Japoneza (日本語, nihongo ► pronunţie ► ) este principala limbă vorbită și scrisă în Japonia.

Japoneza
prezintă asemănări sintactice cu limbile altaice, și posibile influențe de vocabular și morfologie din
limbile malaio-polineziene. Pe durata ultimelor aproximativ 15 secole, în urma contactului cultural cu
China, un număr important de cuvinte au pătruns în limba japoneză, împreună cu scrierea ideografică. În
afară de caracterele chinezești (numite în japoneză „kanji”), japoneza folosește în prezent și „hiragana”,
„katakana” (două silabare fonetice paralele, de câte aproximativ 50 de simboluri fiecare), și ocazional
„rōmaji” (caractere latine).

Este considerată o limbă aglutinantă (care formează cuvinte și expresii prin alăturarea de morfeme) și se
distinge printr-un sistem complex de forme de exprimare onorifică, reflectînd structura ierarhică,
„verticală”, a societății japoneze.

Sunetele din limba japoneză sînt relativ puține la număr. Accentul se manifesta prin intonație (înălțimea
sunetului), care poate servi uneori la diferențierea unor cuvinte altfel identice.

Deși nu este deloc înrudită cu limba chineză, japoneza a împrumutat masiv din aceasta pe parcursul a
mai mult de 1500 de ani de legături culturale. În scrierea japoneză au fost folosite inițial exclusiv
ideogramele chinezești, numite în limba japoneză "kanji", dar datorită diferențelor majore la nivel
gramatical între cele două limbi această metodă de scriere era greoaie și a trebuit îmbunătățită prin
introducerea unor caractere fonetice care să marcheze de exemplu flexionările specifice limbii japoneze.
Astfel au început să fie folosite, pe lîngă kanji, și două silabare („alfabete” în care unui caracter îi
corespunde o silabă) rezultate din simplificarea unor ideograme chinezești. Acestea sînt: hiragana,
folosit pentru scrierea terminațiilor gramaticale, prepozițiilor și conjuncțiilor, precum și altor cuvinte
care altfel ar trebui scrise cu ideograme prea complicate, și katakana folosit în scrierea numelor străine
(provenite din limbi care nu au kanji), cuvintelor de origine străină, sau stilistic pentru accentuarea unor
cuvinte (similar cu folosirea caracterelor cursive sau aldine în limba română).

日本語, limba japoneza

Clasificare

Lingviștii specializați în istoria limbii japoneze sînt de acord în privința faptului că aceasta este una dintre
cele două limbi japonice (cealaltă fiind limba ryukyuană, vorbită de exemplu în Okinawa), dar în legatură
cu originea acestora încă nu exista o teorie comună. Circulă și opinia, mai ales printre nespecialiști, că
limba japoneză ar fi o limbă izolată.

În ce privește legatura dintre japoneză și alte limbi, există mai multe teorii contradictorii, prezentate mai
jos în ordinea descrescătoare a plauzibilității:

Limba japoneză este înrudită cu o serie de limbi dispărute, care au fost vorbite în Peninsula coreeană și
în Manciuria. Dintre aceste limbi cel mai bine atestată este cea vorbită în Goguryeo (sau Koguryo); alte
limbi, mai puțin documentate, sînt cele vorbite în Baekje (sau Paekche) și Buyeo (sau Puyo) care se
presupune că erau înrudite. Informații limitate precum și legăturile dintre aceste culturi furnizează
principalele dovezi.

Limba japoneză se înrudește cu alte limbi asiatice. Această teorie susține că japoneza ar fi înrudită cu
limbi precum limba coreeană și posibil de asemenea cu limbile sino-tibetane.
Limba japoneză se înrudește cu familia de limbi altaice. Această familie mai include: limba mongolă,
limba tunguză, limba turcă, și, discutabil, limba coreeană. O dovadă în sprijinul acestei ipoteze constă în
caracterul aglutinativ al limbii japoneze, comun cu limba turcă și limba coreeană. În plus există un număr
considerabil de corespondențe în vocabularul de bază, ca de exemplu: ishi "piatră" (cf. daș în turcă), yon
"patru" (cf. dört în turcă).

Limba japoneză este o limbă creolă (formată prin transformarea unei limbi auxiliare, rudimentare,
folosite numai în contactul cu alte etnii, într-o limbă de sine stătătoare peste un substrat lingvistic
anterior). În cazul japonezei, conform acestei ipoteze, substratul este o limbă altaică, iar superstratul
este o limbă astroneziană, sau invers. Structura gramaticală este altaică, iar vocabularul de bază este
astronezian.

Limba japoneză este înrudită cu limbi ale Asiei de Sud. Ono Susumu sugerează o posibilă legătură cu
limba tamilă, un reprezentant al limbilor dravidiene vorbite în sudul Indiei.

Specialiștii în istoria limbii japoneze sînt de acord că japoneza și ryukyuana se înrudesc formînd familia
de limbi japonice, și apreciază că înrudirea cu limba vorbită în Goguryeo este foarte probabilă. Relația cu
limba coreeană, deși foarte plauzibilă, este încă în discuție. Ipoteza originii altaice are relativ puțină
trecere, iar înrudirea cu limba tamil este privită cu multă rezervă.

Trebuie menționat că rezultatele studiilor lingvistice se confruntă adesea cu piedici de natură

neștiințifică, precum interesele politice ori fricțiunile dintre țări sau populații. Aceeași situație se
întîlnește și în Japonia, care are o istorie lungă de conflicte cu popoarele învecinate.

Distribuția geografică

Deși limba japoneză este vorbită aproape în exclusivitate în Japonia, a fost și mai este încă vorbită și în
alte țări. Pe perioada ocupației japoneze din Coreea, Taiwan, regiuni din China și diferite insule din
Pacific locuitorii acestor teritorii au fost obligați să învețe limba japoneză, într-un program de extindere
a imperiului japonez. Ca urmare există încă mulți oameni în aceste zone care vorbesc japoneza în locul
limbilor locale, sau pe lîngă acestea. În plus emigranții japonezi, o mare parte dintre care trăiesc în
Statele Unite ale Americii (în special în statele California și Hawaii) și în Brazilia, vorbesc încă frecvent
limba japoneză. Descendenții lor (numiți în japoneză nikkei 日系, adică "de origine japoneză") adesea nu
mai vorbesc fluent limba japoneză. Se estimează de asemenea că mai multe milioane de oameni
studiază limba japoneză ca limbă străină.

Statutul oficial

Japoneza este în mod natural limba oficială a Japoniei, iar Japonia este singura țară care are ca limbă
oficială unică japoneza (dar pe insula Angaur din Republica Palau japoneza este limbă oficială împreună
cu limba angaur și engleza). Există numeroase graiuri și dialecte care demonstrează o apreciabilă
fragmentare geografică a populației în decursul istoriei. O data cu răspîndirea radioului și televiziunii,
prin politica guvernamentală de modernizare a limbii, japonezii de pe tot teritoriul au intrat în contact
tot mai frecvent cu limba așa-zisă standard (hyōjungo 標準語) și diferențele față de graiurile locale s-au
atenuat. Japoneza standard este limba predată în școli, folosită în mass media, și acest articol se referă
la ea.
Fiind vorbită aproape exclusiv de japonezi, limba japoneză este strîns legată de cultura Japoniei, și
invers. Există nenumărate cuvinte care descriu anumite elemente de cultură, tradiție și obiceiuri
japoneze (de exemplu 和 wa, 根回し nemawashi, 改善 kaizen, 切腹 seppuku) și care nu au
corespondent în alte limbi. Acest fenomen, deși nu este specific doar Japoniei, este aici amplificat de
lungile perioade în care cultura japoneză s-a dezvoltat în izolare aproape totală față de orice influențe
exterioare.

Dialecte

Din cauza îndelungii izolări atît externe cît și interne (caracterul de arhipelag, numeroasele zone
muntoase) limba japoneză are mai multe zeci de dialecte. Acestea diferă de obicei prin: accentul
muzical, modul de inflexionare, vocabular, particule, și pronunție. Mai rar, unele dialecte pot diferi și
prin inventarul de vocale și consoane.

Regiuni aflate la distanțe mari pot avea dialecte care nu sînt inteligibile vorbitorilor japonezei standard,
cum este cazul dialectelor Tsushima-ben și Tōhoku-ben ("-ben" înseamnă dialect regional). Dialectul
vorbit în Kagoshima din sudul insulei Kyūshū este cunoscut ca fiind neinteligibil chiar și pentru locuitorii
altor regiuni învecinate de pe aceeași insulă. Tehnic vorbind, dialectul Kagoshima se suprapune doar
84% cu dialectul standard. Pentru comparație, vocabularul limbii române se suprapune în proporție de
peste 70% cu celelalte limbi romanice.

Deși frecvent se afirmă că limbile ryukyuane vorbite în insulele prefecturii Okinawa ar fi dialecte ale
limbii japoneze, măsura în care acestea sînt neinteligibile pentru vorbitorii de japoneză standard face
mulți lingviști să concludă ca limbile ryukyuane sînt limbi aparte, dar din aceeași familie a limbilor
japonice cu limba japoneză.

Un studiu recent sugerează că toate dialectele limbii japoneze s-ar trage dintr-o limbă fondatoare
comună vorbită de cultivatorii de orez care au venit pe arhipelagul nipon acum cca 2.200 de ani de pe
peninsula coreeană, și nu dintr-o limbă a vînătorilor-culegătorilor care au populat arhipelagul acum cca
30.000 de ani.[1]

Dialectul Kansai

Numit Kansai-ben (関西弁?), acest dialect este vorbit în regiunea Kinki. Strict vorbind, avem de-a face de
fapt cu mai multe dialecte relativ distincte vorbite în Regiunea Kansai, cel mai cunoscut fiind dialectul
din Osaka, "Osaka-ben".

 dialectul Ōmi (近江弁) pe teritoriul provinciei istorice Ōmi

 dialectul Kyōto (京都弁) în Kyoto și împrejurimi)
 dialectul Maizuru (舞鶴弁) în Maizuru și Reinan (sud-vestul Prefecturii Fukui)
 dialectul Tamba (丹波弁) în provincia istorică Tamba
 dialectul Ise (伊勢弁) în provincia istorică Ise
 dialectul Shima (志摩弁) în sudul peninsulei Shima
 dialectul Iga (伊賀弁) în provincia istorică Iga
 dialectul Ōsaka (大阪弁) + diferite dialecte în Prefectura Ōsaka
 dialectul Semba (船場言葉) în Semba în Chūō-ku
 dialectul Settsu (摂津弁) în provincia istorică Settsu
 dialectul Kawachi (河内弁) în provincia istorică Kawachi
  dialectul Senshū (泉州弁) în provincia istorică Izumi
 dialectul Kōbe (神戸弁) în Kōbe și împrejurimi
 dialectul Banshū (播州弁) în provincia istorică Harima
 dialectul Nara (dialectul Yamato; 奈良弁) în Prefectura Nara
 Totsukawa (十津川弁) în sudul Yoshino-gun
 dialectul Kii (紀州弁) pe teritoriul provinciei istorice Kii
 dialectul Awaji (淡路弁) pe insula Awaji

Unele caracteristici ale dialectului Kansai[modificare | modificare sursă]

accent diferit în comparație cu japoneza standard:

//////////////////////////////

vocabular diferit:

///////////////////

Alte caracteristici dialectale

 dialectul Tōhoku, numit și zūzū-ben: se caracterizează printre altele prin înlocuirea silabei shi cu
zu, de exemplu, zumbun în loc de shimbun (ziar)[3]
 dialectul Kagoshima: folosește uneori cuvinte greu inteligibile pentru cei neinițiați. Oidon în loc
de watashi (eu), omansa în loc de anata (tu), yoko ogoisa pentru utsukushii onna no ko (fată
drăguță), yoka nisedon pentru hansamu na otoko (bărbat prezentabil).
 dialectul Wakayama: folosește verbul japonez pentru a fi inversat: în limbajul standard aru" este
folosit pentru obiecte, iar oru pentru ființe, dar în nu și în dialectul Wakayama.
 dialectul Hakata: cînd vrei să atragi atenția cuiva, în limbajul standard se folosește ano ne (dă-mi
voie să te întreb ceva/să-ți spun ceva). În Hakata-ben se atrage atenția partenerului de discuție
zicînd ano kusa. O altă caracteristică este înlocuirea i-ului final din adjective prin ka: samui (frig)
devine samuka, atsui→atsuka.
 dialectul Kagawa: cuvinte proprii: hokko în loc de baka (idiot).

Fonetica

Cuvintele japoneze se compun din silabe scurte (more, singular moră) formate din o consoană urmată
de o vocală, ca în exemplele Hiroshima hi-ro-shi-ma, Nagasaki na-ga-sa-ki. La această regulă generală
există cîteva excepții: 1. Uneori consoana poate lipsi, lăsînd vocala să formeze singură mora. 2. Rolul de
consoană poate fi jucat de semivocalele y și w. 3. Consoana nazală n poate forma singură o moră, făra
aportul unei vocale. 4. O altă moră aparte este stopul, care este o pauză de lungime egală cu o moră în
care se pregătește pronunția consoanei următoare. 5. Între consoana și vocala unei more normale se
poate intercala semivocala y. 6. Prin alungirea vocalei se poate obține o moră dublă.

Fiecare moră pronunțată durează aproximativ același interval de timp, ceea ce a adus limbii japoneze
epitetul de limbă metronomică.

Sunetele limbii japoneze

Vocale: În limba japoneză există cinci vocale, foarte asemănătoare cu cele din limba română sau limba
italiană. Acestea sînt (în ordine): a, i, u, e, o. Ele sînt practic identice cu echivalentele lor din limba
română, mai puțin u, care este nerotunjit, undeva între î românesc și ü german.

Consoanele sînt și ele mai puțin numeroase decît cele din limba română. Inventarul lor se compune din:
k, g, s, z, t, d, n, h, b, p, m, și r. Trebuie făcute totuși următoarele observații:

 s urmat de i se pronunță aproximativ ca ș românesc. Similar, succesiunea z-i devine ji.

 t urmat de i se pronunță aproximativ ca primul sunet din cuvîntul românesc cireșe. Similar, d-i
devine ji cu o pronunție indiscernabilă de cazul lui ji provenit din z-i.
 t urmat de u se pronunță aproximativ ca ț românesc din țuică. Similar, d-u devine zu.
 h urmat de u se apropie în pronunție de f, dar rămîne undeva la mijloc.
 În mora ni sunetul n este ceva mai moale, asemănător cu ñ din spaniolă.
 Sunetul r din japoneză este undeva între r și l din română.
 Semivocalele y și w pot începe o moră, dar nu orice combinație este posibilă. Există trei more cu
y, anume ya, yu și yo, și două more cu w: wa și wo (deși ultima se pronunță simplu o).
 Elementul nazal n reprezintă un caz aparte de consoană care singură poate juca rolul unei more.
El nu poate apărea la începutul cuvîntului. Cînd este urmat de b, p sau m pronunția lui se
schimbă în mod natural în m.
 Stopul (dublarea consonantică) se manifestă prin alungirea timpului de așteptare pînă la emisia
consoanei următoare.

Accentul

Accentul în limba japoneză se manifestă prin schimbarea înălțimii sunetului de la o moră la alta.
Accentul are numai un rol secundar, existînd puține situații în care schimbarea melodiei cuvîntului
produce modificarea sensului. Dialectele japoneze prezintă diferențe mari în ceea ce privește tipul,
poziția și amplitudinea accentului.

Gramatica

Gramatica limbii japoneze, deși foarte diferită de cea a limbii române de exemplu, este relativ simplă și
regulată (fără multe excepții), ceea ce permite învățarea ei destul de repede. Din exact același motiv
pentru japonezii nativi învățarea limbilor străine implică un efort suplimentar.

În cele ce urmează vor fi prezentate cîteva din caracteristicile gramaticii limbii japoneze.

Ordinea de bază a cuvintelor în propoziție este subiect-complement-predicat. De asemenea, în general

complementele circumstanțiale se pun în ordinea timp-mod-loc.

Structura de bază a enunțurilor este topic-comentariu. Topicul este un termen cu înțeles larg; el poate
coincide sau nu cu subiectul enunțului și cuprinde alte informații deja cunoscute, sau care nu trebuie
explicate. Comentariul este partea din enunț care aduce informație nouă în dialog. Să luăm de exemplu
propoziția こちらは田中さんです。kochira wa Tanaka-san desu (Acesta este domnul Tanaka.).
Cuvîntul kochira (aici, în această direcție) este urmat de particula wa folosită pentru a marca topicul și
arată despre ce va fi vorba în continuare. Ca urmare, sensul lui kochira wa este "în ceea ce privește
această persoană de față". Tanaka-san (domnul/doamna/domnișoara Tanaka) este informația nouă, iar
la final apare desu care este aproximativ echivalent cu a fi. Japoneza, similar cu chineza și coreeana, este
deci o limbă în care topicul și subiectul nu se confundă, ci adesea se enunță separat. Un exemplu în
acest sens este propoziția 象は鼻が長い。 zoo wa hana ga nagai (Elefantul are trompa lungă.) care
tradusă textual ar suna "În ceea ce îl privește pe elefant, trompa este lungă". Topicul este 象 zoo
(elefant), iar subiectul este 鼻 hana (nas) marcat de particula ga. De observat că 長い nagai (lung), deși
este un adjectiv, formează singur predicatul, echivalent cu "este lung".

Substantivele japoneze nu au gen, nici număr și nu se articulează. Cuvîntul 本 hon poate să însemne la
fel de bine o carte, cartea, niște cărți sau cărțile. Dacă numărul este important contextul trebuie
construit de așa natură încît să se înțeleagă. În mod excepțional pentru substantive care reprezintă
persoane este posibil să se indice pluralul prin anumite sufixe (-tachi, -ra sau -domo). De exemplu 僕
boku ("eu," folosit de băieți/bărbați) devine la plural bokura sau bokutachi (noi). De remarcat că în
japoneză pronumele personale se comportă ca substantive. Totuși în unele construcții sufixul -tachi nu
este un plural în adevăratul sens al cuvîntului, ci indică un grup de persoane dintre care cel numit este
doar un reprezentant. De exemplu お母さん okaasan înseamnă "mamă," dar お母さん達 okaasantachi
nu înseamnă "mame," ci "mama și ceilalți împreună cu ea." De asemenea, un număr de cuvinte din
fondul japonez vechi formează pluralul prin reduplicare: 人 hito înseamnă "om", iar 人々 hitobito
înseamnă "oameni;" pe de altă parte reduplicarea poate avea și alte roluri: 時 toki înseamnă "timp," dar
時々 tokidoki înseamnă "uneori". Caracterul special 々 este folosit pentru marcarea reduplicării; partea
a doua a dubletului are adesea consoana inițială schimbată.

Substantivele nu au de regulă nici o inflexiune, funcția lor sintactică fiind indicată de particule așezate
imediat după acestea. În afară de particula topicului は wa introdusă anterior, posesiunea se marchează
prin particula の no, subiectul prin particula が ga, complementul direct prin particula を o,
complementul indirect prin particula に ni, și altele. Exemple: 空の色 sora no iro (culoarea cerului, sora
înseamnă cer), 水を飲む mizu o nomu (a bea apă, mizu înseamnă apă) 歯が痛い ha ga itai (dintele
doare, mă doare un dinte, etc.), 学校に行く gakkō ni iku (a merge la școală). În japoneza vorbită o parte
din aceste particule se pot omite.

Verbele japoneze se conjugă la două timpuri, numite tehnic "trecut" și "non-trecut", al doilea fiind
echivalent cu prezentul+viitorul din limba română. Nu există nici o inflexiune după număr sau persoană.
De exemplu 行く iku poate să însemne merg, mergi, merge, mergem ș.a.m.d. Verbele au cîteva forme
de bază din care se obține întreaga listă de conjugare. În afară de forma de infinitiv a verbului, care este
aceeași cu indicativul prezent, cele mai importante sînt: forma negativă, forma de politețe, imperativul
tare ("du-te!"), imperativul colectiv ("hai să mergem!"), forma "-te," trecutul, și două forme de
condițional. Forma așa-numită "-te," aproximativ echivalentă cu gerunziul din limba română, ajută la
exprimarea a numeroase timpuri și moduri. De exemplu construcția "-te iru" exprimă acțiuni curente,
continue sau repetitive, sau stări care au început în trecut și continuă și în prezent; construcția "-te ita,"
care este varianta de trecut a precedentei, exprimă acțiuni continue din trecut (similar cu imperfectul
din română) sau stări care în românește s-ar exprima prin mai mult ca perfectul. Tot forma "-te" ajută la
formarea modului imperativ, prin construcția "-te kudasai," și la coordonarea propozițiilor în frază.

Există trei categorii mari de adjective în limba japoneză, diferite între ele din punct de vedere sintactic:
adjectivele "-i," adjectivele "-na" și adjectivele propriu-zise care însă sînt foarte puține la număr.
Adjectivele "-i" sînt cele care la forma de bază se termină în mora い i ca în exemplul menționat 長い
nagai (lung). Această categorie de adjective se comportă similar cu verbele, de exemplu formînd
negativul în același fel, putîndu-se pune la modul condițional, și conjugîndu-se chiar la cele două timpuri:
trecutul lui 長い este 長かった nagakatta (a fost lung). Pe de cealaltă parte, adjectivele "-na" se
comportă mai degrabă ca niște substantive, nesuportînd nici o inflexionare. Ele pot fi folosite
independent, fără să determine un substantiv. Diferența dintre aceste adjective și substantivele propriu-
zise constă în faptul că un adjectiv "-na" poate să determine un substantiv: 静かな子 shizuka na ko (un
copil liniștit). Adjectivele propriu-zise formează o categorie restrînsă; ele nu pot fi folosite pe post de
predicat și nici ca substantiv independent. De exemplu 色んな人 ironna hito (feluriți oameni).

Verbul する suru (a face) este folosit împreună cu o serie de substantive pentru a forma o categorie
numeroasă de verbe, similare cu expresiile românești "a face curat" și "a face nani." De exemplu, din 勉
強 benkyō (studiu) se formează 勉強する benkyō suru (a studia).

Există un număr imens de verbe compuse, formate din perechi de verbe care își combină înțelesurile
pentru a crea un nou concept. De exemplu 入り込む hairikomu (a introduce) se compune din hairu (a
intra) și komu (a înghesui). De remarcat că și cuvîntul românesc "introduce" are la origine tot două
componente similare.

Deși limba japoneză are o colecție imensă de pronume personale (există cîteva zeci de feluri de a spune
"eu") acestea se folosesc puțin frecvent. Adesea ele se înlocuiesc prin numele persoanelor respective
sau pur și simplu nu se introduc deloc în propoziție atunci cînd se pot subînțelege (și nu numai atunci!).
De exemplu, propoziția 忙しい。isogashii conține un singur cuvînt, dar din context se poate înțelege
dacă înseamnă "(Eu) sînt ocupat" sau e vorba despre altcineva. Pronumele personale au început să fie
folosite mai mult abia de aproximativ un secol, cînd traducerea literaturii străine (plină de pronume) a
luat avînt. În plus, pronumele personale din japoneză se pot considera ca fiind niște substantive mai
aparte, deoarece la fel ca substantivele pot fi determinate de adjective, ceea ce nu se întîmplă în limba
română. De exemplu 間抜けな彼は何もしない。 manuke na kare wa nanimo shinai. (El, prostul, nu
face nimic.) În traducerea românească a trebuit înlocuită construcția adjectivală cu o apoziție; o
traducere textuală ar suna "El prost nu face nimic," care ar fi corectă gramatical înlocuind de exemplu
pronumele "el" cu substantivul "omul."

Mai ales în limba japoneză vorbită se folosesc "particule finale," cuvinte scurte (în general de o singură
moră) plasate la sfîrșitul propozițiilor, care pot avea diferite roluri în a preciza statutul informației din
propoziția respectivă. De exemplu, față de afirmația simplă "Plouă.", variantele următoare se pot
traduce în limba japoneză doar prin folosirea unei astfel de particule (parantezele clarifică situațiile
respective prin extinderea enunțului):

雨が降ってるよ。 "Vezi că plouă! (Ia-ți umbrela.)"

雨が降ってるね。 "Ia uite, plouă... (Cum ne mai întoarcem acasă?)"

雨が降ってるわ。 "Vai dragă, plouă! (feminin)"

雨が降ってるさ。 "Plouă, măi... (De-asta nu merg cu voi la munte.)".

Limba japoneză este bogată în cuvinte și expresii onomatopeice și psihomimetice, grupate în două
categorii mari: "giongo" (onomatopee propriu-zise, care imită sunete din natură) și "gitaigo" (care
exprimă stări fizice sau psihice omenești). În timp ce "giongo" există în toate limbile (de exemplu wan-
wan corespunde lui "ham ham" din limba română) expresiile "gitaigo" sînt mult mai numeroase decît în
alte limbi. Exemple de "gitaigo": nuru-nuru (a fi alunecos), pika-pika (a sclipi), pera-pera (a vorbi mult
sau fluent), shiin (a fi foarte liniște), sukkiri (sentimentul de a fi scăpat de o grijă), hakkiri (direct, fără
ocolișuri, despre felul de adresare), etc. Dacă în general cuvintele oricărei limbi se pot considera
simboluri care reprezintă la nivel auditiv niște idei fără ca de obicei să existe o legătură evidentă între
sunet și concept, onomatopeele (din orice limbă) prezintă o legătură clară între ele, pisica face miau
pentru că într-adevăr glasul pisicii se poate aproxima prin pronunția miau. Din acest punct de vedere
expresiile psihomimetice "gitaigo" sînt o categorie intermediară de cuvinte în care legătura cu
conceptele exprimate nu este nici evidentă, dar nici absentă. După învățarea unui număr apreciabil din
aceste cuvinte atît copilul japonez cît și studentul la limba japoneză ajung să poată ghici, ajutați eventual
și de context, ce înseamnă un "gitaigo" nou auzit; ei pot de asemenea să creeze noi cuvinte de acest fel
care au mari șanse să fie înțelese corect de interlocutor. De subliniat este faptul că "giongo" și "gitaigo"
se folosesc foarte frecvent, nu numai de copii ci și de adulți, atît în conversație cît și în scris.

Un alt aspect specific limbii japoneze este grija cu care se ține cont de originea informației pe care
fiecare propoziție o transmite. Dacă în limba română spunem uneori "Cred că..." "Probabil că..." "Se
pare că..." etc., limba japoneză este considerabil mai sistematică și mai nuanțată în acest sens. Există de
exemplu mai multe expresii echivalente cu "probabil că," fiecare din ele comunicînd un nivel de
probabilitate diferit. Se poate considera că această minuțiozitate are legătură cu caracteristica mai
generală a japonezilor de a-și asuma responsabilitatea pentru ceea ce fac.

Există multe perechi de verbe cu același sens din care unul e forma tranzitivă iar celălalt forma
intranzitivă. În românește ele corespund de exemplu verbului "a hotărî" din propozițiile "Am hotărît
programul de lucru" și "S-a hotărît programul de lucru." Deși cele două forme se pot echivala în limba
română cu diatezele activă și pasivă ("Ne-au ajutat prin donații" și "Am fost ajutați prin donații"), în
japoneză există forme separate ale verbului pentru a indica diateza.

Politețea

Spre deosebire de cele mai multe limbi, japoneza are un sistem gramatical și lexical complex de a
exprima diferite grade de politețe. Se poate afirma că există cel puțin trei niveluri de politețe, deși o
asemenea teoretizare este aproape imposibilă, iar delimitarea nivelurilor este dificilă din cauza
întrepătrunderilor dintre acestea.

Copiii învață în primii ani de viață un mod de exprimare simplu, familiar. Acest mod de exprimare este
folosit de toți vorbitorii nativi atunci cînd se gîndesc, cînd vorbesc cu ei înșiși (se întîmplă relativ des),
cînd vorbesc cu persoane de rang social și profesional egal sau inferior, sau în cadrul familiei indiferent
de virstă. Gramatical este modul cel mai simplu și mai scurt, iar stilistic este modul cel mai direct. Se
spune că chiar în fața împăratului, dacă pe un japonez îl pișcă un țînțar, el va spune 痛い! itai! (doare!,
echivalent cu "Au!"), care nu conține nici un element de politețe.

Aproximativ o dată cu începerea anilor de școală copiii sînt îndrumați să folosească față de adulții din
afara familiei un mod de exprimare oarecum echivalent cu pluralul de politețe românesc. De remarcat
este că încă din timpul școlii elementare acest limbaj politicos este folosit și față de colegii mai mari,
chiar și cînd diferența de an școlar este minimă. Gramatical acest mod se obține prin aducerea verbelor
predicative la forma așa-numită "-masu". De exemplu verbul 行く iku (merg) devine 行きます ikimasu.
Cînd predicatul este exprimat printr-un adjectiv "-i" sau este format copulativ printr-un adjectiv "-na"
sau un substantiv, în modul acesta de politețe se adaugă cuvîntul です desu care este varianta de
politețe a copulei だ da echivalentă cu "a fi." Astfel, în timpul unei consultații, pacientul îi poate spune
doctorului 痛いです。 itai desu. (Mă doare.). De observat ca în limba română politețea se exprimă
numai cînd verbele sînt la persoana a doua singular, prin trecerea lor la plural; prin comparație în
japoneză toate propozițiile se schimbă.

Al treilea nivel de politețe, numit 敬語 keigo (respect, reverență), nu este practicat de tineri pînă la
"intrarea în societate" (care corespunde cu încadrarea într-un loc de muncă), deși este studiat ca
disciplină aparte în timpul liceului. Față de nivelul anterior acesta este mult mai complex, și presupune
cunoașterea unor cuvinte complet diferite, folosite numai în acest scop. Aceste cuvinte speciale se
împart în două categorii: onorifice și umile. Primele au rolul de a îl preamări pe interlocutor și pe
membrii grupului acestuia (companie, familie, școală, etc.), iar ultimele arată umilința vorbitorului sau a
celor din grupul lui. In general nu toți japonezii ajung să stăpînească bine acest mod de adresare.

O parte din elementele acestui nivel de politețe au pătruns în vorbirea curentă, ca de exemplu sufixarea
numelor de persoane cu particula onorifică -san: Nakamura-san înseamnă domnul/doamna/domnișoara
Nakamura. Sufixul -san nu se aplică niciodată la propriul nume; de asemenea nu se folosește pentru a
numi pe cineva din propriul grup în conversația cu cineva din afara grupului. Adesea însă doar -san nu
este suficient. Față de un profesor, avocat, doctor, acest sufix se înlocuiește cu -sensei. De observat că
sensei poate fi folosit și independent, cu sensul de domnule învățător, doamnă învățătoare, domnule
doctor, etc. Alte formule de adresare mai sînt și: -kun pentru egali sau inferiori de sex masculin,
diminutivul -chan pentru copii sau animale de casă, -senpai pentru colegi din anii mai mari, kōhai pentru
colegii din clasele inferioare, etc. Un grad mai mare de politețe este exprimat prin sufixul -sama care e
folosit pentru clienții firmei, pentru persoane de rang mult superior (dacă -sensei nu se poate aplica),
sau pe plic după numele destinatarului.

Tot ca element de politețe este adăugarea prefixelor onorifice o- sau go- la substantive. Numărul
substantivelor care pot fi modificate astfel este destul de mare. Regula generală este ca la cuvintele de
origine japoneză să se adauge お o-, iar la cele de origine chineză ご go- (amîndouă scrise în kanji 御, dar
adesea lăsate în hiragana). De exemplu お友達 o-tomodachi înseamnă "prietenul dumneavoastră" (o
traducere literală, dar nerealistă, ar fi "onoratul dumneavoastră prieten"). La fel ご質問 go-shitsumon
înseamnă "întrebare", și anume întrebarea pe care "onoratul client" (de exemplu) ar putea s-o aibă. În
unele cazuri aceste prefixe onorifice sînt folosite preponderent de femei, iar în alte cazuri prefixele au
devenit inseparabile de cuvînt, ca în exemplul ご飯 gohan (mîncare, orez fiert).

Observație: în limba română există și alte mecanisme de exprimare a politeții în afara pluralului, care
aduc puțin cu acest ultim nivel de politețe din japoneză: folosirea pronumelui dumneavoastră, înlocuirea
demonstrativelor ăsta, asta, ăla etc. cu variantele lor acesta, aceasta, acela etc., trecerea verbului e la
forma este și în general alegerea unui ton și a unui vocabular potrivite cu interlocutorul.

Se apreciază că în special începînd cu anii 1990 folosirea formelor de politețe în limba japoneză a suferit
schimbări, mai ales în rîndul generațiilor tinere. Totuși, există numeroase situații cînd exprimarea
politicoasă este absolut inevitabilă, și altele cînd deși se poate accepta o exprimare mai simplă acest
lucru este perceput ca o lipsă de educație și de maniere.

Vocabularul

În vechime, pe parcursul a multe secole de contact cultural și religios cu China, limba japoneză a
împrumutat masiv cuvinte din limba chineză astfel încît se consideră că mai mult de jumătate din
vocabularul japonez este de origine chineză. Alte limbi care stau la originea a numeroase cuvinte
japoneze sînt coreeana și limba ainu. Din contactele cu călătorii portughezi din secolul al XVI-lea au
rezultat numeroase împrumuturi din limba portugheză. După redeschiderea Japoniei în secolul al XIX-lea
limba olandeză a furnizat o altă serie de cuvinte. O dată cu Era Meiji contactele cu civilizația europeană
s-au înmulțit și asfel și-au găsit drumul în limba japoneză numeroase cuvinte din germană, franceză, și
mai recent engleză care reprezintă actualmente sursa cea mai productivă de "gairaigo" (cuvinte de
origine străină).
În Era Meiji elita culturală a Japoniei a "fabricat" o serie întreagă de neologisme, scrise în kanji, care să
echivaleze cuvinte străine, ca de exemplu 化学 kagaku (chimie), 政治 seiji (politică) etc. O parte din
acestea au fost copiate și în chineză și coreeană. Prin urmare japoneza, chineza și coreeana dispun de un
vocabular de neologisme comun (pe lîngă vechile cuvinte chinezești) într-un mod similar cu existența în
Europa a unui vocabular comun de termeni compuși relativ recent din vechi cuvinte latinești sau
grecești.

Din vocabularul japonez se pot menționa numeroase cuvinte care au pătruns și în limba română. Cea
mai mare parte din ele se referă strict la cultura și tradițiile japoneze, ca de exemplu: haiku, karaoke,
origami, sushi, kimono, karate, go, etc. Un exemplu interesant este cuvîntul "ricșă" (trăsurică cu două
roți, trasă de un om), care vine de la 人力車 jinrikisha (compus din om, putere, și vehicul) și care a ajuns
în limba română prin intermediul englezei (rickshaw) și germanei (Rikscha).

Limbajul feminin[

Limbajul feminin (女性語 joseigo?) este caracterizat, în general, de folosirea unui stil cu inflexionare mai
accentuată, folosirea mai frecventă a formelor politicoase și interjecții sau pronume caracteristice.

Pronume feminine

„atashi”, „atai” („eu”) [4]

Particule feminine

wa (folosită la sfîrșitul propoziției): Hidoi wa! („Vai, ce rău ești!”)

mā (folosită la începutul propoziției): Mā, kono hon takai nē? („Vai, ce scumpă este cartea asta, nu
crezi?”). Prescurtat în ma este folosită și de bărbați.

ara (folosită la începutul propoziției): Ara! Mō kita no? („O, ai venit deja?”)

aramā sau arama (folosită la începutul propoziției): Aramā! Sonna ni jikan ga tatta no? („Vai, ce repede a
trecut timpul!”)

no (folosită la sfîrșitul propozițiilor declarative): Watashi mo ikitai no („Vreau să vin și eu.”)

koto (folosită la sfîrșitul propozițiilor exclamative): Kirei da koto! („Ce frumos este!”)

Asobase kotoba

Asobase kotoba (遊ばせ言葉?) sunt forme honorifice și limbaj politicos exagerat folosit numai de către
femei. Se creează prin adăugarea formei asobase la sfârșitul unei inflexiuni de politețe la persoana a
doua sau a treia. De exemplu, pe când Sensei ga oide ni naru („Vine domnul profesor”) este o formă de
limbaj politicos folosită atât de către bărbați cât și de femei, numai o femeie care vrea să dea dovadă de
rafinament și eleganță ar spune Sensei ga oide asobase. Aceste forme erau des folosite de femeile
claselor sociale superioare și de curtezanele de rang superior de la Curtea imperială în trecut.[5]

Kuruwa kotoba

Este limbajul folosit de prostituatele din „cartierele roșii” (kuruwa) în trecut. Multe dintre ele fiind de la
țară, li se cerea să nu vorbească dialectul local, pentru a nu le crea vizitatorilor o impresie neplăcută, așa
că s-au inventat cuvinte proprii. De exemplu, watashi („eu”) a devenit wachiki și de arimasu/desu
(„este”) a devenit de arinsu.

Nyōbō kotoba

Nyōbō kotoba (女房言葉) este denumirea unui limbaj creat în era Muromachi (1333-1568) de femei de
la curtea imperială pentru a obține o eleganță eufemistică atunci când vorbeau între ele despre
mîncăruri sau alte obiecte personale.

Au fost identificate ca. 1000 de astfel de cuvinte, unele dintre ele putînd fi găsite în limbajul feminin
contemporan, iar altele în limbajul standard.

Atrase de prestigiul cultural al curții imperiale, femeile din clasele superioare din afara curții imperiale
au început să folosească și ele aceste cuvinte, în era Edo (1603-1868) devenind o parte inseparabilă a
culturii și educației femeilor din clasele superioare.

Folosirea prefixelor de politețe o-, go- sau mi- și sufixul -moji în limbajul contemporan poate fi atribuită
influenței limbajului nyōbō kotoba.

Limbajul masculine

Limbajul masculin este, în general, mai brut, direct, aspru decît cel feminin. De exemplu, un bărbat
uneori zice Hara ga hetta („Mi-e foame”), dar o femeie probabil că va zice O-naka ga sukimashita (același
înțeles, dar mult mai politicos).

Pronume masculine

boku, ore, washi („eu”, folosite în funcție de vîrsta vorbitorului și de circumstanțe)

kimi, omae, kisama („tu”)[6]

Particule masculine[modificare | modificare sursă]

zo (folosită la sfîrșitul propoziției): Atsui zo! („Fii atent că e fierbinte!”)

ze: Ikō ze! („Hai să mergem!”)

kai, dai (particule finale pentru formularea întrebărilor; kai pentru întrebări de tipul da-nu, dai pentru
restul): Tsukareta no kai? („Ai obosit?”), Itsu kara koko ni iru n dai? („De cînd ești aici?”)

Limbajul infantile

Ca și majoritatea altor limbi, și japoneza are un limbaj infantil (numit akachan kotoba). În japoneză
vocabularul este caracterizat de următoarele forme fonetice:

 cuvinte alcătuite din 3 more, cu moră specială la mijloc: maNma (în japoneza standard gohan,
„mâncare”), aNyo (în japoneza standard ashi, „picio(a)r(e)”)
 cuvinte alcătuite din 4 more, cu more speciale în poziția 2 și 4: waNwaN (în japoneza standard
inu, „câine”)[7]
 Alte cuvinte folosite de copii sunt: o-toto (în japoneza standard sakana, „pește”), bachii (în
japoneza standard kitanai, „murdar”), būbū (în japoneza standard kuruma, „automobil”).

Limbaj discriminatoriu
legate de minoritatea socială burakumin: însuși cuvântul burakumin este considerat discriminatoriu în
ziua de astăzi. Alte cuvinte tabu care se referă al acest grup sunt eta, hinin („neoameni”) și yotsu. În
locul lor astăzi se folosește dōwa.

legate de handicapuri mintale și fizice: în anul 1981, „Anul Internațional al Handicapaților”, guvernul
japonez a hotărât ca unele cuvinte care erau considerate discriminatorii de către cei pe care îi viza să fie
înlocuite cu altele mai neutre. Exemple: mekura („orb”)→ me no mienai hito sau me no fujiyū na hito
(„persoană care nu vede”; tsunbo („surd”)→ chōryokushōgaisha (persoană handicapată din punct de
vedere al auzului”); akimekura („analfabet”)→ hi-shikijisha („persoană care nu poate descifra cuvinte”);
oshi („mut”)→ kuchi no fujiyūna hito („persoană handicapată din punct de vedere al vorbirii”); kichigai
(„nebun”)→ seishin shōgaisha („persoană handicapată mintal”).

legate de profesii: hyakushō, inakappe, tagosaku (toate însemnând „țăran”)→ nōmin („agricultor”); bōzu
(„călugăr budist”)→ o-bōsan; dokata („salahor”)→ kensetsu rōdōsha („muncitor constructor”)

legate de bătrâni și femei: babā („babă”)→ o-bā-san („onorabila bunică); jijii („moș”)→ o-jii-san
(„onorabilul bunic”); toshima (despre o femeie între două vârste)→ jukujo („femeie matură”)

legate de rasă: coreenii, chinezii și alte naționalități au fost ținta acestor cuvinte discriminatorii. De
exemplu, asakō („coreean”)→ kankokujin; shinajin („chinez”)→ chūgokujin; ketō („străin păros”, cu alte
cuvinte, „occidental”)→ seiyōjin

Argou

Ca și în cazul celorlalte limbi, și argoul limbii japoneze (zokugo (俗語?) este un set de cuvinte și expresii
colocviale care se caracterizează prin schimbare continuă și care sunt considerate distincte și de un nivel
mai scăzut din punct de vedere social în raport cu limbajul standard. Argoul, folosit în special de tineri,
este folosit pentru a reconfirma identitatea și coeziunea socială și apartenența de un grup specific. Un
grup important care a creat argou în Japonia ultimilor ani sunt elevele de liceu. Membrii mafioți yakuza
și hoții au și ei un vocabular bogat de expresii argotice. Pentru a-l înțelege, Poliția metropolitană din
Tokio publică din când în când o culegere de expresii argotice pentru membrii forțelor de poliție. Numită
ingo-shū, această colecție cuprinde ca. 700 de expresii.

Argoul japonez poate fi analizat din punct de vedere al sunetelor, al formării cuvintelor, al semanticii și
al funcțiunilor.

Sunete

diftongii din limba standard devin monoftongi în argou: sugoi („grozav”)→sugee (uneori prescurtat în
suge); itai („doare”→itee (uneori prescurtat în ite).

Formarea de cuvinte

 inversiuni: oppai („sâni”)→paiotsu; pochin („penis”)→chinpo

 împrumuturi: pii („vagin”) din chineză (probabil de la mao-pii „blană”)
 contracții, prescurtări: gamo („închisoare”)←Sugamo (numele unei închisori celebre); ta
(„țigară”)←tabako;
 fuziuni: baionara („la revedere”)←bye-bye+sayonara
 citirea literelor în engleză: ei-eichi-ō („idiot”)←AHO←aho

Sistemul de scriere
În prezent limba japoneză folosește o combinație de patru moduri de scriere:

 Kanji (漢字) sînt caracterele de origine chineză, (ideograme), folosite pentru a scrie de exemplu:
 substantive (cu excepția împrumuturilor recente);
 rădăcina adjectivelor și verbelor;
 nume de locuri și persoane.
 Hiragana (平仮名) sînt caractere fonetice folosite pentru:
 terminațiile inflexionale ale adjectivelor și verbelor (okurigana 送り仮名);
 particule gramaticale (助詞 joshi);
 cuvinte pentru care nu există kanji;
 cuvinte pe care autorul preferă să nu le scrie cu kanji (din motive de lizibilitate, comoditate,
obișnuință etc.);
 indicarea modului de citire a ideogramelor (振り仮名 furigana).
 Katakana (片仮名)sînt tot caractere fonetice, folosite pentru:
 cuvinte și nume străine, uneori incluzîndu-le pe cele care la origine se scriu în kanji;
 onomatopee;
 cuvinte pe care autorul vrea să le scoată în evidență (așa cum în limba română se practică
scrierea cu caractere cursive sau aldine), sau cuvinte pronunțate de străini, roboți, etc.;
 nume științifice de plante și animale;
 Rōmaji (ローマ字) sînt caractere din alfabetul latin, folosite pentru:
 acronime, ca de exemplu NATO;
 cuvinte și nume japoneze destinate folosirii în alte țări, ca de exemplu în cazul cărților de vizită,
pașapoartelor, etc.;
 nume de firme și produse care trebuie să poată fi citite atît în Japonia cît și în alte țări;
 cuvinte sau fraze întregi care apar în reclame sau pe diverse produse, chiar destinate
consumului intern, etc.

Există numeroase excepții de la aceste reguli, ca de exemplu tendința actuală de a alege pentru noii-
născuți prenume scrise cu hiragana sau katakana.

Iată aici ca exemplu titlul unui articol de ziar (Asahi Shimbun din 19 aprilie 2004) care cuprinde toate
cele patru modalități de scriere. (Kanji în roșu, hiragana în albastru, katakana în verde, rōmaji și numere
arabe în negru)

ラドクリフ、マラソン五輪代表に 1 万 m 出場にも含み

radokurifu, marason gorin daihyō ni ichi man meetoru shutsujō ni mo fukumi

"Radcliffe, reprezentant olimpic la maraton, va participa și la proba de 10.000 m"

Direcția de scriere

Tradițional japoneza se scrie în rînduri verticale de sus în jos, începînd de la marginea din dreapta a
paginii și continuînd spre stînga. Acest stil se practică și astăzi, fiind considerat stilul natural, mai ușor de
caligrafiat și de citit; în primii ani de școală elevii sînt obișnuiți în mod preponderent cu acest stil; de
asemenea cea mai mare parte a scrierilor literare sînt paginate în acest mod vertical. Totuși, pentru
literatura tehnică și științifică, bogată în simboluri, formule, nume și cuvinte străine, numere, este
preferată direcția de scriere din Vest, cu rînduri orizontale scrise de la stînga la dreapta și aranjate pe
pagină de sus în jos. Ocazional apare și scrierea orizontală de la dreapta la stînga, de exemplu în firmele
de magazine de pînă aproximativ la începutul secolului al XX-lea sau chiar și astăzi pe unele autovehicule
de firmă, unde regula aplicată este din fața mașinii spre spatele ei, pe ambele laturi. Scrierea verticală nu
are nici o variantă de jos în sus.

Semnele de punctuație

În japoneza veche nu se folosea nici un semn de punctuație, legătura dintre diferitele părți de text
înțelegîndu-se din context și din așezarea în pagină. În prezent există o serie întreagă de simboluri care
ajută la înțelegera structurii textului. În aceeași ordine de idei trebuie subliniat că în limba japoneză nu
se lasă spații între cuvinte, toate caracterele curgînd unul după altul fără nici o indicație de separare a
cuvintelor.

Semnele de punctuație principale:

。 punctul de la sfîrșitul frazei, în forma unui mic cerculeț;

、 virgula, folosită similar cu cea din limba română. Are forma unei lacrimi cu partea groasă și rotundă
dreapta-jos;

・ punctul central, la mijlocul înălțimii/lățimii rîndului (în funcție de direcția scrisului), folosit pentru a
separa cuvinte străine care altfel s-ar contopi, de exemplu レオナルド・ダ・ヴィンチ reonarudo da
vinchi (Leonardo da Vinci);

「 」 『 』 semne de citare, similar cu ghilimelele din limba română.

alte semne de punctuație din limbile cu grafie latină, printre care semnul întrebării (？) și al exclamării
(！), sînt folosite la fel ca acelea din limba română. Uneori punctul final și virgula au forma celor folosite
în limba română, prin influența crescîndă a limbii engleze.

Învățarea limbii japoneze

Se spune adesea, și japonezii se mîndresc cu aceasta, că limba japoneză este cea mai dificilă din cîte
există. Nu se poate verifica acest lucru, dar este sigur că pentru vorbitorii celor mai multe limbi de pe
glob japoneza nu este o limbă ușoară.

Stăpînirea limbii japoneze presupune acumularea unor cunoștințe, sprijinite prin exercițiu, în
următoarele direcții: gramatica limbii, pronunție, scriere și citire, și vocabular.

Pentru vorbitorul de limba română pronunția nu pune mari probleme, cele cîteva foneme japoneze care
nu există în limba română fiind relativ ușor de asimilat. (Prin comparație vorbitorii nativi de limba
engleză și chineză au de depus un efort relativ mare în această direcție.) Trebuie acordată atenție
vocalei u și semivocalei w, consoanelor diferite de cele românești, alungirii vocalice, stopului
consonantic, accentului muzical al cuvintelor și nu în ultimul rînd intonației frazelor.

Gramatica limbii japoneze, deși foarte diferită de cea a limbii române, este relativ ușor de stăpînit
datorită caracterului ei regulat. Lipsa articolelor, genurilor și numărului la substantive și adjective,
conjugarea relativ simplă a verbelor, fac ca efortul de memorizare să fie minim în ceea ce privește
gramatica.
Vocabularul, prin diversitatea lui deosebită, prin frecventa inexistență a unor echivalențe de sens între
cuvintele japoneze și corespondentele lor din limba română, poate să pună probleme chiar și unor
persoane cu o bună memorie. Numai prin exercițiu îndelungat se poate ajunge la acumularea unui
vocabular suficient pentru o exprimare fluentă și naturală.

Problema cea mai dificilă pentru cei ce doresc să învețe limba japoneză, cu excepția celor care au din
alte limbi experiența caracterelor chinezești, este bineînțeles scrisul. Copiii japonezi studiază hiragana și
katakana în doar cîteva luni și apoi încep lungul drum al învățării ideogramelor kanji. Acestea se studiază
pe tot parcursul școlii, fără să poată ajunge să le învețe pe toate (numărul total de kanji se estimează la
peste 60.000, din care însă majoritatea nu se mai folosesc sau sînt extrem de specializate). În primii șase
ani de școală (școala elementară în sistemul de învățămînt din Japonia) se predau 1006 kanji, urmînd ca
în cei trei ani ai gimnaziului să se predea încă 939, astfel totalizînd 1945 de caractere, care formează
setul obligatoriu prevăzut de Ministerul Educației din Japonia. De-a lungul vieții japonezii mai învață alte
numeroase caractere, folosite mai rar sau numai în domenii specializate. Mai trebuie precizat că
analfabetismul în Japonia (excluzînd cetățenii străini) este extrem de redus și provine în principal din
cazuri justificate medical.

Deși japoneza se poate vorbi fără cunoașterea scrisului, o astfel de abordare nu este recomandabilă.
Studiul ideogramelor deschide accesul la o dimensiune a limbii japoneze altfel ascunsă. De asemenea,
cunoașterea ideogramelor permite înțelegerea mai profundă a cuvintelor, a căror etimologie este
transmisă prin chiar forma ideografică și ajută la sesizarea unor nuanțe semantice fine. În plus, în limba
japoneză există foarte numeroase omofone care nu sînt în același timp și omografe, scrisul permițînd
diferențierea lor uneori chiar și în comunicarea orală (cînd cuvîntul rostit poate fi confundat cu un
omofon, precizarea se face prin descrierea sumară a ideogramelor care intră în comnponența lui). Nu în
ultimul rînd, un vorbitor de limba japoneză (fie el și străin) care nu știe să scrie și să citească se poate
considera, pe bună dreptate, un analfabet.

Pentru cei care se gîndesc să înceapă acest lung proces, una din abordările cele mai favorabile este
aceea prin care mai întîi se studiază limba engleză și numai după o bună stăpînire a acesteia să se treacă
la studiul limbii japoneze. Motivele sînt cel puțin trei:

Cele mai multe și mai de calitate resurse pentru studiul limbii japoneze sînt cele scrise în limba engleză.
Acestea includ: cursuri, dicționare, dicționare de kanji, manuale de gramatică, cărți de exerciții, o parte
din ele disponibile pe internet. La aceste resurse au participat în mod direct autori japonezi, care cel mai
adesea consideră limba engleză ca fiind limba cea mai potrivită în care merită să-și publice lucrările.

Avînd experiența unei limbi străine, chiar și o limbă dificilă ca japoneza devine ceva mai ușoară. Mulți
dintre cei care au trecut direct la studiul limbii japoneze, fie ei și vorbitori nativi de engleză (deci avînd
acces la nenumărate resurse), au avut rezultate nesatisfăcătoare, nereușind să se acomodeze cu o
structură a frazei și cu un mod de scriere atît de diferite.

Învățarea limbii japoneze presupune, chiar dacă nu de la început, contactul direct cu limba așa cum este
ea vorbită de japonezi. Fie că aceasta se petrece în Japonia (cel mai recomandabil) fie că nu,
cunoașterea limbii engleze se poate dovedi foarte utilă în stabilirea unui asemenea contact. În Japonia,
ca și în multe alte țări, necunoașterea limbii engleze poate fi privită ca o dovadă de incultură.

Cercetări și reforme lingvistice[modificare | modificare sursă]

Activitatea de cercetare oficială a diferitelor aspecte ale limbii japoneze are loc sub egida "Institutului
național de cercetare a limbii japoneze" (Kokuritsu Kokugo Kenkyūjo), fondat în 1948, care este un
departament subordonat Ministerului educației, culturii, sportului, științei și tehnologiei, iar reformele
lingvistice sînt inițiate de către "Consiliul național al limbii japoneze" (Kokugo Shingikai), fondat în 1934.

Cuvinte nou-create, împrumuturi din alte limbi etc. sînt incluse anual în dicționarul "Cunoștințe de bază
referitoare la uzul curent" (Gendai Yōgo no Kiso Chishiki) sau în anuare precum Imidas (ediția 2007 fiind
ultima publicată în formă tipărită, actualmente existînd doar ca sit pe internet).

Ideogramă

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Ideogramele (din grecește ιδεα idea "idee" + γραφω grapho "a scrie") sunt definite ca fiind simboluri
grafice care reprezintă cuvinte sau morfeme. În timp ce limbile alfabetice preferă reprezentarea grafică
a fonemelor printr-o colecție de simboluri mai mult sau mai puțin fonetice, limbile ideografice au ales ca
reprezentare a cuvintelor aceste ideograme, care au capacitatea de a transmite în primul rînd idei,
sensuri. Această calitate permite acelorași ideograme să fie folosite în limbi diferite, cu pronunții
diferite.

În antichitate, diferite variante de scrieri ideografice erau practicate de sumerieni, babilonieni, asirieni,
hitiți și egipteni care alcătuiau civilizațiile mesopotamiene și nord-africane, și în Extremul Orient de către
chinezi.

Atît hieroglifele egiptene cît și scrierea cuneiformă sumeriană au derivat din vechi ideograme folosite ca
simboluri fonetice, așa cum astăzi cifra 4 este uneori folosită în engleză pentru scrierea prescurtată a
cuvîntului for (pentru) din cauza similitudinii fonetice cu numeralul four. Cheia pentru descifrarea scrierii
hieroglifice a constat în înțelegerea faptului că hieroglifele sînt o formă de scriere fonetică (v. Piatra din
Rosetta).

Ideogramele de origine chineză sînt astăzi folosite în: limba chineză, unde au rămas unicul mod de
scriere, limba japoneză, unde sînt însoțite și de caractere fonetice (hiragana și katakana), și limba
coreeană din Coreea de Sud, unde deși marea parte a scrierilor folosesc alfabetul fonetic hangul,
caracterele chinezești rămîn necesare de exemplu pentru distingerea omofonelor, scrierea numelor de
persoane și locuri și în literatura academică.

În Coreea de Nord scrierea fonetică hangul a înlocuit complet scrierea ideografică.

În limba vietnameză s-au folosit ideogramele începînd în secolul al XIII-lea, dar pe parcursul secolului al
XX-lea s-a renunțat treptat la scrierea ideografică acum folosindu-se exclusiv o scriere fonetică bazată pe
alfabetul latin la care s-au adăugat elemente de diferențiere a numeroaselor vocale și de marcare a
tonurilor.

Caracterele chinezești

Deși convențional caracterele chinezești (漢字 hànzì în chineza mandarină) sînt numite ideograme, în
lingvistica tradițională chineză ele se împart în cel puțin cinci categorii, din care numai una sau două ar
putea fi traduse prin termenul "ideogramă". Aceste categorii sînt: pictograme, ideograme, caractere
indicative, compuși formă-sunet și caractere împrumutate.
Pictogramele sunt derivate din desene stilizate ale obiectelor pe care le denotă. De exemplu 山 (munte),
川 (rîu), 月 (lună), 人 (om).

Ideogramele propriu-zise se compun din pictograme alese astfel încît să alcătuiască o anumită "poveste"
pentru a reprezenta idei mai complexe. De exemplu, soarele 日 și luna 月 combinate într-un singur
caracter 明 capătă sensul de strălucitor. Similar, caracterul pentru țară 國 este compus din pictograma
regiune 域 împrejmuită de o "cutie." Aceste ideograme sînt însă relativ puține la număr.

Caracterele indicative nu sînt desene ale unor obiecte, dar "indică" felul în care acestea se folosesc. De
exemplu 下 (jos) se compune dintr-un T cu o mică linie sub bara orizontală; similar 上 înseamnă sus.

Compușii formă-sunet formează categoria cea mai numeroasă a caracterelor chinezești (circa 90%).
Aceste caractere conțin informație și despre pronunție și despre înțeles; ele se pot analiza ca fiind
compuse dintr-o unitate de clasificare semantică, reprezentată de pictograma pentru pește, cal, apă,
etc., combinată cu o unitate fonetică, pronunțată la fel într-o limba dată. De exemplu caracterul 妈
(mamă) are în partea stîngă elementul de clasificare 女 (feminin), iar în dreapta pictograma unui cal,
care se întîmplă să aiba pronunția aproximativă "ma", mamă.

Caracterele împrumutate sînt omofone a căror încărcătură semantică este mică sau chiar nulă; ele sînt
folosite în lipsa altora mai "inventive."

Ideogramele japoneze și cele coreene

Ideogramele japoneze, numite în limba japoneză kanji, și ideogramele coreene, numite în coreeană
hanja, sînt în cea mai mare parte caractere chinezești, care în procesul de preluare au suferit uneori
schimbări ale formei (mai ales în limba japoneză) și devieri semantice. Pe principiul caracterelor
chinezești, japoneza și coreeana au creat la rîndul lor ideograme proprii, care la anumite momente din
istorie au devenit necesare și care nu aveau un corespondent în limba chineză. Aceste "invenții" locale
se numesc în japoneză 国字 kokuji (textual, caractere naționale), iar în coreană 國字 (국자) gugja.

Amîndouă limbile au folosit la început ideogramele chinezești doar pentru a reprezenta cuvinte
chinezești și native cu același înțeles, dar pe parcurs au început să le folosească și fonetic. Acest proces a
avut ca efect dezvoltarea unor moduri de scriere fonetice, hiragana și katakana (numite împreună kana)
în japoneză și hangul în coreeană. În timp ce kana au fost obținute prin simplificarea extremă a unur
caractere chinezești folosite fonetic, hangul este un mod de scriere inventat pe baze științifice în 1443,
astfel încît fiecare caracter (reprezentînd o silabă) se compune numai din elemente fonemice.

Liniile din care se compun ideogramele trebuie trasate într-o anumită ordine. Această ordine, învățată
printr-o practică îndelungată, determină aspectul corect al ideogramei, în special la scrierea rapidă, cînd
înlănțuirea mișcărilor mîinii este importantă.

OBIECTUL LINGVISTICII
Concepte fundamentale: limbaj, limbă, act lingvistic. Conceptul de „izoglosă". Lingvistică şi filologie.
Lingvistică generală, lingvistică teoretică, teoria limbajului.

1. Prima sarcină a oricărei ştiinţe este aceea de a se defini pe sine însăşi, adică de a-şi
defini obiectul, domeniul şi limitele sale. Lingvistica, numită şi ştiinţă a limbajului, glotologie
sau glosologie (fr. linguistique sau science du langage, ital. linguistica sau glottologia, germ.
Sprachwissenschaft, engl. lin-guistics) şi, mai puţin propriu, filologie, filologie comparată,
gramatică comparată, este ştiinţa care studiază din toate punctele de vedere posibile limbajul
uman articulat, în general şi în formele sale specifice de realizare, adică în actele lingvistice şi în
sistemele de izoglose care, tradiţional sau convenţional, se numesc limbi.

2.1. In definiţia pe care am dat-o există mai multe aspecte care trebuie să fie explicate, ceea ce
vom şi face în continuare. Să remarcăm, deocamdată, că din această definiţie rezultă, în primul
rînd, că lingvistica lingviştilor, adică lingvistica în calitate de ştiinţă, nu trebuie confundată cu
cunoaşterea practică a limbilor. Lingvistul studiază, fără îndoială, limbile, dar nu pentru a le
învăţa; el le abordează ştiinţific: ca fenomene, nu ca instrumente. Astfel, pentru a semnala un caz
limită, este posibil ca o persoană să ştie o singură limbă (aceea în care se exprimă de obicei:
„instrumentul" său), şi să fie totuşi lingvist, în timp ce alţii pot să ştie foarte multe limbi şi să nu
fie nimic mai mult decîtpoligloţi. Lingvistul nu este obligat absolut deloc să ştie vorbi limba pe
care o studiază din punct de vedere ştiinţific, deşi adesea o învaţă pentru a-şi facilita cercetarea.
Aşa, de exemplu, un lingvist care nu cunoaşte limba guarani ar putea, fără îndoială, să scrie o
gramatică ştiinţifică a limbii guarani, pe cînd nici una dintre persoanele care vorbesc guarani nu
va fi capabilă să facă acest lucru dacă nu este lingvist. Aceste distincţii pot să pară banale, însă
nu sînt, dacă ne gîndim la confuziile care se fac, de obicei, cu privire la termenii lingvist şi
lingvistică: lingviştii sînt întrebaţi deseori cîte limbi ştiu, în timp ce unica întrebare justificată ar
fi de studierea căror limbi se ocupă, mai ales pentru că limbile lingviştilor nu sînt, după cum vom
vedea, limbile poligloţilor. Rămîne deci stabilit că lingvistica nu coincide cu cunoaşterea
limbilor şi că lingvistul nu este un simplu cunoscător de limbi.

2.2.1, Altă confuzie la care se pretează termenul lingvistică - şi care nu mai este nici banală nici
nejustificată - este confuzia cu filologia. In acest caz confuzia corespunde unui alt nivel şi se
justifică atît prin afinităţile dintre aceste două ştiinţe, cît şi prin faptul că uneori termenul
filologie se foloseşte efectiv pentru a desemna ştiinţe lingvistice, deşi în prezent există tendinţa
de a-i elimina această accepţie. Vreme îndelungată o ramură a lingvisticii, gramatica comparată,
s-a numit/z/o/ogz'e comparată. îndeosebi în Anglia acest termen (comparativephilology) se mai
utilizează încă pentru a indica gramatica comparată şi, uneori, chiar pentru a desemna lingvistica
în totalitatea ei, în locul termenului mai adecvat linguistics. In Italia, lingvisticii i se spune mai
degrabă glottologia (din gr. glotta, „limbă"), deoarece aşa se numeşte disciplina lingvisticii
generale în învăţămîntul universitar, şi mai rar linguistica; însă lingvis-ticile speciale se numesc
adeseori filologia, pentru că acest nume continuă să-1 poarte în universităţi materiile cores-
punzătoare. Astfel, se numesc filologia romanza şi filologia germanica disciplinele de lingvistică
romanică, respective germanică, precum şi cele de literaturi romanice şi germanice (mai ales cu
privire k perioada veche).

2.2.2. In sens strict, prin filologie se înţelege astăzi, de obicei, critica textelor şi - într-un sens
mai amplu - ştiinţa tuturor informaţiilor care se deduc din texte, în special din textele vechi,
informaţii referitoare la viaţa, cultura, relaţiile sociale şi familiale, economice, politice şi
religioase etc, ale mediului în care textele înseşi au fost scrise sau ale celui la care acestea se
referă. Cu alte cuvinte, în timp ce lingvistul consideră în general textele numai ca fapte
lingvistice, ca fenomene de limbaj, pe filolog textele îl interesează ca documente de cultură şi
istorie. In acest sens, filologia este o ştiinţă auxiliară a istoriei şi a istoriei literare, iar uneori
coincide cu aceasta din urmă, mai ales dacă am avea în vedere o istorie literară care ar ignora
criteriul estetic sau care s-ar ocupa de texte lipsite de valoare literară. Dar filologia este şi o
ştiinţă auxiliară a lingvisticii, deoarece îi furnizează acesteia toate acele informaţii care nu pot fi
deduse exclusiv din aspectul lingvistic al textelor, dar care, în schimb, sînt indispensabile pentru
interpretarea exactă a acestui aspect. De exemplu, dacă se descoperă un text inedit, filologul îi va
determina data, se va pronunţa asupra autenticităţii lui, îi va analiza eventualele variante etc. şi,
dacă este cazul, va deduce din el informaţii despre istoria grupului uman în care a fost produs
textul sau la care acelaşi text se referă, în timp ce lingvistul, luînd în considerare aspectul pur
lingvistic şi nu pe cel informativ sau documentar al textului şi ţinînd seama de datele pe care i le-
a furnizat filologul, va aborda textul în cadrul istoriei limbii în care acesta este scris şi, even-tual,
în cadrul general al limbajului sau, cel puţin, în cadrul „familiei lingvistice" căreia îi aparţine
limba textului.

2.2.3. Distincţia poate părea, în acest caz, foarte subtilă, şi, pe de altă parte, trebuie să observăm
că ea nu este întotdeauna efectivă, deoarece filologul va trebui să recurgă adesea la faptele
lingvistice pentru a-şi putea îndeplini sarcina (de exemplu, pentru a stabili data sau autenticitatea
unui text), iar lingvistul, la rîndul său, va putea deduce, din faptele lingvistice, date şi informaţii
asupra istoriei sociale şi culturale pe care textul nu le furnizează explicit. Adică, în mod obişnuit,
lingvistica este, la rîndul său, ştiinţă auxiliară a filologiei şi, aşa cum filologul trebuie să fie
întrucîtva lingvist, este necesar ca şi lingvistul să fie puţin filolog; în cadrul limitelor lor,
lingvistica şi filologia se confundă adesea. Dar confuzia nu este gravă, dat fiind că ea nu subzistă
dincolo de această zonă intermediară apropiată de limita dintre ele. într-adevăr, dacă filologul
este preocupat, de obicei, de o singură limbă, lingvistul are în vedere criteriul comparativ; dacă
filologul acordă atenţie aspectului documentar al textelor, lingvistul se interesează de latura
lingvistică a acestora; în timp ce filologul se ocupă, în mod obişnuit, de texte cu o anumită
vechime, pe lingvist îl poate interesa orice text şi, mai ales, nu numai textele scrise, ci şi limba
vorbită; dacă pe filolog îl preocupă numai textele care aduc o oarecare informaţie, pe lingvist îl
poate interesa un text oarecare prin el însuşi, chiar dacă, eventual, ar fi lipsit de orice valoare
informativă. In afară de aceasta, filologul nu se ocupă de ştiinţele lingvistice parti¬culare
(fonetică, gramatică, semantică etc), iar lingvistul nu abordează în mod special filologia ca
istorie politică, socială, culturală etc, ori îl interesează numai în măsura în care aceste informaţii
îi pot elucida faptele lingvistice. In concluzie, filologia, chiar bazîndu-se pe texte care pot să
prezinte şi interes lingvistic, se ocupă, în general, de fapte de istorie, mai ales veche, în special
socială şi culturală (literară), în timp ce lingvistica stadiazâfapte de limbă sau, mai curînd, de
limbaj.

2.2.4. Trebuie să observăm, totuşi, că distincţia pe care am stabilit-o se face de obicei, dar
nu î n t o t-deauna:nuo admite lingvistica idealistă (de exemplu Vossler), care identifică limbajul
cu poezia şi, prin urmare, lingvistica cu filologia.

3.1. Am spus că lingvistica este ştiinţa limba-j u Iu i. Pentru a continua, trebuie, fireşte, să
dăm o definiţie, deocamdată provizorie, termenului limbaj. Se numeşte „limbaj" orice sistem de
semne simbolice folosite pentru intercomunicarea socială, adică orice sistem de semne care
serveşte pentru a exprima şi comunica idei şi sentimente sau conţinuturi ale conştiinţei. Se poate
concepe, prin urmare, o lingvistică foarte vastă, ca ştiinţă a oricărui limbaj posibil. Dar nu
aceasta este lingvistica propriu-zisă: ea ar fi mai curînd ştiinţa numită de Fer-dinand de Saussure
semiologie, adică ştiinţa generală a semnelor sau a tuturor limbajelor simbolice, din care
lingvistica ar constitui numai o parte. într-adevăr, lingvistica, în sens strict, se ocupă numai de
studierea acelui limbaj în care „semnele" sînt cuvinte alcătuite din sunete, adică aparţin
limbajului articulat.
 3.2.1. In limbajul articulat distingem două realităţi de bază: actul lingvistic şi limba sau
sistemul căruia actul lingvistic îi corespunde. într-adevăr, limbajul articulat este considerat ca
sistem unic de semne numai la modul ideal, întrucît în realitate există enorm de multe sisteme de
semne (limbi), corespunzătoare diferitelor ţări şi comunităţi sociale sau altor grupuri de vorbitori.
Reali-tatea concretă a limbajului este actul lingvistic, adică actul de a întrebuinţa pentru
comunicare unul sau mai multe semne ale limbajului articulat: un cuvînt, o frază efectiv spuse
sînt acte lingvistice. Actele lingvistice, după cum vom vedea, nu sînt niciodată cu totul identice,
ci variază de la individ la individ, diferenţiindu-se chiar şi la acelaşi individ, în funcţie de
circumstanţe, atît în ceea ce priveşte forma lor materială, cît şi în ceea ce priveşte semnificaţia
sau, mai bine zis, «conţinutul» lor. Cu toate acestea, pentru a fi posibilă comunicarea, care
reprezintă finalitatea limbajului, este necesar ca semnele sau simbolurile unei anumite comunităţi
lingvistice să aibă mai mult sau mai puţin aceeaşi formă şi mai mult sau mai puţin acelaşi
semnificat. De aceea, cu o anumită aproximare şi cu un notabil grad de abstractizare, se poate
vorbi despre „identitatea" semnelor pe care le întîlnim în actele lingvistice ale unei comunităţi,
acte considerate în spaţiu (sub aspect geografic) sau în timp (sub aspect istoric) sau, de
asemenea, în stratificarea lor socială şi culturală. Tocmai această abstractizare, care nu este
excesivă - dat fiind că actele lingvistice, chiar dacă nu sînt identice, sînt cel puţin foarte
asemănătoare în cadrul aceleiaşi comunităţi şi într-un moment dat - este cea care ne permite să
definim limba ca „ansamblul actelor lingvistice comune (izoglose) ale unei comunităţi de
indivizi vorbitori", adică ansamblul actelor lingvistice, suficient de asemănătoare pentru a fi
considerate identice, care se atestă în expresiile unui anumit număr de indivizi. Termenul
izoglosă, introdus în ştiinţa limbajului de geografia lingvistică, desemnează în primul rînd linia
ideală care delimitează actele lingvistice comune unui anumit teritoriu, însă acelaşi concept poate
fi considerat în mod abstract, adică şi în timp, ca linie ideală care să cuprindă actele lingvistice
comune dintr-o anumită epocă ori din două sau mai multe epoci şi, de asemenea, în afara unui
spaţiu determinat geografic, ori ca linie ideală care să înglobeze aspectele comune ale actelor
lingvistice individuale. Limba este, aşadar, un sistem de izoglose con¬statat într-o comunitate de
vorbitori; un sistem ce poate fi mai amplu sau mai limitat, după numărul de indivizi din care se
compune comunitatea şi conform spaţiului şi timpului mai mare sau mai mic luate în
considerare. Un astfel de sistem nu există doar în mod concret, ca sistem de acte lingvistice
comune efectiv înregistrate, ci şi în mod virtual, în conştiinţa vorbitorilor care aparţin unei
comunităţi, ca memorie a unor acte lingvistice precedente şi ca posibilitate de a produce,
conform modelului acestora, noi acte lingvistice mai mult sau mai puţin „identice" ori inteligibile
în interiorul aceleiaşi comunităţi.

3.2.2. Ştiinţa care studiază Limbajul în esenţa sa precum şi în aspectele sale generale, fără a se
referi la o limbă anumită, se numeşte lingvistică generală, deseori identificată cu ceea ce cu mai
multă precizie s-ar numi filosofia limbajului. Avem de-a face totuşi cu o identificare pe care e
mai bine să o evităm, întrucît aceste două discipline adoptă puncte de vedere diferite. Filosofia
limbajului nu studiază limbajul în sine şi pentru sine, ci în raport cu alte activităţi umane - în
primul rînd în relaţie cu gîndirea (motiv pentru care se ocupă în mod mai special de semantică
sau ştiinţa despre semnificaţie) - încercînd să stabilească esenţa şi locul limbajului între
fenomenele care exprimă esenţa omului. Problema fundamentală a filo-sofiei limbajului este să
răspundă la întrebarea „ce este limbajul?", pe cînd lingvistica cercetează nu atît ceea ce este
limbajul în esenţa sa, cît mai curînd modul cum se manifestă limbajul în formele sale istorice,
care sînt limbile. Pentru amîndouă aceste ştiinţe (lingvistica generală şi filosofia limbajului)
limbile şi actele lingvistice constituie doar material de exemplificare, însă din puncte de vedere
diferite. Filosofia limbajului se bazează pe o anumită concepţie filosofică ŞL numai în relaţie cu
această concepţie se referă la fenomenele lingvistice concrete; prin urmare, nu are nici o
finalitate descriptivă sau de sistematizare a faptelor lingvistice constatate empiric. Lingvistica
generală, în schimb, se orientează în directive contrară, adică porneşte de la fenomene lingvistice
concrete şi, după ce le-a sistematizat, încearcă să stabilească caracteristicile lor generale,
bazîndu-se în special pe cercetarea deja realizată de lingvisticile particulare, adică de lingvisticile
care studiază, în fiecare caz, o limbă determinată sau un anumit grup de limbi.

3.2.3. Mulţi lingvişti preferă să numească lingvistica generală lingvistică teoretică sau teorie a
limbajului, pentru a scoate în evidenţă caracterul preponderent teoretic şi metodologic al acestei
ştiinţe, şi o opun lingvisticii empirice, adică studiului particular al anumitor limbi; alţii rezervă
numele de „lingvistică generală" unei ştiinţe mai ample, care cuprinde „lingvistica teoretică" şi,
în acelaşi timp, întreg ansamblul de ştiinţe lingvistice „generale", care studiază diferite aspecte
ale limbajului (fonetica, semantica, gramatica generală, stilistica etc.) fără referire la o limbă
anumită.