SFECLA DE ZAHĂR

Industria zahărului din ţara noastră foloseşte ca materie primă pentru obţinerea
zahărului, sfecla de zahăr.
Calitatea tehnologică a sfeclei de zahăr este principalul factor care determină
eficienţa procesului de industrializare a acestei materii prime. Asupra acestui factor
acţionează o serie de elemente dintre care o importanţă deosebită o are perioada de vegetaţie,
deoarece atunci se formează compoziţia chimică, structura anatomo-morfologică,

caracteristicile fizice.

Depozitarea sfeclei de zahăr

După recoltarea sfeclei de zahăr procesele biologice care au avut loc în timpul
perioadei de vegetaţie a plantei îşi reduc intensitatea, se frânează sau se întrerup, mai
importante fiind: pătrunderea apei, substanţelor minerale şi a substanţelor nutritive din sol,
biosinteza zaharozei, biosinteza aminoacizilor şi a proteinelor etc.
Valoarea de industrializare a sfeclei se modifică după recoltare până la prelucrare,
respectiv scade cu creşterea duratei de depozitare, principalele modificări fiind:
 scăderea conţinutului de zahăr din sfeclă;
  creşterea conţinutului de cenuşă conductometrică;
 creşterea conţinutului de substanţe reducătoare;
 creşterea conţinutului de azot aminic;
 scăderea purităţii sucului celular;
 scăderea coeficientului de difuziune a zaharozei din celulele sfeclei de zahăr;
 creşterea modulului de elasticitate;
 creşterea rezistenţei la tăiere a corpului sfeclei.

Sfecla de zahăr după recoltare pierde o parte din apa conţinută în ţesuturi. Fiecare
procent de apă pierdut atrage după sine pierderea unei cantităţi de zahăr, estimată la 0,5-1,0kg
zahăr pe tona de sfeclă şi zi.
La bazele de recepţie se face mai întâi cântărirea sfeclei pe cântare- basculă pentru
a stabili cantitatea predată de cultivatori. Odată cu recepţia cantitativă se face şi o recepţie
calitativă, determinându-se conţinutul de impurităţi. Se controlează, de asemenea, şi modul
în care s-a făcut decoletarea; în cazul în care aceasta nu este corespunzătoare sfecla se
decoletează din nou.
După recepţionare, sfecla este dirijată, în funcţie de calitate, pentru depozitare în
stive fie pentru expedierea în fabrică, fie pentru însilozare (de scurtă durată sau de lungă
durată). Metoda uzuală de conservare este aceea de a depozita sfecla în grămezi de
dimensiuni mari, numite silozuri. La alegerea sfeclei destinate păstrării stau următoarele
criterii:
 sfecla trebuie să provină dintr-o cultură îngrijită şi cu vegetaţia normală, să fie
semănată în perioada optimă şi să nu fi suferit de pe urma bolilor şi dăunătorilor;
 sfecla să fie proaspăt recoltată, turgescentă, cu greutate peste 300g, cu impurităţi
puţine, să nu fie ruptă, rănită sau ramificată;
 cantitatea de zahăr invertit să fie mică, respectiv sub 0,18-0,20%.
În vederea asigurării unei bune conservări pe timp îndelungat, un rol important îl au
capacitatea şi tipul de siloz utilizat, precum şi dirijarea condiţiilor de depozitare (umiditate,
temperatură, regimul de ventilaţie).
Silozurile pot fi aerisite natural sau artificial. În cazul silozurilor aerisite natural se
ţine cont de direcţia vânturilor dominante pentru a asigura o ventilaţie eficientă. De
asemenea, terenurile pe care se depozitează sfecla de zahăr trebuie betonate şi stropite cu
lapte de var.
 Sfecla depozitată se stropeşte în întreaga masă cu lapte de var.
Temperatura din silozuri se măsoară zilnic, aceasta trebuind să fie 2-4°C (dacă este
mai mare se face aerisirea silozurilor). Pierderile cele mai mari se înregistrează în lunile
octombrie şi noiembrie, când temperatura aerului este destul de ridicată.
Din această cauză, ventilaţia silozului începe să se execute din prima noapte a
depozitării sfeclei pentru a se menţine temperatura de 2-4°C.
Dacă se constată apariţia de focare de fermentaţie datorită microorganismelor,
acestea trebuie eliminate iar dacă se observă extinderea lor se desface silozul şi sfecla se
trimite în fabricaţie.