu este capabilă să ne ofere o cunoaștere
profundă a omului natural și cugetând asupra primelor și celor mai simple activități ale
sufletulu omenesc, Rousseau identifică două principii anterioare rațiunii:

(i) tendința către propria bunăstare și conservare (egoismul) și

(ii) repulsia naturală în fața suferinței sau a pieirii oricărei ființe simțitoare sau a semenilor
(altruismul sau conservarea speciei).

În starea naturală, oamenii putea intra în conflicte privitoare la bunuri, la

proprietate, însă nu erau dispuși să împingă lucrurile mai departe de vătămarea corporală
a semenilor și, prin urmare în cazul acestor conflicte persoana și bunurile fiecărui om erau
într-un pericol permanent. Ca rezultat al emancipării, omul a realizat că nu mai putea
continua în starea naturală, așadar oamenii au decis să renunțe la drepturile lor naturale în
favoarea unui monarh care să le apere cu toată forța comună, persoana și bunurile.
Așadar, pentru Russeau, statul apărut în urma contractului social trebuia să apere
persoana și bunurile fiecărui asociat.

5
OMUL Prof. Marius Banu
Pentru Thomas Hobbes, un alt reprezentant de seamă al contractualismului, starea
naturală este un experiment mental, ce pornește de la ideea unei naturi umane rele.
Omenii aflații într-o astfel de stare naturală, fiind răi de la natură, nu s-ar fi dat inapoi de la
nimic pentru a obține ce doreau și, prin urmare, viata și bunurile fiecăruia se aflau într-un
pericol permanent. Așadar, statul apărut în urma contractului social trebuia să apere și să
protejeze atât viața cât și bunurile fiecărui asociat.

Pentru John Locke, starea naturală este un moment istoric anterior apariției
statului, iar omul, în calitate de creație a lui Dumnezeu, nu putea avea decât o natură
bună. Prin urmare, singurele neînțelegeri care puteau apărea între oameni erau cele
privitoare la proprietate, iar rolul statului apărut în urma contractului social, nu putea să fie
decât acela de arbitru în disputele privitoare la societate.

JEAN-JACQUES ROUSSEAU - “Contractul social”

Problemă: Care este forma de asociație care poate apăra și proteja cu toată forța
comună bunurile și persoana fiecărui asociat?

Soluție: Forma de asociație care poate apăra și proteja cu toată forța comună bunurile și
persoana fiecărui asociat este statul, întemeiat pe baza unui contract social.

Comparație Pico della Mirandola - Pascal

Asemănări:

1. Ambii gânditori acceptă existența lui Dumnezeu, Pico în mod explicit, pe când Pascal
în mod implicit (in textul din manual).

2. Omul este înzestrat cu rațiune, în cazul lui Pico pentru a înțelege sensul creației, în
timp ce omul lui Pascal este singura ființă capabilă să-și înțeleagă locul în lume.

Deosebiri:

1. Omul lui Pico este o ființă lipsită de determinări specifice, doarece a primit de la
creator nedeterminarea în vederea autodeterminării, iar omul lui Pascal are o serie de
determnări contradictorii ce decurg din dubla sa natură.

2. Omul lui Pico a fost așezat în centrul lumii, pentru a putea înțelege mai ușor sensul
creației, pe când omul pascalian trăiește în rătăcire, viața lui fiind o permanentă
căutare.

Comparație Aristotel - Rousseau

Asemănări:

1. Omul este, pentru ambii gânditori, o ființă naturală.

2. O a doua asemănare vizează strategia adoptată de ambii gânditori: ambii pleacă de la

natura umană pentru a explica existența/apariția statului și implicit existența unui
raport stat-cetățean.

6
OMUL Prof. Marius Banu
Deosebiri:

1. O primă deosebire între concxepțiile lui Aristotel și Rousseau vizează raportul stat-
individ; dacă pentru gânditorul grec statul este mai important decât fiecare cetățean,
pentru gânditorul francez statul este doar un instrument în slujba cetățeanului.

2. Statul este pentru Aristotel o instituție naturală, o consecință logică a naturii umane
(omul fiind un viețuitor social), în timp ce pentru Rousseau statul este un construct
artificial, un rezultat al deciziei umane raționale rezultate în urma emancipării (omul
natural devenind om social).

3. Pentru Aristotel omul natural este o ființă socială, pe când omul natural al lui
Rousseau este o ființă ”solitară”.

HENRI BERGSON - “Evoluția creatoare”

Problemă: Care sunt trăsăturile specifice omului?

Soluție: Caracteristica stabilă a omului este aceea de fabrica unelte și de a varia la infinit
fabricarea lor, deci omul poate fi definit ca homo faber.

Argument:

Premisa I: Inteligența este o trăsătură caracteristică vieții animale.

Premisa a II-a: Omul, în calitate de finalitate a vieții animale, are o inteligență

dublată de intuiție, ce se materializează prin invenție, invenție ce are ca finalitate
fabricarea uneltelor.

________________________________________________________________________________

Concluzie: Caracteristica stabilă a omului este aceea de fabrica unelte și de a

varia la infinit fabricarea lor, deci omul poate fi definit ca homo faber.

De explicat:

- inteligența animală;

- inteligența umană;
- intuiția - notă specifică a existenței umane;

- invenția, ca facultate a intuiției;

- efectele dezvoltării tehnologice asupra comportamentului uman;

- homo faber.

P. D. V.: LEWIS MUMFORD - “Myth of the Machine”

Problemă: Care este caracteristica esențială a omului?

Teză: Omul, mai precis omul organizării, poartă amprenta regularității mecanice: urmează
programul, ascultă indicațiile, nu se ocupă personal de problemele altora și nu
reacționează decât la ceea ce este în imediata lui apropiere.


7
OMUL Prof. Marius Banu

I.3. Sensul umanului

LUDWIG WITTGENSTEIN - “Însemnări postume”

Problemă: În ce constă sensul vieții, al existenței umane?

Soluție: Credința religioasă, ca sens al existenței umane mizere, nu este altceva decît o
angajare pasionată față de un sistem de referință.

Argument:

Premisa I: Credința este, de fapt, un mod de a trăi sau un mod de a judeca viața,
adică o însușire pasionată a acelui mod de a vedea viața.

Premisa a II-a: Inițierea într-o credință religioasă ar trebui să fie prezentarea sau
descrierea acestui sistem de referință și, în același timp, un fel de a vorbi conștiinței.

_______________________________________________________________________________

Concluzie: Acestea îl fac pe omul inițiat în ale credinței să-și însușească de la sine,
în mod pasionat, acel sistem de referință.

LUDWIG WITTGENSTEIN - “Lecții și convorbiri despre estetică,

psihologie și credința religioasă”

OBS: Textul este o selecție de însemnări cu privire la credința religioasă și vine în sprijinul
textului anterior.

P.D.V.: MIRCEA ELIADE - “Sacrul și profanul” (profil uman)

Teză: Omul religios crede întotdeauna în existența unei realități absolute, sacrul, care
transcende acastă lume, unde totuși se manifestă, sanctificând-o și făcând-o reală. Omul
areligios respinge transcendența,aceptă relativitatea realității și chiar se îndoiește uneori
de sensul existenței.

P.D.V. 1: GABRIEL LIICEANU - “Încercare în politropia omului și a

culturii” (profil real)

Teză: După Kirkegaard, condiția umană poate fi înțeleasă în nedeterminarea ei absolută

ca “efort de depășire a oricărei limote date, atinse sau propuse”.

P.D.V. 2: ROBERT TAYLOR - “The Meaning of Life” (profil real)

Teză: sensul vieții vine din noi, nu ne este dat din exterior.


8
OMUL Prof. Marius Banu

JEAN-PAUL SARTRE - “Ființa și neantul”

Problemă: Care este semnificația existenței umane?

Soluție: Viața noastră nu este decât o lungă așteptare: așteptare a realizării scopurilor
noastre, dar mai ales așteptare de noi înșine.

Argument: Libertatea noastră ulterioară, în măsura în care nu este actuala noastă

posibilitate, ci fundamentul pentru posibilități care nu suntem încă, ne conduce la
necesitatea de a ne aștepta.

De explicat:

- existența precede esența;

- viitorul ca expresie a posibilității prezente;

- proiecte ca expresie a posibilității;

- realizarea proiectelor ca așteptare.

P.D.V.: MARTIN BUBER - “Eu și tu”

Problemă: Care este sensul eistenței umane?

Teză: Sensul existenței umane este cunoașterea Divinității, pe care omul nu o poate
atinge, tocmai deoarece, concentrându-se asupra lui Dumnezeu, nu reușește să observe
creația, manifestarea atributelor divinității în semenii săi.

ALBERT CAMUS - “Omul revoltat”

Problemă: Care este sensul existenței umane?

Soluție: Revolta, ca sens al existenței umane, joacă același rol pe care-l are cogito-ul
cartezian. (Mă revolt, deci existăm)

Argument:

Premisa I: Conștiința iese la iveală odată cu revolta.

Premisa a II-a: Revolta vizează o valoare pe care omul o identifică atât în propria
persoană, cât și în ceilalți, astfel conștiința devenind evidența exiatenței celorlalți.

________________________________________________________________________________

Concluzie: Revolta, ca sens al existenței umane, joacă același rol pe care-l are
cogito-ul cartezian. (Mă revolt, deci existăm)

De explicat:

- revolta;

- conștiința;

- absurdul;

- libertatea;

- cogito-ul cartezian;

9
OMUL Prof. Marius Banu

P.D.V. 1: B. FUNDOIANU - “Conștiința nefericită”

Teză: Sensul existenței umane este existența însăși, deoarece omul vrea să existe,
singurul lucru de care se teme cu adevărat fiind moartea.

P.D.V. 2: MURICE MERLEAU-PONTY - “Sens et non sens”

Teză: Sensul existenței umane este acela de a fi erou.

I.4. Omul - ființă culturală

LUCIAN BLAGA - “Geneza metaforei și sensul culturii”

Problemă: Cum putem caracteriza omul, în calitate de ființă culturală?

Soluție: Omul se deosebește fundamental de animale prin capacitatea sa de a crea valori

culturale, adică omul are o existență întru mister și pentru revelare.

Argument:

Premisa I: Omul nu este doar un animal înzestrat unilateral cu cea mai mare
inteligență (așa cum susținea Bergson).

Premisa a II-a: Inteligența umană se deosebește fundamental de cea animală

întrucât conduce la acte creatoare dincolo de sfera necesității vitale, cum este cazul
animalelor, în sfera creațiilor culturale prin care se revelează misterul.

________________________________________________________________________________

Concluzie: Omul se deosebește fundamental de animale prin capacitatea sa de a

crea valori culturale, adică omul are o existență întru mister și pentru revelare.

De explicat:

- premisa I - Blaga vs. Bergson - statuia nu este doar un bloc de piatră cizelată;

- diferență calitativă;

- mutația ontologică;

- orizontul imediatului vs. orizontul cultural;

- cunoașterea luciferică (intuitivă) vs. cunoașterea paradisiacă (logic-rațională).

P.D.V. 1: PETER SLOTERDIJK - “Reguli pentru parcul uman”

Teză: Omul este făptura care a eșuat în animalitatea sa și în dăinuirea sa ca animal.

P.D.V. 2: ARNOLD GEHLEN - “Omul: natura sa și locul său în lume”

Teză: Fie că se percepe ca o creație a lui Dumnezeu, fie ca o maimuță parvenită, omul nu
se va compota în concordanță cu stările de lucruri adevărate.

10
OMUL Prof. Marius Banu

JEAN LACROIX - “Sentimentele și viața morală”

Problemă: Cum putem caracteriza relația om-cultură?

Soluție: Nouă oamenilor ne este imposibil să trăim fără cultură.

Argument: Omului îi este imposibil să trăiască fără cultură, deoarece cultura reprezintă
ceea ce definește viața umană propriu-zisă.

THOMAS DE KONINK - “Noua ignoranță și problema culturii”

Problemă: În ce constă relația dintre om și cultură?

Soluție: Înflorirea fiecăruia depinde profund de cultura înconjurătoare.

Argument: Înflorirea fiecăruia dintre noi depinde profund de cultura înconjurătoare,

deoarece cultura presupune trei elemente: locul pe care îl “locuim”, îngrijirea sufletului și
cultul adică respectul sau considerația.

De explicat:

- locul - cadru cultural;

- îngrijirea sufletului;

- cultul - valoare => respect & considerație.

P.D.V. 1: LUCIEN MALSON - “Copiii sălbatici”

Teză: În cazul omului, naturalul este reprezentat de ereditate, în timp ce culturalul ține de
moștenirea congenitală dar și de cea dobândită prin educație.

P.D.V: 2: Arnold Gehlen - “Omul: natura sa și locul său în lume”

Teză: Omul este o ființă care-și găsește o sarcină și de aceea are nevoie să se explice pe
sine.

11