Sunteți pe pagina 1din 3

Analiza distribuțională

Leonard Bloomfiel (1887-1949) a fot unul dintre cercetătorii care au marcat lingvitica primii
jumătăți a ecolului al XX-lea. Cartea sa, Language (New York 1933) a reprezentat elementul
de introducere în lingvistică pentru secolele următoare.

Zalling Harris(1909-1992) a expus cu claritate principiile analizei distribuționale în lucrările


Methods in Structural Lingvistics (1951) și Distributional Structure (1954).

Charles Francis Hockett (1916-2000) a dezvoltat idei influente în lingvistica structuralistă


americană. El reprezintă faza structuralismului post-blomfieldian, denumit distribuționalism
sau structurlism taxonomic.

Analiza ditribuțională s-a dezoltat în cadrul descriptivismului american și este numită, de


asemenea, și distribuționalism. Această metodă a fost elaborată de Leonard Bloomfield în cel
de-al IV-lea deceniu al secolului al XX-lea când publică lucrarea Language și Lingvistic
aspect of science (Chicago. 1939). Împreună cu studenții săi, în special Bernard Block,
Zelling Harris și Charle Hocket, Blomfield va pune bazele unei școli care va fi cunoscută ca
lingvistica structuralistă americană, ce a dominat mediul până la asceniunea gramaticii
generative în anii ’60.

„Distribuția reprezintă proprietatea elementelor de a apărea sau nu în diferite contexte, în


diferite vecinătăți, iar relevanța faptului lingvistic, în cadrul analizei distribuționale, constă în
1
ocurența sau nonocurența lui într-un anumit punct al lanțului vorbit.” Astfel, distribuția se
bazează pe context, utilizat în cercetarea lingvistică din cele mai vechi timpuri. Altădată,
contextul, era utilizat în studierea unui număr limitat de probleme; în lingvistica modernă,
acesta este parte integrată a cercetării. Includerea în lingvistică a conceptului de distribuție se
datorează dispoziției de a utiliza, ca principiu de bază, contextul în studierea limbii.

Noțiunea de distribuție a apărut prima dată în fonologie, apoi a fost extinsă și în alte ramuri
ale lingvisticii. „Termenul distribuție, ca termen tehnic, a fost utilizat prima dată, pe cît s-ar
părea, de Morris Swadesh în 1939, în articolul The Phonemic Principale”2 Luând în
considerare organizarea sintagmatică a elementelor în comunicare, termenul „distribuție” are
sensuri mai mult sau mai puțin diferite. Acesta este folosit pentru a desemna raportul dintre un
anumit element și diferite contexte, pentru a denumi totalitatea posibilităților de ocurență ale
unui elemnt sau pentru a numi totalitatea situațiilor în care poate apărea un element.

1
Guțu-Romalo, Valeria, Distribuția în Elemente de lingvistică structurală, Editura Academiei, București, 1997,
p. 38.
2
Ibidem, p. 39.
În Methods in Structural Linguistics, Zelling Harris definește astfel: „Distribuția unui element
reprezintă totalitatea vecinătăților în care apare, adică suma tuturor pozițiilor (sau a
ocurențelor) diferite ale unui element în raport cu ocurența altor elemente.” 3 Acesta derivă din
viziunea asupra limbii drept un compus de enunțuri în mod efectiv emise de vorbitori într-o
epocă dată și totodată de încadrarea cercetării lingvistice într-un climat ideatic (filosofico-
cultural).

Compararea distribuției diferitelor elemente și cercetarea acestora sub aspectul ocurenței lor
au evidențiat câteva raporturi care se pot stabili între diversele elemente. Astfel, s-au
determinat mai multe tipuri de distribuție. Cea mai des întâlnită în studiile lingvistice este
distribuția complementară. Aceasta presupune raportul de incompabilitate de apariție a două
elemente A și B în aceleași contexte, adică în vecinătățile în care apare A, nu poate apărea B
și invers. Datorită faptului că aceste două elemente nu apar în același context, ele nu se opun
unul altuia, deci nu sunt comutabile. Acest tip de distribuție se folosește cu precădere în etapa
de reducere a variantelor la invariante. Se consideră că două segemnte fonice care se află în
distribuție complementară, reprezintă același element invariant, același fonem sau același
morfem. De exemplu, secvențele mas- și mes- se află în raport de distribuție complementară,
deoarece mas- apare în contextul –ă (ex. masă), din care este exclux mes-, iar acesta din urmă
presupune vecinătățile –e sau –cioară (ex. mescioară, mese), care nu admit mas-.

Un alt tip de distribuție este cea defectivă, care presupune prezența a două elemente A și B,
care pot fi substituite unul altuia, care prezintă unele contexte comune, dar și contexte
specifice care nu admit decât unul dintre cele două elemnte. De pildă, distribuția vocalelor i și
î prezintă o serie de contexte comune, deci aceste vocale sunt substituibile, schimbând sensul
secvenței lină-lînă.

Două elemente pot să nu fie comutabile chiar dacă au un context comun. Charles Hockett
numește , în 1947, termenul de distribuție noncontrastivă: „Două elemnte de același tip (adică
amîndouă alofone sau morfi etc.) sînt în distribuție noncontrastivă dacă (1) sînt în distribuție
complementară sau (2) sînt în raport de complementaritate parțială (engl. Partial
complementation), iar în vecinătățile în care apar amîndouă, atît în raport de variație liberă.” 4
Prin variție liberă înțelegem că înlocuirea unui element cu altul nu determină o modificare
semantică. Un exemplu de distribuție noncontrastivă de forma (2) oferă repartiția în limba
română a desinențelor de plural a substantivelor feminine. Astfel, alături de teme care nu
admit decât –e ca desinență de plural: mes-e, fet-e și altele care formează pluralul numai cu –i:
3
Ibidem, p. 39.

4
Ibidem, p. 41
nopț-i, veșt-i, există teme care admit ambele desinențe: coperț-i și copert-e, fiind în raport de
variație liberă.

Din distribuția noncontrastivă este derivată cea constrastivă. Ea presupune existența a cel
puțin unui context comun pentru cele două elemente, care nu trebuie să se afle în raport de
variație liberă. De aici rezultă că cele două elemente se află în opoziție, deci sunt în raport de
comutare. Existența unui context comun evidențiază că aceste două elemente se opun. De
pildă, p și b sunt unități fonologice distincte în limba română, în pofida unor vecinătăți
comune: pară-bară, după-dubă, pază-bază.

Distribuția și contextul au permis dezvoltarea unui procedeu de studiere a limbii, anume


analiza distribuțională. Ca metodă de cercetare, nu este specifică studiului limbii, ci este
folosită și în alte discipline științifice. În lingvistică, acest tip de analiză vizează raporturile de
succesiune ale elementelor în comunicare, reprezentând formalizarea în studiul limbii.

Pornind de la un text, care are un număr mai mic sau mai mare de comunicări, de secvențe
fonice mai largi sau mai restrânse, se face descrierea textului sub aspectul relațiilor
distributive, fapt ce necesită parcurgerea unor etape: segmentarea textului, degajarea unităților
independente, reducerea variantelor la invariante, stabilirea claselor de elemente și a
posibilității lor de combinare.5

În procedeul analizei distribuționale intervine și comparația diverselor secvențe fonice, care


duce la descoperirea unor elemente repetitive, fapt ce permite o primă segmentare, cu caracter
provizoriu. Distribuția intervine în definitivarea segmentării și are un rol pricipal în această
etapă, dar folosirea ei este posibilă doar după ce s-a efectuat prima fază a segmentării, în care
distribuția nu joacă niciun rol. Comparația este, de altfel, implicată și în „faza de definitivare a
segmentării în care intervine, ca și în stabilirea claselor de substituție, distribuția.” 6 Deci,
analiza distribuțională reprezintă o combinare de operații care, în ciuda faptului ca are la baza
distribuția, nu se reduce doar la aceasta, ci include operația de comparație și procedeul
substituției.

Bibliogtafie
Guțu-Romalo, Valeria, „Distribuția” în Elemente de lingvitică structurală, Editura Științiică,
București, 1967

5
Ibidem, p. 46
6
Ibidem, p. 48