Petcu Marioara Psihologie Juridica

Psihologie juridica
Prof.univ. dr. PETCU MARIOARA
CUPRINS
INTRODUCERE ......................................................................................................................................
Unitatea de învăţare 1
DIMENSIUNEA SOCIALA A DOMENIULUI JURIDIC
1. CONFORMAREA LA NORMELE SOCIALE – FORMA DE INTEGRARE
SOCIALA
1.1. Introducere ...........................................................................................................................................

1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare ..................................................................................
1.3. Conţinutul unităţii de învăţare .............................................................................................................
1.3.1. Noţiunea de normă socială
1.3.1.1 Clasificarea normelor sociale
1.3.2. Noţiunea de conformitate
1.3.2.1. Tipuri de conformism
1.4. Îndrumător pentru autoverificare .........................................................................................................
2. DEVIANTA SOCIALA – ABATERE DE LA NORMELE SOCIALE
Partea I
2.1. Introducere ..........................................................................................................................................

2.3.1. Caracteristicile fenomenului de devianţă socială
2.3.2. Categorii de devianta sociala
2.4. Îndrumător pentru autoverificare ........................................................................................................
Partea a II a
3.1. Introducere ...........................................................................................................................................

3.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat ............................................................
3.3.1. . Relaţia problemă socială- devianţă
3.3.2. Abordări teoretice ale devianţei
3.3.3. Reactii faţă de devianţă
4.DELINCVENŢA-FORMĂ DE DEVIANŢĂ PSIHOSOCIALĂ
- Dimensiunea fenomenului de delincvenţă-
4.1. Introducere ...........................................................................................................................................

4.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat ...........................................................
1
4.3.1. Abordarea juridică a fenomenului de delincvenţă
4.3.2. Abordarea sociologică a fenomenului de delincvenţă
4.3.3. Abordarea psihologică a fenomenului de delincvenţă
- Etiologia comportamentului delincvent-
5.1. Introducere ...........................................................................................................................................
5.3. Conţinutul unităţii de învăţare ............................................................................................................
5.3.1 Principalele direcţii clasice
5.3.1.1. Direcţia clasică propriu-zisă
5.3.1.2. Dimensiunea statistică-cartografică
5.3.1.3. Concepţia antropologică
5.3.1.4. Modelul psihiatric şi psihanalitic
-Teorii societale privind geneza delincvenţei-
6.1. Introducere ...........................................................................................................................................

6.3.1 Teorii ce relaţionează delincvenţa cu etiologii macrosociale
6.3.2. Teorii ce relaţionează delincvenţa cu cauze psihosociale( culturale)
6.3.3. Teorii ale reacţiilor sociale raportate la delincvenţă
7. SOCIALIZAREA MORALĂ ŞI INTEGRAREA SOCIALĂ-DEZIDERATE
MAJORE ALE EDUCAŢIEI JUVENILE
7.1 Introducere ............................................................................................................................................

7.2 Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat .............................................................
7.3 Conţinutul unităţii de învăţare ..............................................................................................................
7.3.1 Caracteristicile socializării
7.3.2. Factorii de socializare morală în perioada juvenilă
7.3.3 Integrarea socială în educaţia juvenilă
8. DELINCVENŢA JUVENILĂ FORMĂ A COMPORTAMENTULUI DEVIANT
Partea a I a
8.1. Introducere ...........................................................................................................................................

8.3.1 Disfuncţiile conştiinţei morale
2
8.3.1.1 Semnificaţia moralităţii juvenile în actele antisociale ale
tinerilor
. DELINCVENŢA JUVENILĂ FORMĂ A COMPORTAMENTULUI DEVIANT
Partea a II a
9.1. Introducere ...........................................................................................................................................
9.3.1. Etiologia psihosocială a delincvenţei juvenile
9.3.1.1 Disfuncţionalităţi familiale – sursă a delincvenţei juvenile
9.3.1.2. Influenţa inadaptării şcolare asupra delincvenţei
9.3.1.3. Influenţa grupurilor delictogene – factor de delincvenţă
10. INTERVENŢII PSIHOSOCIALE VIZÂND PROFILAXIA ŞI RESOCIALIZAREA
DELINCVENŢLOR MINORI
10.1 Introducere ..........................................................................................................................................

10.2 Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat ...........................................................
10.3 Conţinutul unităţii de învăţare ............................................................................................................
10.3.1. Tehnici de predicţie a comportamentelor antisociale
10.3.2. Resocializarea delincvenţilor minori
10.3.2.1. Direcţii psihosociale ale procesului de reeducare
10.3.2.2.Cadrul instituţional şi direcţii de resocializare a
tinerilor
10.4. Îndrumător pentru autoverificare .......................................................................................................
11. MECANISME PSIHOLOGICE ALE MĂRTURIEI ŞI COMPORTAMENTUL

MARTORULUI
11.1. Introducere ...........................................................................................................................................

11.3.1. Caracteristici generale ale procesului marturiei
11.3.2. Mecanisme psihologice implicate in actul marturiei
11.3.2.1. Recepţia senzorială, mecanism psihic de înregistrare şi
prelucrare a informaţiilor
11.3.2.2. Memoria, mecanism psihic de encodare, stocare şi
recuperare a informaţiilor
3
12. CRITERII DE VERIFICARE A VERIDICITĂŢII MĂRTURIEI
12.1. Introducere ..........................................................................................................................................

12.3.1. Sursa mărturiei
12.3.2. Criteriul relaţiei martorului cu cauza
12.3.2.1. Relaţia martorului cu cauza în sine
12.3.2.2 Relaţia martorului cu părţile din proces
12.3.2.3. Implicarea propriei personalităţi în proces
12.3.3. Criteriul atitudinii anchetatorului în luarea depoziţiei martorilor
12.3.3.1. Observarea manifestărilor comportamentale ale
martorului
12.3.3.2.Construirea interogatoriului martorilor
13 TEHNICI DE DESCIFRARE A SINCERITĂŢII DEPOZIŢIEI
MARTORILOR
- Evaluarea capacităţii martorului de a da depoziţii-
13.1. Introducere ...........................................................................................................................................

13.3.1. Testarea capacităţii martorului de apreciere a datelor obiective ale
situaţiei
13.3.2. Testarea capacitaţilor psihofiziologice ale martorilor
13.3.2.1.E xamenul fiziologic
13.3.2.2. Examenul psihologic
14 TEHNICI DE DESCIFRARE A SINCERITĂŢII DEPOZIŢIEI
MARTORILOR
- Tehnici de investigare a depoziţiei martorului-
14.1. Introducere ...........................................................................................................................................

14.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat ...........................................................
14.3.1. Tipuri de depoziţii
14.3.2. Categoriile de întrebări din interogaoriu
14.3.3. Tehnica obţinerii unui grad maxim de sinceritate în depoziţia martorilor
4
INTRODUCERE
Fenomene negative ce însoţesc viaţa socială şi comportamentul indivizilor aduce,

prin efectele sale, grave prejudicii integrităţii sistemelor de valori, climatului psiho-social
general, bunei convieţuiri, reflectând deopotrivă unele carenţe ale mecanismelor
supraordonate de influenţare şi control ale sistemului social precum şi influenţarea structurilor
interne ale personalităţii individuale.
Deviaţia ca transgresiune a normelor aflate în vigoare acoperă o mare varietate de
tipuri comportamentale, de la manifestari “excentrice” definite prin gesturi “insolite”,
dezordine comportamentală, până la comportamente disfuncţionale, aberante şi delincvente
înscrse în aria tulburărilor psihice şi a “subculturilor”.
Considerarea multiplelor intercondiţionări în descifrarea şi intervenţia asupra
delincventului, se axează precumpănitor pe individ, pentru a cărui cercetare psihologică se
utilizează metode şi procedee adecvate şi specifice ce ţin cont de particularităţile individuale,
de o bună cunoaştere a acestuia, de pliere a metodelor ştiinţifice pe specificul situaţiei şi al
individualităţii.
O altă punctare este tratarea acestui fenomen social ca un continuum al devianţei,
evidenţiat de dinamica acesteia, a condiţiilor multiple de generare şi a tratării ontogenetice a
devenirii fiinţei umane în diferite etape de vârstă cu prezentarea atât a caracteristicilor
delincvenţilor adulţi cât şi a delincvenţilor juvenili cu determinantele specifice vârstei prin
punctarea influenţelor formative cele mai puternice (familia, şcoala, anturajul).
Si de asemenea tratarea implicarii psihosociale in actul juridic a martorului cu
descifrarea tehnicilor de diferentiere a martorului de buna credinta de martorii de rea credinta
constituie una din problematicile cele mai importante ale Psihologiei juridice
Obiectivele cursului
- Formarea la studenţii de drept a unor capacităţi de abordare psihologică a domeniului

juridic în vederea unei mai bune exercitări a dreptului.
- Descifrarea aprofundată şi nuanţată a caracteristicilor psiho-sociale ale participanţilor la
acţiunea juridică (infractor, victimă, anchetator, martor etc.)
- Descifrarea aprofundată şi nuanţată a caracteristicilor delincventei juvenile, a etiologiei
fenomenului precum si insuşirea unor modalităţi de intervenţie psiho-socială vizând profilaxia
şi resocializarea delincvenţilor minori.
5
- Însuşirea de către studenţi a unor strategii eficiente, de verificare a veridicităţii mărturiei
prin plierea metodelor ştiinţifice pe specificul situaţiei şi al individualităţii.
Competenţe conferite
După parcurgerea acestui curs, studentul va dobândi următoarele competenţe generale şi

specifice:
Cunoaştere şi înţelegere
- explicarea de concepte, relaţii, procese;
- utilizarea corectă a termenilor de specialitate;
-studierea din punct de vedere psihologic al domeniului juridic cu scopul de a spori eficienţa acestuia
Explicare şi interpretare
- capacitatea de analiză sub raport psihologic a situaţiilor juridice ;
- capacitatea de adaptare la nevoile si solicitarile domeniului;
Instrumental-aplicative
- Adecvarea metodelor şi procedeelor de învăţare la caracteristicile studentilor cu scopul orientarii spre legităţile,
factorii şi condiţiile care determină eficienţa actului didactic;
- utilizarea unor metode, tehnici şi instrumente specifice domeniului psihologiei juridice;
-insuşirea de către studenţi a unor strategii eficiente, de verificare a veridicităţii mărturie prin plierea
metodelor ştiinţifice pe specificul situaţiei;
- dezvoltarea unor abilităţi de bază ale studentilor prin procedee didactice de tipul: ascultarea activă,
observarea, adresarea întrebărilor, oferirea de feedback, parafrazarea, sumarizarea, reflectarea;
- capacitatea de a transpune în practică cunoştinţele dobândite;
Atitudinale
dezvoltarea atitudinilor de genul empatia, congruenţa, colaborarea, responsabilitatea, respectul,
gândirea pozitivă;
- dezvoltarea unui comportament în acord cu deontologia profesionala;
- dezvoltarea capacităţii de autoevaluare la studentii şi introducerea feed-back-ului în formarea
personalităţii studentului, în protecţia personală a carierei;
Resurse şi mijloace de lucru
Cursul dispune de manual tipărit, actualizat in 2012 precum si de alte carţi de autor in problematica
psihologiei juridice (.PETCU , MARIOARA (1997). Psihologie juridică, Cluj-Napoca,
Editura Argonaut; PETCU, M., (1999)Delincvenţa, repere psiho-sociale, Ed. Dacia Cluj;
PETCU, M., (2001) Mecanismele psihologiei juridice, Ed. Argonaut, Cluj-Napoca; PETCU,
M., (2005)Mecanismele psihosociale ale juridicului Ed.Argonaut, Cluj-Napoca; PETCU, M.,
(2007)Retorica juridica, Ed. Argonaut, Cluj-Napoca; PETCU, MARIOARA (2007).
Abordari psihosociale ale domeniului juridic, Cluj-Napoca, Editura Argonaut.; PETCU,
6
MARIOARA (2012). Abordari psihosociale ale domeniului juridic, editie revizuita si
adaugita, Cluj-Napoca, Editura Alma Mater.)
Cursul actualizat şi tipărit oferit studenţilor pentru studiul individual este completat de un
material publicat pe Internet sub formă de sinteze. În prezentarea cursului sunt folosite echipamente
audio-vizuale, metode interactive şi participative de antrenare a studenţilor pentru conceptualizarea şi
vizualizarea practică a noţiunilor predate.
Structura cursului
Cursul este compus din 14 unităţi de învăţare:
Unitatea de învăţare 1. DIMENSIUNEA PSIHO- SOCIALA A DOMENIULUI JURIDIC

1. CONFORMAREA LA NORMELE SOCIALE – FORMA DE
INTEGRARE SOCIALA
Unitatea de învăţare 2. DEVIANTA SOCIALA – ABATERE DE LA NORMELE SOCIALE
Partea I
Unitatea de învăţare 3. DEVIANTA SOCIALA – ABATERE DE LA NORMELE SOCIALE
Partea a II a
Unitatea de învăţare 4. DELINCVENŢA-FORMĂ DE DEVIANŢĂ PSIHOSOCIALĂ
Unitatea de învăţare 5. DELINCVENŢA-FORMĂ DE DEVIANŢĂ PSIHOSOCIALĂ
Unitatea de învăţare 6. .DELINCVENŢA-FORMĂ DE DEVIANŢĂ PSIHOSOCIALĂ
-Teorii societale privind geneza delincvenţei
Unitatea de învăţare 7. SOCIALIZAREA MORALĂ ŞI INTEGRAREA SOCIALĂ-
DEZIDERATE MAJORE ALE EDUCAŢIEI JUVENILE
Unitatea de învăţare 8. DELINCVENŢA JUVENILĂ FORMĂ A COMPORTAMENTULUI
DEVIANT Partea a I a
Unitatea de învăţare 9. DELINCVENŢA JUVENILĂ FORMĂ A COMPORTAMENTULUI
DEVIANT Partea a II a
Unitatea de învăţare 10. .INTERVENŢII PSIHOSOCIALE VIZÂND PROFILAXIA ŞI
RESOCIALIZAREA DELINCVENŢLOR MINORI
Unitatea de învăţare 11 MECANISME PSIHOLOGICE ALE MĂRTURIEI ŞI
COMPORTAMENTUL MARTORULU
Unitatea de învăţare 12 CRITERII DE VERIFICARE A VERIDICITĂŢII MĂRTURIEI
TEHNICI DE DESCIFRARE A SINCERITĂŢII DEPOZIŢIEI
MARTORILOR
- Evaluarea capacităţii martorului de a da depoziţii
Unitatea de învăţare 14 TEHNICI DE DESCIFRARE A SINCERITATII
DEPOZIŢIEI MARTORILOR
- -Tehnici de investigare a depoziţiei martorului-
Teme de control (TC)
Desfăşurarea temelor de control se va derula conform calendarului disciplinei şi acestea vor avea
următoarele subiecte:
1. Dimensiunea psihosocială a fenomenului de delincvenţă(2 ore)
2. Intervenţii psihosociale vizând profilaxia delincvenţei juvenile (3 ore)
3. Tehnici de investigare a depoziţiei martorului (2 ore)
Bibliografie obligatorie:
BUTOI, T. (2003), Tratat universitar de psihologie judiciară – teorie si practică, Bucuresti,

7
Editura Phobos.
PETCU, M., (1999)Delincvenţa, repere psiho-sociale, Ed. Dacia Cluj;
PETCU, M., (2001) Mecanismele psihologiei juridice, Ed. Argonaut, Cluj-Napoca
PETCU, M., (2012). Abordari psihosociale ale domeniului juridic, Cluj- Napoca, Editura
Alma Matert
Metoda de evaluare:
Examenul final se susţine sub formă scrisă, cu subiecte în extenso. Nota la examen se
ponderează cu rezultatele studenţilor la participarea la activităţile semestriale şi rezultatul la temele de
control.
8
DIMENSIUNEA SOCIALA A DOMENIULUI JURIDIC
1. CONFORMAREA LA NORMELE SOCIALE – FORMA DE INTEGRARE
SOCIALA
1.1. Introducere ...........................................................................................................................................
1.3.1.1 Clasificarea normelor sociale
1.3.2. Noţiunea de conformitate
1.3.2.1. Tipuri de conformism
1.1. Introducere
Încadrarea armonioasă în societate prin interiorizarea de
către indivizi a valorilor şi normelor sociale, angajează
mecanismele socializării şi integrării sociale care nu pot căpăta o
conotaţie valorică pozitivă decât prin intermediul mecanismelor
formale şi neformale ale controlului social. Diferite eşecuri ale
socializării se asociază cu apariţia şi proliferarea unor forme variate
de devianţă şi delincvenţă la anumiţi indivizi, ca nerealizări ale
funcţiei controlului social.
Aceste fenomene negative aduc grave prejudicii integrităţii
sistemelor de valori, climatului psiho-social general, bunei
convieţuiri, reflectând deopotrivă unele carenţe ale mecanismelor
supraordonate de influenţare şi control ale sistemului social precum
şi influenţarea structurilor interne ale personalităţii individuale
Deviaţia ca transgresiune a normelor aflate în vigoare
acoperă o mare varietate de tipuri comportamentale, de la
manifestari “excentrice” definite prin gesturi “insolite”, dezordine
comportamentală, până la comportamente disfuncţionale, aberante
şi delincvente înscrse în aria tulburărilor psihice şi a
“subculturilor”.
9
.Atât devianţa cât şi delincvenţa constituie obiect de preocupare
permanentă şi responsabilăîn psihologia jurudică la ambele
niveluri: social şi individual.
1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
Obiectivele unităţii de învăţare:
– cunoaşterea arealului conceptului de normă socială şi

implicarea sa în domeniul juridic;
– cunoaşterea caracteristicilor normelor sociale;
– definirea conceptului de conformitate;
– cunoaşterea tipurilor de conformism.
Timpul alocat unităţii de învăţare:
Pentru unitatea de învăţare Conformarea la normele

sociale-formă de integrare socială , timpul alocat este de 4 ore.
1.3. Conţinutul unităţii de învăţare
1.CONFORMAREA LA NORMELE SOCIALE- FORMĂ DE

INTEGRARE SOCIALĂ
Orice societate tinde, în cadrul procesului de socializare, să
păstreze conştiinţa şi coeziunea sa internă prin conduitele adecvate
ale membrilor săi şi anume prin conduitele de conformare la
modelul normativ al societaţii, prin prevenirea “devierilor” de la
acest model şi prin interiorizarea de către indivizi a valorilor şi
normelor sociale.
Finalitatea procesului complex de socializare se structurează în
integrarea socială realizată prin acţiunea factorilor de socializare
10
instituţionalizaţi şi neinstituţionalizaţi şi totodată prin mecanismele
formale şi neformale ale controlului social.
Apariţia şi proliferarea unor forme de devianţă şi delicvenţă la
anumiţi indivizi şi grupuri sociale se identifică cu eşecuri ale
socializării, cu nerealizări ale funcţiei controlului social.
Analiza dimensiunilor teoretice şi metodologice ale fenomenelor
antisociale, precum devianţa şi infracţionalitatea, se pot deduce din
studierea aprofundată şi nuanţată a socializării, integrării şi
controlului social.
Procesul de socializare cu internalizarea normelor şi valorilor unui
grup social angrenează treptat trecerea de la controlul social la
autocontrol şi transformarea comportamentului de la o formă
normativă cu reglare externă la o formă care se motivează intern.
Integrarea socială finalizată, cu echilibrul dintre norme şi
conduitele umane, conduce prin mecanismul unor adaptări şi
ajustări normative la apartenenţa şi participarea la un set de norme.
Această integrare normativă conduce în mod eficient la articularea
modelelor normative cu procesul motivaţional, încât indivizii să
acţioneze conform normelor prescrise.
Integrarea eficientă a individului cu calibrarea lui la
universul normativ nu se identifică cu un comportament anumit pe
care să-l încurajeze sau să-l interzică, ci se referă la o clasă de
situaţii cu care îşi manifestă dezacordul şi la o altă clasă de
comportamente pentru care grupul sau societatea îşi manifestă
adeziunea.
Integrarea normativă identificată cu integrarea între norme
şi persoane este un mod eficient de articulare a modelelor
normative cu procesul motivaţional, încât indivizii să acţioneze
conform normelor prescrise.
Integrarea normativă este dependentă de procesul de
socializare şi de conformare la regulile şi normele globale ale
societăţii.
Respectarea normelor grupului şi orientarea spre valori
morale şi juridice întăreşte coeziunea între membri grupului.
Devianţa, ca noţiune cu largă utilizare, în accepţiunea sa cea
11
mai generală desemnează abaterea sau nonconformismul indivizilor
faţă de normele şi valorile sociale. Aceste transgresări ale normelor
şi regulilor sociale există în orice societate şi ele pot fi mai mult sau
mai puţin deviante. Devianţa este condiţionată de standardele
valorice şi morale care orientează acţiunile indivizilor şi de
conduitele “normale”, “delicvente” şi “anormale” care se constituie
prin respectarea sau încălcarea normelor recunoscute de societate,
de gradul de toleranţă al societăţii respective şi de gradul de
periculozitate pe care îl presupune încălcarea normelor.
Conceptele utilizate în strânsă corelaţie cu integrarea socială
şi devianţa socială sunt:
a) norma, semnifică o regulă socială de conduită sau un
model standard de comportament, definit prin aşteptările sau
consensul unui grup social faţă de modul şi regulile socialmente
admise prin care trebuie să se manifeste acel comportament;
b) conformitatea, definită prin compatibilitatea
comportamentului cu aşteptările unui grup social, compatibilitate
concretizată în elaborarea unor răspunsuri “normale”, prescrise de
normă;
c) devianţa constă în nonconformitatea faţă de normele
sociale sau într-un conflict normativ cu standardele societăţii.
Comportamentul social în general este apreciat mai mult prin
conformarea la normele sociale decât prin transgresarea acestora.
Astfel, obedienţa la norme se datorează contribuţiei câtorva
factori cum sunt:
a) “presiunea” grupului social exercitat asupra individului şi
integrarea conformistă a acestuia în grupul respectiv;
b) procesul de socializare şi de “învăţare” socială a normelor
de către individ;
c) conştientizarea consecinţelor sancţionante – represive ca
urmare a încălcării normelor, în timp ce comportamentul
conformist de respectare a normelor este recompensat pozitiv;
d) indisponibilitate intelectiv–volitivă, uneori individul
nefiind “conştient”, capabil de a alege alternative comportamentale
la o situaţie dată.
12
Aceste concepţii asupra raportului norme, comportament şi
presiune de grup îşi au izvorul în concepţia elaborată de T. Parsons,
de existenţă a unei ordini imanente a unui sistem social, ordine
prezumată a fi întemeiată pe consensul indivizilor.

Noţiunea de individ autonom şi responsabil de propriile sale
acte este indispensabilă funcţionării societăţii noastre.
Integrarea eficientă a individului la realitatea socială
presupune calibrarea lui la universul normativ.
Aceste norme, în delimitarea lor, nu se identifică cu un
comportament anumit pe care să-l încurajeze sau să-l interzică, ci
se referă la o clasă de situaţii cu care îşi manifestă dezacordul şi la
o altă clasă de comportamente pentru care grupul sau societatea îşi
manifestă adeziunea.
În acest sens, M. Sherif (1969) definea normele astfel:
“Norma este un standard sau o scală constând din categorii ce
definesc o marjă de comportamente şi aptitudini acceptabile şi o
marjă de comportamente şi atitudini non-acceptabile pentru
membrii unei unităţi sociale”.
Cel mai des, normele îngăduie o paletă largă de
comportamente privite ca acceptabile. J. Maisonneuve vorbeşte,
astfel, de marje de toleranţă, ce sunt dependente de gradul de
importanţă a normei pentru destinul grupului. Deci, în reglarea
normativă avem mai curând de-a face cu variabilitate
comportamentală şi permisivitate decât cu interdicţii stricte şi
constrângeri precise. În acest sens, pretutindeni, grupurile admit
existenţa diferenţelor individuale în raportarea la normele proprii.
Universul normativ al unui grup nu este decât rareori un
ansamblu omogen şi uşor de identificat. Majoritatea aşteptărilor
sunt implicite şi schimbătoare. Dacă unele norme sunt necontestate,
altele sunt acceptate de unii şi recuzate de alţii. Grupul de referinţă
este adesea dificil de circumscris într-o lume în care cei mai mulţi
indivizi aparţin simultan mai multor grupări sociale cu norme
diferite. De aici, implicit, şi distincţia dintre devianţă şi nondevianţă
13
riscă să fie problematică şi variabilă.
1.3.1.1. Clasificarea normelor sociale
O clasificare a normelor pornind de la distincţiile lui Opp

Napier şi Gershenfeld merg spre distingerea a patru tipuri de norme
şi anume: reguli scrise, norme stabilite în mod explicit, norme
informale (non-explicite) şi norme inconştiente. Regulile scrise,
care sunt normele editate de autorităţi, sunt reguli codificate,
formale. Se prezintă sub forma unor reglementări ce intenţionează
să devină norme de grup şi sunt întărite prin sancţiuni
organizaţionale. Aderenţa la astfel de reguli este destul de departe
de cea pe care o prevăd statutele organizaţiilor. Pentru sublinierea
originii lor externe, şi pentru diferenţierea lor, de normele generate
de interacţiunea membrilor grupului, autorii le numesc “reguli”.
O mai mare putere par să aibă normele informale şi cele
inconştiente. Normele informale se dezvoltă prin interacţiunea
membrilor grupului şi ele devin evidente în momentul în care sunt
violate. Normele inconştiente, consideră autorii, se constituie
treptat fără ca membri să realizeze că participă la această geneză.
Presiunea nu este resimţită şi conformarea la normă survine
aproape de la sine. Acest tip de norme au cel mai mare impact,
deoarece, neconştientizându-le, indivizii nu opun rezistenţă.
Pornind de la clasificarea normelor, autorii au alcătuit şi o
scală a capacităţii normelor de a ghida comportamentele şi anume
de la cele care stârnesc reactanţă şi sunt cele mai neputincioase,
până la cele interiorizate şi inconştiente, care sunt cele mai
influente. Unele tipuri de devianţă lejeră ajung să perpetueze
tocmai pentru că, în multe situaţii, indivizii sunt mai înclinaţi să
asculte de normele de grup, decât de cele ale autorităţilor.
G.H. Mead (1963) afirmă că la originea conştiinţei individuale stă
comportamentul social. Astfel, organizarea individuală rezultă din
interacţiunea socială care consistă într-o adaptare reciprocă a
conduitelor.
14
1.3.2.Noţiunea de conformitate
Procesul de influenţă socială se poate manifesta la nivelul
conformismului, cu care adesea influenţa a fost asimilată;
conformismul se delimitează prin prezenţa existenţei unor norme
dominante şi prin faptul că indivizii acceptă sistemul de
comportament prevăzut de această normă.
1.3.2.1. Tipurile de conformism
Autori ca M. Deutsch şi H.B. Gerard (1971) disting două

tipuri de influenţă socială şi anume: influenţa informaţională şi
influenţa normativă.
Influenţa informaţională intervine când individul crede că
informaţia venită de la celălalt este o sursă de adevăr. Este
determinată de gradul de credibilitate al sursei şi de gradul de
incertitudine al subiectului în propria sa judecată. Pornind de la
teoria comparării sociale a modelului lui Festinger, sursa este
considerată aici un garant al adevărului, o reducătoare de
incertitudini prin simbolistica caracteristicilor sale sociale.
Influenţa este normativă atunci când individul se
conformează “aşteptărilor pozitive” pe care le-ar emite sursa în
privinţa lui. Sursa este percepută ca asigurându-i o aprobare
socială.
În 1958 H.C. Kelman identifică trei forme principale de
conformism, având fiecare o rezultantă modelatoare asupra
comportamentului, dar prin metode diferite.
Astfel, o primă formă de conformism pe care o identifică
Kelman este obedienţa, ce joacă un rol pur instrumental. Obedienţa
constă în adoptarea opiniei majorităţii, din dorinţa de-a câştiga
aprobarea grupului şi de-a evita situaţiile dezagreabile ce ar putea
rezida din noncomformismul său. Deci, obedienţa asigură o reglare
a raporturilor cu sursa de influenţă, propriile sale credinţe nefiind
atinse. Un asemenea proces apare în condiţiile unor relaţii de
influenţă bazată pe raporturi de putere. Caracteristica remarcabilă a
obedienţei este că modelarea comportamentului nu durează mai
mult decât durează situaţia care o impune, o dată ce sursa, agenţii
15
de influenţă nu mai sunt prezenţi, individul va înceta să se
conformeze.
A doua formă de conformism, în viziunea lui Kelman, este
identificarea şi se caracterizează prin dorinţa subiectului de-a
stabili sau menţine relaţii pozitive cu grupul pe care-l consideră
atractiv. Subiectul ar ajunge să creadă cu adevărat ceea ce susţine,
pertinent fiind nu răspunsul specific la un conţinut specific, ci
relaţia sa cu grupul.
Acest proces ar acţiona nu numai când grupul poate controla
răspunsurile subiectului ci şi când grupul este vizibil pentru subiect.
Cea de a treia formă a conformismului, identificată de
Kelman, este interiorizarea care intervine atunci când atitudinile
conformiste nu provin nici din controlul social, ca în cazul
obedienţei, nici din vizibilitatea grupului, ci numai din invocarea
conţinutului informaţiei. Mecanismul constă în integrarea noii
informaţii în sistemul propriu de valori al subiectului, în
modalitatea lui subiectivă de înţelegere a lumii şi moralităţii.
Această interiorizare a informaţiei în propriul sistem valoric are loc
atunci când subiectul consideră că informaţia are valoare intrinsecă.
În cadrul acestui tip de conformism comportamentul specific
este posibil să dureze mult mai mult timp decât o situaţie concretă,
deoarece individul a adoptat pentru sine acest tip de comportament
făcându-l să devină parte a sistemului său propriu de valori.
Obedienţa, ca supunere a individului în faţa ordinului unei
autorităţi legitime, Septimiu Chelcea (1988, 1994) o notează cu
termenul de complianţă, considerând că noţiunea de obedienţă,
ascultare capătă sensuri peiorative.
Între conformism şi obedienţă există unele diferenţe. Deşi
în viaţa cotidiană există tendinţa de confundare, cele două tipuri de
influenţă prezintă diferenţe semnificative. S. Milgram este autorul
care insistă asupra acestei distincţii apreciind că în obedienţă
diferenţa de statut dintre sursă şi ţintă joacă un rol important, în
timp ce conformismul se produce între membrii cu statute egale ai
aceluiaşi grup.
Tot Milgram a mai subliniat şi caracterul explicit al ordinului
16
din situaţiile de obedienţă, opus caracterului implicit al presiunii de
grup.
De asemenea, obedienţa presupune un anumit comportament
pe care sursa de influenţă nu şi-l însuşeşte; în conformism această
disimilaritate nu există, subiectul adoptând modelul de conduită al
celorlalţi membrii ai grupului.
Tot Milgram mai evidenţiază şi distincţia următoare între
obedienţă şi conformism: dacă în obedienţă subiectul evocă
intervenţia sursei drept cauză a comportamentului său, subiecţii
conformişti sunt mai curând înclinaţi să nege influenţa grupului. De
aici şi resimţirea de către subiecţi a presiunii instanţelor înzestrate
cu putere spre deosebire de presiunea majoritară.
Conformismul, după cum s-a observat, ia semnificaţii diferite
în funcţie de situaţiile care antrenează mecanisme distincte. Acestea
depind, în final, de caracteristicile sursei şi de condiţiile în care
trebuie să se pronunţe subiecţii, adică de raporturile specifice
fiecărei situaţii.
Conformismul corespunde unei situaţii în care interacţiunea
unui individ cu un grup dă naştere unei presiuni ce se exercită
asupra lui. Aceste presiuni sunt la nivelul influenţării judecăţii
(deci, de a judeca la fel ca grupul) sau al acţiunii concordante cu
grupul.
Desigur, multe comportamente similare cu a celor din jur nu
reprezintă un comportament conformist. Unele dintre conduitele
similare pot fi manifestări ale unor uniformităţi naturale
determinate de stimuli fizici. Totuşi, este în afara oricărei îndoieli
că indivizii desfăşoară comportamente ca răspuns direct la
influenţele exercitate asupra lor. Conformismul constituie adesea
dorinţa de-a fi în consens, în acord manifest cu grupul, pentru că
desprinderea de grup, prin îndepărtarea de la normele acestuia, se
poate solda cu pierderea statutului sau identificarea ca anormal.
1.4. Îndrumar pentru autoverificare

17
Sinteza unităţii de învăţare 1
1.4.CONFORMAREA LA NORMELE SOCIALE- FORMĂ DE INTEGRARE SOCIALĂ

.
Finalitatea procesului complex de socializare se structurează în integrarea socială realizată prin
acţiunea factorilor de socializare instituţionalizaţi şi neinstituţionalizaţi şi totodată prin mecanismele
formale şi neformale ale controlului social.
Apariţia şi proliferarea unor forme de devianţă şi delicvenţă la anumiţi indivizi şi grupuri sociale se
identifică cu eşecuri ale socializării, cu nerealizări ale funcţiei controlului social.
Procesul de socializare cu internalizarea normelor şi valorilor unui grup social angrenează treptat
trecerea de la controlul social la autocontrol şi transformarea comportamentului de la o formă
normativă cu reglare externă la o formă care se motivează intern.
Integrarea socială finalizată, cu echilibrul dintre norme şi conduitele umane, conduce prin
mecanismul unor adaptări şi ajustări normative la apartenenţa şi participarea la un set de norme
Integrarea normativă este dependentă de procesul de socializare şi de conformare la regulile şi
normele globale ale societăţii.
Respectarea normelor grupului şi orientarea spre valori morale şi juridice întăreşte coeziunea
între membri grupului.
Devianţa, ca noţiune cu largă utilizare, în accepţiunea sa cea mai generală desemnează abaterea
sau nonconformismul indivizilor faţă de normele şi valorile sociale. Aceste transgresări ale normelor şi
regulilor sociale există în orice societate şi ele pot fi mai mult sau mai puţin deviante. Devianţa este
condiţionată de standardele valorice şi morale..
Conceptele utilizate în strânsă corelaţie cu integrarea socială şi devianţa socială sunt:
a) norma, semnifică o regulă socială de conduită sau un model standard de comportament,
definit prin aşteptările sau consensul unui grup social faţă de modul şi regulile socialmente admise
prin care trebuie să se manifeste acel comportament;
b) conformitatea, definită prin compatibilitatea comportamentului cu aşteptările unui grup
social, compatibilitate concretizată în elaborarea unor răspunsuri “normale”, prescrise de normă;
c) devianţa constă în nonconformitatea faţă de normele sociale sau într-un conflict normativ cu
standardele societăţii.
Comportamentul social în general este apreciat mai mult prin conformarea la normele sociale
decât prin transgresarea acestora.
Astfel, obedienţa la norme se datorează contribuţiei câtorva factori cum sunt:
a) “presiunea” grupului social exercitat asupra individului şi integrarea conformistă a acestuia
în grupul respectiv;
b) procesul de socializare şi de “învăţare” socială a normelor de către individ;
18
c) conştientizarea consecinţelor sancţionante – represive ca urmare a încălcării normelor, în
timp ce comportamentul conformist de respectare a normelor este recompensat pozitiv;
d) indisponibilitate intelectiv–volitivă, uneori individul nefiind “conştient”, capabil de a alege
alternative comportamentale la o situaţie dată.
1.4.1. Noţiunea de normă socială .

Integrarea eficientă a individului la realitatea socială presupune calibrarea lui la universul
normativ.
Aceste norme, se referă la o clasă de situaţii cu care îşi manifestă dezacordul şi la o altă clasă
de comportamente pentru care grupul sau societatea îşi manifestă adeziunea.
Universul normativ al unui grup nu este decât rareori un ansamblu omogen şi uşor de
identificat. Majoritatea aşteptărilor sunt implicite şi schimbătoare. Dacă unele norme sunt
necontestate, altele sunt acceptate de unii şi recuzate de alţii. Grupul de referinţă este adesea dificil de
circumscris într-o lume în care cei mai mulţi indivizi aparţin simultan mai multor grupări sociale cu
norme diferite. De aici, implicit, şi distincţia dintre devianţă şi nondevianţă riscă să fie problematică şi
variabilă.
1.4.1.1. Clasificarea normelor sociale
O clasificare a normelor pornind de la distincţiile lui Opp Napier şi Gershenfeld merg spre
distingerea a patru tipuri de norme şi anume: reguli scrise, norme stabilite în mod explicit, norme
informale (non-explicite) şi norme inconştiente.
Regulile scrise, care sunt normele editate de autorităţi, sunt reguli codificate, formale. Se
prezintă sub forma unor reglementări ce intenţionează să devină norme de grup şi sunt întărite prin
sancţiuni organizaţionale. Aderenţa la astfel de reguli este destul de departe de cea pe care o prevăd
statutele organizaţiilor. Pentru sublinierea originii lor externe, şi pentru diferenţierea lor, de normele
generate de interacţiunea membrilor grupului, autorii le numesc “reguli”.
O mai mare putere par să aibă normele informale şi cele inconştiente. Normele informale se
dezvoltă prin interacţiunea membrilor grupului şi ele devin evidente în momentul în care sunt violate.
Normele inconştiente, consideră autorii, se constituie treptat fără ca membri să realizeze că participă la
această geneză. Presiunea nu este resimţită şi conformarea la normă survine aproape de la sine. Acest
tip de norme au cel mai mare impact, deoarece, neconştientizându-le, indivizii nu opun rezistenţă.
Pornind de la clasificarea normelor, autorii au alcătuit şi o scală a capacităţii normelor de a
ghida comportamentele şi anume de la cele care stârnesc reactanţă şi sunt cele mai neputincioase, până
la cele interiorizate şi inconştiente, care sunt cele mai influente. Unele tipuri de devianţă lejeră ajung
19
să perpetueze tocmai pentru că, în multe situaţii, indivizii sunt mai înclinaţi să asculte de normele de
grup, decât de cele ale autorităţilor.
1.4.2.Noţiunea de conformitate
Procesul de influenţă socială se poate manifesta la nivelul conformismului, cu care adesea
influenţa a fost asimilată; conformismul se delimitează prin prezenţa existenţei unor norme dominante
şi prin faptul că indivizii acceptă sistemul de comportament prevăzut de această normă.
1.4.2.1. Tipurile de conformism
Autori ca M. Deutsch şi H.B. Gerard (1971) disting două tipuri de influenţă socială şi anume:
influenţa informaţională şi influenţa normativă.
Influenţa informaţională intervine când individul crede că informaţia venită de la celălalt este
o sursă de adevăr. Este determinată de gradul de credibilitate al sursei şi de gradul de incertitudine al
subiectului în propria sa judecată. Pornind de la teoria comparării sociale a modelului lui Festinger,
sursa este considerată aici un garant al adevărului, o reducătoare de incertitudini prin simbolistica
caracteristicilor sale sociale.
Influenţa este normativă atunci când individul se conformează “aşteptărilor pozitive” pe care
le-ar emite sursa în privinţa lui. Sursa este percepută ca asigurându-i o aprobare socială.
În 1958 H.C. Kelman identifică trei forme principale de conformism, având fiecare o rezultantă
modelatoare asupra comportamentului, dar prin metode diferite.
Astfel, o primă formă de conformism pe care o identifică Kelman este obedienţa, ce joacă un
rol pur instrumental. Obedienţa constă în adoptarea opiniei majorităţii, din dorinţa de-a câştiga
aprobarea grupului şi de-a evita situaţiile dezagreabile ce ar putea rezida din noncomformismul său.
Caracteristica remarcabilă a obedienţei este că modelarea comportamentului nu durează mai mult
decât durează situaţia care o impune, o dată ce sursa, agenţii de influenţă nu mai sunt prezenţi,
individul va înceta să se conformeze.
A doua formă de conformism, în viziunea lui Kelman, este identificarea şi se caracterizează
prin dorinţa subiectului de-a stabili sau menţine relaţii pozitive cu grupul pe care-l consideră atractiv.
Subiectul ar ajunge să creadă cu adevărat ceea ce susţine, pertinent fiind nu răspunsul specific la un
conţinut specific, ci relaţia sa cu grupul..
Cea de a treia formă a conformismului, identificată de Kelman, este interiorizarea care
intervine atunci când atitudinile conformiste nu provin nici din controlul social, ca în cazul obedienţei,
nici din vizibilitatea grupului, ci numai din invocarea conţinutului informaţiei. Mecanismul constă în
integrarea noii informaţii în sistemul propriu de valori al subiectului, în modalitatea lui subiectivă de
înţelegere a lumii şi moralităţii.
20
Obedienţa, ca supunere a individului în faţa ordinului unei autorităţi legitime, Septimiu Chelcea
(1988, 1994) o notează cu termenul de complianţă, considerând că noţiunea de obedienţă, ascultare
capătă sensuri peiorative.
Între conformism şi obedienţă există unele diferenţe. Deşi în viaţa cotidiană există tendinţa de
confundare, cele două tipuri de influenţă prezintă diferenţe semnificative.
De asemenea, obedienţa presupune un anumit comportament pe care sursa de influenţă nu şi-l
însuşeşte; în conformism această disimilaritate nu există, subiectul adoptând modelul de conduită al
celorlalţi membrii ai grupului.
Tot Milgram mai evidenţiază şi distincţia următoare între obedienţă şi conformism: dacă în
obedienţă subiectul evocă intervenţia sursei drept cauză a comportamentului său, subiecţii conformişti
sunt mai curând înclinaţi să nege influenţa grupului. De aici şi resimţirea de către subiecţi a presiunii
instanţelor înzestrate cu putere spre deosebire de presiunea majoritară.
Conformismul, după cum s-a observat, ia semnificaţii diferite în funcţie de situaţiile care
antrenează mecanisme distincte. Acestea depind, în final, de caracteristicile sursei şi de condiţiile în
care trebuie să se pronunţe subiecţii, adică de raporturile specifice fiecărei situaţii.
Concepte şi termeni de reţinut
• norma sociala;
• conformism ;
• obedienţă;
• complianţă;
• influenţa informaţională ;
• influenţa normativă .
Întrebări de control şi teme de dezbatere
1. Ce sunt normele sociale?

2. Care sunt tipurile de norme care funcţionează într-o societate?
3. Ce este conformitatea socială?
4. Care sunt tipurile de conformism?
5. Explicaţi relaţia între normele sociale şi integrarea socială
21
Bibliografie obligatorie
BUTOI, T. (2003), Tratat universitar de psihologie judiciară – teorie si practică, Bucuresti,

Editura Phobos.
PETCU, M., (1999)Delincvenţa, repere psiho-sociale, Ed. Dacia, Cluj
PETCU, M., (2005)Mecanismele psihosociale ale juridicului Ed.Argonaut, Cluj-Napoca.
PETCU, M (2012). Abordari psihosociale ale domeniului juridic, Cluj-Napoca, Editura Alma
Mater.
RĂDULESCU, S.M., (1994),Teorii sociologice în domeniul devianţei şi al problemelor sociale,
Computer Publishing Center, Bucureşti.
RĂŞCANU, R., ( 1994), Psihologia comportamentului deviant, Ed. Universit, Bucureşti.
Partea I
2.1. Introducere
..........................................................................................................................................
..................................................................................
.............................................................................................................
2.3.2. Categorii de devianta sociala
2.1. Introducere
Devianţa definită ca o transgresiune a normelor aflate în

vigoare, într─un sistem social dat, este un comportament care
22
repune în cauză atât normele sociale cât şi unitatea şi coeziunea
sistemului. Totuşi, aceste norme se modifică în funcţie de
schimbările istorice şi sunt diferit valorizate de subgrupurile care
fac parte din sistem. Astfel, abateri sau transgresări ale normelor şi
regulilor sociale există în orice societate şi ele pot fi mai mult sau
mai puţin deviante, în funcţie de standardele valorice şi morale care
orientează conduitele indivizilor. Etichetarea diferitelor
comportamente ca fiind “normale” sau “anormale” (patologice)
depinde de natura normelor sociale încălcate, de gradul de toleranţă
al societăţii respective ca şi de pericolul actual sau potenţial pe care
îl reprezintă aceste încălcări.
În orice societate comportamentul deviant acoperă o mare
varietate de tipuri mergând de la comportamentul “excentric”,
definit prin gesturi “insolite”, dezordine comportamentală, până la
comportamente disfuncţionale, aberante şi delincvente, înscrise în
aria patologică a tulburărilor psihice, a subculturilor.
– Descifrarea comportamentului care transgresează

normele sociale;
– Însuşirea caracteristicilor fenomenului de devianţă
socială ;
– cunoaşterea categoriilor de devianţă socială;.
Pentru unitatea de învăţare . DEVIANŢA SOCIALĂ -

ABATERE DE LA NORMELE SOCIALE, timpul alocat este de 4
ore.
23
2.3. DEVIANŢA SOCIALĂ -ABATERE DE LA

NORMELE SOCIALE
Ca noţiune larg utilizată în psihologia socială, sociologie şi

criminologie noţiunea de devianţă desemnează în sensul său cel
mai general îndepărtarea, abaterea sau nonconformismul indivizilor
faţă de normele şi valorile sociale.
În acest sens, J. Fichter face o distincţie între devianţa
pozitivă, prin care individul se abate de la stereotipurile
conformităţii şi adoptă creativ norme şi valori superioare, şi
devianţa negativă. Aceasta din urmă se caracterizează prin
încălcarea, refuzarea sau eludarea indicaţiilor normelor medii. De
pe aceste poziţii, devianţa diferă sensibil în funcţie de normele
culturale şi de simbolistica implicată în universul societăţii, având
în mare parte un caracter relativist şi cultural.
O altă distincţie în cadrul delincvenţei este cea operată de
Edwin Lemert (1951): devianţa primară şi cea secundară.
Autorul pune în discuţie problema devianţei pornind de la faptul că
aproape orice persoană transgresează, din când în când, regulile,
dar aceasta are un caracter temporar şi nerepetitiv. În acest caz
avem de-a face cu devianţa primară, persoana rămânând una
acceptată din punct de vedere social, dar al cărei stil de viaţă este
departe de a fi dominat de un model deviant.Frecvent, ceilalţi
ignoră acest tip de devianţă şi nu etichetează individul drept
deviant. De exemplu, cel care depăşeşte limita legală de viteză sau
cel care bea prea mult la o petrecere sunt etichetaţi de devianţă
primară. Reacţia celorlalţi este minimă, şi la fel de minim este şi
efectul care-l produce acest comportament asupra conceptului de
sine al persoanei. În această situaţie individul nu se consideră pe
24
sine deviant.
Actele de devianţă primară care se repetă şi devin prin
această repetivitate vizibile, se impun. Dacă individul începe să se
caracterizeze prin comportamentele deviante este pasibil de
identificat, în mod public, ca deviant. Subiectul îşi organizează
existenţa în jurul actelor etichetate ca deviante, angajându-se,
astfel, în ceea ce se numeşte devianţă secundară. În continuarea
modelării conduitei sale el acceptă devianţa ca rol, fapt ce comportă
consecinţe asupra identităţii sale sociale şi asupra conceptului de
sine.
Dacă natura a ceea ce este considerat drept devianţă variază
foarte mult, fenomenul devianţei este prezent pretutindeni,
depinzând de fiecare societate. Durkheim amintea că în toate
societăţile umane găsim oameni care-şi atrag represiunea penală.
Infracţiunea îi apărea lui Durkheim ca un fapt care face parte
integrantă din viaţa în societate. Solidaritatea socială impunând
majorităţii să împărtăşească anumite sentimente colective, nu poate
tolera de pe aceste poziţii actele care lovesc puternic în acestea
deoarece ar pune în discuţie o legătură socială esenţială. Deoarece
este imposibil ca toţi membrii unui grup să împărtăşească
sentimentele colective cu aceeaşi intensitate, vor exista unii care
vor comite acte judecate ca ofensatoare de către ceilalţi, care se vor
vedea, astfel, condamnaţi la o sancţiune penală. Oamenii, nefiind
identici, este inevitabil ca unii să încalce anumite reguli. Şi atunci
cei care sunt convinşi de necesitatea regulilor nu se vor putea abţine
să nu-şi manifeste dezaprobarea. Sancţiunea impusă deviantului
este consecinţa ataşamentului faţă de norma socială. Devianţa este
cealaltă faţă a normei.
Relativitatea normelor antrenează prin relativitatea criteriilor

distincţia dintre drept şi nedrept, deci o relativitate a devianţei. În
acest sens, al relativităţii devianţei, pentru a nu se crea confuzie
trebuiesc făcute unele distincţii:
– un act va fi condamnat dacă are loc într-o anumită situaţie,
25
şi nu va fi condamnat în alte împrejurări. Un act sexual desfăşurat
între un bărbat şi o femeie va părea perfect normal dacă se
desfăşoară în intimitatea unei camere şi cu consimţământul femeii.
Acelaşi act va fi judecat ca indecent dacă are loc în plină zi, într-un
parc public, iar dacă femeia nu consimte, bărbatul riscă să fie
învinuit şi urmărit de viol;
– un act va fi sau nu deviant în funcţie de statutul sau rolul
social al autorului său. A omorî este o crimă extrem de gravă, dar
nu şi pentru soldatul aflat în război;
– devianţa va depinde de contextul normativ în care apare.
Ceea ce este condamnat în sânul unei culturi sau într-o epocă este
adesea tolerat în altă parte sau în alte vremuri.
Drogurile, aflate azi în afara legii, au fost tolerate de arabi
secole de-a rândul. Morfina este folosită ca medicament dar şi
pentru efectele sale psihoactive.
Atitudinile sociale faţă de tutun au cunoscut puternice
fluctuaţii. Cu două secole în urmă, ţări printre care şi Rusia aveau
legi foarte dure ce vizau reprimarea tabagismului. Ulterior
atitudinea faţă de tabagism a devenit foarte tolerantă. De câţiva ani
se observă o revenire a intoleranţei faţă de ţigări, adevărate
campanii sociale împotriva fumatului, mai ales în America de
Nord. Cândva, Biserica catolică refuza înmormântarea
sinucigaşilor, iar autorităţile civile le confiscau averile. Odată cu
creşterea mediei de viaţă apare o toleranţă faţă de sinucigaşi, mai
ales în rândul vârstelor înaintate.
Relativismul normelor şi valorilor depind, astfel, de fiecare
societate.
În privinţa universalităţii devianţei ea apare într-un număr
restrâns de acte care au fost întotdeauna şi constant prohibite şi
sunt: incestul dintre mamă şi fiu, tată şi fiică, frate şi soră; răpirea şi
violul; omorul unui membru al grupului; furtul.
2.3.2. Categorii de devianţă socială
În general, în termenul de devianţă s-au introdus categorii

diverse, reflectând faptul că acţiunile calificate anterior ca deviante
26
au devenit ulterior acţiuni “normale” sau cel puţin acceptate din
punct de vedere social.
Totuşi o listă aproximativă a acestora M. Cusson o
subîmparte în şapte categorii:
a) Infracţiunea şi delictele, cuprinzând: omorurile, furtul,
violul, delincvenţa juvenilă, infracţiuni ale gulerelor albe.
b) Sinuciderea după apariţia celebrului studiu a lui
Durkheim, apare ca o primă etapă a constituirii controlului social.
c) Consumul de droguri cu toate implicaţiile sale
dezorganizante de factură psihosocială.
d) Transgresiunile sexuale includ prostituţia,
homosexualitatea, pornografia, lesbianismul.
e) Devianţele religioase care, prin atitudini fanatice,
antrenează unele secte religioase, erezii, vrăjitorii.
f) Bolile mentale au fost şi ele analizate din unghiul de
vedere al abaterii de la normele sociale.
g) Extremismul politic
h) Handicapurile fizice
În eterogenitatea acestei categorisiri există o gradaţie de la
perfect voluntar la involuntar. Pornindu-se de la studiile lui R.K.
Merton (1971) şi S. Moscovici (1976) se disting patru categorii de
devianţi:
a) Devianţi subculturali. Pe această direcţie Merton
vorbeşte de nonconformişti, iar Moscovici de minorităţi active.
Această categorie de indivizi pune în discuţie, prin acţiunea
de violare pe care o întreprind, însăşi legitimitatea normelor. Ei se
străduiesc să promoveze norme şi valori substituente, militând în
acest sens.
În categoria de devianţi subculturali sunt incluşi: teroriştii,
disidenţii şi membrii sectelor religioase. Grupurile de devianţi
subculturali îşi asumă actele comise şi le revendică legitimitatea.
b) Transgresorii sunt devianţii care în mod deliberat
violează o normă a cărei validitate o recunosc. Ei nu acţionează din
principiu, ci din interes, din oportunism, pasiune sau concupiscenţă.
Majoritatea delincvenţilor se încadrează în această categorie.
27
c) Indivizii cu tulburări de comportament sunt: alcoolicii
şi toxicomanii a căror acţiune, într-o primă fază are un caracter
voluntar, iar apoi, după ce se instalează dependenţa, încetează de-a
mai fi complet liberi. Tot în această grupă de tulburări
comportamentale sunt cuprinse şi tulburările mentale ca: nevroza,
sociopatia, tulburările de caracter la care este greu să separăm
latura de compulsiune de latura de determinare.
d) Handicapaţii. Deoarece aici sunt grupate persoane cu
handicap fizic (orbi, cocoşaţi, paraplegici) debili şi bolnavi mentali,
a căror tulburare este consecinţa unei tulburări organice,
considerăm că se părăseşte domeniul acţiunii voluntare. Evident
cuprinderea acestei grupări de subiecţi în domeniul devianţei
suscită discuţii vii, contradictorii.
Formele de devianţă cel mai des studiate, din unghiul
implicaţiilor psiho–sociale, sunt: infracţiunile (delincvenţa),
sinuciderile, devianţa sexuală şi toxicomania.
a) Delincvenţa ca şi abordare interdisciplinară, cu
profundele ei implicării psihologice şi sociale va face obiectul unui
capitol de sine stătător (vezi subcapitolul Tipologii ale
delincvenţei).
b) Sinuciderile. Această problemă atât de spinoasă a fost
abordată încă din 1897 de Durkheim în lucrarea sa “Despre
sinucidere”, într-o strânsă corelaţie cu teoria controlului social.
Autorul clasifică sinuciderea în trei tipuri pincipale, fiecare
cu propria ei cauzalitate: sinuciderea egoistă, sinuciderea
altruistă, sinuciderea anomică. Ulterior a adăugat sinuciderea
fatalistă, îmbrăţişată de cupluri tinere.
Referitor la sinuciderea egoistă autorul desprinde o idee
generală conform căreia sinuciderea variază invers proporţional cu
gradul de integrare al societăţii religioase şi politice. Membrii unui
grup insuficient integrat scapă de sub influenţa sa şi nu se mai lasă
ghidat decât de propriile sale interese.
Sinuciderea altruistă apare în cazurile în care o autoritate
excesivă asupra individului îl obligă să renunţe la propria sa
persoană, impunându-i sacrificiul.
28
Sinuciderea altruistă a lui Durkheim se apropie, ca şi
cauzalitate, de actele fanatice de sinucidere întâlnite în acţiunile
teroriste.
Durkheim desprinde şi un al treilea tip de sinucidere pe care
o numeşte anomică, prin raportare la viaţa economică. Ratele
morţilor voluntare cresc în perioada de recesiune. De asemenea
crizele care tulbură ordinea familială, prin accentuarea frustrării, au
repercursiuni asupra sinuciderii. În lipsa influenţelor regulatoare ale
societăţii, indivizii nu găsesc în propria lor personalitate resursele
motivaţionale care să îl facă să îşi impună anumite limite. Dorinţele
nesatisfăcute îi exacerbează trăirile negative. În perioade de
schimbări sociale rapide o recesiune, un divorţ, anomia apare ca o
dereglare psihică ce îl aruncă într-un “rău infinit”, pentru care nu
mai găseşte resursele voluntare, motivaţionale. Nemaiştiind ce
limite să îşi fixeze propriilor trăiri afective, continuă căutarea care
fiind fără ieşire se soldează cu acumularea de eşecuri şi decepţii.
Astfel, ideea de a termina cu viaţa riscă, la un moment dat, să îi
apară drept singurul mijloc de-a ieşi, de-a se odihni din această
cursă extenuantă.
Anomia apare ca o incapacitate predominant psihică de
reglare, iar sinuciderea egoistă ca o consecinţă a unui defect de
integrare socială.
În zilele noastre conceptul de anomie comportă anumite
ambiguităţi subliniate şi de Merton. Integrarea socială se
repercutează asupra ratei sinuciderilor, astfel orice eveniment care
îi rupe pe indivizi de grupul lor, cu accente de tip dramatic, va fi
urmat de o creştere a morţilor voluntare.
Într-o cercetare dintre cele mai complete, P. Sainsbury
(1986) a examinat nivelul a 15 variabile sociale implicate în suicid.
Acest studiu a arătat că suicidul creşte simultan cu creşterea
anomiei şi a abundenţei. Asociate la ideea de suicid apar şomajul şi
toate schimbările ce conduc la o sărăcie relativă.
Pe lângă şomaj, alţi factori cu influenţă asupra suicidului
sunt: divorţul, procentul de crime ridicat, femei angajate în serviciu
şi epuizate de suprasolicitare.
29
Factorii sociali legaţi de suicid sunt mai complecşi decât
simpla dihotomie rural – urban sau mediu industrializat –
neindustrializat (Labovitz – 1968).
Pe lângă suicidul cu cauzalitate de factură socială, foarte
frecvente sunt suicidul şi tentativa de suicid ca reacţii antisociale
din cadrul patologiei medicale, ca expresie a unor tulburări
instinctivo–afective foarte profunde.
De pe acest palier, suicidul este actul autoagresiv prin care o
persoană în mod intenţionat îşi cauzează moarte.
Suicidul reuşeşte ca frecvenţă de aproximativ 10 ori mai
puţin decât tentativele de suicid, cauzele fiind de ordin psihologic.
Se face distincţie între “suicidul sincer” bine motivat psihologic al
disperării autentice şi “suicidul şantaj”, ipocrit, cu amprentă
isterică, în care este implicată în mod deosebit responsabilitatea
unei persoane.
Dintre situaţiile patologice care se însoţesc de suicid se
notează schizofrenia, în care actul îmbracă haina absurdului, ca şi
elementele depresive din psihoza maniaco–depresivă.
c) Devianţa sexuală, ca problemă socială, este notată în
clasificarea internaţională OMS ca o tulburare a comportamentului
sexual. Homosexualitatea, ca şi devianţă sexuală, este o tulburare
ce constă în atracţia predominantă sau exclusivă pentru persoane de
acelaşi sex cu sau fără raporturi fizice. Această deviaţie nu include
factori patogeni ca în cazul unei boli propriu-zise cum este TBC-ul
sau schizofrenia. Devianţa sexuală este interpretată de Asociaţia
Americană de psihiatrie drept o tulburare a orientării sexuale, iar de
autorii francezi drept o perversiune, în adevăratul sens al
cuvântului, deoarece persoana respectivă, în comportamentul său
sexual, are o implicare conştientă şi deliberată.
O altă orientare în literatura de strictă specialitate îi cuprinde
pe homosexuali (bărbaţi sau femei) în categoria psihopaţilor
perverşi sexual, deoarece, în general, conduita lor evidenţiază
deviaţii caracteriale adânci ce nu se pot reduce la o simplă
anomalie, viciu de satisfacere a instinctului sexual. Modalitatea de
satisfacere a impulsurilor sexuale capătă, la această categorie şi la
30
diferite etape de vârstă (adolescenţă şi tinereţe), o importanţă foarte
mare în structura de viaţă a individului, fapt ce se reflectă la nivelul
conduitei şi a normelor etice.
Devierea sexuală poate fi primară, având un caracter
tranzitoriu sau accidental, cum sunt masturbaţia adolescenţilor,
homosexualitatea din perioada de detenţie, practicile perverse ale
bolnavilor psihici. În aceste situaţii devierea sexuală este înţeleasă
ca rezultat al unei insuficiente maturizări, ca o “necesitate” de
adaptare la sistemul închisorii sau ca epifenomene ale unor
nevroze.
Mai răspândită este interpretarea homosexualităţii ca o
anomalie a contactului sexual, care presupune o dificultate majoră a
subiectului de stabilire a unor contacte interumane, fiind încadrate
între stările cu defect.
De pe aceste poziţii, psihiatri o consideră o dezvoltare
patologică a personalităţii cu instabilităţi emoţionale, o insuficientă
capacitate frenatorie faţă de instincte, o lipsă de maturitate psihică
(conduite şi sentimente morale deficitare) răspunzătoare de
neadaptări la realitatea complexă, cu stereotipii în imitarea unor
conduite preluate, nefiltrate, la pubertate şi adolescenţă.
În determinarea cauzală a deficitului de personalitate sunt
invocate cauze genetice (insuficient elucidate) şi cauze
educaţional–sociale. Pe lângă cauzalitatea genetică (anomalii
cromozomiale) există şi cauze de deficit socio–educaţionale care au
la bază învăţarea, deprinderea unor conduite aberante.
Homosexualitatea apare cu o anumită incidenţă la persoane
cu insuficienţă endocrină, la unii oligofreni şi schizofreni şi mai
scăzut în cazurile proceselor demenţiale.
Homosexualitatea poate fi întâlnită şi ca o consecinţă a unui
deficit educaţional din copilărie, adolescenţă, devenită ulterior un
“obicei prost”, prin fixarea unei conduite negative.
De-a lungul istoriei atitudinea a fost diferită faţă de această
practică sexuală, la vechii greci fiind în consens cu valorile
societăţii, iar la unele societăţi cu caracter tribal strâns legată de
riturile religioase. Introdusă în studiul ştiinţific de specialitate din
31
1869, de către Benett, a făcut obiectivul unor cercetări genetice,
psihosociale şi psihiatrice.
Fie că este considerată tulburare, anomalie, boală sau viciu,
că este sub incidenţă medicală, psihologică sau socială, antrenând
terapii specifice, homosexualitatea generează prozeliţi mai ales
între adolescenţi şi tineri, în special la vârsta conturării
personalităţii, a opţiunilor valorice.
d) O altă categorie de devianţă, cu o creştere alarmantă în
ultimul deceniu, sunt toxicomaniile.
Conform unei definiţii O.M.S. toxicomania este o stare de
intoxicare cu caracter periodic sau cronic dăunătoare individului şi
societăţii, provocată de consumul repetitiv a unui drog natural sau
artificial.
Toxicomania care apare în urma ingerării întâmplătoare sau
voluntare de substanţe cu efect analgezic, euforizant sau
dinamogen, creează în scurt timp o dependenţă tiranică, atrăgând
după sine mărirea progresivă a dozelor.
Efectul ingerării, într-o perioadă de timp mai mare sau mai
mică, este degradarea fizică şi psihică a individului.
O primă clasificare a toxicomaniei, cu o mare valabilitate şi
în zilele noastre, este cea efectuată de L. Lewin în 1928:
– Categoria “Euforică” cu sedative, calmante pentru stările
psihice care au ca efect diminuarea sau chiar eliminarea emoţiilor şi
percepţiilor. În această categorie intră opiu, morfina, codeina,
cocaina.
– Categoria “Fantastică” cuprinde substanţele halucinogene:
haşişul, mescalina. Ca urmare a excitaţiilor puternice cerebrale apar
deformări ale funcţiilor senzoriale soldate cu iluzii şi halucinaţii.
– Categoria “Inebranţia” cuprinde substanţe sintetizate
chimic. Într-o primă fază, după ingerare, se produc excitaţii
cerebrale urmate de o depresie psihică. Este cazul alcoolului,
eterului, cloroformului. Beţia euforică din debut este urmată de
stări depresive şi tulburări psihofiziologice şi somatice.
– Categoria “Hypnotica” cuprinde barbituricile, clorul etc.
– Categoria “Excitantia” subsumează substanţe vegetale ce
32
acţio-nează ca stimulente cerebrale, dar care produc reacţii
psihofiziologice de intensitate variabilă în funcţie de
particularităţile psihoindividuale.
Această tipologizare clasică se poate completa cu
halucinogene naturale şi artificiale. Halucinogenele naturale
(haşişul, mescalina) sunt raportate, în general, la zona geografică de
provenienţă. Dintre halucinogenele artificiale LSD-ul este unul
dintre cele mai puternice substanţe toxice.
Drogurile care influenţează starea de conştiinţă sunt
cunoscute sub denumirea de droguri psihoactive, deoarece
acţionează asupra psihicului. Unele precum nicotina şi alcoolul sunt
accesibile oricui, altele sunt disponibile doar pentru uz medical, iar
altele sunt ilegale.
Deoarece efectele lor sunt foarte diferite asupra
comportamentului uman, precum şi implicaţia periculozităţii,
graduale, de la un tip de drog la altul, impune o examinare a lor.
Unele droguri printre care şi nicotina (tutunul din ţigări)
acţionează asupra sistemului nervos periferic. Prin efectul nicotinei
de blocare a mesajelor nervoase la placa terminală motoare,
mesajul de la creier pentru muşchi ajunge doar parţial. Senzaţia
care apare este de letargie, fiind foarte relaxantă pentru uni şi
neplăcută pentru alţii. Creşte gradul de oboseală la persoanele care
fumează, deşi efectul este de asemenea interpretat ca relaxant la
unele persoane.
Indivizii care se lasă de fumat resimt o stare de nervozitate
deoarece, în contextul circulării impulsurilor nervoase, mesajele
care vin la creier de la muşchi (nemaifiind parţial blocate) ajung în
totalitate provocând un răspuns complet.
Alcoolul este un drog puternic, la fel ca şi nicotina şi cofeina,
deşi legal. Are acţiune de sedare (sedativ) acţionând prin inhibarea
receptorilor de noradrenalina din creier. Se produce o reacţie de
somnolenţă şi scădere a vitezei de reacţie la informaţia senzorială
primită. Deoarece reduce tensiunea prin efectul său sedativ, dă
uneori senzaţia de “exaltare”. Prin efectul său amnezic, oamenii
uită multe din grijile şi stările tensionale, fapt ce le conferă o stare
33
de bine (din lipsă de griji), deci un anume fel de energie. Consumul
de alcool pe termen lung distruge capacitatea de memorare,
fenomen cunoscut sub denumirea de sindromul lui Korsakoff.
Unul din efectele cele mai evidente şi cu consecinţe din cele
mai grave este distrugerea capacităţii de judecată. Alcoolul inhibă
judecata critică, fapt cu consecinţe foarte grave în unele situaţii.
Cofeina un alt drog obişnuit este un puternic stimulent.
Acţiunea sa asupra sistemului nervos central măreşte nivelul alertei
autonome. Un consum masiv şi prelungit de cofeină poate avea un
efect epuizant asupra individului: somn agitat sau insomnie,
nervozitate şi instabilitate şi chiar pusee de anxietate.
Nicotina, alcoolul şi cofeina sunt droguri legale, chiar dacă
administrarea lor în cantităţi mari şi de lungă durată poate avea
efecte foarte puternice.
Marea clasă de droguri se grupează în amfetamine, narcotice,
halucinogene.
Amfetaminele sunt excitante puternice, utilizate în special
de personalul medical şi militar pentru prelungirea rezistenţei şi a
atenţiei pe o perioadă lungă de timp, prin sporirea capacităţii de
concentrare şi un anumit sentiment de încredere socială. Pot crea
dependenţă iar reducerea apetitului are ca efect slăbirea fizică
serioasă, prin mal-nutriţie, şi, de asemenea, tulburări psihologice (în
special paranoia).
Cocaina este un alt tip de excitant utilizat în medicină pentru
virtuţile sale anestezice şi folosit ilegal pentru senzaţia de euforie şi
energia crescută pe care o produc. Utilizarea prelungită poate
conduce la slăbiri fizice serioase şi la distorsionarea imaginii asupra
realităţii, datorate în parte efectelor energizante care induc o
insensibilitate faţă de nevoile de odihnă şi de alimentare corectă.
Utilizarea prelungită produce dependenţa.
Sedativele acţionează la nivelul stingerii activităţii
sistemului nervos autonom, producând calmarea. Prin efectul
calmant pe care-l induc sunt administrate obişnuit unor bolnavi
psihici cu excitabilitate crescută.
Narcoticele sunt droguri care produc somnul sau
34
inconştienţa. Se administrează terapeutic pentru efectul lor
analgezic. Morfina şi heroina sunt cele mai puternice şi fac parte
din opiacee. Luate pentru prima dată produc o senzaţie de fericire şi
bunăstare, fapt care încurajează persoana respectivă să le încerce
din nou. Chiar şi o priză mică de drog creiază dependenţă, prin
administrarea lui zilnică. Odată instalată obişnuinţa fizică sunt
necesare cantităţi mai mari de ingerare în vederea obţinerii
efectului. Obişnuinţa cuplată cu simptomele neplăcute ce apar în
condiţiile renunţării conduc la încercări disperate de menţinere a
obiceiului.
Halucinogenele. Unele droguri, prin modificările directe ale
stărilor de conştiinţă, cu halucinaţii şi amplificări ale percepţiilor
senzoriale, sunt rar utilizate terapeutic. Folosirea lor frecventă este
pe tărâmul ilegal al utlizării drogurilor deconectante, din dorinţa de-
a obţine senzaţii foarte puternice şi uneori chiar halucinaţii.
Aici se grupează halucinogene ce provin din surse naturale,
cum este mescalina, sau pe cale sintetică, cum este cazul LSD-ului.
Ingerarea de droguri produce un lanţ întreg de perturbări la
nivel senzorial, al perceperi timpului şi spaţiului, cu deplasări în
alte cadre spaţio–temporare, apropriind aceste cogniţii senzoriale de
modurile de percepere psihotice.
Efectele fiziologice înregistrate prin observaţiile sistematice
asupra toxicomanilor relevă o activare a zonelor diencefalului
(accelerarea respiraţiei, creşterea temperaturii), o creştere a
biocurenţilor cerebrali şi a centrilor nervoşi.
Efectele fiziologice sunt dublate de efecte psihologice, de
natură variabilă în funcţie de etapa în care se găseşte toxicomanul.
Astfel, în prima fază a euforiei, toxicomanul trăieşte o stare
euforică, estatică cu supraexcitări imaginative, cu hiperestezii
acustice şi vizuale, cu explozii de culori.
Prin ingerarea repetată, toxicomanul traversează o etapă de
toleranţă, la capătul căreia, prin diminuarea reactivităţii
organismului faţă de drog, apare dependenţa, manifestată prin trăiri
dramatice de factură fiziologică şi organică, asemănătoare cu
manifestările din abstinenţă. Se naşte, astfel, o dependenţă
35
funcţională în raport cu personalitatea narcomanului.
În faza de dependenţă, la un anumit interval după ingerarea
drogului, în condiţiile în care nu se inoculează o nouă doză, se
instalează efectele abstinenţei care provoacă profunde tulburări
fiziologice şi nervoase, însoţite de simptome psihice. Simptomele
psihice merg cu un cortegiu bogat de manifestări isterice,
instabilitate accentuată, dezordini comportamentale, cu descărcări
agresive, labilitate afectivă (sentimente de insecuritate)
vulnerabilitate, trăiri stresante, intoleranţă la frustrare. Toate aceste
trăiri paroxistice, în funcţie de conţinutul drogului, de cantitatea şi
frecvenţa cu care sunt administrate, pot degenera în situaţii
delirante cu reacţii distructive extrem de violente.
Problema toxicomanilor, fiind de o mare gravitate, intră în
perimetrul politicii penale privind acţiunile legiferate ce vizează
atât infracţionalitatea traficanţilor de droguri, cât şi
infracţionalitatea consumatorilor.
O devianţă cu un caracter mai incert, vizând unele
transgresări dintr─un domeniu în altul, este cea a devianţilor
psihici, anume bolile mintale de tipul handicapaţilor mintali (vezi
cap. Delincvenţa).
Se poate observa frecvent că diverse forme de devianţă au
tendinţa de aglutinare.
Astfel, devianţa şcolară merge mână în mână cu delincvenţa
juvenilă. La tinerii delincvenţi, consumul de alcool şi droguri este
mai ridicat decât la tinerii care respectă legea. Corelaţii ridicate şi
pozitive sunt subliniate de autori ca J. Kaplan (1988) şi R.R. Ross
şi Lightfood (1985) între furt şi consumul de droguri. Raporturi
strânse s-au evidenţiat între toxicomanie şi sinucidere, pe de o
parte, între toxicomanie şi crimă, pe de altă parte.
Tendinţa diverselor devianţe de a se aglutina este valabilă, în
accepţiunea lui M. Cusson (1992), în special pentru furt, violenţă,
toxicomanie, alcoolism şi sinucidere. Autorul dă câteva explicaţii
atracţiei dintre diferite forme de devianţă: furtul merge mână în
mână cu violenţa. pentru că aceasta din urmă este o modalitate
rapidă de însuşire a bunului altuia şi pentru că unele victime
36
reacţionează la agresiune, fiind gata să recurgă la forţă pentru a-şi
apăra proprietăţile. Alcoolul reduce inhibiţiile şi de aici violenţa
poate degenera în agresiuni şi chiar crime. Consumul mare de
heroină acţionează ca un accelerator asupra furturilor.
Cusson, pornind de la polivalenţa delincvenţilor recidivişti,
de la legătura strânsă între devianţa şcolară şi delincvenţa juvenilă,
precum şi de la corelaţiile dintre furt, agresiune, sinucidere şi
toxicomanie îşi pune problema dacă nu putem vorbi de o
predispoziţie pentru devianţă, manifestată prin aceste transgresiuni
polimorfe? Autorul insistă pe ideea necesităţii unor explicaţii
specifice la două nivele de interpretare şi anume: de ce anumiţi
indivizi sunt mai înclinaţi să încalce normele sociale şi de ce într-o
anumită împrejurare această înclinaţie se fixează pe un anumit tip
de transgresiune?
De aici, sub raport metodologic, se impune descoperirea
caracteristicilor psihosociale ale indivizilor care se disting printr-o
activitate deviantă frecventă şi, odată izolat un tip specific de
devianţă, să se analizeze procesele care îi determină să opteze
pentru un anumit tip de transgresiune şi nu pentru altul.
.
2.4. DEVIANŢA SOCIALĂ -ABATERE DE LA NORMELE SOCIALE
Noţiunea de devianţă desemnează în sensul său cel mai general îndepărtarea, abaterea sau
nonconformismul indivizilor faţă de normele şi valorile sociale.
În acest sens, J. Fichter face o distincţie între devianţa pozitivă, prin care individul se abate de
la stereotipurile conformităţii şi adoptă creativ norme şi valori superioare, şi devianţa negativă..
O altă distincţie în cadrul delincvenţei este cea operată de Edwin Lemert (1951): devianţa
primară şi cea secundară. Autorul pune în discuţie problema devianţei pornind de la faptul că
aproape orice persoană transgresează, din când în când, regulile, dar aceasta are un caracter temporar
37
şi nerepetitiv. În acest caz avem de-a face cu devianţa primară, persoana rămânând una acceptată din
punct de vedere social, dar al cărei stil de viaţă este departe de a fi dominat de un model deviant.
Actele de devianţă primară care se repetă şi devin prin această repetivitate vizibile, se impun..
Subiectul îşi organizează existenţa în jurul actelor etichetate ca deviante, angajându-se, astfel, în ceea
ce se numeşte devianţă secundară.
Deoarece este imposibil ca toţi membrii unui grup să împărtăşească sentimentele colective cu
aceeaşi intensitate, vor exista unii care vor comite acte judecate ca ofensatoare de către ceilalţi, care se
vor vedea, astfel, condamnaţi la o sancţiune penală. Oamenii, nefiind identici, este inevitabil ca unii să
încalce anumite reguli. Şi atunci cei care sunt convinşi de necesitatea regulilor nu se vor putea abţine
să nu-şi manifeste dezaprobarea. Sancţiunea impusă deviantului este consecinţa ataşamentului faţă de
norma socială. Devianţa este cealaltă faţă a normei.

Relativitatea normelor antrenează prin relativitatea criteriilor distincţia dintre drept şi nedrept,
deci o relativitate a devianţei. În acest sens, al relativităţii devianţei, pentru a nu se crea confuzie
trebuiesc făcute unele distincţii:
– un act va fi condamnat dacă are loc într-o anumită situaţie, şi nu va fi condamnat în alte
împrejurări.
– – un act va fi sau nu deviant în funcţie de statutul sau rolul social al autorului său. A omorî
este o crimă extrem de gravă, dar nu şi pentru soldatul aflat în război;
– devianţa va depinde de contextul normativ în care apare. Ceea ce este condamnat în sânul unei
culturi sau într-o epocă este adesea tolerat în altă parte sau în alte vremuri.
Relativismul normelor şi valorilor depind, astfel, de fiecare societate.
În privinţa universalităţii devianţei ea apare într-un număr restrâns de acte care au fost
întotdeauna şi constant prohibite şi sunt: incestul dintre mamă şi fiu, tată şi fiică, frate şi soră; răpirea
şi violul; omorul unui membru al grupului; furtul.
2.4.2. Categorii de devianţă socială
În general, în termenul de devianţă s-au introdus categorii diverse, reflectând faptul că acţiunile
calificate anterior ca deviante au devenit ulterior acţiuni “normale” sau cel puţin acceptate din punct de
vedere social.
Totuşi o listă aproximativă a acestora M. Cusson o subîmparte în şapte categorii:
a) Infracţiunea şi delictele, cuprinzând: omorurile, furtul, violul, delincvenţa juvenilă,
infracţiuni ale gulerelor albe.
38
b) Sinuciderea după apariţia celebrului studiu a lui Durkheim, apare ca o primă etapă a
constituirii controlului social.
c) Consumul de droguri cu toate implicaţiile sale dezorganizante de factură psihosocială.
d) Transgresiunile sexuale includ prostituţia, homosexualitatea, pornografia, lesbianismul.
e) Devianţele religioase care, prin atitudini fanatice, antrenează unele secte religioase, erezii,
vrăjitorii.
f) Bolile mentale au fost şi ele analizate din unghiul de vedere al abaterii de la normele sociale.
g) Extremismul politic
h) Handicapurile fizice
În eterogenitatea acestei categorisiri există o gradaţie de la perfect voluntar la involuntar.
Pornindu-se de la studiile lui R.K. Merton (1971) şi S. Moscovici (1976) se disting patru categorii de
devianţi:
a) Devianţi subculturali. Pe această direcţie Merton vorbeşte de nonconformişti, iar Moscovici
de minorităţi active.
Această categorie de indivizi pune în discuţie, prin acţiunea de violare pe care o întreprind,
însăşi legitimitatea normelor. Ei se străduiesc să promoveze norme şi valori substituente, militând în
acest sens.
În categoria de devianţi subculturali sunt incluşi: teroriştii, disidenţii şi membrii sectelor
religioase. Grupurile de devianţi subculturali îşi asumă actele comise şi le revendică legitimitatea.
b) Transgresorii sunt devianţii care în mod deliberat violează o normă a cărei validitate o
recunosc. Ei nu acţionează din principiu, ci din interes, din oportunism, pasiune sau concupiscenţă.
Majoritatea delincvenţilor se încadrează în această categorie.
c) Indivizii cu tulburări de comportament sunt: alcoolicii şi toxicomanii a căror acţiune, într-
o primă fază are un caracter voluntar, iar apoi, după ce se instalează dependenţa, încetează de-a mai fi
complet liberi. Tot în această grupă de tulburări comportamentale sunt cuprinse şi tulburările mentale
ca: nevroza, sociopatia, tulburările de caracter la care este greu să separăm latura de compulsiune de
latura de determinare.
d) Handicapaţii. Deoarece aici sunt grupate persoane cu handicap fizic (orbi, cocoşaţi,
paraplegici) debili şi bolnavi mentali, a căror tulburare este consecinţa unei tulburări organice,
considerăm că se părăseşte domeniul acţiunii voluntare. Evident cuprinderea acestei grupări de
subiecţi în domeniul devianţei suscită discuţii vii, contradictorii.
Formele de devianţă cel mai des studiate, din unghiul implicaţiilor psiho–sociale, sunt:
infracţiunile (delincvenţa), sinuciderile, devianţa sexuală şi toxicomania.
a) Delincvenţa ca şi abordare interdisciplinară, cu profundele ei implicării psihologice şi sociale
va face obiectul unui capitol de sine stătător (vezi subcapitolul Tipologii ale delincvenţei).
39
b) Sinuciderile. Această problemă atât de spinoasă a fost abordată încă din 1897 de Durkheim
în lucrarea sa “Despre sinucidere”, într-o strânsă corelaţie cu teoria controlului social.
Autorul clasifică sinuciderea în trei tipuri pincipale, fiecare cu propria ei cauzalitate:
sinuciderea egoistă, sinuciderea altruistă, sinuciderea anomică. Ulterior a adăugat sinuciderea
fatalistă, îmbrăţişată de cupluri tinere.
Referitor la sinuciderea egoistă autorul desprinde o idee generală conform căreia sinuciderea
variază invers proporţional cu gradul de integrare al societăţii religioase şi politice. Membrii unui grup
insuficient integrat scapă de sub influenţa sa şi nu se mai lasă ghidat decât de propriile sale interese.
Sinuciderea altruistă apare în cazurile în care o autoritate excesivă asupra individului îl obligă
să renunţe la propria sa persoană, impunându-i sacrificiul.
Sinuciderea altruistă a lui Durkheim se apropie, ca şi cauzalitate, de actele fanatice de sinucidere
întâlnite în acţiunile teroriste.
Factorii sociali legaţi de suicid sunt mai complecşi decât simpla dihotomie rural – urban sau
mediu industrializat – neindustrializat (Labovitz – 1968).
Pe lângă suicidul cu cauzalitate de factură socială, foarte frecvente sunt suicidul şi tentativa de
suicid ca reacţii antisociale din cadrul patologiei medicale, ca expresie a unor tulburări instinctivo–
afective foarte profunde.
De pe acest palier, suicidul este actul autoagresiv prin care o persoană în mod intenţionat îşi
cauzează moarte.
Dintre situaţiile patologice care se însoţesc de suicid se notează schizofrenia, în care actul
îmbracă haina absurdului, ca şi elementele depresive din psihoza maniaco–depresivă.
c) Devianţa sexuală, ca problemă socială, este notată în clasificarea internaţională OMS ca o
tulburare a comportamentului sexual. Homosexualitatea, ca şi devianţă sexuală, este o tulburare ce
constă în atracţia predominantă sau exclusivă pentru persoane de acelaşi sex cu sau fără raporturi
fizice. Această deviaţie nu include factori patogeni ca în cazul unei boli propriu-zise cum este TBC-ul
sau schizofrenia. Devianţa sexuală este interpretată de Asociaţia Americană de psihiatrie drept o
tulburare a orientării sexuale, iar de autorii francezi drept o perversiune, în adevăratul sens al
cuvântului, deoarece persoana respectivă, în comportamentul său sexual, are o implicare conştientă şi
deliberată.
Devierea sexuală poate fi primară, având un caracter tranzitoriu sau accidental, În aceste situaţii
devierea sexuală este înţeleasă ca rezultat al unei insuficiente maturizări, ca o “necesitate” de adaptare
la sistemul închisorii sau ca epifenomene ale unor nevroze.
Mai răspândită este interpretarea homosexualităţii ca o anomalie a contactului sexual, care
presupune o dificultate majoră a subiectului de stabilire a unor contacte interumane, fiind încadrate
între stările cu defect.
40
De pe aceste poziţii, psihiatri o consideră o dezvoltare patologică a personalităţii cu instabilităţi
emoţionale, o insuficientă capacitate frenatorie faţă de instincte, o lipsă de maturitate psihică (conduite
şi sentimente morale deficitare) răspunzătoare de neadaptări la realitatea complexă, cu stereotipii în
imitarea unor conduite preluate, nefiltrate, la pubertate şi adolescenţă.
În determinarea cauzală a deficitului de personalitate sunt invocate cauze genetice (insuficient
elucidate) şi cauze educaţional–sociale. Pe lângă cauzalitatea genetică (anomalii cromozomiale) există
şi cauze de deficit socio–educaţionale care au la bază învăţarea, deprinderea unor conduite aberante.
Fie că este considerată tulburare, anomalie, boală sau viciu, că este sub incidenţă medicală,
psihologică sau socială, antrenând terapii specifice, homosexualitatea generează prozeliţi mai ales
între adolescenţi şi tineri, în special la vârsta conturării personalităţii, a opţiunilor valorice.
d) O altă categorie de devianţă, cu o creştere alarmantă în ultimul deceniu, sunt toxicomaniile.
Conform unei definiţii O.M.S. toxicomania este o stare de intoxicare cu caracter periodic sau
cronic dăunătoare individului şi societăţii, provocată de consumul repetitiv a unui drog natural sau
artificial.
Toxicomania care apare în urma ingerării întâmplătoare sau voluntare de substanţe cu efect
analgezic, euforizant sau dinamogen, creează în scurt timp o dependenţă tiranică, atrăgând după sine
mărirea progresivă a dozelor.
Efectul ingerării, într-o perioadă de timp mai mare sau mai mică, este degradarea fizică şi
psihică a individului.
Drogurile care influenţează starea de conştiinţă sunt cunoscute sub denumirea de droguri
psihoactive, deoarece acţionează asupra psihicului..
Amfetaminele sunt excitante puternice, utilizate în special de personalul medical şi militar
pentru prelungirea rezistenţei şi a atenţiei pe o perioadă lungă de timp, prin sporirea capacităţii de
concentrare şi un anumit sentiment de încredere socială. Pot crea dependenţă iar reducerea apetitului
are ca efect slăbirea fizică serioasă, prin mal-nutriţie, şi, de asemenea, tulburări psihologice (în special
paranoia).
Cocaina este un alt tip de excitant utilizat în medicină pentru virtuţile sale anestezice şi folosit
ilegal pentru senzaţia de euforie şi energia crescută pe care o produc. Utilizarea prelungită poate
conduce la slăbiri fizice serioase şi la distorsionarea imaginii asupra realităţii, datorate în parte
efectelor energizante care induc o insensibilitate faţă de nevoile de odihnă şi de alimentare corectă.
Utilizarea prelungită produce dependenţa.
Sedativele acţionează la nivelul stingerii activităţii sistemului nervos autonom, producând
calmarea. Prin efectul calmant pe care-l induc sunt administrate obişnuit unor bolnavi psihici cu
excitabilitate crescută.
Narcoticele sunt droguri care produc somnul sau inconştienţa. Se administrează terapeutic
pentru efectul lor analgezic. Morfina şi heroina sunt cele mai puternice şi fac parte din opiacee. Luate
41
pentru prima dată produc o senzaţie de fericire şi bunăstare, fapt care încurajează persoana respectivă
să le încerce din nou. Chiar şi o priză mică de drog creiază dependenţă, prin administrarea lui zilnică.
Odată instalată obişnuinţa fizică sunt necesare cantităţi mai mari de ingerare în vederea obţinerii
efectului. Obişnuinţa cuplată cu simptomele neplăcute ce apar în condiţiile renunţării conduc la
încercări disperate de menţinere a obiceiului.
Halucinogenele. Unele droguri, prin modificările directe ale stărilor de conştiinţă, cu halucinaţii
şi amplificări ale percepţiilor senzoriale, sunt rar utilizate terapeutic. Folosirea lor frecventă este pe
tărâmul ilegal al utlizării drogurilor deconectante, din dorinţa de-a obţine senzaţii foarte puternice şi
uneori chiar halucinaţii.
Aici se grupează halucinogene ce provin din surse naturale, cum este mescalina, sau pe cale
sintetică, cum este cazul LSD-ului.
Ingerarea de droguri produce un lanţ întreg de perturbări la nivel senzorial, al perceperi timpului
şi spaţiului, cu deplasări în alte cadre spaţio–temporare, apropriind aceste cogniţii senzoriale de
modurile de percepere psihotice.
Efectele fiziologice înregistrate prin observaţiile sistematice asupra toxicomanilor relevă o
activare a zonelor diencefalului (accelerarea respiraţiei, creşterea temperaturii), o creştere a
biocurenţilor cerebrali şi a centrilor nervoşi.
Efectele fiziologice sunt dublate de efecte psihologice, de natură variabilă în funcţie de etapa în
care se găseşte toxicomanul. Astfel, în prima fază a euforiei, toxicomanul trăieşte o stare euforică,
estatică cu supraexcitări imaginative, cu hiperestezii acustice şi vizuale, cu explozii de culori.
Prin ingerarea repetată, toxicomanul traversează o etapă de toleranţă, la capătul căreia, prin
diminuarea reactivităţii organismului faţă de drog, apare dependenţa, manifestată prin trăiri dramatice
de factură fiziologică şi organică, asemănătoare cu manifestările din abstinenţă. Se naşte, astfel, o
dependenţă funcţională în raport cu personalitatea narcomanului.
În faza de dependenţă, la un anumit interval după ingerarea drogului, în condiţiile în care nu se
inoculează o nouă doză, se instalează efectele abstinenţei care provoacă profunde tulburări fiziologice
şi nervoase, însoţite de simptome psihice. Simptomele psihice merg cu un cortegiu bogat de
manifestări isterice, instabilitate accentuată, dezordini comportamentale, cu descărcări agresive,
labilitate afectivă (sentimente de insecuritate) vulnerabilitate, trăiri stresante, intoleranţă la frustrare.
Toate aceste trăiri paroxistice, în funcţie de conţinutul drogului, de cantitatea şi frecvenţa cu care sunt
administrate, pot degenera în situaţii delirante cu reacţii distructive extrem de violente.
Problema toxicomanilor, fiind de o mare gravitate, intră în perimetrul politicii penale privind
acţiunile legiferate ce vizează atât infracţionalitatea traficanţilor de droguri, cât şi infracţionalitatea
consumatorilor.
42
O devianţă cu un caracter mai incert, vizând unele transgresări dintr─un domeniu în altul, este
cea a devianţilor psihici, anume bolile mintale de tipul handicapaţilor mintali (vezi cap.
Delincvenţa).
Se poate observa frecvent că diverse forme de devianţă au tendinţa de aglutinare.
Astfel, devianţa şcolară merge mână în mână cu delincvenţa juvenilă. La tinerii delincvenţi,
consumul de alcool şi droguri este mai ridicat decât la tinerii care respectă legea. Corelaţii ridicate şi
pozitive sunt subliniate de autori ca J. Kaplan (1988) şi R.R. Ross şi Lightfood (1985) între furt şi
consumul de droguri. Raporturi strânse s-au evidenţiat între toxicomanie şi sinucidere, pe de o parte,
între toxicomanie şi crimă, pe de altă parte.
De aici, sub raport metodologic, se impune descoperirea caracteristicilor psihosociale ale
indivizilor care se disting printr-o activitate deviantă frecventă şi, odată izolat un tip specific de
devianţă, să se analizeze procesele care îi determină să opteze pentru un anumit tip de transgresiune şi
nu pentru altul.
• devianţa pozitivă
• devianţa negativă
• devianţa primară
• devianţa secundară
• Infracţiunea - delictele
• Transgresiunile sexuale
• Devianţele religioase
• Boli mentale
• Handicapuri fizice
• Devianţi subculturali
• Transgresori
• Delincvenţa .
1 Care sunt comportamentele care transgresează normele sociale?

2. Prezentaţi caraceristicile devianţei şi ale delincvenţei.
3. Care sunt caracteristicile devianţei sociale ?
4, Care sunt categoriile de devianţă socială ?
43
Mater.
RĂŞCANU, R., ( 1994), Psihologia comportamentului deviant, Ed. Universit, Bucureşti
3. DEVIANTA SOCIALA – ABATERE DE LA NORMELE
SOCIALE
Partea a II a
3.1. Introducere
3.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat
3.3.1. Relaţia problemă socială- devianţă
3.3.3. Reactii faţă de devianţă
3.4. Îndrumător pentru autoverificare
.........................................................................................................
3.1. Introducere
44
În esenţă, integrarea socială insuficentă îl eliberează pe
individ de influenţa socializantă a anturajului său, slăbindu-i
motivaţia de a depune efortul necesar pentru respectarea normelor
sociale. Conform paradigmei acţioniste, actul deviant este conceput
ca rezultat al unei decizii luate de indivizi preocupaţi de
maximizarea satisfacţiei lor.
Dar palierul social ar fi lipsit de substanţa reală a individului,
sub raport psihologic, dacă în relaţiile pe care le stabileşte cu
ceilalţi şi cu societatea nu s-ar manifesta ca o entitate psihologică în
acţiune.
Autori ca R. Merton şi R. Nisbest includ fenomenul de
devianţă în sfera problemelor sociale, apreciind că ea trebuie
interpretată în interiorul societăţii căreia îi aparţine, prin strânsa
relaţie cu ordinea socială, cu valorile şi structurile distincte ale
acestei societăţi.
Problemele sociale sunt, adeseori, consecinţele nedorite şi
neanticipate ale metodelor instituţionalizate de comportament
social. În acest sens, aceeaşi structură socială şi culturală, care
determină conduite conformiste şi organizate, poate genera şi
tendinţe de delincvenţă şi de dezorganizare socială.
Poziţiile diferite ale indivizilor în structura socială, modurile
lor de socializare exercită o serie de presiuni care-l determină pe
individ să se conformeze sau să adopte moduri de comportament
deviant.
În problema conformităţii şi a devianţei nu există decât
interpretări pluraliste. Aceeaşi situaţie socială va putea antrena
indivizi cu puncte de vedere diferite, determinând aprecierea că este
sau nu o problemă socială.
R. Merton şi R. Nisbest, subliniind interdependenţele
sistemice dintre părţile structurii sociale (o problemă putând genera
alte probleme, sărăcia sau şomajul putând fi condiţii favorizante
pentru delincvenţă), apreciază că noţiunea de problemă socială, are
un cadru mai larg decât conceptul de devianţă socială care la rândul
său subsumează criminalitatea.
45
– cunoaşterea relaţiilor ce se statuează între problema

socială şi devianţă;
– definirea termenilui de devianţă socială.
– cunoaşterea orientărilor teoretice emise despre devianţă
– cunoaşterea reacţiilor sociale faţă de devianţă
Pentru unitatea de învăţare Relaţia problemă socială-

devianţă , timpul alocat este de 4 ore.
3. DEVIANTA SOCIALA – ABATERE DE LA NORMELE

SOCIALE
Partea a II a
3.3.1. Relaţia problemă socială – devianţă
Sub raportul abordării sociale, pentru înţelegerea înclinaţiei
spre devianţă, se implică teoria controlului social.).
Spre deosebire de devianţa care semnifică abaterea de la o
normă ce poate fi întâlnită în fiecare tip de societate, problema
socială poate fi identificată cu o stare colectivă indezirabilă,
circumscrisă unui spaţiu particular definit, într-o anume perioadă a
dezvoltării sale. Problema socială nu se poate baza pe o teorie
unitară şi cuprinzătoare, dată fiind multitudinea situaţiilor sociale
de care se ocupă.
Pornind de la aceste aprecieri Ch. S. Suchar reprezintă
46
următoarea schemă:
Figura 1. Raportul problemă socială – delincvenţă
Aria cea mai largă o are sfera problemelor sociale care

include ca subdomenii devianţa socială şi delincvenţa
(criminalitatea). Autorul consideră necesară această distincţie
deoarece manifestările de devianţă sunt prin definiţie probleme
sociale, pe când nu toate problemele sociale implică abateri de la
norme. Delincvenţa şi, în mod particular, criminalitatea este indusă
în sfera devianţei deoarece presupune un anumit tip de abatere de la
normă şi anume cea în raport cu normele penale.
Devianţa constituie un termen în care se exprimă viziuni

foarte generale despre societate. O primă abordare teoretică este cea
funcţionalistă care are ca reprezentanţi de bază pe Parsons, Merton
şi Davis. Ei se axează, în concepţia lor, pe reproducerea şi
menţinerea raporturilor sociale, asupra unui status quo.
Accentul cade, în această interpretare a funcţionalismului
devianţei, pe societate şi nu pe individ. Punctul de pornire îl
constituie presupunerea fundamentală că societatea este bazată pe o
ordine normativă unanim acceptată, dat fiind consensul valoric
unanim între toţi membrii societăţii, care aderă la aceleaşi norme şi
47
valori. În această viziune omul este o fiinţă conformistă, dominată
de structuri, care se supune atât presiunilor externe de control social
cât şi presiunilor interne ale constrângerilor interioare prin pârghia
procesului de socializare.
Aceste presiuni determină conformitatea indivizilor la
normele sociale, astfel încât devianţa apare doar ca o stare
potenţială şi nu ca o realitate efectivă.
Devianţa şi delincvenţa de pe aceste poziţii apare ca o
încălcare a rolurilor şi statusurilor, o stare de “alienare” pe care
societatea, prin intermediul controlului social, o înlătură. În
viziunea parsonsiană, numai boala apare ca o devianţă legitimă,
ieşind prin situaţia de boală din cadrul obligaţiilor şi
responsabilităţilor sociale.
Conform teoriei funcţionaliste se implementează ideea că
sistemele sociale sunt optimale, funcţionale, aproape ideale.
Partizanii acestei abordări iau în considerare procesele adaptatative
prin intermediul cărora îşi asigură perenitatea, imuabilitatea
(împotriva schimbării considerată ca un fel de rău). De aici,
implicit, se consideră viziunea asupra lumii ca fiind justă, cu valori
anistorice, definite o dată pentru totdeauna. Această abordare
trăieşte cu iluzia imobilismului normelor şi ideilor. Valoarea unei
norme fiind definită în cadre absolute, se pune problema
descoperirii condiţiilor şi a mecanismelor prin care indivizii le
interiorizează.
Această idee conservatoare a status qou-ului este relativ
ameliorată de R. Merton, prin introducerea analizei funcţionale.
Astfel, în opinia lui Merton, în societăţile pluraliste
funcţionarea unei societăţi prin consens este contrazisă de
diversitatea sistemelor normative, care apreciază diferit caracterul
funcţional sau disfuncţional al unei acţiuni.
De pe poziţii ştiinţifice, disfuncţia unei societăţi nu este
echivalentă cu imoralitatea deoarece devianţa poate avea un
caracter funcţional pentru anumite grupuri sociale. Mai mult, în
promovarea unui sistem social există efecte funcţionale benefice
pentru sisteme şi efecte disfuncţionale care ameninţă echilibrul.
48
Ambele au caracter manifest, determinat de consecinţele acţiunii
sociale.
Pornind de la precizările lui Merton, A. Cohen (1986) face
distincţia între funcţiile şi disfuncţiile sociale ale devianţei.
Printre funcţiile sociale ale devianţei autorul enunţă rolul
funcţional al devianţei, clarificarea şi definirea normelor sociale (în
special a celor cu conţinut prescriptiv vag), precum şi creşterea
solidarităţii grupului, inclusiv a legăturilor emoţionale care se
soldează cu mobilizarea grupului pentru sancţionarea individului
deviant în tendinţa de protejare a membrilor.
Prin intervenţiile deviante se conştientizează caracterul
neadecvat al unor norme, care se impun a fi schimbate în cadrul
sistemului social. Considerarea conformităţii ca fiind mai dezirabilă
decât devianţa are drept consecinţă întărirea motivaţiei de
conformitate faţă de norme.
Între disfuncţiile sociale ale devianţei se enumeră eliminarea
motivaţiei de conformitate la acei indivizi care consideră că, sub
raportul recompensei, atât devianţa cât şi conformitatea sunt la fel
de benefice. Disfuncţia socială dublată şi de generarea
sentimentului de insecuritate, neîncredere, îndoială, în bazele
contractuale sociale, are drept consecinţă schimbarea ordinii
sociale.
Manifestările deviante apărute la nivele prestigioase de status
şi rol profesional înalt antrenează neîncrederea în funcţionarea
eficientă a sistemului, punând în pericol funcţionalitatea întregului
sistem.
Paradigma funcţională este criticabilă deoarece pleacă de la
premisa consensului valoric al societăţii, al primordialităţii
societăţii, care dizolvă astfel entităţile individuale. Această poziţie
presupune că orice devianţă subminează ordinea şi sistemul social.
În consecinţă devianţa este apreciată exclusiv din punct de vedere
al exigenţei de ordine, făcând abstracţie de motivaţiile personale ale
actorilor sociali.
O altă perspectivă teoretică a devianţei este perspectiva
interacţionistă care, pornind de la considerarea lumii sociale ca o
49
“scenă” a interacţiunii, a intersubiectivităţii, repune în cadre
valorizante, compensatorii importanţa dinamicii controlului social.
După Durkheim tendinţa de implicare a controlului social
merge pe linia considerării acestuia ca rezultând din acţiunea unei
entităţi supraindividuale societatea, grupul) asupra membrilor care
o alcătuiesc.
Comportamentele deviante devin evidente dacă sunt
concepute ca rezultat al procesului ce se desfăşoară în chiar sânul
interacţiuni sociale. De pe aceste poziţii, reglarea socială apare în
mod spontan din acţiunile indivizilor ce se influenţează reciproc.
Astfel abordat controlul social, el circumscrie un ansamblu de
procese prin care membrii unui grup se încurajează unii pe alţi
pentru a ţine seamă de aşteptările lor reciproce şi pentru a respecta
normele pe care şi le fixează.
Integrarea socială, care întreţine raporturi strânse cu
fenomenele de reglare, este definită prin calitatea şi frecvenţa
realităţilor ce se stabilesc în sânul unui grup şi prin gradul de
angajare a membrilor săi în activităţi comune.
Controlul social ca formă de influenţă se realizează în / şi
prin relaţii interpersonale. Integrarea face posibilă această influenţă,
dându-i unuia ocazia să-şi manifeste expectaţiile, altuia să fie
receptiv la ele.
Astfel, apar curente cu caracter fenomenologic, dintre care
cele mai importante sunt teoria schimbului, interacţionismul
simbolic şi etnometodologia. Teoria schimbului, cu reprezentanţi
de seamă G. Homans, P. Blau şi R. Emerson, consideră
comportamentul uman ca fiind produsul unui “schimb” material şi
spiritual.
Interacţionismul simbolic, prezentat iniţial de G.H. Mead,
are punctul de plecare în ideea că faptele sociale sunt “constructe”
ce emerg în cadrul interacţiunii dintre indivizi prin acţiunea
acestora în lumea cotidiană a simbolurilor şi semnificaţiilor
împărtăşite.
Pentru reprezentanţii interacţionismului simbolic variabila
critică în aprecierea delicvenţei este mai curând audienţa socială,
50
“actorii sociali”, mai mult decât individul, având rol de determinare
în aprecierea ca deviantă sau nu a unui episod comportamental.
Se pune în evidenţă rolul ce revine instituţiilor represive şi
mediului social în definirea şi etichetarea comportamentului
individual.
Paradigma interacţionistă, cuprinzând două dimensiuni
conexe “etichetarea” şi “stigmatizarea”, atribuie procesului de
definire socială funcţia de-a stabili caracterul normal sau anormal,
legal sau ilegal, aplicată atât elaborării şi receptării normelor cât şi
nivelului reacţiei sociale faţă de eventualele încălcări ale acestor
norme.
F. Tannenbaum consideră “stigmatizarea” ca fiind
modalitatea cea mai sigură de producere a delincvenţei prin
sancţionarea şi repudierea individului ce se abate de la standardele
sociale. Etichetarea îl va ghida în viitor spre anumite
comportamente.
Etnometodologia cuprinde deplasarea câmpului
preocupărilor de pe aspectele deterministe ale acţiuni pe aspectele
fenomenologice, şi, în mod expres, pe descifrarea vieţii cotidiene a
micilor comunităţi de devianţi marginalizaţi cum sunt: toxicomanii,
(şi în cadrul acestora fumătorii de marihuana, în special), bolnavii
mentali spitalizaţi sau delincvenţii (E. Lemert).
Din punctul de vedere a acestor minorităţi active, normele
sunt relative, rezultat al unui compromis sau al unei supuneri,
accentul fiind pus pe condiţiile şi mecanismele de transformare.
Fundamentale pentru evoluţia socială şi istorică a normelor sunt
procesele de inovaţie şi de difuzare a inovaţiei.
Astfel, lumea devianţilor apare similară celei convenţionale,
în care normele şi valorile sunt considerate ca reprezentate de
“realitate”, principiul căutării plăcerii prin orice mijloace găsindu-şi
corespondentul în valorile loisir-ului cu putere fundamentală.
În accepţiunea acestor teorii un act prin el însuşi nu este
deviant, ci el este definit ca atare numai în urma “etichetării” lui (şi
aceasta în cazul interacţiunii sociale) de către unii indivizi, ca o
reacţie a lor faţă de conduitele ce nu se aseamănă cu ale majorităţii.
51
Un individ sau un grup devine deviant atunci când este
recunoscut ca atare. De pe aceste poziţii se discută de inegalitatea
şanselor de a deveni deviant şi, anume, unele grupuri sociale sunt
mai vizate decât altele de instanţele de reglare a controlului social
şi, în plus, încadrarea individului în diferite grupuri sociale
generează conflicte de norme ce duc la devianţă.
Perspectiva integraţionistă (fie ea simbolică sau
etnometodologică) consideră devianţa ca fiind de natură socială,
pentru că, pe de o parte, se înscrie într-un sistem social ce
transgresează normele, iar, pe de altă, parte pentru că apare prin
universalizarea normelor impuse de societăţile sociale dominante.
Societatea prin dictarea de reguli şi definirea “gradului de libertate”
admisă în interiorul acestor reguli este cea care creează devianţă.
3.3.3. Reacţii faţă de devianţă
În mod tradiţional, cercetarea psihosociologică asupra

devianţei s-a ocupat de divergenţa de opinii din sânul grupului. În
mod frecvent, grupurile sunt traversate de lipsă (temporară) de
consens. Studiile de psihologie socială s-au ocupat, în special, de
consecinţele dezacordului pentru evoluţia grupului.
Dincolo de consecinţele pozitive creative care duc la
rezolvarea de probleme şi având drept complicaţii întărirea
adaptării grupului la mediu, se studiază consecinţele negative cu
prilejul manifestării devianţei.
Divergenţa în grup implică un anumit conflict între
minoritari sau devianţi şi membrii majorităţii.
În marea majoritate a cazurilor devianţa a fost înţeleasă ca o
devianţă în raport cu opinia majoritară a grupului, opinie minoritară
ce diferă semnificativ în raport cu cea a majorităţii grupului.
De aici, o primă reacţie a fost cea exercitată în orice grup
social de presiuni uniformizatoare în privinţa opiniilor şi
atitudinilor, fiind cu atât mai puternice cu cât distanţa dintre poziţia
individului şi normă este mai mare, aceste presiuni actualizându-se
în comunicaţiile sociale informale şi putând să înceteze în caz de
respingere.
52
Raţiunea presiunii, în faţa unei probleme verificabile
empiric, constă în uniformitatea socială care este o garanţie de
realitate sau de adevăr. În plus, aceste presiuni se efectuează din
dorinţa de propulsare a grupului spre înainte, uniformitatea
asigurând coeziunea înaintării.
Cercetări experimentale ce vizează presiunea
uniformizatoare a grupului au fost efectuate de Leon Festinger încă
din 1950, când a pus în relaţie reacţia faţă de devianţă cu presiunea
spre uniformitate exercitată în grupuri. La baza acestei influenţe
autorul consideră două surse: a) realitatea socială – ca şi criteriu
pentru validarea opiniilor; b) membrii grupului care caută
consensul şi locomoţia grupului – aceştia resimţind nevoia
consensului, deoarece este necesar pentru atingerea scopului
propus. Când în interiorul grupului apar discordanţe între părerile
membrilor grupului, presiunile spre uniformitate determină acte
îndreptate spre reducerea disensiunii. Cu ajutorul comunicării
consensul este reinstaurat. În caz contrar, grupul îşi redefineşte
graniţele, iar deviantul este exclus.
Accentul în cercetarea lui Festinger este centrat nu pe reacţia
de respingere manifestată de membrii societăţii ci pe strădania,
nevoia resimţită de membrii grupului de a instaura concordanţa
între opiniile lor şi ale grupului.
Referirile lui Festinger la devianţă vizează cu precădere
strategiile de reinstaurare a consensului, autorul susţinând că însăşi
devianţa este un pretext, un prilej pentru exercitarea presiunilor
uniformizatoare şi că devianţa corespunde imposibilităţii din
ambele părţi, atât ale grupului cât şi ale deviantului, de-a regăsi
armonia existentă la început.
Teoria lui Festinger prezice că spre devianţii extremi vor fi
îndreptate mai multe acte de comunicare şi că ei vor fi mai puţin
agreaţi decât devianţii moderaţi.
Un alt autor cu cercetări remarcabile este S. Schachter (1965)
care evidenţiază creşterea uniformizatoare a grupului o dată cu
creşterea coeziunii grupului.
Pornind de la stilul de comportament al deviantului, W.
53
Doise şi S. Moscovici (1970) arată că o devianţă abruptă exercită o
influenţă mai redusă decât o influenţă care se dezvăluie în grup, în
mod progresiv. Rezultatele autorilor sunt susţinute şi de G. Mugny
(1975) care evidenţiază că o sursă minoritară ce apără o poziţie
deviantă are mai puţină influenţă, fiind mai puternic respinsă în
condiţiile în care adoptă un stil rigid, decât când este mai suplă în
negociere.
În viaţa de zi cu zi apar acte de devianţă foarte frecvente ce
caracterizează situaţii de devianţă lejeră. Acestea antrenează o
modalitate de reacţie tolerantă, fapt circumscris de conceptul
devianţă tolerată (mild deviance).
Actul încetează să mai fie deviant, deşi a fost anterior
etichetat ca un comportament condamnabil, deoarece prin reacţie
sau abţinere de la reacţie sunt trasate frontierele normative ale unui
grup (Erickson).
Deviantul de la normele autorităţii este departe de a fi un tip
izolat; poziţia lui faţă de regulile grupului este modelată de grupul
de referinţă.
Devianţa tolerată poate fi explicată prin conflictul dintre
normele autorităţilor şi normele grupului: normele grupului induc
membrilor acestuia un comportament conformist, în timp ce
ascultarea normelor autorităţii corespunde obedienţei.
Dooms (1981) semnalează contexte în care membrii
grupurilor se află simultan sub presiunea normelor stabilite prin
acord de grup şi a normelor dictate de autorităţi. Influenţa
exercitată simultan de două surse deosebite, ca putere şi ca impact,
au antrenat, în condiţiile permisivităţii unei atitudini deviante, o
devianţă tolerată. Asupra subiectului se exercită influenţe din
contexte sociale cu complexitate diferită – influenţa minoritară a
grupului şi în acelaşi timp influenţa grupului majoritar. Autorul
arată că procesul de influenţă reciprocă din sânul majorităţii a fost
mai curând neglijat.
Conceptul de devianţă tolerată descrie reacţia grupului în faţa
actului deviant în raport cu norma autorităţii.
Devianţa tolerată, la o primă abordare, pare un fenomen legat
54
exclusiv de normele scrise. Dar la o cercetare de profunzime a
dinamicilor psiho–sociale se dezvăluie conflicte dintre normele
oficiale ale autorităţii şi normele de grup. Confruntarea dintre cele
două tipuri de reglementări constituie nucleul devianţei tolerate. În
situaţii de devianţă tolerată se activează norme ce ţin de cele două
instanţe sociale: de autorităţi şi de grupuri.
În grupurile de lideri sau de autorităţi sunt impuse norme de
tip instituţional, iar normele voluntare sunt negociate între membrii
grupului, în special, pentru a surmonta un conflict. Normele
evoluţionale apar când comportamentele ce produc satisfacţie unei
persoane sunt învăţate, prin adopţie, şi de ceilalţi membri ai
grupului, răspândindu-se la nivelul acestuia.
În contextul tolerării devianţei se conturează normele
instituţionale prefigurate de autorităţi şi cele voluntare şi
evoluţionale ale grupului. Perpetuarea tolerării devianţei apare ca o
consecinţă a incapacităţii autorităţilor care nu ştiu să confere
normelor emanate, la nivelul instituţional, puterea normelor
voluntare, evoluţionale sau, pe de altă parte, faptului că normele
instituţionale, spre deosebire de celelalte două tipuri, pot declanşa o
reactanţă de grup având ca efect reacţia de respingere a membrilor
grupului.
În mod esenţial, devianţa tolerată semnifică o situaţie
caracterizată prin tensiune cognitivă. Conceptul de conflict
normativ, ca instrument preţios de elucidare a dinamicilor psihice
din aceste situaţii, a fost utilizat de reprezentanţii şcolii de
psihologie socială de la Geneva (G.P. Mugny, W. Doise, S.
Moscovici) pentru a se referi la influenţele profunde pe care le
exercită grupul.
Astfel, Doise şi Mugny fac distincţia între influenţa
superficială manifestă şi influenţa reală cu consecinţă de durată în
atitudine. Grupul de apartenenţă exercită un tip de influenţă ce
depinde de intensitatea conflictului cognitiv suscitat. Percepţia de
sine, de pe poziţiile apartenenţei la grup, corespunde unei elaborări
depersonalizate a conflictului de către individ, deci unui răspuns
conformist manifest, fiind vorba de o “paralizie sociocognitivă”.
55
Această accepţiune subliniază faptul că subiectul, când întâlneşte o
sursă ce susţine o opinie divergentă, suportul grupului social
produce o “paralizare” a unei cogniţii divergente. Fără a mai
examina cu atenţie opiniile contradictorii, subiectul se mulţumeşte
să reafirme poziţia grupului, evitând astfel să se angajeze într-un
travaliu cognitiv, conformându-se manifest la opinia grupului.
Pe o poziţie diametral opusă se află situaţia în care dispare
suportul grupului social, iar subiectul se descoperă în situaţie de
divergenţă cu una din categoriile de apartenenţă, apare astfel un
conflict normativ. Dacă subiectul nu are posibilitatea de a se
conforma, atitudinea sa se schimbă radical prin asumarea unei
poziţii dizidente. Elaborarea la nivel interior a conflictului conduce
la conversiune, la schimbarea de atitudine latentă. În această
accepţiune, apare conflictul normativ, ca o contradicţie dintre
norma personală şi cea de grup.
De multe ori, în interiorul grupului, care tolerează o anumită
devianţă, apare un conflict latent, abscons între atitudinile latente
şi cele manifeste. Situaţia de devianţă la nivelul grupului, trezind o
reacţie de toleranţă majoritară, provoacă unor membri ai grupului o
opunere, o respingere a devianţei numai la nivel manifest.
Atitudinea binevoitoare de acceptare a devianţei, de includere a
acestora în grup, apare numai la nivel manifest, ca urmare a
adaptării complezenţei faţă de grup. Dar pe plan intern, reacţia
manifestă de acceptare are un corespondent intim ostil, de
respingere a devianţilor, găsind norma autorităţii justă şi morală.
Dar, din păcate, norma de grup înăbuşă manifestarea atitudinii
negative faţă de actul deviant. Această dualitate a atitudinilor, la
nivel latent şi manifest, constituie nucleul dur al dinamicii psihice a
devianţei tolerante. Norma de grup generează compromis, o
bivalenţă atitudinală faţă de devianţă: de condamnare şi respingere,
de acceptare în vederea consensului cu norma de grup. Toleranţa
poate avea consecinţe dintre cele mai diferite. Astfel, dacă se pune
problema de a tolera conduite ce nu pun probleme serioase celuilalt
sau funcţionării grupului, ne aflăm în faţa unei modalităţi de
resorbţie a unor forme de devianţă. În acest sens, cercetările lui
56
Hanke şi Saxberg, care au studiat devianţii şi izolaţii în
întreprinderi din Statele Unite şi Japonia, au constatat că în multe
cazuri devianţii sunt constructivi şi contribuie prin ideile şi
comportamentul lor la rezolvarea unor probleme de grup. Ei se
manifestă ca lucrători mai productivi decât conformiştii şi sunt
rareori respinşi, fiind de fapt devianţi ce nu încalcă o normă de grup
ci o normă a autorităţii privitoare la maniera de desfăşurare a
diferitelor comportamente în grup.
Un factor cu rol însemnat în atenuarea atitudinii negative faţă
de deviant este statutul superior al deviantului. E. Hollander a arătat
în două studii celebre că grupurile au tendinţa de a reacţiona mai
favorabil la nonconformismul membrilor cu statut înalt, decât al
celor cu statut inferior.
Se mai poate vorbi de o reacţie pozitivă faţă de deviantul
mobil şi anume faţă de deviantul care şi-a manifestat la început
dezacordul cu opinia grupului ca apoi să o accepte treptat.
Evaluarea lor a fost pozitivă, deoarece treptat au acceptat opinia
grupului, evidenţiind forţa persuasivă a grupului.
Există totuşi şi în acest caz o nuanţare şi anume, dacă
deviantul mobil a afişat iniţial un extremism diferit, major de opinia
grupului, conformismul ulterior se poate dovedi insuficient pentru
ca grupul să manifeste simpatie.
Caracterul conflictual al situaţiilor de devianţă tolerată poate
fi pus în evidenţă şi prin conceptul de conflict de rol (J.
Maisonneuve, 1996). În cazurile de neadecvare a rolurilor la
statusuri se angajează o contradicţie profundă între interesele
individului (deviantului) şi ale grupului social.
În viaţa de zi cu zi nu orice act normativ al autorităţii
determină un conflict normativ. Grupurile pot accepta norme
promovate de autorităţi, pe care le negociază şi le interiorizează,
dar pot respinge altele pe care le consideră inutile sau chiar
dăunătoare.
Faţă de tendinţele uniformizatoare ale grupului, devianţii pot
exercita presiuni asupra grupului, crescând riscul de respingere, dar
această respingere nu apare în mod necesar ca o represiune rece, ci
57
poate fi mult mai subtilă, mai persuasivă, îmbrăcând forma
naturalizării, fiind de fapt un mecanism prin care un sistem social
se imunizează împotriva devianţilor, ruinându-le credibilitatea. La
baza acestui mecanism stă considerarea proprietăţilor stabile
naturale ca fiind sursa unor comportamente şi discursuri deviante,
ceea ce permite să nu se ţină cont de ele. Naturalizarea poate lua
forme “biologizante” (e negru; e ţigan; e femeie), “psihologizante”
(aşa e felul; e paranoic), “sociologizante” (e sindicalist, e
politician).
Abordarea în termeni psihosociologici a unei tentative de
influenţă duce la diminuarea influenţei, ilustrând funcţia socială a
unor astfel de mecanisme de “naturalizare”.
Reacţia faţă de devianţă, în foarte multe situaţii, se soldează
cu respingerea devianţilor. Motivele unei asemenea atitudini sunt
sintetizate de G. Baron şi colaboratorii săi(1992):
1) Consensul de grup şi conformismul fiind necesare pentru
ca grupurile să-şi atingă scopul, orice dezacord, devianţă, devine
ameninţătoare pentru membrii grupului, provocând iritarea şi
aplicarea sancţiunilor sociale.
2) Dezacordul cu o majoritate înseamnă insultarea acesteia.
3) Devianţii subminează realitatea socială deoarece, prin
afirmarea opiniei lor în opoziţie cu a majorităţii, determină
creşterea nesiguranţei membrilor non-devianţi, zdruncinându-le
securitatea consensului social.
Un rol determinant în diminuarea toleranţei grupului faţă de
deviantă îl constituie interdependenţa dintre membrii grupului.
Un caz deosebit de respingere a devianţilor, în situaţia în care
ei aduc prejudicii, îl constituie fenomenul intitulat black sheep
effect ca reprezentând o strategie de menţinere a identităţii sociale
pozitive conferite de propriul grup. În acest context, excluderea
devianţilor trebuie privită dintr-o perspectivă intergrupuri, a
identificării individului cu in–group-ul. Consecinţa constă în
aprecierea mai negativă a devianţilor din grupul de apartenenţă în
comparaţie cu cei din out–group. Black sheep effect revelează
extremismul evaluărilor, atât al celor negative cât şi pozitive ale
58
membrilor grupului de apartenenţă, printr-o supraevaluare a
membrilor non-devianţi din interiorul grupului, faţă de membri
non-devianţi ai out–group-ului, iar pe membri devianţi din
interiorul grupului, care prin actele lor ameninţă evoluţia cu succes
a grupului, şi deci identitatea socială, îi apreciază mai negativ decât
pe devianţii din out–group.
Un alt tip de respingere a devianţei poate fi denumită de
stigmatizare. Aici se încadrează reacţiile ce tind să exacerbeze
devianţa în loc să o reprime. Aceasta se produce când unui deviant i
se aplică o măsură de excludere care îl scoate din zona de influenţă
a grupului. Pe tărâmul etichetării stigmatizante se întâlnesc atât
concepţiile conform cărora devianţa este un construct social pur cât
şi considerarea anumitor caracteristici ale devianţilor ca fiind
rezultatul unei reacţii stigmatizante. Astfel, devianţii stigmatizaţi,
adică cei etichetaţi şi excluşi se consideră că vor fi determinaţi să
elaboreze soluţii ce le vor permite să supravieţuiască. De aici, E.M.
Lemert creează termenul de devianţă secundară, amintit mai sus,
pentru a defini persoanele care trebuie să se adapteze unor reacţii
stigmatizante. Odată stigmatizat, raporturile sale cu conformiştii se
alterează, el fiind marginalizat. Dacă îşi pierde locul de muncă şi
toţi îl resping când este vorba despre o reangajare, dacă dispreţul şi
ostilitatea cu care va fi tratat i se vor părea prea greu de suportat, el
se va orienta spre grupul de devianţi pe care îi va frecventa.
Deci, un efect al stigmatizării poate fi apariţia fenomenului
de “roire” a devianţilor, de constituire a lor în adevărate subculturi,
adică grupuri care au propriul lor sistem de norme şi în care se
valorizează ceea ce este dezaprobat de majoritate.
Există mai multe motive pentru care un individ etichetat ca
delincvent şi exclus, să se înrădăcineze în devianţă. Mai întâi el va
fi supraexpus influenţei semenilor săi antisociali, spre care se va
retrage ca orientare, fiind exclus din mediile conformiştilor.
Apoi, apare riscul să se autocatalogheze şi definească ca
fiind într-o situaţie deznădăjduită care îl va demobiliza, lăsându-l
descoperit şi fără putere în faţa tentaţiei. Un alt substrat
motivaţional este şi cel al consecinţei marginalizării, prin care o
59
dată scăpat de influenţele conformiştilor, de cenzura şi reproşurile
pe care aceştia le proliferau la adresa nonconformiştilor, se va trezi
în derivă, dar, totodată, într-un context situaţional al
permisivităţilor totale, în care orice transgresiune poate deveni
posibilă.
Această legătură între devianţă şi marginalitate socială, prin
indisociabilitatea care se creează, conduce la o determinare aproape
“abisală” şi anume: comportamentul deviant îl ghidează pe autorul
său spre marginile grupului, deci spre poziţia unde presiunile pentru
conformare nu se mai exercită. De aici, lipsa de influenţe, de
coerciţii normative determină un comportament ce amplifică
devianţa printr-o mişcare deopotrivă circulară şi centrifugă
declanşată prin stigmatizare.
Efectul marginalizării este unul nedorit de creştere prin
reacţia socială a unei perpetuări a comportamentului deviant în loc
să îl resoarbă, lichidându-l în timp.
DEVIANTA SOCIALA – ABATERE DE LA NORMELE SOCIALE

Partea a II a
3.4.1. Relaţia problemă socială – devianţă
Sub raportul abordării sociale, pentru înţelegerea înclinaţiei spre devianţă, se implică teoria
controlului social.
Spre deosebire de devianţa care semnifică abaterea de la o normă ce poate fi întâlnită în fiecare
tip de societate, problema socială poate fi identificată cu o stare colectivă indezirabilă, circumscrisă
unui spaţiu particular definit, într-o anume perioadă a dezvoltării sale.
. Delincvenţa şi, în mod particular, criminalitatea este indusă în sfera devianţei deoarece
presupune un anumit tip de abatere de la normă şi anume cea în raport cu normele penale.
60
Devianţa constituie un termen în care se exprimă viziuni foarte generale despre societate. O
primă abordare teoretică este cea funcţionalistă care are ca reprezentanţi de bază pe Parsons, Merton
şi Davis. Ei se axează, în concepţia lor, pe reproducerea şi menţinerea raporturilor sociale, asupra unui
status quo.
Accentul cade, în această interpretare a funcţionalismului devianţei, pe societate şi nu pe
individ. Punctul de pornire îl constituie presupunerea fundamentală că societatea este bazată pe o
ordine normativă unanim acceptată, dat fiind consensul valoric unanim între toţi membrii societăţii,
care aderă la aceleaşi norme şi valori. În această viziune omul este o fiinţă conformistă, dominată de
structuri, care se supune atât presiunilor externe de control social cât şi presiunilor interne ale
constrângerilor interioare prin pârghia procesului de socializare.
Printre funcţiile sociale ale devianţei autorul enunţă rolul funcţional al devianţei, clarificarea şi
definirea normelor sociale (în special a celor cu conţinut prescriptiv vag), precum şi creşterea
solidarităţii grupului, inclusiv a legăturilor emoţionale care se soldează cu mobilizarea grupului pentru
sancţionarea individului deviant în tendinţa de protejare a membrilor.
. Considerarea conformităţii ca fiind mai dezirabilă decât devianţa are drept consecinţă întărirea
motivaţiei de conformitate faţă de norme.
Între disfuncţiile sociale ale devianţei se enumeră eliminarea motivaţiei de conformitate la acei
indivizi care consideră că, sub raportul recompensei, atât devianţa cât şi conformitatea sunt la fel de
benefice. Disfuncţia socială dublată şi de generarea sentimentului de insecuritate, neîncredere,
îndoială, în bazele contractuale sociale, are drept consecinţă schimbarea ordinii sociale.
Manifestările deviante apărute la nivele prestigioase de status şi rol profesional înalt antrenează
neîncrederea în funcţionarea eficientă a sistemului, punând în pericol funcţionalitatea întregului
sistem.
Paradigma funcţională este criticabilă deoarece pleacă de la premisa consensului valoric al
societăţii, al primordialităţii societăţii, care dizolvă astfel entităţile individuale. Această poziţie
presupune că orice devianţă subminează ordinea şi sistemul social. În consecinţă devianţa este
apreciată exclusiv din punct de vedere al exigenţei de ordine, făcând abstracţie de motivaţiile
personale ale actorilor sociali.
O altă perspectivă teoretică a devianţei este perspectiva interacţionistă care, pornind de la
considerarea lumii sociale ca o “scenă” a interacţiunii, a intersubiectivităţii, repune în cadre
valorizante, compensatorii importanţa dinamicii controlului social.
După Durkheim tendinţa de implicare a controlului social merge pe linia considerării acestuia ca
rezultând din acţiunea unei entităţi supraindividuale societatea, grupul) asupra membrilor care o
alcătuiesc.
61
Comportamentele deviante devin evidente dacă sunt concepute ca rezultat al procesului ce se
desfăşoară în chiar sânul interacţiuni sociale. De pe aceste poziţii, reglarea socială apare în mod
spontan din acţiunile indivizilor ce se influenţează reciproc.
Integrarea socială, care întreţine raporturi strânse cu fenomenele de reglare, este definită prin
calitatea şi frecvenţa realităţilor ce se stabilesc în sânul unui grup şi prin gradul de angajare a
membrilor săi în activităţi comune.
Interacţionismul simbolic, prezentat iniţial de G.H. Mead, are punctul de plecare în ideea că
faptele sociale sunt “constructe” ce emerg în cadrul interacţiunii dintre indivizi prin acţiunea acestora
în lumea cotidiană a simbolurilor şi semnificaţiilor împărtăşite.
Pentru reprezentanţii interacţionismului simbolic variabila critică în aprecierea delicvenţei este
mai curând audienţa socială, “actorii sociali”, mai mult decât individul, având rol de determinare în
aprecierea ca deviantă sau nu a unui episod comportamental.
Se pune în evidenţă rolul ce revine instituţiilor represive şi mediului social în definirea şi
etichetarea comportamentului individual..
Etnometodologia cuprinde deplasarea câmpului preocupărilor de pe aspectele deterministe ale
acţiuni pe aspectele fenomenologice, şi, în mod expres, pe descifrarea vieţii cotidiene a micilor
comunităţi de devianţi marginalizaţi cum sunt: toxicomanii, (şi în cadrul acestora fumătorii de
marihuana, în special), bolnavii mentali spitalizaţi sau delincvenţii (E. Lemert).
Din punctul de vedere a acestor minorităţi active, normele sunt relative, rezultat al unui
compromis sau al unei supuneri, accentul fiind pus pe condiţiile şi mecanismele de transformare.
Fundamentale pentru evoluţia socială şi istorică a normelor sunt procesele de inovaţie şi de difuzare a
inovaţiei..
3.4.3. Reacţii faţă de devianţă
Divergenţa în grup implică un anumit conflict între minoritari sau devianţi şi membrii
majorităţii.
În marea majoritate a cazurilor devianţa a fost înţeleasă ca o devianţă în raport cu opinia
majoritară a grupului, opinie minoritară ce diferă semnificativ în raport cu cea a majorităţii grupului.
De aici, o primă reacţie a fost cea exercitată în orice grup social de presiuni uniformizatoare în
privinţa opiniilor şi atitudinilor, fiind cu atât mai puternice cu cât distanţa dintre poziţia individului şi
normă este mai mare, aceste presiuni actualizându-se în comunicaţiile sociale informale şi putând să
înceteze în caz de respingere.
Teoria lui Festinger prezice că spre devianţii extremi vor fi îndreptate mai multe acte de
comunicare şi că ei vor fi mai puţin agreaţi decât devianţii moderaţi.
62
Un alt autor cu cercetări remarcabile este S. Schachter (1965) care evidenţiază creşterea
uniformizatoare a grupului o dată cu creşterea coeziunii grupului.
Pornind de la stilul de comportament al deviantului, W. Doise şi S. Moscovici (1970) arată că o
devianţă abruptă exercită o influenţă mai redusă decât o influenţă care se dezvăluie în grup, în mod
progresiv. Rezultatele autorilor sunt susţinute şi de G. Mugny (1975).
În viaţa de zi cu zi apar acte de devianţă foarte frecvente ce caracterizează situaţii de devianţă
lejeră. Acestea antrenează o modalitate de reacţie tolerantă, fapt circumscris de conceptul devianţă
tolerată (mild deviance).
Actul încetează să mai fie deviant, deşi a fost anterior etichetat ca un comportament
condamnabil, deoarece prin reacţie sau abţinere de la reacţie sunt trasate frontierele normative ale unui
grup (Erickson).
Deviantul de la normele autorităţii este departe de a fi un tip izolat; poziţia lui faţă de regulile
grupului este modelată de grupul de referinţă.
Devianţa tolerată poate fi explicată prin conflictul dintre normele autorităţilor şi normele
grupului: normele grupului induc membrilor acestuia un comportament conformist, în timp ce
ascultarea normelor autorităţii corespunde obedienţei.
În mod esenţial, devianţa tolerată semnifică o situaţie caracterizată prin tensiune cognitivă.
Conceptul de conflict normativ, ca instrument preţios de elucidare a dinamicilor psihice din aceste
situaţii, a fost utilizat de reprezentanţii şcolii de psihologie socială de la Geneva (G.P. Mugny, W.
Doise, S. Moscovici) pentru a se referi la influenţele profunde pe care le exercită grupul..
Pe o poziţie diametral opusă se află situaţia în care dispare suportul grupului social, iar subiectul
se descoperă în situaţie de divergenţă cu una din categoriile de apartenenţă, apare astfel un conflict
normativ. Dacă subiectul nu are posibilitatea de a se conforma, atitudinea sa se schimbă radical prin
asumarea unei poziţii dizidente. Elaborarea la nivel interior a conflictului conduce la conversiune, la
schimbarea de atitudine latentă. În această accepţiune, apare conflictul normativ, ca o contradicţie
dintre norma personală şi cea de grup.
De multe ori, în interiorul grupului, care tolerează o anumită devianţă, apare un conflict latent,
abscons între atitudinile latente şi cele manifeste. Situaţia de devianţă la nivelul grupului, trezind o
reacţie de toleranţă majoritară, provoacă unor membri ai grupului o opunere, o respingere a devianţei
numai la nivel manifest.. Dar pe plan intern, reacţia manifestă de acceptare are un corespondent intim
ostil, de respingere a devianţilor, găsind norma autorităţii justă şi morală. Dar, din păcate, norma de
grup înăbuşă manifestarea atitudinii negative faţă de actul deviant. Această dualitate a atitudinilor, la
nivel latent şi manifest, constituie nucleul dur al dinamicii psihice a devianţei tolerante. Norma de
grup generează compromis, o bivalenţă atitudinală faţă de devianţă: de condamnare şi respingere, de
acceptare în vederea consensului cu norma de grup. Toleranţa poate avea consecinţe dintre cele mai
63
diferite. Astfel, dacă se pune problema de a tolera conduite ce nu pun probleme serioase celuilalt sau
funcţionării grupului, ne aflăm în faţa unei modalităţi de resorbţie a unor forme de devianţă
Caracterul conflictual al situaţiilor de devianţă tolerată poate fi pus în evidenţă şi prin conceptul
de conflict de rol (J. Maisonneuve, 1996). În cazurile de neadecvare a rolurilor la statusuri se
angajează o contradicţie profundă între interesele individului (deviantului) şi ale grupului social.
În viaţa de zi cu zi nu orice act normativ al autorităţii determină un conflict normativ. Grupurile
pot accepta norme promovate de autorităţi, pe care le negociază şi le interiorizează, dar pot respinge
altele pe care le consideră inutile sau chiar dăunătoare.
Faţă de tendinţele uniformizatoare ale grupului, devianţii pot exercita presiuni asupra grupului,
crescând riscul de respingere, dar această respingere nu apare în mod necesar ca o represiune rece, ci
poate fi mult mai subtilă, mai persuasivă, îmbrăcând forma naturalizării, fiind de fapt un mecanism
prin care un sistem social se imunizează împotriva devianţilor, ruinându-le credibilitatea. La baza
acestui mecanism stă considerarea proprietăţilor stabile naturale ca fiind sursa unor comportamente şi
discursuri deviante, ceea ce permite să nu se ţină cont de ele. Naturalizarea poate lua forme
“biologizante” (e negru; e ţigan; e femeie), “psihologizante” (aşa e felul; e paranoic), “sociologizante”
(e sindicalist, e politician).
Abordarea în termeni psihosociologici a unei tentative de influenţă duce la diminuarea
influenţei, ilustrând funcţia socială a unor astfel de mecanisme de “naturalizare”.
Reacţia faţă de devianţă, în foarte multe situaţii, se soldează cu respingerea devianţilor.
Motivele unei asemenea atitudini sunt sintetizate de G. Baron şi colaboratorii săi(1992):
1) Consensul de grup şi conformismul fiind necesare pentru ca grupurile să-şi atingă scopul,
orice dezacord, devianţă, devine ameninţătoare pentru membrii grupului, provocând iritarea şi
aplicarea sancţiunilor sociale.
2) Dezacordul cu o majoritate înseamnă insultarea acesteia.
3) Devianţii subminează realitatea socială deoarece, prin afirmarea opiniei lor în opoziţie cu a
majorităţii, determină creşterea nesiguranţei membrilor non-devianţi, zdruncinându-le securitatea
consensului social.
Un rol determinant în diminuarea toleranţei grupului faţă de deviantă îl constituie
interdependenţa dintre membrii grupului.
Un caz deosebit de respingere a devianţilor, în situaţia în care ei aduc prejudicii, îl constituie
fenomenul intitulat black sheep effect ca reprezentând o strategie de menţinere a identităţii sociale
pozitive conferite de propriul grup. În acest context, excluderea devianţilor trebuie privită dintr-o
perspectivă intergrupuri, a identificării individului cu in–group-ul. Consecinţa constă în aprecierea mai
negativă a devianţilor din grupul de apartenenţă în comparaţie cu cei din out–group. Black sheep effect
revelează extremismul evaluărilor, atât al celor negative cât şi pozitive ale membrilor grupului de
apartenenţă, printr-o supraevaluare a membrilor non-devianţi din interiorul grupului, faţă de membri
64
non-devianţi ai out–group-ului, iar pe membri devianţi din interiorul grupului, care prin actele lor
ameninţă evoluţia cu succes a grupului, şi deci identitatea socială, îi apreciază mai negativ decât pe
devianţii din out–group.
Un alt tip de respingere a devianţei poate fi denumită de stigmatizare. Aici se încadrează
reacţiile ce tind să exacerbeze devianţa în loc să o reprime. Aceasta se produce când unui deviant i se
aplică o măsură de excludere care îl scoate din zona de influenţă a grupului. Astfel, devianţii
stigmatizaţi, adică cei etichetaţi şi excluşi se consideră că vor fi determinaţi să elaboreze soluţii ce le
vor permite să supravieţuiască. De aici, E.M. Lemert creează termenul de devianţă secundară,
amintit mai sus, pentru a defini persoanele care trebuie să se adapteze unor reacţii stigmatizante. Odată
stigmatizat, raporturile sale cu conformiştii se alterează, el fiind marginalizat. Dacă îşi pierde locul de
muncă şi toţi îl resping când este vorba despre o reangajare, dacă dispreţul şi ostilitatea cu care va fi
tratat i se vor părea prea greu de suportat, el se va orienta spre grupul de devianţi pe care îi va
frecventa.
Deci, un efect al stigmatizării poate fi apariţia fenomenului de “roire” a devianţilor, de
constituire a lor în adevărate subculturi, adică grupuri care au propriul lor sistem de norme şi în care se
valorizează ceea ce este dezaprobat de majoritate.
Există mai multe motive pentru care un individ etichetat ca delincvent şi exclus, să se
înrădăcineze în devianţă. Mai întâi el va fi supraexpus influenţei semenilor săi antisociali, spre care se
va retrage ca orientare, fiind exclus din mediile conformiştilor.
Apoi, apare riscul să se autocatalogheze şi definească ca fiind într-o situaţie deznădăjduită care
îl va demobiliza, lăsându-l descoperit şi fără putere în faţa tentaţiei. Un alt substrat motivaţional este şi
cel al consecinţei marginalizării, prin care o dată scăpat de influenţele conformiştilor, de cenzura şi
reproşurile pe care aceştia le proliferau la adresa nonconformiştilor, se va trezi în derivă, dar, totodată,
într-un context situaţional al permisivităţilor totale, în care orice transgresiune poate deveni posibilă.
Concepte şi termeni de reţinut controlului social.

• problema socială
• Etnometodologia
• presiuni uniformizatoare
• interacţionismul simbolic
• devianţă tolerată (mild deviance)
• conflict normativ
• conflict latent
• fenomenul black sheep effect
1. Care sunt relaţiile ce se statuează între problema socială şi devianţă ?
65
2. Prezentaţi caracteristicile termenului de devianţă socială .
3. Care sunt orientările teoretice emise despre devianţă?
4. Ce reacţii sociale faţă de devianţă cunoaşteţi?
PETCU, M., (1999)Delincvenţa, repere psiho-sociale, Ed. Dacia, Cluj.

Mater.
RĂŞCANU, R., ( 1994), Psihologia comportamentului deviant, Ed. Universit, Bucureşti
66
4.1. Introducere
4.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat .
4.1. Introducere
Delincvenţa aduce, prin efectele sale, grave prejudicii

integrităţii sistemelor de valori, climatului psihosocial general, bunei
convieţuiri, reflectând deopotrivă şubrezenia mecanismelor
supraordonate de influenţare şi control ale sistemului social şi a
structurilor interne ale personalităţii individuale. De aceea, ea trebuie
să constituie obiect de preocupare permanentă şi responsabilă la
ambele niveluri: social şi individual. Impunerea unui control eficient
asupra fenomenului, care să permită prevenirea şi îngustarea sferei lui
de întindere, nu este, fireşte, posibilă fără o serioasă şi sistematică
cercetare a cauzelor care-l determină, a mecanismelor şi formelor prin
care se
Delincvenţa este în toată complexitatea ei reală, corelarea mai
multor unghiuri particulare – juridic, sociologic, psihologic,
demografic, etiologic, antropologic – rezultând, pe de o parte,
intercondiţionarea multiplă a variabilelor implicate în determinarea şi
structurarea comportamentelor de tip delincvent iar, pe de altă parte,
necesitatea unor strategii şi programe globale, ştiinţific fundamentate,
de prevenţie, intervenţie şi resocializare – reintegrare.
Pentru a i se dezvălui specificul şi a i se stabili mai exact locul în
ansamblul celorlalte fenomene psihosociale, delincvenţa este pusă în
relaţie cu conceptele mai largi de libertate, responsabilitate,
socializare, autoritate, control, normă conformitate, integrare.
.
– cunoaşterea dimensiunilor fenomenului de

delincvenţă;
- cunoaşterea fenomenului de delincvenţă din
67
perspectivă juridică;
perspectivă sociologică;
perspectivă psihologică;
Pentru unitatea de învăţare DELINCVENŢA-FORMĂ DE

DEVIANŢĂ PSIHOSOCIALĂ
- Dimensiunea fenomenului de delincvenţă, timpul
alocat este de 4 ore.
DELINCVENŢA –FORMĂ DE DEVIANŢĂ PSIHOSOCIALĂ

-Dimensiunea fenomenului de delincvenţă-
Delincvenţa ca formă a devianţei sociale constituie o problemă

socială complexă, rezultantă a interacţiunii conjugate dintre individ
şi mediu.
La nivelul oricărei societăţi apar, într-o proporţie mai
mare sau mai mică, manifestări de transgresiune a normelor
care prin raportarea lor la anumite criterii pot lua forma
devianţei sau delincvenţei.
De la o primă analiză a determinărilor profunde şi a

consecinţelor induse, delincvenţa apare ca fenomen juridic înscris
şi reglementat prin norme de drept penal. Prin prezentarea
transgresării valorilor şi relaţiilor sociale, delincvenţa capătă
caracter antisocial, ilicit, intrând în incidenţa preocupărilor unor
ştiinţe sociale cum sunt sociologia, criminologia, psihologia
68
socială.
Amploarea socială a fenomenului de delincvenţă, caracterul
profund antisocial al acestui tip de comportament obligă corelarea
abordării strict juridice cu cea de implicare socială şi de intervenţie
asupra individului concret.
Din punct de vedere juridic, comportamentul delincvent este
definit prin luarea în considerare a unor trăsături specifice:
– caracterul ilicit – reprezintă o acţiune cu caracter ilicit,
imoral, ilegitim, ilegal, prin care sunt violate şi prejudiciate anumite
valori şi relaţii sociale;
– caracterul de vinovăţie – acţiunea este comisă de o
anumită persoană care acţionează deliberat, conştient şi responsabil
(deci are răspundere penală);
– incriminare – fapta comisă este incriminată şi sancţionată
de legea penală.
Numai în prezenţa acestor caracteristici, o faptă antisocială
săvârşită de o persoană responsabilă poate fi incriminată de legea
penală. Inexistenţa şi numai a unei singure trăsături duce la
inexistenţa delictului.
Pornind de la circumscrierea delictului prin implicarea
trăsăturilor menţionate, unii autori disting unele dimensiuni ale
delincvenţei din punct de vedere juridic, şi anume (după S.
Rădulescu – 1996):
– violarea unei anumite legi (penală, civilă, militară) care
prescrie acţiuni sau sancţiuni punitive împotriva celor care o
încalcă;
– manifestarea unui comportament contrar codurilor morale
ale grupului, fie ele formale sau informale, implicite sau explicite;
– săvârşirea unei acţiuni antisociale cu caracter nociv pentru
indivizi sau grupuri sociale.
După opinia lui E.H. Sutherland, comportamentul delincvent
incumbă următoarele dimensiuni:
– prezintă consecinţe antisociale prin faptul că prejudiciază
interesele întregii societăţi;
– face obiectul unei interdicţii sau constrângeri formulate de
69
legea penală;
– conţine o intenţie antisocială deliberată, urmărind un scop
distructiv;
– cuprinde fuzionarea intenţiei cu acţiunea culpabilă;
– fapta este probată juridic şi sancţionată ca atare.
În funcţie de aceste trăsături, gradul de periculozitate şi
gravitate al criminalităţii este evaluat după anumite criterii
normative şi sociale.
Prin implicaţii juridice reglementate de norma penală, faptul
social al delictului trece din planul social în cel juridic, devenind un
fapt juridic generator de efecte şi consecinţe sancţionatorii.
Rezultanta este şi cuprinderea în dreptul penal a unor dispoziţii ce
descriu faptele ce constituie delicte şi consecinţele juridice pentru
săvârşirea lor.
Ca fapt antisocial, delictul presupune acţiunea unor anumite
persoane care, cu discernământ şi vinovăţie, atentează la anumite
valori şi relaţii sociale ce sunt protejate de normele penale.
În viziunea dreptului penal se iau în considerare, în
abordarea actului ca delict, patru factori: obiectul delictului,
subiectul delictului, latura obiectivă şi latura subiectivă.
Obiectul delictuui se referă la valorile şi relaţiile sociale
care sunt violate printr-o acţiune ilegală sau ilicită.
Subiectul delictului vizează persoana denumită subiect
activ şi care comite acţiunea ilicită, şi subiectul pasiv fiind
identificat cu persoana care suferă consecinţele negative ale
acţiunii.
Pentru ca o persoană să fie desemnată ca subiect activ trebuie
să îndeplinească trei condiţii:
– să aibă o anumită vârstă;
– să fie responsabilă;
– să dispună de libertatea de gândire (hotărâre) şi acţiune.
Latura obiectivă este dimensiunea cea mai importantă a
delictului şi se conturează la intersecţia interferenţei mai multor
aspecte: acţiunea (inacţiunea) delincventă, consecinţele antisociale
produse, raportul cauzal dintre acţiunea ilicită şi consecinţele
70
negative şi alţi indicatori (timpul şi locul delictului, mijloace şi
modalităţi de comitere a actului etc.).
Acţiunea delincventă consemnează violarea normelor
juridice cu caracter prohibitiv (interzic anumite acte) sau inacţiunea
(omisiunea), care consemnează încălcarea normelor juridice prin
neefectuarea unor acţiuni cu caracter de obligativitate (efectuarea
serviciului militar, ajutarea familiei).
Consecinţele şi urmările sociale periculoase ale acţiunii
constau în pagubele materiale şi morale aduse diferitelor persoane,
instituţii şi organizaţii.
Relaţia cauzală apreciază (prin raportarea delictului la
consecinţe) existenţa şi gravitatea delictelor. Fiind o relaţie de
determinare, raportul cauzal prezintă unele dificultăţi de
circumscriere, fapt pentru care trebuie rezumat doar la acţiunea
(inacţiunea) delincventă, provocatoare de prejudiciu, şi la efectele
acesteia asupra relaţiilor şi valorilor lezate.
Latura subiectivă a delictului cuprinde referiri la
caracteristicile psihice ale persoanei care comite acţiunea ilicită de
factură intelectivă, afectivă, volitivă, pe baza cărora se stabileşte
responsabilitatea şi răspunderea persoanei.
Pe planul abordării dreptului penal modern, conţinutul
vinovăţiei se stabileşte prin teoria voinţei, teoria reprezentării,
teoria mobilului etc.
Codul penal românesc se fundamentează, din acest unghi, pe
teoria reprezentării, distingând în funcţie de conţinutul
reprezentărilor persoanei delincvente, în momentul comiterii
faptelor, diferite grade ale vinovăţiei (intenţie sau culpă).
Atunci când în mod conştient şi voluntar o persoană
efectuează un act delincvent, având conştiinţa urmării negative a
actelor sale, considerate în acest caz ca deliberate, avem de-a face,
din punct de vedere juridic, cu intenţia persoanei.
În cazul în care persoana care a săvârşit un act nu a prevăzut
rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să-l prevadă, vinovăţia sa
este din culpă.
Nu putem considera vinovăţie dacă acţiunea ilicită nu a fost
71
gândită, dorită şi voită de o persoană, care a acţionat fiind
constrânsă moral sau fizic (ameninţată) sau în stare de inconştienţă.
În afară de vinovăţie, se iau în considerare şi motivele,
mobilurile care pot genera, impulsiona individul spre o anumită
acţiune. De asemenea, nu sunt neglijate stipularea scopurilor
urmărite prin finalitatea acţiunii (obţinerea de avantaje materiale,
înlăturarea unui rival, atragerea atenţiei opiniei publice).
În funcţie de determinantele de factură psihologică,
implicarea graduală sub raportul vinovăţiei poate fi scalată de la
mai gravă spre mai puţin gravă, în funcţie de corelarea diferitelor
implicării motivaţionale: intenţie directă sau indirectă, culpă sau
imprudenţă, cu implicarea conştiinţei sau obnubilarea ei.
Pe baza dimensiunilor menţionate în literatura de specialitate
juridică şi criminologică se disting următoarele categorii de
delincvenţă:
a) delincvenţa reală, supranumită şi “cifra neagră”, fiind
acţiunea săvârşită, ca atare, în realitate şi însumând totalitatea
manifestărilor antisociale cu caracter penal care s-au comis sau care
au avut loc în realitate;
b) delincvenţa descoperită cuprinde numai o parte a
faptelor antisociale cu caracter penal şi anume a celor identificate
de organele specializate. Deoarece nu toate faptele penale comise
sunt identificate, procentual, infracţionalitatea descoperită este mai
mică decât cea reală. Se includ aici şi aşa-numitele infracţiuni cu
autori “necunoscuţi”.
c) delincvenţa judecată sau legală se identifică cu acea
secvenţă din delincvenţa descoperită care ajunge să fie judecată şi
care este sancţionată de către instanţele specializate ale statului.
Deoarece nu toate faptele descoperite sunt pasibile de judecată,
acest tip de delincvenţă este numeric mai mic decât delincvenţa
descoperită. Pot apare pe parcursul judecării actelor descoperite
graţieri sau amnistieri şi astfel nu se mai finalizează cu o sancţiune.
Alte acte, până la judecarea lor, pot intra sub incidenţa unei noi
legislaţii penale, astfel că finalitatea judecării poate lua altă direcţie.
Acest fapt semnalează că însăşi legea penală este supusă unei
72
evoluţii şi, în consecinţă, poate suferi modificări.
Delincvenţa reală, din punct de vedere obiectiv, reprezintă
cea mai importantă semnificaţie pentru fenomenul de
infracţionalitate (delincvenţă), deoarece cuprinde fapte antisociale
reale, care exprimă încălcări reale ale normelor juridice. Faptele de
delincvenţă reală, chiar dacă nu au fost descoperite sau nu ajung să
fie judecate şi sancţionate, ele există ca reale, deoarece au fost
săvârşite în realitate, aducând serioase prejudicii valorilor sociale şi
morale, precum şi relaţiilor sociale.
Definirea şi circumscrierea delictelor în funcţie de criteriile

normativului penal este reducţionistă, deoarece evoluţia
fenomenului de criminalitate este determinat de o serie de variabile
socio–culturale ignorate de studiile cu caracter exclusiv juridic.
Fenomenele antisociale, reprezentând o problemă socială, se
produc în cadrul unei societăţi având o determinare socială
resimţită la nivelul indivizilor, grupurilor şi instituţiilor, produc
ceea ce se intitulează dezorganizare socială. Astfel, abordarea
fenomenului de delincvenţă de pe poziţii sociologice vizează
dezorganizarea socială ca stare de inadecvare a reţelei de statusuri
şi roluri, creând o discrepanţă între scopurile colective şi
obiectivele individuale. Ele se manifestă prin extinderea puternică a
sferei de nevoi şi aspiraţii individuale (grup) care nu-şi găsesc pe
deplin satisfacţia.
Dezorganizarea socială sau “starea de anomie”, cum o
numeşte Durkheim, determină, pe lângă creşterea numărului de
delicte (alcoolism, narcomanie, devianţă socială), şi extinderea
treptată a stării de marginalitate la un număr tot mai mare de
indivizi, grupuri sociale.
Marginalitatea, situându-l într-un context de minus de
responsa-bilităţi, de atribuţii sociale şi, în consecinţă, de reangajări,
de imposibilitate de afirmare şi participare la deciziile sociale,
determină profunde sentimente de periferizare şi frustrare socială.
Acestea se manifestă prin convingerea că le sunt
73
obstrucţionate căile de acces spre bunurile şi valorile sociale. Ca o
consecinţă negativă cresc tensiunile sociale şi nesiguranţa între
indivizi.
Starea de marginalizare se reverberează la nivel social prin
neintegrare socială, având ca notă definitorie lipsa de adeziune la
normele sociale şi morale.
Procesul de integrare socială, nefiind liniar şi uniform,
prezintă diferite grade de intensitate de la forme mai mult sau mai
puţin conformiste, până la transgresări a normelor cu tendinţe de
salvgardare a conformismului şi orientări deviante (sau) şi
delincvente.
Evaluarea intensităţii şi gravităţii actelor comise se face
concordat cu criteriile normative, dar şi cu implicarea caracterului
social şi cultural al faptei comise.
Apare astfel distincţia între furtul din patrimoniul public şi
cel din proprietatea privată şi semnalarea existenţei în ultimele
decenii a unor “subculturi delincvente” şi a “criminalităţii
profesioniste” în societăţile moderne.
În definirea unor anumite categorii de delicte, un aport
important îl aduc cultura, moravurile, obiceiurile şi cutumele prin
evidenţierea implicării normelor morale şi a celor de convieţuire
socială.
Societăţile moderne se confruntă cu delicte de prostituţie,
promiscuitate sexuală, homosexualitate, incest, sinucidere (vezi
cap.Devianţă) etc. Societăţile moderne, în marea lor majoritate,
consideră prostituţia legală sau ilegală. În funcţie de cultura şi
moravurile societăţii, atitudinea faţă de prostituţie este diferită. În
Danemarca, prostituarea unei femei însoţită de plată, chiar dacă
este salariată, nu este sancţionată; în S.U.A., sancţiunile sunt
nominale, iar în unele state europene este instituit un sistem oficial
sau cvasi–oficial de control şi autorizare a prostituţiei.
Homosexualitatea este tratată, de asemenea, diferenţiat de la
un sistem social la altul, de la o cultură la alta. Astfel,
homosexualitatea masculină este sancţionată penal în unele state,
repudiată moral în altele (ţări scandinave), sau chiar legiferată ca
74
drept constituţional.
Homosexualitatea feminină este mai mult stigmatizată moral
la nivelul unor profesiuni (actor, pictor, dansator), pe când la
nivelul altor profesiuni atrage, dincolo de sancţiuni penale şi
morale, şi interdicţia profesiei respective (profesor, director,
judecător).
Prostituţia, homosexualitatea şi bigamia sunt considerate
delicte de condiţie (de statut). Faţă de ele, atitudinea este
diversificată. Unele societăţi, pornind de la categorisirea lor ca
imorale, concep ca necesare sancţionarea lor, pledând pentru
următoarele caracteristici:
– rolul preventiv al pedepsei asupra unui număr foarte mare
de indivizi, care nu comit asemenea fapte, dar care le-ar putea
comite dacă nu ar fi inhibaţi de sancţionalitatea lor;
– pedepsirea lor permite instanţelor de resort să-i ţină sub
supraveghere şi control; din cauza comportamentului sexual
deviant, ar putea fi atraşi spre alte activităţi cu caracter antisocial;
– “etichetarea” şi “stigmatizarea” acestor devianţi prin
arestarea şi condamnarea lor are valoare de avertisment pentru cei
ce ar putea fi corupţi.
Cei care se opun sancţionării acestor delicte de statut, se
bazează pe următoarele argumente:
– considerarea “stigmatizării” ca determinant major al
marginalizării acestor indivizi, a căror reinserţie morală este mult
îngreunată;
– ineficienţa legii, în situaţii în care depistarea cazurilor este
destul de greoaie, iar sancţiunea nu lichidează comportamentul;
– considerarea unui tip de comportament sexual deviant ca
delict, îl poziţionează pe făptuitor în mediul delictogen,
împingându-l prin modelele negative din anturaj, spre comiterea
unor fapte şi mai grave;
– reacţia faţă de delictele sexuale este discriminatorie, vizând
frecvent persoanele de condiţie inferioară, pe când aceleaşi tipuri de
devianţe sexuale rămân nepedepsite la persoane de condiţie
superioară.
75
Sociologia delincvenţei îşi aduce aportul la descifrarea
actului infracţional; la nivel de fenomen social, cu analiza actelor
antisociale săvârşite în realitate, în raport cu multiplele aspecte de
inadaptare, dezorganizare, anomie şi marginalitate existente în
cadrul societăţii.
Perspectiva psihologică asupra delincvenţei apare ca o

necesitate de întregire a abordării normativelor juridice şi a
dimensiunii sociale a delictului, cu implicarea profundă şi
complexă a individualităţii infractorilor, a rolului personalităţii
individului delincvent şi nondelincvent.
Punctul de vedere psihologic vizează omul concret, cum
există şi acţionează în mediul ambiant, cum se percepe şi se
evaluează pe sine ca o răsfrângere a imaginii celorlalţi despre sine
percepută şi reverberată la nivelul interiorităţii sale. Astfel anturat,
orice proces psihic se supune determinismului probabilist aplicat în
psihologie, pe baza căruia, orice fenomen psihic este determinat, în
ultimă instanţă, de acţiunea externă mediată de condiţiile interne
(însuşiri, stări, activitate psihică supusă acestor acţiuni). Este vorba
de acea totalitate funcţională dintre personalitate şi mediu,
subliniată de Klinberg, care o dată cu modificarea unui determinant
se soldează cu modificări la nivelul totalităţii funcţionale (vezi cap.
Abordarea psihologică a etiologiei fenomenelor de delincvenţă).
DELINCVENŢA –FORMĂ DE DEVIANŢĂ PSIHOSOCIALĂ

-Dimensiunea fenomenului de delincvenţă-
Delincvenţa ca formă a devianţei sociale constituie o problemă socială complexă, rezultantă a

interacţiunii conjugate dintre individ şi mediu.
76
La nivelul oricărei societăţi apar, într-o proporţie mai mare sau mai mică, manifestări de
transgresiune a normelor care prin raportarea lor la anumite criterii pot lua forma devianţei sau
delincvenţei.
De la o primă analiză a determinărilor profunde şi a consecinţelor induse, delincvenţa apare ca

fenomen juridic înscris şi reglementat prin norme de drept penal. Prin prezentarea transgresării
valorilor şi relaţiilor sociale, delincvenţa capătă caracter antisocial, ilicit, intrând în incidenţa
preocupărilor unor ştiinţe sociale cum sunt sociologia, criminologia, psihologia socială.
Amploarea socială a fenomenului de delincvenţă, caracterul profund antisocial al acestui tip de
comportament obligă corelarea abordării strict juridice cu cea de implicare socială şi de intervenţie
asupra individului concret.
Din punct de vedere juridic, comportamentul delincvent este definit prin luarea în considerare a
unor trăsături specifice:
– caracterul ilicit – reprezintă o acţiune cu caracter ilicit, imoral, ilegitim, ilegal, prin care sunt
violate şi prejudiciate anumite valori şi relaţii sociale;
– caracterul de vinovăţie – acţiunea este comisă de o anumită persoană care acţionează
deliberat, conştient şi responsabil (deci are răspundere penală);
– incriminare – fapta comisă este incriminată şi sancţionată de legea penală.
Numai în prezenţa acestor caracteristici, o faptă antisocială săvârşită de o persoană responsabilă
poate fi incriminată de legea penală. Inexistenţa şi numai a unei singure trăsături duce la inexistenţa
delictului.
După opinia lui E.H. Sutherland, comportamentul delincvent incumbă următoarele dimensiuni:
– prezintă consecinţe antisociale prin faptul că prejudiciază interesele întregii societăţi;
– face obiectul unei interdicţii sau constrângeri formulate de legea penală;
– conţine o intenţie antisocială deliberată, urmărind un scop distructiv;
– cuprinde fuzionarea intenţiei cu acţiunea culpabilă;
– fapta este probată juridic şi sancţionată ca atare.
În funcţie de aceste trăsături, gradul de periculozitate şi gravitate al criminalităţii este evaluat
după anumite criterii normative şi sociale.
Prin implicaţii juridice reglementate de norma penală, faptul social al delictului trece din planul
social în cel juridic, devenind un fapt juridic generator de efecte şi consecinţe sancţionatorii.
Rezultanta este şi cuprinderea în dreptul penal a unor dispoziţii ce descriu faptele ce constituie delicte
şi consecinţele juridice pentru săvârşirea lor..
77
Obiectul delictului se referă la valorile şi relaţiile sociale care sunt violate printr-o acţiune
ilegală sau ilicită.
Subiectul delictului vizează persoana denumită subiect activ şi care comite acţiunea ilicită, şi
subiectul pasiv fiind identificat cu persoana care suferă consecinţele negative ale acţiunii.
Pentru ca o persoană să fie desemnată ca subiect activ trebuie să îndeplinească trei condiţii:
– să aibă o anumită vârstă;
– să fie responsabilă;
– să dispună de libertatea de gândire (hotărâre) şi acţiune.
Latura obiectivă este dimensiunea cea mai importantă a delictului şi se conturează la
intersecţia interferenţei mai multor aspecte: acţiunea (inacţiunea) delincventă, consecinţele antisociale
produse, raportul cauzal dintre acţiunea ilicită şi consecinţele negative şi alţi indicatori (timpul şi locul
delictului, mijloace şi modalităţi de comitere a actului etc.).
Acţiunea delincventă consemnează violarea normelor juridice cu caracter prohibitiv (interzic
anumite acte) sau inacţiunea (omisiunea), care consemnează încălcarea normelor juridice prin
neefectuarea unor acţiuni cu caracter de obligativitate (efectuarea serviciului militar, ajutarea familiei).
Consecinţele şi urmările sociale periculoase ale acţiunii constau în pagubele materiale şi morale
aduse diferitelor persoane, instituţii şi organizaţii..
Latura subiectivă a delictului cuprinde referiri la caracteristicile psihice ale persoanei care
comite acţiunea ilicită de factură intelectivă, afectivă, volitivă, pe baza cărora se stabileşte
responsabilitatea şi răspunderea persoanei.
Pe planul abordării dreptului penal modern, conţinutul vinovăţiei se stabileşte prin teoria
voinţei, teoria reprezentării, teoria mobilului etc.
Codul penal românesc se fundamentează, din acest unghi, pe teoria reprezentării, distingând în
funcţie de conţinutul reprezentărilor persoanei delincvente, în momentul comiterii faptelor, diferite
grade ale vinovăţiei (intenţie sau culpă).Atunci când în mod conştient şi voluntar o persoană
efectuează un act delincvent, având conştiinţa urmării negative a actelor sale, considerate în acest caz
ca deliberate, avem de-a face, din punct de vedere juridic, cu intenţia persoanei.
În cazul în care persoana care a săvârşit un act nu a prevăzut rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi
putea să-l prevadă, vinovăţia sa este din culpă.
Nu putem considera vinovăţie dacă acţiunea ilicită nu a fost gândită, dorită şi voită de o
persoană, care a acţionat fiind constrânsă moral sau fizic (ameninţată) sau în stare de inconştienţă.
În afară de vinovăţie, se iau în considerare şi motivele, mobilurile care pot genera, impulsiona
individul spre o anumită acţiune. De asemenea, nu sunt neglijate stipularea scopurilor urmărite prin
finalitatea acţiunii (obţinerea de avantaje materiale, înlăturarea unui rival, atragerea atenţiei opiniei
publice).
78
Pe baza dimensiunilor menţionate în literatura de specialitate juridică şi criminologică se disting
următoarele categorii de delincvenţă:
a) delincvenţa reală, supranumită şi “cifra neagră”, fiind acţiunea săvârşită, ca atare, în
realitate şi însumând totalitatea manifestărilor antisociale cu caracter penal care s-au comis sau care au
avut loc în realitate;
b) delincvenţa descoperită cuprinde numai o parte a faptelor antisociale cu caracter penal şi
anume a celor identificate de organele specializate. Deoarece nu toate faptele penale comise sunt
identificate, procentual, infracţionalitatea descoperită este mai mică decât cea reală. Se includ aici şi
aşa-numitele infracţiuni cu autori “necunoscuţi”.
c) delincvenţa judecată sau legală se identifică cu acea secvenţă din delincvenţa descoperită
care ajunge să fie judecată şi care este sancţionată de către instanţele specializate ale statului. Deoarece
nu toate faptele descoperite sunt pasibile de judecată, acest tip de delincvenţă este numeric mai mic
decât delincvenţa descoperită. Pot apare pe parcursul judecării actelor descoperite graţieri sau
amnistieri şi astfel nu se mai finalizează cu o sancţiune. Alte acte, până la judecarea lor, pot intra sub
incidenţa unei noi legislaţii penale, astfel că finalitatea judecării poate lua altă direcţie.
Acest fapt semnalează că însăşi legea penală este supusă unei evoluţii şi, în consecinţă, poate
suferi modificări.
Definirea şi circumscrierea delictelor în funcţie de criteriile normativului penal este

reducţionistă, deoarece evoluţia fenomenului de criminalitate este determinat de o serie de variabile
socio–culturale ignorate de studiile cu caracter exclusiv juridic.
Fenomenele antisociale, reprezentând o problemă socială, se produc în cadrul unei societăţi
având o determinare socială resimţită la nivelul indivizilor, grupurilor şi instituţiilor, produc ceea ce se
intitulează dezorganizare socială. Astfel, abordarea fenomenului de delincvenţă de pe poziţii
sociologice vizează dezorganizarea socială ca stare de inadecvare a reţelei de statusuri şi roluri, creând
o discrepanţă între scopurile colective şi obiectivele individuale. Ele se manifestă prin extinderea
puternică a sferei de nevoi şi aspiraţii individuale (grup) care nu-şi găsesc pe deplin satisfacţia.
Dezorganizarea socială sau “starea de anomie”, cum o numeşte Durkheim, determină, pe lângă
creşterea numărului de delicte (alcoolism, narcomanie, devianţă socială), şi extinderea treptată a stării
de marginalitate la un număr tot mai mare de indivizi, grupuri sociale.
Marginalitatea, situându-l într-un context de minus de responsa-bilităţi, de atribuţii sociale şi, în
consecinţă, de reangajări, de imposibilitate de afirmare şi participare la deciziile sociale, determină
profunde sentimente de periferizare şi frustrare socială.
79
Acestea se manifestă prin convingerea că le sunt obstrucţionate căile de acces spre bunurile şi
valorile sociale. Ca o consecinţă negativă cresc tensiunile sociale şi nesiguranţa între indivizi.
Starea de marginalizare se reverberează la nivel social prin neintegrare socială, având ca notă
definitorie lipsa de adeziune la normele sociale şi morale.
Procesul de integrare socială, nefiind liniar şi uniform, prezintă diferite grade de intensitate de la
forme mai mult sau mai puţin conformiste, până la transgresări a normelor cu tendinţe de salvgardare a
conformismului şi orientări deviante (sau) şi delincvente.
Sociologia delincvenţei îşi aduce aportul la descifrarea actului infracţional; la nivel de fenomen
social, cu analiza actelor antisociale săvârşite în realitate, în raport cu multiplele aspecte de inadaptare,
dezorganizare, anomie şi marginalitate existente în cadrul societăţii.
Perspectiva psihologică asupra delincvenţei apare ca o necesitate de întregire a abordării

normativelor juridice şi a dimensiunii sociale a delictului, cu implicarea profundă şi complexă a
individualităţii infractorilor, a rolului personalităţii individului delincvent şi nondelincvent.
Punctul de vedere psihologic vizează omul concret, cum există şi acţionează în mediul ambiant,
cum se percepe şi se evaluează pe sine ca o răsfrângere a imaginii celorlalţi despre sine percepută şi
reverberată la nivelul interiorităţii sale. Astfel anturat, orice proces psihic se supune determinismului
probabilist aplicat în psihologie, pe baza căruia, orice fenomen psihic este determinat, în ultimă
instanţă, de acţiunea externă mediată de condiţiile interne (însuşiri, stări, activitate psihică supusă
acestor acţiuni). Este vorba de acea totalitate funcţională dintre personalitate şi mediu, subliniată de
Klinberg, care o dată cu modificarea unui determinant se soldează cu modificări la nivelul totalităţii
funcţionale (vezi cap. Abordarea psihologică a etiologiei fenomenelor de delincvenţă).
- caracterul ilicit
- caracterul de vinovăţie
- incriminare
- delincvenţa
- delincvenţa descoperită
- delincvenţa judecată sau legală
- dezorganizare socială
- marginalitate
- neintegrare socială.
1. Care sunt dimensiunile fenomenului de delincvenţă?

2. Prezentaţi caraceristicile fenomenului de delincvenţă din perspectivă juridică
3. Care sunt dimensiunile fenomenului de delincvenţă din perspectivă
80
sociologică?
4 Prezentaţi caraceristicile fenomenului de delincvenţă din perspectivă
psihologică .
PETCU, M., (2001) Mecanismele psihologiei juridice, Ed. Argonaut, Cluj-Napoca,
PETCU, M., (2005)Mecanismele psihosociale ale juridicului Ed.Argonaut, Cluj-Napoca
Mater.
81
5.1. Introducere
5.3.1 Principalele direcţii clasice
5.3.1.2. Dimensiunea statistică-cartografică
5.3.1.3. Concepţia antropologică
5.1. Introducere
Identificarea factorilor sociali, culturali, economici şi

individuali care structurează configuraţia delincvenţei sub raportul
enunţurilor explicative vizează cauzele şi condiţiile de apariţie ale
comportamentului delincvent. Abordarea este eficientă nu atât
diferenţiat cât mai ales din unghiul dependenţelor reciproce între
dimensiunile enunţate.

– cunoaşterea etiologiei comportamentului delincvent;
– enunţarea principalelor direcţii clasice determinante în
etiologia delincvenţei;
– cunoaşterea caracteristicilor direcţiilor clasice enunţate.
82
Pentru unitatea de învăţare Etiologia comportamentului

delincvent , timpul alocat este de 4 ore.
5..3. Conţinutul unităţii de învăţare

5.3. Etiologia comportamentului delincvent
Analizată dintr-o asemenea perspectivă etiologia delincvenţei
angajează numeroase teze, teorii, opinii, toate gravitând în jurul
întrebărilor fundamentale: “Ce anume îi determină pe indivizi să
comită acte delincvente?”, “Cum pot fi prevenite asemenea acte?”,
“Care sunt criteriile de evaluare ale unei conduite drept
delincventă/criminală?”.
Un prim răspuns la aceste întrebări susţine că la baza
comporta-mentului deviant stă structura biologică şi
personalitatea individului. Această orientare implică următoarele:
– punctul de vedere biologic – constituţional consideră
factorii biologici şi genetici ca având o contribuţie hotărâtoare în
geneza criminalităţii.
– orientarea neuro–psihică (complementară cu cea
psihiatrică) consideră actele criminale, ca săvârşite preponderent de
personalităţi patologice, ale căror tulburări sunt transmise ereditar.
– orientarea psihoindividuală consideră caracteristicile de
personalitate, răsfrânte la nivel comportamental, ca fiind
generatoare de frustrări şi agresivitate.
– orintarea psiho–socială (complementară cu o perspectivă
culturalistă) apreciază că individul nu se naşte criminal, ci este
socializat negativ (deficit de socializare) structurându-se
dizarmonic în funcţie de modelele culturale.
Pornind de la aceste orientări au fost exprimate numeroase
83
teorii, puncte de vedere valorizând elemente de ordin biologic,
constituţional, antropologic şi psihologic ale personalităţi
infractorului. Aceste concepţii s─au structurat treptat în adevărate
şcoli şi orientări.
Un al doilea răspuns la întrebările menţionate consideră
delincvenţa ca fenomen de inadaptare, de neintegrare socială,
generând o anumită stare conflictuală produsă de neconcordanţa
dintre idealurile individului, sistemul său valoric şi ofertele sociale.
Ca un efect al acestui dezechilibru scade şi controlul social, precum
şi capacitatea de conciliere a conflictelor. Se pot distinge
următoarele orientări:
– orientarea statistico–normativă vizează variaţiile ce se
înregistrează în rata delincvenţei.
– orientare macrosocială urmăreşte identificarea unor
legităţi sociale ca determinante a actelor de delincvenţă.
Un al treilea răspuns în jurul căruia s-au focalizat o parte din
teorii se concretizează în teoria cauzalităţii multiple (teoria
factorială), considerându-se că fenomenul de delincvenţă are
determinare multicauzală atât de factură internă (de natură
biologică şi psihologică) cât şi de factură externă (de natură
economică, socială şi culturală), aflate într-o relaţie de
reciprocitate.
De pe aceste poziţii, adepţii cauzalităţii multiple acordă
ponderi egale fiecărui factor în parte, accentul fiind pus pe
identificarea corelaţiilor statistice între factorii a căror evaluare
probează că au cel mai important rol în cauzalitatea delincvenţei.
Un fapt demn de reţinut în legătură cu toate aceste teorii este
evoluţia lor de la abordarea unidimensională şi restrictivă, în
descifrarea etiologică a delincvenţei, spre abordarea complementară
şi interrelaţionată. Astfel, sub raport psihologic, explicarea
motivaţiilor actelor criminale se întregeşte şi intersectează cu
abordarea individului în ambientul social, cu explicarea complexă
psihosocială a modului în care are loc procesul de evaluare al
delincvenţei.
Luând în considerare importanţa descifrării etiologiei
84
delincvenţei în descrierea, explicarea şi prevenirea delincvenţei am
considerat ca necesară o prezentare nuanţată şi cât mai completă
capabilă de a degaja şi ierarhiza caracteristicile de personalitate şi
elementele psihosociale cu caracter aplicativ.
5..3.1 Principalele direcţii clasice privind etiologia

delincvenţei
Criminologia clasică, în preocuparea sa de incriminare a

diferitelor delicte şi crime, şi-a îndreptat preocupările teoretice pe
câteva direcţii fundamentale de cercetare, în tendinţa de constituire
a criminologiei ca ştiinţă. Aceste teorii s-au cristalizat în repere de
la care au pornit ulterior, fie chiar prin contraargumentarea lor,
teoriile de factură psihologică şi socială.
Orientarea criminologică clasică îşi trage seva din doctrina

dreptului natural din secolul XIX, având o tentă reformistă ce pleda
pentru aplicarea şi utilizarea raţionalistă a dreptului şi a pedepselor
penale.
Din unghiul descifrării etiologiei criminalităţii, fundamentul
cauzalităţii naturale îl constituie considerarea crimei şi delictului ca
entităţi juridice abstracte, rupte de contextul social. Un autor
reprezentativ al acestei direcţii R. Saleilles se ocupă de aspectele
specifice ale individualizării pedepsei.
Adepţii acestei orientări consideră cauzele crimei ca derivate
din actul de voinţă individual. Fiecare individ are libertatea
absolută de a alege între “plăcerea” ce derivă din încălcarea legii
penale şi “durerea” de a suporta sancţiunea pentru fapta comisă.
De pe aceste poziţii, răspunderea penală este privită ca având
un temei obiectiv (fapta criminală), iar sancţiunea aplicată o
justificare pentru apărarea şi securitatea socială.
Limita substanţială a acestei orientări constă în rolul excesiv
atribuit naturii juridice a delictului şi sancţiunilor penale, făcând
abstracţie de geneza socială a actului criminal şi ignorând raportul
dintre individ şi mediu.
85
Meritele acestei orientării constau în contribuţia adusă pe
linia deschiderii uneia dintre primele şcoli de criminologie şi
răspândirea acestei discipline în lume.
5.3.1.2. Dimensiunea statistică – cartografică
Acest tip de orientare a pus bazele abordării clasificatoare a

delictelor în funcţie de o serie de indici statistici (volum, intensitate,
frecvenţă, rată de criminalitate).
Printre reprezentanţii de bază se numără A. Quételet şi A.
Guerry care s-au orientat preponderent spre descifrarea corelaţiilor
semnificative între distribuţia spaţială a actelor antisociale şi
variabilitatea cu caracter economic, cultural, social. Contribuţia lor
este remarcabilă pe linia dezvoltării aparatului statistico juridic.
Astfel A. Quételet consideră distribuţia statistică a crimelor
ca având o “regularitate” şi “constanţă”, indiferent de condiţiile de
mediu. Teoria sa are o valabilitate parţială în stabilirea unei legităţi
cu caracter universal.
Importanţa stabilirii unei baze de date privind cunoaşterea
faptului criminal este de necontestat, dar limitarea prezentării
criminalităţii numai la înregistrarea statistică a cazurilor
distorsionează imaginea reală a criminalităţii prin faptul că însăşi
legea penală poate influenţa sensibil, prin incriminarea sau
dezincriminarea unor acte, evoluţia fenomenului de delincvenţă.
Un alt autor E. Ferri descifrează, de pe poziţii statistice,
importanţa factorilor sociali şi individuali în generarea
criminalităţii, concluzionând că forma şi intensitatea acestora este
dependentă de tipul de societate. Autorul, prin considerarea
determinărilor statistice de delicte şi crime dintr-un anumit mediu
social, în măsura schimbării condiţiilor de mediu, ajunge să
elaboreze “legea saturaţiei criminale”.
Şcoala franceză de sociologie, având ca reprezentant de elită
pe E. Durkheim, îşi fundamentează cercetările pe studiul statistic al
faptelor sociale şi juridice contribuind la conturarea unei sociologii
statistice.
Pe fundalul acestei modalităţi de tratare, Durkheim
caracterizează fenomenul sinuciderii ca având o anumită
86
regularitate şi anume tendinţă de creştere a ratei de sinucidere în
raport cu anumite condiţii de mediu (climă, anotimp, parte a zilei şi
săptămânii, religie etc.).
5.3.1.3 Concepţia antropologică
Aceste orientării s-au centrat în abordarea criminalităţii pe

factorii cu caracter preponderent biologic, fiziologic şi ereditar. Un
promotor reprezentativ al acestei orientări este C. Lombroso, care
pornind de la ideea “regresiunii atavice” a infractorului, formulează
teoria celebră a criminalului “înnăscut”.
Conform acestei teorii “personalitatea criminală” este o
entitate distinctă şi specifică, determinată de structuri
anatomofiziologice şi biologice transmise ereditar şi care predispun
spre crimă şi violenţă la anumiţi indivizi.
Criminalul prin caracteristici specifice numite “stigmate”,
dobândite ereditar, este o fiinţă biologică diferită de fiinţa
“normală”.
În urma unei analize clinice pe loturi de criminali, autorul
evidenţiază la aceştia anumite anomalii (stigmate) de natură
anatomică şi fiziologică (asimetria craniului, maxilare proeminente,
frunte şi bărbie pronunţate) care, în funcţie de numărul lor regăsit la
un individ, determină tipul de criminal: “perfect” (5–6 trăsături
specifice), tipul imperfect (3–5).
Cel care posedă mai puţin de 3 stigmate nu este obligatoriu
un tip criminal, deoarece aceste stigmate nu sunt ele însele
generatoare de criminalitate, dar favorizează “trecerea” la
înfăptuirea actului criminal, identificând temperamentele cu
predispoziţie pentru violenţă şi agresivitate.
Teoria “stigmatelor”, existente la anumiţi indivizi, nu poate
susţine explicaţia cauzală complexă a delictelor şi crimelor.
Demersul teoriei lombrosiene, până la un anumit punct, este
meritorie în încercarea sa de a înlocui determinismul absolut al
legilor cu cel ştiinţific al faptelor, punând bazele cercetărilor
biologice, morfologice şi patogenice ale criminalităţii. Erorile de
generalizare a unor stigmate organice, ca fiind la originea tuturor
delictelor de crimă, au fost ulterior corectate de cercetările de
87
antropologie criminală şi genetică criminală, care au salvgardat
împărţirea indivizilor în “buni” şi “răi”, din unghi ereditar şi
biologic, înlocuind-o cu un “prag” interior al rezistenţei psihice
interpuse ca un tampon între frustrare şi agresivitate ce
caracterizează anumiţi indivizi. Rolul acestui prag fiind de a
favoriza sau împiedica realizarea intereselor individuale prin
mijloace legitime sau ilicite.
Teoria “criminalului înnăscut” a stat la baza apariţiei
ulterioare a concepţiilor biotipologice.
Orientarea psihiatrică vine în completarea punctului de

vedere lombrosian, de considerare a etiologiei crimei într-o serie de
dezechilibre anatomo–fiziologice transmise, de multe ori, pe cale
ereditară.
În viziunea reprezentanţilor acestei teorii, criminalul este un
degenerat psihic şi moral având ca notă definitorie debilitatea
mintală, incapacitatea de discernere şi de înţelegere a normativului
juridic. El este un handicapat psihic prin comportamentul său
acţional şi afectiv dovedind iresponsabilitate faţă de justiţia socială.
Un prim reprezentant, H.H. Goddard, prin examinări clinice
şi teste psihologice şi-a adus contribuţia la susţinerea ideei că
debilitatea psihică reprezintă factorul principal de definire a
tipologiei criminale.
Un alt reprezentant de seamă al acestei orientări G. Tarde a
elaborat o teorie a imitaţiei, ce cuprinde o sumă de legi transpuse la
nivelul criminologic, având la bază tipul criminalului profesionist,
conform acestui tip individul nu este criminal din naştere ci prin
imitaţie învăţând cariera de infractor.
Dincolo de meritele sale incontestabile de precursor al
sociologiei criminalităţii G. Tarde ajunge la o teorie exclusivistă de
explicare a principiului responsabilităţii prin “imitaţia” actului
infracţiunii.
Aşa cum subliniază G. Basiliade principala greşeală a
generalizării acestei perspective de tip psihiatric constă în faptul că
descrierile ca procedeu de înregistrare a evenimentelor infracţionale
88
s-a bazat pe date factuale a căror valoare este incontestabilă, dar nu
suficientă pentru a justifica baza teoretică a influenţelor efectuate.
Teoria psihanalitică fondată de şcoala psihanalitică va
încerca să demonstreze faptul că, dincolo de imitaţie, crima este
expresia unei stări morbide, a unui tip de personalitate psihopatică.
Poziţia clasică a lui Freud faţă de crimă şi pedeapsă rezidă în
concepţia conform căreia sub raport psihodinamic toţi oamenii sunt
criminali înnăscuţi, apărând în lume ca neadaptaţi social.
În primii ani de viaţă copilul fiind exclusiv preocupat de
realizarea plăcerii şi evitarea durerii, îşi prezervează criminalitatea.
În perioada 4–6 ani, apare o diferenţiere a structurilor criminale faţă
de cea a persoanei normale. Această perioadă, considerată latentă şi
care se încheie la pubertate, se caracterizează prin reprimarea
tendinţelor instinctive criminale stopând astfel exprimarea lor. Prin
procedeul sublimării individul converteşte tendinţele libidinale
criminale în forme acceptabile social. Acesta este procedeul pentru
persoanele normale care eşuează la criminal. La persoana normală
prin procedeul sublimării criminalitatea reprimată şi inconştientă îşi
găseşte orientare pe căi nepericuloase (visul, fantezia) sau prin
comiterea de comportamente tranziţionale cu grad de periculozitate
redus (box, exprimarea liberă în război).
Un alt fapt semnalat de Freud cu rol în producerea
criminalităţii este complexul “Oedip” care, ca fapt psihodinamic,
dacă nu este rezolvat se va canaliza spre criminalitate. Conform
complexului lui Oedip toţi băieţii de la naştere manifestă ostilitate
faţă de taţii lor şi afecţiune pentru mamă, care de fapt cuprinde
dorinţa sexuală. Acest sentiment generează o trăire a vinovăţiei şi
anxietăţii care trebuiesc rezolvate. Dacă ostilitatea faţă de tată este
reprimată, agresivitatea va fi redirecţionată spre acte criminale.
Tot şcoala freudiană este responsabilă şi de aserţiunea
conform căreia motivele inconştiente sunt cuplate cu actul criminal
şi anume cu anumite patternuri criminale ca o reflectare simbolică.
Simţul justiţiar al individului este cuplat cu primul act rebel
comis în copilăria timpurie, iar prima crimă (în sens de încălcare a
normelor) pe care o comite, într-un anumit moment al vieţii, este
89
violarea prescripţiei privind curăţenia. Se dezvoltă un simţ al
justiţiei (cu valenţe negative şi pozitive) în raport cu procesul
biologic şi anume cu formarea deprinderilor igienice. O tulburare a
inhibiţiei pe linia formării deprinderilor igienice poate tulbura
viitoarea adaptare socială.
Atât reprezentanţii şcolii freudiene cât şi neofreudienii
consideră criminalitatea ca fiind fundamentată pe conflicte interne,
pe sentimente de insecuritate, de inadecvare şi inferioritate.
Psihanaliza oferă o explicaţie doar pentru comportamentul
criminal al psihoticului, nevroticului şi sociopatului, lăsând în afara
explicaţiei actele criminale produse de devianţii “normali”.
În pofida meritelor lor indiscutabile, de precursori ai unor
abordări a criminalităţii, orientările clasice în domeniul delincvenţei
rămân viabile doar prin acumulările de date în domeniul cercetării
empirice, neputând să se ridice prin contribuţia lor la nivelul
ştiinţific de abordare a problematicii criminalităţii.
5.4. Etiologia comportamentului delincvent

Analizată dintr-o asemenea perspectivă etiologia delincvenţei angajează numeroase teze, teorii,
opinii, toate gravitând în jurul întrebărilor fundamentale: “Ce anume îi determină pe indivizi să comită
acte delincvente?”, “Cum pot fi prevenite asemenea acte?”, “Care sunt criteriile de evaluare ale unei
conduite drept delincventă/criminală?”.
Un prim răspuns la aceste întrebări susţine că la baza comportamentului deviant stă structura
biologică şi personalitatea individului. Această orientare implică următoarele:
– punctul de vedere biologic – constituţional consideră factorii biologici şi genetici ca având o
contribuţie hotărâtoare în geneza criminalităţii.
– orientarea neuro–psihică (complementară cu cea psihiatrică) consideră actele criminale, ca
săvârşite preponderent de personalităţi patologice, ale căror tulburări sunt transmise ereditar.
– orientarea psihoindividuală consideră caracteristicile de personalitate, răsfrânte la nivel
comportamental, ca fiind generatoare de frustrări şi agresivitate.
90
– orintarea psiho–socială (complementară cu o perspectivă culturalistă) apreciază că individul
nu se naşte criminal, ci este socializat negativ (deficit de socializare) structurându-se dizarmonic în
funcţie de modelele culturale.
Pornind de la aceste orientări au fost exprimate numeroase teorii, puncte de vedere valorizând
elemente de ordin biologic, constituţional, antropologic şi psihologic ale personalităţi infractorului.
Aceste concepţii s─au structurat treptat în adevărate şcoli şi orientări.
Un al doilea răspuns la întrebările menţionate consideră delincvenţa ca fenomen de inadaptare,
de neintegrare socială, generând o anumită stare conflictuală produsă de neconcordanţa dintre
idealurile individului, sistemul său valoric şi ofertele sociale. Ca un efect al acestui dezechilibru scade
şi controlul social, precum şi capacitatea de conciliere a conflictelor. Se pot distinge următoarele
orientări:
– orientarea statistico–normativă vizează variaţiile ce se înregistrează în rata delincvenţei.
– orientare macrosocială urmăreşte identificarea unor legităţi sociale ca determinante a actelor
de delincvenţă.
Un al treilea răspuns în jurul căruia s-au focalizat o parte din teorii se concretizează în teoria
cauzalităţii multiple (teoria factorială), considerându-se că fenomenul de delincvenţă are determinare
multicauzală atât de factură internă (de natură biologică şi psihologică) cât şi de factură externă (de
natură economică, socială şi culturală), aflate într-o relaţie de reciprocitate.
De pe aceste poziţii, adepţii cauzalităţii multiple acordă ponderi egale fiecărui factor în parte,
accentul fiind pus pe identificarea corelaţiilor statistice între factorii a căror evaluare probează că au
cel mai important rol în cauzalitatea delincvenţei.
5..4.1 Principalele direcţii clasice privind etiologia delincvenţei
Criminologia clasică, în preocuparea sa de incriminare a diferitelor delicte şi crime, şi-a

îndreptat preocupările teoretice pe câteva direcţii fundamentale de cercetare, în tendinţa de constituire
a criminologiei ca ştiinţă. Aceste teorii s-au cristalizat în repere de la care au pornit ulterior, fie chiar
prin contraargumentarea lor, teoriile de factură psihologică şi socială.
Orientarea criminologică clasică îşi trage seva din doctrina dreptului natural din secolul XIX,
având o tentă reformistă ce pleda pentru aplicarea şi utilizarea raţionalistă a dreptului şi a pedepselor
penale.
Din unghiul descifrării etiologiei criminalităţii, fundamentul cauzalităţii naturale îl constituie
considerarea crimei şi delictului ca entităţi juridice abstracte, rupte de contextul social. Un autor
reprezentativ al acestei direcţii R. Saleilles se ocupă de aspectele specifice ale individualizării
pedepsei.
91
Adepţii acestei orientări consideră cauzele crimei ca derivate din actul de voinţă individual.
De pe aceste poziţii, răspunderea penală este privită ca având un temei obiectiv (fapta
criminală), iar sancţiunea aplicată o justificare pentru apărarea şi securitatea socială.
5.4.1.2. Dimensiunea statistică – cartografică
Acest tip de orientare a pus bazele abordării clasificatoare a delictelor în funcţie de o serie de
indici statistici (volum, intensitate, frecvenţă, rată de criminalitate).
Printre reprezentanţii de bază se numără A. Quételet şi A. Guerry care s-au orientat
preponderent spre descifrarea corelaţiilor semnificative între distribuţia spaţială a actelor antisociale şi
variabilitatea cu caracter economic, cultural, social. Contribuţia lor este remarcabilă pe linia
dezvoltării aparatului statistico juridic.
Astfel A. Quételet consideră distribuţia statistică a crimelor ca având o “regularitate” şi
“constanţă”, indiferent de condiţiile de mediu. Teoria sa are o valabilitate parţială în stabilirea unei
legităţi cu caracter universal.
Importanţa stabilirii unei baze de date privind cunoaşterea faptului criminal este de necontestat,
dar limitarea prezentării criminalităţii numai la înregistrarea statistică a cazurilor distorsionează
imaginea reală a criminalităţii prin faptul că însăşi legea penală poate influenţa sensibil, prin
incriminarea sau dezincriminarea unor acte, evoluţia fenomenului de delincvenţă.
Pe fundalul acestei modalităţi de tratare, Durkheim caracterizează fenomenul sinuciderii ca
având o anumită regularitate şi anume tendinţă de creştere a ratei de sinucidere în raport cu anumite
condiţii de mediu (climă, anotimp, parte a zilei şi săptămânii, religie etc.).
5.4.1.3 Concepţia antropologică
Aceste orientării s-au centrat în abordarea criminalităţii pe factorii cu caracter preponderent

biologic, fiziologic şi ereditar. Un promotor reprezentativ al acestei orientări este C. Lombroso, care
pornind de la ideea “regresiunii atavice” a infractorului, formulează teoria celebră a criminalului
“înnăscut”.
Conform acestei teorii “personalitatea criminală” este o entitate distinctă şi specifică,
determinată de structuri anatomofiziologice şi biologice transmise ereditar şi care predispun spre crimă
şi violenţă la anumiţi indivizi.
Criminalul prin caracteristici specifice numite “stigmate”, dobândite ereditar, este o fiinţă
biologică diferită de fiinţa “normală”.
Teoria “stigmatelor”, existente la anumiţi indivizi, nu poate susţine explicaţia cauzală complexă
a delictelor şi crimelor. Demersul teoriei lombrosiene, până la un anumit punct, este meritorie în
încercarea sa de a înlocui determinismul absolut al legilor cu cel ştiinţific al faptelor, punând bazele
92
cercetărilor biologice, morfologice şi patogenice ale criminalităţii Teoria “criminalului înnăscut” a stat
la baza apariţiei ulterioare a concepţiilor biotipologice.
Orientarea psihiatrică vine în completarea punctului de vedere lombrosian, de considerare a

etiologiei crimei într-o serie de dezechilibre anatomo–fiziologice transmise, de multe ori, pe cale
ereditară.
În viziunea reprezentanţilor acestei teorii, criminalul este un degenerat psihic şi moral având ca
notă definitorie debilitatea mintală, incapacitatea de discernere şi de înţelegere a normativului juridic.
El este un handicapat psihic prin comportamentul său acţional şi afectiv dovedind iresponsabilitate
faţă de justiţia socială.
Un prim reprezentant, H.H. Goddard, prin examinări clinice şi teste psihologice şi-a adus
contribuţia la susţinerea ideei că debilitatea psihică reprezintă factorul principal de definire a tipologiei
criminale.
Un alt reprezentant de seamă al acestei orientări G. Tarde a elaborat o teorie a imitaţiei, ce
cuprinde o sumă de legi transpuse la nivelul criminologic, având la bază tipul criminalului
profesionist, conform acestui tip individul nu este criminal din naştere ci prin imitaţie învăţând cariera
de infractor.
Teoria psihanalitică fondată de şcoala psihanalitică va încerca să demonstreze faptul că,
dincolo de imitaţie, crima este expresia unei stări morbide, a unui tip de personalitate psihopatică.
Poziţia clasică a lui Freud faţă de crimă şi pedeapsă rezidă în concepţia conform căreia sub
raport psihodinamic toţi oamenii sunt criminali înnăscuţi, apărând în lume ca neadaptaţi social.
Un alt fapt semnalat de Freud cu rol în producerea criminalităţii este complexul “Oedip” care,
ca fapt psihodinamic, dacă nu este rezolvat se va canaliza spre criminalitate. Conform complexului lui
Oedip toţi băieţii de la naştere manifestă ostilitate faţă de taţii lor şi afecţiune pentru mamă, care de
fapt cuprinde dorinţa sexuală. Acest sentiment generează o trăire a vinovăţiei şi anxietăţii care
trebuiesc rezolvate. Dacă ostilitatea faţă de tată este reprimată, agresivitatea va fi redirecţionată spre
acte criminale.
Atât reprezentanţii şcolii freudiene cât şi neofreudienii consideră criminalitatea ca fiind
fundamentată pe conflicte interne, pe sentimente de insecuritate, de inadecvare şi inferioritate.
Psihanaliza oferă o explicaţie doar pentru comportamentul criminal al psihoticului, nevroticului
şi sociopatului, lăsând în afara explicaţiei actele criminale produse de devianţii “normali”.
În pofida meritelor lor indiscutabile, de precursori ai unor abordări a criminalităţii, orientările
clasice în domeniul delincvenţei rămân viabile doar prin acumulările de date în domeniul cercetării
empirice, neputând să se ridice prin contribuţia lor la nivelul ştiinţific de abordare a problematicii
criminalităţii
93
- etiologia comportamentului delincvent

- orientarea neuro–psihică
- orientarea psihoindividuală
- orintarea psiho–socială
- inadaptare,
- neintegrare socială
– orientare macrosocială
- cauzalităţii multiple
1. Ce semnificaţie are etiologia comportamentului delincvent?

2. Prezentaţi principalele direcţii clasice în determinarea etiologiei comportamentului delincvent.
3-Care sunt caracteristicile direcţiilor clasice?

Mater.
94
Computer Publishing Center, Bucureşti
-Teorii societale privind geneza delincvenţei-
6.1. Introducere .
6.3.1 Teorii ce relaţionează delincvenţa cu etiologii macrosociale
6.3.2. Teorii ce relaţionează delincvenţa cu cauze psihosociale( culturale)
6.3.3. Teorii ale reacţiilor sociale raportate la delincvenţă
.........................................................................................................
6.1. Introducere
Delincvenţa aduce, prin efectele sale, grave prejudicii

integrităţii sistemelor de valori, climatului psihosocial general, bunei
convieţuiri, reflectând deopotrivă şubrezenia mecanismelor
supraordonate de influenţare şi control ale sistemului social şi a
structurilor interne ale personalităţii individuale. De aceea, ea trebuie
să constituie obiect de preocupare permanentă şi responsabilă la
ambele niveluri: social şi individual. Impunerea unui control eficient
asupra fenomenului, care să permită prevenirea şi îngustarea sferei lui
de întindere, nu este, fireşte, posibilă fără o serioasă şi sistematică
cercetare a cauzelor care-l determină, a mecanismelor şi formelor prin
care se
Delincvenţa este în toată complexitatea ei reală, corelarea mai
multor unghiuri particulare – juridic, sociologic, psihologic,
demografic, etiologic, antropologic – rezultând, pe de o parte,
intercondiţionarea multiplă a variabilelor implicate în determinarea şi
structurarea comportamentelor de tip delincvent iar, pe de altă parte,
necesitatea unor strategii şi programe globale, ştiinţific fundamentate,
de prevenţie, intervenţie şi resocializare – reintegrare.
Pentru a i se dezvălui specificul şi a i se stabili mai exact locul în
ansamblul celorlalte fenomene psihosociale, delincvenţa este pusă în
relaţie cu conceptele mai largi de libertate, responsabilitate,
socializare, autoritate, control, normă conformitate, integrare.
95
- cunoaşterea etiologiei comportamentului delincvent;

– enunţarea principalelor direcţii sociale determinante în
etiologia delincvenţei;
– cunoaşterea caracteristicilor direcţiilor psihosociale ca
determinante ale delicvenţei.
- cunoaşterea reacţiilor sociale raportate la delincvenţă
Timpul alocat unităţii de învățare:
Pentru unitatea de învăţare Teorii societale privind geneza

delincvenţei, timpul alocat este de 4 ore.
6.DELINCVENŢA-FORMĂ DE DEVIANŢĂ
PSIHOSOCIALĂ
6.3. Teorii societale privind geneza delincvenţei
Persistenţa la nivelul structurilor sociale a conflictelor şi

tensiunilor sociale comunitare, scăderea sentimentului de
solidaritate socială, creşterea agresivităţii ca reflecţie a frustrării
individuale, multiplicarea fenomenului de marginalizare şi
atrofierea eu-lui colectiv sunt o serie de factori favorizanţi sau
generatori de delincvenţă.
Pe de altă parte, implicarea unei cauzalităţi multiple şi
condiţii cu numeroase neregularităţi, a impus creşterea eforturilor
96
de identificare concretă a substratului social, economic, moral şi
cultural în descifrarea delincvenţei.
Astfel s-au impus în demersul de studiere a formelor
principale de manifestare a delincvenţei şi a descifrării cauzelor ce
o fundamentează mai multe direcţii ce se impun corelate:
– analiza originii îndepărtate a actului delincvent şi anume
analiza structurii sociale, economice, culturale a societăţii în
ansamblu;
– analiza originii imediate a actului delincvent;
– dinamica socială a delictului;
– originile imediate ale “reacţiei sociale” faţă de actul
delincvent;
– originile îndepărtate (sistemul de încriminare şi
sancţionare).
Într-o astfel de viziune de interferenţă a dimensiunilor
menţionate delincvenţa apare ca rezultantă a convergenţei
următoarelor situaţii:
– situaţia social economică şi culturală în care s-a realizat
procesul de socializare;
– situaţia personalităţii delincventului;
– condiţii favorizante ( după S. Rădulescu şi D. Banciu
1996).
6.3.1. Teorii ce relaţionează delincvenţa cu etiologii

macrosociale
Factorul determinant al delincvenţei pentru acest grup de

teorii rezidă în diminuarea funcţiei de control social exersate de
comunitate şi în tulburarea ordinii sociale cauzate de diversitatea
normelor de conduită, de mobilitatea populaţiei, de multiplicarea
mediilor sociale marginale cu deschidere spre delincvenţă etc.
Conflictul de norme din anumite perioade de schimbări
sociale bruşte antrenează stări de anomie, contradicţii sociale.
În demersul cercetării fenomenului delincvent se face astfel
trecerea de la formele speculative la identificarea “substratului”
social. S-a impus astfel atenţiei ceea ce W. Mills denumea
“deteriorarea valorilor tradiţionale” în vederea asanării problemelor
97
de “patologie socială” care generează delincvenţa şi crima.
De aici interesul larg, “atitudinea pozitivă” evidenţiată de G.
Basiliade de prevenire şi combatere a delincvenţei prin înlăturarea
tendinţei de “dezorganizare socială”.
-Teoria dezorganizării sociale
La baza acestui fenomen stă proliferarea delincvenţei ca o

consecinţă nemijlocită a expansiunii urbane şi creşterii
demografice, a generalizării unor noi modele de comportament
apărute în ariile suburbane şi accentuării marginalizării unora dintre
locuitori.
Punctul de pornire al acestei teorii se găseşte în studierea
tradiţiei “dezorganizării sociale” de către sociologi aparţinând
renumitei Şcoli de la Chicago, având ca reprezentant de seamă pe
C.R. Shaw şi H.D. McKay.
Promotorii acestei teorii au încercat să evidenţieze efectul
organizării metropolelor asupra fenomenului delincvenţei.
Metropola nu este un sistem unitar, ci este alcătuit din arii
suburbane care au propriile lor subculturi şi modele normative, în
sectorul central fiind concentrate masiv funcţiile şi afacerile.
Diferenţierea internă generează o accentuare a distanţelor
sociale dintre diferite grupuri având drept consecinţă tulburarea
ordini sociale tradiţionale prin varietatea normelor, eterogenitatea
populaţiei şi discriminările exercitate, slăbirea controlului social.
Locuitorii metropolei tind să devină “desocializaţi” îndepărtându-se
de aprobarea celorlalţi.
F.M. Thrasher, în lucrarea sa “Banda”, evidenţiază zone care
sunt populate de emigranţi, persoane cu comportament imoral şi
ilegitim (alcoolism, consum de droguri, prostituţie,
homosexualitate), de persoane “desocializate”. Izolarea ecologică
este complementară cu izolarea culturală, conducând la apariţia
unor subculturi delincvente care prezintă, aşa cum subliniază F.M.
Thrasher, modalităţi de “supravieţuire” şi de “adaptare” a
indivizilor marginalizaţi în raport cu o societate ostilă.
Indivizii grupaţi la nivelul diferitelor subculturi au o altă
scară de valori, recurg frecvent la căi ilicite în atingerea scopurilor,
98
devenind surse potenţiale de devianţă.
“Subculturile” apar ca o reacţie de protest faţă de normele şi
valorile grupului dominant, din dorinţa de îndepărtare a barierelor
şi de anihilare a anxietăţilor şi frustrărilor.
Modelul teoretic al “dezorganizării sociale” prezintă ca fiind
generalizată această influenţă a procesului de urbanizare asupra
delincvenţei, neţinând seama de intervenţia altor variabile sociale
cum este de exemplu contextul socio–cultural în care trăieşte
individul şi în care numai o parte din ei (nu toţi) reacţionează prin
modalităţi comportamentale dezorganizate.
Aceste “tendinţe ecologice” pot genera concentrarea
delictelor într-o anumită zonă, dar variabila ecologică nu poate fi
luată singular în considerare în determinarea fenomenului de
delincvenţă, ruptă de contextul determinativ economic, social,
familial, cultural.
Meritul acestor cercetări teoretice nu trebuie însă neglijat, ele
evidenţiind legăturile existente între creşterea la un moment dat a
delictelor şi diminuarea controlului social.
- Teoria anomiei sociale
În forma clasică aceată teorie îl are ca fondator pe E.

Durkheim care porneşte de la conceperea devianţei ca având
caracter universal, fiind implicată în fiecare societate. Conform
acestui deziderat în orice societate există inevitabil indivizi care se
abat de la tipul colectiv comiţând crime. De pe aceste poziţii
Durkheim prezintă delincvenţa ca legată de condiţiile fundamentale
ale vieţii sociale, jucând un rol necesar şi util.
Durkheim defineşte ca anomie starea obiectivă a mediului
social caracterizată printr-o dereglare a normelor sociale, ca efect al
unei schimbări bruşte. Ea apare ca urmare a “ruperii” solidarităţii
sociale la nivelul instituţiilor sociale mediatoare (familia, şcoala,
comunitatea etc.), a neputinţei de a asigura integrarea normală a
indivizilor în colectivitate, deoarece nu mai au norme clare. Nu este
vorba de o absenţă totală a normelor, ci de suspendarea temporară a
funcţionalităţii normelor de bază cu consecinţe la nivelul
multiplicării comportamentelor deviante.
99
Anomia afectează un grup social, prin ruperea echilibrului
ordinii sociale, prin sentimentul de dezorientare rezultat din
confruntarea cu noua situaţie.
Schimbarea are loc ca urmare a unei modificări bruşte care
pot fi dezastre economice sau creşteri rapide ale bunăstării.
În situaţia de dereglare socială indivizii sunt aruncaţi într-o
situaţie inferioară celei anterioare şi, în consecinţă, unii dintre ei nu
se mai supun regulilor impuse de societate din exterior, iar la rândul
ei, ca urmare a acestor bruşte modificări, nici societatea nu mai este
capabilă să-şi impună normele.
Prin suspendarea funcţionalităţii normelor de bază ale
societăţii, starea de anomie poate genera delicte, crime, sinucideri.
Teoria anomiei este preluată în accepţiunea modernă de R.
MacIver interpretând-o ca răsfrângere a modificărilor sociale la
nivelul psihicului uman. Astfel, autorul consideră că individul
uman percepe decalajul dintre aspiraţii şi norme sociale cu un
sentiment de indispoziţie şi anxietate, pierzându-şi simţul coeziunii
şi al solidarităţii sociale, iar acţiunile sale sunt impulsionate de
propriile trăiri, fără a mai cunoaşte autoritatea normelor sociale
dominante.
Tot ca o slăbire a influenţei normelor sociale asupra reglării
conduitei membrilor grupului este şi interpretarea autorilor W.I.
Thomas şi Fl. Znaniecki. Autorii consideră că dezorganizarea
socială se răsfrânge la nivelul “dezorganizării personalităţii” prin
apariţia unei incapacităţi a individului de a-şi construi un mod de
viaţă concordant cu idealurile şi interesele personale (fapt ce
creează demoralizare), prin absenţa unor reguli stabile şi
interiorizate.
O cercetare amplă, în mai multe variante, efectuează R.K.
Merton asupra anomiei care rezultă din contradicţia dintre structura
socială şi cea culturală, dintre oferta socială de scopuri şi carenţa
mijloacelor puse de societate la dispoziţie, ca şi modalităţi de
atingere a scopurilor.
Definind structura culturală ca set de norme şi valori ce
guvernează comportamentul membrilor unei societăţi, Merton
100
consideră anomia ca o “spargere” a structurii culturale. Neputând
atinge scopurile la care aspiră, individul apelează la căi ilicite.
Tendinţa spre conformism sau delincvenţă este dependentă de
statusul fiecărui individ, iar rata delincvenţei apare ca o ilustrare a
neconcordanţei între scopurile oferite de societate şi mijloacele de
care dispune individul.
Individul dispune de cinci modalităţi adaptative în societate:
– conformismul, care constă în acceptarea atât a scopurilor
cât şi a mijloacelor oferite de societate, chiar dacă idealul, proiecţia
aspiraţională nu este atinsă niciodată;
– inovaţia care rezultă din interiorizarea la nivelul
individului a scopurilor culturale propuse social, în timp ce
procedeele legitime existente pentru atingerea lor sunt respinse;
– ritualismul constă dintr-o restrângere a aspiraţiilor
individului pe fundalul păstrării conformităţii cu normele legitime;
– evaziunea fiind un mod mai rar de adaptare caracterizat
prin abandonarea simultană a scopurilor şi normelor precum şi
refugierea în zone marginale ale societăţii;
– rebeliunea constă în respingerea atât a scopurilor cât şi a
mijloacelor din dorinţa individului de a înlocui normele sociale cu
altele.
Într-o versiune mai târzie a lui Merton, asupra anomiei,
mediul social al individului cuprinde pe de o parte ansamblul
organizat al relaţiilor sociale în care sunt implicaţi membrii unei
societăţi, ca structură socială, iar pe de altă parte ansamblul
organizat de valori normative ce orientează comportamentul
membrilor colectivităţi, ca structură culturală. Când între normele
sociale, scopurile culturale şi capacitatea de conformare normativă
a membrilor unei societăţi apar disjuncţii, structura culturală este
dislocată. Valorile culturale produc comportamente contradictorii
cu prescripţiile valorice. Astfel, poziţia ocupată de individ în
structura socială generează tendinţe de conformitate sau devianţă.
Nu valorile diferite produc delincvenţa, ci diferenţele obiective
existente între condiţiile sociale ale diferitelor clase şi grupurile
sociale dominante ce generează asemenea disfuncţii. Ca o
101
consecinţă obiectivă, grupurile sociale cu situaţie defavorizată,
având blocat accesul spre poziţiile de prestigiu, recurg la acte
ilegitime.
Deplasarea în cadrul viziunii anomice a reacţiei de pe
implicarea individuală pe cea colectivă o regăsim la R.A. Cloward
şi L.E. Ohlin. Autorii consideră că reacţia la inegalitatea socială
este de factură colectivă, iar mecanismul care explicitează această
reacţie este ansamblul mijloacelor (legitime, ilegitime) de realizare
a scopurilor valorizate social denumită structura de oportunitate.
Pornind de la mijloacele legitime şi ilegitime delincvenţa
este considerată un act colectiv, o “subcultură” delincventă care
prezintă o dublă integrare şi anume una în paralel cu integrarea
socială “formală”, şi o alta cu un “subsitem de roluri” integrate
sistemului social.
Banda de delincvenţi constituie un tip de subcultură anume.
Rolurile dominante care trebuiesc îndeplinite sunt cele ce ţin de
activitatea delincventă ca “exigenţe” esenţiale, justificate şi
legitimate de bandă.
Având ca punct de pornire aceste premise autori ca Cloward
şi Ohlin ajung la concluzii paradoxale că actul delincvent este
condiţia esenţială a fiinţării unei bande, nefiind o încălcare a
normelor sociale dacă nu este descoperită şi sancţionată şi numai
prin judecată şi pedeapsă se constituie în infracţiune.
Aceeaşi autori subdivid “evaziunea” lui Merton în:
– eşecul continuu de-a ajunge la scopuri culturale prin
mijloace legitime;
– inabilitatea de a promova alternative ilegitime.
Pornind de la această viziune se pot identifica categorii
generale ale evaziunii:
– indivizi care internalizează prohibiţiile sociale;
– indivizi care urmează scopuri “de succes” prin mijloace
prohibite.
Teoria oportunităţii diferenţiale este deviată din teoria
anomiei sociale. Această teorie a oportunităţilor diferenţiale a fost
dezvoltată şi de alţi autori care au arătat că scopurile culturale
102
specifice modului de viaţă american şi mijloacele de realizare se
regăsesc la nivel de similaritate şi la alte naţiuni, ceea ce face din
delincvenţă un fenomen cu trăsături universale
6.3.2. Teorii ce relaţionează delincvenţa cu cauze

psihosociale (culturale)
Teoriile psihosociale evidenţiază legătura dintre cultură şi

criminalitate prin fundamentarea corelaţiei pe procesul “învăţării
sociale” (E. Sutherland). Conform “Conflictului cultural”, elaborat
de T. Sellin, delincvenţa se datorează conflictului suscitat între
normele de comportament şi conduita diferitelor grupe sociale.
Preluând ideea socializării şi “învăţării negative”, A. Cohen
consideră delincvenţa ca atribut al anumitor “subculturi” ce reunesc
indivizi ce consideră că le sunt blocate căile de acces spre bunuri şi
valori sociale. În consecinţă, la nivelul acestor grupuri se adoptă
propriul lor sistem normativ şi cultural, opus celui societal,
impunând prin această opozabilitate accederea la activităţi ilicite şi
ilegale în vederea atingerii scopurilor lor.
Conform acestor teorii frecvenţa criminalităţii variază în
funcţie de un set larg de indicatori cum sunt: sexul, vârsta, clasa
socială, categoria socio–profesională etc. Relaţia directă dintre
modul de viaţă al populaţiei, al culturii ce o defineşte şi fenomenul
delincvenţei este ilustrat prin apariţia şi răspândirea unei adevărate
“culturi a crimei şi delincvenţei”. Ca o ilustrare a crimei ridicată la
“rang” de fenomen cultural “perfect acceptat” este exemplul Mafiei
în Sicilia şi Italia de Sud cu reguli extrem de stricte. Pe linia
aceleiaşi ilustrări, autori ca M.E. Wolfgang şi F. Ferracuti definesc
“subculturile violente” prin reguli normative şi tradiţii particulare
ce indică individului modul de comportare în situaţii de încălcare a
legii. Autorii atrag atenţia şi asupra relaţiei directe dintre rata de
omucidere şi gradul de valorizare a temelor violente.
Susţinând caracterul tot mai profesionist şi organizat al
delincvenţei E.Sutherland consideră criminalitatea ca fiind apanajul
unei categorii (denumite “gulerele albe”) ce profită de ascendentul
ei economic şi politic, desfăşurând activităţii ilegale, de cele mai
multe ori nedescoperite de factorii specializaţi în control social.
103
Teoria este preluată şi dezvoltată de Donald Cressey care
susţine că în multe societăţi funcţionează organizaţii formale şi
informale întemeiate pe complicitate şi activităţi ilegale, ce
profesează şantajul şi intimidarea, presiunea politică şi frauda,
corupţia socială. “Organizaţiile criminale” includ majoritatea
sectoarelor de activitate pe care le folosesc drept paravan de
acoperire a activităţilor ilegale, având extindere coruptă în sfera
politicului, legislativului şi administraţiei (trafic şi comercializare
de droguri şi arme, delicte computerizate, evaziuni fiscale, gestiuni
frauduloase, spălarea banilor murdari, contrabandă etc.).
-Teoria asociaţiilor diferenţiale
Teoria asociaţiilor diferenţiale are ca fondator pe E.A.

Sutherland şi reprezintă o particularizare a teoriei învăţării sociale
în studiul delincvenţei. Este o explicaţie “istorică sau genetică” a
comportamentului social, prin luarea în considerare a întregii
experienţe de viaţă a individului.
Preocupat de instituţionalizarea delincvenţei în zonele urbane
E.A. Sutherland consideră comportamentul criminal condiţionat nu
de caracteristicile biofiziologice sau psihice ale individului, ci de
comunicarea din interiorul grupului unde individul “absoarbe”
cultura şi se conformează regulilor şi normelor sociale şi legale.
De pe aceste poziţii de abordare în determinarea
criminalităţii Sutherland respinge teoria “criminalului înnăscut”, a
“imitaţiei” lui Tarde şi a cauzalităţii multiple susţinută de W.F.
Osburn şi W.C. Reckless.
Autorul consideră că în descifrarea ştiinţifică a
comportamentului criminal trebuiesc luate în considerare
următoarele explicaţii:
– situaţională – de luare în considerare a elementelor care
intră în joc în momentul comiterii delictului;
– istorică sau genetică – vizând elemente care au influenţat
anterior situaţia şi viaţa delincventului.
În consecinţă, comportamentul deviant este un comportament
rezultat din “învăţarea socială” şi nu dobândit sau imitat.
Sutherland trecând în revistă aspectele ce includ acest proces
104
menţionează:
– învăţarea tehnicilor de comitere a delictelor;
– orientarea mobilurilor, tendinţelor impulsive şi atitudinilor
agresive;
– condiţionarea acestei orientări de caracterul interpretării
favorabil sau defavorabil al dispoziţiilor legale: se conturează astfel
grupuri sociale care interpretează regulile sociale ca norme ce
trebuiesc respectate şi alte grupări ce interpretează aceleaşi norme
de pe poziţiile înclinate spre violarea, transgresarea lor.
Interpretarea diferită a normelor este specifică societăţii americane
în care procesele de imigraţie şi aculturaţie produc frecvent
conflicte culturale între grupuri şi indivizi;
– în momentul în care interpretările defavorabile ale regulilor
sociale devin preponderente faţă de cele favorabile, se acoperă
principiul “asocierii diferenţiale”. Indivizii devin criminali prin
contactul preponderent cu modelele criminale, ignorându-le pe
celelalte;
– comportamentul criminal nu se structurează printr-un
proces de “imitaţie”, ci individul este atras şi canalizat de anumite
grupuri spre “învăţarea” şi experimentarea tehnicilor antisociale
(socializarea negativă).
Limitele teoriei lui Sutherland consistă în ignorarea
mobilurilor şi aspiraţiilor individului precum şi în omiterea
explicării mecanismelor şi dimensiunilor implicate în
conştientizarea modalităţii de asimilare a comportamentelor
eficiente legale. Pentru el prevenirea delincvenţei constă în evitarea
contactului cu modelele criminale şi confruntarea cu cele neutre sau
conformiste.
Teoria apare simplistă şi reducţionistă prin neglijarea
caracteristicilor de personalitate ale delincventului, a implicării
motivaţionale (în actul delincvent) şi atitudinale faţă de valorile
sociale.
Sutherland prin procesul socializării reduce crima la un
simplu proces de “transmisie culturală”.
Cu toate aceste omisiuni, ipotezele avansate de Sutherland
105
parţial s-au validat evidenţiind faptul că fiecare dintre grupuri,
datorită “organizării diferenţiale” a societăţii, au o imagine reală
vizând scara de valori, interesele, scopurile.
Teoria “asociaţiilor diferenţiale” îşi aduce contribuţia pe linia
evidenţierii ideii că raporturile sociale între indivizi sunt
determinate fundamental de forma de organizare socială ce
facilitează sau obstrucţionează forme specifice de comportament
infracţional.
- Teoria conflictelor codurilor culturale
Această teorie este adusă în discuţie prin abordarea

problematicii delincvente de T. Sellin. Autorul se deosebeşte Shaw
şi McKay, care utilizează conceptul de “conflict cultural” în
explicarea “dezorganizării sociale” a grupurilor, şi de Sutherland
care, pornind de la “conflictul cultural”, construieşte delictul ca o
“consecinţă a transmisiilor” şi a conflictelor culturale.
Sellin dă o mai mare extensie fenomenului prin considerarea
următoarelor fapte:
– conflicte între “codurile culturale” ale diferitelor grupuri;
– conflicte între “normele de comportament şi conduită” ale
diferitelor grupuri.
La modul general, subliniază Sellin, conflictele culturale sunt
“produse naturale ale diferenţei sociale”. Această diferenţiere
determină la rândul ei apariţia de grupuri sociale infinite, fiecare cu
modul său specific de viaţă, cu particularităţile relaţionale
caracteristice şi cu o înţelegere greşită a normelor aparţinând altor
grupuri. Ca o consecinţă a transformării unei culturi dintr-un tip
omogen şi integrat într-un tip eterogen, dezintegrat este apariţia
stări conflictuale în anumite situaţii şi anume:
– când aceste coduri ating graniţele unor arii culturale
“contagioase”;
– când normele sociale şi juridice dintr-un grup se extind şi
la alt grup;
– când membrii unui grup cultural migrează spre alt grup
cultural.
În viziunea lui Sellin un prim tip de conflict dintre codurile
106
culturale este diferit de conflictul din interiorul unei culturi aflate în
devenire. Conflictul generat de contactul dintre sisteme culturale,
indiferent de nivelul de dezvoltare al acestora înregistrează cazuri
când conduita membrilor unui grup va fi considerată ca “anormală”
sau “ilegală” de către un alt grup cultural.
“Normele de conduită” ale unor grupuri diferite de cele din
interiorul aceluiaşi grup, considerate ca “produse secundare ale
vieţii culturale”, determină apariţia unor condiţii sociale divergente
şi eterogene la nivelul influenţei resimţite de indivizi. Existând
reguli de conduită divergente, ce guvernează viaţa particulară a
individului, acestea generează conflicte între norme, reflectate pe
plan psihologic prin acceptarea unor norme şi valori duale,
generatoare de comportamente agresive sau distructive tocmai prin
această dualitate.
Ceea ce lipseşte în principal acestei teorii, pornind de la
ideea generării delincvenţei numai în condiţiile conştientizării
conflictelor culturale, este faptul că Sellin nu explicitează
mecanismul psihosocial prin care contradicţiile dintre “codurile
culturale” sau dintre “normele de conduită” pot genera
comportamente infracţionale.
-Teoria subculturilor delincvente
Teoria aparţine lui A.K. Cohen care, plecând de la normele

existente într-o cultură, identifică grupuri neprivilegiate sau
frustrate, cu norme şi valori în contradicţie cu cele ale restului
societăţii pe care autorul le numeşte “subculturi delincvente”.
Cohen, abordând problema condiţiilor de apariţie a acestor
subculturi delincvente, evidenţiază producerea lor datorită
următoarelor situaţii:
– dezvoltare economică mai redusă;
– existenţa unor bariere şi interdicţii sociale;
– prezenţa unor nivele societale cu situaţie periferică;
– existenţa unei stări de spirit specifică cu sentimente de
izolare, frustrare şi insatisfacţie individuală şi socială.
Ca o consecinţă a apariţiei acestor subculturi apare reacţia de
respingere şi contestare a normelor şi valorilor societăţii globale şi
107
constituirea propriilor norme de comportament.
Cohen indică drept izvor al apariţiei acestor subculturi
reacţia de protest faţă de normele şi valorile societăţii, precum şi
dorinţa anihilării frustrărilor şi anxietăţilor de status marginal.
Membrii acestor subculturi consideră că le sunt blocate căile de
acces spre valori şi statusuri elitare şi, în consecinţă, recurg la
mijloace ilicite, devenind potenţiali delincvenţi.
Tot Cohen, prin analiza subculturilor delincvente, trasează
profiluri specifice ale membrilor grupurilor, descifrând următoarele
trăsături:
– non-utilitarismul în sensul că destul de frecvent membrii
acestei subculturi acced la activităţi delictogene nu din raţiuni
utilitare, ci ca un “mod” de exprimare a solidarităţii. În acest sens
R.A. Cloward şi L.E. Ohlin vorbesc de “socializarea anticipativă”;
– maliţiozitatea în sensul că actul delincvent este cauzat nu
de satisfacerea unei necesităţi materiale, ci ca o formă de “răutate”,
o “sfidare” la adresa celorlalţi. De pe aceste poziţii membrii
subculturii comit acte de vandalism, distrugere de bunuri, numai
pentru a fi maliţioşi;
– negativismul este reflectat nu numai de setul de reguli ale
grupului, cu conţinut contradictoriu normelor sociale, ci şi de o
“polarizare negativă” în raport cu acestea;
– versalitatea (nestatornicia) susţinută ca şi caracteristică
specifică de abordare nu numai a unei singure manifestări de
activităţi ilicite ci şi a practicării unei multitudini de acţiuni
delincvente, fără a se specializa în mod expres într-o formă de
manifestare;
– autonomia grupului presupune solidaritatea între membrii
grupului, faţă de presiunile exercitate de alte subculturi.
6.3.3. Teorii ale reacţiei sociale raportate la

delincvenţă
Centrul de greutate în cadrul acestor teorii se cuplează pe

“reacţia socială”, pe rolul jucat de reacţia de răspuns şi
contrarăspuns în fundamentarea cauzală a delincvenţei.
Conform acestor teorii delincvenţa nu este o trăsătură
108
intrinsecă actului sau acţiunii unui individ, ci mai curând o însuşire
conferită prin “etichetarea” unui grup sau individ de către indivizii
ce deţin puterea.
Această viziune de abordare a delincvenţei implică o
interacţiune, o relaţie complementară între cei care comit şi restul
societăţii, o reacţie de răspuns dată sub forma etichetării, de către
indivizii cu putere sau de unele instituţii sociale.
Pentru explicarea mecanismului definirii şi etichetării
delincvenţei, adepţii acestei teorii analizează interacţiunea dintre
norme şi comportamente sociale considerând că, în orice societate,
sunt indivizi care încalcă normele prescrise şi indivizi care se
pronunţă asupra conduitelor celor ce violează normele. Norma
reprezintă, de fapt, etalonul în funcţie de care conduita individului
este valorizată pozitiv sau negativ. Ele impun sau interzic anumite
acţiuni evaluând la modul impersonal în ce măsură un individ poate
sau nu să îndeplinească un anumit rol social, în funcţie de poziţia
lor socială. Normele prescrise nu stipulează cum trebuie să
acţioneze indivizii, ci doar mijloacele ce trebuiesc folosite în acest
scop. Astfel, în societate apar diverse tipuri de comportament. În
funcţie de modelul normativ care întruchipează faptele tradiţionale,
de sistemul valoric al unei societăţi, de rolurile prescrise prin norme
şi de rolurile efective jucate, grupurile vor aprecia şi sancţiona
diferite comportamente ca fiind legitime sau ilegitime.
Teoriticienii etichetării sociale concep delincvenţa ca tip
special de “reacţie socială”, de apărare din partea societăţii sau a
anumitor grupuri, iar natura şi intensitatea reacţiei depinde de
factori cum sunt: puterea, statusul, bogăţia, prestigiul unei anumite
categorii de indivizi. Fiecare dintre aceste grupuri, care deţin
puterea şi dominaţia, au o imagine bine stabilită referitor la scara de
valori, interese protejate, comportamente dezirabile pe care le
impun celorlalţi. De multe ori, deţinătorii puterii sau ai bogăţiei,
fiind membrii grupurilor privilegiate, au tendinţa de-a “eticheta” ca
deviante acţiunile indivizilor din clasele de jos sau mijlocii ale
societăţii.
Reacţia celor etichetaţi poate fi de acceptare sau de
109
respingere, neutralizare, adoptând alte conduite.
Subliniind rolul agenţilor de control social, K.T. Erickson
apreciază că efectul produs de etichetare are de multe ori
canalizare către o carieră criminală, pe care o acceptă ca singura
alternativă posibilă.
Explicând mecanismele procesului de etichetare F.
Tannenbaum arată că definirea delincvenţei se face prin
“dramatizarea” răului, fiind consideraţi ca “răi”, “bolnavi” sau
“criminali” nu în funcţie de natura abaterii acestora, ci de
intensitatea reacţiei faţă de abatere, reacţie ce le influenţează cariera
de viitori delincvenţi.
Conform paradigmei interacţioniste, principala consecinţă a
acestei viziuni este conceperea delincvenţei ca proces dinamic de
interacţiune cu alte procese complexe de acţiune şi reacţiune, în
care intervin mai multe nivele:
– elaborarea legii;
– reacţiile interpersonale;
– procesul instituţional al reacţiei sociale.
Astfel, cercetarea comportamentului delincvent, arată E.
Schur, va trebui să se axeze pe analiza nivelului societal al
situaţiilor particulare de delincvenţă şi pe procesul de reacţie
socială.O consecinţă a acestei abordări constă în necesitatea
definirii şi conceperii delincvenţei ca rezultat al acţiunii unor
factori diferiţi, succesivi şi gradaţi, cum ar fi “identitatea”,
“statusul”, “cariera”.
110
6.4. Teorii societale privind geneza delincvenţei
Implicarea unei cauzalităţi multiple şi condiţii cu numeroase neregularităţi, a impus creşterea

eforturilor de identificare concretă a substratului social, economic, moral şi cultural în descifrarea
delincvenţei.
Astfel s-au impus în demersul de studiere a formelor principale de manifestare a delincvenţei şi
a descifrării cauzelor ce o fundamentează mai multe direcţii ce se impun corelate:
– analiza originii îndepărtate a actului delincvent şi anume analiza structurii sociale, economice,
culturale a societăţii în ansamblu;
– analiza originii imediate a actului delincvent;
– dinamica socială a delictului;
– originile imediate ale “reacţiei sociale” faţă de actul delincvent;
– originile îndepărtate (sistemul de încriminare şi sancţionare).
Într-o astfel de viziune de interferenţă a dimensiunilor menţionate delincvenţa apare ca
rezultantă a convergenţei următoarelor situaţii:
– situaţia social economică şi culturală în care s-a realizat procesul de socializare;
– situaţia personalităţii delincventului;
– condiţii favorizante ( după S. Rădulescu şi D. Banciu 1996).
6.4.1. Teorii ce relaţionează delincvenţa cu etiologii macrosociale
Factorul determinant al delincvenţei pentru acest grup de teorii rezidă în diminuarea funcţiei de
control social exersate de comunitate şi în tulburarea ordinii sociale cauzate de diversitatea normelor
de conduită, de mobilitatea populaţiei, de multiplicarea mediilor sociale marginale cu deschidere spre
delincvenţă etc.
Conflictul de norme din anumite perioade de schimbări sociale bruşte antrenează stări de
anomie, contradicţii sociale.
-Teoria dezorganizării sociale
La baza acestui fenomen stă proliferarea delincvenţei ca o consecinţă nemijlocită a expansiunii

urbane şi creşterii demografice, a generalizării unor noi modele de comportament apărute în ariile
suburbane şi accentuării marginalizării unora dintre locuitori.
Punctul de pornire al acestei teorii se găseşte în studierea tradiţiei “dezorganizării sociale” de
către sociologi aparţinând renumitei Şcoli de la Chicago, având ca reprezentant de seamă pe C.R.
Shaw şi H.D. McKay.
Promotorii acestei teorii au încercat să evidenţieze efectul organizării metropolelor asupra
fenomenului delincvenţei. Metropola nu este un sistem unitar, ci este alcătuit din arii suburbane care
111
au propriile lor subculturi şi modele normative, în sectorul central fiind concentrate masiv funcţiile şi
afacerile.
Diferenţierea internă generează o accentuare a distanţelor sociale dintre diferite grupuri având
drept consecinţă tulburarea ordini sociale tradiţionale prin varietatea normelor, eterogenitatea
populaţiei şi discriminările exercitate, slăbirea controlului social. Locuitorii metropolei tind să devină
“desocializaţi” îndepărtându-se de aprobarea celorlalţi.
“Subculturile” apar ca o reacţie de protest faţă de normele şi valorile grupului dominant, din
dorinţa de îndepărtare a barierelor şi de anihilare a anxietăţilor şi frustrărilor.
Modelul teoretic al “dezorganizării sociale” prezintă ca fiind generalizată această influenţă a
procesului de urbanizare asupra delincvenţei, neţinând seama de intervenţia altor variabile sociale cum
este de exemplu contextul socio–cultural în care trăieşte individul şi în care numai o parte din ei (nu
toţi) reacţionează prin modalităţi comportamentale dezorganizate.
- Teoria anomiei sociale
În forma clasică aceată teorie îl are ca fondator pe E. Durkheim care porneşte de la conceperea
devianţei ca având caracter universal, fiind implicată în fiecare societate. Conform acestui deziderat în
orice societate există inevitabil indivizi care se abat de la tipul colectiv comiţând crime. De pe aceste
poziţii Durkheim prezintă delincvenţa ca legată de condiţiile fundamentale ale vieţii sociale, jucând un
rol necesar şi util.
Durkheim defineşte ca anomie starea obiectivă a mediului social caracterizată printr-o dereglare
a normelor sociale, ca efect al unei schimbări bruşte. Ea apare ca urmare a “ruperii” solidarităţii
sociale la nivelul instituţiilor sociale mediatoare (familia, şcoala, comunitatea etc.), a neputinţei de a
asigura integrarea normală a indivizilor în colectivitate, deoarece nu mai au norme clare.
Teoria anomiei este preluată în accepţiunea modernă de R. MacIver interpretând-o ca
răsfrângere a modificărilor sociale la nivelul psihicului uman. Astfel, autorul consideră că individul
uman percepe decalajul dintre aspiraţii şi norme sociale cu un sentiment de indispoziţie şi anxietate,
pierzându-şi simţul coeziunii şi al solidarităţii sociale, iar acţiunile sale sunt impulsionate de propriile
trăiri, fără a mai cunoaşte autoritatea normelor sociale dominante.
O cercetare amplă, în mai multe variante, efectuează R.K. Merton asupra anomiei care rezultă
din contradicţia dintre structura socială şi cea culturală, dintre oferta socială de scopuri şi carenţa
mijloacelor puse de societate la dispoziţie, ca şi modalităţi de atingere a scopurilor.
Individul dispune de cinci modalităţi adaptative în societate:
– conformismul, care constă în acceptarea atât a scopurilor cât şi a mijloacelor oferite de
societate, chiar dacă idealul, proiecţia aspiraţională nu este atinsă niciodată;
– inovaţia care rezultă din interiorizarea la nivelul individului a scopurilor culturale propuse
social, în timp ce procedeele legitime existente pentru atingerea lor sunt respinse;
112
– ritualismul constă dintr-o restrângere a aspiraţiilor individului pe fundalul păstrării
conformităţii cu normele legitime;
– evaziunea fiind un mod mai rar de adaptare caracterizat prin abandonarea simultană a
scopurilor şi normelor precum şi refugierea în zone marginale ale societăţii;
– rebeliunea constă în respingerea atât a scopurilor cât şi a mijloacelor din dorinţa individului
de a înlocui normele sociale cu altele.
Deplasarea în cadrul viziunii anomice a reacţiei de pe implicarea individuală pe cea colectivă o
regăsim la R.A. Cloward şi L.E. Ohlin. Autorii consideră că reacţia la inegalitatea socială este de
factură colectivă, iar mecanismul care explicitează această reacţie este ansamblul mijloacelor
(legitime, ilegitime) de realizare a scopurilor valorizate social denumită structura de oportunitate.
Aceeaşi autori subdivid “evaziunea” lui Merton în:
– eşecul continuu de-a ajunge la scopuri culturale prin mijloace legitime;
– inabilitatea de a promova alternative ilegitime.
Pornind de la această viziune se pot identifica categorii generale ale evaziunii:
– indivizi care internalizează prohibiţiile sociale;
– indivizi care urmează scopuri “de succes” prin mijloace prohibite.
Teoria oportunităţii diferenţiale este deviată din teoria anomiei sociale. Această teorie a
oportunităţilor diferenţiale a fost dezvoltată şi de alţi autori care au arătat că scopurile culturale
specifice modului de viaţă american şi mijloacele de realizare se regăsesc la nivel de similaritate şi la
alte naţiuni, ceea ce face din delincvenţă un fenomen cu trăsături universale
6.4.2. Teorii ce relaţionează delincvenţa cu cauze psihosociale (culturale)
Teoriile psihosociale evidenţiază legătura dintre cultură şi criminalitate prin fundamentarea

corelaţiei pe procesul “învăţării sociale” (E. Sutherland). Conform “Conflictului cultural”, elaborat de
T. Sellin, delincvenţa se datorează conflictului suscitat între normele de comportament şi conduita
diferitelor grupe sociale.
Preluând ideea socializării şi “învăţării negative”, A. Cohen consideră delincvenţa ca atribut al
anumitor “subculturi” ce reunesc indivizi ce consideră că le sunt blocate căile de acces spre bunuri şi
valori sociale. În consecinţă, la nivelul acestor grupuri se adoptă propriul lor sistem normativ şi
cultural, opus celui societal, impunând prin această opozabilitate accederea la activităţi ilicite şi ilegale
în vederea atingerii scopurilor lor.
Susţinând caracterul tot mai profesionist şi organizat al delincvenţei E.Sutherland consideră
criminalitatea ca fiind apanajul unei categorii (denumite “gulerele albe”) ce profită de ascendentul ei
economic şi politic, desfăşurând activităţii ilegale, de cele mai multe ori nedescoperite de factorii
specializaţi în control social.
113
Teoria este preluată şi dezvoltată de Donald Cressey care susţine că în multe societăţi
funcţionează organizaţii formale şi informale întemeiate pe complicitate şi activităţi ilegale, ce
profesează şantajul şi intimidarea, presiunea politică şi frauda, corupţia socială. “Organizaţiile
criminale” includ majoritatea sectoarelor de activitate pe care le folosesc drept paravan de acoperire a
activităţilor ilegale, având extindere coruptă în sfera politicului, legislativului şi administraţiei (trafic şi
comercializare de droguri şi arme, delicte computerizate, evaziuni fiscale, gestiuni frauduloase,
spălarea banilor murdari, contrabandă etc.).
-Teoria asociaţiilor diferenţiale
Teoria asociaţiilor diferenţiale are ca fondator pe E.A. Sutherland şi reprezintă o particularizare

a teoriei învăţării sociale în studiul delincvenţei. Este o explicaţie “istorică sau genetică” a
comportamentului social, prin luarea în considerare a întregii experienţe de viaţă a individului.
Preocupat de instituţionalizarea delincvenţei în zonele urbane E.A. Sutherland consideră
comportamentul criminal condiţionat nu de caracteristicile biofiziologice sau psihice ale individului, ci
de comunicarea din interiorul grupului unde individul “absoarbe” cultura şi se conformează regulilor
şi normelor sociale şi legale.
De pe aceste poziţii de abordare în determinarea criminalităţii Sutherland respinge teoria
“criminalului înnăscut”, a “imitaţiei” lui Tarde şi a cauzalităţii multiple susţinută de W.F. Osburn şi
W.C. Reckless.
Autorul consideră că în descifrarea ştiinţifică a comportamentului criminal trebuiesc luate în
considerare următoarele explicaţii:
– situaţională – de luare în considerare a elementelor care intră în joc în momentul comiterii
delictului;
– istorică sau genetică – vizând elemente care au influenţat anterior situaţia şi viaţa
delincventului.
În consecinţă, comportamentul deviant este un comportament rezultat din “învăţarea socială” şi
nu dobândit sau imitat.
Sutherland trecând în revistă aspectele ce includ acest proces menţionează:
– învăţarea tehnicilor de comitere a delictelor;
– orientarea mobilurilor, tendinţelor impulsive şi atitudinilor agresive;
– condiţionarea acestei orientări de caracterul interpretării favorabil sau defavorabil al
dispoziţiilor legale: se conturează astfel grupuri sociale care interpretează regulile sociale ca norme ce
trebuiesc respectate şi alte grupări ce interpretează aceleaşi norme de pe poziţiile înclinate spre
violarea, transgresarea lor. Interpretarea diferită a normelor este specifică societăţii americane în care
procesele de imigraţie şi aculturaţie produc frecvent conflicte culturale între grupuri şi indivizi;
114
– în momentul în care interpretările defavorabile ale regulilor sociale devin preponderente faţă
de cele favorabile, se acoperă principiul “asocierii diferenţiale”. Indivizii devin criminali prin
contactul preponderent cu modelele criminale, ignorându-le pe celelalte;
– comportamentul criminal nu se structurează printr-un proces de “imitaţie”, ci individul este
atras şi canalizat de anumite grupuri spre “învăţarea” şi experimentarea tehnicilor antisociale
(socializarea negativă).
Limitele teoriei lui Sutherland consistă în ignorarea mobilurilor şi aspiraţiilor individului
precum şi în omiterea explicării mecanismelor şi dimensiunilor implicate în conştientizarea modalităţii
de asimilare a comportamentelor eficiente legale. Pentru el prevenirea delincvenţei constă în evitarea
contactului cu modelele criminale şi confruntarea cu cele neutre sau conformiste.
- Teoria conflictelor codurilor culturale
Această teorie este adusă în discuţie prin abordarea problematicii delincvente de T. Sellin.
Autorul se deosebeşte Shaw şi McKay, care utilizează conceptul de “conflict cultural” în explicarea
“dezorganizării sociale” a grupurilor, şi de Sutherland care, pornind de la “conflictul cultural”,
construieşte delictul ca o “consecinţă a transmisiilor” şi a conflictelor culturale.
Sellin dă o mai mare extensie fenomenului prin considerarea următoarelor fapte:
– conflicte între “codurile culturale” ale diferitelor grupuri;
– conflicte între “normele de comportament şi conduită” ale diferitelor grupuri.
La modul general, subliniază Sellin, conflictele culturale sunt “produse naturale ale diferenţei
sociale”. Această diferenţiere determină la rândul ei apariţia de grupuri sociale infinite, fiecare cu
modul său specific de viaţă, cu particularităţile relaţionale caracteristice şi cu o înţelegere greşită a
normelor aparţinând altor grupuri. Ca o consecinţă a transformării unei culturi dintr-un tip omogen şi
integrat într-un tip eterogen, dezintegrat este apariţia stări conflictuale în anumite situaţii şi anume:
– când aceste coduri ating graniţele unor arii culturale “contagioase”;
– când normele sociale şi juridice dintr-un grup se extind şi la alt grup;
– când membrii unui grup cultural migrează spre alt grup cultural.
Ceea ce lipseşte în principal acestei teorii, pornind de la ideea generării delincvenţei numai în
condiţiile conştientizării conflictelor culturale, este faptul că Sellin nu explicitează mecanismul
psihosocial prin care contradicţiile dintre “codurile culturale” sau dintre “normele de conduită” pot
genera comportamente infracţionale.
-Teoria subculturilor delincvente
Teoria aparţine lui A.K. Cohen care, plecând de la normele existente într-o cultură, identifică
grupuri neprivilegiate sau frustrate, cu norme şi valori în contradicţie cu cele ale restului societăţii pe
care autorul le numeşte “subculturi delincvente”.
115
Cohen, abordând problema condiţiilor de apariţie a acestor subculturi delincvente, evidenţiază
producerea lor datorită următoarelor situaţii:
– dezvoltare economică mai redusă;
– existenţa unor bariere şi interdicţii sociale;
– prezenţa unor nivele societale cu situaţie periferică;
– existenţa unei stări de spirit specifică cu sentimente de izolare, frustrare şi insatisfacţie
individuală şi socială.
Ca o consecinţă a apariţiei acestor subculturi apare reacţia de respingere şi contestare a normelor
şi valorilor societăţii globale şi constituirea propriilor norme de comportament.
Cohen indică drept izvor al apariţiei acestor subculturi reacţia de protest faţă de normele şi
valorile societăţii, precum şi dorinţa anihilării frustrărilor şi anxietăţilor de status marginal. Membrii
acestor subculturi consideră că le sunt blocate căile de acces spre valori şi statusuri elitare şi, în
consecinţă, recurg la mijloace ilicite, devenind potenţiali delincvenţi.
Tot Cohen, prin analiza subculturilor delincvente, trasează profiluri specifice ale membrilor
grupurilor, descifrând următoarele trăsături:
– non-utilitarismul în sensul că destul de frecvent membrii acestei subculturi acced la activităţi
delictogene nu din raţiuni utilitare, ci ca un “mod” de exprimare a solidarităţii. În acest sens R.A.
Cloward şi L.E. Ohlin vorbesc de “socializarea anticipativă”;
– maliţiozitatea în sensul că actul delincvent este cauzat nu de satisfacerea unei necesităţi
materiale, ci ca o formă de “răutate”, o “sfidare” la adresa celorlalţi. De pe aceste poziţii membrii
subculturii comit acte de vandalism, distrugere de bunuri, numai pentru a fi maliţioşi;
– negativismul este reflectat nu numai de setul de reguli ale grupului, cu conţinut contradictoriu
normelor sociale, ci şi de o “polarizare negativă” în raport cu acestea;
– versalitatea (nestatornicia) susţinută ca şi caracteristică specifică de abordare nu numai a unei
singure manifestări de activităţi ilicite ci şi a practicării unei multitudini de acţiuni delincvente, fără a
se specializa în mod expres într-o formă de manifestare;
– autonomia grupului presupune solidaritatea între membrii grupului, faţă de presiunile
exercitate de alte subculturi.
6.4.3. Teorii ale reacţiei sociale raportate la delincvenţă
Centrul de greutate în cadrul acestor teorii se cuplează pe “reacţia socială”, pe rolul jucat de
reacţia de răspuns şi contrarăspuns în fundamentarea cauzală a delincvenţei.
Conform acestor teorii delincvenţa nu este o trăsătură intrinsecă actului sau acţiunii unui
individ, ci mai curând o însuşire conferită prin “etichetarea” unui grup sau individ de către indivizii ce
deţin puterea.
116
Această viziune de abordare a delincvenţei implică o interacţiune, o relaţie complementară între
cei care comit şi restul societăţii, o reacţie de răspuns dată sub forma etichetării, de către indivizii cu
putere sau de unele instituţii sociale.
Pentru explicarea mecanismului definirii şi etichetării delincvenţei, adepţii acestei teorii
analizează interacţiunea dintre norme şi comportamente sociale considerând că, în orice societate, sunt
indivizi care încalcă normele prescrise şi indivizi care se pronunţă asupra conduitelor celor ce violează
normele. Norma reprezintă, de fapt, etalonul în funcţie de care conduita individului este valorizată
pozitiv sau negativ. Ele impun sau interzic anumite acţiuni evaluând la modul impersonal în ce măsură
un individ poate sau nu să îndeplinească un anumit rol social, în funcţie de poziţia lor socială. Normele
prescrise nu stipulează cum trebuie să acţioneze indivizii, ci doar mijloacele ce trebuiesc folosite în
acest scop. Astfel, în societate apar diverse tipuri de comportament. În funcţie de modelul normativ
care întruchipează faptele tradiţionale, de sistemul valoric al unei societăţi, de rolurile prescrise prin
norme şi de rolurile efective jucate, grupurile vor aprecia şi sancţiona diferite comportamente ca fiind
legitime sau ilegitime.
Teoriticienii etichetării sociale concep delincvenţa ca tip special de “reacţie socială”, de apărare
din partea societăţii sau a anumitor grupuri, iar natura şi intensitatea reacţiei depinde de factori cum
sunt: puterea, statusul, bogăţia, prestigiul unei anumite categorii de indivizi. Fiecare dintre aceste
grupuri, care deţin puterea şi dominaţia, au o imagine bine stabilită referitor la scara de valori, interese
protejate, comportamente dezirabile pe care le impun celorlalţi. De multe ori, deţinătorii puterii sau ai
bogăţiei, fiind membrii grupurilor privilegiate, au tendinţa de-a “eticheta” ca deviante acţiunile
indivizilor din clasele de jos sau mijlocii ale societăţii.
Reacţia celor etichetaţi poate fi de acceptare sau de respingere, neutralizare, adoptând alte
conduite.
Subliniind rolul agenţilor de control social, K.T. Erickson apreciază că efectul produs de
etichetare are de multe ori canalizare către o carieră criminală, pe care o acceptă ca singura alternativă
posibilă.
Explicând mecanismele procesului de etichetare F. Tannenbaum arată că definirea delincvenţei
se face prin “dramatizarea” răului, fiind consideraţi ca “răi”, “bolnavi” sau “criminali” nu în funcţie de
natura abaterii acestora, ci de intensitatea reacţiei faţă de abatere, reacţie ce le influenţează cariera de
viitori delincvenţi.
Conform paradigmei interacţioniste, principala consecinţă a acestei viziuni este conceperea
delincvenţei ca proces dinamic de interacţiune cu alte procese complexe de acţiune şi reacţiune, în care
intervin mai multe nivele:
– elaborarea legii;
– reacţiile interpersonale;
– procesul instituţional al reacţiei sociale.
117
Astfel, cercetarea comportamentului delincvent, arată E. Schur, va trebui să se axeze pe analiza
nivelului societal al situaţiilor particulare de delincvenţă şi pe procesul de reacţie socială.O consecinţă
a acestei abordări constă în necesitatea definirii şi conceperii delincvenţei ca rezultat al acţiunii unor
factori diferiţi, succesivi şi gradaţi, cum ar fi “identitatea”, “statusul”, “cariera”.
- etiogie macrosociale
- dezorganizare sociala
- anomie
- ritualism
- evaziune
- rebeliune subcultura delincventa,
- malitiozitate,
- versalitate
1.Care sunt factorii care genereaza comportamentul delincvent?

2.Prezentati principalele direcţii sociale determinante în etiologia delincvenţei.
3. Ce reacţii sociale raportate la delincvenţă cunoasteti?
118
Mater.
Computer Publishing Center, Bucureşti
7. SOCIALIZAREA MORALĂ ŞI INTEGRAREA SOCILĂ-DEZIDERATE
MAJORE ALE EDUCAŢIEI JUVENILE
7.1.Introducere
7.2 Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat
7.3 Conţinutul unităţii de învăţare
7.3.2. Factorii de socializare morală în perioada juvenilă
7.3.3 Integrarea socială în educaţia juvenilă
.........................................................................................................
7 .1. Introducere
Pornind de la creşterea capacităţii tânărului de a discerne

asupra propriului comportament şi de a face predictibile reacţiile
celorlalţi faţă de comportamentul său, pe linia procesului de
socializare, rezultanta eficientă este configurarea personalităţii
sociale. În cadrul constituirii personalităţii sociale, motivaţiile
interne se împletesc armonios cu cerinţele normative ale mediului
social. Conduita morală a tinerilor este fundamentată de
condiţionări normative şi determinări valorice influenţate de
119
succesul sau eşecul procesului de socializare
socializarea nu incumbă un proces de conformare mecanică
şi de adaptare unilaterală a tânărului la acţiunile educative ci şi o
relaţie activă, creativă, în concordanţă cu modurile de gândire şi
simţire specifice societăţii.
De aici şi comportamentul de inovare a unor conduite şi
atitudini inedite, care, chiar dacă înregistrează unele abateri de la
modelul cultural şi normativ oferit de educator, nu trebuie
interpretat ca având un caracter distructiv, ci doar o modalitate de
semnalare a capacităţii tânărului de a se confrunta creativ, nu
distructiv, cu diferite situaţii din viaţă.
– cunoaşterea factorilor de socializare morală în

perioada juvenilă;
– cunoaşterea caracteristicilor socializării;
– cunoaşterea relaţiei dintre integrarea socială şi educaţia
juvenilă.
– descifrarea dezideratelor majore ale educaţiei juvenile.
Pentru unitatea de învăţare . SOCIALIZAREA MORALĂ ŞI

INTEGRAREA SOCILĂ-DEZIDERATE MAJORE ALE EDUCAŢIEI
JUVENILE timpul alocat este de 4 ore.
7.3. SOCIALIZAREA MORALĂ ŞI INTEGRAREA SOCILĂ-
120
DEZIDERATE MAJORE ALE EDUCAŢIEI JUVENILE
Conduita morală a tinerilor este fundamentată de condiţionări

normative şi determinări valorice influenţate de succesul sau eşecul
procesului de socializare.
Socializarea, ca proces de însuşire de la cele mai timpurii

vârste a normelor, valorilor şi regulilor de conduită concordante cu
modelul etico–normativ al societăţii, presupune dobândirea unor
abilităţi prin:
– capacitatea de-a exercita în mod adecvat rolurile sociale,
orientându─se după reguli şi norme specifice;
– participarea la scopurile şi idealurile societăţii, în
cunoştinţă de cauză (nivel de înţelegere);
– dobândirea unei capacităţi corecte de discernământ pentru
a realiza distincţia dintre conduite permise şi prohibite, între
mijloace legitime şi ilegitime, între scopuri deziderabile şi
indezirabile, din punct de vedere social.
În mod real, pentru a dovedi eficacitatea procesului de
socializare trebuie favorizată creativitatea în sensul formării
capacităţii tânărului de a se autoeduca, de a conştientiza
semnificaţia propriei conştiinţe morale, de a discerne, treptat,
singur, ceea ce este rău de ceea ce este bine în atitudinile morale.
Dar socializarea nu incumbă un proces de conformare
mecanică şi de adaptare unilaterală a tânărului la acţiunile
educative ci şi o relaţie activă, creativă, în concordanţă cu
modurile de gândire şi simţire specifice societăţii.
De aici şi comportamentul de inovare a unor conduite şi
atitudini inedite, care, chiar dacă înregistrează unele abateri de la
modelul cultural şi normativ oferit de educator, nu trebuie
interpretat ca având un caracter distructiv, ci doar o modalitate de
semnalare a capacităţii tânărului de a se confrunta creativ, nu
distructiv, cu diferite situaţii din viaţă.
121
Pe această linie, nonconformismul nu înseamnă întotdeauna
un rezultat al socializării “negative”, întrucât negarea la un moment
dat a unor valori tradiţionale (în sens de perimare) sau inventarea,
“inovarea” altora noi poate fi o cale spre progres.
Un tânăr este socializat atunci când învaţă să se poarte în
mod creativ, în concordanţă cu modurile de gândire şi simţire ale
societăţii. Formarea unui tip de educaţie flexibilă şi creativă în
procesul de socializare trebuie să figureze ca deziderat major în
formarea personalităţii tinerilor.
În cursul dezvoltării biologice, subliniază M. Debesse,
individuali-tatea şi sensibilitatea tinerilor se îmbogăţeşte, aspiraţiile
se nuanţează, creativitatea se afirmă din ce în ce mai vizibil prin
multiple iniţiative personale, care nu de puţine ori îl situează în
conflict cu ambianţa. Dependenţa economică nu implică în mod
necesar şi o dependenţă din punct de vedere al înţelegerii şi
respectării normelor impuse de adult. Opunându-se adulţilor,
afirmă Debesse, tinerii şi, în mod special, adolescenţii îşi afirmă
dorinţa de autonomie din punct de vedere moral, impunându-şi
dreptul la identitate personală prin contestarea unui univers
normativ impregnat de prejudecăţi.
O serie de abordări ale conceptului de socializare cramponate
în metodologii funcţionaliste situează conformitatea în procesul
socializării la un nivel absolutist de supunere obedientă, ancorând
această dimensiune fundamentală a socializării într-un câmp al
prejudecăţilor şi ambiguităţilor.
Perioada adolescenţei, bântuită de “criza” ruperii de
copilărie, resimte această ambiguitate de tratare a sa din partea
adultului în care i se neagă identitatea de copil, dar încă nu i se
recunoaşte capacitatea de a îndeplini rolul de adult. Adolescentul
nu admite însă această poziţie de “moratoriu psihosocial” (cum o
defineşte Erickson), deoarece nu doreşte încă să intre în viaţa de
adult, ci să fie remarcat. De aceea recurge uneori la conduite
teribiliste şi nonconformiste, iniţiind manifestări ostile. În raport cu
aceste acte şi manifestări, practicarea unei pedagogii conformiste,
date ca imanente, ce refuză să se aplece cu preocupare de descifrare
122
asupra formelor de protest, le etichetează încadrându-le în aria
devianţei juvenile, transformând dificultăţile inerente perioadei
adolescentine într-o problemă de inadecvare la normele exterioare.
Este un fapt pe care ne simţim datori să-l prezentăm ca un
semnal de alarmă, de sensibilizare la problemă, şi anume
impregnarea procesului de educaţie morală cu unele prejudecăţi
legate de “superioritatea” vârstelor bazate pe tehnici de educaţie
paternalistă.
Este o gravă prejudecată să se considere abordarea unei
categorii de vârstă, în formare, ca fiind omogenă şi nediferenţiată,
ale căror trăsături psihice şi forme de maturizare ar fi similare în
toate cazurile. În favoarea acestei acuze de prejudecată stau
atitudinile coercitive, nediferenţiate, neindividualizate pe
particularităţile adolescentului nonconformist care este tratat şi
sancţionat la nivel de analiză a faptei comise şi nu a individualităţii
care a produs actul deviant.
Tot o prejudecată este şi compararea în mod mecanic a
comportamentului juvenil cu cel al adultului, prin invocarea
imperativelor morale ale adultului, prin atitudinea de a pretinde
tânărului o conştiinţă morală, juridică, pe deplin formată şi
conştientă de sine, ca un semn de egalitate între aceste două etape
de vârstă.
Acest criteriu al strictei moralităţi şi al respectului
necondiţionat al legii, care acţionează în cazul adulţilor, poate fi
inoperant pentru un minor, care nu are capacitatea de a discerne
consecinţele unor acte comise. Capacitatea acestora de a distinge
între bine şi rău, prin anticiparea consecinţelor propriilor fapte,
pretinde de la o vârstă la care psihofiziologic nu este încă posibil, o
coordonare logică, afectivă, volitivă şi axiologică. Conştiinţa
morală nu se poate limita la componenta cognitivă, ea implicând şi
dimensiuni afective şi axiologice.
Când formele educative forţează prea mult generalitatea (în
structurarea conceptelor morale) şi intenţiile sunt prea didacticiste,
prin implicarea lor puternic moralizatoare, este îngreunată
transpunerea valorilor de la dimensiunea cognitivă la cea afectivă,
123
de convingere, prin motivaţii afective. Maximumul de rezistenţă la
unele forme pedagogice, greoaie, de transmitere a convingerilor
morale se reverberează de la nivelul refuzului, la respingeri
agresive răsfrânte la nivel comportamental.
Conţinutul şi mecanismul eficient activ al socializării trebuie să
angajeze o relaţie de întrepătrundere, de corelare, între semnificaţia
psihologică (de formare, de maturizare a tânărului) cea
culturologică (de internalizare a normelor şi valorilor sociale la
nivel de autoconvingere) şi socializare (de deprindere cu rolurile
sociale şi cu elaborarea unor comportamente corespunzătoare
7.3.2.Factorii de socializare morală în perioada juvenilă
Printr-o acţiune conjugată a instanţelor educative –

familie, şcoală, grup de prieteni – marea majoritate a
tinerilor îşi însuşesc principalele exigenţe ale
conformismului de grup, comportându-se în limitele
reperelor sociale deziderabile. La nivel social există mai
multe instanţe cu rol educativ important în socializarea
tinerilor. Printre acestea, o poziţie de vârf ocupă familia,
care în mod firesc asigură un prim climat afectiv, pe
fundalul promovării unui stil educativ specific familiei, cu
permisivităţi şi sancţiuni parentale cunoscute.Tot bine
cunoscută este şi existenţa unor familii cu un stil deficitar,
realizând o “subsocializare” morală, lipsind tânărul de un
model valorizat pozitivÎn completarea instanţelor de
socializare, şcoala reprezintă un valoros factor educativ
care facilitează învăţarea şi interiorizarea de către tineri a
normelor şi conduitelor sociale. Prin structura sa
funcţională, şcoala apelează la modalităţi de socializare
sistematică prin dezvoltarea unor convingeri morale
durabile, facilitând integrarea socială a tinerilor. De multe
ori, procesul de socializare al şcolii este îngreunat, în
realizarea unei socializări individualizate, de carenţele sau
deformările educative de provenienţă familială cu care
124
copiii vin din medii culturale sau morale familiale
diferite.Tinerii vin în contact şi cu diverse grupuri de
referinţă (grup de prieteni, grup de stradă), care îi creează
câmp liber afirmării de sine neîncorsetat de regulile
şcolare şi chiar familiale. În aceste grupuri se realizează o
dezvoltare benefică a personalităţii (o socializare
“secundară”) prin cadru propice de manifestare liberă în
care se poate afirma şi remarca, dezvoltându-i
caracteristici de dreptate, onestitate, responsabilitate.
Există însă şi anumite grupuri generatoare de subculturi
care, reuşind să atragă în mirajul lor o serie de tineri,
creează reale şi majore probleme de socializare negativă
(vezi subcapitolul Factorii de socializare morală).
O problemă de actualitate şi cu implicaţii în procesul

socializării o constituie în etapa socială actuală identificarea
criteriilor de evaluare a eficienţei diferitelor acţiuni educative.
În mod tradiţional, se considera dihotomia socializarea–
nesocializarea tinerilor în concordanţă cu două direcţii de
interpretare şi anume: tinerii proveniţi din familie organizată şi cu
rezultate şcolare bune erau consideraţi socializaţi, iar tinerii
proveniţi din medii dezorganizate sau hiperpermisive şi cu rezultate
şcolare slabe erau consideraţi nesocializaţi.
Semnalul de alarmă, referitor la această modalitate facilă de
încadrare a tinerilor sub raportul socializării, l-au tras specialiştii
prin semnalarea creşterii procentului de delincvenţi minori din
rândul familiilor organizate social, cu statut profesional şi cultural
ridicat.
Un alt semnal de sensibilizare, vizând eficienţa criteriilor de
evaluare şi de intervenţie educativă în socializare, este prezenţa
unor forme de deficienţă educativă reflectate în comportamente de
tipul abandonului şcolar, evaziunea şcolară, vagabondajul. Acestea,
de regulă, sunt precedate de abateri repetate ce par insignifiante, dar
care, prin caracterul lor repetitiv, angajează conduite ce agravează
comportamentul tânărului: absenţe şcolare repetate, rezultate
125
şcolare slabe, sustragere de la diferite activităţi extraşcolare,
hoinăreala, vagabondajul.
Aceste manifestări comportamentale negative sunt
determinate de următoarele carenţe educative:
– disfuncţionalităţi la nivelul factorilor responsabili cu
socializarea morală a tinerilor;
– lipsa de cooperare a instituţiilor sociale implicate în
socializarea tinerilor.
Din lipsa de coroborare a influenţelor celor două surse
fundamentale educative (familia şi şcoala) pot apare situaţii
problematice de tipul neconcordanţei sensului educativ. Tinerii care
provin dintr-un anumit mediu familial şi fac parte simultan din mai
multe grupe sociale (grup şcolar, de prieteni, de stradă) pot fi
supuşi unor influenţe educative contradictorii, care─i
dezorientează. Astfel, un mediu familial hipertolerant creează
inabilităţi în însuşirea regulilor disciplinare şcolare, ca o lipsă de
consens educativ familie–şcoală.
De pe aceste poziţii se impune o analiză diferenţiată a
influenţelor educative ale fiecărui factor responsabil cu socializarea
tinerilor, pentru identificarea sursei deficitare sub raport
educaţional, în vederea înlăturării circumstanţelor negative şi
atragerea, amplificarea acţiunilor benefice.
Totodată, rezultă că multiplicarea relaţiei familie – şcoală, a
modalităţilor importante şi eficiente de socializare morală a
tânărului înlătură incongruenţele dintre influenţele educative,
“inducţiile” negative ale comportamentelor stradale, şi se
intensifică, prin conjugarea influenţelor benefice, socializarea
pozitivă.
7.3.3. Integrarea socială în educaţia juvenilă
Socializarea este premisă şi rezultantă a unei alte dimensiuni

fundamentale a evoluţiei tinerilor – integrarea socială. Esenţa
procesului de adaptare rezidă în capacitatea de adaptare la
exigenţele impersonale ale vieţii organizaţionale (de grup) şi în
participarea motivată, în deplină cunoştinţă de cauză la realizarea
126
scopurilor organizaţiei respective (S. Rădulescu şi D. Banciu,
1990).
Integrarea socială ca tip distinct de socializare instituţională
angajează tinerii în factori activi ai relaţiilor sociale. Ca o primă
formă de organizare socială, şcoala îi familiarizează pe tineri cu
exigenţele integrării în formele particulare (integrare culturală,
normativă, comunicaţională) al cărei efect pozitiv se structurează în
atitudinile participative legate de scopurile organizaţiei (şcoală,
disciplină şcolară).
Efectul benefic al integrării sociale se conturează în
dobândirea autonomiei (îşi reglează singur conduita) cu trecerea de
la conduita normativă (reglată din exterior) la conduita normală
(bazată pe autoreglare) în condiţiile compatibilităţii între
dezideratele sociale şi aspiraţiile individuale.
Din punct de vedere moral, integrarea socială pozitivă
cuprinde orientarea valorică, creativă, cu atitudini participative
care se traduc prin orientarea tinerilor în cunoştinţă de cauză şi
aderare participativă de tipul motivaţiilor intrinseci la valorile
comune considerate şi acceptate ca norme efective de dirijare a
conduitei.
În sfera reacţiilor morale se conturează motive de factură
morală care funcţionează la nivel de întărire, după principiul feed-
back-ului negativ.
Acest tip de motive se structurează prin compararea şi
corelarea propriilor acte de conduită cu normele şi etaloanele
valorice sociale manifestându-se sub forma unor imperative interne,
de-a acorda propriul comportament cu sensul normei, realizând o
unitate între convingere, intenţie pe de o parte şi fapte, pe de alta.
Structurarea conceptelor morale la tineri a făcut obiectul
unor cercetări de seamă.
Astfel, formarea judecăţilor morale la copil a intrat în câmpul
preocupărilor lui J. Piaget, care a scris în 1930 cartea intitulată
“Judecata morală la copil”, care are ca scop studierea mecanismului
de trecere de la morala constând în adeziuni la reguli dictate de
altul, la o morală mai autonomă, permiţând modificarea acestor
127
reguli printr-un acord între părţile în chestiune. Piaget a studiat
intervenţia între parteneri egali care permit această dezvoltare,
folosind regulile jocului ce ar putea fi modificate când nu mai
există adulţi care să dicteze legea.
La Piaget, în constituirea judecăţii morale accentul se pune
pe un moment emoţional care angajează deplasarea de la obiectiv la
subiectiv. Sentimentele particulare dictează, după Piaget,
acceptarea normei morale. Norma comportă o structură cognitivă,
iar pe de altă parte, o valorizare afectivă.
J. Piaget prezintă în dezvoltarea judecăţii morale patru studii:
– stadiul egocentric;
– stadiul autorităţii;
– stadiul reciprocităţii;
– stadiul echităţii.
Primele două stadii fiind etape de început ale formării
însuşirilor moralităţii, copilul angajează un respect “de jos în sus”,
fapt ce generează “morala ascultării” (heteronomă).
Piaget trasează, pe drumul devenirii morale a copilului, mai
multe caracteristici ale dezvoltării judecăţilor morale:
– modificarea atitudinii copiilor faţă de norma morală, pe
care se structurează judecăţile de valoare şi care orientează
conduita, fapt oglindit în schimbarea relaţiilor interpersonale,
sociale ale copilului;
– procesul dezvoltării judecăţilor morale poate fi interpretat
ca secvenţe ale unor modalităţi diferite de raportare a subiectului la
exigenţele morale şi de relaţionare cu alţii, în diferite contexte ale
realităţii;
– dezvoltarea morală presupune, adesea, un drum sinuos, de
la un comportament moral “heteronom” spre un comportament
moral “autonom”.
Această distincţie a lui Piaget, între morala heteronomă şi
morala autonomă, a fost nuanţată de L. Kohlberg, care se opreşte,
în ultima sa lucrare, la 6 stadii ale comportamentului moral al
indivizilor:
– primul stadiu, guvernat de constrângerile ce decurg din
128
reguli şi sancţiuni de tipul evitării pedepselor şi respectarea
autorităţii, sunt considerate scopuri în sine, predominant fiind
interesul individului care nu este raportat la interesele altuia;
– urmează orientarea individualistă predominantă încă, dar
cu integrarea unei concepţii instrumentale a schimbului şi a
reciprocităţii. Propriile interese sunt garantate prin respectarea
celuilalt. Raţiunile pragmatice sunt cele care dictează echitatea sau
egalitatea în împărţirea resurselor;
–al treilea stadiu este acela al conformismului şi al căutării
aprobării sociale. Este o etapă în care bunele intenţii, respectarea
celuilalt, loialitatea în raporturile sociale caracterizează o morală
fondată pe reciprocitate;
– următoarea organizare este a datoriei şi a necesităţii de a
respecta legea, a fiinţării după reguli şi roluri în vederea bunei
funcţionări a sistemului social;
– este stadiul în care intervine o atitudine relativistă,
admiţând că unele valori şi opinii individuale sunt specifice unor
grupuri şi societăţi date şi că alte contracte sociale ar putea să pună
mai bine în valoare atitudini diferite. Este pusă explicit problema
universalităţii anumitor valori;
– ultimul stadiu, care s-ar întâlni în rândul specialiştilor de
genul apărători ai drepturilor omului, invocă principii etice
universale, importante ca expresie a autonomiei morale şi a
libertăţii morale a individului.
Principiile etice sunt abstracte, depăşind în semnificaţie
regulile morale concrete.
O mare valoare reglatoare au principiile de dreptate,
reciprocitate şi egalitate a drepturilor umane, respectul pentru
demnitatea fiinţei umane. Caracteristicile fundamentale ale moralei
autonome şi ale libertăţii morale sunt: independenţa morală şi
raţionalitatea actelor comportamentale, altruismul şi
responsabilitatea morală care se întrepătrund optim.
La L. Kohlberg fiecare pas din dezvoltarea substructurilor
integrative cognitiv – afectiv – atitudinale este o organizare psihică
mai complexă decât etapa anterioară, fiecare fiind o organizare
129
psihică care ia în considerare conţinutul etapei precedente, la care
adaugă în etapa actuală noi distincţii şi evaluări de factură cognitiv
– afectivă – atitudinală într-o structură mai comprehensivă şi mai
echilibrată.
Cazurile de abatere de la normă se reflectă ca o “mustrare de
conştiinţă” fiind trăită autopunitiv. Apare în această situaţie nevoia
echilibrului moral al personalităţii, menţinerea echilibrului
devenind condiţie a optimei funcţionări şi a realizării sentimentului
integrării sociale. Echilibrul moral comportă un indice de toleranţă
faţă de oscilaţiile şi diferenţele individuale.
Când graniţele toleranţei stabilite sunt încălcate, prin oscilaţii
prea mari faţă de normă, se declanşează funcţia homeostazică a
motivaţiei morale care induce comportamente de natură să
restabilească echilibrul intern. Satisfacerea acestei nevoi se poate
efectua pe căi diferite, în funcţie de natura actului comportamental
care a generat oscilaţia (M. Golu – 1993).
Dacă actul comportamental este ireversibil, oscilaţia se
înlătură prin comportamente compensatorii (scuze, angajamente
faţă de sine) de-a nu mai repeta gestul.
Când amplitudinea oscilaţiei atinge valori foarte mari, cu o
tensiune interioară ridicată, greu de suportat, trebuinţa echilibrului
moral tinde să fie satisfăcută împotriva voinţei subiectului de a o
reprima. “Criza” de conştiinţă morală este o stare dramatică a
personalităţii care, dacă nu se rezolvă, poate degenera în tulburări
psihopatologice.
Motivele morale corelează strâns cu motivele integrării
sociale. Motivaţia homeostaziei psihosociale este legată de
conservarea condiţiei sociale a omului.
Din interacţiunea şi interdependenţa motivelor
homeostazice se obţine un echilibru emergent, generalizat al
personalităţii care o face rezistentă şi eficientă în raport cu
diverşi factori perturbatori (M. Golu).La un tânăr, controlul
social devine autocontrol prin înţelegerea şi conştientizarea
exigenţelor normative.
130
Sinteza unităţii de învăţare7
7.4. SOCIALIZAREA MORALĂ ŞI INTEGRAREA SOCILĂ-DEZIDERATE MAJORE ALE

EDUCAŢIEI JUVENILE
Conduita morală a tinerilor este fundamentată de condiţionări normative şi determinări valorice

influenţate de succesul sau eşecul procesului de socializare.
Socializarea, ca proces de însuşire de la cele mai timpurii vârste a normelor, valorilor şi

regulilor de conduită concordante cu modelul etico–normativ al societăţii, presupune dobândirea unor
abilităţi prin:
– capacitatea de-a exercita în mod adecvat rolurile sociale, orientându─se după reguli şi norme
specifice;
– participarea la scopurile şi idealurile societăţii, în cunoştinţă de cauză (nivel de înţelegere);
– dobândirea unei capacităţi corecte de discernământ pentru a realiza distincţia dintre conduite
permise şi prohibite, între mijloace legitime şi ilegitime, între scopuri deziderabile şi indezirabile, din
punct de vedere social.
În mod real, pentru a dovedi eficacitatea procesului de socializare trebuie favorizată
creativitatea în sensul formării capacităţii tânărului de a se autoeduca, de a conştientiza semnificaţia
propriei conştiinţe morale, de a discerne, treptat, singur, ceea ce este rău de ceea ce este bine în
atitudinile morale.
Dar socializarea nu incumbă un proces de conformare mecanică şi de adaptare unilaterală a
tânărului la acţiunile educative ci şi o relaţie activă, creativă, în concordanţă cu modurile de gândire şi
simţire specifice societăţii.
Un tânăr este socializat atunci când învaţă să se poarte în mod creativ, în concordanţă cu
modurile de gândire şi simţire ale societăţii. Formarea unui tip de educaţie flexibilă şi creativă în
procesul de socializare trebuie să figureze ca deziderat major în formarea personalităţii tinerilor.
O serie de abordări ale conceptului de socializare cramponate în metodologii funcţionaliste
situează conformitatea în procesul socializării la un nivel absolutist de supunere obedientă, ancorând
această dimensiune fundamentală a socializării într-un câmp al prejudecăţilor şi ambiguităţilor.
131
Este un fapt pe care ne simţim datori să-l prezentăm ca un semnal de alarmă, de sensibilizare la
problemă, şi anume impregnarea procesului de educaţie morală cu unele prejudecăţi legate de
“superioritatea” vârstelor bazate pe tehnici de educaţie paternalistă.
Este o gravă prejudecată să se considere abordarea unei categorii de vârstă, în formare, ca fiind
omogenă şi nediferenţiată, ale căror trăsături psihice şi forme de maturizare ar fi similare în toate
cazurile. În favoarea acestei acuze de prejudecată stau atitudinile coercitive, nediferenţiate,
neindividualizate pe particularităţile adolescentului nonconformist care este tratat şi sancţionat la nivel
de analiză a faptei comise şi nu a individualităţii care a produs actul deviant.
Tot o prejudecată este şi compararea în mod mecanic a comportamentului juvenil cu cel al
adultului, prin invocarea imperativelor morale ale adultului, prin atitudinea de a pretinde tânărului o
conştiinţă morală, juridică, pe deplin formată şi conştientă de sine, ca un semn de egalitate între aceste
două etape de vârstă.
Acest criteriu al strictei moralităţi şi al respectului necondiţionat al legii, care acţionează în
cazul adulţilor, poate fi inoperant pentru un minor, care nu are capacitatea de a discerne consecinţele
unor acte comise. Capacitatea acestora de a distinge între bine şi rău, prin anticiparea consecinţelor
propriilor fapte, pretinde de la o vârstă la care psihofiziologic nu este încă posibil, o coordonare logică,
afectivă, volitivă şi axiologică. Conştiinţa morală nu se poate limita la componenta cognitivă, ea
implicând şi dimensiuni afective şi axiologice.
7.4.2.Factorii de socializare morală în perioada juvenilă
Printr-o acţiune conjugată a instanţelor educative – familie, şcoală, grup de prieteni – marea
majoritate a tinerilor îşi însuşesc principalele exigenţe ale conformismului de grup,
comportându-se în limitele reperelor sociale deziderabile. La nivel social există mai multe
instanţe cu rol educativ important în socializarea tinerilor. Printre acestea, o poziţie de vârf
ocupă familia, care în mod firesc asigură un prim climat afectiv, pe fundalul promovării unui
stil educativ specific familiei, cu permisivităţi şi sancţiuni parentale cunoscute.Tot bine
cunoscută este şi existenţa unor familii cu un stil deficitar, realizând o “subsocializare”
morală, lipsind tânărul de un model valorizat pozitiv. În completarea instanţelor de
socializare, şcoala reprezintă un valoros factor educativ care facilitează învăţarea şi
interiorizarea de către tineri a normelor şi conduitelor sociale. Prin structura sa funcţională,
şcoala apelează la modalităţi de socializare sistematică prin dezvoltarea unor convingeri
morale durabile, facilitând integrarea socială a tinerilor. De multe ori, procesul de socializare
al şcolii este îngreunat, în realizarea unei socializări individualizate, de carenţele sau
deformările educative de provenienţă familială cu care copiii vin din medii culturale sau
132
morale familiale diferite.Tinerii vin în contact şi cu diverse grupuri de referinţă (grup de
prieteni, grup de stradă), care îi creează câmp liber afirmării de sine neîncorsetat de regulile
şcolare şi chiar familiale. În aceste grupuri se realizează o dezvoltare benefică a personalităţii
(o socializare “secundară”) prin cadru propice de manifestare liberă în care se poate afirma şi
remarca, dezvoltându-i caracteristici de dreptate, onestitate, responsabilitate. Există însă şi
anumite grupuri generatoare de subculturi care, reuşind să atragă în mirajul lor o serie de
tineri, creează reale şi majore probleme de socializare negativă (vezi subcapitolul Factorii de
socializare morală).
O problemă de actualitate şi cu implicaţii în procesul socializării o constituie în etapa socială
actuală identificarea criteriilor de evaluare a eficienţei diferitelor acţiuni educative.
În mod tradiţional, se considera dihotomia socializarea–nesocializarea tinerilor în concordanţă
cu două direcţii de interpretare şi anume: tinerii proveniţi din familie organizată şi cu rezultate şcolare
bune erau consideraţi socializaţi, iar tinerii proveniţi din medii dezorganizate sau hiperpermisive şi cu
rezultate şcolare slabe erau consideraţi nesocializaţi.
Aceste manifestări comportamentale negative sunt determinate de următoarele carenţe
educative:
– disfuncţionalităţi la nivelul factorilor responsabili cu socializarea morală a tinerilor;
– lipsa de cooperare a instituţiilor sociale implicate în socializarea tinerilor.
Din lipsa de coroborare a influenţelor celor două surse fundamentale educative (familia şi
şcoala) pot apare situaţii problematice de tipul neconcordanţei sensului educativ. Tinerii care provin
dintr-un anumit mediu familial şi fac parte simultan din mai multe grupe sociale (grup şcolar, de
prieteni, de stradă) pot fi supuşi unor influenţe educative contradictorii, care─i dezorientează. Astfel,
un mediu familial hipertolerant creează inabilităţi în însuşirea regulilor disciplinare şcolare, ca o lipsă
de consens educativ familie–şcoală.
De pe aceste poziţii se impune o analiză diferenţiată a influenţelor educative ale fiecărui factor
responsabil cu socializarea tinerilor, pentru identificarea sursei deficitare sub raport educaţional, în
vederea înlăturării circumstanţelor negative şi atragerea, amplificarea acţiunilor benefice.
Totodată, rezultă că multiplicarea relaţiei familie – şcoală, a modalităţilor importante şi eficiente
de socializare morală a tânărului înlătură incongruenţele dintre influenţele educative, “inducţiile”
negative ale comportamentelor stradale, şi se intensifică, prin conjugarea influenţelor benefice,
socializarea pozitivă.
7.4.3. Integrarea socială în educaţia juvenilă
Socializarea este premisă şi rezultantă a unei alte dimensiuni fundamentale a evoluţiei tinerilor –
integrarea socială. Esenţa procesului de adaptare rezidă în capacitatea de adaptare la exigenţele
133
impersonale ale vieţii organizaţionale (de grup) şi în participarea motivată, în deplină cunoştinţă de
cauză la realizarea scopurilor organizaţiei respective (S. Rădulescu şi D. Banciu, 1990).
Integrarea socială ca tip distinct de socializare instituţională angajează tinerii în factori activi ai
relaţiilor sociale. Ca o primă formă de organizare socială, şcoala îi familiarizează pe tineri cu
exigenţele integrării în formele particulare (integrare culturală, normativă, comunicaţională) al cărei
efect pozitiv se structurează în atitudinile participative legate de scopurile organizaţiei (şcoală,
disciplină şcolară).
Efectul benefic al integrării sociale se conturează în dobândirea autonomiei (îşi reglează singur
conduita) cu trecerea de la conduita normativă (reglată din exterior) la conduita normală (bazată pe
autoreglare) în condiţiile compatibilităţii între dezideratele sociale şi aspiraţiile individuale.
Din punct de vedere moral, integrarea socială pozitivă cuprinde orientarea valorică, creativă,
cu atitudini participative care se traduc prin orientarea tinerilor în cunoştinţă de cauză şi aderare
participativă de tipul motivaţiilor intrinseci la valorile comune considerate şi acceptate ca norme
efective de dirijare a conduitei.
În sfera reacţiilor morale se conturează motive de factură morală care funcţionează la nivel de
întărire, după principiul feed-back-ului negativ.
Acest tip de motive se structurează prin compararea şi corelarea propriilor acte de conduită cu
normele şi etaloanele valorice sociale manifestându-se sub forma unor imperative interne, de-a acorda
propriul comportament cu sensul normei, realizând o unitate între convingere, intenţie pe de o parte şi
fapte, pe de alta.
Structurarea conceptelor morale la tineri a făcut obiectul unor cercetări de seamă.
J. Piaget prezintă în dezvoltarea judecăţii morale patru studii:
– stadiul egocentric;
– stadiul autorităţii;
– stadiul reciprocităţii;
– stadiul echităţii.
Primele două stadii fiind etape de început ale formării însuşirilor moralităţii, copilul angajează
un respect “de jos în sus”, fapt ce generează “morala ascultării” (heteronomă).
Piaget trasează, pe drumul devenirii morale a copilului, mai multe caracteristici ale dezvoltării
judecăţilor morale:
– modificarea atitudinii copiilor faţă de norma morală, pe care se structurează judecăţile de
valoare şi care orientează conduita, fapt oglindit în schimbarea relaţiilor interpersonale, sociale ale
copilului;
– procesul dezvoltării judecăţilor morale poate fi interpretat ca secvenţe ale unor modalităţi
diferite de raportare a subiectului la exigenţele morale şi de relaţionare cu alţii, în diferite contexte ale
realităţii;
134
– dezvoltarea morală presupune, adesea, un drum sinuos, de la un comportament moral
“heteronom” spre un comportament moral “autonom”.
Această distincţie a lui Piaget, între morala heteronomă şi morala autonomă, a fost nuanţată de
L. Kohlberg, care se opreşte, în ultima sa lucrare, la 6 stadii ale comportamentului moral al indivizilor:
– primul stadiu, guvernat de constrângerile ce decurg din reguli şi sancţiuni de tipul evitării
pedepselor şi respectarea autorităţii, sunt considerate scopuri în sine, predominant fiind interesul
individului care nu este raportat la interesele altuia;
– urmează orientarea individualistă predominantă încă, dar cu integrarea unei concepţii
instrumentale a schimbului şi a reciprocităţii. Propriile interese sunt garantate prin respectarea
celuilalt. Raţiunile pragmatice sunt cele care dictează echitatea sau egalitatea în împărţirea resurselor;
–al treilea stadiu este acela al conformismului şi al căutării aprobării sociale. Este o etapă în care
bunele intenţii, respectarea celuilalt, loialitatea în raporturile sociale caracterizează o morală fondată
pe reciprocitate;
– următoarea organizare este a datoriei şi a necesităţii de a respecta legea, a fiinţării după reguli
şi roluri în vederea bunei funcţionări a sistemului social;
– este stadiul în care intervine o atitudine relativistă, admiţând că unele valori şi opinii
individuale sunt specifice unor grupuri şi societăţi date şi că alte contracte sociale ar putea să pună mai
bine în valoare atitudini diferite. Este pusă explicit problema universalităţii anumitor valori;
– ultimul stadiu, care s-ar întâlni în rândul specialiştilor de genul apărători ai drepturilor omului,
invocă principii etice universale, importante ca expresie a autonomiei morale şi a libertăţii morale a
individului.
Principiile etice sunt abstracte, depăşind în semnificaţie regulile morale concrete.
O mare valoare reglatoare au principiile de dreptate, reciprocitate şi egalitate a drepturilor
umane, respectul pentru demnitatea fiinţei umane. Caracteristicile fundamentale ale moralei autonome
şi ale libertăţii morale sunt: independenţa morală şi raţionalitatea actelor comportamentale, altruismul
şi responsabilitatea morală care se întrepătrund optim.
Cazurile de abatere de la normă se reflectă ca o “mustrare de conştiinţă” fiind trăită autopunitiv.
Apare în această situaţie nevoia echilibrului moral al personalităţii, menţinerea echilibrului
devenind condiţie a optimei funcţionări şi a realizării sentimentului integrării sociale. Echilibrul moral
comportă un indice de toleranţă faţă de oscilaţiile şi diferenţele individuale.
Când graniţele toleranţei stabilite sunt încălcate, prin oscilaţii prea mari faţă de normă, se
declanşează funcţia homeostazică a motivaţiei morale care induce comportamente de natură să
restabilească echilibrul intern. Satisfacerea acestei nevoi se poate efectua pe căi diferite, în funcţie de
natura actului comportamental care a generat oscilaţia (M. Golu – 1993).
Dacă actul comportamental este ireversibil, oscilaţia se înlătură prin comportamente
compensatorii (scuze, angajamente faţă de sine) de-a nu mai repeta gestul.
135
Când amplitudinea oscilaţiei atinge valori foarte mari, cu o tensiune interioară ridicată, greu de
suportat, trebuinţa echilibrului moral tinde să fie satisfăcută împotriva voinţei subiectului de a o
reprima. “Criza” de conştiinţă morală este o stare dramatică a personalităţii care, dacă nu se rezolvă,
poate degenera în tulburări psihopatologice.
Motivele morale corelează strâns cu motivele integrării sociale. Motivaţia homeostaziei
psihosociale este legată de conservarea condiţiei sociale a omului.
Din interacţiunea şi interdependenţa motivelor homeostazice se obţine un echilibru
emergent, generalizat al personalităţii care o face rezistentă şi eficientă în raport cu diverşi
factori perturbatori (M. Golu).La un tânăr, controlul social devine autocontrol prin înţelegerea
şi conştientizarea exigenţelor normative.

• socializare.
• relaţie activă
• educaţie flexibilă
• educaţie creativă
• criterii de evaluare a eficienţei
• integrare socială
• autonomie
• orientare valorică
• motivaţii intrinseci
• echilibrul moral al personalităţii
1. Care sunt factorii de socializare morală în perioada juvenilă?

2. Prezentaţi caraceristicile socializării.
3. Care sunt relaţiile dintre integrarea socială şi educaţia juvenilă ?
4. Care sunt dezideratele majore ale educaţiei juvenile?
136
PETCU, M., (1999)Delincvenţa, repere psiho-sociale, Ed. Dacia, Cluj..

Mater..
PIAGET, J., ( 1980), Judecata morală la copil, Ed. did. şi ped., Bucureşti.
PREDA V., ( 1998),Delincvenţa juvenilă. O abordare multidisciplinară, Presa univ. clujană, Cluj-
Napoca.
RĂDULESCU, S.M., BANCIU, D., ( 1990),Introducere în sociologia delincvenţei juvenile, Ed.
medicală, Bucureşti.
8. DELINCVENŢA JUVENILĂ FORMĂ A COMPORTAMENTULUI DEVIANT
Partea a I a
8.1. Introducere ...........................................................................................................................................
8.3.1 Disfuncţiile conştiinţei morale
8.3.1.1 Semnificaţia moralităţii juvenile în actele antisociale ale
tinerilor
137
8.1. Introducere
Înţelegerea cât mai eficientă a fenomenului de delincvenţă

juvenilă, cu prezentarea caracteristicilor psihologice şi
psihocomportamentale specifice acestei etape de vârstă, la care
asumarea responsabilităţii depline este mai mult un deziderat decât
o realitate, necesită abordarea delincvenţei nu ca un act infracţional
în sine, ci ca un comportament deviant.
Prin parcurgerea unor stadii de dezvoltare calitativ diferite
de ale adultului, tratarea socio-juridică trebuie să fie diferită,
motivul principal fiind al imposibilităţii asumării responsabilităţii.
Formarea conştiinţei morale, ca proces social complex şi
rezultantă a eficienţei socializării umane, se confruntă cu probleme
de evaluare în vederea compatibilizării direcţiilor educaţionale, a
exigenţelor acestora. Formarea acestei compatibilităţi trebuie să
stea în centrul educaţiei conştiinţei morale.
În absenţa convergenţei între exigenţele educative şi
convingerile şi aspiraţiile tânărului se pot forma personalităţi
morale distorsionate, labile, în conflict latent cu normele sociale.
– cunoaşterea dimensiunilor etiologice ale delincvenţei

juvenile;
– descifrarea disfunţiilor conştiinţei morale;
– cunoaşterea semnificaţiei moralităţii juvenile în actele
antisociale.
Timpul alocat unităţii de învățare:

138
Pentru unitatea de învăţare Disfuncţiile conştiinţei morale ,
timpul alocat este de 4 ore.
8. DELINCVENŢA JUVENILĂ FORMĂ A

COMPORTAMENTULUI DEVIANT
Partea a I a
Trasarea “profilului psihologic” al minorului cuprinde ca şi
în cazul delincvenţilor adulţi evidenţierea unor caracteristici cum
sunt:
a) înclinaţia către agresivitate, fie latentă, fie manifestă pe
un fond de ostilitate;
b) instabilitatea emoţională generată de carenţe
educaţionale, dar mai ales pe un substrat de fragilitate a eului;
c) inadaptare socială cu un acut sentiment de insecuritate pe
care caută să-l suprime prin schimbarea domiciliului, vagabondaj;
d) duplicitatea comportamentului;
e) dezechilibrul existenţial exprimat prin vicii, perversiuni.
Autori ca J.S. Peters afirmă că tinerii care vin în conflict cu
normele legal-morale prezintă unele caracteristici comune cum
sunt: atitudinea negativă faţă de legi şi faţă de muncă; atitudini
necorespunzătoare faţă de ei înşişi deoarece încrederea în sine este
subminată (de aici şi lipsa de eficienţă a criticii); atitudini
necorespunzătoare faţă de părinţi şi alte persoane. Neavând un
statut social pe care să dorească să-l apere nu este motivat să lupte
pentru menţinerea acestuia. Ca o consecinţă a unor relaţii neplăcute
cu ceilalţi desconsideră opinia altora, făcând dificilă stabilirea de
contacte şi în consecinţă procesul de reeducare.
Autori ca Al. Roşca şi T. Bogdan confirmă acest gen de
date. Evidenţierea caracteristicilor psihice specifice personalităţii
minorilor delincvenţi sunt importante pentru organizarea
activităţilor de recuperare.
139
Delincvenţii juvenili au fost clasificaţi luându-se în
considerare câteva criterii cum sunt:
- prezenţa sau absenţa intenţiei conducând la acte
delincvente spontan-intenţionate; acte premeditate; absenţa
intenţiei;
- în funcţie de numărul infracţiunilor comise: prima
infracţiune; mai multe infracţiuni la recidivişti;
- în funcţie de gradul de normalitate psihică
reliefând categoria bolnavilor psihici şi normali;
- în funcţie de gradul de responsabilitate grupând
delincvenţii perfect responsabili, cu intelect redus;
intoxicaţie şi dezorganizare psihică;
- în funcţie de motivaţia ce fundamentează
conduitele delincvente: predominant extrinsecă (interesul
principal orientat spre atingerea unor scopuri cum ar fi
posedarea unor bunuri materiale), predominant intrinsecă
(orientate predominant spre aspectele de conţinut ale
activităţii antisociale).
O altă clasificare a delincvenţei juvenile apărută este a lui
W.W. Wattenberg şi are următoarea prezentare:
- reacţia hiperkinetică, prezentă la copii cu
afecţiuni neurologice minime;
- reacţia de retragere ce poate apărea atunci când
copilului i se oferă prea puţină satisfacţie. Apare în famiile
în care părinţii au un comportament neadecvat: fie sunt
detaşaţi, excesiv de permisivi sau pe poziţie diametrală de
exagerare în aplicarea sancţiunilor;
- reacţii superanxioase care au tendinţa de-a apărea
în familiile cu aspiraţii ambiţioase ce depăşesc în plan
educaţional capacitatea copiilor şi ca urmare
suprasolicitările exersate asupra acestora îi transformă în
anxioşi;
- reacţia agresivă nesocializată tinde să apară în
cazurile de respingere parentală completă cu superprotecţia
parentală;
140
- reacţia de fugă, de evadare ca o reacţie la
respingerea parentală integrală;
- reacţia grupului delincvent tinde să apară ca o
rezultantă a rebeliunii din grupul adolescentin şi mai ales în
condiţiile slăbirii supravegherii parentale.
Ca o concluzie se poate desprinde preponderenţa carenţelor
relaţionale minor-climatul familial şi mai ales a conduitei parentale
ca generatoare de conduite delincvente. Acestei teorii i se alătură
cea care consideră drept factor etiologic al delincvnţei condiţiile
economice precare, influenţe nocive ale mass-mediei. Aceste teorii
afirmate cu valoare etiologică pentru delincvenţa minoră T. Bogdan
le acceptă nu ca factori determinanţi, ci favorizanţi, dând o pondere
deosebită carenţelor educaţionale.
Explicarea cazurilor de delincvenţi minori
proveniţi din familii organizate fară lipsuri materiale, cu
atomsferă şi influenţe parentale pozitive H.J.Eysenck le
consideră greu educabile la care internalizarea normelor
sociale este îngreunată de predominanţa inhibiţiei corticale.
Alţi autori, cum este V. Preda, consideră că definirea
delincvenţei trebuie să pornească de la conceput de maturizare
socială, prin care delincventul apare ca un individ cu o insuficientă
maturizare socială, cu dificultaţi de integrare socială ce intră în
conflict cu cerinţele sistemului valoric normativ, inclusiv cu
normele juridice. Datorită deficitului de socializare nu este capabil
să-şi ajusteze activ conduita la criteriile relaţiilor interpersonale.
Acest deficit de socializare este determinat de tulburarea sau
insuficienţa proceselor de asimilare a cerinţelor şi normelor socio-
culturale şi a proceselor de acomodare la ele, prin conduite
acceptabile din punct de vedere socail-juridic. Disonanţa
maturizării sociale şi implicit a personalităţii ia forme diverse cum
sunt: decalaje între nivelul maturizării intelectuale şi nivelul
dezvoltării afectiv-motivaţionale şi caracterial-acţionale; decalaje
între dezvoltarea intelectuală şi dezvoltarea judecăţilor şi
sentimentelor morale; perturbare intelectuală şi afectiv-
motivaţională şi caracterială.
141
. Referitor la acelaşi determinant al delincvenţei, cel al
insuficienţei maturizării, R. Mucchielli îl include în teoria
disocialităţii cu accent pe factorii psiho-sociali. În această abordare
disociabilitatea se exprimă în:
- neacceptarea colectivităţii, societăţii;
- falsa percepţie socială a celor din jur;
- lipsa aprofundării şi evaluării adecvate a
consecinţelor actelor comise;
- respingerea rolului social acordat anterior de
societate şi pe care i-l pretindea.
8.3.1. Disfuncţiile conştiinţei morale
Pornind de la considerarea că delincvenţa are la bază “un

defect” de socializare G.H. Gough a propus întocmirea unor scări
de socializare (“SO”) pentru predicţia comportamentului antisocial
al predelincvenţilor şi delincvenţilor. Autorul consideră că o
“măsurare psihologică” a socializării presupune dimensiuni
sociologice şi psihologice în interdependenţă, autorul opunându-se
tratării dihotomizate. El consideră socializarea ca o dimensiune
continuă, indivizii plasându-se în diferite puncte ale acestei linii
continue. G.H. Gough arată că, prin intermediul scorului mediu de
socializare, se disting net grupele de delincvenţi de nedelincvenţi,
indicând nivelul de maturitate socială, integrarea capacităţii de a
judeca şi respecta normele sociale.
8.3.1.1. Semnificaţia moralităţii juvenile în actele

antisociale ale tinerilor
Tipologia actelor şi faptelor antisociale pe scara

manifestărilor comportamentale inadaptate şi neintegrate social
cuprinde o paletă largă a gradualităţii conduitei de la acţiunile
deviante până la forme majore de delincvenţă.
Ca fenomen de încălcare a normelor de orice natură devianţa
poate să însumeze, în aria largă a nonconformismului, simple
gesturi ostile, conduite de protest, violenţe fizice, agresivitate de
142
limbaj, nonconformism în ţinută, indisciplină, evaziune din mediul
familial sau şcolar, fumatul, consumul de alcool, antrenarea în
anturaje care practică acţiunii ilicite etc. Aceste acte întreprinse de
tânăr nu reprezintă totdeauna fapte penale, încălcări ale legii în
vigoare, ci conduite care încalcă, violează normele şi regulile de
convieţuire morală.
Mai ales la vârsta adolescenţei manifestările agresive
reprezintă tentative de afirmare a independenţei şi autonomiei
morale, de respingere a autorităţii adultului.
Aceste acte care nu aduc prejudicii valorilor sociale (cum
este cazul încălcării prin mijloace infracţionale a normelor de
natură juridică), ci afectează doar modul de respectare a principiilor
morale convenţionale şi coercitive impuse de adult, se încadrează în
sfera devianţelor cu caracter moral. Sunt întâlnite cu o anumită
frecvenţă la adolescenţii care trăiesc intens, incandescent
transformările pubertare, la care dacă se adaugă un climat familial
inadecvat, şi ele pot degenera în acte deviante cuplate cu randament
şcolar scăzut. Autori ca S.M. Rădulescu şi D. Banciu consideră că
aceste tipuri de manifestări nu trebuiesc obligatoriu încadrate în
eşalonul patologic sau penal deoarece numai în anumite condiţii
(anturaj nefast, consum de alcool etc.) pot fi indicii semnificative
ale unei eventuale “cariere” delincvente.
Autorii consideră adecvată, pentru aceste conduite,
denumirea de manifestări predelincvente, dar numai în condiţiile
în care se poate aprecia că există o trecere treptată şi previzibilă de
la conduita deviantă la cea delincventă. Predelincvenţa se referă la
cazurile de manifestări deviante care, în circumstanţe favorizante,
pot degenera în acte delincvente, de conflict cu legea penală.
Aceeaşi autori consideră că punerea în dependenţă, într-o relaţie
cauzală mecanică a devianţei morale cu delincvenţa, înseamnă a
pune în dependenţă norma penală de orice conduită deviantă a
tânărului, apropiind până la identificare structura morală a tânărului
de cea a adultului.
O evaluare nuanţată a moralităţii juvenile, a criteriilor care
diferenţiază moralitatea minorilor şi adolescenţilor de moralitatea
143
adultului trebuiesc raportate la tulburările vârstei, la motivaţiile
profunde faţă de respectarea normelor, la valorile specifice vârstei
şi la subculturile în care se încadrează.
Prin delincvenţă se desemnează conduitele morale
inadecvate ale minorilor, ale adolescenţilor şi ale tinerilor care nu
au împlinit majoratul, dar care se abat de la norma penală prin
diferite forme de comportament:
– cei care transgresează legea;
– cei abandonaţi de părinţi şi educatori şi care se integrează
în anturaje nefaste, potenţial delincvente;
– cei care au fugit de la domiciliu sau din mediul şcolar, în
urma aplicării unor sancţiuni brutale (vagabondând);
– cei care au nevoie, din diferite motive, de protecţie (părinţi
decedaţi, familii dezorganizate etc.).
J. Jasinski evidenţiază că în legislaţia cu privire la minori,
spre deosebire de cea pentru adulţi, sunt considerate delicte
conduite care nu intră în sfera infracţionalităţii. Autorul atrage în
acest sens atenţia asupra categoriilor de “delicte” de genul “tinerii
în pericol moral”, “tineri care se sustrag autorităţii parentale”,
“tineri în derivă”. Integrarea lor în categoria de delincvenţi numai
printr-o proiecţie în viitor a unei posibile “evoluţii” delincvente,
neputând fi catalogat ca atare prin consecinţe care nu s-au produs
încă, este o atitudine victimizantă, locul lor fiind în categoria
delincventului potenţial (predelincvent).
Evaluarea delincvenţei juvenile trebuie să ţină seama de
unele fenomene explicative:
– eşecul socializării;
– slăbirea controlului social;
– absenţa identificării cu modelele morale autentice, datorită
dezorganizării familiei;
– declinul funcţiilor educative tradiţionale ale familiei;
– existenţa unor raporturi tensionale cu părinţii şi educatorii;
– insecuritate afectivă;
– multiplicarea în mediul social a ocaziilor infracţionale;
– constituirea unor subculturi sau contraculturi care
144
inversează sensul funcţionalităţii normelor instituite de adult;
– tulburări de comportament cu şi fără substrat patologic;
– situaţii anomice din timpul marilor perioade de criză.
O tipologizare a conduitelor antisociale prin luarea în
considerare a personalităţii juvenile, a contextului social în care s-a
realizat socializarea şi situaţia care a facilitat comiterea delictului,
permit configurarea următoarelor acte de delincvenţe (S.
Rădulescu):
– acte delincvente ocazionale sau întâmplătoare comise de
unii tineri ce prezentau suficiente indicii de socializare morală
familială şi şcolară. Sunt acte cu un grad redus de periculozitate,
care constau, de regulă, din manifestări teribiliste, de bravadă sau
de “solidaritate” cu alţii, la incitaţia unei persoane sau a alcoolului,
proliferate sub forma agresiunilor verbale, la adresa autorităţilor şi
a liniştii publice.
– acte delincvente structurate şi organizate comise de tineri
(minori, adolescenţi, tineri până la majorat) cu deficienţe serioase
de adaptare şi integrare socială, profesională şi culturală, sau
tulburări de comportament, având deja comise o suită de fapte cu
caracter deviant (fuga de acasă şi de la şcoală, vagabondaj, consum
de alcool).
– acte delincvente recurente şi reiterative săvârşite de tineri
ce provin din familii dezorganizate sau descompletate, cu modele
comportamentale definite prin criminalitate, agresivitate,
imoralitate, alcoolism, promiscuitate. Aceste acte au un grad de
periculozitate ridicat (omoruri, tâlhării, violuri, ultraje etc.). Sunt,
de obicei, efectuate în grupuri organizate şi structurate antisocial.
Noţiunea de delincvenţă juvenilă, datorită dificultăţii de
identificare a unor criterii operaţionale, comportă, în delimitarea sa,
de aria largă a devianţei, unele ambiguităţi.
În mod practic, se operează în delimitarea sferei de
cuprindere şi încadrare a delincvenţei juvenile raportarea actelor
sociale sancţionate la criteriul normei penale, definindu-se mai mult
prin semnificaţiile finale pe care le provoacă şi mai puţin prin
considerarea a ceea ce le determină (cauze).
145
8.4.DELINCVENŢA JUVENILĂ – FORMĂ A COMPORTAMENTULUI

DEVIANT
Trasarea “profilului psihologic” al minorului cuprinde ca şi în cazul delincvenţilor adulţi
evidenţierea unor caracteristici cum sunt:
a) înclinaţia către agresivitate, fie latentă, fie manifestă pe un fond de ostilitate;
b) instabilitatea emoţională generată de carenţe educaţionale, dar mai ales pe un substrat de
fragilitate a eului;
c) inadaptare socială cu un acut sentiment de insecuritate pe care caută să-l suprime prin
schimbarea domiciliului, vagabondaj;
d) duplicitatea comportamentului;
e) dezechilibrul existenţial exprimat prin vicii, perversiuni.
Delincvenţii juvenili au fost clasificaţi luându-se în considerare câteva criterii cum sunt:
- prezenţa sau absenţa intenţiei conducând la acte delincvente spontan-intenţionate;
acte premeditate; absenţa intenţiei;
- în funcţie de numărul infracţiunilor comise: prima infracţiune; mai multe infracţiuni
la recidivişti;
- în funcţie de gradul de normalitate psihică reliefând categoria bolnavilor psihici şi
normali;
- în funcţie de gradul de responsabilitate grupând delincvenţii perfect responsabili, cu
intelect redus; intoxicaţie şi dezorganizare psihică;
- în funcţie de motivaţia ce fundamentează conduitele delincvente: predominant
extrinsecă (interesul principal orientat spre atingerea unor scopuri cum ar fi posedarea unor
bunuri materiale), predominant intrinsecă (orientate predominant spre aspectele de conţinut ale
activităţii antisociale).
.
Ca o concluzie se poate desprinde preponderenţa carenţelor relaţionale minor-climatul familial
şi mai ales a conduitei parentale ca generatoare de conduite delincvente. Acestei teorii i se alătură cea
care consideră drept factor etiologic al delincvnţei condiţiile economice precare, influenţe nocive ale
146
mass-mediei. Aceste teorii afirmate cu valoare etiologică pentru delincvenţa minoră T. Bogdan le
acceptă nu ca factori determinanţi, ci favorizanţi, dând o pondere deosebită carenţelor educaţionale.
Alţi autori, cum este V. Preda, consideră că definirea delincvenţei trebuie să pornească de la
conceput de maturizare socială, prin care delincventul apare ca un individ cu o insuficientă maturizare
socială, cu dificultaţi de integrare socială ce intră în conflict cu cerinţele sistemului valoric normativ,
inclusiv cu normele juridice. Datorită deficitului de socializare nu este capabil să-şi ajusteze activ
conduita la criteriile relaţiilor interpersonale. Acest deficit de socializare este determinat de tulburarea
sau insuficienţa proceselor de asimilare a cerinţelor şi normelor socio-culturale şi a proceselor de
acomodare la ele, prin conduite acceptabile din punct de vedere socail-juridic. Disonanţa maturizării
sociale şi implicit a personalităţii ia forme diverse cum sunt: decalaje între nivelul maturizării
intelectuale şi nivelul dezvoltării afectiv-motivaţionale şi caracterial-acţionale; decalaje între
dezvoltarea intelectuală şi dezvoltarea judecăţilor şi sentimentelor morale; perturbare intelectuală şi
afectiv-motivaţională şi caracterială.
. Referitor la acelaşi determinant al delincvenţei, cel al insuficienţei maturizării, R. Mucchielli
îl include în teoria disocialităţii cu accent pe factorii psiho-sociali. În această abordare disociabilitatea
se exprimă în:
- neacceptarea colectivităţii, societăţii;
- falsa percepţie socială a celor din jur;
- lipsa aprofundării şi evaluării adecvate a consecinţelor actelor comise;
- respingerea rolului social acordat anterior de societate şi pe care i-l pretindea.
8.4.1. Disfuncţiile conştiinţei morale
Pornind de la considerarea că delincvenţa are la bază “un defect” de socializare G.H. Gough a
propus întocmirea unor scări de socializare (“SO”) pentru predicţia comportamentului antisocial al
predelincvenţilor şi delincvenţilor. Autorul consideră că o “măsurare psihologică” a socializării
presupune dimensiuni sociologice şi psihologice în interdependenţă, autorul opunându-se tratării
dihotomizate. El consideră socializarea ca o dimensiune continuă, indivizii plasându-se în diferite
puncte ale acestei linii continue. G.H. Gough arată că, prin intermediul scorului mediu de socializare,
se disting net grupele de delincvenţi de nedelincvenţi, indicând nivelul de maturitate socială,
integrarea capacităţii de a judeca şi respecta normele sociale.
147
8.4.1.1. Semnificaţia moralităţii juvenile în actele antisociale ale tinerilor
Tipologia actelor şi faptelor antisociale pe scara manifestărilor comportamentale inadaptate şi

neintegrate social cuprinde o paletă largă a gradualităţii conduitei de la acţiunile deviante până la
forme majore de delincvenţă.
Ca fenomen de încălcare a normelor de orice natură devianţa poate să însumeze, în aria largă a
nonconformismului, simple gesturi ostile, conduite de protest, violenţe fizice, agresivitate de limbaj,
nonconformism în ţinută, indisciplină, evaziune din mediul familial sau şcolar, fumatul, consumul de
alcool, antrenarea în anturaje care practică acţiunii ilicite etc. Aceste acte întreprinse de tânăr nu
reprezintă totdeauna fapte penale, încălcări ale legii în vigoare, ci conduite care încalcă, violează
normele şi regulile de convieţuire morală.
Mai ales la vârsta adolescenţei manifestările agresive reprezintă tentative de afirmare a
independenţei şi autonomiei morale, de respingere a autorităţii adultului.
Aceste acte care nu aduc prejudicii valorilor sociale (cum este cazul încălcării prin mijloace
infracţionale a normelor de natură juridică), ci afectează doar modul de respectare a principiilor morale
convenţionale şi coercitive impuse de adult, se încadrează în sfera devianţelor cu caracter moral. Sunt
întâlnite cu o anumită frecvenţă la adolescenţii care trăiesc intens, incandescent transformările
pubertare, la care dacă se adaugă un climat familial inadecvat, şi ele pot degenera în acte deviante
cuplate cu randament şcolar scăzut. Autori ca S.M. Rădulescu şi D. Banciu consideră că aceste tipuri
de manifestări nu trebuiesc obligatoriu încadrate în eşalonul patologic sau penal deoarece numai în
anumite condiţii (anturaj nefast, consum de alcool etc.) pot fi indicii semnificative ale unei eventuale
“cariere” delincvente.
Autorii consideră adecvată, pentru aceste conduite, denumirea de manifestări predelincvente,
dar numai în condiţiile în care se poate aprecia că există o trecere treptată şi previzibilă de la conduita
deviantă la cea delincventă. Predelincvenţa se referă la cazurile de manifestări deviante care, în
circumstanţe favorizante, pot degenera în acte delincvente, de conflict cu legea penală. Aceeaşi autori
consideră că punerea în dependenţă, într-o relaţie cauzală mecanică a devianţei morale cu delincvenţa,
înseamnă a pune în dependenţă norma penală de orice conduită deviantă a tânărului, apropiind până la
identificare structura morală a tânărului de cea a adultului..
Prin delincvenţă se desemnează conduitele morale inadecvate ale minorilor, ale adolescenţilor
şi ale tinerilor care nu au împlinit majoratul, dar care se abat de la norma penală prin diferite forme de
comportament:
– cei care transgresează legea;
– cei abandonaţi de părinţi şi educatori şi care se integrează în anturaje nefaste, potenţial
delincvente;
148
– cei care au fugit de la domiciliu sau din mediul şcolar, în urma aplicării unor sancţiuni brutale
(vagabondând);
– cei care au nevoie, din diferite motive, de protecţie (părinţi decedaţi, familii dezorganizate
etc.).
Evaluarea delincvenţei juvenile trebuie să ţină seama de unele fenomene explicative:
– eşecul socializării;
– slăbirea controlului social;
– absenţa identificării cu modelele morale autentice, datorită dezorganizării familiei;
– declinul funcţiilor educative tradiţionale ale familiei;
– existenţa unor raporturi tensionale cu părinţii şi educatorii;
– insecuritate afectivă;
– multiplicarea în mediul social a ocaziilor infracţionale;
– constituirea unor subculturi sau contraculturi care inversează sensul funcţionalităţii normelor
instituite de adult;
– tulburări de comportament cu şi fără substrat patologic;
– situaţii anomice din timpul marilor perioade de criză.
O tipologizare a conduitelor antisociale prin luarea în considerare a personalităţii juvenile, a
contextului social în care s-a realizat socializarea şi situaţia care a facilitat comiterea delictului, permit
configurarea următoarelor acte de delincvenţe (S. Rădulescu):
– acte delincvente ocazionale sau întâmplătoare comise de unii tineri ce prezentau suficiente
indicii de socializare morală familială şi şcolară. Sunt acte cu un grad redus de periculozitate, care
constau, de regulă, din manifestări teribiliste, de bravadă sau de “solidaritate” cu alţii, la incitaţia unei
persoane sau a alcoolului, proliferate sub forma agresiunilor verbale, la adresa autorităţilor şi a liniştii
publice.
– acte delincvente structurate şi organizate comise de tineri (minori, adolescenţi, tineri până la
majorat) cu deficienţe serioase de adaptare şi integrare socială, profesională şi culturală, sau tulburări
de comportament, având deja comise o suită de fapte cu caracter deviant (fuga de acasă şi de la şcoală,
vagabondaj, consum de alcool).
– acte delincvente recurente şi reiterative săvârşite de tineri ce provin din familii
dezorganizate sau descompletate, cu modele comportamentale definite prin criminalitate, agresivitate,
imoralitate, alcoolism, promiscuitate. Aceste acte au un grad de periculozitate ridicat (omoruri,
tâlhării, violuri, ultraje etc.). Sunt, de obicei, efectuate în grupuri organizate şi structurate antisocial.
Noţiunea de delincvenţă juvenilă, datorită dificultăţii de identificare a unor criterii operaţionale,
comportă, în delimitarea sa, de aria largă a devianţei, unele ambiguităţi.
149
În mod practic, se operează în delimitarea sferei de cuprindere şi încadrare a delincvenţei
juvenile raportarea actelor sociale sancţionate la criteriul normei penale, definindu-se mai mult prin
semnificaţiile finale pe care le provoacă şi mai puţin prin considerarea a ceea ce le determină (cauze).
• carenţe educaţionale
• procese de asimilare
• procese de acomodare
• teoria disocialităţii
• manifestări predelincvente
• nonconformismul
• acte delincvente ocazionale
• acte delincvente structurate
• acte delincvente recurente
2 Care sunt dimensiunile etiologice ale delincvenţei juvenile?

3 Prezentaţi disfunţiile conştiinţei morale .
4 Care sunt semnificaţiile moralităţii juvenile în actele antisociale ?
150
Mater..
Napoca.
. DELINCVENŢA JUVENILĂ FORMĂ A COMPORTAMENTULUI DEVIANT
Partea a II a
9.1. Introducere ...........................................................................................................................................
9.3.1.1 Disfuncţionalităţi familiale – sursă a delincvenţei juvenile
9.1. Introducere
Importanţa cauzelor psihoindividuale rezidă din implicarea

personalităţii tânărului în actul delincvent, cu descifrarea
insuficientei maturizări sociale şi cu prezentarea dificultăţilor de
integrare socială, inclusiv în normele juridice. Delincventul datorită
unui deficit de socializare, nu reuşeşte să-şi ajusteze în mod activ
conduita la relaţiile sociale, prezentând o insuficienţă sau
151
perturbare a proceselor de asimilare şi a celor de acomodare la
cerinţele şi normele sociale.
Carenţele de autoritate parentale decurg din insuficienta
supraveghere sau lipsa totală de supraveghere a minorilor, asociate,
în etapa socio–istorică actuală, cu o accentuată liberalizare a
înţelegerii democraţiei de către tineri, de forţare a tendinţei de
“emancipare” spre independenţă, de relaţiile socio–afective
extrafamiliale.
– cunoaşterea disfuncţionalităţii familiale ca sursă a

delincvenţei juvenile;
– .descifrarea inadaptării şcolare asupra delincvenţei
– cunoaşterea caracteristicilor influenţei grupurilor
delictogene ca factor de delincvenţă .
Pentru unitatea de învăţare Etiologia psihosocială a

delincvenţei juvenile, timpul alocat este de 4 ore.
152
Delincvenţa juvenilă este reprezentată printr-o serie de
trăsături generale, comune, determinând, în demersul cercetării
ştiinţifice, necesitatea trasării cauzelor şi condiţiilor care generează
actele antisociale.
Delincvenţa juvenilă ca fenomen antisocial se caracterizează
şi prin trăsături şi note specifice categoriei de vârstă, precum şi prin
caracteristici de personalitate dintr-un anumit cadrul socio–
economic şi cultural.
Manifestările antisociale juvenile trebuiesc înţelese prin
luarea în considerare conjugată (perspectiva cauzalităţii multiple) a
factorilor individuali psihologici, sociali, culturali.
Deficitul maturizării sociale şi implicit al dezvoltării
personalităţii se structurează în unele trăsături negative întâlnite
mai frecvent la delincvenţii consideraţi imaturi caracterologic.
Aceste trăsături ale imaturităţii psihosociale G. Canepa le grupează
în: toleranţa scăzută la frustrare, autocontrol deficitar, egocentrism,
impulsivitate şi agresivitate, subestimarea gravităţii greşelilor şi
actelor antisociale comise, nedezvoltarea sentimentelor morale, a
motivelor superioare de ordin social utile (învăţare, muncă),
evitarea efortului voluntar, dorinţa realizării unei vieţi uşoare fără
muncă, opoziţie faţă de normele juridice, morale şi respingerea
acestora, devalorizarea de sine şi aderarea la statutul de delincvent,
la un stil de viaţă indezirabil social, imagine falsă despre lume,
despre relaţiile interpersonale, despre autonomia şi libertatea
individuală, concepute de obicei sub semnul agresivităţii.
Simptomele caracteriale ce apar încă din copilărie se exacerbează
în adolescenţă, datorită factorilor perturbatori individuali (decalajul
dintre maturizarea fizică şi psihică) şi mai ales perturbărilor
familiale (după V. Preda – 1998).
O constatarea general acceptată este aceea că nu toţi copiii
tineri caracteriali devin delincvenţi, dar la toţi delincvenţii minori şi
infractori adulţi întâlnim multiple trăsături caracteriale negative
structurate pe un fond de tulburări afective (insuficientă maturizare
afectivă, instabilitate emotiv – acţională), atitudinale, motivaţionale
şi volitive.
153
Cauzele de factură psihologică nu pot fi înţelese fără
implicaţiile sociale (dezorganizare socială, perioade de criză,
instabilitate economică, mobilitate socială) şi conflictele normative
între aspiraţiile individuale şi ofertele sociale.
9.3.1.1. Disfuncţionalităţi familiale – sursă a

delincvenţei juvenile
Factorii familiali implicaţi în socializarea minorilor şi

tinerilor constituie o cauză de prim rang în determinarea
delincvenţei prin carenţele educaţionale din familie, care
favorizează inadaptarea sau dezadaptarea tinerilor. Consemnăm
mai multe tipologii de climate educaţionale familiale ca răsfrângere
nocivă asupra devenirii tânărului.
– Divergenţa metodelor educative şi lipsa de autoritate a
părinţilor. Climatul de înţelegere dintre părinţi are foarte mare
importanţă în dezvoltarea armonioasă a tânărului. Divergenţa de
opinii dintre părinţi, privind metodele disciplinare şi sancţiunile
educaţionale, îi derutează şi descumpăneşte pe copii în înţelegerea
şi respectarea disciplinei, a unor reguli.
Poziţiile divergente ale părinţilor în abordarea
permisivităţilor, dacă sunt trenate pe perioade lungi de timp, pot
acţiona ca factori de dezechilibrare a copilului ajungând, într-un
final, la declanşarea unei predispoziţii spre delincvenţă (R.
Vincent).
Rolul părinţilor este de-a pregăti copiii pentru confruntarea
cu obstacolele sociale, inerente vieţii, clădindu-le o rezistenţă la
frustrare şi conflict, printr-un comportament adecvat, pentru a evita
formarea şi exacerbarea unor trebuinţe egoiste care, în unele cazuri,
declanşează acţiuni infracţionale.
O atitudine hiperprotectoare şi excesiv de afectuoasă din
partea mamei poate avea ca efect pierderea autorităţii mamei, dar şi
perturbări în maturizarea socială.
Un grup de cercetători, R. Mucchielli, R. Vincent, pornind de
la o concepţie psihanalistă spre o concepţie interacţionistă,
analizează repercursiunile conduitelor parentale hiperprotectoare şi
hiper-autoritare sub raportul influenţelor negative asupra
154
conduitelor minorilor şi ale eşecului identificării cu unul dintre
părinţi.
– Atitudinea familială indiferentă şi autocrată a
părinţilor. Pe fundalul privării copiilor de atitudini simpatetice din
partea părinţilor, de anturarea cu atitudini reci – indiferente se
instalează o agresivitate latentă. La copilul “neglijat” de părinţi se
observă o neglijenţă în ţinută şi activitate, indiferenţă faţă şcoală şi
o serie de atitudini antisociale. Sub raport afectiv este instabil
emotiv şi iritabil.
Copiii “respinşi” de părinţi sunt brutali, nu suportă poziţii de
inferioritate în joc, sunt închişi în sine, respinşi în consecinţă de
colegi. Indiferenţa sau antipatia cu care este întâmpinat în mediu
familial îşi pune pecetea asupra conduitei sale, iar reacţiile
comportamentale vor fi mimetic antipatice şi agresive. Lipsa de
colaborare a părinţilor se materializează în sentimente ostile faţă de
aceştia.
Atitudinea de respingere faţă de tatăl demisionar, mereu
ocupat şi veşnic plecat de acasă, care pretinde să nu fie deranjat, îşi
are sursa în frustrarea generată de sentimentul de abandonare al
copilului. Părinţii “demisionari” sunt consideraţi de mulţi
cercetători (R.H. Walters – 1963, Dragomirescu – 1976) ca fiind
una din cauzele majore ale disocialităţii şi delincvenţei minorilor şi
tinerilor.
Atitudinea hiperautoritară manifestată în cadrul familiei
de unii părinţi, din dorinţa de-a impune o disciplină strictă şi
severă, îşi are, adesea, sursa în firea şi temperamentul acestora de
manifestare dominatoare. Atitudinea lor este rigidă şi “tiranică” în
raport cu copiii şi în general cu toată familia. La baza acestei
atitudini pot sta şi “bune intenţii” dar, cuplate cu o concepţie
pedagogică ultraseveră, se materializează în atitudini autocrate în
relaţia cu copiii.
Părinţii autoritari operează, după K. Wolf, cu o imagine
devalorizantă a copilului el fiind un nedezvoltat (copilul – pitic) sau
un sălbatic, cu porniri necontrolate care trebuiesc reprimate (copilul
– sălbatic) pentru a fi cât se poate de ascultător, comportamentul
155
său trebuind să răspundă întru totul exigenţelor parentale (copilul –
marionetă).
R. Vincent descifrează în categoria părinţilor hiperseveri
alături de tatăl demisionar, tatăl dominator şi tatăl tiran.
Tatăl dominator are o autoritate ce exprimă o personalitate
exigentă care se bucură de un prestigiu. El pretinde, conform aurei
de dominator, ascultare şi respect, din partea copiilor şi soţiei, ei
fiind consideraţi fiinţe slabe ce trebuiesc protejate şi dirijate. Copiii
unor astfel de taţi sunt adesea timizi şi inhibaţi, dar se pot manifesta
la modul rebel prin agresivitate, ca o formă de descărcare în mod
indirect, prin acţiuni orientate către alţii.
Tatăl tiran autorul îl caracterizează ca fiind o persoană cu o
fire slabă, timidă, dar care, în compensaţie, are izbucniri sporadice
de autoritate aberantă. Aceste atitudini parentale devalorizează
modelul patern inducând copilului stări de inhibiţie, de frică, prin
instabilitate.
Aceste trăiri conflictuale suscitate de alternanţa modelelor
comportamentale oferite de tată, pot degenera în dezechilibre
profunde, cu tentative de curmare a conflictului prin evaziune –
fuga de acasă, vagabondaj.
L. Berkowitz consideră că atitudinea tatălui autocrat, tiranic
determină apariţia sentimentului de frustrare în lipsa dragostei
parentale. Respins de tatăl său şi chiar maltratat de acesta, va învăţa
modul de a reacţiona agresiv, dar obiectul agresivităţii sale va fi nu
persoana tatălui său (de care îi este frică), ci toţi deţinătorii
autorităţii (şcolare, ai ordinii publice).
– Dezorganizarea familiei. Nu trebuie considerată apriori
dezorganizarea familiei ca un factor cauzal al delincvenţei juvenile,
ci numai în măsura în care apar disfuncţionalităţi la nivelul
organizării şi educării copiilor. Carenţele educaţionale în astfel de
familii se manifestă în insuficientă socializare sau socializare
discordantă.
O clasificare a familiilor dezorganizate a efectuat-o W.J.
Goode:
– familia incomplet unită sau nelegitimă;
156
– familia dezmembrată prin îndepărtarea unuia dintre soţi, ca
urmare a divorţului, a separării sau părăsirii;
– familia tip “cămin gol”, în cadrul căreia partenerii trăiesc
împreună, cu intercomunicări minimale, fără să constituie unul
pentru celălalt un suport emoţional;
– familia în “criză” datorită unor cauze ce determină absenţa
temporară sau permanentă a unuia dintre soţi (închisoare, deces,
deprimare, boală);
– existenţa în cadrul familiei a unor situaţii care au drept
consecinţă eşecul marital: retardarea mentală severă a copilului,
psihoza copilului sau a soţului, condiţii fizice cronice incurabile.
Descifrarea unei posibile relaţii între dezorganizarea familiei
prin divorţ şi perturbările comportamentale ale copilului a constituit
o temă atent studiată de specialişti.
În condiţiile de destrămare a familiei prin divorţ sau în
situaţii de viaţă în concubinaj, se creează un climat de insecuritate
ce poate să alunece, aşa cum evidenţiază M.C. Chombart de Lauwe,
în inadaptări sociale până la delincvenţă.
– Climat familial conflictual. Rolul de modelatori ai
părinţilor, inclusiv prin actele imitative ale copiilor, impun unele
exigenţe de exprimare educativă sub raport comportamental şi
verbal din partea părinţilor.
Există familii care deşi sunt “organizate” (nedezmembrate)
îşi structurează climatul familial în jurul unor stări conflictuale,
care pot fi de intensitate diferită şi generate de cauze diferite.
Astfel, starea conflictuală în familie poate îmbrăca forme
multiple de la forme benigne cum este cearta, contrazicerile
ascuţite, refuzul unor obligaţii familiale, ajungând la forme mai
complexe cum ar fi: agresivitatea fizică, alungarea de la domiciliu,
existenţa unor relaţii adulterine.
Climatul conflictual poate fi generat şi întreţinut în cele mai
dese cazuri de alcoolism, de promiscuitate morală (prostituţie),
antecedente penale etc.
În condiţiile în care conflictele intraconjugale, sub raportul
conţinutului intensităţii, frecvenţei, formei de manifestare, cresc,
157
ele capătă forţă dezorganizatoare pentru familie, devenind simptom
al sindromului disfuncţional al familiei.
Conflictul conjugal cu substrat patogen, cu influenţe
distructive la nivelul personalităţii partenerilor conjugali, cu reacţii
dezorganizante şi inadaptabilităţi împiedică îndeplinirea funcţiilor
fireşti ale cuplului în relaţia conjugală şi parentală.
Într-o cercetare cu o cazuistică foarte bogată I. Mitrofan face
o analiză minuţioasă şi nuanţată a constituirii cuplurilor conjugale
structurate în cupluri cu ambii parteneri normali, din punct de
vedere psihic, cu ambii parteneri anormali, din punct de vedere
psihic, şi cupluri cu un partener bolnav somatic sau somato–psihic:
– conflictul conjugal patogen este semnificativ frecvent la
cuplurile asimetrice, din punct de vedere al normalităţii psihice,
respectiv constituite cu un partener nevrotic, psihopat sau psihotic
(la psihotic relaţia conjugală este foarte alterată cu antrenarea unor
stări reactive de intensitate, nevrotice sau dezvoltări dizarmonice
ale personalităţii celuilalt soţ);
– în cuplurile conjugale cu ambii parteneri normali, din punct
de vedere psihic, conflictul care se manifestă afectează relaţiile
interpersonale, împiedicând realizarea optimă a funcţiilor familiei.
În starea de conflict, cuplurile cu parteneri normali evoluează după
modelul cuplurilor patogene dezvoltând în timp reacţii nevrotice şi
psihopatice la unul dintre parteneri, constituind o sursă de stress
psihopatogen continuu pentru toţi membri familiei. Aceste conflicte
finalizează de obicei cu divorţ;
– în cuplurile cu ambii parteneri nevrotici se constată o
tendinţă de perpetuare a unui model interacţional nevrotic, care
menţine totuşi uniunea familială, modalitatea nevrotică mutuală,
afirmă autorul, se află la aceştia într-o relativă simbioză
psihopatologică, în interiorul căreia procesele de intercompensare
diminuează frecvent potenţările reciproce patogene;
– în cuplurile cu ambii parteneri psihopaţi instabilitatea şi
conflictele sunt mai frecvente şi mai intense. Nucleele familiale
constituite în jurul cuplului psihopat au efecte dintre cele mai
nocive în dezvoltarea şi educarea copiilor, majoritatea acestora
158
evoluând după model, psihopatologic;
– cuplurile patologice mixte au o bogată simptomatologie. La
ei conflictele familiale angrenează disfuncţii profunde la nivelul
familiei.
Pornind de la capacităţile şi modalităţile de adaptare
maritală, la I.F. Cuber întâlnim o tipologie maritală cu profunde
repercursiuni asupra personalităţii copiilor. Cele cinci tipuri de
familii sunt:
– tipul căsniciei celor obişnuiţi cu conflictele, a căror
frecvenţă este mare şi nu este ascunsă copiilor, dar este mascată în
exterior. Deşi conflictul există potenţial, întreţinând o atmosferă
tensionantă, cuplul ajunge rar la disoluţie, deoarece după criză totul
reintră în normal. Psihiatrii exploatând această situaţie o explică ca
pe o trebuinţă profundă a soţilor de-a de lupta unul cu altul,
transformând-o într-un factor coeziv ce asigură continuitatea
căsătoriei;
– tipul căsniciei devitalizate actualizează starea de
discrepanţă dintre “primi ani” de convieţuire şi cei care urmează.
Caracteristic acestui cuplu este disoluţia treptată a relaţiei de
armonie, de comunicare şi de iubire din primii ani. Diluarea
sentimentelor şi a vibraţiilor emoţionale ajung uneori “un vid
dureros”. Perechea devine apatică, fără viaţă, se ajunge rar la
despărţire. Acest tip de căsnicie este foarte comun, şi deşi îi lipseşte
vitalitatea, în numele a “ceva” ce mai simt (căminul, casa,
amintirile) ei nu se despart;
– tipul căsniciei pasiv–cordiale se deosebeşte de cea
devitalizată în sensul că pasivitatea caracterizează încă de la
început acest cuplu. Cuplul este asociat la modul confortabil, fără
tensiuni. Uneori angajarea într-un astfel de mod de viaţă se face
deliberat, în funcţie de interesele care dictează această comuniune
(bărbaţi dedicaţi carierei).
– tipul căsniciei vitale se bazează pe relaţia empatetică,
esenţială pentru viaţa lor. Sentimentul de satisfacţie este trăit numai
în prezenţa partenerului, relaţia lor fiind privită ca importantă şi
vitală, dar fără a-şi pierde propria identitate. În anumite situaţii pot
159
apare în poziţii conflictuale de rivalitate;
– tipul căsniciei bazate pe relaţia totală are în plus, faţă de
relaţia de vitalitate, o împărţire mutuală firească a tuturor
problemelor vieţii.
Prezentarea celor cinci modele tipologice maritale ne permite
să înţelegem diversitatea mare a structurării cuplurilor maritale.
Important este, pe lângă stilul familial care îl adoptă, modelul
parental pe care-l oferă, dat fiind marea sensibilitate şi receptivitate
a copiilor. Coparticiparea lor la certuri, neînţelegeri, agresivităţi şi
violenţe le sunt totalmente nefavorabile.
Consecinţa principală a relaţiilor intramaritale conflictuale
este devalorizarea modelului parental, învăţarea prin imitare a unor
conduite deviante nocive pentru evoluţia copilului, starea psihică
conflictuală a acestuia, frustrarea care poate îmbrăca forme dintre
cele mai grave până la fugă şi vagabondaj.
Cercetările întreprinse la nivelul familiei au evidenţiat că
prin organizarea şi modelul educativ promovat de părinţi, influenţa
fundamentală se răsfrânge la nivelul socializării şi integrării morale
a tinerilor.
Existenţa unor disfuncţii în organizarea vieţii de familie
conduc treptat la disoluţia familiei, la diminuarea aportului ei social
şi la apariţia unor manifestări şi deprinderi negative. Asemenea
familii au un stil educativ deficitar, ei înşişi având probleme de
adaptare şi integrare socială. Aceste familii oferă modele negative
pe care le “induc” copiilor, până la învăţarea de către aceştia a unor
comportamente deviante (fumatul, consumul de alcool, de drog,
furtul)
9.3.1.2. Influenţa inadaptării şcolare asupra

delincvenţei
Evidenţierea deficienţelor procesului de formare a conştiinţei

morale, angajează o complexitate cauzală care nu se epuizează la
nivelul familiei. Şcoala, fiind lipsită de caracterul afectiv specific
mediului familial, suferă nu de puţine ori de didacticism şi
formalism.
Educatorii adesea pierd din vedere în modalităţile educative
160
utilizate, dincolo de caracteristicile comune unei categorii de vârstă,
individualităţile distincte. Aceştia manifestă o anumită “rezistenţă”
faţă de receptarea mesajului educativ ce se adresează “numai”
canalului cognitiv, printr-o ignorare nepedagogică a cuprinderii
componentei afective, volitive, motivaţionale.
Tratamentul discriminatoriu în aşa-numitele cazuri de
“copii–problemă”, şi în special a celor proveniţi din familii
dezorganizate, caracterizaţi prin tendinţele deviante necesită
intervenţii educative susţinute şi competente. Abordarea nu trebuie
să se facă la nivel de copii–problemă, ci de “problemă educativă”,
care să antreneze şi cadre specializate de asistenţă socială şi nici
într-un caz o rezolvare comodă tradiţională de “pasare” a lor de la o
şcoală la alta.
Prezenţa unei atitudini şcolare lipsite de motivaţii adecvate,
de manifestări de indisciplină faţă de şcoală şi faţă de muncă în
general, reflectate în rezultatele şcolare slabe, abandon şcolar se
caracterizea-ză în principal prin perturbarea dimensiunii afective,
motivaţionale, volitive şi atitudinale ale personalităţii.
Educatorii trebuie să se adapteze nu numai conţinutului
şcolar, dar şi realităţilor individuale, pentru a nu cădea în actul de
educare a copiilor cu devieri comportamentale, în atitudini
psihologizante, de etichetare a personalităţii acestora ca fiind
needucabilă. De asemenea, trebuie să evite tratarea sociologizantă,
de considerare a problemei de integrare şcolară şi socială, de
apreciere a formării comportamentului moral al tinerilor prin
capacitatea de exerciţiu a normei, ignorând potenţialităţile cretative
ale acestora.
9.3.1.3. Influenţa grupurilor delictogene – factor de

delincvenţă
Factorii de grup vin în completarea influenţelor familiale şi

şcolare participând la devenirea personalităţii tinerilor. Un fapt
remarcabil pentru instanţele educative constă în aceea că
majoritatea infracţiunilor săvârşite de minori şi tineri se efectuează
în grup. Aceştia, în marea lor majoritate, provin din familii
dezorganizate, fiind nesupravegheaţi şi neîndrumaţi suficient de
161
către părinţi, având carenţe socio–afective şi morale.
Grupurile de delincvenţi, în marea lor eterogenitate de
constituire, cuprind şi întârziaţi mintali, cu un intelect de limită,
fiind şi foarte susceptibili. În cadrul bandelor, delincvenţii caută o
recunoaştere a persoanei lor de către ceilalţi, o suplimentare a
puterii din dorinţa de a-şi satisface egoismul, intensificându-şi
egocentrismul etic (R. Mucchielli).
Autori, printre care F.M. Thrasher, consideră că delincvenţa
juvenilă are ca sorginte constituirea în bande organizate şi
structurate care, în esenţă, reprezintă un “mod de supravieţuire” şi
de adaptare a celor frustraţi şi marginalizaţi.
Banda apare ca o formă de organizare socială negativă a
tinerilor, datorită eşecului acţiunii unor instituţii sociale, şomajului,
sărăciei. La nivelul bandei există o formă de organizare intimă cu
coduri, drepturi şi obligaţii mutuale, cu valori şi norme proprii,
opuse celor din societate. Reunind tineri care se confruntă cu
aceleaşi probleme (sărăcie, mizerie, şomaj), bandele organizează
acţiuni ilicite, transformându-se uneori în adevărate “subculturi
criminale”.
R.A. Cloward şi L.E. Ohlin evidenţiază faptul că delincvenţa
juvenilă, ca formă de răspuns faţă de inegalitatea socială, nu este un
fenomen individual ci colectiv.
Ca o variantă a “subculturilor delincvente”, care încearcă să
explice delincvenţa juvenilă ca rezultat al unei învăţări, este teoria
“grupurilor de la marginea străzii” sau a “societăţii de la colţul
străzii” elaborate de W.F. Whyte. El arată că, la vârsta adolescenţei,
între tineri se stabilesc relaţii de prietenie, de sociabilitate. Ei se
grupează pe şcoli, clase, cartier, stradă. Asocierea şi participarea la
activităţile grupului apare ca o modalitate importantă de socializare
a tinerilor, când atitudinea lor este ambivalentă: obedienţă şi
revoltă. El simte nevoia să fie recunoscut, acceptat şi stimulat de
către cei de o vârstă cu el, aderarea la un grup creindu-i spaţiul şi
anturajul în care-şi poate manifesta şi realiza dorinţele şi aspiraţiile.
De pe aceste poziţii el îşi însuşeşte limbajul, conduitele grupului,
interiorizând valori şi norme specifice grupului.
162
Unele grupuri au o poziţie periferică şi marginală, traversate
de insatisfacţie socială şi individuală, agresivitate şi violenţă. De
aici şi atitudinea de respingere a normelor grupului.
Prin adoptarea unor conduite ilegitime grupul de tineri
alunecă spre devianţă şi delincvenţă, prin “învăţarea” de către
membrii grupului a unor tehnici infracţionale. Marele pericol al
grupurilor stradale îl constituie alcătuirea lor din tineri cu deficite
serioase (abandon şcolar, vagabondaj sau cu condamnări penale) şi
din liderii care se impun prin forţă sau prin “îndrăzneală oarbă”,
iraţională, şi care exploatează unele slăbiciuni ale grupului.
Din acest motiv activitatea grupurilor stradale se structurează
treptat spre delicte unele chiar foarte grave.
Fuga, vagabondajul, cerşetoria, când nu frizează patologicul
şi nu devin comportamente antisociale persistente şi bine
structurate, sunt forme de evaziune, de protecţie sau chiar
modalităţi de procurare a celor necesare traiului. Ele nu pot fi
imputabile numai structurii caracteriale a tânărului, cât mai ales
unor deficienţe economice, sociale şi culturale ale mediului
educativ (familia, şcoala, comunitatea).
Rolul culturilor şi a subculturilor agresive îşi au valenţele în
învăţarea de către individ a comportamentelor antisociale care
promovează agresivitatea, trăsături de labilitate afectivă,
motivaţională.
În cercetarea genezei delincvenţei, a manifestării agresivităţii
şi violenţei nocive trebuie să adoptăm o viziune interacţionist
sistematică.
163
Delincvenţa juvenilă ca fenomen antisocial se caracterizează şi prin trăsături şi note specifice

categoriei de vârstă, precum şi prin caracteristici de personalitate dintr-un anumit cadrul socio–
economic şi cultural.
Importanţa cauzelor psihoindividuale rezidă din implicarea personalităţii tânărului în actul
delincvent, cu descifrarea insuficientei maturizări sociale şi cu prezentarea dificultăţilor de integrare
socială, inclusiv în normele juridice..
Deficitul maturizării sociale şi implicit al dezvoltării personalităţii se structurează în unele
trăsături negative întâlnite mai frecvent la delincvenţii consideraţi imaturi caracterologic. O
constatarea general acceptată este aceea că nu toţi copiii tineri caracteriali devin delincvenţi, dar la toţi
delincvenţii minori şi infractori adulţi întâlnim multiple trăsături caracteriale negative structurate pe un
fond de tulburări afective (insuficientă maturizare afectivă, instabilitate emotiv – acţională),
atitudinale, motivaţionale şi volitive.
Cauzele de factură psihologică nu pot fi înţelese fără implicaţiile sociale (dezorganizare socială,
perioade de criză, instabilitate economică, mobilitate socială) şi conflictele normative între aspiraţiile
individuale şi ofertele sociale.
9.4.1.1. Disfuncţionalităţi familiale – sursă a delincvenţei juvenile
Factorii familiali implicaţi în socializarea minorilor şi tinerilor constituie o cauză de prim rang
în determinarea delincvenţei prin carenţele educaţionale din familie, care favorizează inadaptarea sau
dezadaptarea tinerilor. Consemnăm mai multe tipologii de climate educaţionale familiale ca
răsfrângere nocivă asupra devenirii tânărului.
– Divergenţa metodelor educative şi lipsa de autoritate a părinţilor. Climatul de înţelegere
dintre părinţi are foarte mare importanţă în dezvoltarea armonioasă a tânărului. Divergenţa de opinii
dintre părinţi, privind metodele disciplinare şi sancţiunile educaţionale, îi derutează şi descumpăneşte
pe copii în înţelegerea şi respectarea disciplinei, a unor reguli.
Poziţiile divergente ale părinţilor în abordarea permisivităţilor, dacă sunt trenate pe perioade
lungi de timp, pot acţiona ca factori de dezechilibrare a copilului ajungând, într-un final, la declanşarea
unei predispoziţii spre delincvenţă (R. Vincent).
Rolul părinţilor este de-a pregăti copiii pentru confruntarea cu obstacolele sociale, inerente
vieţii, clădindu-le o rezistenţă la frustrare şi conflict, printr-un comportament adecvat, pentru a evita
formarea şi exacerbarea unor trebuinţe egoiste care, în unele cazuri, declanşează acţiuni infracţionale.
O atitudine hiperprotectoare şi excesiv de afectuoasă din partea mamei poate avea ca efect
pierderea autorităţii mamei, dar şi perturbări în maturizarea socială.
164
Carenţele de autoritate parentale decurg din insuficienta supraveghere sau lipsa totală de
supraveghere a minorilor, asociate, în etapa socio–istorică actuală, cu o accentuată liberalizare a
înţelegerii democraţiei de către tineri, de forţare a tendinţei de “emancipare” spre independenţă, de
relaţiile socio–afective extrafamiliale.
– Atitudinea familială indiferentă şi autocrată a părinţilor. Pe fundalul privării copiilor de
atitudini simpatetice din partea părinţilor, de anturarea cu atitudini reci – indiferente se instalează o
agresivitate latentă. La copilul “neglijat” de părinţi se observă o neglijenţă în ţinută şi activitate,
indiferenţă faţă şcoală şi o serie de atitudini antisociale. Sub raport afectiv este instabil emotiv şi
iritabil.
Copiii “respinşi” de părinţi sunt brutali, nu suportă poziţii de inferioritate în joc, sunt închişi în
sine, respinşi în consecinţă de colegi. Indiferenţa sau antipatia cu care este întâmpinat în mediu
familial îşi pune pecetea asupra conduitei sale, iar reacţiile comportamentale vor fi mimetic antipatice
şi agresive. Lipsa de colaborare a părinţilor se materializează în sentimente ostile faţă de aceştia.
Atitudinea de respingere faţă de tatăl demisionar, mereu ocupat şi veşnic plecat de acasă, care
pretinde să nu fie deranjat, îşi are sursa în frustrarea generată de sentimentul de abandonare al
copilului. Părinţii “demisionari” sunt consideraţi de mulţi cercetători (R.H. Walters – 1963,
Dragomirescu – 1976) ca fiind una din cauzele majore ale disocialităţii şi delincvenţei minorilor şi
tinerilor.
Atitudinea hiperautoritară manifestată în cadrul familiei de unii părinţi, din dorinţa de-a
impune o disciplină strictă şi severă, îşi are, adesea, sursa în firea şi temperamentul acestora de
manifestare dominatoare. Atitudinea lor este rigidă şi “tiranică” în raport cu copiii şi în general cu
toată familia. La baza acestei atitudini pot sta şi “bune intenţii” dar, cuplate cu o concepţie pedagogică
ultraseveră, se materializează în atitudini autocrate în relaţia cu copiii.
Tatăl dominator are o autoritate ce exprimă o personalitate exigentă care se bucură de un
prestigiu. El pretinde, conform aurei de dominator, ascultare şi respect, din partea copiilor şi soţiei, ei
fiind consideraţi fiinţe slabe ce trebuiesc protejate şi dirijate. Copiii unor astfel de taţi sunt adesea
timizi şi inhibaţi, dar se pot manifesta la modul rebel prin agresivitate, ca o formă de descărcare în
mod indirect, prin acţiuni orientate către alţii.
Tatăl tiran autorul îl caracterizează ca fiind o persoană cu o fire slabă, timidă, dar care, în
compensaţie, are izbucniri sporadice de autoritate aberantă. Aceste atitudini parentale devalorizează
modelul patern inducând copilului stări de inhibiţie, de frică, prin instabilitate.
Aceste trăiri conflictuale suscitate de alternanţa modelelor comportamentale oferite de tată, pot
degenera în dezechilibre profunde, cu tentative de curmare a conflictului prin evaziune – fuga de
acasă, vagabondaj.
– Dezorganizarea familiei. Nu trebuie considerată apriori dezorganizarea familiei ca un factor
cauzal al delincvenţei juvenile, ci numai în măsura în care apar disfuncţionalităţi la nivelul organizării
165
şi educării copiilor. Carenţele educaţionale în astfel de familii se manifestă în insuficientă socializare
sau socializare discordantă..
Descifrarea unei posibile relaţii între dezorganizarea familiei prin divorţ şi perturbările
comportamentale ale copilului a constituit o temă atent studiată de specialişti.
În condiţiile de destrămare a familiei prin divorţ sau în situaţii de viaţă în concubinaj, se creează
un climat de insecuritate ce poate să alunece, aşa cum evidenţiază M.C. Chombart de Lauwe, în
inadaptări sociale până la delincvenţă.
– Climat familial conflictual. Rolul de modelatori ai părinţilor, inclusiv prin actele imitative
ale copiilor, impun unele exigenţe de exprimare educativă sub raport comportamental şi verbal din
partea părinţilor.
Există familii care deşi sunt “organizate” (nedezmembrate) îşi structurează climatul familial în
jurul unor stări conflictuale, care pot fi de intensitate diferită şi generate de cauze diferite.
Astfel, starea conflictuală în familie poate îmbrăca forme multiple de la forme benigne cum este
cearta, contrazicerile ascuţite, refuzul unor obligaţii familiale, ajungând la forme mai complexe cum ar
fi: agresivitatea fizică, alungarea de la domiciliu, existenţa unor relaţii adulterine.
Climatul conflictual poate fi generat şi întreţinut în cele mai dese cazuri de alcoolism, de
promiscuitate morală (prostituţie), antecedente penale etc.
Consecinţa principală a relaţiilor intramaritale conflictuale este devalorizarea modelului
parental, învăţarea prin imitare a unor conduite deviante nocive pentru evoluţia copilului, starea
psihică conflictuală a acestuia, frustrarea care poate îmbrăca forme dintre cele mai grave până la fugă
şi vagabondaj.
Existenţa unor disfuncţii în organizarea vieţii de familie conduc treptat la disoluţia familiei, la
diminuarea aportului ei social şi la apariţia unor manifestări şi deprinderi negative. Asemenea familii
au un stil educativ deficitar, ei înşişi având probleme de adaptare şi integrare socială. Aceste familii
oferă modele negative pe care le “induc” copiilor, până la învăţarea de către aceştia a unor
comportamente deviante (fumatul, consumul de alcool, de drog, furtul)
Evidenţierea deficienţelor procesului de formare a conştiinţei morale, angajează o complexitate

cauzală care nu se epuizează la nivelul familiei. Şcoala, fiind lipsită de caracterul afectiv specific
mediului familial, suferă nu de puţine ori de didacticism şi formalism.
Educatorii adesea pierd din vedere în modalităţile educative utilizate, dincolo de caracteristicile
comune unei categorii de vârstă, individualităţile distincte. Aceştia manifestă o anumită “rezistenţă”
faţă de receptarea mesajului educativ ce se adresează “numai” canalului cognitiv, printr-o ignorare
nepedagogică a cuprinderii componentei afective, volitive, motivaţionale.
166
Tratamentul discriminatoriu în aşa-numitele cazuri de “copii–problemă”, şi în special a celor
proveniţi din familii dezorganizate, caracterizaţi prin tendinţele deviante necesită intervenţii educative
susţinute şi competente. Abordarea nu trebuie să se facă la nivel de copii–problemă, ci de “problemă
educativă”, care să antreneze şi cadre specializate de asistenţă socială şi nici într-un caz o rezolvare
comodă tradiţională de “pasare” a lor de la o şcoală la alta.
Prezenţa unei atitudini şcolare lipsite de motivaţii adecvate, de manifestări de indisciplină faţă
de şcoală şi faţă de muncă în general, reflectate în rezultatele şcolare slabe, abandon şcolar se
caracterizea-ză în principal prin perturbarea dimensiunii afective, motivaţionale, volitive şi atitudinale
ale personalităţii.
Factorii de grup vin în completarea influenţelor familiale şi şcolare participând la devenirea

personalităţii tinerilor. Un fapt remarcabil pentru instanţele educative constă în aceea că majoritatea
infracţiunilor săvârşite de minori şi tineri se efectuează în grup. Aceştia, în marea lor majoritate,
provin din familii dezorganizate, fiind nesupravegheaţi şi neîndrumaţi suficient de către părinţi, având
carenţe socio–afective şi morale.
R.A. Cloward şi L.E. Ohlin evidenţiază faptul că delincvenţa juvenilă, ca formă de răspuns faţă
de inegalitatea socială, nu este un fenomen individual ci colectiv.
Ca o variantă a “subculturilor delincvente”, care încearcă să explice delincvenţa juvenilă ca
rezultat al unei învăţări, este teoria “grupurilor de la marginea străzii” sau a “societăţii de la colţul
străzii” elaborate de W.F. Whyte. El arată că, la vârsta adolescenţei, între tineri se stabilesc relaţii de
prietenie, de sociabilitate. Ei se grupează pe şcoli, clase, cartier, stradă. Asocierea şi participarea la
activităţile grupului apare ca o modalitate importantă de socializare a tinerilor, când atitudinea lor este
ambivalentă: obedienţă şi revoltă. El simte nevoia să fie recunoscut, acceptat şi stimulat de către cei de
o vârstă cu el, aderarea la un grup creindu-i spaţiul şi anturajul în care-şi poate manifesta şi realiza
dorinţele şi aspiraţiile. De pe aceste poziţii el îşi însuşeşte limbajul, conduitele grupului, interiorizând
valori şi norme specifice grupului.
Unele grupuri au o poziţie periferică şi marginală, traversate de insatisfacţie socială şi
individuală, agresivitate şi violenţă. De aici şi atitudinea de respingere a normelor grupului.
Fuga, vagabondajul, cerşetoria, când nu frizează patologicul şi nu devin comportamente
antisociale persistente şi bine structurate, sunt forme de evaziune, de protecţie sau chiar modalităţi de
procurare a celor necesare traiului. Ele nu pot fi imputabile numai structurii caracteriale a tânărului, cât
mai ales unor deficienţe economice, sociale şi culturale ale mediului educativ (familia, şcoala,
comunitatea).
167
Rolul culturilor şi a subculturilor agresive îşi au valenţele în învăţarea de către individ a
comportamentelor antisociale care promovează agresivitatea, trăsături de labilitate afectivă,
motivaţională.
În cercetarea genezei delincvenţei, a manifestării agresivităţii şi violenţei nocive trebuie să
adoptăm o viziune interacţionist sistematică.
• Etiologia psihosocială
• Disfuncţionalităţi familiale
• Atitudinea autocrată a părinţilor
• Tată demisionar
• Atitudine hiperautoritară
• Dezorganizarea familiei
• Climat familial conflictual
• Inadaptărie şcolară
• Grupuri delictogene
1,Care sunt disfuncţionalităţile familiale ?

2.Care este relaţia dintre inadaptarea şcolară şi delincvenţa juvenilă?
3.Ce sunt grupurile delictogene?
4.Ce caracteristicI iale grupurilor delictogene acţionează ca factor de delincvenţă?
168
Mater..
Napoca.
DELINCVENŢLOR MINORI
10.1 Introducere ..........................................................................................................................................
10.2 Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat ...........................................................
10.3 Conţinutul unităţii de învăţare ............................................................................................................
10.3.1. Tehnici de predicţie a comportamentelor antisociale
10.3.2.1. Direcţii psihosociale ale procesului de reeducare
10.3.2.2.Cadrul instituţional şi derecţii de resocializare a
tinerilor
10.4. Îndrumător pentru autoverificare .......................................................................................................
1.1. Introducere
În opinia cercetătorilor în domeniul delincvenţei juvenile
analiza complexă a cuplului infractor – victimă se întregeşte cu
dimensiunea socială, triada care se impune fiind infractor – victimă
– societate. În cazul fiinţei umane în general, dar mai ales a
minorului în special se vorbeste de victimizarea delincventului de
către societate care fie nu îl protejează în suficientă măsură, fie îl
protejează inadecvat. De multe ori datorită condiţiilor sociale
169
precare delincvenţii sunt ei înşişi victime fiind victimizaţi fie în
familie, fie în grupuri delictogene.
Dosarul de personalitate cu toate informaţiile esenţializate pe
direcţia etiogenezei, a dinamicii subiective şi obiective este
important pentru trasarea jaloanelor de intervenţie
individualizată în reeducarea şi resocializarea tânărului
– cunoaşterea tendinţelor psihosociale de profilaxie a

delincvenţei juvenile;
– descifrarea predictivă a comportamentelor antisociale;
– cunoaşterea modalităţilor de resocializare a delincvenţilor
minori;
– cunoaşterea cadrelor instituţionale de resocializare a
delincvenţilor minori;
Pentru unitatea de învăţare INTERVENŢII PSIHOSOCIALE VIZÂND

PROFILAXIA ŞI RESOCIALIZAREA DELINCVENŢILOR MINORI,
timpul alocat este de 4 ore.
10. INTERVENŢII PSIHOSOCIALE VIZÂND PROFILAXIA ŞI

RESOCIALIZAREA DELINCVENŢILOR MINORI
10.3.1. Tehnici de predicţie a comportamentelor antisocial
170
În procesul de anticipare a comportamentelor antisociale
valoarea predictivă a factorilor de personalitate şi a descifrării unor
deficienţe educative într-o viziune empirică şi chiar ştiinţifică
rămâne o problemă complexă şi dificilă. Ele trebuie interpretate cu
multă precauţie deoarece un factor predictiv nu este în mod necesar
şi un factor potenţial.
Tehnicile predictive se numără printre cele mai importante
mijloace ştiinţifice pentru estimarea şi prevenirea delincvenţei
juvenile. O contribuţie la fundamentarea acestor modalităţi de
predicţie a comportamentului au avut-o studiile lui Sheldon şi
Eleanor Glueck care au elaborat tabelele de predicţie socială a
delincvenţei ce se bazează pe descifrarea timpurie a
comportamentului copiilor proveniţi din medii defavorabile, unde
atmosfera afectivă, relaţiile socio–afective dintre soţi şi respectiv
părinţi – copii prezintă carenţe.
Autorii au alcătuit un tabel ierarhizat statistic, privind
probabilitatea delincvenţei în funcţie de carenţele familiale.
Pe o poziţie de vârf este situată delincvenţa minorilor din
familiile lipsite de coeziune, urmată de lipsa de afecţiune şi de lipsa
de supraveghere a mamei.
Tabelul, în esenţă, se bazează pe presupunerea că factorii
prezentaţi, cu rol important în determinarea comportamentelor
antisociale la minor, îşi menţin influenţa în timp, validând predicţia.
Cei cinci factori cauzali ai delincvenţei juvenile, după
Sheldon şi E. Glueck, sunt:
– disciplina minorului asigurată de tată (cu variante severă,
dar prietenoasă, slabă, prea severă sau neregulată);
– supravegherea minorului de către mamă (corespunzătoare,
exemplară, necorespunzătoare);
– afecţiunea tatălui pentru minor (caldă şi supraprotectivă,
indiferentă sau ostilă);
– afecţiunea mamei pentru minor (caldă şi supraprotectivă,
indiferentă sau ostilă);
– coeziunea familiei (puternică, slabă, absentă).
Pornind de la valoarea predictivă a acestor cinci factori
171
pentru comportamentul delincvent primar sau recidivist şi de la
diferenţierea acţiunii lor la nivelul unor categorii dinstincte de
minori (minori care nu au săvârşit acte de delincvenţă, minori
eliberaţi condiţional cu pedeapsa suspendată, minori din şcoli
corecţionale), cercetătorii menţionaţi au elaborat şi alte seturi de
tabele care trasează direcţii determinate de concentrare a eforturilor
preventive.
Tabelele de predicţie furnizează un instrument operaţional
pentru identificarea delincvenţilor potenţiali, la nivel individual şi
de grup, deoarece, prin construirea unei tipologii complexe a
delincventului, concentrează intervenţia asupra factorilor relevanţi
cu rol cauzal sau de influenţă asupra comportamentului delincvent.
Cercetătorii Halhaway, Monachesi, dar mai ales Kwaraceus
pornesc în analiza predicţiei comportamentului antisocial de la
analiza retrospectivă a unor cariere infracţionale, urmărind
descifrarea unor factori comuni care se reflectă deschis în
comportamentul infracţional al delincvenţilor cercetaţi.
Decelarea carierelor infracţionale are pe lângă o valoare
constatativă (desprinderea factorilor criminogeni generali) şi o
valoare predictivă prin trasarea frecvenţială şi graduală a unor
tendinţe spre devianţă, regăsită în orice carieră infracţională. W.
Kwaraceus prezintă aceşti indicatori ca fiind următorii: lipsuri
frecvente de la şcoală, atitudine indiferentă sau ostilă faţă de
autorităţile şcolare şi reprezentanţii ordini, reacţii violente şi
disproporţionate faţă de situaţii, faţă de colegi, tendinţa de a se
asocia cu elemente depravate, utilizarea frecventă a unui limbaj
violent şi obscen, preocupări sexuale precoce, consumarea de
literatură pornografică, vizionarea frecventă a filmelor cu conţinut
necorespunzător, minciuni şi furturi frecvente.
Indicatorii menţionaţi pot fi sesizaţi şi utilizaţi şi de persoane
care nu au o pregătire specială în studierea delincvenţei (părinţi,
profesori).
Scările predictive experimentate, cu rezultate mulţumitoare
la noi în ţară, alături de luarea în considerare a factorilor de natură
familială, socio–economică pot contura un tablou al indicilor
172
predictivi, cu un grad crescut de relevanţă, fapt ce-l face aplicabil
pe tărâmul măsurilor de prevenţie.
Considerând apariţia delincvenţei ca un “defect de
socializare” a indivizilor s-a cercetat predicţia comportamentului
antisocial al delincvenţilor cu ajutorul unor metode ce utilizează
scări de socializare precum şi cu ajutorul scalelor de atitudine.
Pe această direcţie se inserează scara de socializare (“SO”)
elaborată de G.H. Gough care cuprinde 54 de itemi de factură
sociologici şi psihologică. Se consideră că interdependenţa acestor
categorii de factori este viabilă în actul socializării şi că este
reflectată la nivel metodologic, prin plasarea indivizilor în diverse
puncte pe continuumul socializare (prefigurat ca o linie continuă).
Scara de socializare a lui G. Gough indică:
– nivelul de maturizare socială;
– integrarea şi capacitatea de a judeca;
– capacitatea de-a respecta normele sociale.
Cu ajutorul scalelor de atitudine se reprezintă, după cum
subliniază şi V. Alexander, o variabilă latentă ale cărei exprimări
permit evaluări ale răspunsurilor subiective, în termeni cantitativi,
prin inserarea lor pe o scală obiectivă.
L. Thurstone şi N. Mărgineanu enumeră printre scalele de
atitudini pentru estimarea unor tendinţe şi conduite cu caracter
antisocial şi pentru identificarea unor reacţii de evaluare a valorilor
şi normelor moral–juridice următoarele instrumente: “atitudinea
faţă de lege şi morală” a lui M.R. Katz; “atitudinea faţă de justiţie”
a lui E.A. Rundquist; “atitudinea faţă de lege şi justiţie” elaborată
de N. Wall şi B.A. Maher; “atitudinea faţă de organisme juridice”
dezvoltată de A.W. Chapman şi măsurarea atitudinii faţă de
delincvenţa juvenilă a lui W.E. Alberts.
Atitudinea faţă de lege şi morală elaborată de M.R. Katz,
în 1931, porneşte de la tehnica utilizată de L. Thurstone care
concentrează intensitatea unei caracteristici (redată prin repetarea
judecăţii) în jurul unei medii, descriind o curbă normală. În funcţie
de locul în care se situează prin răspunsuri, se înregistrează abateri
standard de la media repartiţiei normelor, care este unitatea de
173
măsură a scalei.
Scala cuprinde judecăţi vizând legea şi morala de tipul “legea
reprezintă înţelepciunea celor vârstnici”, “legea este cea mai
importantă instituţie”. Acordul sau dezacordul individului cu
judecăţile sunt cotate cu o anumită valoare care însumate dau un
scor. Scorul individual reprezintă mediana valorilor de scală a
itemilor aprobaţi, atitudinea pozitivă fiind dată de scorurile înalte.
Scala a fost dezvoltată de către W. Kimbrough şi C. Cofer
practicând o intervenţie de tip Guttman, găsindu-i o înaltă valoare
predictivă în special când scorurile erau comparate cu asociaţii
libere între stimuli.
O altă scală de atitudine reflectă atitudinea faţă de justiţie
şi este elaborată de E.A. Rundquist şi R.F. Sletto. Fiind o scală de
tip Likert cuprinde 5 trepte cu gradualitatăţi ale intensităţii
răspunsurilor dispuse de la acordul complet, la acord, la indecis, la
dezacord şi la dezacord complet.
În cei 22 de itemi se structurează judecăţi vizând legea,
judecătorii, instanţele de judecată, juriu, avocaţi etc. faţă de care
tinerii iau atitudine, situându-se pe una din cele 5 trepte.
Alternativele de răspuns pentru itemii pozitivi sunt
ponderate, începând de la 5 (complet de acord) şi terminând cu 2
(complet în dezacord).
Ponderile se inversează pentru itemii negativi. Scorul
individual se obţine prin suma valorilor ponderate indicând
opţiunile subiecţilor. Scorurile înalte indică atitudini pozitive faţă
de justiţie.
Atitudinile faţă de lege şi justiţie, creată de N. Watt şi B.A.
Maher, întruneşte 8 itemi în maniera lui Likert şi răspunde cu
opţiuni pentru una din alternative (de acord, în dezacord, fără
opinie) la atitudinile faţă de lege şi justiţie.
Fiind elaborată pe condamnaţii pentru infracţiuni grave, a
fost validată în 1960, oferind o validitate convergentă sau
discriminatorie estimată.
Discriminarea nu apare concludentă pentru tipurile
particulare de conţinut. Itemii comportă o validitate de conţinut
174
ridicată, fapt care-i certifică eficienţa pentru conţinuturile elaborate.
Atitudinile faţă de organisme juridice, elaborată de A.W.
Chapman, surprinde atitudinile faţă de diferite instituţii juridice
cum sunt casa de corecţie. Este o scară cu un grad ridicat de
validitate de conţinut fiind aplicată la modul prospectării eficiente a
atitudinii faţă de instanţa în discuţiile cu tinerii.
Măsurarea atitudinii faţă de delincvenţa juvenilă,
elaborată de W.E. Alberts, vizează descifrarea toleranţei sau
intoleranţei diferitelor persoane faţă de delictele sau abaterile
săvârşite de minori şi tineri. Această scală este aplicabilă şi pentru
testarea atitudinii faţă de severitatea din şcolile de reeducare pentru
minori.
Autorul încearcă să descifreze atitudinea faţă de delincvenţii
minori ca persoane, pentru a interveni în procesul de reeducare şi
resocializare a minorilor delincvenţi.
Determinarea gradului de toleranţă sau intoleranţă faţă de
delictele minorilor se decelează prin aderarea subiectului la o
atitudine caracterizată prin severitate şi intransigenţă maximă faţă
de delictele şi abaterile comise de aceştia sau pe o poziţie
atitudinală de moderaţie, răbdare şi înţelegere în tot cursul
procesului de reeducare a minorului.
Din cercetările întreprinse cu instrumentele de predicţie a
devianţei, cum este cazul cercetărilor longitudinale prin care se pot
verifica validitatea testelor (cercetarea în perioada interbelică în
Cambridge şi Sommerville şi Polonia în 1977 a lui F. Zabozynska)
se evidenţiază faptul că prezicerile se validează într-o proporţie
semnificativă în jurul unor indicatori predictivi de tipul: utilizarea
precoce a unor comportamente obscene şi violente, atitudini rebele
faţă de autorităţile şcolare şi faţă de reprezentanţii ordinii publice în
general, organele abilitate juridic în special, atitudine indiferentă
faţă de învăţătură, reacţii agresive faţă de diferite situaţii,
preocupări sexuale precoce.
Pe de altă parte, fetişul generalizării statistice este relativizat
de cazuri concrete individuale, care dovedesc fragilitatea
generalizării principiului extrapolării, conform căruia tinerii care
175
comit în mod frecvent acte predelincvente vor deveni mult mai
probabil delincvenţi decât alţii, precum şi al principiului
vulnerabilităţii condiţionale, care presupune că tinerii expuşi unor
circumstanţe de mediu favorizante delincvenţei vor deveni mai
probabil infractori decât cei care nu sunt supuşi unor asemenea
circumstanţe. În sprijinul afirmaţiei menţionate vin ilustrările
concrete de cazuri de delincvenţi ce comit infracţiuni grave şi care
nu au în antecedente acte predelicvente.
Se conturează ca o necesitate abordarea unor atitudini de
precauţie în generalizarea predicţiilor delincvente.
Prezenţa comportamentelor predelincvente nu pot fi
infirmate ca având valoare de semnal sensibilizator asupra
existenţei unui potenţial agresogen şi că acesta se poate transforma
în comportament delincvent. Dar nici nu trebuie abordată o
atitudine de fetişizare a actelor predelincvente, fiind cunoscute mai
ales comportamentele adolescente, agresive şi teribiliste care se
consumă şi se sfârşesc o dată cu această etapă de vârstă.
Ceea ce se impune cu rigurozitate este necesitatea
intervenţiilor educative bine structurate şi individualizate, de
factură psihologică, pedagogică şi sociologică care să ajungă la
“socializarea pulsiunilor”.
10.3.2.1. Direcţii psiho-sociale ale procesului de reeducare
Reeducarea minorilor cu comportament deviant vizează

mai multe forme cum sunt libertatea supravegheată, regimul de
reeducare semideschis şi regimul de reeducare cu sistem închis.
Pentru ca procesul de reeducare indiferent de forma de încadrare să
aibă un rezultat eficient sub raportul reinserţiei tinerilor se impune
acţiunea de socializare concordantă de factură interdisciplinară:
juridică, psihologică, sociologică, şi pentru unele cazuri chiar
psihiatrică.
Într-un mod cu totul paradoxal, vizând această finalitate a
necesităţii reeducării, A.S. Rozes (1973) evidenţiază că scopul
176
reeducării minorilor este tocmai acela de-a suprima 0necesitatea
reeducării.
În vedera atingerii scopului reeducării tinerilor delincvenţi,
de reinstruire şi evitare a recidivelor V. Preda enumeră principiile
ştiinţifice de factură psiho-socială şi pedagogică care se impun:
– intervenţia precoce în vederea depistării actelor
antisociale săvârşite de minori şi tineri pentru luarea măsurilor
individualizate. Se are în vedere faptul că un act delincvent
ocazional sau predelincvent este mai uşor de eradicat decât un
delict habitual;
– principiul coordonării, colaborării şi continuităţii
acţiunilor de reeducare şi reinserţie socială a minorilor şi tinerilor.
Acest principiu vizează acţiunea formelor instituţionalizate şi
parainstituţionale într-un sistem unitar, care merg de la depistarea
delincvenţilor până la remodelarea personalităţii acestora prin
aplicarea măsurilor educative, psihoterapeutice şi în funcţie de caz
şi a celor neuropsihice până la reinsercţia lor socială.
– principiul continuării acţiunilor educative şi de
sprijinire psiho-socială şi economică a minorilor şi tinerilor
reeducaţi deci cel al măsurilor metafilactice de prevenire a
recidivelor. Conform acestui principiu acţiunea trebuie să se
extindă cuprinzind nu numai intervenţiile educative intensive
asupra minorilor, ci şi extensia asupra familiei şi a relaţiilor
interpersonale ale tânărului asigurând astfel evitarea printr-o
abordare multisistemică a recidivelor.
Scopurile urmărite prin aplicarea acestor principii sunt:
– decondiţionarea delincvenţilor, de înlăturare a atitudinilor
şi conduitelor antisociale;
– recondiţionarea prin revalorizarea eului şi restructurarea
treptată a obişnuinţelor de conduită morală;
– personalizarea cu automodelarea tânărului concordant cu
exigenţele sociale.
Deoarece procesul de personalizare este un proces gradual, plin de
sinuozităţi, de adaptări procedurale la individualitatea fiecăruia,
este considerat în ansamblu un proces complex facilitat de măsuri
177
de prevenţie a conduitelor antisociale. O astfel de intervenţie
preventivă trebuie să beneficieze de acţiuni educaţionale
specializate, integrate sistemului educaţional şi cu accent pe
determinările psiho-sociale.
Procesul de resocializare ţinând cont de principiile procesului de
reeducare vizează trei direcţii distincte şi anume:
a) crearea de contacte sociale normale prin cultivarea
capacităţilor de stabilire a relaţiilor familiale, sociale şi de
grup adecvate;
b) crearea de condiţii adecvate pentru asumarea de roluri
sociale racordate la cerinţele sociale asigurându-se cadrul
necesar de terminarea şcolii şi calificării profesionale;
c) pregătirea psihologică pentru asumarea statutului social
nou la eliberarea din penitenciar.
Reuşita procesului de resocializare şi reinserţie socială depinde de
capacitatea structurilor extrapersonale, nerepresive, deoarece
resocializarea în medii închise este tot numai o etapă, urmând apoi
măsurile de reintegrare socială.
10.3.2.2. Cadrul instituţional şi direcţii de

resocializare a tinerilor.
Literatura de specialitate, dar mai ales rezultatele corecte

ale acţiunilor educative desfăşurate în diferite cadre instituţionale
au demonstrat că acţiunile de decondiţionare , recondiţionare şi
personalizare a minorilor şi tinerilor se realizează mai bine în
mediu social deschis sau în instituţii cu caracter semideschis cu
condiţia ca şi metodele de reeducare să fie diferenţiate şi acolo
unde este posibil chiar individualizate.
Măsurile de educare şi reeducare a minorilor conform
legislaţiei în vigoare sunt orientate instituţional în raport de
stabilirea gravităţii comportamentului antisocial comis. Astfel într-
o gradualitate a severităţii, măsurile colective sunt: mustrarea,
amenda şi în cazuri deosebit de grave pedeapsa cu închisoarea.
– Mustrarea este sancţiunea penală cea mai uşoară şi
constă în pronunţarea în prezenţa minorului în cadrul şedinţei a
dojanei şi sfaturilor instanţei cu prezentarea pericolului social al
178
faptei comise şi a pericolului de sancţionare mai gravă în caz de
recidivă. Această măsură educativă a mustrării poate avea răsunet
la infractorii primari şi în cazul infracţiunilor uşoare, ocazionale.
– Libertatea supravegheată care constă în acordarea de
către instanţă de libertate minorului timp de un an în urma
convingerii instanţei că minorul în libertate va putea fi reeducat
prin supunerea sa la o disciplină riguros controlată şi supravegheată
de persoane şi instituţii prevăzute de lege.
Instanţa decide formula libertăţii supravegheate pentru
cazurile în care mustrarea este considerată insuficientă iar privarea
de libertate excesivă.
În utilizarea măsurii libertăţii supravegheate este necesar să
se pornească de la o temeinică analiză psiho-socială şi
psihopedagogică a minorului, a persoanelor cărora urmează să li se
încredinţeze supravegherea şi a mediului în care urmează să
trăiască.
– Internarea într-un centru de reeducare urmăreşte ca
obiectiv socializarea minorilor prin măsuri individualizate şi
asigurarea condiţiilor de şcolarizare şi pregătire profesională. Este o
măsură care afectează în diferite grade libertatea fizică a minorilor,
fiind şi o măsură privativă de libertate.
În vederea atingerii obiectivelor reeducării în acest tip de
instituţie se îmbină elementele coercitive cu cele stimulative
corective şi formative. De obicei instanţa dispune de la început
internarea de acest tip sau sunt situaţii în care această măsură este
adoptată după revocarea libertăţii supravegheate, datorită săvârşirii
de către minor a unei noi infracţiuni.
– Internarea în instituţii cu caracter medical-educativ se
face pentru delincvenţii care au tulburări de sănătate şi necesită un
tratament medical psihologic şi un regim special de educaţie.
– Amenda se stabileşte pentru delincvenţii minori prin
precizarea limitelor (jumătate din cea prevăzută pentru adulţi)
ţinând cont de circumstanţele atenuante, circumstanţele agravante şi
de concursul de infracţiuni.
– Pedeapsa cu închisoarea se aplică delincvenţelor minori
179
numai pentru infracţiuni grave şi cu grad ridicat de periculozitate.
Conform legii pedeapsa cu închisoarea pentru minori se reduce la
jumatate din cea prevăzută pentru adulţi în situaţii similare.
În timpul recluziunii delincvenţilor minori trebuie să li se
asigure posibilitatea de-a continua învăţământul şi de a-şi dobândi o
pregătire profesională.
Serviciul de probaţiune infiinţat printr-un ordin al
Ministerului de Justiţie are ca obiect de activitate evaluarea din
punct de vedere criminologic a riscului pe care îl prezintă pentru
societate fapta săvârşită de un delincvent.
Principiul de funcţionare este cel al supunerii infractorului
pe o perioadă determinată la probă fără a prejudicia drepturile şi
libertăţiile oferite de lege.
Probaţiunea se desfăşoară având câteva obiective cum sunt:
- organele de urmărire penală şi instanţele
judecătoreşti trebuie să ia măsuri de reintegrare socială a
infractorilor în raport cu gradul de periculozitate socială a
faptei săvârşite precum şi cu personalitatea învinuitului,
pentru prevenirea măsurilor privative de libertate;
- participarea activă a societăţii la programele de
reabilitare socială a celor ce au comis delicte;
- controlul modului în care sunt executate
sancţiunile penale fără privare de libertate;
- cooperarea cu administraţia penitenciarelor în
vederea individualizării măsurilor de reeducare.
Ponderea cea mai mare din aceste încadrări în sisteme
diferite de resocializare o deţine reeducarea în mediul deschis, în
libertate şi cel în mediul semideschis, eficacitatea sistemului fiind
evidenţiată prin micşorarea eşalonului de recidivişti.
Instanţele de judecată în soluţionarea cazurilor cu
infractorii minori trebuie să se bazeze alături de cunoaşterea reală a
infracţiunii şi pe cunoaşterea cauzelor şi a condiţiilor care au
generat-o. Din această necesitate până la clarificarea juridică a
cazurilor, adeseori infractorii minori sunt internaţi într-un centru
de primire a copilului.
180
Proiectarea şi realizarea activităţii de reeducare
este necesar să pornească de la cercetarea interdisciplinară
a personalităţi minorului cu comportament antisocial.
În această investigare multidisciplinară, abordarea juridică
se îmbină cu cea socială, psihologică şi medico-biologică. Astfel
abordarea juridcă vizează în primul rând fapta, surprinzând
dinamica obiectivă şi subiectivă a comportamentului infracţional;
abordarea socială şi psiho-socială vizează analiza mediului
ineluctabil (familia), a mediului extrafamilial( şcoală, loc de
muncă, grup de prieteni), a mediului impus (institut de reeducare,
închisoare); abordarea psihologică ia în considerare dimensiunile
personalităţii cum sunt temperamentul, caracterul, inteligenţa,
emoţiile, sentimentele, trebuinţele, motivele; abordarea medico-
biologică cuprinde investigaţii neuropsihiatrice. Pe baza acestor
date obţinute se elaborează o sinteză care este dosarul de
personalitate al fiecarui delincvent. Se realizează portretul psihic
al delincventului insistându-se în principal pe etiogeneza
infracţiunii(motivele care au generat infracţiunea), pe dinamica
acesteia.
a) Etiogeneza infracţiunii în detaliu vizează factorii
sociali şi psihosociali cum sunt:
- mediul ineluctabil: organizarea-dezorganizarea familiei
(vârsta minorului la dezorganizarea familiei), mediul rural-
urban (grad de urbanizare), nivelul socio-economic al
familiei, condiţii de locuit, tipul şi nivelul bugetului,
nivelul de şcolarizare al părinţilor, relaţii părinţi-minori;
relaţii minori-fraţi, metode disciplinare şi metode utilizate
în supraveghere; îndeplinirea funcţiei educative, regim de
viaţă în familie, organizarea timpului liber.
- mediul extrafamilial al minorului sau tânărului: şcoli
frecventate, clase repetate, nivelul şcolarizării, rezultate la
invăţătură, atitudinea faţă de şcoală, preocupări
extraşcolare, caracteristici ale mediului ales (structura
grupului sub unghiul vârstei, sexului etc. ocupaţii şi
preocupări ale grupului, trăsături ale liderului şi relaţiile
181
minorului cu liderul)
- factorii individuali de personalitate, inclusiv cei
psihopatologici reliefaţi prin investigaţii psihodiagnostice
şi examinarea medico-legală
b) Analiza dinamicii subiective a infracţiunii (mobil,
intenţie) alături de dinamica obiectivă a infracţiunii care cuprinde
locul, timpul, împrejurările şi modul de săvârşire completează
datele dosarului de peronalitate.
O analiză demnă de semnalat în cazul constituirii imaginii
personalităţii delincventului este stabilirea caracteristicilor
“cuplului penal” infractor – victimă, luând în considerare şi
trăsăturile biopsiho-sociale ale victimei, de responsabilitatea
parţială a acesteia.

DELINCVENŢILOR MINORI
10.4.1. Tehnici de predicţie a comportamentelor antisocial
Tehnicile predictive se numără printre cele mai importante mijloace ştiinţifice pentru estimarea
şi prevenirea delincvenţei juvenile. O contribuţie la fundamentarea acestor modalităţi de predicţie a
comportamentului au avut-o studiile lui Sheldon şi Eleanor Glueck care au elaborat tabelele de
predicţie socială a delincvenţei ce se bazează pe descifrarea timpurie a comportamentului copiilor
proveniţi din medii defavorabile, unde atmosfera afectivă, relaţiile socio–afective dintre soţi şi
respectiv părinţi – copii prezintă carenţe.
Autorii au alcătuit un tabel ierarhizat statistic, privind probabilitatea delincvenţei în funcţie de
carenţele familiale.
Pe o poziţie de vârf este situată delincvenţa minorilor din familiile lipsite de coeziune, urmată de
lipsa de afecţiune şi de lipsa de supraveghere a mamei..
Cei cinci factori cauzali ai delincvenţei juvenile, după Sheldon şi E. Glueck, sunt:
182
– disciplina minorului asigurată de tată (cu variante severă, dar prietenoasă, slabă, prea severă
sau neregulată);
– supravegherea minorului de către mamă (corespunzătoare, exemplară, necorespunzătoare);
– afecţiunea tatălui pentru minor (caldă şi supraprotectivă, indiferentă sau ostilă);
– afecţiunea mamei pentru minor (caldă şi supraprotectivă, indiferentă sau ostilă);
– coeziunea familiei (puternică, slabă, absentă).
Cercetătorii Halhaway, Monachesi, dar mai ales Kwaraceus pornesc în analiza predicţiei
comportamentului antisocial de la analiza retrospectivă a unor cariere infracţionale, urmărind
descifrarea unor factori comuni care se reflectă deschis în comportamentul infracţional al
delincvenţilor cercetaţi.
Decelarea carierelor infracţionale are pe lângă o valoare constatativă (desprinderea factorilor
criminogeni generali) şi o valoare predictivă prin trasarea frecvenţială şi graduală a unor tendinţe spre
devianţă, regăsită în orice carieră infracţională.
Considerând apariţia delincvenţei ca un “defect de socializare” a indivizilor s-a cercetat
predicţia comportamentului antisocial al delincvenţilor cu ajutorul unor metode ce utilizează scări de
socializare precum şi cu ajutorul scalelor de atitudine.
Pe această direcţie se inserează scara de socializare (“SO”) elaborată de G.H. Gough care
cuprinde 54 de itemi de factură sociologici şi psihologică. Se consideră că interdependenţa acestor
categorii de factori este viabilă în actul socializării şi că este reflectată la nivel metodologic, prin
plasarea indivizilor în diverse puncte pe continuumul socializare (prefigurat ca o linie continuă). Scara
de socializare a lui G. Gough indică:
– nivelul de maturizare socială;
– integrarea şi capacitatea de a judeca;
– capacitatea de-a respecta normele sociale.
Cu ajutorul scalelor de atitudine se reprezintă, după cum subliniază şi V. Alexander, o variabilă
latentă ale cărei exprimări permit evaluări ale răspunsurilor subiective, în termeni cantitativi, prin
inserarea lor pe o scală obiectivă.
Atitudinea faţă de lege şi morală elaborată de M.R. Katz, în 1931, porneşte de la tehnica
utilizată de L. Thurstone care concentrează intensitatea unei caracteristici (redată prin repetarea
judecăţii) în jurul unei medii, descriind o curbă normală. În funcţie de locul în care se situează prin
răspunsuri, se înregistrează abateri standard de la media repartiţiei normelor, care este unitatea de
măsură a scalei.
Scala cuprinde judecăţi vizând legea şi morala de tipul “legea reprezintă înţelepciunea celor
vârstnici”, “legea este cea mai importantă instituţie”. Acordul sau dezacordul individului cu judecăţile
sunt cotate cu o anumită valoare care însumate dau un scor. Scorul individual reprezintă mediana
valorilor de scală a itemilor aprobaţi, atitudinea pozitivă fiind dată de scorurile înalte.
183
Scala a fost dezvoltată de către W. Kimbrough şi C. Cofer practicând o intervenţie de tip
Guttman, găsindu-i o înaltă valoare predictivă în special când scorurile erau comparate cu asociaţii
libere între stimuli.
O altă scală de atitudine reflectă atitudinea faţă de justiţie şi este elaborată de E.A. Rundquist
şi R.F. Sletto. Fiind o scală de tip Likert cuprinde 5 trepte cu gradualitatăţi ale intensităţii răspunsurilor
dispuse de la acordul complet, la acord, la indecis, la dezacord şi la dezacord complet.
În cei 22 de itemi se structurează judecăţi vizând legea, judecătorii, instanţele de
judecată, juriu, avocaţi etc. faţă de care tinerii iau atitudine, situându-se pe una din cele 5
trepte..
Atitudinile faţă de lege şi justiţie, creată de N. Watt şi B.A. Maher, întruneşte 8 itemi în
maniera lui Likert şi răspunde cu opţiuni pentru una din alternative (de acord, în dezacord, fără opinie)
la atitudinile faţă de lege şi justiţie.
Fiind elaborată pe condamnaţii pentru infracţiuni grave, a fost validată în 1960, oferind o
validitate convergentă sau discriminatorie estimată.
Discriminarea nu apare concludentă pentru tipurile particulare de conţinut. Itemii comportă o
validitate de conţinut ridicată, fapt care-i certifică eficienţa pentru conţinuturile elaborate.
Atitudinile faţă de organisme juridice, elaborată de A.W. Chapman, surprinde atitudinile faţă
de diferite instituţii juridice cum sunt casa de corecţie. Este o scară cu un grad ridicat de validitate de
conţinut fiind aplicată la modul prospectării eficiente a atitudinii faţă de instanţa în discuţiile cu tinerii.
Măsurarea atitudinii faţă de delincvenţa juvenilă, elaborată de W.E. Alberts, vizează
descifrarea toleranţei sau intoleranţei diferitelor persoane faţă de delictele sau abaterile săvârşite de
minori şi tineri. Această scală este aplicabilă şi pentru testarea atitudinii faţă de severitatea din şcolile
de reeducare pentru minori..
Determinarea gradului de toleranţă sau intoleranţă faţă de delictele minorilor se decelează prin
aderarea subiectului la o atitudine caracterizată prin severitate şi intransigenţă maximă faţă de delictele
şi abaterile comise de aceştia sau pe o poziţie atitudinală de moderaţie, răbdare şi înţelegere în tot
cursul procesului de reeducare a minorului.
Prezenţa comportamentelor predelincvente nu pot fi infirmate ca având valoare de semnal
sensibilizator asupra existenţei unui potenţial agresogen şi că acesta se poate transforma în
comportament delincvent. Dar nici nu trebuie abordată o atitudine de fetişizare a actelor
predelincvente, fiind cunoscute mai ales comportamentele adolescente, agresive şi teribiliste care se
consumă şi se sfârşesc o dată cu această etapă de vârstă.
Ceea ce se impune cu rigurozitate este necesitatea intervenţiilor educative bine
structurate şi individualizate, de factură psihologică, pedagogică şi sociologică care să ajungă
la “socializarea pulsiunilor”.
184
10.4.2.1. Direcţii psiho-sociale ale procesului de reeducare
Reeducarea minorilor cu comportament deviant vizează mai multe forme cum sunt
libertatea supravegheată, regimul de reeducare semideschis şi regimul de reeducare cu
sistem închis. Pentru ca procesul de reeducare indiferent de forma de încadrare să aibă
un rezultat eficient sub raportul reinserţiei tinerilor se impune acţiunea de socializare
concordantă de factură interdisciplinară: juridică, psihologică, sociologică, şi pentru
unele cazuri chiar psihiatrică.În vedera atingerii scopului reeducării tinerilor
delincvenţi, de reinstruire şi evitare a recidivelor V. Preda enumeră principiile ştiinţifice
de factură psiho-socială şi pedagogică care se impun:
– intervenţia precoce în vederea depistării actelor antisociale săvârşite de minori şi tineri

pentru luarea măsurilor individualizate. Se are în vedere faptul că un act delincvent ocazional sau
predelincvent este mai uşor de eradicat decât un delict habitual;
– principiul coordonării, colaborării şi continuităţii acţiunilor de reeducare şi reinserţie
socială a minorilor şi tinerilor. Acest principiu vizează acţiunea formelor instituţionalizate şi
parainstituţionale într-un sistem unitar, care merg de la depistarea delincvenţilor până la remodelarea
personalităţii acestora prin aplicarea măsurilor educative, psihoterapeutice şi în funcţie de caz şi a
celor neuropsihice până la reinsercţia lor socială.
– principiul continuării acţiunilor educative şi de sprijinire psiho-socială şi economică a
minorilor şi tinerilor reeducaţi deci cel al măsurilor metafilactice de prevenire a recidivelor.
Conform acestui principiu acţiunea trebuie să se extindă cuprinzind nu numai intervenţiile educative
intensive asupra minorilor, ci şi extensia asupra familiei şi a relaţiilor interpersonale ale tânărului
asigurând astfel evitarea printr-o abordare multisistemică a recidivelor.
Deoarece procesul de personalizare este un proces gradual, plin de sinuozităţi, de adaptări procedurale
la individualitatea fiecăruia, este considerat în ansamblu un proces complex facilitat de măsuri de
prevenţie a conduitelor antisociale. O astfel de intervenţie preventivă trebuie să beneficieze de acţiuni
educaţionale specializate, integrate sistemului educaţional şi cu accent pe determinările psiho-sociale.
Procesul de resocializare ţinând cont de principiile procesului de reeducare vizează trei direcţii
distincte şi anume:
a) crearea de contacte sociale normale prin cultivarea capacităţilor de stabilire a relaţiilor
familiale, sociale şi de grup adecvate;
185
b) crearea de condiţii adecvate pentru asumarea de roluri sociale racordate la cerinţele sociale
asigurându-se cadrul necesar de terminarea şcolii şi calificării profesionale;
c) pregătirea psihologică pentru asumarea statutului social nou la eliberarea din penitenciar.
Reuşita procesului de resocializare şi reinserţie socială depinde de capacitatea structurilor
extrapersonale, nerepresive, deoarece resocializarea în medii închise este tot numai o etapă, urmând
apoi măsurile de reintegrare socială.
10.4.2..2. Cadrul instituţional şi direcţii de resocializare a tinerilor.
Măsurile de educare şi reeducare a minorilor conform legislaţiei în vigoare sunt orientate

instituţional în raport de stabilirea gravităţii comportamentului antisocial comis. Astfel într-o
gradualitate a severităţii, măsurile colective sunt: mustrarea, amenda şi în cazuri deosebit de grave
pedeapsa cu închisoarea.
– Mustrarea este sancţiunea penală cea mai uşoară şi constă în pronunţarea în prezenţa
minorului în cadrul şedinţei a dojanei şi sfaturilor instanţei cu prezentarea pericolului social al faptei
comise şi a pericolului de sancţionare mai gravă în caz de recidivă. Această măsură educativă a
mustrării poate avea răsunet la infractorii primari şi în cazul infracţiunilor uşoare, ocazionale.
– Libertatea supravegheată care constă în acordarea de către instanţă de libertate minorului
timp de un an în urma convingerii instanţei că minorul în libertate va putea fi reeducat prin supunerea
sa la o disciplină riguros controlată şi supravegheată de persoane şi instituţii prevăzute de lege.
Instanţa decide formula libertăţii supravegheate pentru cazurile în care mustrarea este
considerată insuficientă iar privarea de libertate excesivă.
În utilizarea măsurii libertăţii supravegheate este necesar să se pornească de la o temeinică
analiză psiho-socială şi psihopedagogică a minorului, a persoanelor cărora urmează să li se
încredinţeze supravegherea şi a mediului în care urmează să trăiască.
– Internarea într-un centru de reeducare urmăreşte ca obiectiv socializarea minorilor prin
măsuri individualizate şi asigurarea condiţiilor de şcolarizare şi pregătire profesională. Este o măsură
care afectează în diferite grade libertatea fizică a minorilor, fiind şi o măsură privativă de libertate.
În vederea atingerii obiectivelor reeducării în acest tip de instituţie se îmbină elementele
coercitive cu cele stimulative corective şi formative. De obicei instanţa dispune de la început
internarea de acest tip sau sunt situaţii în care această măsură este adoptată după revocarea libertăţii
supravegheate, datorită săvârşirii de către minor a unei noi infracţiuni.
– Internarea în instituţii cu caracter medical-educativ se face pentru delincvenţii care au
tulburări de sănătate şi necesită un tratament medical psihologic şi un regim special de educaţie.
186
– Amenda se stabileşte pentru delincvenţii minori prin precizarea limitelor (jumătate din cea
prevăzută pentru adulţi) ţinând cont de circumstanţele atenuante, circumstanţele agravante şi de
concursul de infracţiuni.
– Pedeapsa cu închisoarea se aplică delincvenţelor minori numai pentru infracţiuni grave şi cu
grad ridicat de periculozitate. Conform legii pedeapsa cu închisoarea pentru minori se reduce la
jumatate din cea prevăzută pentru adulţi în situaţii similare.
În timpul recluziunii delincvenţilor minori trebuie să li se asigure posibilitatea de-a continua
învăţământul şi de a-şi dobândi o pregătire profesională.
Serviciul de probaţiune infiinţat printr-un ordin al Ministerului de Justiţie are ca obiect de
activitate evaluarea din punct de vedere criminologic a riscului pe care îl prezintă pentru societate
fapta săvârşită de un delincvent.
Principiul de funcţionare este cel al supunerii infractorului pe o perioadă determinată la probă
fără a prejudicia drepturile şi libertăţiile oferite de lege.
Ponderea cea mai mare din aceste încadrări în sisteme diferite de resocializare o deţine
reeducarea în mediul deschis, în libertate şi cel în mediul semideschis, eficacitatea sistemului fiind
evidenţiată prin micşorarea eşalonului de recidivişti.
Instanţele de judecată în soluţionarea cazurilor cu infractorii minori trebuie să se bazeze alături
de cunoaşterea reală a infracţiunii şi pe cunoaşterea cauzelor şi a condiţiilor care au generat-o. Din
această necesitate până la clarificarea juridică a cazurilor, adeseori infractorii minori sunt internaţi într-
un centru de primire a copilului.
Proiectarea şi realizarea activităţii de reeducare este necesar să pornească de la
cercetarea interdisciplinară a personalităţi minorului cu comportament antisocial.
În această investigare multidisciplinară, abordarea juridică se îmbină cu cea socială,
psihologică şi medico-biologică. Astfel abordarea juridcă vizează în primul rând fapta, surprinzând
dinamica obiectivă şi subiectivă a comportamentului infracţional; abordarea socială şi psiho-socială
vizează analiza mediului ineluctabil (familia), a mediului extrafamilial( şcoală, loc de muncă, grup de
prieteni), a mediului impus (institut de reeducare, închisoare); abordarea psihologică ia în considerare
dimensiunile personalităţii cum sunt temperamentul, caracterul, inteligenţa, emoţiile, sentimentele,
trebuinţele, motivele; abordarea medico-biologică cuprinde investigaţii neuropsihiatrice. Pe baza
acestor date obţinute se elaborează o sinteză care este dosarul de personalitate al fiecarui delincvent.
Se realizează portretul psihic al delincventului insistându-se în principal pe etiogeneza
infracţiunii(motivele care au generat infracţiunea), pe dinamica acesteia.
a) Etiogeneza infracţiunii în detaliu vizează factorii sociali şi psihosociali cum sunt:
- mediul ineluctabil: organizarea-dezorganizarea familiei (vârsta minorului la dezorganizarea
familiei), mediul rural-urban (grad de urbanizare), nivelul socio-economic al familiei, condiţii
de locuit, tipul şi nivelul bugetului, nivelul de şcolarizare al părinţilor, relaţii părinţi-minori;
187
relaţii minori-fraţi, metode disciplinare şi metode utilizate în supraveghere; îndeplinirea
funcţiei educative, regim de viaţă în familie, organizarea timpului liber.
- mediul extrafamilial al minorului sau tânărului: şcoli frecventate, clase repetate, nivelul
şcolarizării, rezultate la invăţătură, atitudinea faţă de şcoală, preocupări extraşcolare,
caracteristici ale mediului ales (structura grupului sub unghiul vârstei, sexului etc. ocupaţii şi
preocupări ale grupului, trăsături ale liderului şi relaţiile minorului cu liderul)
- factorii individuali de personalitate, inclusiv cei psihopatologici reliefaţi prin investigaţii
psihodiagnostice şi examinarea medico-legală
b) Analiza dinamicii subiective a infracţiunii (mobil, intenţie) alături de dinamica obiectivă
a infracţiunii care cuprinde locul, timpul, împrejurările şi modul de săvârşire completează datele
dosarului de peronalitate.
O analiză demnă de semnalat în cazul constituirii imaginii personalităţii delincventului este
stabilirea caracteristicilor “cuplului penal” infractor – victimă, luând în considerare şi trăsăturile
biopsiho-sociale ale victimei, de responsabilitatea parţială a acesteia.
În opinia cercetătorilor în domeniul delincvenţei juvenile analiza complexă a cuplului infractor
– victimă se întregeşte cu dimensiunea socială, triada care se impune fiind infractor – victimă –
societate. În cazul fiinţei umane în general, dar mai ales a minorului în special se vorbeste de
victimizarea delincventului de către societate care fie nu îl protejează în suficientă măsură, fie îl
protejează inadecvat. De multe ori datorită condiţiilor sociale precare delincvenţii sunt ei înşişi victime
fiind victimizaţi fie în familie, fie în grupuri delictogene.
Dosarul de personalitate cu toate informaţiile esenţializate pe direcţia etiogenezei, a dinamicii
subiective şi obiective este important pentru trasarea jaloanelor de intervenţie individualizată în
reeducarea şi resocializarea tânărului
• scale de atitudine.
• scara de socializare
• resocializarea delincvenţilor minori
• intervenţia precoce
• măsuri metafilactice
• libertatea supravegheată
• serviciul de probaţiune
• mediul ineluctabil
1.Care sunt tendinţelor psihosociale de profilaxie a delincvenţei juvenile?

2.În ce constă descifrarea predictivă a comportamentelor antisociale?
3.Ce modalităţi de resocializare a delincvenţilor minori cunoaşteţi?
4.Prezentaţi cadrele instituţionale de resocializare a delincvenţilor minori.
188

Mater..
Napoca.
189
11. MECANISME PSIHOLOGICE ALE MĂRTURIEI ŞI COMPORTAMENTUL
MARTORULUI
11.1. Introducere ...........................................................................................................................................
11.3.2. Mecanisme psihologice implicate in actul marturiei
11.3.2.1.Recepţia senzorială, mecanism psihic de
înregistrare şi prelucrare a informaţiilor
11.3.2.2. Memoria, mecanism psihic de encodare, stocare
şi recuperare a informaţiilor
11.1. Introducere
Finalizarea anchetei judiciare şi atingerea obiectivelor sale

principale de aflare a adevărului, de stabilire a vinovăţiei şi a
răspunderii se împlineşte în majoritatea situaţiilor cu contribuţia
martorului. Proba cu martor, cunoscută în literatura şi practica
judiciară drept proba testimonială, constituie proba directă şi de
aceea, de cele mai multe ori, este decisivă în soluţionarea cauzelor.
Prin această valoare a mărturiei, prin efectul legii, rezultă
importanţa socială a mărturiei şi obligaţia morală şi judiciară a
persoanelor care cunosc împrejurările în legătură cu faptele să
spună ceea ce ştiu în legătură cu cauza.
Actul de mărturie are drept scop obţinerea unor relatări corecte
referitoare la situaţia (cauza) la care a participat în mod involuntar.
De pe aceste poziţii se impune cu necesitate examinarea procesului
de formare a mărturiei, având ca moment iniţial evenimentul
judiciar care este independent de subiectul psihologic (viitorul
martor) şi momentul final – mărturia, care este actul subiectului
psihologic.
Între aceste două momente are loc etapa de recepţie senzorială,
de prelucrare a informaţiilor (stocarea şi reactualizarea
informaţiilor decodate şi stocate în relaţie cu evenimentul
desfăşurat).
190
– cunoaşterea mecanismelor psihologice implicate in

actul marturiei ;
-- cunoaşterea implicării mecanismului psihic de recepţie
senzorială în înregistrarea şi prelucrarea a informaţiilor
- cunoaşterea implicării memoriei ca mecanism psihic de
encodare, stocare şi recuperare a informaţiilor
Pentru unitatea de învăţare MECANISME PSIHOLOGICE ALE

MĂRTURIEI ŞI COMPORTAMENTUL MARTORULUI, timpul alocat
este de 4 ore.
11. MECANISME PSIHOLOGICE ALE MĂRTURIEI ŞI

COMPORTAMENTUL MARTORULUI
Finalizarea anchetei judiciare şi atingerea obiectivelor sale

principale de aflare a adevărului, de stabilire a vinovăţiei şi a
răspunderii se împlineşte în majoritatea situaţiilor cu contribuţia
martorului. Proba cu martor, cunoscută în literatura şi practica
judiciară drept proba testimonială, constituie proba directă şi de
191
aceea, de cele mai multe ori, este decisivă în soluţionarea cauzelor.
Prin această valoare a mărturiei, prin efectul legii, rezultă
importanţa socială a mărturiei şi obligaţia morală şi judiciară a
persoanelor care cunosc împrejurările în legătură cu faptele să
spună ceea ce ştiu în legătură cu cauza.
Fenomenul mărturiei din perspectivă psihologică are o dublă
determinare, care nu trebuie neglijată: obiectivă şi subiectivă.
Latura obiectivă are în vedere proprietatea obiectului (a
evenimentului) de a forma obiectul mărturiei. A doua latură, cea
subiectivă, are în vedere elemente deosebit de important din punct
de vedere psihologic, şi anume limitele naturale ale fiinţei umane
în a percepe anumite evenimente din lumea înconjurătoare precum
şi sinceritatea martorului.
Luând în considerare cele două determinări ale mărturiei,
obiectivă şi subiectivă, se pot concluziona asupra direcţiilor
principale ce trebuiesc avute în vedere:
a) testimoniabilitatea, fiind acea trăsătură a evenimentului
judiciar de a putea forma din punct de vedere legal, obiect
al probaţiunii, cunoscând că anumite chestiuni sunt
exceptate de la probaţiune testimonială;
b) memorabilitatea, constând în capacitatea obiectului de
a fi memorat, pentru că sunt situaţii ce nu pot fi efectiv
percepute şi deci nici memorate, ele aflându-se sub pragul
perceptibilităţii umane;
c) fidelitatea, care constă în capacitatea individuală de a-şi
aminti evenimentul şi de a-l reda cât mai corect în actul
depoziţiei;
d) sinceritatea, constă în disponibilitatea subiectivă a
martorului de a spune adevărul.
Se poate deduce din aceste implicaţii din actul
mărturiei că problematica psihologică a mărturiei juridice
şi a martorului este deosebit de complexă şi că ridică
importante dificultăţi în activitatea autorităţilor judiciare.
Momentul psihologic al depunerii jurământului îndeplineşte
multiple funcţiuni printre care se evidenţiază ca principale
192
următoarele:
a) o funcţie informaţional-cognitivă, în sensul că
martorului i se aduce la cunoştinţă că are obligaţia de-a
spune adevărul, să nu ascundă nimic din ceea ce ştie,
indicându-i-se limitele legale ale mărturiei;
b) o funcţie de avertizare-prevenire, în sensul că
neîndeplinirea obligaţiei legale datorate este susceptibilă de
pedeapsa săvârşirii infracţiunii de mărturie mincinoasă;
c) o funcţie axiologică, în sensul că prin jurământ,
martorului i se cere să se refere la împrejurările cu valoare
de adevăr pe care le ştie;
d) o funcţie juridică, în sensul că jurământul leagă pe
martor de cauză (situaţia) în care acesta a depus mărturia.
În calitate de participant la stabilirea adevărului, martorul
este pasibil de a răspunde penal pentru realatare de rea
credinţă.
Calitatea de martor, după cele prezentate mai sus,
poate să diferenţieze pe cel ce depune mărturie într-una din
cele două tipuri fundamentale de martor: martor de bună
credinţă şi martor de rea credinţă. Dacă martorul este
animat de cele mai bune intenţii, neîncercând să omită sau
să falsifice în mod voit situaţia, întâmplarea la care a fost
martor, se comportă ca un martor de bună credinţă. Din
contră, dacă caută să falsifice sau să ascundă în mod voit
depoziţia sa, spunem că este un martor de rea credinţă.
11.3.2. Mecanisme psihologice implicate in actul

marturiei.
Actul de mărturie are drept scop obţinerea unor relatări corecte
referitoare la situaţia (cauza) la care a participat în mod involuntar.
De pe aceste poziţii se impune cu necesitate examinarea procesului
de formare a mărturiei, având ca moment iniţial evenimentul
judiciar care este independent de subiectul psihologic (viitorul
martor) şi momentul final – mărturia, care este actul subiectului
psihologic.
Între aceste două momente are loc etapa de recepţie senzorială,
193
de prelucrare a informaţiilor (stocarea şi reactualizarea
informaţiilor decodate şi stocate în relaţie cu evenimentul
desfăşurat).
11.3.2.1.Recepţia senzorială, mecanism psihic de
înregistrare şi prelucrare a informaţiilor
Obţinerea de către subiectul psihologic a informaţiilor

despre evenimentul cu care vine în mod involuntar în contact,
devine pentru acesta obiect de recepţie senzorială, realizată prin
procesele psihice, senzaţii şi percepţii.
Senzaţiile sunt angrenate prin implicarea organelor de simţ
în momentul influenţei directe asupra lor a sursei de informaţii.
Organele de simţ lucrează simultan, dându-ne un complex de
impresii despre lumea externă sau internă. Aceste date angrenează
percepţia ca o experienţă psihică complexă, în care nu se amestecă,
ci se integrează elemente intelectuale, afective, constituindu-se într-
un act psihic global.
Dar realitatea înconjurătoare este percepută de omul
personalitate, încât nu se poate vorbi de percepţii neutre. Avem,
astfel, o dependenţă a calităţii, a percepţiei de starea organelor de
recepţie, de ereditatea subiectului (acuitate înnăscută a receptorilor,
eventual deficienţe), vârsta subiectului, de particularităţile
individuale ale acestuia. În cazul în care analizăm o mărturie,
trebuie să cunoaştem structura individuală a organelor de simţ şi, în
special, disfuncţiile acestor organe spre a cunoaşte limitele reale ale
posibilităţilor sale de a recepţiona. De exemplu, un hipoacuzic sau
un miop nu poate reda în faţa instanţei decât acele fragmente ale
realităţii pe care ei le-au putut percepe.
Un factor care condiţionează precizia şi întinderea
percepţiei este gradul de oboseală psihică a subiectului. Aceeaşi
persoană în funcţie de momentul percepţiei poate prezenta
capacitate diferită de receptare a stimulilor. Astfel, capacitatea de
aprehensiune a stimulilor este mai bună dimineaţa decât seara.
Experimental, s-a descifrat că fidelitatea percepţiei prezintă
unele caracteristici, şi anume:
a) secvenţele iniţiale şi finale ale unei serii de evenimente
194
sunt, de obicei, mai bine percepute decât secvenţele
intermediare;
b) mărturia impresiilor vizuale se face cu mai multă
uşurinţă decât cele care provin prin intermediul celorlalte
canale senzoriale. Informaţiile de la nivelul receptorilor
vizuali sunt superioare celor de la nivelul receptorilor
auditivi. Ca o consecinţă, se acordă prioritate relatărilor
bazate pe percepţii vizuale în condiţii de iluminare corectă,
faţă de informaţiile parvenite pe cale auditivă. Văzul este la
majoritatea oamenilor canalul senzorial cel mai dezvoltat.
Astfel, majoritatea oamenilor recunosc mai uşor o figură
văzută o dată decât o voce auzită.
c) mărturiile referitoare la date cantitative sunt, în general,
mai precise decât cele care se referă la date calitative.
Anumite fapte ale realităţii pot fi percepute distorsionat,
neconforme cu realitatea. Din categoria acestora sunt şi iluziile,
dintre care cele mai frecvente sunt cele vizuale şi acustice. De
exemplu, se ştie că, privind şinele de cale ferată, ni se pare că
distanţa dintre ele se îngustează, intersectându-se într-un anumit loc
sau auzind un sunet vag, de la distanţă, ni se pare că suntem strigaţi.
Iluziile pot genera o serie de erori judiciare. Legile optice ale
perspectivei, legile succesiunii senzaţiilor şi a percepţiilor auditive
şi vizuale trebuiesc cunoscute pentru că, cunoscând aceste legităţi,
mărturiile care intră sub incidenţa acestora să fie interpretate corect.
Influenţa experienţei anterioare în percepere este un
element cu mare forţă de influenţare a procesului perceptiv. Omul
nu se poate sustrage automatismelor sale. Datorită obişnuinţei,
completăm într-un anume mod percepţiile realităţii externe, încât
sunt suficiente câteva elemente ale realităţii pentru ca să o
considerăm întreagă şi să acceptăm prezenţa întregului. Astfel,
atunci când este vorba de stimuli puternic-complexi şi dinamici
cum sunt persoanele, perceperea şi recunoaşterea lor se face adesea
datorită câtorva amănunte predominante. Aşa se explică
dificultăţile pe care le întâmpină martorul când un judecător (care
nu ţine cont de rigorile psihologice) îl întreabă în legătură cu
195
prezenţa sau absenţa anumitor detalii; întrucât nu erau esenţiale
pentru “schema de recunoaştere”, au trecut neobservate pentru el.
Este suficient ca elementele esenţiale să fie prezente pentru
ca percepţia să se efectueze şi atunci obiectul va fi identificat chiar
dacă detaliile importante sunt modificate (putem rămâne ore întregi
într-o cameră bine cunoscută fără să ne dăm seama că anumite
obiecte ornamentale au dispărut sau au un loc schimbat; putem să
citim o carte fără a sesiza greşelile de tipar, deşi ele există). Această
situaţie se explică simplu, când ne aflăm în cameră sau când citim o
carte, nu ne interesează în mod expres să privim cadrul sau să
recunoaştem erorile. În consecinţă, în afara unei intenţii exprese
(voluntare) de orientare a atenţiei spre aceste detalii, se poate spune
că percepţia se efectuează mai mult în acord cu amintirea, cu
experienţa anterioară legată de aceşti stimuli, decât cu cunoaşterea
a ceea ce ele sunt. Cu alte cuvinte, experinţa anterioară intervine
foarte mult în percepţiile noastre.
Datorită structurii constituţionale ale organelor de simţ, pot
apare şi fenomene de constanţă perceptivă, care sunt mai
pregnante la nivelul canalului vizual. În condiţii de vizibilitate
normală, într-o rază de 150 metri, obiectele se percep ca având
aceleaşi dimensiuni, conform constanţei perceptive. Dincolo de
această distanţă, proporţiile se schimbă şi pe baza acţiunii legilor
optice obiectele mai apropiate ni se par mai mari, iar cele
îndepărtate mai mici. Fenomenele de constanţă perceptuală
generează confuzii şi distorsionări cu atât mai mult cu cât se
compară două obiecte aflate la distanţe diferite.
O problemă mult discutată în psihologia percepţiei este cea
a raportului dintre obiectul şi fondul percepţiei. Obiectul percepţiei
aflat în centrul atenţiei focalizează interesul, atenţia subiectului,
restul obiectelor încadrându-se în fondul percepţiei.
De exemplu, pe stradă se poartă o discuţie vie cu un prieten
cunoscut. Strada, cu zgomotul ei, luminozitatea obiectelor din jur,
constituie fondul percepţiei. Dar, la un moment dat, explozia unui
cauciuc de automobil ne atrage atenţia şi astfel, persoana cu care
discutam înainte intră în fondul percepţiei. Dacă o persoană, un
196
eveniment cu o anumită semnificaţie, importanţă pentru justiţie
trece în momentul în care este observat în fondul percepţiei, atenţia
fiind sustrasă spre alte evenimente, avem de-a face cu o sursă de
distorsionare de care trebuie să se ţină seama sub raport juridic.
Receptarea evenimentului este în mod firesc distorsionată
de o serie de fenomene ce ţin de sfera afectiv-emoţională a
funcţionării psihicului. Astfel, emotivitatea este considerată un
factor major de distorsionare a receptării evenimentului.
Emotivitatea afectează calitatea recepţiei senzoriale, declanşând o
suită de fenomene vegetative ce pot denatura calitatea perceperii.
Evenimentele astfel se pot percepe lacunar sau denaturat de
minimalizarea sau exagerarea informaţiei receptate, care
îndepărtează imaginea percepută de datul obiectiv. Hiperemotivii
percep realitatea în mod deformat, acest fapt marcând calitatea
stocării imaginilor percepute prin amnezie proactivă (blocarea
perceperii şi reţinerii secvenţelor finale), ori amnezia retroactivă
(anularea secvenţelor percepute anterior).
O persoană foarte sensibilă, la vederea sângelui se poate
emoţiona atât de puternic, încât poate neglija succesiunea
evenimentelor sau poate efectua o recepţie neconformă cu
realitatea.
O anumită distorsiune a imaginii percepute poate apare ca
urmare a “efectului de halo”, care constă în tendinţa de-a extinde
un detaliu în mod necritic (moderat) asupra întregului. De exemplu,
vorbind cu un necunoscut (care poate fi chiar un escroc) îmbrăcat
foarte distins şi care se exprimă deosebit de corect, suntem înclinaţi
să dăm crezare spuselor lui, extinzând corectitudinea îmbrăcămintei
şi a exprimării în mod nejustificat şi asupra conţintului spuselor
sale. Şi invers: faţă de cineva neglijent îmbrăcat, chiar dacă se
exprimă cu fluenţă şi inteligibil, putem deveni bănuitori,
neacordându-i credit.
11.3.2.2. Memoria, mecanism psihic de encodare, stocare

şi recuperare a informaţiilor
197
În timp ce psihologia tradiţională preferă termenii de
memorare (sau întipărire, fixare, engramare), păstrare (sau
reţinere, conservare) şi reactualizare (sau reactivare),
psihologia modernă, dintr-o perspectivă cognitivă, foloseşte
termeni ca: encodare, stocare, recuperare. Encodarea fiind
procesul prin intermediul căruia informaţia percepută este tradusă
într-un cod care poate fi encodare vizuală, ce face apel la imagine,
encodare auditivă, ce foloseşte codul sunet în ipostaza sunet fizic şi
sunet verbal, şi encodare semantică, căreia îi este specific codul
propoziţie.
Se ştie din experienţa cotidiană că, uneori, memorăm fără

să vrem, fără să depunem un efort în mod special, oarecum de la
sine, spontan şi în acest caz este vorba de forma autonomă de
encodare sau incidentală, spre deosebire de encodarea
intenţională, care presupune un efort de motilizare şi concentrare a
întregii activităţi psihice în vederea memorării.
Faza de encodare este importantă şi sub raportul existenţei
sau inexistenţei intenţiei de reţinere. În mărturie, obişnuit întâlnim
informaţii culese neintenţionat. Selecţia informaţiilor din realitate
se identifică de multe ori cu reţinerea din multitudinea de date
numai a unora care pot avea o importanţă secundară pentru justiţie
şi omiterea altor date considerate de organele anchetatoare ca fiind
hotărâtoare.
Obişnuit, martorul, prin natura împrejurărilor, poate fi
situat într-o poziţie de unde vede sau nu, aude sau nu perfect
desfăşurarea evenimentului judecat sau este martor numai la o
secvenţă a evenimentului, restul cunoscându-l din auzite, din
discuţii cu cei din jur.
Verificarea mărturiei trebuie să reconstituie exact cele două
momemnte esenţiale, incipient şi final, de participare efectivă a
martorului la eveniment, punctul, poziţia de unde a observat
evenimentul pentru a se avea certitudinea că într-adevăr a putut
recepţiona cele relatate.
În cadrul unei depoziţii, nu o dată poate fi decisivă
198
aprecierea timpului, a distanţei, a vitezei, deoarece, de astfel de
aprecieri poate să depindă încadrarea juridică a actului infracţional.
În acest context, o subapreciere sau supraapreciere poate schimba
esenţial situaţia creată.
– Stocarea ca proces de păstrare a informaţiilor până în
momentul în care este necesară punerea lor în disponibilitate este
studiată mai ales în funcţie de durata şi dinamica sa.
Capacitatea de stocare (întipărire) a informaţiei nu este
egală la nivelul diferitelor categorii de informaţii. În funcţie de
particularităţile individuale, unii îşi întipăresc şi reţin cu precădere
informaţiile vizuale, alţii sunt mai receptivi pe plan auditiv-verbal,
reţinând cu prioritate secvenţe de evenimente primite pe cale
auditiv-verbală. Facilitatea sau relativa dificultate de a înregistra
fapte, evenimente de factură vizuală sau auditivă, este cauza unor
lacune memoriale care, de multe ori, se completează pe linia
“logicii”, conducând la relatări ce comportă diferite grade de
distorsiune.
În funcţie de durata stocării, vorbim de memorie de scurtă
durată, de durată medie şi de lungă durată.
Durata stocării variază în funcţie de tipul de material reţinut
(material verbal, figuri, obiecte colorate, propoziţii de lungimi
variabile), de vârsta subiectului şi de capacităţile sale intelectuale.
Capacitatea de stocare scade simţitor în cazuri de oboseală, de
consum de alcool, de influenţa unor informaţii care distrag atenţia.
Interesul pentru o anumită categorie de fapte facilitează
receptarea şi, de asemnea, stocarea lor. În anumite cazuri de
accidente, când redarea faptelor este efectuată de conducători auto
sau specialişti în materie selectarea faptelor este mai clară, cu mai
mare capacitate de apreciere a distanţelor şi vitezelor.
Stocarea memorială a informaţiilor este influenţată şi de
factorii afectivi, putând favoriza o păstrare timp mai îndelungat,
contracarând eroziunea determinată de timp. În schimb, afectul
negativ slăbeşte asociaţiile formate. Dar şi într-un caz şi în celălalt,
apar denaturări ale fidelităţii imaginilor.
– Faza de recuperare a informaţiilor stocate poate lua
199
forma recunoaşterii sau reproducerii.
a) Recunoaşterea presupune existenţa unei imagini, a unei
reprezentări care actualizată poate fi comparată cu obiectul,
persoana sau locul anexat subiectului. Cu cât reprezentarea conţine
mai multe repere, cu atât va fi mai uşoară recunoaşterea. Lipsa
informaţiilor, eroziounea lor provoacă nesiguranţă în recunoaştere,
ezitări în declaraţie, sentimentul incertitudinii. Această trăire nu
există în toate cazurile declarate de martor, ci adesea se manifestă
prin tendinţe de completare logică a informaţiilor lacunare, care
provoacă o distorsiune sensibilă.
Memoria de recunoaştere constă într-o decizie de
“da” sau “nu” privitoare la faptul că ceea ce i s-a arătat sau
spus este o informaţie “veche” sau “nouă”.
Recunoaşterea are o importanţă foarte mare în cazul
mărturiei. Se poate efectua recunoaşterea locului unde s-a petrecut
evenimentul, a unor obiecte cu care s-a comis infracţiunea
(corpurile delicte) sau recunoaşterea persoanelor care au comis
fapta.
Practic, s-a dovedit că recunoaşterea comportă un anumit
grad de dificultate, că pot apare erori în recunoaşterea spaţiului, în
special la individul care nu are obişnuinţa orientării spaţiale, în
aprecierea timpului. Recunoaşterea unei persoane văzute o singură
dată şi numai câteva clipe, marcând timpul participării martorului la
actul infracţional, este, la majoritatea oamenilor, limitat. Ca o
metodă a recunoaşterii se utilizează identificarea unei persoane prin
prezentarea ei simultan cu alte persoane, dintre care martorul
trebuie să-l aleagă pe pretinsul infractor. Dar şi această metodă
poate da greş. Este celebră greşeala comisă prin această metodă,
când un martor introdus în cabinetul de instrucţie trebuia să
identifice dintre mai multe persoane pe asasinul unei fete. Spre
consternarea generală, martorul ocular l-a desemnat ca autorul
crimei pe procurorul general (Guilhermet).
Pentru evitarea unor astfel de greşeli s-a recurs la
prezentarea a două grupe de persoane semnalizându-i
martorului că numai într-un grup va fi prezent inculpatul.
200
Pe lina acestor preocupări, F.Grophe, în “Critique du
temoignage”, stabileşte unele reguli:
a) asemănarea vagă şi fenomenul “deja vu” pot produce
erori;
b) când în recunoaşterea inculpatului, martorul nu
manifestă siguranţă promptă, iar ezitarea nu poate fi
considerată ca un semn al erorii;
c) martorul nu poate, în toate cazurile, să descrie obiectul
sau persoana care, apoi, îi va fi prezentată. Această
incapacitate nu este semnul vreunei erori;
d) descrierea corectă nu dovedeşte nici posibilitatea de
recunoaştere şi nici conservarea exactă a imaginii
memorate;
e) posibilitatea de a recunoaşte supravieţuieşte posibilităţii
de localizare (ni se întâmplă să recunoaştem pe cineva şi nu
putem să spunem de unde îl cunoaştem);
f) recunoaşterea este mult influenţabilă prin sugestie.
Aceste reguli au la bază constatări empirice care ar putea
foarte bine constitui punctul de plecare al unor cercetări
experimentale. Şovăiala, ezitarea martorilor se constată aproape
zilnic la identificarea cadavrelor, chiar când acestea aparţin unor
persoane bine cunoscute de martor. M. Minovici demonstrează că,
în afară de eventualele mutilări şi alterări provocate de
descompunere, cadavrele pot fi greu recunoscute din cauza poziţiei
lor statice, orizontale şi a nudităţii lor. De aici şi tehnicile de tratare
a cadavrelor preconizate de Minovici pentru o contracarare a
acestor impedimente care îngreunează identificarea (injecţii cu
glicerină în ochi, frezarea cadavrului, reconstituirea zâmbetului
etc).
Dificultăţile de identificare apar la recunoaşterea
persoanelor după fotografii, deoarece transpune în negru-alb,
micşorează proporţiile, redă sub formă statică denaturând realitatea
şi îngreunând identificarea.
b) Memoria reproductivă nu funcţionează cu aceeaşi
uşurinţă ca memoria de recunoaştere, ca în decizia simplă de “da”
201
sau “nu” din recunoaştere, ci apelează la o serie întreagă de strategii
de căutare dintre cele mai complexe.
În reproducere, chiar uneori în pofida realităţii, tendinţa
este de a fi mereu logic. Această redare din reproducere cuprinde
unele erori, care se pot datora, în primul rând, emotivităţii mărite,
inerente situaţiei de martor, atmosferei localului unde se desfăşoară
redarea informaţiei etc. Este cunoscută “amnezia emoţională”, care
se observă des ca o consecinţă a şocului emoţional. Persoanele care
prezintă această deficienţă sunt incapabile să-şi amintească ceva în
legătură cu situaţia care a declanşat şocul psihic. Această lacună a
memoriei se întinde în timp până la momentul în care scurgerea
timpului sau o intervenţie medicală reuşesc, încetul cu încetul, să
determine reapariţia amintirii acestor percepţii care au declanşat
starea emoţională.
Strâns legat de reactivarea conţinuturilor stocate în
memorie, intervine problema uitării. Uitarea se întâlneşte atunci
când nu ne amintim un nume, un fapt, eveniment. Pot fi uitate
conţinutul unei discuţii, secvenţa de idei dintr-o prelegere etc.
Timpului i se atribuie în mod deosebit calitatea erosivă. Nu
timpul ca atare afectează conţinuturile memoriei, ci, mai cu seamă
calitatea acestor conţinuturi.
Legat de uitarea survenită ca o eroziune dată de timp, se
consideră că etapa optimă a audierii unui martor este chiar după
consumarea actului la care a asistat sau în perioada cât mai aproape
posibil.
Se consideră că în orice mărturie este obligatoriu să
apreciem exact cât timp a trecut de când martorul a receptat
evenimentul şi cam ce procent de pierdere (cu aproximaţie) poate fi
socotit ca normal.
Disfuncţii de natura uitării sunt provocate şi de fenomenul
de interferenţă negativă dintre conţinuturi informaţionale vechi şi
noi. Această interacţiune dezvăluie un aspect particular al uitării şi
anume ceea ce este refulat (“uitat”) se constituie în forţe dinamice
care influenţează activitatea noastră prezentă, distorsionează
imaginile, informaţiile asupra unor acţiuni desfăşurate mai de mult.
202
Raportul dintre aceste percepţii uitate şi caracterul
neplăcut al trăirii afective este un fapt constatat. Când un
eveniment este uitat în acest mod, înseamnă că a afectat (a
zdruncinat) unele mecanisme emoţionale dureroase
(repulsia, oroarea, remuşcarea). În acest caz, uitarea apare
ca o apărare psihică, deoarece presupune uitarea
sentimentului penibil care o însoţeşte.
Această uitare activă, care acţionează ca o inhibiţie, Freud a
numit-o represiune. Represiunea poate acţiona în evocarea
amintirilor legate de o tendinţă afectivă neplăcută sau imorală.
Situaţia infracţională care este subiectul central al relatării
presupune trezirea unei stări emoţionale chiar şi pentru martor.
Dacă judecătorul consideră că situaţia infracţională a fost mai
animată, mai puternică, ar trebui să fie reţinută mai bine, prin
această desfăşurare intensă a evenimentelor, nu rareori, cere cu
insistenţă redarea exactă a detaliilor fundamentale. Ori, tocmai
aceste detalii sunt cele care, uneori, sunt uitate chiar în bloc,
împreună cu toate celelalte fapte însoţitoare, iar alteori într-un mod
fragmentar. Aceste date sunt uitate în mod involuntar şi cu cât
subiectul va depune eforturi mai mari pentru actualizarea acestor
date, cu atât mai mult va consolida uitarea. În viaţa de zi cu zi,
fiecăruia dintre noi i s-a întâmplat să nu-şi amintească, de exemplu,
un nume curent, deşi îl avea “pe vârful limbii” şi cu cât îşi
concentra atenţia spre a şi-l aminti, cu atât mai mult se îndepărta de
acesta. Numai după un timp mai mult sau mai puţin lung, numele
acesta i-a revenit în minte, când evocarea sa nu mai risca să
trezească tendinţa afectivă care l-a reprimat.
Importanţa represiunii în declaraţiile judiciare este foarte
mare şi ea este înţeleasă îndeosebi de specialişti. Represiunea
acţionează mai ales într─un mod fragmentar, nesuprimând
evocarea amintirilor, ci făcând-o dificilă. Astfel, amintirile apar
într-un mod incomplet, lacunar, din planul subconştient. Şi ceea ce
este mai dificil ele apar deformate, amestecate cu amintiri false. În
plus, subiectul dându-şi seama de sărăcia amintirilor sale, le
completează automat făcând asociaţii logice cu elementele cu care
203
se găsesc în relaţie, chiar dacă completarea se face cu date corecte,
rezultatul evocării se îndepărtează de realitatea redată.
Factorii care influenţează exprimarea martorilor
constituie ultima fază din procesul mărturiei. Prin exprimare se
comunică altora o situaţie care a fost percepută şi memorizată de
către noi. Presupunând că individul este suficient de echilibrat
pentru a rezista influenţelor perturbatoare, că posedă o cultură şi a o
inteligenţă verbală suficientă (pentru a da o expresie exactă
experienţei trăite, impresiilor sale), corespunde unei cazuistici puţin
numeroase. Este suficientă ilustrarea prin prezentarea unui obiect în
faţa unui grup de subiecţi cărora, în urma examinării acestuia, li se
cere să redea, să descrie obiectul văzut. Mulţi dintre subiecţi nu
reuşesc să comunice verbal corect, complet ceea ce au perceput.
Descrierea corectă a unor date percepute este o aptitudine puţin
frecventă.
De aceea, primul neajuns care se semnalează în redarea
faptelor memorate rezultă din greutatea pe care individul în cauză o
are în a găsi termenul care să redea exact imaginea pe care o are în
minte. Această redare este îngreunată de faptul că martorul, în
descrierea faptelor, intenţionează să redea faptele nu aşa cum au
fost ele trăite, înţelese, ci cum crede el că judecătorul doreşte.
Martorul caută să se distingă prin depoziţia sa, “să facă impresie
bună” prin limbajul pe care-l foloseşte, prin expresiile utilizate.
Îndeosebi oamenii cu puţină cultură ajung de multe ori din această
cauză să utilizeze expresii absurde, de-a dreptul comice, ca de
exemplu: “a vrut să-l stranguleze cu revolverul”, “rănitul se găsea
în comă satisfăcătoare” etc.
Tot din dorinţa de satisfacere a amorului propriu este şi
exagerarea. Mulţi martori, văzându-se în faţa unui auditoriu care îl
ascultă cu atenţie, simt nevoia să facă depoziţia lor mai interesantă
şi în acest sens exagerează faptele. Un astfel de martor, de exemplu,
dacă a luat parte la o manifestaţie, va exagera numărul
participanţilor; dacă a avut şi el vreun rol, va căuta rolul său să şi-l
prezinte cât mai interesant. Este o exagerare semiconştientă care
poate fi întâlnită destul de des.
204
O problemă foarte importantă este mărturia muribunzilor, a
valorii ce se poate acorda unei mărturii făcute pe patul de moarte.
Există tendinţa instinctivă de a da crezare declaraţiilor făcute în
extremis, înaintea morţii, cuvintele supreme ale ultimului suflu. Ele
au un impresionant accent de sinceritate care poate izvorî din
adâncul conştiinţei. Dar trebuie foarte multă prudenţă în aprecierea
acestor mărturisiri, deoarece, dacă în acest moment, valoarea
morală a martorului este la maximum, capacitatea sa intelectuală
este extrem de slăbită.
În concluzie, în această fază a verbalizării evenimentelor
receptate, relatările martorilor pot conţine 4 feluri mari de
denaturări:
- adăugarea câtorva elemente realităţii (denaturare prin
adiţie);
- omisiuni (denaturarea prin omisiune);
- substituirea unor evenimente sau persoane (denaturare
prin substituire);
- transformare.
Mărturia mai este influenţată şi de atitudinea martorului faţă de
anchetator, atitudine construită în experienţa anterioară faţă de
anchetator şi prin extensie faţă de autorităţi în genere. De exemplu,
un recidivist aflat în postura de martor, îşi va exprima ostilitatea
vădit sau mascată prin deformarea informaţiilor, chiar dacă nu are
nici un interes în cauza dată.
Apariţia atitudinii de simpatie sau antipatie, având cauze în
antecedente mai accentuate la persoanele cu disponibilităţi pentru
influenţe şi care acţionează adesea sub impulsul acestor efecte, se
insinuează în relatarea datelor, martorul făcând eforturi sau nu de a
da lămuririle cerute pentru elucidarea cazului.
205
Proba testimonială, constituie proba directă şi de aceea, de cele mai multe ori, este decisivă în
soluţionarea cauzelor. Prin această valoare a mărturiei, prin efectul legii, rezultă importanţa socială a
mărturiei şi obligaţia morală şi judiciară a persoanelor care cunosc împrejurările în legătură cu faptele
să spună ceea ce ştiu în legătură cu cauza.
Fenomenul mărturiei din perspectivă psihologică are o dublă determinare, care nu trebuie neglijată:
obiectivă şi subiectivă. Latura obiectivă are în vedere proprietatea obiectului (a evenimentului) de a
forma obiectul mărturiei. A doua latură, cea subiectivă, are în vedere elemente deosebit de important
din punct de vedere psihologic, şi anume limitele naturale ale fiinţei umane în a percepe anumite
evenimente din lumea înconjurătoare precum şi sinceritatea martorului.
Luând în considerare cele două determinări ale mărturiei, obiectivă şi subiectivă, se pot
concluziona asupra direcţiilor principale ce trebuiesc avute în vedere:
a) testimoniabilitatea, fiind acea trăsătură a evenimentului judiciar de a putea forma din
punct de vedere legal, obiect al probaţiunii, cunoscând că anumite chestiuni sunt exceptate de
la probaţiune testimonială;
b) memorabilitatea, constând în capacitatea obiectului de a fi memorat, pentru că sunt situaţii
ce nu pot fi efectiv percepute şi deci nici memorate, ele aflându-se sub pragul perceptibilităţii
umane;
c) fidelitatea, care constă în capacitatea individuală de a-şi aminti evenimentul şi de a-l reda
cât mai corect în actul depoziţiei;
d) sinceritatea, constă în disponibilitatea subiectivă a martorului de a spune adevărul.
Se poate deduce din aceste implicaţii din actul mărturiei că problematica psihologică a
mărturiei juridice şi a martorului este deosebit de complexă şi că ridică importante dificultăţi
în activitatea autorităţilor judiciare.
Momentul psihologic al depunerii jurământului îndeplineşte multiple funcţiuni printre care se
evidenţiază ca principale următoarele:
a) o funcţie informaţional-cognitivă, în sensul că martorului i se aduce la cunoştinţă că are
obligaţia de-a spune adevărul, să nu ascundă nimic din ceea ce ştie, indicându-i-se limitele
legale ale mărturiei;
b) o funcţie de avertizare-prevenire, în sensul că neîndeplinirea obligaţiei legale datorate
este susceptibilă de pedeapsa săvârşirii infracţiunii de mărturie mincinoasă;
c) o funcţie axiologică, în sensul că prin jurământ, martorului i se cere să se refere la
împrejurările cu valoare de adevăr pe care le ştie;
206
d) o funcţie juridică, în sensul că jurământul leagă pe martor de cauză (situaţia) în care acesta
a depus mărturia. În calitate de participant la stabilirea adevărului, martorul este pasibil de a
răspunde penal pentru realatare de rea credinţă.
Calitatea de martor, după cele prezentate mai sus, poate să diferenţieze pe cel ce
depune mărturie într-una din cele două tipuri fundamentale de martor: martor de bună
credinţă şi martor de rea credinţă. Dacă martorul este animat de cele mai bune intenţii,
neîncercând să omită sau să falsifice în mod voit situaţia, întâmplarea la care a fost martor, se
comportă ca un martor de bună credinţă. Din contră, dacă caută să falsifice sau să ascundă în
mod voit depoziţia sa, spunem că este un martor de rea credinţă.
11.4.2. Mecanisme psihologice implicate in actul marturiei.

Actul de mărturie are drept scop obţinerea unor relatări corecte referitoare la situaţia (cauza) la care
a participat în mod involuntar. De pe aceste poziţii se impune cu necesitate examinarea procesului de
formare a mărturiei, având ca moment iniţial evenimentul judiciar care este independent de subiectul
psihologic (viitorul martor) şi momentul final – mărturia, care este actul subiectului psihologic.
Între aceste două momente are loc etapa de recepţie senzorială, de prelucrare a informaţiilor
(stocarea şi reactualizarea informaţiilor decodate şi stocate în relaţie cu evenimentul desfăşurat).
11.4.2.1.Recepţia senzorială, mecanism psihic de înregistrare şi prelucrare a

informaţiilor
Obţinerea de către subiectul psihologic a informaţiilor despre evenimentul cu care vine în mod
involuntar în contact, devine pentru acesta obiect de recepţie senzorială, realizată prin procesele
psihice, senzaţii şi percepţii.
Senzaţiile sunt angrenate prin implicarea organelor de simţ în momentul influenţei directe
asupra lor a sursei de informaţii. Organele de simţ lucrează simultan, dându-ne un complex de impresii
despre lumea externă sau internă. Aceste date angrenează percepţia ca o experienţă psihică complexă,
în care nu se amestecă, ci se integrează elemente intelectuale, afective, constituindu-se într-un act
psihic global.
Dar realitatea înconjurătoare este percepută de omul personalitate, încât nu se poate vorbi de
percepţii neutre. Avem, astfel, o dependenţă a calităţii, a percepţiei de starea organelor de recepţie, de
ereditatea subiectului (acuitate înnăscută a receptorilor, eventual deficienţe), vârsta subiectului, de
particularităţile individuale ale acestuia. În cazul în care analizăm o mărturie, trebuie să cunoaştem
structura individuală a organelor de simţ şi, în special, disfuncţiile acestor organe spre a cunoaşte
limitele reale ale posibilităţilor sale de a recepţiona. De exemplu, un hipoacuzic sau un miop nu poate
reda în faţa instanţei decât acele fragmente ale realităţii pe care ei le-au putut percepe.
207
Un factor care condiţionează precizia şi întinderea percepţiei este gradul de oboseală psihică
a subiectului. Aceeaşi persoană în funcţie de momentul percepţiei poate prezenta capacitate diferită
de receptare a stimulilor. Astfel, capacitatea de aprehensiune a stimulilor este mai bună dimineaţa
decât seara.
Experimental, s-a descifrat că fidelitatea percepţiei prezintă unele caracteristici, şi anume:
a) secvenţele iniţiale şi finale ale unei serii de evenimente sunt, de obicei, mai bine percepute
decât secvenţele intermediare;
b) mărturia impresiilor vizuale se face cu mai multă uşurinţă decât cele care provin prin
intermediul celorlalte canale senzoriale. Informaţiile de la nivelul receptorilor vizuali sunt
superioare celor de la nivelul receptorilor auditivi. Ca o consecinţă, se acordă prioritate
relatărilor bazate pe percepţii vizuale în condiţii de iluminare corectă, faţă de informaţiile
parvenite pe cale auditivă. Văzul este la majoritatea oamenilor canalul senzorial cel mai
dezvoltat. Astfel, majoritatea oamenilor recunosc mai uşor o figură văzută o dată decât o voce
auzită.
c) mărturiile referitoare la date cantitative sunt, în general, mai precise decât cele care se referă
la date calitative.
Anumite fapte ale realităţii pot fi percepute distorsionat, neconforme cu realitatea. Din
categoria acestora sunt şi iluziile, dintre care cele mai frecvente sunt cele vizuale şi acustice. De
exemplu, se ştie că, privind şinele de cale ferată, ni se pare că distanţa dintre ele se îngustează,
intersectându-se într-un anumit loc sau auzind un sunet vag, de la distanţă, ni se pare că suntem
strigaţi. Iluziile pot genera o serie de erori judiciare. Legile optice ale perspectivei, legile succesiunii
senzaţiilor şi a percepţiilor auditive şi vizuale trebuiesc cunoscute pentru că, cunoscând aceste legităţi,
mărturiile care intră sub incidenţa acestora să fie interpretate corect.
Influenţa experienţei anterioare în percepere este un element cu mare forţă de influenţare a
procesului perceptiv. Omul nu se poate sustrage automatismelor sale. Datorită obişnuinţei, completăm
într-un anume mod percepţiile realităţii externe, încât sunt suficiente câteva elemente ale realităţii
pentru ca să o considerăm întreagă şi să acceptăm prezenţa întregului. Astfel, atunci când este vorba de
stimuli puternic-complexi şi dinamici cum sunt persoanele, perceperea şi recunoaşterea lor se face
adesea datorită câtorva amănunte predominante. Aşa se explică dificultăţile pe care le întâmpină
martorul când un judecător (care nu ţine cont de rigorile psihologice) îl întreabă în legătură cu prezenţa
sau absenţa anumitor detalii; întrucât nu erau esenţiale pentru “schema de recunoaştere”, au trecut
neobservate pentru el.
Datorită structurii constituţionale ale organelor de simţ, pot apare şi fenomene de constanţă
perceptivă, care sunt mai pregnante la nivelul canalului vizual. În condiţii de vizibilitate normală,
într-o rază de 150 metri, obiectele se percep ca având aceleaşi dimensiuni, conform constanţei
perceptive. Dincolo de această distanţă, proporţiile se schimbă şi pe baza acţiunii legilor optice
208
obiectele mai apropiate ni se par mai mari, iar cele îndepărtate mai mici. Fenomenele de constanţă
perceptuală generează confuzii şi distorsionări cu atât mai mult cu cât se compară două obiecte aflate
la distanţe diferite.
O problemă mult discutată în psihologia percepţiei este cea a raportului dintre obiectul şi
fondul percepţiei. Obiectul percepţiei aflat în centrul atenţiei focalizează interesul, atenţia subiectului,
restul obiectelor încadrându-se în fondul percepţiei.
De exemplu, pe stradă se poartă o discuţie vie cu un prieten cunoscut. Strada, cu zgomotul ei,
luminozitatea obiectelor din jur, constituie fondul percepţiei. Dar, la un moment dat, explozia unui
cauciuc de automobil ne atrage atenţia şi astfel, persoana cu care discutam înainte intră în fondul
percepţiei. Dacă o persoană, un eveniment cu o anumită semnificaţie, importanţă pentru justiţie trece
în momentul în care este observat în fondul percepţiei, atenţia fiind sustrasă spre alte evenimente,
avem de-a face cu o sursă de distorsionare de care trebuie să se ţină seama sub raport juridic.
Receptarea evenimentului este în mod firesc distorsionată de o serie de fenomene ce ţin de
sfera afectiv-emoţională a funcţionării psihicului. Astfel, emotivitatea este considerată un factor
major de distorsionare a receptării evenimentului. Emotivitatea afectează calitatea recepţiei senzoriale,
declanşând o suită de fenomene vegetative ce pot denatura calitatea perceperii. Evenimentele astfel se
pot percepe lacunar sau denaturat de minimalizarea sau exagerarea informaţiei receptate, care
îndepărtează imaginea percepută de datul obiectiv. Hiperemotivii percep realitatea în mod deformat,
acest fapt marcând calitatea stocării imaginilor percepute prin amnezie proactivă (blocarea perceperii
şi reţinerii secvenţelor finale), ori amnezia retroactivă (anularea secvenţelor percepute anterior).
O persoană foarte sensibilă, la vederea sângelui se poate emoţiona atât de puternic, încât poate
neglija succesiunea evenimentelor sau poate efectua o recepţie neconformă cu realitatea.
O anumită distorsiune a imaginii percepute poate apare ca urmare a “efectului de
halo”, care constă în tendinţa de-a extinde un detaliu în mod necritic (moderat) asupra
întregului
11.4.2.2. Memoria, mecanism psihic de encodare, stocare şi recuperare a
informaţiilor
În timp ce psihologia tradiţională preferă termenii de memorare (sau întipărire, fixare,

engramare), păstrare (sau reţinere, conservare) şi reactualizare (sau reactivare), psihologia
modernă, dintr-o perspectivă cognitivă, foloseşte termeni ca: encodare, stocare, recuperare.
Encodarea fiind procesul prin intermediul căruia informaţia percepută este tradusă într-un cod care
poate fi encodare vizuală, ce face apel la imagine, encodare auditivă, ce foloseşte codul sunet în
ipostaza sunet fizic şi sunet verbal, şi encodare semantică, căreia îi este specific codul propoziţie.
209
Se ştie din experienţa cotidiană că, uneori, memorăm fără să vrem, fără să depunem un efort în
mod special, oarecum de la sine, spontan şi în acest caz este vorba de forma autonomă de encodare
sau incidentală, spre deosebire de encodarea intenţională, care presupune un efort de motilizare şi
concentrare a întregii activităţi psihice în vederea memorării.
Faza de encodare este importantă şi sub raportul existenţei sau inexistenţei intenţiei de
reţinere. În mărturie, obişnuit întâlnim informaţii culese neintenţionat. Selecţia informaţiilor din
realitate se identifică de multe ori cu reţinerea din multitudinea de date numai a unora care pot avea o
importanţă secundară pentru justiţie şi omiterea altor date considerate de organele anchetatoare ca
fiind hotărâtoare.
Obişnuit, martorul, prin natura împrejurărilor, poate fi situat într-o poziţie de unde vede sau
nu, aude sau nu perfect desfăşurarea evenimentului judecat sau este martor numai la o secvenţă a
evenimentului, restul cunoscându-l din auzite, din discuţii cu cei din jur.
Verificarea mărturiei trebuie să reconstituie exact cele două momemnte esenţiale, incipient şi
final, de participare efectivă a martorului la eveniment, punctul, poziţia de unde a observat
evenimentul pentru a se avea certitudinea că într-adevăr a putut recepţiona cele relatate.
În cadrul unei depoziţii, nu o dată poate fi decisivă aprecierea timpului, a distanţei, a vitezei,
deoarece, de astfel de aprecieri poate să depindă încadrarea juridică a actului infracţional. În acest
context, o subapreciere sau supraapreciere poate schimba esenţial situaţia creată.
– Stocarea ca proces de păstrare a informaţiilor până în momentul în care este necesară
punerea lor în disponibilitate este studiată mai ales în funcţie de durata şi dinamica sa.
Capacitatea de stocare (întipărire) a informaţiei nu este egală la nivelul diferitelor categorii de
informaţii. În funcţie de particularităţile individuale, unii îşi întipăresc şi reţin cu precădere
informaţiile vizuale, alţii sunt mai receptivi pe plan auditiv-verbal, reţinând cu prioritate secvenţe de
evenimente primite pe cale auditiv-verbală. Facilitatea sau relativa dificultate de a înregistra fapte,
evenimente de factură vizuală sau auditivă, este cauza unor lacune memoriale care, de multe ori, se
completează pe linia “logicii”, conducând la relatări ce comportă diferite grade de distorsiune.
În funcţie de durata stocării, vorbim de memorie de scurtă durată, de durată medie şi de lungă
durată.
Stocarea memorială a informaţiilor este influenţată şi de factorii afectivi, putând favoriza o
păstrare timp mai îndelungat, contracarând eroziunea determinată de timp. În schimb, afectul negativ
slăbeşte asociaţiile formate. Dar şi într-un caz şi în celălalt, apar denaturări ale fidelităţii imaginilor.
– Faza de recuperare a informaţiilor stocate poate lua forma recunoaşterii sau reproducerii.
a) Recunoaşterea presupune existenţa unei imagini, a unei reprezentări care actualizată poate
fi comparată cu obiectul, persoana sau locul anexat subiectului. Cu cât reprezentarea conţine mai
multe repere, cu atât va fi mai uşoară recunoaşterea. Lipsa informaţiilor, eroziounea lor provoacă
nesiguranţă în recunoaştere, ezitări în declaraţie, sentimentul incertitudinii. Această trăire nu există în
210
toate cazurile declarate de martor, ci adesea se manifestă prin tendinţe de completare logică a
informaţiilor lacunare, care provoacă o distorsiune sensibilă.
Memoria de recunoaştere constă într-o decizie de “da” sau “nu” privitoare la faptul că
ceea ce i s-a arătat sau spus este o informaţie “veche” sau “nouă”.
Recunoaşterea are o importanţă foarte mare în cazul mărturiei. Se poate efectua recunoaşterea
locului unde s-a petrecut evenimentul, a unor obiecte cu care s-a comis infracţiunea (corpurile delicte)
sau recunoaşterea persoanelor care au comis fapta.
Practic, s-a dovedit că recunoaşterea comportă un anumit grad de dificultate, că pot apare erori
în recunoaşterea spaţiului, în special la individul care nu are obişnuinţa orientării spaţiale, în
aprecierea timpului. Recunoaşterea unei persoane văzute o singură dată şi numai câteva clipe, marcând
timpul participării martorului la actul infracţional, este, la majoritatea oamenilor, limitat. Ca o metodă
a recunoaşterii se utilizează identificarea unei persoane prin prezentarea ei simultan cu alte persoane,
dintre care martorul trebuie să-l aleagă pe pretinsul infractor. Dar şi această metodă poate da greş. Este
celebră greşeala comisă prin această metodă, când un martor introdus în cabinetul de instrucţie trebuia
să identifice dintre mai multe persoane pe asasinul unei fete. Spre consternarea generală, martorul
ocular l-a desemnat ca autorul crimei pe procurorul general (Guilhermet).
b) Memoria reproductivă nu funcţionează cu aceeaşi uşurinţă ca memoria de recunoaştere,
ca în decizia simplă de “da” sau “nu” din recunoaştere, ci apelează la o serie întreagă de strategii de
căutare dintre cele mai complexe.
În reproducere, chiar uneori în pofida realităţii, tendinţa este de a fi mereu logic. Această
redare din reproducere cuprinde unele erori, care se pot datora, în primul rând, emotivităţii mărite,
inerente situaţiei de martor, atmosferei localului unde se desfăşoară redarea informaţiei etc. Este
cunoscută “amnezia emoţională”, care se observă des ca o consecinţă a şocului emoţional. Persoanele
care prezintă această deficienţă sunt incapabile să-şi amintească ceva în legătură cu situaţia care a
declanşat şocul psihic. Această lacună a memoriei se întinde în timp până la momentul în care
scurgerea timpului sau o intervenţie medicală reuşesc, încetul cu încetul, să determine reapariţia
amintirii acestor percepţii care au declanşat starea emoţională.
Strâns legat de reactivarea conţinuturilor stocate în memorie, intervine problema uitării.
Uitarea se întâlneşte atunci când nu ne amintim un nume, un fapt, eveniment. Pot fi uitate conţinutul
unei discuţii, secvenţa de idei dintr-o prelegere etc.
Timpului i se atribuie în mod deosebit calitatea erosivă. Nu timpul ca atare afectează
conţinuturile memoriei, ci, mai cu seamă calitatea acestor conţinuturi.
Legat de uitarea survenită ca o eroziune dată de timp, se consideră că etapa optimă a audierii
unui martor este chiar după consumarea actului la care a asistat sau în perioada cât mai aproape
posibil.
211
Se consideră că în orice mărturie este obligatoriu să apreciem exact cât timp a trecut de când
martorul a receptat evenimentul şi cam ce procent de pierdere (cu aproximaţie) poate fi socotit ca
normal.
Disfuncţii de natura uitării sunt provocate şi de fenomenul de interferenţă negativă dintre
conţinuturi informaţionale vechi şi noi. Această interacţiune dezvăluie un aspect particular al uitării şi
anume ceea ce este refulat (“uitat”) se constituie în forţe dinamice care influenţează activitatea noastră
prezentă, distorsionează imaginile, informaţiile asupra unor acţiuni desfăşurate mai de mult.
Această uitare activă, care acţionează ca o inhibiţie, Freud a numit-o represiune. Represiunea
poate acţiona în evocarea amintirilor legate de o tendinţă afectivă neplăcută sau imorală. Situaţia
infracţională care este subiectul central al relatării presupune trezirea unei stări emoţionale chiar şi
pentru martor. Dacă judecătorul consideră că situaţia infracţională a fost mai animată, mai puternică,
ar trebui să fie reţinută mai bine, prin această desfăşurare intensă a evenimentelor, nu rareori, cere cu
insistenţă redarea exactă a detaliilor fundamentale. Ori, tocmai aceste detalii sunt cele care, uneori,
sunt uitate chiar în bloc, împreună cu toate celelalte fapte însoţitoare, iar alteori într-un mod
fragmentar. Aceste date sunt uitate în mod involuntar şi cu cât subiectul va depune eforturi mai mari
pentru actualizarea acestor date, cu atât mai mult va consolida uitarea. În viaţa de zi cu zi, fiecăruia
dintre noi i s-a întâmplat să nu-şi amintească, de exemplu, un nume curent, deşi îl avea “pe vârful
limbii” şi cu cât îşi concentra atenţia spre a şi-l aminti, cu atât mai mult se îndepărta de acesta. Numai
după un timp mai mult sau mai puţin lung, numele acesta i-a revenit în minte, când evocarea sa nu mai
risca să trezească tendinţa afectivă care l-a reprimat.
Factorii care influenţează exprimarea martorilor constituie ultima fază din procesul
mărturiei. Prin exprimare se comunică altora o situaţie care a fost percepută şi memorizată de către
noi. Presupunând că individul este suficient de echilibrat pentru a rezista influenţelor perturbatoare, că
posedă o cultură şi a o inteligenţă verbală suficientă (pentru a da o expresie exactă experienţei trăite,
impresiilor sale), corespunde unei cazuistici puţin numeroase. Este suficientă ilustrarea prin
prezentarea unui obiect în faţa unui grup de subiecţi cărora, în urma examinării acestuia, li se cere să
redea, să descrie obiectul văzut. Mulţi dintre subiecţi nu reuşesc să comunice verbal corect, complet
ceea ce au perceput. Descrierea corectă a unor date percepute este o aptitudine puţin frecventă.
De aceea, primul neajuns care se semnalează în redarea faptelor memorate rezultă din
greutatea pe care individul în cauză o are în a găsi termenul care să redea exact imaginea pe care o are
în minte. Această redare este îngreunată de faptul că martorul, în descrierea faptelor, intenţionează să
redea faptele nu aşa cum au fost ele trăite, înţelese, ci cum crede el că judecătorul doreşte. Martorul
caută să se distingă prin depoziţia sa, “să facă impresie bună” prin limbajul pe care-l foloseşte, prin
expresiile utilizate. Îndeosebi oamenii cu puţină cultură ajung de multe ori din această cauză să
utilizeze expresii absurde, de-a dreptul comice, ca de exemplu: “a vrut să-l stranguleze cu revolverul”,
“rănitul se găsea în comă satisfăcătoare” etc.
212
Tot din dorinţa de satisfacere a amorului propriu este şi exagerarea. Mulţi martori, văzându-se
în faţa unui auditoriu care îl ascultă cu atenţie, simt nevoia să facă depoziţia lor mai interesantă şi în
acest sens exagerează faptele. Un astfel de martor, de exemplu, dacă a luat parte la o manifestaţie, va
exagera numărul participanţilor; dacă a avut şi el vreun rol, va căuta rolul său să şi-l prezinte cât mai
interesant. Este o exagerare semiconştientă care poate fi întâlnită destul de des.
O problemă foarte importantă este mărturia muribunzilor, a valorii ce se poate acorda unei
mărturii făcute pe patul de moarte. Există tendinţa instinctivă de a da crezare declaraţiilor făcute în
extremis, înaintea morţii, cuvintele supreme ale ultimului suflu. Ele au un impresionant accent de
sinceritate care poate izvorî din adâncul conştiinţei. Dar trebuie foarte multă prudenţă în aprecierea
acestor mărturisiri, deoarece, dacă în acest moment, valoarea morală a martorului este la maximum,
capacitatea sa intelectuală este extrem de slăbită.
Mărturia mai este influenţată şi de atitudinea martorului faţă de anchetator, atitudine construită în
experienţa anterioară faţă de anchetator şi prin extensie faţă de autorităţi în genere. De exemplu, un
recidivist aflat în postura de martor, îşi va exprima ostilitatea vădit sau mascată prin deformarea
informaţiilor, chiar dacă nu are nici un interes în cauza dată.
Apariţia atitudinii de simpatie sau antipatie, având cauze în antecedente mai accentuate la
persoanele cu disponibilităţi pentru influenţe şi care acţionează adesea sub impulsul acestor
efecte, se insinuează în relatarea datelor, martorul făcând eforturi sau nu de a da lămuririle
cerute pentru elucidarea cazului..
• proba testimonială
• martor de bună credinţă
• martor de rea credinţă.
• iluziile
• constanţă perceptivă
• efectului de halo
• encodarea intenţională
• stocarea
- Care sunt mecanismele psihologice implicate in actul marturiei ?

- În ce constă mecanismul psihic de recepţie senzorială din înregistrarea şi prelucrarea
informaţiilor?
- Care este implicarea memoriei ca mecanism psihic de stocare şi recuperare a
informaţiilor?
213
PETCU, M (2012), Abordari psihosociale ale domeniului juridic, Cluj-Napoca, Editura Alma
Mater..
PETCU, M., (1999), Delincvenţa, repere psiho-sociale, Ed. Dacia, Cluj..
PETCU, M., (2005), Mecanismele psihosociale ale juridicului Ed.Argonaut, Cluj-Napoca..
PETCU, M., (2005), Mecanismele psihosociale ale juridicului Ed.Argonaut, Cluj-Napoca...
ROŞCA, AL.,( 1934), Psihologia martorului, Ed.Institutului de psihologie a Univ. din Cluj,
12. CRITERII DE VERIFICARE A VERIDICITĂŢII MĂRTURIEI
12.1. Introducere ..........................................................................................................................................

12.3.3.1 Observarea manifestărilor comportamentale ale
martorului
12.3.3.2. Construirea interogatoriului martorilor
214
12.1. Introducere
Se impune ca aprecierea unei mărturii să se bazeze pe principiul

fundamental al verificării sincerităţii martorului, al descifrării
fidelităţii percepţiei şi a acurateţii reproducerii datelor cu privire la
făptuitor şi împrejurările faptei.
Descifrarea loialităţii martorului, ca făcând parte dintr-una din
cele două categorii ale martorului de bună credinţă sau martor
mincinos angajează luarea în considerare a criteriilor de verificare a
veridicităţii mărturiei, deşi este cunoscut că aceste criterii au o
anumită relativitate.
Ideea relativităţii depoziţiilor izvorăşte din constatarea empirică
că organele noastre de simţ sunt imperfecte şi, în consecinţă,
mărturia care se bazează în principal pe recepţia senzorială este şi
ea întotdeauna relativă. Aceste erori la martorul de bună credinţă
ţin nu de intenţionalitatea sa, ci de caracteristicile naturii umane.
– Cunoşterea criteriilor de verificare a veridicităţii

mărturiei;
– definirea surselor mărturiei;
– cunoaşterea cauzelor mărturiei mincinoase;
- cunoaşterea rolului anchetatorului în luarea depoziţiei
martorilor
- cunoaşterea paşilor metodologici în construirea
interogatoriului martorilor
215
Pentru unitatea de învăţare CRITERII DE VERIFICARE A

VERIDICITĂŢII MĂRTURIEI, timpul alocat este de 4 ore.
12.3. CRITERII DE VERIFICARE A VERIDICITĂŢII

MĂRTURIEI
Se impune ca aprecierea unei mărturii să se bazeze pe principiul

fundamental al verificării sincerităţii martorului, al descifrării
fidelităţii percepţiei şi a acurateţii reproducerii datelor cu privire la
făptuitor şi împrejurările faptei.
Descifrarea loialităţii martorului, ca făcând parte dintr-una din
cele două categorii ale martorului de bună credinţă sau martor
mincinos angajează luarea în considerare a criteriilor de verificare a
veridicităţii mărturiei, deşi este cunoscut că aceste criterii au o
anumită relativitate.
Ideea relativităţii depoziţiilor izvorăşte din constatarea empirică
că organele noastre de simţ sunt imperfecte şi, în consecinţă,
mărturia care se bazează în principal pe recepţia senzorială este şi
ea întotdeauna relativă. Aceste erori la martorul de bună credinţă
ţin nu de intenţionalitatea sa, ci de caracteristicile naturii umane.
12.3.1.Sursa mărturiei
Literatura de psihologie juridică şi mai ales practica judiciară au

luat în considerare sursa de acumulare a informaţiilor din mărturie.
216
Astfel, avem:
a) mărturia nemijlocită, când martorul a fost prezent
nemijlocit la derularea evenimentului, în timpul şi spaţiul
corespunzător;
b) mărturia mijlocită, în care martorul furnizează
informaţiile culese nu în mod direct, ci dintr-o sursă
derivată, constând din alte persoane (părţi din proces,
martori nemijlociţi), care au perceput nemijlocit
evenimentul şi care i-au adus la cunoştinţă informaţiile
date;
c) mărturia “din auzite”, din zvon public, în care
martorul face referiri la fapte auzite, zvonuri de o anumită
notorietate, dar a căror sursă este imprecisă, nedeterminată.
Acest gen de mărturie este una dintre cele mai nesigure,
deoarece faptele relatate din “gură-n gură” sunt supuse unui
pronunţat proces de alterare, de denaturare, îndepărtându-se
tot mai mult de reala configuraţie a faptelor.
Sub aspectul forţei probante, nu se pot situa pe
acelaşi plan mărturiile provenite din sursele menţionate.
Când mărturia mijlocită provine din sursa primară,
veridicitatea ei este condiţionată de modul în care s-a
petrecut receptarea datelor, de memorarea acestora, de
modul de comunicare a acestor informaţii către organul
judiciar, deci de fidelitatea reflectării sursei primare în cea
derivată. O dată identificată sursa primară, se pun temeliile
verificării depoziţiei prin confruntarea informaţiilor
provenite din cele două surse, putându-se constata lipsa
coincidenţelor faptelor în ansamblu sau coincidenţa numai
a unor elemente irelevante. Se descifrează cauza
dezacordului în vederea reţinerii unei mărturii care
corespunde adevărului sau înlăturarea ambelor.
În cazul depoziţiilor simultane, atât concordanţa relatărilor, cât
şi discordanţa privind aspecte semnificative, dacă acestea din urmă
au o explicaţie convingătoare, nu trebuie să se răsfrângă asupra
valorii mărturiei, deoarece la baza contradicţiilor stau fie eroarea,
217
fie reaua credinţă.
Acest fapt antrenează descifrarea cauzelor voluntare din reaua
credinţă sau a celor involuntare din relatarea eronată.

Relaţia martorului cu cauza în sine se reflectă asupra
conţinutului mărturiei. Astfel, o primă implicare este interesul
material, când martorii sunt atraşi de câştigul material obţinut pe
această cale, fapt ce îi determină să depună o mărturie falsă. Dar
această categorie de martori pot fi deconspiraţi de un judecător abil,
inteligent, deoarece un asemenea tip de martor nu argumentează,
nu-şi susţine afirmaţiile sale suficient de convingător, formulează
cu prudenţă afirmaţii vagi, nu angrenează în relatarea sa elemente
noi, care apar în timpul anchetei, limitându-se la un cadru strict, pe
care şi l-au deliberat.
O altă cauză este frica de implicare în situaţie. Există la unii o
frică de justiţie, de procese, care ştii când încep, dar nu poţi bănui
când şi cum se sfârşesc.
La acestea se mai adaugă şi neplăcerea de a fi deranjat, de a
pierde timpul (care este preţios) pe la tribunal, de aici, de multe ori
şi atitudinea de “n-au auzit sau n-au văzut nimic”. Mai există şi o
frică de a nu se compromite, mai ales când este vorba de prezenţa
sa într-un loc suspect din punct de vedere moral sau în societatea
unor persoane suspecte.
Existenţa unor raporturi între martor pe de o parte şi

participanţii la proces pe de altă parte poate zdruncina
imparţialitatea martorului în procesul judiciar. Aceste raporturi
trebuiesc cunoscute deoarece se pot resimţi în depoziţia martorului
şi, în consecinţă, pot falsifica mărturia.
Se distinge ca o primă cauză frica de ameninţare, de răzbunare a
celor implicaţi, existând şi constrângeri comise de agresor, că se va
răzbuna dacă va depune mărturie împotriva sa.
218
Legăturile afective puternice de tipul sentimentelor, pasiunilor,
dintre părţile implicate, între soţi, mamă şi copil, afectează
obiectivitatea relatărilor.
De aceea, depoziţiile membrilor familiei, nefiind dezinteresate şi
obiective, nu sunt concludente, de aici şi rezerva faţă de depoziţia
acestora.
Sentimentul de dragoste al unui tânăr pentru o femeie, precum şi
simpatia unui martor de un anumit sex pentru acuzatul de sex opus
pot produce deformări ale realităţii. Ura manifestată sub formă de
răzbunare, invidia pot genera, de asemenea, mărturia falsă, cauzată
de implicarea puternică a unor afecte cu valenţă negativă.
12.3.2.3 Implicarea propriei personalităţi în proces
O situaţie aparte o prezintă persoana care este victimă şi care, în

proces, apare ca martor. La o primă interpretare, depoziţiile sale ar
trebui privite fără suspiciune, fiind persoana care cunoaşte cel mai
bine prin implicare directă, desfăşurarea evenimentelor. Dar tocmai
această situaţie, de îndreptare a activităţii infracţionale împotriva
propriei persoane, constituie un puternic element de alterare, de
deformare a bunei credinţe. Aceasta deoarece percepţia şi memoria
sa se desfăşoară pe un puternic fond afectiv, emoţional, ceea ce de
multe ori, explică caracterul lacunar al perceperii şi redării faptelor
şi mai frecvent, tendinţa de exagerare a celor întâmplate ca o
consecinţă a lezării intereselor sale materiale sau personale. Apare
adesea o redare supradimensionată a pericolului în mod involuntar.
Sunt alte situaţii în care martorul, stimulat de propria
vanitate, descrie scena la care a asistat evidenţiind în mod expres
rolul său în evenimentul respectiv, din dorinţa exhibiţionistă de a se
vorbi despre sine.
O cauză importantă care poate genera mărturii false este
interesul propriei sale persoane. Astfel, un martor poate acuza o
persoană nevinovată, dar vulnerabilă, pentru a-şi ascunde, acoperi
propria vină. Garphe citează următoarea situaţie: în localitatea
Lapouyade (Landes), o fetiţă a fost violată şi asasinată. Consilierul
municipal Chaminade, declarând că l-a văzut pe vagabondul Jantet
urmărind-o îndeaproape şi afirmând că nici o altă persoană n-a
219
trecut în acel timp pe acolo, Janet a fost condamnat la 20 de ani de
muncă silnică. Câţiva ani după aceasta, consilierul municipal, fiind
pe patul de moarte, a chemat un preot şi, în prezenţa unor martori, a
recunoscut că el este autorul crimei şi că a făcut să fie condamnat
prin mărturie falsă un nevinovat, pentru a îndepărta orice posibilă
bănuială de la persoana sa. Jantet a fost reabilitat.
Martorul este privit ca o personalitate ce aparţine unui
anumit mediu social, cu anumite caracteristici morale, ale cărui
înclinaţii dominante spre sinceritate, onestitate, generozitate sau
spre nesinceritate, egoism, egocentrism îi conferă constanţă în
manifestările comportamentale, atitudinale. Ca o consecinţă,
reputaţia martorului în mediul social căruia îi aparţine constituie
elementul de apreciere a credibilităţii martorului. Psihologia
judiciară atrage, totuşi, atenţia asupra faptului că, între moralitatea
martorului şi atitudinea sa în cazuri particulare, nu există raporturi
de suprapunere totală, cunoaşterea martorului sub raport moral-
caracterial fiind o condiţie necesară, dar nu suficientă, deoarece
depoziţiile martorilor pot fi suspectate de parţialitate, chiar atunci
când provin de la martori cu moralitate ireproşabilă.
A. Binet, în contextul acestei problematici, abordează
fidelitatea mărturiei şi a cauzelor care o condiţionează ca fiind
determinate de tipologiile psihologice. S-a ajuns, astfel, la creearea
unei adevărate tipologii a martorilor în funcţie de apartenenţa la un
tip psihologic sau altul. În acest sens se disting:
a) tipul intelectual (descriptivul, observatorul, emoţionalul,
eruditul, imaginativul);
b) tipul caracterizat de orientarea particulară a inteligenţei
în mărturie (superficial, armonios, interpretativ, ambiţios);
c) tipul comportamental (observatori pozitivi,
interpretatori, inventivi, armonici, emotivi);
d) tipul psihocomportamental (subiectiv şi obiectiv,
senzitiv şi apatic, martorul care observă şi cel care descrie,
volubilul, încăpăţânatul).
Categoriile de tipuri de martori se pot grupa în două distincte
categorii, şi anume:
220
- tipul obiectiv, care caracterizează martorul prin precizie,
bun observator, care descrie lucrurile după însuşirile lor
exterioare obiective, nu participă emoţional la desfăşurarea
scenei, este martorul care înregistrează corect şi fidel
faptele percepute prin propriile simţuri;
- tipul subiectiv, care este preocupat de semnificaţia şi
sensul scenei pe care o percepe şi cărora le dă conţinut
interpretativ prin judecăţi de valoare pe care le emite sub
influenţa informaţiei afectiv-emoţionale, pe care de regulă,
o resimte cu maximă intensitate.
12.3.3 . Criteriul atitudinii anchetatorului în luarea

depoziţiei martorilor
În vederea stabilirii veridicităţii mărturiei, un rol determinant îl

are rolul profesional al anchetatorului. Unul din procedeele care se
impun vizând eficienţa anchetatorului este aceea a depunerii
mărturiei în faţa judecătorului, considerându-se că martorul este
mai tentat să spună adevărul impresionat pe de o parte de rolul
social al anchetatorului, iar pe de altă parte, de cadrul instituţional
de desfăşurare a mărturiei.
Atitudinea eficientă a anchetatorului în luarea depoziţiei
martorului se identifică cu fina observare a martorului, a
comportamentului său, cât şi cu măiestria de construire a
interogatoriului, a conţinutului întrebărilor, a adecvării acestora la
reacţiile martorului.
12.3.3.1.Observarea manifestărilor comportamentale ale

martorului
În contactul nemijlocit al magistratului cu martorul în urma unei

fine observări a acestuia, se interpretează datele oferite de conduita,
fizionomia şi reacţiile exterioare ale celor cu care se află în
intercomunicare psihologică. Aceste interpretări îi pot oferi date cu
privire la raţionamentele şi sentimentele pe care le încearcă martorii
atunci când neagă sau afirmă ceva, atunci când pretind că ceea ce
relatează este exact sau nu, sau când susţin că nu-şi amintesc.
221
Aceste interpretări trebuiesc făcute, ţinând cont că mărturia se face
într-o atmosferă străină pentru martor, putând fi generatoare de stări
tensionale şi stresante, cu efecte distorsionante.
Deoarece încercarea de substituire voluntară a depoziţiei
reale cu o depoziţie imaginară sau falsă implică stări afective
tensionale se reverberează prin implicarea afectivităţii asupra
sistemului neurovegetativ, declanşând involuntar reacţii externe
vizibile ca indicatori fiziologici ai trăirilor emoţionale. Apar
dereglări în ritmul cardiac şi presiunea sanguină, intensificarea
activităţii glandelor sudoripare, schimbarea ritmului respiraţiei,
dereglarea fonaţiei, reducerea salivaţiei. La nivelul fizionomiei
martorului apar schimbări ale mimicii, ale expresiei feţei obţinută
prin mobilitatea muşchilor faciali, coborâtul deosebit al feţii,
tremuratul mâinilor, picioarelor.
Uneori, se pot obţine indicaţii utile, dar tot atât de adevărat
este şi faptul că, alteori, gesturile şi felul de exprimare al martorului
de rea credinţă poate induce în eroare pe judecător printr-o
exprimare hotărâtă, o siguranţă în limbaj, abilitate şi precizie în
mişcări până la a-l considera cinstit pe acesta şi a-l bănui de
falsitate pe unul de bună credinţă, dar emotiv şi impresionat de
cadrul şi formulele judecătoreşti, exprimându-se astfel cu
nesiguranţă în voce, bâlbâit etc.
Observarea manifestărilor comportamentale se completează
cu înregistrarea relatărilor martorilor nu numai sub aspectul
conţinutului, ci şi al formei. Astfel, relatarea fluentă, dispoziţia de-a
răspunde la întrebări, cu o expunere cât mai riguroasă, însoţită de o
mimică şi gestică ce se armonizează constituie, de regulă, notele
unei conduite sincere, nedisimulate. Această conduită verbală poate
îmbrăca, la martorii de rea credinţă, o formă de exprimare prudentă,
chiar exagerat prudentă, rezervată, cu o expunere şovăielnică,
sinuoasă, imprecizie în răspunsuri, vocea coborâtă, nesigură.
Dar dincolo de toate aceste date obţinute din observaţiile
anchetatorului, nu trebuie pierdut din vedere faptul că toate aceste
constatări comportamentale, fie de natură fiziologică, de
expresivitate sau conduită verbală, au numai valoare de indici
222
psihologici orientativi. Toate datele trebuiesc apreciate cu mare
prudenţă, luând în considerare atât impresionabilitatea cadrului
juridic, cât şi particularităţile individuale ale martorilor, precum şi
buna sau reaua credinţă de-a induce în mod voit magistratul.
12.3.3.2 Construirea interogatoriului martorilor
Pe această direcţie, magistratul adresează întrebări metodice

pentru a se putea convinge de capacitatea martorului de a înregistra,
memora şi reda fidel faptele percepute, încât să poată judeca
potenţialul aptitudinal de apreciere a unor dimensiuni spaţiale şi
succesiuni de timp ale acestuia.
În construcţia interogatoriului, judecătorul trebuie să
alcătuiască întrebările încât martorul să fie pus în faţa unor
situaţii reflectate prin ,întrebări la care nu s-a gândit şi nu şi-a
elaborat modele de răspuns.
12.4 CRITERII DE VERIFICARE A VERIDICITĂŢII MĂRTURIEI
Ideea relativităţii depoziţiilor izvorăşte din constatarea empirică că organele noastre de simţ sunt
imperfecte şi, în consecinţă, mărturia care se bazează în principal pe recepţia senzorială este şi ea
întotdeauna relativă. Aceste erori la martorul de bună credinţă ţin nu de intenţionalitatea sa, ci de
caracteristicile naturii umane.
Literatura de psihologie juridică şi mai ales practica judiciară au luat în considerare sursa de
acumulare a informaţiilor din mărturie. Astfel, avem:
a) mărturia nemijlocită, când martorul a fost prezent nemijlocit la derularea evenimentului,
în timpul şi spaţiul corespunzător;
223
b) mărturia mijlocită, în care martorul furnizează informaţiile culese nu în mod direct, ci
dintr-o sursă derivată, constând din alte persoane (părţi din proces, martori nemijlociţi), care
au perceput nemijlocit evenimentul şi care i-au adus la cunoştinţă informaţiile date;
c) mărturia “din auzite”, din zvon public, în care martorul face referiri la fapte auzite,
zvonuri de o anumită notorietate, dar a căror sursă este imprecisă, nedeterminată. Acest gen de
mărturie este una dintre cele mai nesigure, deoarece faptele relatate din “gură-n gură” sunt
supuse unui pronunţat proces de alterare, de denaturare, îndepărtându-se tot mai mult de reala
configuraţie a faptelor.
În cazul depoziţiilor simultane, atât concordanţa relatărilor, cât şi discordanţa privind aspecte
semnificative, dacă acestea din urmă au o explicaţie convingătoare, nu trebuie să se răsfrângă asupra
valorii mărturiei, deoarece la baza contradicţiilor stau fie eroarea, fie reaua credinţă.
Acest fapt antrenează descifrarea cauzelor voluntare din reaua credinţă sau a celor involuntare din
relatarea eronată.
12.4.2.1 Relaţia martorului cu cauza în sine
Relaţia martorului cu cauza în sine se reflectă asupra conţinutului mărturiei. Astfel, o primă
implicare este interesul material, când martorii sunt atraşi de câştigul material obţinut pe această cale,
fapt ce îi determină să depună o mărturie falsă. Dar această categorie de martori pot fi deconspiraţi de
un judecător abil, inteligent, deoarece un asemenea tip de martor nu argumentează, nu-şi susţine
afirmaţiile sale suficient de convingător, formulează cu prudenţă afirmaţii vagi, nu angrenează în
relatarea sa elemente noi, care apar în timpul anchetei, limitându-se la un cadru strict, pe care şi l-au
deliberat.
O altă cauză este frica de implicare în situaţie. Există la unii o frică de justiţie, de procese, care ştii
când încep, dar nu poţi bănui când şi cum se sfârşesc.
La acestea se mai adaugă şi neplăcerea de a fi deranjat, de a pierde timpul (care este preţios) pe la
tribunal, de aici, de multe ori şi atitudinea de “n-au auzit sau n-au văzut nimic”. Mai există şi o frică de
a nu se compromite, mai ales când este vorba de prezenţa sa într-un loc suspect din punct de vedere
moral sau în societatea unor persoane suspecte.
Existenţa unor raporturi între martor pe de o parte şi participanţii la proces pe de altă parte poate
zdruncina imparţialitatea martorului în procesul judiciar. Aceste raporturi trebuiesc cunoscute
deoarece se pot resimţi în depoziţia martorului şi, în consecinţă, pot falsifica mărturia.
224
Se distinge ca o primă cauză frica de ameninţare, de răzbunare a celor implicaţi, existând şi
constrângeri comise de agresor, că se va răzbuna dacă va depune mărturie împotriva sa.
Legăturile afective puternice de tipul sentimentelor, pasiunilor, dintre părţile implicate, între soţi,
mamă şi copil, afectează obiectivitatea relatărilor.
De aceea, depoziţiile membrilor familiei, nefiind dezinteresate şi obiective, nu sunt concludente, de
aici şi rezerva faţă de depoziţia acestora.
Sentimentul de dragoste al unui tânăr pentru o femeie, precum şi simpatia unui martor de un anumit
sex pentru acuzatul de sex opus pot produce deformări ale realităţii. Ura manifestată sub formă de
răzbunare, invidia pot genera, de asemenea, mărturia falsă, cauzată de implicarea puternică a unor
afecte cu valenţă negativă.
O situaţie aparte o prezintă persoana care este victimă şi care, în proces, apare ca martor. La o
primă interpretare, depoziţiile sale ar trebui privite fără suspiciune, fiind persoana care cunoaşte cel
mai bine prin implicare directă, desfăşurarea evenimentelor. Dar tocmai această situaţie, de îndreptare
a activităţii infracţionale împotriva propriei persoane, constituie un puternic element de alterare, de
deformare a bunei credinţe. Aceasta deoarece percepţia şi memoria sa se desfăşoară pe un puternic
fond afectiv, emoţional, ceea ce de multe ori, explică caracterul lacunar al perceperii şi redării faptelor
şi mai frecvent, tendinţa de exagerare a celor întâmplate ca o consecinţă a lezării intereselor sale
materiale sau personale. Apare adesea o redare supradimensionată a pericolului în mod involuntar.
Sunt alte situaţii în care martorul, stimulat de propria vanitate, descrie scena la care a asistat
evidenţiind în mod expres rolul său în evenimentul respectiv, din dorinţa exhibiţionistă de a se vorbi
despre sine.
O cauză importantă care poate genera mărturii false este interesul propriei sale persoane.
Astfel, un martor poate acuza o persoană nevinovată, dar vulnerabilă, pentru a-şi ascunde, acoperi
propria vină. Garphe citează următoarea situaţie: în localitatea Lapouyade (Landes), o fetiţă a fost
violată şi asasinată. Consilierul municipal Chaminade, declarând că l-a văzut pe vagabondul Jantet
urmărind-o îndeaproape şi afirmând că nici o altă persoană n-a trecut în acel timp pe acolo, Janet a fost
condamnat la 20 de ani de muncă silnică. Câţiva ani după aceasta, consilierul municipal, fiind pe patul
de moarte, a chemat un preot şi, în prezenţa unor martori, a recunoscut că el este autorul crimei şi că a
făcut să fie condamnat prin mărturie falsă un nevinovat, pentru a îndepărta orice posibilă bănuială de
la persoana sa. Jantet a fost reabilitat.
Martorul este privit ca o personalitate ce aparţine unui anumit mediu social, cu anumite
caracteristici morale, ale cărui înclinaţii dominante spre sinceritate, onestitate, generozitate sau spre
nesinceritate, egoism, egocentrism îi conferă constanţă în manifestările comportamentale, atitudinale.
Ca o consecinţă, reputaţia martorului în mediul social căruia îi aparţine constituie elementul de
225
apreciere a credibilităţii martorului. Psihologia judiciară atrage, totuşi, atenţia asupra faptului că, între
moralitatea martorului şi atitudinea sa în cazuri particulare, nu există raporturi de suprapunere totală,
cunoaşterea martorului sub raport moral-caracterial fiind o condiţie necesară, dar nu suficientă,
deoarece depoziţiile martorilor pot fi suspectate de parţialitate, chiar atunci când provin de la martori
cu moralitate ireproşabilă.
În vederea stabilirii veridicităţii mărturiei, un rol determinant îl are rolul profesional al

anchetatorului. Unul din procedeele care se impun vizând eficienţa anchetatorului este aceea a
depunerii mărturiei în faţa judecătorului, considerându-se că martorul este mai tentat să spună adevărul
impresionat pe de o parte de rolul social al anchetatorului, iar pe de altă parte, de cadrul instituţional
de desfăşurare a mărturiei.
Atitudinea eficientă a anchetatorului în luarea depoziţiei martorului se identifică cu fina observare a
martorului, a comportamentului său, cât şi cu măiestria de construire a interogatoriului, a conţinutului
întrebărilor, a adecvării acestora la reacţiile martorului.
12.4.3.1.Observarea manifestărilor comportamentale ale martorului
În contactul nemijlocit al magistratului cu martorul în urma unei fine observări a acestuia, se

interpretează datele oferite de conduita, fizionomia şi reacţiile exterioare ale celor cu care se află în
intercomunicare psihologică. Aceste interpretări îi pot oferi date cu privire la raţionamentele şi
sentimentele pe care le încearcă martorii atunci când neagă sau afirmă ceva, atunci când pretind că
ceea ce relatează este exact sau nu, sau când susţin că nu-şi amintesc. Aceste interpretări trebuiesc
făcute, ţinând cont că mărturia se face într-o atmosferă străină pentru martor, putând fi generatoare de
stări tensionale şi stresante, cu efecte distorsionante.
Deoarece încercarea de substituire voluntară a depoziţiei reale cu o depoziţie imaginară sau
falsă implică stări afective tensionale se reverberează prin implicarea afectivităţii asupra sistemului
neurovegetativ, declanşând involuntar reacţii externe vizibile ca indicatori fiziologici ai trăirilor
emoţionale. Apar dereglări în ritmul cardiac şi presiunea sanguină, intensificarea activităţii glandelor
sudoripare, schimbarea ritmului respiraţiei, dereglarea fonaţiei, reducerea salivaţiei. La nivelul
fizionomiei martorului apar schimbări ale mimicii, ale expresiei feţei obţinută prin mobilitatea
muşchilor faciali, coborâtul deosebit al feţii, tremuratul mâinilor, picioarelor.
Dar dincolo de toate aceste date obţinute din observaţiile anchetatorului, nu trebuie pierdut din
vedere faptul că toate aceste constatări comportamentale, fie de natură fiziologică, de expresivitate sau
conduită verbală, au numai valoare de indici psihologici orientativi. Toate datele trebuiesc apreciate
cu mare prudenţă, luând în considerare atât impresionabilitatea cadrului juridic, cât şi particularităţile
individuale ale martorilor, precum şi buna sau reaua credinţă de-a induce în mod voit magistratul.
226
12.4.3.2 Construirea interogatoriului martorilor
Pe această direcţie, magistratul adresează întrebări metodice pentru a se putea convinge de

capacitatea martorului de a înregistra, memora şi reda fidel faptele percepute, încât să poată judeca
potenţialul aptitudinal de apreciere a unor dimensiuni spaţiale şi succesiuni de timp ale acestuia.
În construcţia interogatoriului, judecătorul trebuie să alcătuiască întrebările încât martorul
să fie pus în faţa unor situaţii reflectate prin ,întrebări la care nu s-a gândit şi nu şi-a elaborat
modele de răspuns.
• mărturia nemijlocită
• mărturia mijlocită
• mărturia “din auzite
• legăturile afective
• vanitate
• martor obiectiv
• martor subiectiv
• indici psihologici orientativi.
1. Care sunt criteriile de verificare a veridicităţii mărturiei?

2. Cum definiţi sursele mărturiei?
3. Care este rolului anchetatorului în luarea depoziţiei martorilor?
4. Care sunt paşii metodologici în construirea interogatoriului martorilor
227
Mater..
13 TEHNICI DE DESCIFRARE A SINCERITĂŢII DEPOZIŢIEI MARTORILOR
- Evaluarea capacităţii martorului de a da depoziţii-
13.1. Introducere
...........................................................................................................................................
13.3.1. Testarea capacităţii martorului de apreciere a datelor obiective ale situaţiei
13.3.2.1. E xamenul fiziologic
13.1. Introducere
. Problema spinoasă şi dificilă de evaluare a martorului în vederea

stabilirii “capacităţii sale de a depune ca martor” oricât de
complexă şi modernă ar fi nu a mers până la a risca să formuleze
criterii concrete, pentru a o soluţiona. Pentru a evita trasarea lor
rigidă, tehnicile descifrării martorului din unghiul capacităţii sale
de a da o depoziţie va trebui să varieze, după caz, în funcţie de
importanţa declaraţiilor, vârsta martorului, mijloacele de care
228
dispune judecătorul.
Şi, totuşi, este necesar şi util să se traseze câteva jaloane
orientative, urmând adaptarea lor la specificul situaţiei.
De la început, se impune examenul nu numai psihologic, dar şi
fiziologic al capacităţilor senzoriale ale martorului, precum şi
evaluarea martorului de a percepe datele obiective ale situaţiei.

– cunoasterea tehnicilor de evaluare a capacităţii
martorului de a da depoziţii ;
– descifrarea tehnicilor de testare a capacităţii martorului de
apreciere a datelor obiective ;
– cunoaşterea tehnicilor de examinare fiziologică
a martorilor;
– cunoaşterea tehnicilor de examinare psihologică a
martorilor .
Pentru unitatea de învăţare Evaluarea capacităţii martorului

de a da depoziţii timpul alocat este de 4 ore.
13 TEHNICI DE DESCIFRARE A SINCERITĂŢII

DEPOZIŢIEI MARTORILOR
- Evaluarea capacităţii martorului de a da depoziţii -
Problema spinoasă şi dificilă de evaluare a martorului în vederea
229
Şi, totuşi, este necesar şi util să se traseze câteva jaloane
orientative, urmând adaptarea lor la specificul situaţiei.
De la început, se impune examenul nu numai psihologic, dar şi
fiziologic al capacităţilor senzoriale ale martorului, precum şi
evaluarea martorului de a percepe datele obiective ale situaţiei.
13.3.1. Testarea capacităţii martorului de apreciere a

datelor obiective ale situaţiei
Depoziţia în raport cu evaluarea spaţiului şi timpului. Se

întîmplă deseori ca martorilor să li se ceară sa dea informaţii asupra
unui eveniment datându-l în timp şi spaţiu. Astfel li se poate
solicita să evalueze distanţa între două puncte, dimensiunile unor
obiecte, durata de desfăşurare a unor evenimente, datarea lor în
timp.
Localizarea în timp a experienţelor trăite este unul din
procesele psihice cele mai instabile şi influenţabile. Unii indivizi
supraevalueaza intervalele scurte şi le subevaluează pe cele lungi,
în timp ce alţii (şi aceştia sunt majoritatea) procedează invers.
Dacă localizarea în timp a unui eveniment este relativ
uşoară, mulţi putând să aprecieze dacă fapta s-a întimplat spre
dimineaţă sau mai spre seară, aprecierea duratei în timp a unei
scene este mai dificilă.
Cercetările psihologice au relevat că există un timp
subiectiv şi un timp obiectiv, neconcordanţa dintre aceste două
timpuri poate angrena erori grave.
Implicarea dimensiunii afective influenţează prin conţinutul
său emoţional agreabil sau penibil, evaluarea temporală. Oricine
ştie că orele petrecute în mod plăcut par mai scurte decât cele
petrecute în suferinţă.
230
Martorii cu mai puţină cultură, care nu au noţiuni precise
de timp, este preferabil să facă aprecieri cronologice în mod concret
prin comparaţie directă. De exemplu, se poate aprecia o durata de
timp prin raportare la timpul de care are nevoie spre a merge de la
un loc la altul. Aprecierea duratei unui act este mai fidelă la
anumite categorii profesionale care prin specificul meserie
exercitate se încadrează în anumite perioade de timp. Aşa sunt cei
care lucrează normat, muncă didactică etc.
Redarea dimesiunilor spaţiale în mod corect este de
asemenea importantă pentru procedura juridică. În unele situaţii,
cum sunt accidentele de automobil, loviturile cauzatoare de moarte
sau accidentele etc. cu foarte mici excepţii, omul obişnuit face
aprecieri eronate asupra spaţiului concret. Prin metode simple
anchetatorul poate verifica capacitatea aprecierii spaţiului punându-
l pe martor să aprecieze dimensiunile camerei în care se află sau
dimensiunea străzii pe care a trecut.
Aprecierea vitezei, cu rol hotărâtor în cazul accidentelor
de circulaţie, întâmpină şi ea greutăţi. Un individ care nu este pus
prin profesie sau alte activităţii să-şi formeze deprinderea aprecierii
vitezei, cu greu poate depune o mărturie valabilă cu referire la
viteză.
O tehnică la îndemâna anchetatorului de a descifra
capacitatea martorului de evaluare a vitezelor este de a-l pune pe
acesta să aprecieze viteza vehilculelor ce trec prin faţa clădirii.
Alţi factori care determină denaturarea mărturiei martorului
pot fi timpul scurs dintre scena percepută şi relatarea ei, timpul de
memorie care intră în acţiune, calitaţile memoriei martorului etc.
13.3.2. Testarea capacitaţilor psihofiziologice ale

martorilor
13.3.2.1. Examenul fiziologic
– Examenul fiziologic al capacităţilor senzoriale.

Pentru declaraţii ce cuprind referiri vizuale trebuie
verificată acuitatea vizuală, capaciatea cromatică,
amplitudinea câmpului său vizual, precum şi cunoaşterea a
231
tot ceea ce se referă la datele fiziologice necesare pentru
evaluarea obiectivă a ceea ce martorul a putut să vadă în
împrejurările în care se afla. Astfel, pentru relatarea unor
fapte petrecute noaptea sau în condiţii de lumină
defectuoasă, trebuie verificată acuitatea vederii nocturne.
Sunt cazuri când un martor susţine că a văzut fapte deşi
este uşor de dovedit limitele pe care capacitatea sa optică le
semnalează, faptul că el nu a putut să vadă ceea ce susţine
că a văzut.
Din aceleaşi considerente se procedează la examenul capacităţii
auditive, ori de câte ori martorul dă informaţii despre zgomote,
conversaţii percepute de el. Adesea un martor spune că a auzit o
discuţie “şuşotită”. Într─un asemenea caz examenul acuităţii sale
auditive poate demonstra dacă aceasta a fost posibil sau nu.
Pentru simplificarea examinării vizuale şi auditive se poate
recurge la un procedeu care este reconstituirea actelor despre care
s-a depus mărturie, martorul plastat în condiţii similare acelora care
fac obiectul relatarii se va constata dacă este capabil să perceapă
detalii echivalente celor pe care le afirmă ca le-a perceput în
situaţia despre care depune marturie.
Dar această tehnică comportă un inconvenient şi anume
martorul ştiind că se verfică fidelitatea relatării sale, în mod
deliberat se plasează în general în condiţii experimentale, în poziţii
mai bune de observare; pe de altă parte simplul fapt că este prevenit
asupra ceea ce va trebui să urmărească pentru a-l reda, atenţia sa şi
în general capacitatea sa perceptivă, se ascute prin instructajul
verbal primit. De aceea, această tehnică trebuie combinată cu
examenul capacităţii senzoriale de specialitate sau cu tehnici puţin
specializate de precizare a acuităţii.
Astfel, pentru vedere se va cere descifrarea de obiecte,
culori aflate în spaţiul ambiant, iar pentru auz se va folosi ceasul
care se apropie pe rând când de o ureche, când de alta până va auzi
tic-tac-ul.
12.3.2.2.. Examenul psihologic
– Exemenul psihologic al capacităţii de-a depune mărturie
232
poate fi evaluat cu ajutorul unor probe speciale numite probe de
mărturie sau de fidelitate a declaraţiilor. Materialul acestor probe
este foarte variat, comportând fiecare tip de probă anumite avantaje
şi limite. Astfel se utilizează imagini ale unor tablouri expuse
subiecţilor un anumit timp, pe marginea cărora subiecţii să facă
ulterior depoziţia lor apoi, se folosesc scene, evenimente reale
anume organizate sau filme.
Coeficienţii de mărturie vor fi analizaţi în principal sub trei
aspcte, şi anume: extinderea mărturiei, gradul de fidelitate şi
gradul de certitudine subiectivă a mărturiei.
Extinderea mărturiei se referă la numărul de elemente
componente ale depoziţiei, la măsura în care acoperă elementele
evenimentului la care se referă mărturia. Extinderea mărturiei este
determinată atât de condiţiile obiective în care martorul a asistat la
evenimentul în discuţie cât şi de capacitatea de reţinere a martorului
condiţionată la rândul ei de o suită de factori psihologici.
Fidelitatea mărturiei este determinată de o recepţie
informaţională optimă şi totodată de capacitatea de verbalizare a
martorului. Transpunera verbală fidelă a conţinutului memorial este
puternic dependentă de gradul de cultură al martorului.
Gradul de certitudine se referă la siguranţa cu care
martorul răspunde la chestiunile care îi sunt puse. Siguranţa
afirmaţiilor pare mai mare în depoziţia spontană, deoarece acest tip
de relatare se refera la evenimente, fapte, date asupra cărora el
posedă o oarecare certitudine.
Când i se pun întrebări, ca în cazul interogatoriului, prin
evidenţierea unor alternative plauzibile, subiectul pierde
certitudinea iniţială.
În depoziţia martorilor pot apare unele adaosuri ca rod al
imaginaţiei martorului care afectează fidelitatea depoziţiei. Foarte
prezentă, cu un mare rol în influenţarea calităţii depoziţiei este
gradul de inteligenţă al martorilor. O persoană cu un nivel
intelectual mai ridicat are mai mari sanse să facă o depoziţie bună
decât o alta cu nivel intelectual mai scăzut. Depoziţiile bazate pe
interogatoriul sunt mai strâns corelate cu inteligenţa decât cele sub
233
formă de naraţiune, deoarece în depoziţia spontană subiectul îşi
derulează firul amintirilor aşa cum îi vine în minte, şi anume acelea
care-i vin mai clar în minte, pe câtă vreme în interogatoriu se face
apel la situaţii de care martorul este mai puţin sigur, punând în
acţiune judecăţi de valoare, putinţa de selecţionare, cumpănirea şi
judecarea declaraţiilor.
Marturia este influenţată şi de tipul de personalitate. A.
Binet este cel dintâi care face o clasificare a tipurilor intelectuale
studiindu-le experimental. Astfel se disting:
a) tipul descriptiv care descrie lucrurile pe care le-a văzut
luând în considerare caracterele lor cele mai aparente, fără
să caute semnificaţia.
b) tipul observator care-şi fixează atenţia îndeosebi asupra
subiectului scenei;
c) tipul emoţional care descrie emoţia ce se degajă din
subiect;
d) tipul erudit care în loc să descrie obiectul spune tot ce-i
vine în minte referitor la subiect.
La aceste patru tipuri Binet mai adaugă un al cincilea tip pe
care-l numeşte imaginativ şi poetic. Acest tip neglijează observaţia
prin predominarea imaginaţiei, a amintirilor sale, a emotivităţii.
H. Lelesz pornind de la tipurile intelectuale de
subiecţi trasate de Binet în descrierea unui obiect încearcă
studierea influenţei acestor tipuri asupra mărturiei.
Tipurile descifrate de Lelesz sunt următoarele:
a) tipul descriptiv care se complace în a descrie obiectele
şi aspectele externe ale persoanelor, fără a căuta să
înţeleagă atitudinea lor, să descifreze stările interioare care
corespund expresiilor;
b) tipul superficial care face o descriere superficială a
caracterelor aparente ale imaginii;
c) tipul inteligent care redă imaginea în ansamblul său şi
nu se opreşte cu analiza sa decât asupra elementelor
interesante şi caracteristice. El se caracterizează prin efort
de sitematizare şi coordonare a ideilor;
234
d) tipul interpretator care caută să prindă îndeosebi
subiectul scenei şi să-i atribuie o semnificaţie particulară.
e) tipul ambiţios care caută în primul rând să-şi expună
părerile sale, să-şi desfăşoare toată ambiţia sa, să ia o
atitudine originală.
Fidelitatea cea mai mare se întâlneşte în mărturiile sub formă de
narare spontană la tipul inteligent iar cel mai redus grad de
fidelitate la tipul interpretator, la care subiectivitatea predomină.
Tipul inteligent, caracterizat prin criticism ridicat, este mai
puţin supus sugestiilor. Nici tipul descriptiv care se distinge printr-o
bună memorare şi observare minuţioasă nu este uşor influenţabil.
Tipurile interpretator, ambiţios şi superficial sunt cele mai
susceptibile.
Sub raportul implicării dimensiunilor personale
extraversiune-introversiune Mira Y. Lopez menţionează că la tipii
extravertiţi sunt şanse mai mari să se obţină o mărturie, dar că,
gradul de constanţă al acesteia este cu atât mai mic în timp cu cât
este mai extravertit. În schimb, individul introvertit va da declaraţii
mai limitate şi chiar mai subiective, dar mai constante şi mai puţin
influenţate de împrejurările exterioare şi de timp.
Tipurile de personalitate isteroidă, mitomană sau
imaginativă ale lui Dupre şi tipurile paranoide sunt cele mai
susceptibile de a da mărturii false; primii din cauza tendinţei lor
confabulatorii, irezistibile, iar secunzii ca urmare a predominării
proceselor catatymice şi de proiecţie.
Tipurile psihastenice ale lui Janet şi tipurile obsesionale
oferă, datorită autocenzurii, o mare veridicitate în mărturiile lor, cu
condiţia ca să ştie cum să fie interogaţi, ca să nu apară impreciziuni.
Aceşti subiecţi au aproape întotdeauna o dorinţă impetuoasă de a
spune adevărul, dar chiar din această cauză ei se întreabă dacă ceea
ce spun este adevărat, ştiind să evite certitudinile ori de câte ori
aceasta este posibil. Cel care ia interogatoriul este necesar să se
înarmeze cu răbdare şi să nu exercite presiuni excesive asupra
martorului de acest tip, obligându-l astfel să dea un răspuns
precipitat sau să facă corecturi mai târziu, nemulţumt de răspunsul
235
său.
Raportată mărturia la etate se observă o descreştere a
fidelităţii în relatarea copiilor şi a batrânilor. Copiii sunt mai
susceptibili la sugestie decât adulţii. Diferenţa cea mai mare între
mărturiile copiilor şi adulţilor se înregistrează sub forma de
interogatoriu. Diferenţele dintre sexe sunt neînsemnate sub raportul
depoziţiei.
13. 4. TEHNICI DE DESCIFRARE A SINCERITĂŢII DEPOZIŢIEI MARTORILOR
- Evaluarea capacităţii martorului de a da depoziţii -
Problema spinoasă şi dificilă de evaluare a martorului în vederea stabilirii “capacităţii sale de a

depune ca martor” oricât de complexă şi modernă ar fi nu a mers până la a risca să formuleze criterii
concrete, pentru a o soluţiona. Pentru a evita trasarea lor rigidă, tehnicile descifrării martorului din
unghiul capacităţii sale de a da o depoziţie va trebui să varieze, după caz, în funcţie de importanţa
declaraţiilor, vârsta martorului, mijloacele de care dispune judecătorul.
Şi, totuşi, este necesar şi util să se traseze câteva jaloane orientative, urmând adaptarea lor la
specificul situaţiei.
De la început, se impune examenul nu numai psihologic, dar şi fiziologic al capacităţilor
senzoriale ale martorului, precum şi evaluarea martorului de a percepe datele obiective ale situaţiei.
13.4.1. Testarea capacităţii martorului de apreciere a datelor obiective ale

situaţiei
Depoziţia în raport cu evaluarea spaţiului şi timpului. Se întîmplă deseori ca martorilor să li se

ceară sa dea informaţii asupra unui eveniment datându-l în timp şi spaţiu. Astfel li se poate solicita să
evalueze distanţa între două puncte, dimensiunile unor obiecte, durata de desfăşurare a unor
evenimente, datarea lor în timp.
236
Localizarea în timp a experienţelor trăite este unul din procesele psihice cele mai instabile şi
influenţabile. Unii indivizi supraevalueaza intervalele scurte şi le subevaluează pe cele lungi, în timp
ce alţii (şi aceştia sunt majoritatea) procedează invers.
Dacă localizarea în timp a unui eveniment este relativ uşoară, mulţi putând să aprecieze dacă
fapta s-a întimplat spre dimineaţă sau mai spre seară, aprecierea duratei în timp a unei scene este mai
dificilă.
Cercetările psihologice au relevat că există un timp subiectiv şi un timp obiectiv,
neconcordanţa dintre aceste două timpuri poate angrena erori grave.
Implicarea dimensiunii afective influenţează prin conţinutul său emoţional agreabil sau
penibil, evaluarea temporală. Oricine ştie că orele petrecute în mod plăcut par mai scurte decât cele
petrecute în suferinţă.
Redarea dimesiunilor spaţiale în mod corect este de asemenea importantă pentru procedura
juridică. În unele situaţii, cum sunt accidentele de automobil, loviturile cauzatoare de moarte sau
accidentele etc. cu foarte mici excepţii, omul obişnuit face aprecieri eronate asupra spaţiului concret.
Prin metode simple anchetatorul poate verifica capacitatea aprecierii spaţiului punându-l pe martor să
aprecieze dimensiunile camerei în care se află sau dimensiunea străzii pe care a trecut.
Aprecierea vitezei, cu rol hotărâtor în cazul accidentelor de circulaţie, întâmpină şi ea
greutăţi. Un individ care nu este pus prin profesie sau alte activităţii să-şi formeze deprinderea
aprecierii vitezei, cu greu poate depune o mărturie valabilă cu referire la viteză.
O tehnică la îndemâna anchetatorului de a descifra capacitatea martorului de evaluare a
vitezelor este de a-l pune pe acesta să aprecieze viteza vehilculelor ce trec prin faţa clădirii.
Alţi factori care determină denaturarea mărturiei martorului pot fi timpul scurs dintre scena
percepută şi relatarea ei, timpul de memorie care intră în acţiune, calitaţile memoriei martorului etc.
13.4.2.1. Examenul fiziologic
– Examenul fiziologic al capacităţilor senzoriale. Pentru declaraţii ce cuprind

referiri vizuale trebuie verificată acuitatea vizuală, capaciatea cromatică, amplitudinea
câmpului său vizual, precum şi cunoaşterea a tot ceea ce se referă la datele fiziologice
necesare pentru evaluarea obiectivă a ceea ce martorul a putut să vadă în împrejurările în care
se afla. Astfel, pentru relatarea unor fapte petrecute noaptea sau în condiţii de lumină
defectuoasă, trebuie verificată acuitatea vederii nocturne. Sunt cazuri când un martor susţine
că a văzut fapte deşi este uşor de dovedit limitele pe care capacitatea sa optică le semnalează,
faptul că el nu a putut să vadă ceea ce susţine că a văzut.
237
Din aceleaşi considerente se procedează la examenul capacităţii auditive, ori de câte ori martorul dă
informaţii despre zgomote, conversaţii percepute de el. Adesea un martor spune că a auzit o discuţie
“şuşotită”. Într─un asemenea caz examenul acuităţii sale auditive poate demonstra dacă aceasta a fost
posibil sau nu.
Pentru simplificarea examinării vizuale şi auditive se poate recurge la un procedeu care este
reconstituirea actelor despre care s-a depus mărturie, martorul plastat în condiţii similare acelora care
fac obiectul relatarii se va constata dacă este capabil să perceapă detalii echivalente celor pe care le
afirmă ca le-a perceput în situaţia despre care depune marturie.
Dar această tehnică comportă un inconvenient şi anume martorul ştiind că se verfică fidelitatea
relatării sale, în mod deliberat se plasează în general în condiţii experimentale, în poziţii mai bune de
observare; pe de altă parte simplul fapt că este prevenit asupra ceea ce va trebui să urmărească pentru
a-l reda, atenţia sa şi în general capacitatea sa perceptivă, se ascute prin instructajul verbal primit. De
aceea, această tehnică trebuie combinată cu examenul capacităţii senzoriale de specialitate sau cu
tehnici puţin specializate de precizare a acuităţii.
Astfel, pentru vedere se va cere descifrarea de obiecte, culori aflate în spaţiul ambiant, iar
pentru auz se va folosi ceasul care se apropie pe rând când de o ureche, când de alta până va auzi tic-
tac-ul.
– Exemenul psihologic al capacităţii de-a depune mărturie poate fi evaluat cu ajutorul unor
probe speciale numite probe de mărturie sau de fidelitate a declaraţiilor. Materialul acestor probe
este foarte variat, comportând fiecare tip de probă anumite avantaje şi limite. Astfel se utilizează
imagini ale unor tablouri expuse subiecţilor un anumit timp, pe marginea cărora subiecţii să facă
ulterior depoziţia lor apoi, se folosesc scene, evenimente reale anume organizate sau filme.
Coeficienţii de mărturie vor fi analizaţi în principal sub trei aspcte, şi anume: extinderea
mărturiei, gradul de fidelitate şi gradul de certitudine subiectivă a mărturiei.
Extinderea mărturiei se referă la numărul de elemente componente ale depoziţiei, la măsura
în care acoperă elementele evenimentului la care se referă mărturia. Extinderea mărturiei este
determinată atât de condiţiile obiective în care martorul a asistat la evenimentul în discuţie cât şi de
capacitatea de reţinere a martorului condiţionată la rândul ei de o suită de factori psihologici.
Fidelitatea mărturiei este determinată de o recepţie informaţională optimă şi totodată de
capacitatea de verbalizare a martorului. Transpunera verbală fidelă a conţinutului memorial este
puternic dependentă de gradul de cultură al martorului.
Gradul de certitudine se referă la siguranţa cu care martorul răspunde la chestiunile care îi
sunt puse. Siguranţa afirmaţiilor pare mai mare în depoziţia spontană, deoarece acest tip de relatare se
refera la evenimente, fapte, date asupra cărora el posedă o oarecare certitudine.
238
Când i se pun întrebări, ca în cazul interogatoriului, prin evidenţierea unor alternative
plauzibile, subiectul pierde certitudinea iniţială.
În depoziţia martorilor pot apare unele adaosuri ca rod al imaginaţiei martorului care afectează
fidelitatea depoziţiei. Foarte prezentă, cu un mare rol în influenţarea calităţii depoziţiei este gradul de
inteligenţă al martorilor. O persoană cu un nivel intelectual mai ridicat are mai mari sanse să facă o
depoziţie bună decât o alta cu nivel intelectual mai scăzut. Depoziţiile bazate pe interogatoriul sunt
mai strâns corelate cu inteligenţa decât cele sub formă de naraţiune, deoarece în depoziţia spontană
subiectul îşi derulează firul amintirilor aşa cum îi vine în minte, şi anume acelea care-i vin mai clar în
minte, pe câtă vreme în interogatoriu se face apel la situaţii de care martorul este mai puţin sigur,
punând în acţiune judecăţi de valoare, putinţa de selecţionare, cumpănirea şi judecarea declaraţiilor.
Marturia este influenţată şi de tipul de personalitate. A. Binet este cel dintâi care face o
clasificare a tipurilor intelectuale studiindu-le experimental. Astfel se disting:
a) tipul descriptiv care descrie lucrurile pe care le-a văzut luând în considerare caracterele lor
cele mai aparente, fără să caute semnificaţia.
b) tipul observator care-şi fixează atenţia îndeosebi asupra subiectului scenei;
c) tipul emoţional care descrie emoţia ce se degajă din subiect;
d) tipul erudit care în loc să descrie obiectul spune tot ce-i vine în minte referitor la subiect.
La aceste patru tipuri Binet mai adaugă un al cincilea tip pe care-l numeşte imaginativ şi poetic.
Acest tip neglijează observaţia prin predominarea imaginaţiei, a amintirilor sale, a emotivităţii.
H. Lelesz pornind de la tipurile intelectuale de subiecţi trasate de Binet în descrierea
unui obiect încearcă studierea influenţei acestor tipuri asupra mărturiei.
Tipurile descifrate de Lelesz sunt următoarele:
a) tipul descriptiv care se complace în a descrie obiectele şi aspectele externe ale persoanelor,
fără a căuta să înţeleagă atitudinea lor, să descifreze stările interioare care corespund
expresiilor;
b) tipul superficial care face o descriere superficială a caracterelor aparente ale imaginii;
c) tipul inteligent care redă imaginea în ansamblul său şi nu se opreşte cu analiza sa decât
asupra elementelor interesante şi caracteristice. El se caracterizează prin efort de sitematizare
şi coordonare a ideilor;
d) tipul interpretator care caută să prindă îndeosebi subiectul scenei şi să-i atribuie o
semnificaţie particulară.
e) tipul ambiţios care caută în primul rând să-şi expună părerile sale, să-şi desfăşoare toată
ambiţia sa, să ia o atitudine originală.
Fidelitatea cea mai mare se întâlneşte în mărturiile sub formă de narare spontană la tipul inteligent
iar cel mai redus grad de fidelitate la tipul interpretator, la care subiectivitatea predomină.
239
Tipul inteligent, caracterizat prin criticism ridicat, este mai puţin supus sugestiilor. Nici tipul
descriptiv care se distinge printr-o bună memorare şi observare minuţioasă nu este uşor influenţabil.
Tipurile interpretator, ambiţios şi superficial sunt cele mai susceptibile.
Sub raportul implicării dimensiunilor personale extraversiune-introversiune Mira Y. Lopez
menţionează că la tipii extravertiţi sunt şanse mai mari să se obţină o mărturie, dar că, gradul de
constanţă al acesteia este cu atât mai mic în timp cu cât este mai extravertit. În schimb, individul
introvertit va da declaraţii mai limitate şi chiar mai subiective, dar mai constante şi mai puţin
influenţate de împrejurările exterioare şi de timp.
Tipurile de personalitate isteroidă, mitomană sau imaginativă ale lui Dupre şi tipurile
paranoide sunt cele mai susceptibile de a da mărturii false; primii din cauza tendinţei lor
confabulatorii, irezistibile, iar secunzii ca urmare a predominării proceselor catatymice şi de proiecţie.
Raportată mărturia la etate se observă o descreştere a fidelităţii în relatarea copiilor şi a
batrânilor. Copiii sunt mai susceptibili la sugestie decât adulţii. Diferenţa cea mai mare între mărturiile
copiilor şi adulţilor se înregistrează sub forma de interogatoriu.
Diferenţele dintre sexe sunt neînsemnate sub raportul depoziţiei.
• reconstituirea actelor
• extinderea mărturiei
• fidelitatea mărturiei
• gradul de certitudine
• tipul descriptiv
• tipul observator
• tipul emoţional
• tipul erudit
• tipul interpretator
Care sunt tehnicile de evaluare a capacităţii martorului de a da depoziţii?

Prezentaţi tehnici de testare a capacităţii martorului de apreciere a datelor obiective.
Prezentaţi tehnicil de examinare fiziologică a martorilor.
Prezentaţi tehnicil de examinare psihologică a martorilor.
240
Mater..
14 TEHNICI DE DESCIFRAREA SINCERITĂŢII DEPOZIŢIEI
MARTORILOR
- Tehnici de investigare a depoziţiei martorului-
14.1. Introducere
14.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare – timp alocat..
14.3. Conţinutul unităţii de învăţare .
14.3.2. Categoriile de întrebări din interogaoriu
14.3.3. Tehnica obţinerii unui grad maxim de sinceritate în depoziţia martorilor
241
14.1. Introducere
Problema spinoasă şi dificilă de evaluare a martorului în vederea

O problemă importantă care se pune este şi a
normelor care trebuie respectate pentru a obţine mărturii cât
mai fidele, nedeformate. Este trist ca martorul să încerce cu
premeditare să deformeze adevărul relatării sale, dar şi mai
trist este ca în mod involuntar să se comită această eroare din
cauza caracterului sugestiv al întrebărilor, care se doresc
personale, dar care, implicând un răspuns în maniera lor de
formulare, provoacă răspunsuri denaturate.

- cunoaşterea tehnicilor de investigare a depoziţiei
martorului
– descifrarea principalelor tipuri de depoziţii;
– cunoaşterea categoriile de întrebări din
interogaoriu;
- cunoaşterea tehnicii de obţinerere a unui grad maxim de
sinceritate în depoziţia martorilor
242
Pentru unitatea de învăţare- Tehnici de investigare a

depoziţiei martorului timpul alocat este de 4 ore.
14.3 Tehnici de investigare a depoziţiei martorului
O problemă importantă care se pune este şi a normelor care trebuie

respectate pentru a obţine mărturii cât mai fidele, nedeformate. Este
trist ca martorul să încerce cu premeditare să deformeze adevărul
relatării sale, dar şi mai trist este ca în mod involuntar să se comită
această eroare din cauza caracterului sugestiv al întrebărilor, care se
doresc personale, dar care, implicând un răspuns în maniera lor de
formulare, provoacă răspunsuri denaturate.

Mărturia spontană, (deopziţia spontană) sub formă de
povestire a datelor are avantajul că fereşte individul de orice
sugestie sau influenţă străină. Aceasta presupune o intenţie de
sinceritate din partea martorului.
Prezintă dezavantajul de a abunda în date nesemnificative,
de a prezenta omisiuni de fapte importante sub raport juridic.
Numai un procentaj foarte mic al depoziţiilor spontane spun tot
ceea ce interesează şi niciodată mai mult decît interesează.
Din necesitatea elucidării unor aspecte importante din
unghi juridic se recurge la interogatoriu. Interogatoriul prezintă
avantajul de a stimula memoria martorului, de a stimula
reactualizarea anumitor evenimente, persoane. Se atrage atenţia
martorului aspura lucrurilor care interesează mai mult justiţia şi pe
243
care uneori martorul nici nu se gîndeşte să le evoce. Datele obţinute
prin interogatoriu sunt mai complete şi mai uşor de comparat. Dar
depoziţia obţinută prin interogatoriu comportă şi dezavantaje, de
strecurare a unui numar ridicat de erori ceea ce face ca mărturiile
bazate pe interogatoriu să prezinte un indice de fidelaitate cu mult
mai redus.
Mărturiile obţinute prin interogatoriu sunt rezultatul
conflictului între ceea ce ştie subiectul, pe de o parte, şi, pe de altă
parte, ceea ce întrebările puse, subînţeleg că ar trebui să ştie. Orice
răspuns de fapt este o reacţie mixtă, deoarece angajează nu numai
experienţa trăită spontan a martorului, dar şi reprezentările şi
tendinţele afective evocate prin întrebare.
Sunt trei modalităţi generale de constituire a întrebărilor din
interogatoriu care pot genera răspunsuri false:
a) ideea conţinută implicit în întrebare evocă prin asociaţie
altă realitate care nu concordă cu cea despre care trebuie să
depună mărturie subiectul;
b) întrebarea determină subiectul să ţină cont de o lacună a
memoriei sale pe care el încearcă să o completeze fie prin
răspuns la întâmplare, fie pe baza unei deducţii logice (care
poate fi neconformă realităţii faptelor deşi corectă ca
probabilitate deductivă)
c) întrebarea determină o sugestie directă sau situează
subiectul în condiţiile de inferioritate care îl împiedică a da
un răspuns corect.
14.3.2. Categoriile de întrebări din

interogatoriu
Din punct de vedere psihologic şi gramatical distingem cel

puţin şapte categorii de întrebări:
a) determinative (întrebări cu pronume interogativ);
b) complet disjunctive;
c) diferenţiale (da sau nu);
d) condiţionale afirmative (da?) sau expectativ pozitive;
e) condiţionale negative (nu?) sau expectativ negative;
244
f) parţial disjunctive;
g) afirmative cu prezumţie.
Analiza acestor tipuri de întrebări o facem în funcţie de
gradul în care poate provoca eroarea.
Astfel întrebările afirmative cu prezumţie presupun
existenţa unei anumite amintiri la martor. Utilizarea acestui tip de
întrebare trebuie evitată cu grijă deoarece posedă mare forţă de
sugestie şi riscă să ducă martorul spre eroare. De exemplu, dacă un
martor este interogat cu privire la culoarea cravatei acuzatului fără
a-l întreba, în prealabil, dacă acesta purta sau nu cravată, sunt şanse
foarte mari de a obţine un răspuns imprecis. Această întrebare
presupune implicit că martorul este sigur că acuzatul purta o
cravată, ceea ce poate nu ar fi confirmat dacă i s-ar fi adresat
această întrebare pertinentă: “Vă amintiţi dacă acuzatul purta sau
nu o cravată?”
Aceleaşi constatări se fac referitor la întrebările parţial
disjunctive care plasează subiectul într-o situaţie de optare între
două posibilităţi care le exclud astfel prin limitarea opţiunii pe toate
celelalte, fiind posibil ca adevărul să se afle printre acestea. Astfel,
să presupunem că după ce am întrebat dacă acuzatul purta sau nu
cravată şi am obţinut un răspus afirmativ, venim cu o altă întrebare:
“Cravata era galbenă sau neagră?”. Se poate ca martorului să i se fi
părut cravata ca având altă culoare decât galbenă sau neagră. El va
recunoaşte în mod tacit în sinea lui şi va opta pentru una din cele
două culori, şi anume o va alege pe cea care i se pare mai apropiată
de culoarea pe care el a reţinut-o. De exepmlu, dacă subiectul a
reţinut că acuzatul purta o cravată albastră, la întrebarea
judecătorului va răspunde că acuzatul avea o cravată de culoare
neagră.
Aceste două tipuri de întrebări sunt folosite destul de des de
judecător, uneori din raţionamentul greşit al acestora de a evita prin
acest tip de întrebări eventuale tentative ale martorilor de a-l induce
în eroare.
Categoria întrebărilor condiţionale nu presupune decît două
posibilităţi: afirmativă sau negativă. Ele antrenează o sugestie care
245
obligă subiectul să decidă spre un da sau nu. Din fericire,
constrângerea implicată în această formă gramaticală a întrebărilor
este mai vizibilă decât la întrebările anterioare, ceea ce reduce
pericolul deoarece martorul ar putea reacţiona mai uşor. Un
exemplu de condiţională afirmativă din acest tip de întrebări este
“Cravata purtată de acuzat nu era neagră?” sau condţional negativă:
“Cravata acuzatului era albă?”. Pornind de la modul de formulare al
acestor întrebări, martorul va observa uşor că se aşteaptă de la el în
cazul primei întrebări o afirmaţie şi o negaţie în al doilea caz şi cum
nu este sigur pe el, va prefera întotdeauna să dea un răspuns prin
care să fie de acord cu ceea ce anchetatorul aşteaptă de la el. Mai
puţin sugestivă, dar la fel de tendenţioasă este şi următoarea
întrebare diferenţială: “Cravata este neagră?”. La prima vedere pare
că şansele sunt egale de a primi un răspuns afirmativ sau negativ,
dar practica a dovedit că procentul de răspunsuri afirmative este
mai mare, ceea ce dovedeşte că o mare majoritate a martorilor tinde
să răspundă cu conţinutul reprezentativ pozitiv la întrebarea
diferenţială.
Întrebările determinative şi complet disjunctive prin faptul
că formulează explicit posibilităţile sunt mai puţin sugestive decît
celelalte categorii de întrebări prezentate. Cu certitudine categoria
de întrebări determinative (cum, cât, ce?) merită calificativul de
neutre. De ex. “cum era îmbrăcat acuzatul? Unde l-aţi vazut pe X…
pentru prima dată?” etc.
14.3.3. Tehnica obţinerii unui grad maxim de

sinceritate în depoziţia martorilor
Un factor foarte important, cu influenţă decizională în

formarea răspunsurilor de către martor, este personalitatea sa, de
unde şi utilitatea descifrării unor dimensiuni de personalitate ale
martorului pentru a prevedea care sunt intenţiile care îl vor călăuzi
în declaraţiile sale. Dar să presupunem că o dată intenţiile
martorului dejucate, cum trebuie să acţioneze judecătorul pentru a
obţine contrabalansarea acestuia cu maximum de adevăr posibil?
O tehnică eficientă de a obţine o declaraţie sinceră este
246
aceea de raportare a întrebării privind clarificarea unei situaţii la
o persoană neutră, alta decît cea pe care martorul doreşte să o
favorizeze. Să presupunem că vrem să ştim dacă martorul a fost
prezent într-un loc la un anumit moment dat. Dacă îi punem
întrebarea direct, el poate răspunde prin negaţie. Dacă îi cerem însă
o informaţie complet indiferentă despre un amănunt al localului sau
îi punem o întrebare de asemenea natură, încât martorul spre a
favoriza indirect pe acuzat este obligat să se raporteze la fapte
comise în acel local, este foarte probabil că în acest caz ne va oferi
datele de care aveam nevoie.
Un alt tip de tehnică utilizată pentru obţinerea sincerităţii în
răspunsuri este declaraţia centripetă, în care nu se menţionează
nici acuzatul, nici punctul asupra căruia este prevăzut că va
comporta o lipsă de sinceritate, ci se vor solicita informaţii despre
procesele reacţionale secundare ale acţiunii sau ale conduitei pe
care tindem să o elucidăm. Martorul în acest caz nu va face
asociaţie între declaraţia sa şi riscul la care l-ar expune pe cel care
vrea să-l favorizeze, oferind astfel firele conducătoare spre centrul
situaţiei supuse judecăţii.
Pornind de la un exemplu practic, vom analiza două
declaraţii obţinute de la două persoane de inteligenţă sensibil
identică, care aveau aceaşi dorinţă de a favoriza pe acuzat şi care
deţineau aceleaşi date despre actul de acuzare. Este vorba de tatăl şi
mama unui tânăr care, angajat într-un magazin de bijuterii, este
bănuit, dar fără probe, pe baza unei puternice prezumţii că ar fi
sustras o bijuterie de mare valoare.
Declaraţia tatălui a fost obţinută utilizându-se o tehnică
clasică, metoda centrifugă, în care interogatoriul porneşte de la
acţiunea infracţională şi urcă până la antecedente.
Redăm mai jos câteva fragmente:
Întrebare: Credeţi că fiul dumneavoastră a comis

furtul de care este învinuit?
Răspuns: Deloc, fiul meu este cinstit şi incapabil de
o astfel de acţiune.
247
Î: De ce nu a reapărut la munca sa timp de
trei zile în săptămâna în care a urmat
furtul?
R: Pentru că a fost atât de afectat de bănuielile
care au fost aruncate asupra lui, încât s-a
înbolnăvit şi a trebuit să stea la pat.
Î: Cum explicaţi faptul că fiul dumneavoastră
nu se grăbea niciodată să părăsească
magazinul, dacă nu prin dorinţa sa de a
rămâne acolo singur un anumit timp?
R: Deoarece este foarte zelos şi îi place
totdeauna să facă mai mult.
Î: Ştiţi că fiul dumneavoastră a fost văzut
într-o casă de amanet întrebând dacă este
necesară o factură pentru amanetarea unei
bijuterii?
R: Nu am ştiut aceasta. Dar nu este nimic
extraordinar, dacă a făcut-o este posibil că
a vrut să-şi servească un amic care i-a
cerut-o, dat fiind meseria sa.
Î: Ce fel de prieteni avea fiul dumneavoastră?
R: Prietenii săi pe care îi cunoştem sunt foarte
demni, deşi modeşti.
Î: Câţi bani de buzunar îi lăsaţi fiului
dumneavoastră pe săptămână?
R: Valoarea întreagă a salariului său, mai
puţin contribuţia sa la plata chiriei
apartamentului.
Î: Ce face fiul dumneavoastră cu aceşti bani?
R: Presupun că lucururi utile şi unele
distracţii, dar el personal vă va răspunde
mai bine în legătură cu aceasta decât mine.
Î: Este adevărat că fiul dumneavoastră
frecventa des barurile?
R: Nu cred.
248
Î: E adevărat ca mama sa îl alinta şi îi tolera
capriciile?
R: Dacă ne-am arătat totdeauna amabili faţă
de el este pentru că merită aceasta.
Î: Cum explicaţi dispariţia bijuteriei atunci
când fiul dumneavoastră se afla singur în
magazin, dacă nu a furat-o el?
R: În primul rând nu ştiu dacă bijuteria a
dispărut în acel moment, pentru că ar fi
putut foarte bine să dispară înainte. În plus,
este posibil ca cineva să fi intrat în
magazin fără a fi văzut de fiul meu, care în
acel moment era ocupat cu curăţirea unor
tocuri.
După cum se poate observa, întreg interogatoriul se
concentrează în jurul actului infracţional şi al conduitei
presupusului infractor. Aceasta explică comportamentul şi
răspunsurile tatălui care consideră de datoria sa să respingă, cu
aparenţele logicii, indiciile slabe ale acuzării.
În schimb, declaraţia mamei a fost obţinută utilizând metoda
centripetă, adică a mărturiei obţinute pornind de la antecedente. Iată
câteva secvenţe din declaraţia mamei:
Întrebare: Ce părere aveţi despre patronul
magazinului de bijuterii unde este angajat
fiul dumneavoastră?
Răspuns: Mi se pare în fond o persoană cumsecade,
dar puţin sugestionabilă şi foarte
impresionabilă.
Î: Ce fel de părere aveţi despre diferiţii colegi
de muncă ai fiului dumneavoastră?
R: Nu-i cunosc pe toţi, dar acela pe care l-am
văzut mai des, adică M.P, mi se pare foarte
serios.
Î: Credeţi că munca fiului dumneavoastră
este suficient plătită şi apreciată după cum
249
merită de către toţi aceia care lucrează la
bijuterie?
R: De fapt nu apreciau pe fiul meu la justa lui
valoare.
Î: De ce spuneţi aceasta?
R: Deoarece în diverse ocazii şi-au bătut joc
de el când spunea că într-o bună zi ar putea
să fie patron în loc să fie angajat la alţii. În
plus nu i se încredinţau lucrări delicate, ci
era folosit în lucruri mai potrivite pentru
un servitor, decât pentru un tânăr instruit.
Î: Aceste aspiraţii ale fiului dumneavoastră
erau spontane sau dumneavoastră eraţi
aceea care i le-aţi inspirat?
R: Fiul meu este mai curând timid, dar am
luptat pe cât am putut spre al determina să
aibă o ambiţie nobilă şi în special
sentimentul demnităţii. Chiar dacă eşti
sărac, trebuie să te faci respectat.
Î: Care este viitorul pe care îl aveaţi în vedere
pentru fiul dumneavoastră?
R: Cred că poate fi angajat într-un magazin
bun de bijuterii şi poate să întâlnească o
persoană care să-i împrumute bani spre a
putea deschide un magazin pe cont
propriu.
Î: Cum de aţi avut ideea de a-l face să se
angajeze într─un magazin de bijuterii?
R: Deoarece este cel mai distins comerţ.
Din compararea până aici a celor două declaraţii, a tatălui şi a
mamei, întrebările puse tatălui, deşi par mai susceptibile de a
furniza date interesante, în realitate îndeplinesc mai puţin această
condiţie, decât acelea aparent nevinovate adresate mamei. Prin
întrebările adresate mamei, răspunsurile sale au dezvăluit un fapt
care nu a putut fi descoperit prin tehnica atacului frontal utilizat în
250
interogatoriul tatălui. Am aflat că mama exercită dominaţia sa
asupra personalităţii tânărului, că este o femeie nemulţumită de
poziţia socială a acestuia şi că a transferat cu intensitate asupra
fiului său ambiţia şi dorinţa de a părea, factori ai vanităţii. Datorită
acestui fapt, dominaţia personalităţii mamei asupra tânărului, aflăm
ca el avea un motiv puternic de a dori să-şi însuşească bijuteria.
Continuând în mod aparent neglijent interogatoriul, vom afla că
acest motiv nu avea de învins vreo rezistenţă prea mare pentru a
acţiona.
14.4.. Tehnici de investigare a depoziţiei martorului
O problemă importantă care se pune este şi a normelor care trebuie respectate pentru a obţine
mărturii cât mai fidele, nedeformate. Este trist ca martorul să încerce cu premeditare să
deformeze adevărul relatării sale, dar şi mai trist este ca în mod involuntar să se comită
această eroare din cauza caracterului sugestiv al întrebărilor, care se doresc personale, dar
care, implicând un răspuns în maniera lor de formulare, provoacă răspunsuri denaturate.
Mărturia spontană, (deopziţia spontană) sub formă de povestire a datelor are avantajul că
fereşte individul de orice sugestie sau influenţă străină. Aceasta presupune o intenţie de sinceritate din
partea martorului.
251
Prezintă dezavantajul de a abunda în date nesemnificative, de a prezenta omisiuni de fapte
importante sub raport juridic. Numai un procentaj foarte mic al depoziţiilor spontane spun tot ceea ce
interesează şi niciodată mai mult decît interesează.
Din necesitatea elucidării unor aspecte importante din unghi juridic se recurge la
interogatoriu. Interogatoriul prezintă avantajul de a stimula memoria martorului, de a stimula
reactualizarea anumitor evenimente, persoane. Se atrage atenţia martorului aspura lucrurilor care
interesează mai mult justiţia şi pe care uneori martorul nici nu se gîndeşte să le evoce. Datele obţinute
prin interogatoriu sunt mai complete şi mai uşor de comparat. Dar depoziţia obţinută prin interogatoriu
comportă şi dezavantaje, de strecurare a unui numar ridicat de erori ceea ce face ca mărturiile bazate
pe interogatoriu să prezinte un indice de fidelaitate cu mult mai redus.
Mărturiile obţinute prin interogatoriu sunt rezultatul conflictului între ceea ce ştie subiectul, pe
de o parte, şi, pe de altă parte, ceea ce întrebările puse, subînţeleg că ar trebui să ştie. Orice răspuns de
fapt este o reacţie mixtă, deoarece angajează nu numai experienţa trăită spontan a martorului, dar şi
reprezentările şi tendinţele afective evocate prin întrebare.
Sunt trei modalităţi generale de constituire a întrebărilor din interogatoriu care pot genera
răspunsuri false:
a) ideea conţinută implicit în întrebare evocă prin asociaţie altă realitate care nu concordă cu
cea despre care trebuie să depună mărturie subiectul;
b) întrebarea determină subiectul să ţină cont de o lacună a memoriei sale pe care el încearcă
să o completeze fie prin răspuns la întâmplare, fie pe baza unei deducţii logice (care poate fi
neconformă realităţii faptelor deşi corectă ca probabilitate deductivă)
c) întrebarea determină o sugestie directă sau situează subiectul în condiţiile de inferioritate
care îl împiedică a da un răspuns corect.
14.4.2. Categoriile de întrebări din interogatoriu
Din punct de vedere psihologic şi gramatical distingem cel puţin şapte categorii de întrebări:
a) determinative (întrebări cu pronume interogativ);
b) complet disjunctive;
c) diferenţiale (da sau nu);
d) condiţionale afirmative (da?) sau expectativ pozitive;
e) condiţionale negative (nu?) sau expectativ negative;
f) parţial disjunctive;
g) afirmative cu prezumţie.
Analiza acestor tipuri de întrebări o facem în funcţie de gradul în care poate provoca eroarea.
Astfel întrebările afirmative cu prezumţie presupun existenţa unei anumite amintiri la martor.
Utilizarea acestui tip de întrebare trebuie evitată cu grijă deoarece posedă mare forţă de sugestie şi
252
riscă să ducă martorul spre eroare. De exemplu, dacă un martor este interogat cu privire la culoarea
cravatei acuzatului fără a-l întreba, în prealabil, dacă acesta purta sau nu cravată, sunt şanse foarte mari
de a obţine un răspuns imprecis. Această întrebare presupune implicit că martorul este sigur că
acuzatul purta o cravată, ceea ce poate nu ar fi confirmat dacă i s-ar fi adresat această întrebare
pertinentă: “Vă amintiţi dacă acuzatul purta sau nu o cravată?”
Aceleaşi constatări se fac referitor la întrebările parţial disjunctive care plasează subiectul într-
o situaţie de optare între două posibilităţi care le exclud astfel prin limitarea opţiunii pe toate celelalte,
fiind posibil ca adevărul să se afle printre acestea. Astfel, să presupunem că după ce am întrebat dacă
acuzatul purta sau nu cravată şi am obţinut un răspus afirmativ, venim cu o altă întrebare: “Cravata era
galbenă sau neagră?”. Se poate ca martorului să i se fi părut cravata ca având altă culoare decât
galbenă sau neagră. El va recunoaşte în mod tacit în sinea lui şi va opta pentru una din cele două
culori, şi anume o va alege pe cea care i se pare mai apropiată de culoarea pe care el a reţinut-o. De
exepmlu, dacă subiectul a reţinut că acuzatul purta o cravată albastră, la întrebarea judecătorului va
răspunde că acuzatul avea o cravată de culoare neagră.
Aceste două tipuri de întrebări sunt folosite destul de des de judecător, uneori din
raţionamentul greşit al acestora de a evita prin acest tip de întrebări eventuale tentative ale martorilor
de a-l induce în eroare.
Categoria întrebărilor condiţionale nu presupune decît două posibilităţi: afirmativă sau
negativă. Ele antrenează o sugestie care obligă subiectul să decidă spre un da sau nu. Din fericire,
constrângerea implicată în această formă gramaticală a întrebărilor este mai vizibilă decât la întrebările
anterioare, ceea ce reduce pericolul deoarece martorul ar putea reacţiona mai uşor. Un exemplu de
condiţională afirmativă din acest tip de întrebări este “Cravata purtată de acuzat nu era neagră?” sau
condţional negativă: “Cravata acuzatului era albă?”. Pornind de la modul de formulare al acestor
întrebări, martorul va observa uşor că se aşteaptă de la el în cazul primei întrebări o afirmaţie şi o
negaţie în al doilea caz şi cum nu este sigur pe el, va prefera întotdeauna să dea un răspuns prin care să
fie de acord cu ceea ce anchetatorul aşteaptă de la el. Mai puţin sugestivă, dar la fel de tendenţioasă
este şi următoarea întrebare diferenţială: “Cravata este neagră?”. La prima vedere pare că şansele sunt
egale de a primi un răspuns afirmativ sau negativ, dar practica a dovedit că procentul de răspunsuri
afirmative este mai mare, ceea ce dovedeşte că o mare majoritate a martorilor tinde să răspundă cu
conţinutul reprezentativ pozitiv la întrebarea diferenţială.
Întrebările determinative şi complet disjunctive prin faptul că formulează explicit posibilităţile
sunt mai puţin sugestive decît celelalte categorii de întrebări prezentate. Cu certitudine categoria de
întrebări determinative (cum, cât, ce?) merită calificativul de neutre. De ex. “cum era îmbrăcat
acuzatul? Unde l-aţi vazut pe X… pentru prima dată?” etc.
253
14.4.3. Tehnica obţinerii unui grad maxim de sinceritate în depoziţia
martorilor
Un factor foarte important, cu influenţă decizională în formarea răspunsurilor de către martor,

este personalitatea sa, de unde şi utilitatea descifrării unor dimensiuni de personalitate ale martorului
pentru a prevedea care sunt intenţiile care îl vor călăuzi în declaraţiile sale. Dar să presupunem că o
dată intenţiile martorului dejucate, cum trebuie să acţioneze judecătorul pentru a obţine
contrabalansarea acestuia cu maximum de adevăr posibil?
O tehnică eficientă de a obţine o declaraţie sinceră este aceea de raportare a întrebării
privind clarificarea unei situaţii la o persoană neutră, alta decît cea pe care martorul doreşte să o
favorizeze. Să presupunem că vrem să ştim dacă martorul a fost prezent într-un loc la un anumit
moment dat. Dacă îi punem întrebarea direct, el poate răspunde prin negaţie. Dacă îi cerem însă o
informaţie complet indiferentă despre un amănunt al localului sau îi punem o întrebare de asemenea
natură, încât martorul spre a favoriza indirect pe acuzat este obligat să se raporteze la fapte comise în
acel local, este foarte probabil că în acest caz ne va oferi datele de care aveam nevoie.
Un alt tip de tehnică utilizată pentru obţinerea sincerităţii în răspunsuri este declaraţia
centripetă, în care nu se menţionează nici acuzatul, nici punctul asupra căruia este prevăzut că va
comporta o lipsă de sinceritate, ci se vor solicita informaţii despre procesele reacţionale secundare ale
acţiunii sau ale conduitei pe care tindem să o elucidăm. Martorul în acest caz nu va face asociaţie între
declaraţia sa şi riscul la care l-ar expune pe cel care vrea să-l favorizeze, oferind astfel firele
conducătoare spre centrul situaţiei supuse judecăţii.
O altă tehnică clasică, este metoda centrifugă, în care interogatoriul porneşte de la acţiunea
infracţională şi urcă până la antecedente.
• mărturia spontană
• interogatoriu.
• declaraţia centripetă
• metoda centrifugă
1.Care sunt tehnicile de investigare a depoziţiei martorului?

2.Prezentaţi principalele tipuri de depoziţii .
3.Care sunt categoriile de întrebări din interogaoriu?
4.Care sunt tehnicii de obţinerere a unui grad maxim de sinceritate în depoziţia
martorilor ?
254
Mater..
255

Petcu Marioara Psihologie Juridica

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Petcu Marioara Psihologie Juridica

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Psihologie juridica

Prof.univ. dr. PETCU MARIOARA

1.1. Introducere ...........................................................................................................................................

2.1. Introducere ..........................................................................................................................................

3.1. Introducere ...........................................................................................................................................

4.1. Introducere ...........................................................................................................................................

6.1. Introducere ...........................................................................................................................................

7.1 Introducere ............................................................................................................................................

8.1. Introducere ...........................................................................................................................................

10.1 Introducere ..........................................................................................................................................

11. MECANISME PSIHOLOGICE ALE MĂRTURIEI ŞI COMPORTAMENTUL

11.1. Introducere ...........................................................................................................................................

12.1. Introducere ..........................................................................................................................................

13.1. Introducere ...........................................................................................................................................

14.1. Introducere ...........................................................................................................................................

Fenomene negative ce însoţesc viaţa socială şi comportamentul indivizilor aduce,

- Formarea la studenţii de drept a unor capacităţi de abordare psihologică a domeniului

După parcurgerea acestui curs, studentul va dobândi următoarele competenţe generale şi

Resurse şi mijloace de lucru

Cursul este compus din 14 unităţi de învăţare:

Unitatea de învăţare 1. DIMENSIUNEA PSIHO- SOCIALA A DOMENIULUI JURIDIC

Teme de control (TC)

BUTOI, T. (2003), Tratat universitar de psihologie judiciară – teorie si practică, Bucuresti,

1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

Obiectivele unităţii de învăţare:

– cunoaşterea arealului conceptului de normă socială şi

Timpul alocat unităţii de învăţare:

Pentru unitatea de învăţare Conformarea la normele

1.3. Conţinutul unităţii de învăţare

1.CONFORMAREA LA NORMELE SOCIALE- FORMĂ DE

1.3.1. Noţiunea de normă socială

1.3.1.1. Clasificarea normelor sociale

O clasificare a normelor pornind de la distincţiile lui Opp

1.3.2.1. Tipurile de conformism

Autori ca M. Deutsch şi H.B. Gerard (1971) disting două

1.4. Îndrumar pentru autoverificare

1.4.CONFORMAREA LA NORMELE SOCIALE- FORMĂ DE INTEGRARE SOCIALĂ

1.4.1. Noţiunea de normă socială .

1.4.1.1. Clasificarea normelor sociale

1.4.2.1. Tipurile de conformism

Concepte şi termeni de reţinut

Întrebări de control şi teme de dezbatere

1. Ce sunt normele sociale?

BUTOI, T. (2003), Tratat universitar de psihologie judiciară – teorie si practică, Bucuresti,

Devianţa definită ca o transgresiune a normelor aflate în

2.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

Obiectivele unităţii de învăţare:

– Descifrarea comportamentului care transgresează

Timpul alocat unităţii de învăţare:

Pentru unitatea de învăţare . DEVIANŢA SOCIALĂ -

2.3. DEVIANŢA SOCIALĂ -ABATERE DE LA

Ca noţiune larg utilizată în psihologia socială, sociologie şi

2.3.1. Caracteristicile fenomenului de devianţă socială

Relativitatea normelor antrenează prin relativitatea criteriilor

2.3.2. Categorii de devianţă socială

În general, în termenul de devianţă s-au introdus categorii

2.4. Îndrumar pentru autoverificare

Sinteza unităţii de învăţare 2

2.4. DEVIANŢA SOCIALĂ -ABATERE DE LA NORMELE SOCIALE

2.4.1. Caracteristicile fenomenului de devianţă socială

2.4.2. Categorii de devianţă socială

Concepte şi termeni de reţinut

Întrebări de control şi teme de dezbatere