930 – 5 octombrie 2020
Ierarhia actelor normative în unele sisteme de drept naþionale
din Uniunea Europeanã (II)
Dreptul în Franþa (Informaþiile sunt preluate de pe site-ul web
oficial al guvernului francez „Légifrance”, (https://
www.legifrance.gouv.fr/Droit-francais/Constitution/Charte-de-l-
environnement-de-2004) este în mod esenþial compus din reguli
scrise care sunt numite izvoare de drept. Poate fi vorba
despre regulile adoptate de cãtre state sau între state, pe
plan naþional, însã ºi despre jurisprudenþa instanþelor
naþionale sau internaþionale sau despre regulile stabilite pe
plan local, cum ar fi ordinele municipale sau ale organismelor
profesionale, precum ordinul medicilor, regulile stabilite de
cãtre cetãþeni între ei, precum convenþiile sau contractele ºi
în sfârºit simpla cutumã.
Acest ansamblu este ordonat conform unei ierarhizãri a
normelor. Astfel, o regulã nouã: - trebuie sã respecte regulile
anterioare de nivel superior, - poate sã modifice regulile
anterioare de la acelaºi nivel, - genereazã abrogarea regulilor
de nivel inferior contradictorii.
Izvoarele internaþionale de drept:
1. Tratatele ºi acordurile internaþionale. Intrarea în
vigoare a unui tratat în Franþa este supusã ratificãrii sau
aprobãrii ºi publicãrii. Anumite tratate se aplicã în mod
direct în ordinea juridicã francezã, altele implicã
transpunerea printr-o normã internã.
2. Dreptul Uniunii Europene. Noþiunea de drept al Uniunii
Europene face trimitere la regulile stabilite de instituþiile
Uniunii Europene. Poate fi vorba despre recomandãri, avize,
regulamente, decizii sau chiar directive.
Izvoarele naþionale de drept sunt reprezentate de:
1. Normele cu valoare constituþionalã: 1.1. Constituþia din
4 octombrie 1958; 1.2. Preambulul Constituþiei din 27 octombrie
1946; 1.3. Declaraþia Drepturilor Omului ºi Cetãþeanului din
26 august 1789 ºi - Carta mediului din 1 martie 2005;
1.4. principiile fundamentale recunoscute de legile Republicii;
1.5. Legile organice de completare a Constituþiei.
2. Normele cu valoare legislativã: - Legea, adoptatã de
cãtre Parlament, este subordonatã Constituþiei.
Atunci când este sesizat, Consiliul Constituþional contro-
leazã constituþionalitatea legilor înainte de promulgarea lor,
adicã verificã mãsura în care sunt în conformitate cu
Constituþia. Consiliul Constituþional poate fi sesizat de cãtre
Preºedintele Republicii, Primul Ministru, preºedinþii Adunãrii
Naþionale ºi ai Senatului sau de cãtre ºaizeci de deputaþi sau
ºaizeci de senatori. Consiliul Constituþional poate fi sesizat,
printre altele, de cãtre Consiliul de Stat sau Curtea de Casaþie,
cu cereri de abrogare a unor legi în vigoare, prezentate de
cãtre justiþiabili, prin care se contestã, într-un litigiu în care
aceste legi sunt aplicabile, conformitatea acestora cu
drepturile ºi libertãþile garantate constituþional.
În temeiul articolului 55 din Constituþie, tratatele
internaþionale ratificate de cãtre Franþa au o autoritate superioarã
legilor. Prin urmare, judecãtorul administrativ ºi judiciar respinge
aplicarea unei legi care pare incompatibilã cu un tratat,
indiferent dacã acesta a fost ratificat anterior sau ulterior legii.
3. Normele cu valoare de reglementare:
3.1. Ordonanþele. În conformitate cu articolul 38 din Consti-
tuþie, Guvernul poate solicita Parlamentului, pentru aplicarea
programului sãu ºi într-o perioadã de timp limitatã, autorizarea
de a lua mãsurile de naturã legislativã. Din punct de vedere
formal, aceste ordonanþe sunt acte reglementare pânã în
momentul ratificãrii de cãtre legiuitor ºi, prin urmare, pot fi
contestate la instanþele administrative pânã când sunt ratificate.
3.2. Regulamentele sunt diferenþiate în funcþie de
autoritatea care le emite: - decretele Preºedintelui Republicii
sau ale prim-ministrului (atunci când sunt adoptate în cadrul
Consiliului de Miniºtri sau al Consiliului de Stat, acestea nu
pot fi modificate decât în aceleaºi condiþii); - ordine (arrêtés)
interministeriale sau ministeriale; - deciziile de reglementare
(décisions réglementaires) luate de cãtre autoritãþile delegate
de cãtre stat (prefect, primar..) sau autoritãþile descentralizate
(comunã, departament, regiune).
3.3. Convenþiile colective. Codul muncii stabileºte regulile
generale aplicabile condiþiilor de muncã. În acest cadru,
partenerii sociali din sectorul privat (angajatori ºi sindicate
de salariaþi) negociazã convenþii ºi acorduri. Acestea definesc,
astfel, ansamblul condiþiilor de lucru ºi garanþiilor sociale
aplicabile salariaþilor din structurile în cauzã (industriile ºi
comerþul din domeniul reciclãrii, centrele pentru muncitori
tineri, instituþiile de pensie complementarã...). Acordurile
colective se referã doar la un domeniu special (salarii, timp
de lucru...). Convenþiile ºi acordurile colective pot fi încheiate
la nivelul unui anumit sector (ansamblul întreprinderilor care
OPINIA NAÞIONALÃ
exercitã aceeaºi activitate pe un teritoriu dat) al unei
întreprinderi sau instituþii. Convenþia colectivã poate fi
„extins㔠de cãtre Ministerul Muncii, Relaþiilor Sociale ºi
Solidaritãþii sau Ministerul Agriculturii ºi Pescuitului ºi se
aplicã în acest caz tuturor structurilor ramurii de activitate pe
care o vizeazã.
Germania este un stat federal format din 16 state
componente – landurile. Prin urmare, existã legi federale
care se aplicã pe întreg teritoriul Federaþiei ºi legi ale
landurilor, care sunt valabile numai în landul respectiv.
Fiecare land are propria sa Constituþie ºi, în cadrul legal
stabilit de Legea fundamentalã, acesta are de asemenea
puterea de a adopta legi, precum ºi instrumente de
reglementare ºi reglementãri locale.
Legea fundamentalã se aflã în fruntea ierarhiei normelor
interne. Aceasta are întâietate faþã de toate celelalte izvoare
de drept intern ºi, în calitatea sa de Constituþie, reprezintã
instrumentul pe care se bazeazã întregul sistem juridic
german. Orice dispoziþie legalã adoptatã în Germania trebuie
sã fie compatibilã cu Legea fundamentalã în ceea ce priveºte
atât conþinutul, cât ºi forma.
Normele generale de drept internaþional sunt subordonate
Constituþiei, însã au prioritate asupra legilor Federaþiei ºi ale
landurilor. Legea fundamentalã menþioneazã în mod explicit
cã astfel de norme generale fac parte integrantã din legislaþia
federalã, au întâietate faþã de aceasta ºi genereazã în mod
direct drepturi ºi îndatoriri pentru locuitorii teritoriului federal
(art.25). Normele generale de drept internaþional cu efecte
juridice asupra indivizilor (aºadar nu numai normele care
vizeazã statul) includ, de exemplu, garantarea unei forme
adecvate de protecþie juridicã pentru cetãþenii strãini sau
„principiul specialitãþii”, prin care acþiunile penale se supun
termenilor autorizaþiei de extrãdare emise de statul care
efectueazã extrãdarea.
Legile sunt subordonate Constituþiei. Puterile legislative
ale Federaþiei în raport cu cele ale landurilor sunt enumerate
în detaliu în Legea fundamentalã (articolele 71-74).
Instrumentele de reglementare sunt subordonate legilor
ºi pot fi emise de cãtre Guvernul federal, de cãtre un ministru
federal sau de cãtre guvernele landurilor.
Reglementãrile locale au o forþã juridicã inferioarã
instrumentelor de reglementare ºi pot fi emise de cãtre o
persoanã juridicã care funcþioneazã în temeiul dreptului
public (de exemplu, o municipalitate).
Legislaþia landurilor nu poate intra în conflict cu legile
federale. Articolul 31 din Legea fundamentalã stipuleazã cã
„Legislaþia federalã are întâietate faþã de legislaþia
landurilor”. Acest principiu se aplicã indiferent de statutul
ierarhic al normelor juridice de drept aflate în conflict, astfel
încât, de exemplu, un instrument de reglementare federal
are întâietate faþã de Constituþia unui land.
Izvoarele de drept din Italia (Informaþii furnizate de statul
membru al Uniunii Europene pe portalul european e-justiþie:https://e-
justice.europa.eu/content_member_state_law-6-hu-
ro.do?init=true&member=1) sunt, în ordinea importanþei:
1. Constituþia reprezintã principalul izvor de drept. Este
elaboratã de o putere constitutivã ºi poate fi modificatã
numai prin intermediul unei proceduri speciale – mult mai
complexã decât cea necesarã pentru modificarea legilor de
drept comun;
2. Legile (codurile ºi alte legi parlamentare) reprezintã
rezultatul dezbaterilor desfãºurate atât în Camera dei Deputati
(camera inferioarã) cât ºi în Senato (camera superioarã) ºi
trebuie puse în aplicare ºi respectate pe întregul teritoriu al
Italiei. Sunt excluse legile speciale adoptate pentru anumite
teritorii sau evenimente – de exemplu ca rãspuns la un
cutremur;
3. Legile regionale au putere juridicã numai pe teritoriul
regiunii în cauzã ºi conþin dispoziþii privind numai anumite
aspecte. În anumite domenii, legile regionale pot fi integrate
în legile statului (dacã existã) sau pot deveni exclusive (în
absenþa unei reglementãri naþionale) – în ceea ce priveºte
comerþul, educaþia, cercetarea ºtiinþificã, sportul, porturile ºi
aeroporturile, securitatea ocupaþionalã ºi bunurile culturale.
4. Regulamentele reprezintã instrumente care conþin
norme detaliind punerea în aplicare a legilor, atât naþionale
cât ºi regionale;
5. Dreptul cutumiar
Un referendum poate fi un izvor de drept, dacã acesta
abrogã (anuleazã) o lege anterioarã.
pag.
Legislaþia este deschisã interpretãrii, iar jurisprudenþa
poate influenþa deciziile ulterioare. Cu toate acestea,
jurisprudenþa nu este strict obligatorie, deoarece Italia are
un sistem de drept civil în care legislaþia scrisã pozitivã
reprezintã principalul ghid pentru cei care o interpreteazã.
Sistemul judiciar din Italia respectã normele internaþionale
ºi comunitare, atât cele cutumiare, cât ºi cele scrise.
Articolul 1.2 din Codul civil al Spaniei prevede cã dispo-
ziþiile care contrazic alte dispoziþii de rang superior nu sunt
valabile. Acest lucru presupune cã este absolut necesar sã
se stabileascã o ierarhie a normelor ºi, în acest scop, Consti-
tuþia Spaniolã reglementeazã inter-relaþia dintre diferitele
norme, precum ºi relaþiile ierarhice ºi jurisdicþionale dintre
acestea.
Conform acesteia, prioritatea normelor în cadrul dreptului
spaniol este urmãtoarea:
1. Constituþia: norma juridicã supremã a statului, cãreia i
se supun toate puterile publice ºi toþi cetãþenii. Orice
dispoziþie sau act contrar Constituþiei este lipsit de
valabilitate. Este structuratã în douã pãrþi clar diferenþiate
din punct de vedere al conþinutului: a) partea dogmaticã ºi
b) partea organicã.
2. Tratatele internaþionale: acord scris între mai multe
entitãþi de drept internaþional care intrã sub incidenþa acestuia
ºi care poate cuprinde unul sau mai multe instrumente juridice
conexe, indiferent ce denumire ar avea. Încheierea unui tratat
internaþional care conþine prevederi contrare Constituþiei
trebuie precedatã de revizuirea acesteia (o prevedere similarã
conþine Constituþia României).
3. Statutul de autonomie: normã instituþionalã funda-
mentalã spaniolã a unei Comunitãþi Autonome, recunoscutã
de Constituþia Spaniei din 1978 ºi aprobatã prin Legea
organicã. În statut sunt prevãzute, cel puþin, denumirea
comunitãþii, delimitarea teritorialã, denumirea, organizarea
ºi sediul instituþiilor autonome, precum ºi competenþele
asumate.
4. Legea: existã diferite tipuri de lege:
4.1. Legea organicã cuprinde legile referitoare la definirea
drepturilor fundamentale ºi libertãþilor publice, cele prin care
se aprobã Statutul de Autonomie ºi regimul electoral general,
precum ºi alte legi prevãzute de Constituþie.
4.2. Legea de drept comun: cea care reglementeazã
materiile care nu fac obiectul legii organice.
4.3 Decretul legislativ (sau Decretul regal legislativ)
este o normã juridicã cu rang de lege, care emanã de la
puterea executivã centralã (Guvernul), în virtutea unei
delegãri exprese fãcute de puterea legislativã (Cortes
Generales), cu referire la o chestiune specificã ºi în domenii
bine stabilite, dar nu în cele care aparþin legii organice.
4.4. Decretul lege (sau Decretul-lege regal) cuprinde
dispoziþii legislative provizorii emise de cãtre Guvern în caz
de necesitate extraordinarã ºi urgentã ºi care nu afecteazã
sistemul instituþiilor fundamentale ale statului, drepturile,
îndatoririle ºi libertãþile cetãþenilor reglementate în primul
capitol al Constituþiei, regimul Comunitãþilor Autonome sau
dreptul electoral general. Trebuie supus imediat dezbaterii
ºi votului întregului Congres al Deputaþilor în termen de
treizeci de zile de la promulgare.
Apelativul de „regal” din titulatura celor douã decrete
(decret legislativ ºi decret-lege) vine din faptul cã regele
este responsabil cu emiterea acestor decrete aprobate de
Guvern ºi dispune publicarea lor.
5. Regulamentul: normã juridicã cu caracter general emis
de puterea executivã. Rangul sãu în sistemul ierarhic este
imediat inferior legii ºi, în general, este o dezvoltare a acesteia.
6. Normele emise de executiv au propria lor ierarhie în
funcþie de organismul care le promulgã (Decret regal, Decret,
Ordin ministerial etc.)
În plus, a fost stabilit un principiu al competenþei în ceea
ce priveºte normele emise de Comunitãþile Autonome prin
intermediul parlamentelor acestora.
În concluzie, din cercetarea unor sisteme de drept naþionale,
se constatã cã ierarhia actelor normative se stabileºte în
funcþie de importanþa relaþiilor sociale reglementate
(conþinutul normativ) ºi în funcþie de locul autoritãþii emitente
în rândul autoritãþilor publice. Având aceste douã elemente
ca temei, ierarhia actelor normative determinã forþa juridicã a
acestora. Principiul de drept este cã actul normativ de nivel
inferior trebuie sã fie emis în limitele ºi potrivit normelor care
le guverneazã, de nivel superior.
Expert media Florin FÃINIªI