,,Gimnastică ritmică şi

aerobică ”

OPȚIONAL
CLASA I C
Step by Step

Inst. Iulia Călugăreanu

Prof. Gabi Ţurcanu
ȘCOALA CU CLASELE I-VIII
NR. 12 BOTOŞANI
 FIŞĂ DE AVIZARE
A PROIECTULUI DE PROGRAMĂ PENTRU OPŢIONAL
AVIZAT,
Inspector de specialitate

Denumirea opţionalului.......................
Tipul..................................................
Clasa.................................................
Durata...............................................
Număr de ore pe săptămână..............

Autorul..............................................
Abilitarea pentru susţinerea cursului....
Instituţia de învăţământ.......................

CRITERII ŞI INDICATORI DE EVALUARE

DA, cu
  DA NU
recomandare
I. Respectarea structurii standard a programei
Argument      
Obiective de referinţă      
Activităţi de învăţare (cel puţin una pentru fiecare obiectiv)      
Conţinuturi      
Modalităţi de evaluare      
II. Existenţa unei bibliografii      
III. Elemente de calitate
Respectarea particularităţilor de vârstă ale elevilor      
Concordanţa cu etosul şcolii, cu interesele elevilor şi cu
     
nevoile comunităţii
Conţinutul argumentului
* oportunitatea opţionalului      
* realismul în raport cu resursele disponibile      
Corelarea obiectivelor cu activităţile de învăţare      
Corelarea obiectivelor cu unităţile de conţinut      
Adecvarea modalităţilor de evaluare la demersul didactic
     
propus

Avizul conducerii şcolii: ......................

NOTĂ: Pentru a fi acceptat proiectul de programă trebuie să întrunească "DA" la punctele I şi II şi
cel puţin 5 "DA" / "DA cu recomandări" la punctul III.

Denumirea opţionalului: Gimnastică ritmică şi aerobică

Tipul opţionalului: transcurricular
Arii curriculare implicate: Educaţie fizică şi sport şi arte
Durata: 1 an
Clasa: I
Nr. ore pe săptămână: 1 oră

ARGUMENT

Gimnastica este treapta iniţială cu care trebuie să înceapă

perfecţionarea fizică şi terapia minţii, este alfabetul educaţiei
fizice, care trebuie parcurs metodic de la A la Z, utilizându-se
ca activitate sportivă de masă şi de performanţă. Ea contribuie
la dezvoltareacapacităţii de înţelegere, întinereşte şi
împrospătează spiritul: ,,Optandum est ut sit mens sano in
corpore sano”, (este de dorit ca o minte sănătoasă să fie într-
un corp sănătos).
Gimnastica aerobică este o formă de gimnastică de
intreţinere cu ajutorul căreia se urmăreşte menţinerea şi
dezvoltarea capacităţii de efort a organismului prin folosirea
exerciţiilor fizice în regim aerob. Exerciţiile alcătuite
(construite) special sunt legate între ele, completându-se unele
pe altele)finalul unui exerciţiu este începutul celuilalt), în aşa
fel încât să dea un aspect neîntrerupt, asigurându-se
cursivitate programului executat pe muzică, în ritmuri diferite
şi cu un consum mare de oxigen.
Acest curriculum se înscrie într-o variantă reformatoare în
cadrul ariei ,,Educaţie fizică şi sport” şi se adresează, în
deosebi, elevilor şi cadrelor didactice care doresc să realizeze
un curs opţional de gimnastică aerobică. Acesta are menirea
de a valorifica aptitudinile şi înclinaţiile elevilor dotaţi şi
pasionaţi pentru această ramură sportivă, care constituie o
latură mult îndrăgită de şcolarii mici dat fiind caracterul
spectaculos pe care îl dobândeşte prin măreţia şi
complexitatea exerciţiilor.
Însuşirea elementelor de gimnastică aerobică se practică
individual, în perechi sau în grup, asadar prin realizarea unor
complexe de exerciţii cu elemente legate şi pe fond muzical, se
pot realiza formaţii, ansambluri pentru diverse manifestări
şcolare (serbările), sau alte competiţii şcolare.
Câteva consideraţii care favorizează practicarea
gimnasticii aerobice:
- bază materială minimă. Gimnastica aerobică poate fi
practicată oriunde, într-o sală specială de gimnastică sau într-o
sală improvizată, bine aerisită, luminată, curată sau afară în aer
liber, atât iarna cât şi vara. Este nevoie doar de un casetofon şi
o muzică adecvată;
- nu necesită aparate costisitoare şi nici accesorii
scumpe;
- se poate începe la orice vârstă, fără a avea o pregătire
fizică prealabilă;
- rezultatele apar imediat;
- influenţează favorabil procesele psiho-fiziologice,
contribuind la creşterea stării de confort fizic şi psihic datorită
concordanţei dintre mişcare, ritm şi muzica ce le însoţeşte;
- are influenţe benefice asupra armoniei corporale.
OBIECTIVE DE REFERINŢĂ ŞI EXEMPLE DE ACTIVITǍŢI DE ÎNVǍŢARE
OBIECTIVE DE REFERINŢĂ
1.1. sǎ identifice principalele caracteristici
ale stării de sănătate;
1.2. sǎ cunoască şi să respecte regulile de
igienă personală şi de evitare a
accidentelor în practicarea exerciţiului fizic;
1.3. să cunoască şi să respecte regimul
alimentaţiei zilnice, programul de odihnă şi
modul de a se îmbrăca şi de a-şi îngriji
echipamentul.
1.4. să conştientizeze necesitatea reglării
respiraţiei în funcţie de efortul prestat.
2.1. sǎ acţioneze cu mijloace specifice
pentru dezvoltarea forţei şi rezistenţei
principalelor grupe musculare şi articulare;
2.2. sǎ depună eforturi uniforme şi variabile
cu durate prelungite progresiv;
ACTIVITǍŢI DE ÎNVǍŢARE
- urmărirea evoluţiei individuale;
- activităţi de însuşire şi de practicare a
regulilor de igienă personală şi de evitare a
accidentelor sportive;
- recomandări cu privire la alimentaţie;
- precizarea valorilo calorice ale unor
alimente;
- recomandări cu privire la programul de
muncă/odihnă al şcolarului;
- verificarea sistematică a echipamentului
sportiv şi a vestimentaţiei şcolare;
- exerciţii de respiraţie.
- complexe de exerciţii pentru dezvoltare
fizică;
- exerciţii specifice fiecărei grupe de
muşchi (exemplu la scara fixă, cu cercuri,
coardă, mingi etc);
- exerciţii pentru braţe, cu solicitarea tuturor
articulaţiilor (umăr, cot, pumn);
- exersări fragmentare şi globale;
- exerciţii de reglare a respiraţiei;
- efectuarea de eforturi continue cu
progresia duratei;

2.3. să conştientizeze necesitatea creşterii
tonusului muscular, a elasticităţii musculare - exerciţii de corectare a ţinutei;
şi a mobilităţii articulare.
3.1. sǎ identifice segmentele corpului şi să
adopte poziţia corectă a acestora în situaţii
statice şi dinamice;
3.2. sǎ cunoască şi să execute principlele
exerciţii de dezvoltare fizică a segmentelor
corpului;
3.3. sǎ execute corect şi rapid mişcările
comandate la semnale vizuale şi auditive;
3.4. să acţioneze pentru evoluţia
armonioasă a propriului corp prin exerciţii
de grup sau individual.
4.1. sǎ recunoască elementele de
gimnastică ritmică şi să le execute corect şi
estetic;
4.2. sǎ realizeze legat 2-3 elemente
acrobatice pe care să le execute în ritmul
- jocuri dinamice cu durate progresive;
- exercitii specifice;
- exerciţii de gimnastică ritmică şi aerobică;
- exerciţii după model;
- recomandări, demonstraţii.
- adoptări de poziţii pe baza prezentării şi a
exemplificării;
- exerciţii şi jocuri pentru formarea poziţiei
corecte;
- atenţionări şi corectări sistematice;
- identificarea elementelor exerciţiului în
demonstrări;
- exerciţii pentru fiecare segment al
corpului;
- corectări şi încurajări;
- adoptări de poziţii şi declanşări de mişcări
la diferite semnale;
- exersarea unor elemente pe ritmuri
diferite;
- exersarea separată a fiecărui procedeu,
individual şi în grup;
- concursuri vizând corectitudinea şi
expresivitatea mişcărilor;
- receptarea modului specific de dezvoltare
fizică armonioasă;
- exerciţii de control şi autocontrol în
oglindă;
- examinări somatoscopice periodice.
- exersare fragmentată şi globală;
- înlănţuirea elementelor învăţate în linii
acrobatice şi ritmice;
- exersare separată sau globală a
elementelor acrobatice pe fond muzical;
muzicii;
4.3. să persevereze în exersarea
deprinderilor până la însuşirea corectă a
acestora;
5.1. să cunoască importanţa practicării
independente a exerciţiilor fizice şi să le
efectueze în programul zilnic;
5.2. să practice exerciţiile fizice în funţie de
interesele şi nevoile individuale.
- jocuri muzicale;
- jocuri dinamice, parcursuri aplicative;
- exerciţii specifice;
- corectări şi recomandări;
- dialog însoţit de explicaţii;
- exemple de conţinuturi şi forme de
organizare;
- reguli organizatorice specifice;
- recomandări generale şi individuale.

III.CONŢINUTURI ALE ÎNVĂŢĂRII

I. Capacitatea de organizare:
a. Formaţii de adunare în linie pe un rând;
b. Formaţii de adunare în linie pe două rânduri;
c. Formaţiile de deplasare în coloană câte unul şi de câte doi;
d. Alinierea în linie;
e. Poziţiile de drepţi şi pe loc repaus;
f. Întoarceri prin săritură la stânga şi la dreapta;
g. Pornire cu mers pe loc şi oprire (pornire şi oprire din mers);
h. Trecerea din linie pe un rând la formaţiile de semicerc şi cerc.

II. Dezvoltarea armonioasă:

a. Poziţiile: stând departat, pe genunchi, şezând culcat;
b. Mişcări: duceri ale braţelor (înainte, sus, lateral); ale palmelor pe şold, pe
umeri, la ceafă;
c. Îndoiri şi întinderi ale braţelor, ale trunchiului, ale picioarelor;
d. Răsuciri ale gâtului, ale trunchiului;
e. Rotări ale corpului şi ale braţelor;
f. Postura corectă, graţioasă.

III. Calităţi motrice de bază:

a. Viteză de reacţie, de execuşie şi de deplasare în ritmuri diferite;
b. Îndemânare;
c. Forţă (forţă dinamică segmentară);
d. Rezistenţă (rezistenţă generală la eforturi aerobe).

IV. Deprinderi motrice de bază:

a. Mers obişnuit cu ţinută corectă şi coordonare de braţe; mers în coloană;
 b. Săritură (săritură pe loc şi cu deplasare, cu desprindere de pe unul şi ambele
picioare, sărituri din ghemuit în ghemuit).

V. Deprinderi sportive elementare:

a. Cu specific de gimnastică ritmică şi acrobatică:
- cumpănă pe un genunchi cu sprijinul palmelor pe sol, semisfoară, podul de
jos, stând pe omoplati, rulare laterală, rulare pe abdomen şi piept, rostogolire
înainte din ghemuit în ghemuit.
b. Cu specific de gimnastică aerobică şi ritmică:
- exerciţii pentru cap – gât;
- exerciţii pentru braţe;
- exerciţii pentru trunchi combinate cu mişcări de braţe şi picioare.

STANDARDE CURRICULARE DE PERFORMANŢǍ

OBIECTIVE CADRU STANDARDE

1.Întreţinerea şi îmbunătăţirea stării de S1:Cunoaşterea şi aplicarea regulilor de
sănătate a copiilor şi formarea igienă personală şi a celor pentru evitarea
deprinderilor igienico-sanitare; accidentelor sportive.

2.Dezvoltarea forţei şi rezistenţei, a S2:Exprimarea calităţilor motrice ( viteză,

elasticităţii musculare şi a mobilităţii îndemânare, rezistenţă, forţă) precum şi a
articulare; agilităţii, elasticităţii musculare şi a
mobilităţii articulare în funcţie de
posibilităţile individuale;

3.Influenţarea evoluţiei corecte şi S3:Adoptarea unei poziţii corecte şi

armonioase a organismului prin elemente armonioase a organismului, a unei ţinute
de gimnastică ritmică şi aerobică; elegante;

4.Cultivarea simţului estetic, a ritmicităţii, a S4:Exprimarea simţului estetic, a ritmicităţii

muzicalităţii; şi muzicalităţii în precticarea exerciţiilor de
gimnastică ritmică şi aerobică;

5. Stimularea motivaţiei şi interesului S5. Adoptarea unei atitudini pozitive faţă de

pentru practicarea independentă a exerciţiul fizic, faţă de miţcare în general.
exerciţiului fizic.
 BIBLIOGRAFIE:

 Programe Şcolare Pentru Învăţământul Primar – discipline opţionale,

Editura ”AS`S ” 2000
 Metodica educaţiei fizice şi sportive, Editura Fundaţiei ,,Chemarea”1998
 www.edu.ro
 www.didactic.ro
 PLANIFICARE CALENDARISTICĂ

Nr. Unitatea de învăţare O.R. Conţinuturi Nr. Perioada Observaţi

crt. ore i

1. Lumea cărţilor 5 -vizite la biblioteca şcolii şi la biblioteca judeţeană

-înscrierea la bilbioteca şcolii şi la cea judeţeană
-joc de rol – La bibliotecă 1
-prezentarea fişei de lectură
-realizarea unei bilbioteci proprii
-standul de cărţi – selecţii pentru biblioteca
personală
Evaluare sumativă

2. Suntem români 1 -formularea unor întrebări şi răspunsuri referitoare

2 la paragraful/fragmentul citit;
Texte suport: 3 -exerciţii de povestire a unui fragment/paragraf cu 2
Limba românească – 4 sprijin (din partea învăţătorului, colegilor);
Alexe Mateevici 5 -exerciţii de exprimare a propriei păreri în legătură
6 cu întâmplări, personaje dintr-un text citit;
7 - exerciţii de recitare de poezii etc.;
8 Evaluare sumativă
9
10

3. Prietenii animalelor 1 -exerciţii de desprindere şi formulare orală a

2 mesajului (învăţăturii) unui text citit;
Texte suport 3 -exerciţii de citire conştientă a unor texte date prin
Balada unui greier mic- 4 formulări de răspunsuri la întrebările puse;
George Topîrceanu 5 -exerciţii de completare de enunţuri în legătură cu
 Boul și vițelul-Grigore
Alexandrescu
Câinele și cățelul-
Grigore Alexandrescu
6 un text citit; 6
7 -exerciţii de recunoaştere a textelor, personajelor
8 prin citirea unor fragmente, paragrafe dintr-un text
9 citit;
10 - ilustrarea prin desen a unui text citit;
¯Evaluare sumativă

4. E iarnă iar... 4
Texte suport: 1 -exerciţii de desprindere şi formulare orală a
Sania-Vasile Alecsandri 2 mesajului (învăţăturii) unui text citit;
Ce te legeni... 3 -exerciţii de citire conştientă a unor texte date prin
-Mihai Eminescu 4 formulări de răspunsuri la întrebările puse;
5 -exerciţii de completare de enunţuri în legătură cu
un text citit;
-exerciţii de recunoaştere a textelor, personajelor
prin citirea unor fragmente, paragrafe dintr-un text
citit;
- ilustrarea prin desen a unui text citit;
¯Evaluare sumativă

5. Trăistuţa fermecată 1 -exerciţii de identificare şi de relatare, într-o

Texte suport:
Păcală– Ion Creangă
2 succesiune logică, a întâmplărilor prezentate într-un
3 text narativ; 3
4 -exerciţii de recunoaştere a personajelor din
5 anumite texte narative etc.;
6 -exerciţii de intonare corectă a propoziţiilor
7 enuntiative, exclamative şi interogative (fără
8 menţionarea terminologiei);
9 -activităţi în perechi: Joc. Eu citesc, eu observ; Tu
10 citeşte, eu observ;
-exerciţii de citire pe roluri;
-exerciţii de citire a unui text cunoscut, cu
adaptarea intonaţiei impuse de semnele de
 punctuaţie;
¯Evaluare sumativă

6. La gura sobei... 1 -exerciţii de identificare şi de relatare, într-o

2 succesiune logică, a întâmplărilor prezentate într-un
Texte suport: 3 text narativ;
Bunicul – Barbu 4 -exerciţii de recunoaştere a personajelor din
Ştefănescu Delavrancea 5 anumite texte narative etc.;
6 -exerciţii de intonare corectă a propoziţiilor
7 enuntiative, exclamative şi interogative (fără
8 menţionarea terminologiei);
9 -exerciţii de citire pe roluri;
10 -exerciţii de citire a unui text cunoscut, cu
adaptarea intonaţiei impuse de semnele de
punctuaţie; 3
-exerciţii de citire “la prima vedere”, în gând şi cu
voce tare, soptit etc.;
-exerciţii de citire în lanţ;
-exerciţii de iniţiere în scopul citirii unor cărţi din
literatura pentru copii;
- joc: Recunoaşte personajul, recunoaşte autorul;
-şezători, ghicitori;
¯Evaluare sumativă

7. Universul basmelor 1 -exerciţii de recunoaştere a textelor, personajelor

2 prin citirea unor fragmente, paragrafe dintr-un text
Texte suport: 3 citit;
Doi feţi cu stea în frunte – 4 - ilustrarea prin desen a unui text citit; 3
Ioan Slavici 5 -exerciţii de identificare şi de relatare, într-o
6 succesiune logică, a întâmplărilor prezentate într-un
7 text narativ;
8 -exerciţii de recunoaştere a personajelor din
 9 anumite texte narative etc.;
10 -exerciţii de citire pe roluri;
-exerciţii de citire a unui text cunoscut, cu
adaptarea intonaţiei impuse de semnele de
punctuaţie;
-crearea de poveşti din amestecul a două sau mai
multe poveşti cunoscute (activităţi în grup);
schimbarea finalului;
-gruparea personajelor asemănătoare din mai multe
poveşti (activităţi în grup);
- povestirea textelor citite etc.
¯Evaluare sumativă

8. D-ale lui Caragiale... 1 -exerciţii de recunoaştere a textelor, personajelor 12

2 prin citirea unor fragmente, paragrafe dintr-un text
Texte suport: 3 citit;
4 - ilustrarea prin desen a unui text citit;
Bubico-Ion Luca 5 -exerciţii de identificare şi de relatare, într-o
Caragiale 6 succesiune logică, a întâmplărilor prezentate într-un
Amicii- Ion Luca 7 text narativ;
Caragiale 8 -exerciţii de recunoaştere a personajelor din
Lanțul slăbiciunilor- 9 anumite texte narative etc.;
Ion Luca Caragiale 10 -exerciţii de citire pe roluri;
-exerciţii de citire a unui text cunoscut, cu
adaptarea intonaţiei impuse de semnele de
punctuaţie;
-crearea de poveşti din amestecul a două sau mai
multe poveşti cunoscute (activităţi în grup);
schimbarea finalului;
-gruparea personajelor asemănătoare din mai multe
poveşti (activităţi în grup);
- povestirea textelor citite etc.
¯Evaluare sumativă 1
 ALEXE MATEEVICI

Alexei Mateevici (n. 27 martie 1888, Căinari - d. 24 august 1917, Chişinău)

este unul din cei mai reprezentativi scriitori români născuţi în Basarabia, actualmente
Republica Moldova.
Limba românească
de Alexe Mateevici

Limba noastră-i o comoară Limba noastră-i vechi izvoade.

În adâncuri înfundată
Un şirag de piatră rară
Pe moşie revărsată.
Limba noastră-i foc ce arde
Într-un neam, ce fără veste
S-a trezit din somn de moarte
Ca viteazul din poveste.
Limba noastră-i numai cântec,
Doina dorurilor noastre,
Roi de fulgere, ce spintec
Nouri negri, zări albastre.
Povestiri din alte vremuri;
Şi citindu-le 'nşirate, -
Te-nfiori adânc şi tremuri.
Limba noastră îi aleasă
Să ridice slava-n ceruri,
Să ne spiue-n hram şi-acasă
Veşnicele adevăruri.
Limba noastra-i limbă sfânta,
Limba vechilor cazanii,
Care o plâng şi care o cântă
Pe la vatra lor ţăranii.

Limba noastră-i graiul pâinii, Înviaţi-vă dar graiul,

Când de vânt se mişcă vara;
In rostirea ei bătrânii
Cu sudori sfinţit-au ţara.
Limba noastră-i frunză verde,
Zbuciumul din codrii veşnici,
Ruginit de multă vreme,
Stergeţi slinul, mucegaiul
Al uitării 'n care geme.
Strângeţi piatra lucitoare
Ce din soare se aprinde -
Nistrul lin, ce-n valuri pierde Şi-ţi avea în revărsare
Ai luceferilor sfeşnici. Un potop nou de cuvinte.
Nu veţi plânge-atunci amarnic, Răsări-vă o comoară
Că vi-i limba prea săracă, În adâncuri înfundată,
Şi-ţi vedea, cât îi de darnic Un şirag de piatră rară
Graiul ţării noastre dragă. Pe moşie revărsată.

BALADA
GEORGE TOPÎRCEANU ( n. 21 martie 1886, Bucureşti  d. 7 mai 193)

, Iaşi  Poet, memorialist şi publicist român, membru

corespondent al Academiei Române din 1936

Balada unui greier mic

de George Topîrceanu

Peste dealuri zgribulite,

Peste ţarini zdrenţuite,
A venit aşa, deodată,
Toamna cea întunecată.

Lungă, slabă şi zăludă,

Botezând natura udă
C-un mănunchi de ciumafai, -
Când se scutură de ciudă,
Împrejurul ei departe
Risipeşte-n evantai
Ploi mărunte,
Frunze moarte,
Stropi de tină,
Guturai...

Şi cum vine de la munte,

Blestemând
Şi lăcrimând,
Toţi ciulinii de pe vale
Se pitesc prin văgăuni,
Iar măceşii de pe câmpuri
O întâmpină în cale
Cu grăbite plecăciuni...

Doar pe coastă, la urcuş,

Din căsuţa lui de humă
A ieşit un greieruş,
Negru, mic, muiat în tuş
Şi pe-aripi pudrat cu brumă:

- Cri-cri-cri,
Toamnă gri,
Nu credeam c-o să mai vii
Înainte de Crăciun,
Că puteam şi eu s-adun
O grăunţă cât de mică,
Ca să nu cer împrumut
La vecina mea furnică,
Fi'ndcă nu-mi dă niciodată,
Şi-apoi umple lumea toată
Că m-am dus şi i-am cerut...

Dar de-acuş,
Zise el cu glas sfârşit
Ridicând un picioruş,
Dar de-acuş s-a isprăvit...
Cri-cri-cri,
Toamnă gri,
Tare-s mic şi necăjit!
FABULA
GRIGORE ALEXANDRESCU ( n 22 februarie1810,Târgovişte  d. 25 noiembrie

1885 Bucureşti) Poet și fabulist roman.

Boul și vițelul
de Grigore Alexandrescu

  Un bou ca toţi boii, puţin la simţire,

În zilele noastre de soartă-ajutat,
Şi decît toţi fraţii mai cu osebire,
Dobândi-n cireadă un post însemnat.

  —Un bou în post mare? —- Drept, cam ciudat vine,

Dar asta se-ntâmplă în oricare loc:
Decât multă minte, ştiu că e mai bine
Şă ai totdeauna un dram de noroc.

  Aşa d-a vieţei veselă schimbare,

Cum şi de mândrie boul stăpânit,
Se credea că este decât toţi mai mare,
Că cu dânsul nimeni nu e potrivit.

  Viţelul atuncea, plin de bucurie,

Auzind că unchiul s-a făcut boier,
Că are clăi sumă şi livezi o mie:
„Mă duc — zise-ndată — niţel fân să-i cer.“

  Făr-a pierde vreme, viţelul porneşte,

Ajunge la unchiu, cearcă a intra;
Dar pe loc o sluga vine şi-l opreşte:
„Acum doarme — zice — nu-l poci supăra.“
— „Acum doarme? ce fel! pentru-ntia dată
După-prânz să doarmă! Obiceiul lui
Era să nu şază ziua niciodată;
Ast somn nu prea-mi place, şi o să i-o spui.“

— „Ba să-ţi cauţi treaba, că mănînci trânteală;

S-a schimbat boierul, nu e cum îl ştii;
Trebuie-nainte-i să mergi cu sfială,
Primit în casă dacă vrei să fii.“

  La o mojicie atâta de mare,

Viţelul răspunde că va aştepta;
Dar unchiul se scoală, pleacă la plimbare,
Pe lângă el trece, făr-a se uita.

  Cu mâhnire toate băiatul le vede,

Însă socoteşte că unchiu-a orbit;
Căci fără-ndoială nu putea a crede
Că buna lui rudă să-l fi ocolit.

  A doua zi iarăşi, prea de dimineaţă,

Să- găsească vreme, la dânsul veni:
O slugă, ce-afară îl vedea că-ngheaţă,
Ca să-i facă bine, de el pomeni.

  „Boierule — zise — aşteaptă afară

Ruda dumitale, al doamnei vaci fiu.“
— „Cine? a mea rudă? Mergi de-l dă pe scară.
N-am asfel de rude, şi nici voi să-l ştiu.“

Câinele și cățelul
de Grigore Alexandrescu

„Cât îmi sunt de urâte unele dobitoace,

Cum lupii, urşii, leii şi alte câteva,
Care cred despre sine că preţuiesc ceva!
        De se trag din neam mare,
        Asta e o-ntâmplare:
Şi eu poate sunt nobil, dar s-o arăt nu-mi place.
Oamenii spun adesea că-n ţări civilizate
        Este egalitate.
Toate iau o schimbare şi lumea se ciopleşte,
Numai pe noi mândria nu ne mai părăseşte.
Cât pentru mine unul, fieştecine ştie
        C-o am de bucurie.
Când toată lighioana, măcar şi cea mai proastă,
Câine sadea îmi zice, iar nu domnia-voastră.“
Aşa vorbea deunăzi cu un bou oarecare
Samson, dulău de curte, ce lătra foarte tare.
Căţelu Samurache, ce şedea la o parte
        Ca simplu privitor,
        Auzind vorba lor,
Şi că nu au mândrie, nici capriţii deşarte,
        S-apropie îndată
Să-şi arate iubirea ce are pentru ei:
„Gândirea voastră — zise — îmi pare minunată.
Şi simtimentul vostru îl cinstesc, fraţii mei.“
— „Noi, fraţii tăi? răspunse Samson, plin de mânie.
        Noi, fraţii tăi, potaie!
        O să-ţi dăm o bătaie
        Care s-o pomeneşti.
Cunoşti tu cine suntem, şi ţi se cade ţie,
Lichea neruşinată, asfel să ne vorbeşti?“
— „Dar ziceaţi…“ — Şi ce-ţi pasă ţie? Te-ntreb eu ce ziceam?
        Adevărat vorbeam,
Că nu iubesc mândria şi că uresc pe lei,
Că voi egalitate, dar nu pentru căţei."

     Acestea între noi adesea o vedem,

     Şi numai cu cei mari egalitate vrem.
 PASTELUL
VASILE ALECSANDRI

Vasile Alecsandri (n. 21 iulie 1821, Bacău; d. 22

august 1890, Mirceşti, judeţul Iaşi) a fost poet, dramaturg,
folclorist, om politic, ministru, diplomat, academician român,
membru fondator laAcademiei Române, creator al teatrului
românesc şi a literaturii dramatice în România, personalitate
marcantă a Moldovei şi apoi a României de-a lungul
întregului secol al XIX-lea.
 Sania
de Vasile Alecsandri

Zi cu soare, ger cu stele!... Hai, iubită, la primblare.

Caii muşcă-a lor zăbale, surugiul e călare;
Săniuţa, cuib de iarnă, e cam strimtă pentru doi...
Tu zâmbeşti?... Zâmbirea-ţi zice că e bună pentru noi.

Caii scutură prin aer sunătoarele lor salbe,

Răpind sania uşoară care lasă urme albe.
Surugiul chiuieşte; caii zboară ca doi zmei
Prin o pulbere de raze, prin un nour de scântei.

Pe câmpia înălbită, netedă, strălucitoare

Se văd insule de codri, s-aud câni la vânătoare,
Iar în lunca pudruită cu mănunt mărgăritar
Saltă-o veveriţă mică pe o creangă de stejar.

Acum trecem prin poiene, acum trecem prin zăvoaie;

Crengile-aninate-n cale ning steluţe şi se-ndoaie.
Iată-o gingaşă mlădiţă cu şirag de mărţişori...
Tu o rupi?... Ea te stropeşte cu fulgi albi răcoritori.

MIHAI EMINESCU

Mihai Eminescu (n. 15 ianuarie 1850, Botoşani sau

Ipoteşti, d. 15 iunie 1889, Bucureşti) a fost un poet,
prozator şi jurnalist român, socotit de cititorii români şi de
critica literară drept cel mai important scriitor romantic din
literatura română, supranumit şi „luceafărul poeziei
româneşti”.

Ce te legeni…
de Mihai Eminescu

- "Ce te legeni, codrule,

Fără ploaie, fără vânt,
Cu crengile la pământ?"
- "De ce nu m-aş legăna,
Dacă trece vremea mea!
Ziua scade, noaptea creşte
Şi frunzişul mi-l răreşte.
Bate vântul frunza-n dungă -
Cântăreţii mi-i alungă;
Bate vântul dintr-o parte -
Iarna-i ici, vara-i departe.
Şi de ce să nu mă plec,
Dacă păsările trec!
Peste vârf de rămurele
Trec în stoluri rândunele,
Ducând gândurile mele
Şi norocul meu cu ele.
Şi se duc pe rând pe rând,
Zarea lumii-ntunecând,
Şi se duc ca clipele,
Scuturând aripele,
Şi mă lasă pustiit,
Veştejit şi amorţit
Şi cu doru-mi singurel,
De mă-ngân numai cu el!"

ION CREANGĂ

Ion Creangă (n. 1 martie 1837, Humuleşti; d. 31

decembrie 1889, Iaşi) este unul dintre clasicii literaturii române
alături de : Mihai Eminescu, I. Slavici şi I.L.Caragiale.
Recunoscut datorită măiestriei basmelor, poveştilor şi
povestirilor sale, Ion Creangă a intrat în istoria literaturii
române, în principal, datorită operei autobiografice Amintiri din
copilărie.

Păcală
de Ion Creangă

Un negustor, umblând prin mai multe sate şi oraşe, ca să cumpere grâu, păpuşoi şi
altele, într-o zi ajunse la un pod şi când era să treacă văzu un om care se odihnea
acolo: acesta era Pâcală. Negustorul, voind să afle ceva de la el, ca orice negustor, se
apropie de dânsul şi-l întrebă:
— De unde eşti, măi creştine?
— Ia din sat de la noi, răspunse Pâcală.
— Din care sat de la voi?
— Iaca de acolo, tocmai de sub acel mal, arătând negustorului cu mâna spre un deal.
— Bine, dar ce sat e acela? Eu nu-l ştiu.
— Ei! cum să nu-l ştii; e satul nostru, şi eu de acolo vin.
— Nu aşa, măi prostule. Eu te-ntreb: acel sat pe a cui moşie este şi cum îi botezat?
— Doamne! da' nu ştii că moşiile sunt boiereşti şi asta-i a cuconului nostru, ce şede la
Bucureşti? Iar satu-l botează popa într-o căldăruşă cu apă, cum îi scrie lui în cărţi.
Negustorul, privindu-l lung, zise în sine: Mă!... aista-i chiar Pâcală.
— Dar cum te cheamă pe tine?
— Iaca!... ce mă întreabă. Mă cheamă ca pe oricare: vină-ncoace, ori vin-aici!
Negustorul începu a-şi face cruce ca de naiba şi iar îl întrebă:
— Dar cu chemarea împreună cum te mai strigă?
— Iaca aşa: vino! u! mă! răspunse Pâcală.
Negustorul începu atunci a râde şi zise: ce prost! Apoi îl mai întrebă:
— Dar ce bucate se fac acolo la voi?
— Mai mult terciu cu mămăligă mâncăm, zise Pâcală.
— Înţelege-mă, prostule! Nu te întreb de bucate ferte.
— D-apoi de care bucate mă-ntrebi?
— Te-ntreb dacă s-au făcut la voi grâu, orz şi altele.
— Da, s-au făcut până la brâu, răspunse Pâcală.
— Nu te-ntreb de înălţime, că doar n-am nevoie de paie pentru boi, ci aş voi să ştiu ce
feliu este la voi grăuntele orzului.
— Să-ţi spun, dacă nu ştii, zise Pâcală. Grăuntele orzului este lungăreţ, îmbrăcat c-o
coajă cam gălbie şi c-o ţapă în vârf.
— Bine, ştiu de astea; dar spune-mi ce fel se vinde, că aş voi să cumpăr şi eu.
— De! nu ştii dumnia-ta ce fel? Unul dă grâul ori orzul, şi altul îi dă bani: galbeni,
napoleoni ori altăceva.
— Nu mă-nţeleseşi nici asta; eu te-ntreb: cum se dă?
— Bre!... Nici asta n-o ştii. Să-ţi spun eu: iei baniţa ori dimerlia şi pui în ea pân-o umpli
cu vârf, apoi cu coada lopeţii o razi ş-o torni în sac, pe urmă iarăşi o umpli şi tot asemine
faci.
— Eu nu te-ntreb asta, om fără cap ce eşti!
— Dar ce fel mă-ntrebi? zise Pâcală.
— Cu ce preţ se vinde chila ori baniţa; câţi lei?
— Aşa cum te-nvoieşti; şi câţi lei dai atâta iei.
Negustorul, supărat, îl mai întrebă:
— Neghiobi ca tine mai sunt acolo-n sat?
— U! hu!... este badea Muşat, badea Stan, Neagu, Voicu, Florea, Soare, badea Bran,
Coman şi alţii.
— Ho! mă, destul! Dar cine este mai mare decât toţi la voi în sat?
— Cine-i mai mare? Badea Chiţu; el este mai nalt decât toţi; e atât de lung, încât mai n-
ajungi cu mâna la umărul său.
— Bre!... proastă lighioaie mai eşti! Nu te-ntreb aşa.
— Dar cum? zise Pâcală.
— Eu îţi zic: pe cine ascultaţi voi aici în sat?
— I! ha! auzi vorbă! Ascultăm pe lăutarul moş Bran; când începe să cânte, tot satul stă
cu ochii şi urechile ţintă la el.
— Nu zic aşa, măi nătărăule! Răspunde-mi odată cum te-ntreb.
— Ei, cum?
— Eu te-ntreb de cine aveţi frică aici în sat mai mult.
— Văleu, maică! Ia, de buhaiul lui moş popa, mare frică mai avem, mămulică. Când vine
sara de la păscut, fugim de el care încotro apucăm; că atât e de înfricoşat, de gândeşti
că e turbat; când începe să mugească, sparie chiar şi copiii din sat.
— Mă!... da'! ce namilă de om eşti tu? Nu cumva eşti vrun duh rău, frate cu Mează-
noapte sau cu Spaima-pădurei?
— Ei, Doamne! De ce mă-ntrebi, când mă priveşti? Ce? Nu mă vezi că-s om ca şi
dumniata: cu cap, cu ochi, gură, nas, mâni şi cu picioare, mă mişc şi mă uit ca toţi.
— Aşa te văd şi eu, dar ai minte şi simţire abia ca un dobitoc. Ia spune-mi, zău: aveţi
butnari sau dogari în sat la voi?
— Avem.
— Na cinci bani, şi du-te să-ţi puie doagele ce-ţi lipsesc.
Prostia din născare, leac în lume nu mai are; ea este o uricioasă boală, ce nu se
vindecă în şcoale, ba nici în spitale.

BARBU ŞTEFĂNESCU DELAVRANCEA

Barbu Ştefănescu Delavrancea (n. 11 aprilie 1858,

Bucureşti; † 29 aprilie 1918, Iaşi) a fost un scriitor, orator şi avocat
român, Membru al Academiei Române şi primar al Capitalei. Este
tatăl pianistei şi scriitoarei Cella Delavrancea, precum şi al
arhitectei Henrieta (Riri) Delavrancea, una dintre primele femei-
arhitect din România.

Bunicul
de Barbu Ştefănescu Delavrancea

Se scutură din salcâmi o ploaie de miresme.

 Bunicul stă pe prispă. Se gândeşte. La ce se gândeşte? La nimic. Înnumără
florile care cad. Se uită-n fundul grădinii. Se scarpină-n cap. Iar înnumără florile
scuturate de adiere.
Pletele lui albe şi creţe parcă sunt nişte ciorchini de flori albe; sprincenele,
mustăţile, barba... peste toate au nins anii mulţi şi grei.
Numai ochii bunicului au rămas ca odinioară: blânzi şi mângâietori.
Cine trânti poarta?
- Credeam că s-a umflat vântul... o, bată-vă norocul, cocoşeii moşului!
Un băietan ş-o fetiţă, roşii şi bucălai, sărutară mânele lui "tata-moşu".
- "Tată-moşule, zise fetiţa, de ce zboară păsările?
- Fincă au aripi, răspunse bătrânul sorbind-o din ochi.
- Poi, raţele n-au aripi? de ce nu zboară?
- Zboară, zise băiatul, dar pe jos.
Bătrânul coprinse într-o mână pe fată şi în cealaltă pe băiat.
- O, voinicii moşului!...
Şi zâmbi pe sub mustăţi, şi-i privi cu atâta dragoste, că ochii lui era numai
lumină şi binecuvântare.
- Tată-moşule, da' cocorii un' se duc când se duc?
- În ţara cocorilor.
- În ţara cocorilor?
- Da.
- Dar rândunelile un'se duc când se duc?
- În ţara rândunelilor.
- În ţara rândunelilor?
- Da.
- Tată-moşule, aş vrea să-mi crească şi mie aripi şi să zbor sus de tot, până în
slava cerului, zise băiatul netezindu-i barba.
- Dacă ţi-o creşte ţie aripi, zise fata, mie să-mi prinzi o presură şi un sticlete.
- Da... hâ... hâ... poi ce fel... şi mie?
Fata se întristă.
Bătrânul o mângâie şi zise băiatului:
- Bine, să prinzi şi pentru tine, să prinzi şi pentru ea.
- Ţie două şi mie două... nu e-aşa, tată-moşule?
 - Fireşte, ţie două, lui două şi mie una.
- Vrei şi tu, tată-moşule? întrebă băiatul cu mândrie.
- Cum de nu?! Mie un scatiu.
Ce fericiţi sunt!
Băiatul încălecă pe un genuchi şi fata pe altul. Bunicul îi joacă. Copiii bat în
palme. Bunicul le cântă "Măi cazace, căzăcele, ce caţi noaptea prin argele"...
O femeie uscăţivă intră pe poartă cu două doniţi de apă. Copii tăcură din râs şi
bunicul din cântec.
E muma lor şi fata lui.
Cum îl văzu, începu:
- I... tată, şi d-ta... iar îi răzgâi... o să ţi să suie în cap...
Bunicul ridică mâna în sus, aducând deştele ca un preot care binecuvintează, şi
zise prelung:
- Lăsaţi pe copii să vie la mine!
- Biiine, tată, biiine... dar ştii... o, bată-i focul de copii!...
Femeia intră în casă.
- Să-i bată norocul şi sănătatea, şopti moşul ca şi cum ar fi mustrat pe cineva, şi
sărută în creştetul capului şi pe unul, şi pe altul.
Şi iar începu râsul, şi jocul, şi cântecul.
Se osteni bunicul. Stătu din joc. Copiii începură să-l mângâie.
Din vorbă în vorbă, copiii se făcură stăpâni pe obrajii bunicului.
- Partea asta este a mea.
- Şi partea asta, a mea!
- Mustaţa asta este a mea.
- Şi asta, a mea!
La barbă se-ncurcară. Bunicul îi împăcă, zicându-le:
- Pe din două.
Şi copii o şi dăspicară, cam repede, că bătrânul strânse din ochi.
- Jumătate mie.
- Şi jumătate mie.
Şi după ce o împărţiră frăţeşte, începu lauda.
Băiatul:
- Mustaţa mea e mai lungă.
 Fata:
- Ba a mea e mai lungă!
Şi băiatul întinse d-o mustaţă şi fata de alta, ba a lui, ba a ei să fie mai lungă.
Pe bunic îl trecură lacrâmile, dar tăcu şi-i împăcă zicându-le:
- Amândouă sunt dopotrivă.
- Ş-a mea, ş-a ei!
- Ş-a mea, ş-a lui!
La obraji cearta se aprinse mai tare.
- Partea mea e mai frumoasă.
- Ba a mea, că e mai albă!
Bunicul zâmbi.
- Ba a mea, că e mai caldă!
- Ba a mea, că e mai dulce!
- Ba a mea, că nu e ca a ta!
- Ba a mea, că are un ochi mai verde!
- Ba a mea, că are un ochi şi mai verde!
Bunicul abia se ţinea de râs.
- Ba a mea!
- Ba a mea!
Şi băiatul, înfuriindu-se, trase o palmă în partea fetei.
Fata ţipă, sări de pe genuchiul bătrânului, se repezi şi trase o palmă în partea
băiatului.
Băiatul, cu lacrâmile în ochi, sărută partea lui, şi fata, suspinând pe a ei.
Mama lor ieşi pe uşe şi întrebă restit:
- Ce e asta, vermi neadormiţi!
Obrajii bunicului erau roşii şi calzi. Şi surâzând fericit, răspunse fie-sei:
- Lăsaţi pe copii să vie la mine!
 IOAN SLAVICI

Ioan Slavici (n. 18 ianuarie 1848 la Şiria, judeţul Arad

- d. 17 august 1925 la Crucea de Jos, în apropiere de Panciu,
judeţul Vrancea) a fost un scriitor şi jurnalist român. Debutează
în Convorbiri literare (1871), cu comedia Fata de birău.
Împreună cu Eminescu pune bazele Societăţii Academice
Sociale Literare România Jună şi organizează, în 1871,
Serbarea de la Putna a Studenţimii române din ţară şi din
străinătate. La finele anului 1874, se stabileşte la Bucureşti,
unde este secretar al Comisiei Colecţiei Hurmuzachi, profesor, apoi redactor la Timpul.
Împreună cu I. L. Caragiale şi G. Coşbuc, editează revista Vatra. În timpul primului
război mondial, colaborează la ziarele Ziua şi Gazeta Bucureştilor. Premiul Academiei
Române (1903).

Doi feţi cu stea în frunte

 de Ioan Slavici

A fost ce-a fost; dacă n-ar fi fost, nici nu s-ar povesti. A fost odată un împărat.
Împăratul acesta stăpânea o lume întreagă, şi în lumea asta era un păcurar bătrân şi o
păcurăriţă, care aveau trei fete: Ana, Stana şi Lăptiţa.
Ana, cea mai în vârstă dintre surori, era frumoasă, încât oile înce- tau a paşte
când o zăreau în mijlocul lor; Stana, cea mijlocie, era frumoasă, încât lupii păzeau turma
când o vedeau pe dânsa stăpână; iară Lăptiţa, cea mai tânără soră, albă ca spuma
laptelui şi cu păr moale ca lâna mieluşeilor, era frumoasă — mai frumoasă decât surorile
sale împreună — frumoasă cum numai dânsa era.
Într-o zi de vară, când razele soarelui erau mai stâmpărate, cele trei surori se
duseră ca să culeagă căpşune în marginea codrilor.
Pe când ele culegeau căpşunele, îndată se aude un şir de tropote, ca şi când ar
veni şi s-ar apropia o ceată de călăreţi. Era cine era: era tocmai feciorul împăratului,
venind ca să meargă cu prietenii şi cu curtenii săi la vânat.
Tot voinici frumoşi, crescuţi în şeile cailor, dar cel mai frumos şi pe cel mai
înfocat armăsar era... cine altul putea să fie?... Făt-Voinic, feciorul de împărat. Focul
cailor se stâmpără în zărirea celor trei surori şi călăreţii deteră în pas mai încetişor, până
ce, veniţi şi sosiţi, se simţiră duşi.
— Auzi tu, soră, grăi Ana către sora mijlocie, dacă m-ar lua pe mine, i-aş
frământa o pâine din care mâncând s-ar simţi ş-ar fi tot june şi voinic, mai voinic decât
toţi voinicii din lume.
— Eu, zise Stana, dacă pe mine m-ar lua, i-aş toarce, ţese şi coase o cămaşă
pe care, îmbrăcând-o, s-ar putea lupta cu zmeii, trecând prin apă fără ca să se ude,
trecând prin foc fără ca să se ardă.
— Iară eu, grăi Lăptiţa, cea mai tânără soră, dacă i-aş fi soţie, i-aş face doi feţi-
frumoşi, gemeni cu părul de aur şi cu stea în frunte, stea ca luceafărul din zori.
Când trec pe lângă fete, voinicii, chiar şi cei împărăteşti, văd cu ochii şi ascultă
cu urechile. Ascultând, ei auziră, auzind, înţeleseră, iar înţelegând, ei suciră frânele şi
săriră la fete.
— Sfântă-ţi fie vorba şi a mea să fii, soţie de împărat! grăi feciorul de împărat
ridicând la sine în şa pe Lăptiţa cu căpşune cu tot.
 — Şi tu a mea! grăi cel dintâi voinic către Stana, făcând şi el pre- cum a văzut
pe stăpânul său.
— Şi tu a mea! grăi al doilea în voinicie către Ana, ridicând-o şi pe ea în şa.
Făcând aşa, voinicii porniră spre curtea împărătească. În ziua următoare se
făcură nunţile şi apoi trei zile şi trei nopţi întreaga împărăţie răsuna de veselia
oaspeţilor...
Peste alte trei zile şi trei nopţi merse vestea în ţară că Ana şi-a făcut pâinea: a
cules bobi, a măcinat, cernut, frământat şi a copt pâinea precum a fost zis la culesul de
căpşune.
Încă de trei ori câte trei zile şi de trei ori câte trei nopţi trecură şi o nouă veste
merse în ţară, că Stana şi-a făcut cămaşa: a cules fire de in, le-a copt şi meliţat, a periat
fuiorul, a tors firele, a ţesut pânza şi a cusut cămaşa pe trupul soţului ei, precum a fost
zis la culesul de căpşune.
Numai a Lăptiţei vorbă nu s-a împilinit încă. Dar toate se fac nu- mai cu vremea.
Când se împlini de-a şaptea oară a şaptea zi, numărată de la cea de întâi zi de
cununie, feciorul de împărat se arătă înaintea voinicilor şi celorlalţi curteni ai săi cu faţa
veselă şi cu vorba pe de sute şi mii de ori mai blândă şi mai îndurătoare decât până
acuma, dând de ştire că de aici înainte multă vreme n-are să mai iasă din curte, fiindcă-l
poartă inima să stea zi şi noapte lângă soţia sa. Era adică să se întâmple — din
îndurarea lui Dumnezeu — precum a grăit Lăptiţa la cules de căpşune... Şi lumea, şi
ţara, şi întreaga împărăţie se bucurau aşteptând să se vadă ce nu s-a mai văzut încă.
Hei! dar multe se petrec în lume, şi dintre multe, multe bune şi rele multe!
S-a întâmplat adică, ca feciorul de împărat să aibă şi o mamă vi- tregă, iară
asta, o fată mare în păr, pe care a fost adus-o cu sine, având-o de la cel dintâi bărbat. Şi
apoi, vai şi amar de acela ce cade în asemenea cuscrii!
După gândul vitregei era să fie ca fiica sa s-ajungă soţie de împărat şi stăpână
peste împărăţie, iară nu Lăptiţa, fata cea de păcurar.
Şi acuma sărmana Lăptiţa avea să sufere pentru că n-a fost pe gândul vitrigei,
ci după voinţa lui Dumnezeu. Vezi! aşa e lumea: chiar şi acolo e rea unde o poartă
gândul cel bun.
Era acuma în gândul vitrigei ca întâmplându-se după cum a fost zis Lăptiţa, să
facă pe lume să creadă şi să creadă feciorul de împărat că nu e precum este şi precum
s-a zis.
 Nu putea însă face nimic, fiindcă feciorul de împărat stătea de-a pururea, zi şi
noapte, lângă soţia lui. Îşi puse dar de gând ca, cu una, cu două, cu vorbe şi iscusinţe,
să-l urnească pe acesta, iară după aceea, rămânând Lăptiţa în grija ei, a ei să fie grija.
Ştia că nu-i va fi greu să afle cale şi chip.
Cu una, cu două, feciorul de împărat nu se urnea însă din loc. Vorbele zburară
în vânt şi iscusinţele rămaseră lucru fără treabă. Vremea trecea, ziua se apropia, era
mâine-poimâne, şi feciorul de împărat nu se depărta de lângă soţia sa.
Când vitrega văzu că acuma nu e încotro, îşi puse piatră pe inimă şi trimise
carte, ştire şi veste la frate-său, a cărui împărăţie era vecină, spuse cum şi ce, şi grăi
două-trei vorbe, ca să vină cu oaste şi voinici şi să cheme pe feciorul de împărat la
război.
Asta era una, bună şi cea din urmă. Nici nu rămase în zadar.
Feciorul de împărat sări cuc de mânie când îi veni vestea că acum nu e bine, că
iaca cum şi ce, şi cum că oştile vrăjmaşilor sunt pe cale să vină, să intre şi să fie precum
de mult n-a mai fost... Bătaie adică, bătaie grozavă, bătaie între doi împăraţi!
Văzu şi el că acuma nu e încotro, că n-are decât să facă ce e de făcut.
Aşa sunt feciorii de împărat! Oricât de în drag şi-ar păzi nevestele şi oricât de-a
dor ar aştepta să-şi vadă feţii, când aud de bătaie, li se zvârcoleşte inima în trup, li se
frământă creierii în cap, li se împăienjenesc ochii... lasă nevastă şi feţi în grija Domnului
şi pornesc ca vântul la război.
Feciorul de împărat a pornit ca primejdia, s-a dus ca pedeapsa lui Dumnezeu,
s-a bătut cum se bate, cum numai el se bate şi, când în a treia zi au crăpat zorile, iarăşi
a fost la curtea împărătească, sosind cu inima stâmpărată prin luptă şi cu ea plină de
dor neastâmpărat să ştie ce şi cum, de când s-a dus!
Hei! dar ce-auzi? ce văzu? îmi vine nici să nu mai povestesc când văd atâta
răutate, atâta suflet fără milă, şi urâtă, şi supărăcioasă, şi grozavă treabă, încât nici nu
se poate spune fără ca să răsufli o dată cu greu!
Adică a fost aşa: în clipita când stelele se strâng pe cer, când fe- ciorul de
împărat era numai trei paşi de la poarta curţii, s-a întâmplat întocmai precum a fost zis
Lăptiţa: doi feţi-frumoşi, feciori de împărat, unul ca altul, cu păr de aur şi cu luceferi în
frunte.
 Dar era ca lumea să nu-i vadă. Vitrega, rea precum era în gândul ei, în pripă
puse doi căţei în locul copiilor, feţi-frumoşi, iar pe copiii cu părul de aur şi cu steaua în
frunte îi îngropă în colţul casei, tocmai la fereastra împăratului.
Când feciorul de împărat intră în casă şi cercă s-audă şi să vadă, n-auzi nimic,
ci văzu numai pe cei doi căţeluşi, pe care vitrega i-a fost pus în patul Lăptiţei.
Multă vorbă nu se mai făcu. Feciorul de împărat văzu cu ochii, şi asta era
destul. Lăptiţa nu şi-a ţinut vorba, şi acuma nu rămase decât să-şi ajungă pedeapsa.
Feciorul de împărat n-avu încotro, îşi călcă pe inimă şi porunci să o îngroape în
pământ până la sânişori, rămânând aşa în ochii lumii, pentru ca să se ştie ce e aceea
când cineva cutează să înşele pe un fecior de împărat.
Într-altă zi, apoi, se făcu pe gândul vitregei. Feciorul de împărat se cunună a
doua oară şi iarăşi răsunară veseliile de nuntă trei zile şi trei nopţi.
Hei! dar nu e darul lui Dumnezeu pe faptă nedreaptă! Cei doi feţi-frumoşi nu
aflau odihnă în pământ. În locul în care erau îngropaţi crescură doi paltini frumoşi. Când
vitrega îi văzu crescând, porunci ca să-i stârpească din rădăcină.
— Lăsaţi-i să crească! porunci împăratul. Îmi plac aici la fereastră! Aşa paltini n-
am văzut încă.
Şi apoi crescură paltinii, crescură cum alţi paltini nu cresc: în fiecare zi un an, în
fiecare noapte alt an, iară în crepetul zorilor, când se strâng stelele pe cer, trei ani într-o
clipită. Când se împliniră trei zile şi trei nopţi, cei doi paltini erau mândri şi nalţi,
ridicându-se cu crengile lor până la fereastra împăratului. Şi apoi, când adia vântul şi se
mişcau frunzele, împăratul asculta, asculta zile întregi la şoptirea lor. Îi părea că aude un
suspin neîncetat, ca o plângere pusă în vorbe neînţelese, pe care numai sufletul lui o
simţea ca o simţire ascunsă şi nepricepută, care ziua nu-i lăsa odihnă şi care noaptea îl
ţinea treaz. Îl cuprindeau fiorii în auzul acestei şoptiri şi totuşi îi părea că n-ar putea să
fie fără de ea.
Vitrega simţi, însă, ce e şi cum. Îşi puse de gând ca, cu orice preţ, să
stârpească paltinii. Era greu, dar minţile muiereşti storc din piatră zăr. Vicleşugul
muierilor dezbracă voinicii: ce puterea nu poate, poate dulceaţa vorbelor, şi ce nici asta
nu poate, pot lacrimile mincinoase.
Într-o dimineaţă împărăteasa se puse pe de marginea patului soţului ei şi
începu să-l ademenească cu dezmierdări şi vorbe de dra- goste. Mult a ţinut până la
ruptul firului, dar în sfârşit... şi împăraţii sunt tot oameni.
 — Bine! grăi feciorul de împărat cam cu jumătate de gură. Să fie pe voia ta; să
stârpim paltinii: dar din unul să facem un pat pentru mine, din altul un pat pentru tine.
Împărăteasa se mulţumi cu atâta. Paltinii fură tăiaţi, şi nici nu se înnoptă bine
până ce paturile erau făcute şi puse în casa împăratului.
Când feciorul de împărat se culcă în patul nou, îi părea că se simte de o sută de
ori mai greu decât până acuma şi totuşi află odihnă cum n-a mai aflat; iară împărăteasa i
se părea că zace culcată pe spini şi mărăcini, încât toată noaptea nu putu dormi.
După ce împăratul adormi, paturile începură să scârţâie. Şi de aces- te
scârţâituri împărăteasa scotea un înţeles cunoscut; i se părea că aude vorbe pe care
nimeni nu le pricepea decât numai dânsa.
— Ţi-e greu, frăţioare? întrebă unul dintre paturi.
— Ba! mie nu mi-e greu, răspunse patul pe care dormea împăratul, mi-e bine, căci pe
mine zace iubitul meu tată!
— Mie mi-e greu, zise cellalt pat, căci pe mine zace un suflet rău! Şi tot aşa
vorbiră paturile în auzul împărătesei până la crepetul zorilor.
Când se făcu ziuă, împărăteasa îşi puse de gând să prăpădească paturile.
Porunci dar să facă alte două paturi tocmai ca şi acelea şi, când împăratul merse la
vânat, le puse pe aceste pe neştiute în casă, iară paturile de paltini le aruncă în foc
până la cea mai mică scândură.
Focul ardea, iară în pocniturile focului împărăteasa părea că aude tot acele
vorbe de înţeles nepriceput.
După ce paturile arseră, încât nu rămase nici măcar o bucăţică de cărbune,
împărăteasa adună cenuşa şi o aruncă în vânt, pentru ca să fie dusă peste nouă ţări şi
peste nouă mări, ca parte cu parte în veci să nu se mai afle.
Ea n-a văzut însă că tocmai atunci când focul ardea mai frumos se ridicaseră în
sus două scântei şi, ieşind la lumină, căzură tocmai unde au fost crescuţi cei doi paltini,
iară căzute aici, cele două scântei se prefăcură în doi mieluşei gemeni, din care unul era
tocmai atât de frumos ca şi cellalt, tocmai atât de blând, cu lâna tocmai atât de
strălucită. Doi miei, fiecare preţ de-o împărăţie!
Când împărăteasa văzu mieluşeii păscând pe sub ferestrele împă- ratului, sări
plină de bucurie la dânşii, îi luă în braţe pe amândoi şi-i duse la soţul său.
 Din clipita asta, feciorul de împărat zi şi noapte nu se gândea decât la mieluşei:
îi părea că în fiecare mişcare a mieluşeilor, în fiecare zbieret ieşit din gura lor, în fiecare
privire află ceva, care îi cădea greu şi totuşi îi ustura inima.
Văzând că soţul său a îndrăgit mieluşeii, împărăteasa iarăşi prinse gând rău şi
nu se împăcă până ce, când cu bine, când cu rău, când cu vorbe dulci şi când cu plâns,
nu făcu pe feciorul de împărat ca să se învoiască cu pierzarea mieluşeilor.
Mieluşeii fură tăiaţi. Ce nu se putu mânca, împărăteasa puse să se arunce în
foc... în foc şi piele, şi lână, şi oase, şi tot ce a mai fost.
Nu mai rămase nimic. Nimeni n-a băgat de seamă că tocmai pe fundul vasului
în care s-a spălat carnea, între crăpătura doagelor, au rămas două bucăţele din creierii
mieluşeilor. Când apoi slujnica împăratului s-a dus la vale după apă, bucăţelele de
creieri s-au spălat şi au mers cu pârâul până în apa cea mare, care curgea prin mijlocul
împărăţiei. Aici din cele două bucăţele s-au făcut doi peştişori cu solzii de aur, unul
tocmai ca şi cellalt, deopotrivă, ca să se ştie că sunt fraţi gemeni.
Într-o zi pescarii împărăteşti se sculară dis-de-dimineaţă şi-şi arun- cară mrejele
în apă. Tocmai în clipa când cele din urmă două stele se stinseră pe cer, unul dintre
pescari ridică mreaja şi văzu ce n-a mai văzut: doi peştişori cu solzii de aur.
Pescarii s-adunară să vadă minunea, iar după ce văzură şi se minu- nară,
hotărâră ca, aşa vii precum sunt, să ducă peştişorii la împărat şi să-i facă cinste.
— Nu ne duce acolo, că de acolo venim, de-acolo suntem şi acolo e pieirea
noastră, grăi unul dintre peştişori.
— Ce să fac dar cu voi? întrebă pescarul.
— Pune-te şi adună rouă de pe frunze, lasă-ne să înotăm în rouă, pune-ne la
soare şi apoi nu veni până ce razele soarelui nu vor fi sorbit roua de pe noi, grăi al
doilea peştişor.
Pescarul făcu precum i s-a zis: adună rouă de pe frunze, lăsă peştişorii să
înoate în rouă, îi puse la soare şi nu veni până ce razele soarelui nu sorbiră roua de pe
ei.
Ce-a aflat? Ce-a văzut? Doi copilaşi, feţi-frumoşi cu părul de aur şi cu stea în
frunte, unul ca cellalt, încât cine îi vedea trebuia să ştie că sunt gemeni.
Copiii crescură repede... În fiecare zi un an, în fiecare noapte alt an, iar în
crepetul zorilor, când stelele se stingeau pe cer, trei ani într-o clipită. Şi apoi creşteau
precum alţii nu cresc: de trei ori în vârstă, de trei ori în putere şi tot de trei ori în
înţelepciunea minţii. Când se împliniră trei zile şi trei nopţi, copiii erau de doisprezece
ani în vârstă, de douăzeci şi patru în putere şi treizeci şi şase în înţelepciunea minţii.
— Acuma lasă-ne să mergem la tatăl nostru, grăi unul dintre copii către pescar.
Pescarul îi îmbrăcă frumos pe amândoi, le făcu câte o căciulă de miel, pe care
o traseră pe cap ca nimeni să nu vadă părul de aur şi steaua în frunte, apoi feţii porniră
către curtea împăratului.
Era ziua mare când ajunseră la curte.
— Vrem să vorbim cu împăratul! grăi unul dintre feţi către străjerul ce sta
încărcat de arme la poarta curţii.
— Nu se poate, fiindcă tocmai acuma şade la masă, îi răspunse străjerul.
— Tocmai pentru că şade la masă! vorbi al doilea făt intrând îndărătnic pe
poartă.
Străjerii se adunară, voind să scoată pe feţi din curte, dar aceştia trecură printre
dânşii precum trece argintul-viu printre degete. Cu trei paşi înainte şi alţi trei în sus se
pomeniră tocmai înaintea casei celei mari, unde împăratul ospăta cu curtenii săi.
— Vrem să intrăm! grăi unul dintre feţi aspru către slujitorii ce stau la uşă.
— Nu se poate, răspunse un slujitor.
— Ei! vom vedea noi dacă se poate ori nu se poate! strigă cellalt făt, cotind
îndărătnic pe slujitori în dreapta şi în stânga.
Dar mulţi erau slujitorii şi feţii numai doi. Se făcu o îmbulzeală şi o larmă
înaintea uşii, încât răsuna curtea.
— Ce e acolo, afară? întrebă împăratul mânios. Feţii se deteră paşnici când
auziră vorbele tatălui lor.
— Doi băieţi voiesc să intre cu puterea! zise un slujitor intrând la împăratul.
— Cu puterea? Cine să intre cu puterea în curte la mine? Cine sunt băieţii
aceia? strigă împăratul într-o răsuflare.
— Nu ştiu, înălţate împărate, răspunse slujitorul, dar curat nu-i lucru, căci băieţii
sunt tari ca puii de leu, încât au străbătut prin străjuirea de la poartă, şi acuma ne dau
nouă de lucru! Ş-apoi, de îndărătnici ce sunt, nici căciulile nu şi le iau din cap.
Împăratul se roşi de mânie.
— Scoateţi-i afară, strigă el, înhăţaţi-i cu câinii!
— Lasă, că mergem noi şi aşa, grăiră feţii plângând de asprimea vorbelor ce
auziră, şi porniră în jos pe trepte.
 Când erau să iasă pe poartă, îi opri un slujitor ce venea în ruptul sufletului.
— A zis împăratul să veniţi, că împărăteasa vrea să vă vadă! Băieţii se gândiră
puţin, apoi se întoarseră, suiră treptele şi in- trară la împăratul cu căciulile în cap.
Era o masă plină, lungă şi lată, iar pe lângă masă toţi oaspeţii împărăteşti, în
capul mesei împăratul şi lângă dânsul împărăteasa, şezând pe douăsprezece perini de
mătase.
Când băieţii intrară, căzu una dintre perinele pe care şedea împărăteasa. Ea
rămase pe unsprezece perini.
— Luaţi căciulile din cap! strigă un curtean către băieţi.
— Acoperământul capului este cinstea omului. Noi avem poruncă să fim
precum suntem.
— Ei bine! grăi împăratul îmblânzit de auzul vorbelor ce ieşiră din gura băiatului.
Rămâneţi precum sunteţi! Dar cine sunteţi? de unde veniţi? şi ce voiţi?
— Suntem doi feţi gemeni, doi lăstari dintr-o tulpină ruptă în două, jumătate în
pământ şi jumătate în cap de masă; venim de unde-am pornit şi suntem sosiţi de unde
venim; fost-am cale îndelungată şi am grăit cu suflarea vânturilor şi am vorbit în limba
fiarelor şi am cântat cu valurile de apă, iar acuma, în grai de om, voim să-ţi cântăm un
cântec pe care-l cunoşti fără ca să ştii!
De sub împărăteasă a sărit a doua perină.
— Lasă-i să meargă cu prostiile lor! grăi ea către soţul său.
— Ba nu, lasă-i să cânte! răspunse împăratul. Tu ai dorit să-i vezi, iar eu doresc
să-i ascult. Cântaţi, băieţi!
Împărăteasa tăcu, iar feţii începură să cânte povestea vieţii lor. "A fost un
împărat..." începură feţii; de sub împărăteasă căzu a treia perină.
Când feţii povestiră despre pornirea feciorului de împărat la bătaie, de sub
împărăteasă căzură trei perini deodată.
Când feţii sfârşiră cântecul, sub împărăteasă nu mai era nici o perină, iar când
ei luară căciulile din cap şi-şi arătară părul de aur şi stelele în frunte, oaspeţii, curtenii şi
împăratul îşi acoperiră ochii, ca nu cumva să piardă lumina de atâta strălucire.
Şi s-a făcut apoi precum de la început a fost să fie. Lăptiţa fu pusă în cap de
masă lângă soţul ei; fata vitregei rămase cea mai rea slujnică la curtea Lăptiţei, iar pe
vitrega cea cu gând rău o legară de coada une iepe nebune şi înconjurară ţara de şapte
ori cu ea, încât lumea să ştie şi să nu mai uite că cine începe cu rău, cu rău sfârşeşte.
 SCHIȚA
ION LUCA CARAGIALE

Ion Luca Caragiale ( n. 1 februarie 1852, Haimanale,

Prahova  d. 9 iunie 1912, Berlin ). Dramaturg, nuvelist, pamfletar, poet, scriitor, director
de teatru, comentator politic si ziarist român

Bubico
de Ion Luca Caragiale
Nouă ceasuri şi nouă minute... Peste şase minute pleacă trenul. Un minut încă şi se-
nchide casa. Repede-mi iau biletul, ies pe peron, alerg la tren, sunt în vagon... Trec de
colo până colo prin coridor, să văz în care compartiment aş găsi un loc mai comod...
Aci. O damă singură, şi-fumează, atât mai bine! Intru şi salut, când auz o mârâitură şi
văz apărând dintr-un paneraş de lângă cocoana capul unui căţel lăţos, plin de funde de
panglici roşii şi albastre, care-ncepe să mă latre ca pe un făcător de rele intrat noaptea
în iatacul stăpânii-si.
- Bubico! zice cocoana... şezi mumos, mamă!
"Norocul meu, gândesc eu, să trăiesc bine!... Lua-te-ar dracul de javră!"
Bubico se linişteşte puţin; nu mai latră; îşi retrage capul în paneraş, unde i-l acopere iar
cocoana cu un tărtănaş de lână roşie; dar tot mârâie înfundat... Eu, foarte plictisit, mă
lungesc pe canapeaua din faţa cocoanii şi-nchiz ochii. Trenul a pornit... Prin coridor
umblă pasajeri şi vorbesc. Bubico mârâie arţăgos.
- Biletele, domnilor! zice conductorul, intrând cu zgomot în compartimentul nostru.
Acum Bubico scoate capul foarte sus şi, vrând să sară afară de la locul lui, începe să
latre şi mai grozav ca adineaori. Eu întind biletul meu conductorului, care mi-l
perforează. Conductorul face un pas către cocoana, care-şi caută biletul ei în săculeţul
de mână, pe când Bubico latră şi chelălăie desperat, smucindu-se să iasă din paner.
- Bubico! zice cocoana, şezi mumos, mamiţo!
Şi-ntinde biletul. Când mâna conductorului s-a atins de mâna cocoanei, Bubico parc-a-
nnebunit. Dar conductorul şi-a terminat treaba şi iese. Cocoana îşi înveleşte favoritul
mângâindu-l "mumos"; eu mă lungesc la loc închizând ochii, pe când Bubico mârâie
înfundat ca tunetul care se tot depărtează după trecerea unei grozave furtuni. Acum nu
se mai aude de loc. Dar auz hârşâitul unui chibrit: cocoana îşi aprinde o ţigaretă... Încă
nu mi-e somn. De ce n-aş aprinde şi eu una? A! de degrabă să nu pierz trenul, am uitat
să-mi iau chibrituri. Dar nu face nimic... S-o rog pe mamiţa lui Bubico... Scot o ţigaretă,
mă ridic şi dau să m-apropiu de cocoana. Dar n-apuc să fac bine o mişcare, şi Bubico
scoate capul lătrându-mă mai furios decât pe conductor; latră şi chelălăie şi tuşeşte şi...
- Bubico - zice cocoana - şezi mumos, mamiţico!
"Lovi-te-ar jigodia, potaia dracului!" zic în gândul meu. N-am văzut de când sunt o javră
mai antipatică şi mai scârboasă... Dacă aş putea, i-aş rupe gâtul.
În zbieretele desperate ale lui Bubico, mamiţica îmi dă s-aprind. Îi mulţumesc şi m-aşez
în locul cel mai depărtat din compartiment, de teamă că n-am să mai pot rezista pornirii
şi am să-i trag la cap când şi l-o mai scoate din paner.
- Frumuşel căţel aveţi, zic eu cocoanii, după câteva momente de tăcere; da' rău!
- Aş! nu e rău, zice cocoana; până se-nvaţă cu omul; dar nu ştiţi ce cuminte şi fidel este,
şi deştept! Ei bine! e ca un om, frate! doar ca nu vorbeşte...
Apoi către paner, cu multă dragoste:
- Unde-i Bubico?... Nu e Bubico!...
Din paner se aude un miorlăit sentimental.
- Să-i dea mama băieţelului zăhărel?... Bubico! Bubi!!
Băieţelul scoate capul cu panglicuţe... Mamiţa-l degajează din ţoalele în cari dospeşte-
nfăşurat şi-l scoate afară. Bubico se uită la mine şi mârâie-n surdină. Eu, apucat de
groază la ideea că nenorocitul ar încerca să mă provoace, zic cocoanei:
- Madam! pentru Dumnezeu, ţineţi-l să nu se dea la mine! eu sunt nevricos, şi nu ştiu
ce-aş fi în stare... de frică...
Dar cocoana, luând în braţe pe favorit şi mângâindu-l cu toată duioşia:
- Vai de mine! cum crezi d-ta?... Noi suntem băieţi cuminţi şi binecrescuţi... Noi nu
suntem mojici ca Bismarck...
- Ha? zic eu.
- Bismarck al ofiţerului Papadopolinii.
Dându-mi această explicaţie, cocoana scoate din săculeţul de mână o bucăţică de
zahăr:
- Cui îi place zăhărelul?...
Bubico (făcând pe bancă sluj frumos, cu toată cletinătura vagonului): Ham!
- Să-i dea mamiţica băiatului zăhărel?
Bubico: Ham! Ham!
Şi apucă bucăţica de zahăr şi-ncepe s-o ronţăie... Cocoana scoate din alt săculeţ o
sticlă cu lapte, din care toarnă într-un pahar; apoi:
- Cui îi place lăptic?
Bubico (lingându-se pe bot): Ham!
- Să-i dea mamiţica lăptic băiatului?
Bubico (impacient): Ham! Ham!
"Ah! suspin eu în adânc; lua-te-ar hengherul, Bubico!"
Dar cocoana apropie paharul aplecat de botul favoritului, care-ncepe să lăpăie, şi lăpăie,
şi lăpăie, până când un pasajer se arată la uşa compartimentului nostru uitându-se-
năuntru. Bubico se opreşte din lăpăit şi se porneşte să latre ca o fiară, cu ochii holbaţi şi
muşcând în sec şi clănţănind din dinţi, şi tuşind şi...
"Vedea-te-aş la Babeş, jigăraie îndrăcită!" gândesc eu, şi prin mintea mea începe să
treacă fel de fel de idei, care de care mai crudă şi mai infamă.
Pasajerul s-a retras de la geam. Bubico s-a potolit. Cocoana toarnă iar lapte-n pahar şi
bea şi dumneei. Eu simt cum mă năvălesc, din ce în ce mai irezistibile, ideile negre.
- A propos - zic eu - madam, vorbeaţi adineaori de Bismarck... al...
- Al ofiţerului Papadopolinii...
- Ei! Ce e Bismarck?
- Un dulău de curte... Era să mi-l omoare pe Bubico... Papadopolina are o căţeluşă,
Zambilica, foarte frumuşică! şade alături de mine; suntem prietene; şi dumnealui (arată
pe Bubico), curte teribilă! (Către Bubico:) Craiule!... (Către mine:) Mizerabila de
servitoare, o dobitoacă! i-am spus, când l-a dus afară de dimineaţă - că nu ştii ce curat
e! - zic: "Bagă de seamă să nu scape, să se ducă iar la Papadopolina, că-l rupe
Bismarck..." dulăul ofiţerului, care şade cu chirie la ea. (Tuşeşte cu mult înţeles.) Eu nu
ştiu ce făceam pân casă, când auz afară chelălăituri şi ţipete... Strig: "Bubico! Bubico!
unde e băiatul?!" Alerg... Mi-l aducea dobitoaca pe braţe; d-abia-l scoseseră ea şi
Papadopolina şi soldatul ofiţerului din gura dulăului. Ce să-l vezi?... tăvălit, leşinat şi
moale ca o cârpă. Zic: "Vai de mine! moare băiatul!" Stropeşte-l cu apă! dă-i cu odicolon
la nas!... Ce-am pătimit, numai eu ştiu... Două săptămâni a zăcut... Am adus şi doftor.
Da-n sfârşit, slavă Domnului! a scăpat... (Cătră Bubico:) Mai merge la Zambilica băiatul?
Bubico: Ham!
- Să te mănânce Bismarck... craiule!
- Ham! ham!
Şi sare de pe bancă jos în vagon şi apucă spre mine.
- Cocoană! strig eu, ridicându-mi picioarele; eu sunt nevricos, să nu se dea la mine, că...
- Nu, frate! zice cocoana, nu vezi că vrea să se-mprietinească? Aşa e el: numaidecât
simte pe cine-l iubeşte...
- A! zic eu, având o inspiraţie infernală; a! simte pe cine-l iubeşte... vrea să ne-
mprietenim!... Bravo!
Şi pe când căţelul se apropie să mă miroasă, iau un pacheţel de bomboane, pe cari le
duc în provincie, la un prietin; îl deschid, scot un bombon şi, întinzându-l în jos, cu multă
blândeţe:
- Cuţu, cuţu! Bubico băiatul! Bubi!
Bubico, dând din coadă, se apropie mai întâi cu oarecare sfială şi îndoinţă, apoi,
încurajat de blândeţea mea, apucă frumos bombonul şi-ncepe să-l clefăie.
- Vezi că v-aţi împrietinit! zice cocoana cu multă satisfacţie de această apropiere.
Apoi îmi spune genealogia favoritului... Bubico este copilul lui Garson şi al Gigichii, care
era soră cu Zambilica a Papadopolinii, ceea ce, care va să zică, însemnează că
Zambilica este mătuşa lui Bubico după mamă... În timp ce cocoana-mi povesteşte, eu,
înfrânându-mi aversiunea şi dezgustul în favoarea unui scop înalt, întrebuinţez cele mai
înjositoare mijloace spre a intra în bunele graţii ale nepotului Zambilichii. Şi-n adevăr,
Bubico se tot apropie de mine, până se lasă să-l iau în braţe. Simt că mi se bate inima
de teamă ca nu cumva, printr-o mişcare, ori privire, să trădez un plan mare ce l-am croit
în adâncul conştiinţei mele. Cocoana nu se poate mira îndestul de prietenia ce-mi arată
Bubico, pe când eu cultiv cu stăruinţă această prietenie atât de scumpă mie, prin
mângâieri şi bomboane.
- Ei vezi! cum v-aţi împrietenit... Ce e, Bubico? ce e, mamă? iubeşti pe domnul? da?
Şi Bubico răspunde, gudurându-se-n braţele mele:
- Ham!
- Aşa? ai trădat-o care va să zică pe mamiţica?... craiule!
Bubico: Ham! ham!
- Trebuie să fii om bun! Nu trage el la fitecine...
- Fireşte, coconiţă; simte cânele; are instinct.
Când zic acestea, iată că trenul se opreşte în Crivina. Pe peron se aud lătrături şi ceartă
de câni. Bubico dă să se smucească din braţele mele; eu îl ţiu bine; el începe să latre
îndârjit cătră fereastra vagonului. Trenul porneşte iar, şi Bubico, întorcând capul către
partea de unde s-aude depărtându-se cearta semenilor lui, latră mereu; eu îl mângâi,
să-l potolesc; el, când nu se mai aude nimic, ridică botul spre tavan şi începe, în braţele
mele, să urle... în braţele mele!
"Ah! Bubico - zic eu în sine-mi, mângâindu-l frumos - de capu-ţi!... vedea-te-aş mănuşi!"
Dar Bubico urlă mereu.
- Doamnă - zic eu - rău faceţi că-l ţineţi aşa de aproape pe Bubico şi acoperit aşa în
căldură, poate să turbeze... Chiar aşa, aici e prea cald.
Şi zicând acestea, mă scol cu Bubico-n braţe şi m-apropiu de fereastra vagonului. Pun
pe Bubico binişor jos lângă mamiţa lui, şi cobor geamul, aplecându-mă să respir. Afară,
noapte neagră ca şi ideile mele.
- Bine faci! să mai iasă fumul de ţigară, zice cocoana.
Intrăm pe podul Prahovii... Mă-ntorc, iau o bomboană, i-o arăt lui Bubico, care s-apropie
de mine bâţâind frumuşel din coadă.
"Pe memoria lui Plutone şi a fidelului său Cerber! zic eu în gând ; jur că au minţit acei
cari au cântat instinctul cânilor! E o minciună! Nu există!"
Bubico îmi ia bomboana; îl iau în braţe şi mă dau lângă fereastră, ridicându-l în dreptul
deschizăturii. Aerul răcoros, trecându-i pe la bot, face mare plăcere lui Bubico. Scoate
limba şi respiră din adânc.
- Să nu-l scapi pe fereastră!... pentru Dumn...
Dar n-apucă mamiţica să rostească-ntreg sfântul nume al creatorului, şi Bubico dispare
ca un porumbel alb în neagra noapte, înapoi spre Bucureşti, zburând - la Zambilica,
probabil. Mă-ntorc cu faţa spre cocoana şi, prezentându-i mânile goale, strig exasperat:
- Doamnă!
Un răcnet!... A-nnebunit cocoana!
- Repede, doamnă, semnalul de alarmă!
O duc la semnal şi o-nvăţ cum să-l tragă. Pierdută de durere, execută mişcarea cu o
supremă energie. Trenul, stop! pe loc. Cletinătură colosală. Emoţie generală-ntre
pasajeri.
- Cine? cine a dat alarma?
- Dumneaei zic eu către personalul trenului, arătând pe cocoana leşinată.
Trenul se pune din nou în mişcare. La Ploieşti, cocoana s-a deşteptat din leşin; zdrobită
de nenorocire, trebuie să răspunză la procesul-verbal ce i se dresează pentru
întrebuinţarea semnalului. Pe când, în mijlocul pasajerilor grămădiţi, cocoana se jeleşte,
eu m-apropiu de urechea ei şi, c-un rânjet diabolic, îi şoptesc răspicat:
- Cocoană! eu l-am aruncat, mânca-i-ai coada!
Ea leşină iar... Eu trec ca un demon prin mulţime şi dispar în noaptea neagră...

Amicii
de Ion Luca Caragiale

Domnul Mache şade la o masă în berărie şi aşteaptă să pice vreun amic; e vesel şi are
poftă de conversaţie. N-aşteaptă mult. Peste câteva momente, iată că-i soseşte unul
dintre cei mai buni amici, d. Lache. D. Lache e fără chef. S-apropie şi şade şi el la masă.
Cititorul mă va ierta că nu dau nici o indicaţie de ton, de acţiune şi de gamă
temperamentală în tot decursul dialogului - indicaţie atât de necesară pentru citire caldă
- şi va suplini însuşi cu imaginaţia această lipsă.
Lache: Bonsoar, Mache.
Mache: Bonsoar, Lache.
L.: Ai venit de mult?
M.: Nu... De vreo zece minute... Iei o bere?
L.: Iau.
M.: Băiete! două mari... (Către Lache:) Da... ce ai? te văz cam...
L.: Nu prea am chef... Sunt obosit... Am stat azi-noapte târziu la Cosman, până la ziuă.
M.: Cu cine?
L.: Cu nişte amici... Am vorbit foarte mult de tine.
M.: Da?... Ce?
L.: E!... mai nimic... fleacuri! Nu ştii cum sunt oamenii noştri?
M.: Adică... cum? mă vorbea de rău?... mă-njura...
L.: Uite, vezi! ăsta e cusurul tău - exagerezi.
M.: N-ai spus tu?
L.: Ce-am spus eu? nu ţi-am spus nimica... Ţi-am spus că aşa sunt oamenii... Tu vrei
numaidecât să te laude toată lumea, şi să nu-ndrăznească nimeni să-ţi facă o critică, fie
cât de mică. Vezi, ăsta e cusurul tău - prea te crezi.
M.: Ba nu mă crez deloc, să mă ierţi; da mă mir că nu găsiţi alt subiect de conversaţie
decât pe mine...
L.: Daca a venit vorba... Mai la urmă, nu te-a vorbit nimeni de rău pe faţă... fireşte că n-
ar fi îndrăznit: ştie ce buni prieteni suntem... Da ştii, aşa ciupeli.
M.: Cam ce?
L.: Secături... Mai ales unul dintre el nu te poate suferi, şi ţi-e amic.
M.: Cine-i ăla?
L.: Ei! asta e!... Ce-ţi pasă?
M.: Aş vrea să-l ştiu.
L.: Nu se poate.
M.: Parolă de onoare că nu-i cer nici o socoteală; n-am să-l fac niciodată să-nţeleagă că
am aflat ce-a spus...
L.: Mai întâi, nici nu ştii ce a spus...
M.: Ce-a spus?...
L.: Uite, ăsta e cusurul tău - eşti curios.
M.: Bine, frate, fireşte că sunt curios să aflu ce se spune pe socoteala mea, mai ales de
amici, ca să ştiu cui să mă încrez, cum să mă apăr.
L.: Mai luăm câte una mică?
M.: Da.
L.: Băiete, două mici...
(Pauză. Chelnerul aduce paharele cu bere.)
M.: Ei?
L.: Ei!...
M.: Ei! ce spunea amicul?
L.: Nu te poate suferi... Nu ştiu cum venise vorba de oameni deştepţi, şi zic eu: „Uite,
Mache e băiat deştept”... că ştii că eu te-am considerat întotdeauna ca foarte deştept,
nu că mi-eşti amic, fiindcă mai la urmă, dă-mi dai voie şă-ţi spun, n-am nici un interes
să-ţi fac curte... Acu, ce să mai vorbim?... te cunosc şi mă cunoşti, slavă Domnului! toate
defectele le pot avea; dar trebuie să mărturisiţi toţi că am şi eu o calitate - sinceritatea;
şi-ţi spun sincer că mi-ar părea foarte rău să vie tocmai amici şi să zică, mă-nţelegi...
M.: Bine, monşer, cine zice?
L.: Tu.
M.: Eu?
L.: Văz că te uiţi la mine aşa, cu un aer care de! parcă vrei să-mi zici că nu crezi.
M.: Da mai întâi ce să crez? că nu mi-ai spus nimic. Mi-ai spus că unul dintre amicii cu
cari erai aseară nu mă poate suferi, şi că tu ai susţinut că eu sunt deştept.
L.: Am susţinut, fireşte.
M.: Dar amicul meu, care nu mă poate suferi?
L.: Apoi tocmai la asta vream s-ajung; dar dacă mă întrerupi mereu! Uite, vezi! ăsta e
cusurul tău - întrerupi!
M.: Ei! iaca nu mai întrerup; spune, ascult.
L.: Când am zis eu că eşti deştept, întâi a zâmbit aşa, adică: „Prost eşti!” mie, şi pe
urmă zice: „O fi deştept, nu zic; dar e cam... zevzec”.
M.: Zevzec!
L.: Zevzec.
M.: Ei! după ce mă judecă dumnealui pe mine că sunt zevzec?
L.: După multe, cari le spunea el...
M.: Cam ce?
L.: Că ţi-ai neglijat totdeauna slujba...
M.: Nu-i adevărat!
L.: Că era să te dea afară până acum de vreo trei ori...
M.: Minte!
L.: Că joci cărţi, şi râd toţi de tine ca de o mazetă!
M.: Eu, mazetă!
L.: Că bei...
M.: Ce beau?... două-trei pahare de bere pe zi.
L.: Că te-ai însurat fără zestre.
M.: Treaba mea!... Ce măgar!... Mă rog ţie, cine e măgarul ăsta, aş vrea să-l ştiu...
L.: Ţi-am zis de la început că nu ţi-l spui.
M.: De ce să nu mi-l spui, dacă zici că mi-eşti amic sincer.
L.: Ca să mă pui de faţă?... N-am poftă.
M.: Pe onoarea mea că nu... Îţi jur pe ce am mai scump că nici n-am să-i pomenesc
vreodată. Vreau să-l ştiu numai, ca să mă feresc de el şi să-l despreţuiesc.
L.: Nu se poate, Mache.
M.: Pe onoarea mea! Mă rog ţie, spune-mi-l.
L.: Uite, vezi, ăsta e cusurul tău - eşti indiscret. Înţelege româneşte că nu ţi-l spui. Eu am
toate defectele câte pofteşti; da trebuie să mărturisiţi toţi că am şi eu o calitate - eu sunt
discret... nu-mi place să umblu cu plosca.
M.: Atunci dă-mi voie să-ţi spun că nu-mi eşti amic cum te credeam.
L.: Eu! nu-ţi sunt amic ţie? eu? Bravos! Mersi...
M.: În sfârşit, un amic...
L.: Dacă sunt eu prost... şi-ţi spun... da iacă tac... şi aldată să-mi dai cu tifla dacă ţi-oi
mai spune ceva... (Către chelner:) Băiete, încă două mici...
M.: Şi... numa atâta a zis amicul de mine?
L.: A zis mai multe... Da-n sfârşit, ce-ţi pasă?
M.: Nu-mi pasă nimic... dar sunt curios să văz până unde merge mişelia omului... Zici că
mi-e amic.
L.: Bun.
M.: Amic de-aproape?
L.: Da.
M.: Şi ce mai zicea?
L.: Nu-ţi mai spui, că te superi... Că asta trebuie să mărturiseşti şi tu că e cusurul tău - te
superi.
M.: Pe onoarea mea, nu mă supăr...
L.: Zicea de nevastă-ta... că...
M.: Că ce?
L.: Că... În fine, prostii! ce să-ţi mai spui?... Da! dar i-am tăiat nasul. Nu-ţi permit, zic, să
te atingi, mă-nţelegi, de onoarea femeii amicului meu!
M.: Cum! pe onoarea nevestii mele?
L.: Că e prea frumuşică şi prea tânără pe lângă tine; că te-a luat fiindcă era săracă,
dar...
M.: Dar ce?
L.: Că la teatru mereu... Zic: „Are lojă gratis!” - „Da - zice el - la Şosea cu bicicleta de
două ori pe zi, dimineaţa şi seara?” - „Tot gratis!” zic eu. - „Da vara la Sinaia, tot gratis?
zice el; de unde atâta lux?”
M.: Mare canalie!
L.: Şi pe urmă a făcut aluzie aproape pe faţă la un alt amic...
M.: La cine?
L.: Nu-ţi spun...
M.: Ascultă-mă, Lache! să ştii că mă supăr serios!... Trebuie numaidecât să-mi spui...
L.: Dacă nu vreau.
M.: Trebuie să vrei! auzi! fiindcă-ţi trag palme, mă-nţelegi!
L.: Ei, uite, vezi? ăsta e cusurul tău - eşti violent.
M.: Cusur, necusur, numaidecât să-mi spui la cine a făcut infamul aluzie?
L.: Vrei numaidecât să ştii?
M.: Da!
L.: La Fănică.
M.: La bărbatul, sorii nevestii-mi! la cumnatu-meu?
L.: La Fănică, la cumnatu-tău.
M.: Mizerabilul! canalia! Cine e? trebuie să-mi spui numele lui!
L.: Uite, vezi? ăsta e...
M.: Nu vreau să ştiu nimic!... Trebuie să mi-l spui!...
L.: Nu-ţi spun!...
M.: Îţi trag palme, mă-nţelegi!
L.: Ia poftim!... Ei! apoi nu mă lua aşa repede, că... Auzi dumneata! Dar nu strici tu; eu
stric... Viu şi-ţi dau de ştire să te păzeşti de amici, să nu te-ncrezi în oricine ca un
zevzec, şi-ţi atrag atenţia asupra ce spune lumea despre onoarea ta şi a nevestii, şi tu,
în loc să-mi mulţumeşti, te răţoieşti la mine... O să mă faci să te evit altă dată...
M.: Care va să zică, nu vrei să-mi spui?
L.: Nu.
M.: Mersi.
(Cheamă pe chelner şi plăteşte. Pauză lungă, în timp ce Mache bate toba cu degetele
pe masă, având aerul că plănuieşte ceva adânc. Un muşteriu nou-venit, anume Tache,
se apropie de masa celor doi amici.)
Tache: Bună seara.
Lache şi Mache: Bună seara.
Tache: Mare secătură eşti, amice Lache... Mă faci să-mi pierz noaptea până despre
ziuă, să te aştept ca un caraghios la Cosman.
Lache: Mă rog ţie, scuză-mă... Eram zdrobit de oboseală; nu mai puteam; am stat să mă
odihnesc şi eu o noapte ca oamenii; m-am culcat de la opt aseară.
Mache (drept în picioare, izbucnind furtunos): A! care va să zică te-ai culcat devreme! n-
ai fost az-noapte la Cosman?... Acu ştiu cine e amicul... Poftim (Două palme straşnice şi
pleacă.)
Lache: Uite, vezi! ăsta e cusurul lui - e măgar!... şi violent!... şi n-are manieră!
 Mitică
de Ion Luca Caragiale

- Mitică... şi mai cum?

- E destul atâta: Mitică - de vreme ce şi dumneata îl cunoşti tot aşa de bine ca şi mine.
Fireşte că trebuie să-l cunoaştem: îl întâlnim atât de des - în prăvălii, pe stradă, pe jos,
în tramvai, în tramcar, pe bicicletă, în vagon, în restaurant, la Gambrinus - în fine
pretutindeni.
Mitică este bucureşteanul par excellence. Şi fiindcă Bucureştii sunt un mic Paris, şi
Mitică, se-nţelege, este un mic parizian.
El nu e nici tânăr, nici bătrân, nici frumos, nici urât, nici prea-prea, nici foarte-foarte; e un
băiat potrivit în toate; dar ceea ce-l distinge, ceea ce-l face să aibă un caracter marcat
este spiritul lui original şi inventiv.
Mitică este omul care pentru fiecare ocaziune a vieţii găseşte un cuvânt de spirit la
moment, şi pentru asta simpaticul parizian al orientului este foarte căutat şi plăcut în
societate.
Mitică are o magazie, un arsenal, o comoară de vorbe, de întrebări, de răspunsuri, cari
fac deliciile celor ce au fericirea să-l cunoască.
Mai cu seamă pe provinciali, micul nostru parizian îi epatează cu verva lui scânteietoare.
El, de exemplu, inventează pe negândite vorbe ca:
"Cea mai frumoasă fată din lume nu poate da decît ce are!"
sau:
"Viaţa este un vis, moartea o deşteptare!"
ori:
"Ei! madam Popescu, nu există roză fără spini!"
Închipuiţi-vă ce efect fac toate astea asupra spiritului doamnei Popescu!
Dar toate astea sunt vorbe sentimentale, lirice, melancolice, şi deşi şi-n genul acesta
Mitică este destul de tare, e încă şi mai tare în genul uşor, picant şi ironic.
"În genul acesta, cel puţin, pot pentru ca să zic că nu am rival!" zice Mitică - şi cu drept
cuvânt.
Exemple...
*
Când n-are tutun, îţi cere "o ţigară... suvenir".

*
Când merge să se-mprumute cu bani:
- Unde ai plecat, Mitică?
- La vânătoare de lei.
*
Îi zici:
- Mitică, faci cinste?
- Nu pot, monşer, că mă strânge un ciorap.
*
Până în anul 1900, când mă-ntâlnea la Sf. Vasile, îmi zicea:
- De un an nu te-am văzut!
Dar în anul acela l-am găsit în seara de 31 decembrie la Gambrinus, tot acolo l-am
întâlnit a doua seară, la 1 ianuarie.
L-am salutat; s-a făcut că nu mă cunoaşte. După multă stăruinţă, şi-a adus în fine
aminte cine sunt:
- Scuză-mă, neică - a zis Mitică - te uitasem: e un secol de când nu ne-am mai văzut!
*
Ceri într-o băcănie:
- Băiete, o ţuică!
- Nu-i da, domnule, c-o bea! zice Mitică.
*
- Am deseară lojă la operă; mergi cu mine? zice Mitică.
- Merg... Ce se cântă?
- Relaş, în cinci acte!
*
Intri la Gambrinus; te apropii de Mitică şi-l saluţi; el îţi răspunde amabil:
- Adio!
Îl saluţi la plecare; el îţi răspunde:
- Să-mi scrii!
*
- Ai parale, Mitică?
- Nu umblu cu metal; mi-e frică de trăznet.
*
- Birjar! slobod? întreabă amicul nostru.
- Da, conaşule!...
- Atunci, du-te-acasă.
*
- Dă-mi cusurul, zic negustorului.
- Nu-i da, d-le, întrerupe Mitică; dumnealui n-are nici un cusur.
*
Un prieten ghindoc se-ntinde să-şi ia pălăria dintr-un cuier prea nalt. Mitică îi strigă:
- Pune o coală de hârtie sub picioare!
*
Mitică zice despre un prietin destituit:
- L-a-naintat...
- ...?
- L-a făcut inginer de poduri...
Şi când e în culmea vervei adaogă:
- ...detaşat cu serviciul în Cişmegiu: dă muştele afară!
*
Te plângi lui Mitică de cine ştie ce; el nu vrea să te asculte, fiindcă "petiţie fără timbru nu
se primeşte".

*
La restaurant:
- Iaurt ai? întreabă el.
- Este...
- Dă-mi vreo câţiva centimetri.
*
În loc de "usturoi", zice "vanilie sârbească", în loc de "vin", zice "flanelă de Drăgăşani",
şi-n loc de "bilet de bancă", "poza lui Traian".

*
Când pleacă pe jos, te invită:
- Hai, că te iau în dreapta.
*
Mitică se urcă pe platforma dinainte a tramvaiului electric; vagonul porneşte; în culmea
vitezei, deodată amicul nostru strigă manipulantului:
- Opreşte! ţi-a căzut biciul!
*
Mitică stă cu mai mulţi prietini în colţ la Continental, pe Piaţa Teatrului. Un prietin salută
şi sare pe platforma din urmă a tramvaiului, care merge către Sf. Gheorghe.
- Arde-l, birjar! strigă Mitică.
*
- În toiul alegerilor, unde-şi pune Mitică al meu candidatura?
- La Bucureştii-Noi.
- La ce colegiu?
- La colegiul al patrulea.
*
Te doare măseaua. Ce doctorie îţi recomandă Mitică?
- Rădăcină de cleşte.
*
Ai cerut o bere şi o laşi să-i treacă puţin spuma; Mitică zice:
- Bea-ţi berea, că se răceşte.
*
La Gambrinus:
Mitică, la plecare, către băiatul care a servit:
- Băiete, mi se pare că mi-a picat o băncuţă; vezi, dacă o găseşti mi-o dai înapoi
deseară; dacă nu, ia-o tu bacşiş.
*
- Câte ceasuri sunt, Mitică?
- Câte a fost ieri pe vremea asta.
*
- Apropo - zice Mitică - de câţi ani eşti?
- De... atâţia.
- Tocmai cât măgarul mitropolitului!
*
Ţi-ai cumpărat o blană nouă. Te întâlneşti cu Mitică. În loc de "s-o porţi sănătos!" îţi zice:
- Bravos! blană ai; acuma, junghi îţi mai trebuie!
*
- Ţi-aş face curte, domnişoară - zice Mitică unei tinere telegrafiste - dar vai! n-am curaj;
ah! ştiu cât eşti de crudelă!
- Cum, domnule Mitică? de unde ştii?
- Parcă eu n-am aflat cum baţi depeşile!
*
Mitică te roagă să pui o vorbă bună la Ministerul de Război, dacă ai vreun prieten, ca s-
o numească pe soacră-sa "moaşă militară".

*
Trenul de plăcere merge-ncet; Mitică zice:
- A ostenit caii.
Ori, mai bine:
- A uitat să dea grăunţe la cai!
Trenul se opreşte la o staţie; Mitică:
- A oprit, să le dea apă.

*
E polei. Cade un domn. Mitică strigă:
- Chegle-carambol!
Cade o doamnă:
- S-a rupt gazometrul!
Ş. cl., ş. cl., ş. cl.
Al dracului Mitică!

Lanțul slăbiciunilor
de Ion Luca Caragiale

Am şi eu o slăbiciune şi eu sunt om! dorinţele graţioasei mele prietene

domnişoara Mari Popescu sunt pentru mine porunci, la cari mă supun cu atât mai
bucuros cu cît văd că prietena mea nu abuzează niciodată de influenţa nemărginită ce
ştie bine că exercită asupră-mi... De astă dată, ce mare lucru-mi cere?
"Stimate amice,
Ştiu ce prieten eşti cu profesorul Costică Ionescu şi cât nu e în stare să-ţi refuze o
rugăminte. Mă-ndatorezi până-n suflet dacă obţii de la el pentru elevul Mitică Georgescu
din clasa IV liceul X... la latină nota 7, fără de care, băiatul, care mi-e rudă de aproape,
rămâne şi anul acesta repetent, ceea ce ar fi o mare nenorocire pentru familia lui - o
familie dintre cele mai bune - şi pentru mine o mare mâhnire.
Cu cele mai afectuoase salutări, a dumitale bună prietenă,
Mari Popescu."
A! irezistibilă graţie, cum ştii de frumos să porunceşti! Şi ce bine s-a nemerit! Ionescu
are şi el o slăbiciune, şi el e om! ţine la mine şi nu e în stare să mă refuze. Repede mă
arunc într-o birje şi alerg la Ionescu, profesorul de latineşte.
- Dragă Costică, viu la tine sigur că n-ai să mă refuzi; ştiu cât pot conta pe amiciţia ta şi
nu-mi permit a mă-ndoi un moment că în cazul de faţă, fiind vorba, mă-nţelegi, de o
chestiune care mă interesează în aşa grad, încât dacă n-aş fi pe deplin convins că tu,
care mi-ai dovedit totdeauna, fără să dezminţi niciodată o afecţiune, ce pot zice că la
rândul meu... în fine...
- În fine - zice Ionescu - am înţeles... Nu trebuia să mă iei aşa departe. Vii să mă rogi
pentru vreo loază de elev de-ai mei.
- Nu e loază, Costică; e un băiat dintr-o familie dintre cele mai bune: mi-e rudă.
- Cine ştie ce leneş, ce dobitoc!
- Nu-i adevărat, dragă Costică; este un băiat prea cumsecade... Să nu mă laşi!... Viu la
tine sigur că n-ai să mă refuzi; ştiu cât pot conta pe amiciţia ta şi nu-mi permit a mă-ndoi
un moment că în cazul de faţă, fiind vorba, mă-nţelegi, de o chestiune...
- Ei, lasă astea! ştii că ţiu la tine; ce mai încap între noi astfel de fraze banale?... Ce notă
vrei să-i dau pârlitului tău de protejat?
- 7, dragă Costică!...
- Apoi, dacă n-o fi ştiind nimic animalul!
- Ei, acuma şi tu! zi că nu ştie; parcă el o să fie cel dintâi şi cel de pe urmă care să
treacă fără să ştie... Te rog, dragă Costică! dacă rămâne băiatul repetent încă un an, e o
nenorocire pentru familia lui - o familie dintre cele mai bune - şi pentru mine o mare
mâhnire...
- A! irezistibilă milogeală prietenească! zice Costică; ce bine ştii tu să porunceşti! Aide!
să-ţi fac hatârul şi de data asta... să-i dau nepricopsitului 7.
- Merci, dragă Costică, mare pomană-ţi faci!
- Cum îl cheamă?
Eu caut repede-n buzunare scrisoarea d-rei Mari Popescu. Nu e... Zic lui Costică:
- Un moment!...
Şi ies ca din puşcă, sar în birjă şi alerg acasă... Acasă, scrisorica nicăieri... Fuga la d-ra
Popescu.
- Prea-graţioasa mea prietenă, lucrul merge bine; am obţinut de la profesor nota dorită;
decât, acuma am nevoie să ştiu numele protejatului matale... Cum îl cheamă pe
tânărul?
- Ţi-am scris numele în scrisoarea mea.
- Da, dar scrisoarea dumitale am rătăcit-o acasă printre alte hârtii, şi lucru este urgent:
ca să nu pierd vremea căutând-o, am venit la d-ta... Cum îl cheamă?
- Zău, nu mai ţiu minte, zice drăgălaşa mea amică; pentru că drept să-ţi spun, madam
Preotescu, o bună prietină a mea, la care ţiu foarte mult - nu sunt în stare să-i refuz
nimica - m-a rugat să-ţi scriu, că ştie că ţii foarte mult la mine şi nu mă refuzi niciodată,
şi eşti prieten cu d. profesor Costică Ionescu, care ţine foarte mult la d-ta şi nu e-n stare
să-ţi refuze nimic.
- Atunci, ce e de făcut? zic.
- Du-te d-ta la madam Preotescu şi întreab-o cum îl cheamă pe băiatul pe care mi l-a
recomandat ca să ţi-l recomand d-tale.
- Sărut mânuşiţele.
Şi alerg la Preoteasca... Zic:
- Madam Preotescu, uite la ce am venit să vă deranjez: aţi recomandat amicei mele d-
rei Mari Popescu pe un tânăr, să mi-l recomande mie, să-l recomand amicului meu
Costică Ionescu, profesorul...
- Da.
- Ei! cum îl cheamă?
- Nu ţi-a scris Mari?
- Ba da, dar am rătăcit scrisoarea, şi d-ra Popescu a uitat cum îl cheamă şi m-a trimis
să-mi spuneţi dv.
- Eu... drept să-ţi spun... nu mai mi-aduc aminte, pentru că i-am avut numele pe o
însemnărică, pe care am lăsat-o la Mari; dar putem afla de la Diaconeasca - şade aci
aproape- ea m-a rugat, că ştie cât ţine Mari la mine şi d-ta nu refuzi nimic lui Mari şi d.
Costică Ionescu profesorul pe d-ta nu te refuză niciodată.
- Atunci - zic - cum facem?
- Stăi niţel, să trimit să cheme pe Diaconeasca; este aci alături.
N-aştept mult. Madam Diaconescu vine. Dar, fatalitate! şi dumneaei se află în aceeaşi
necunoştinţă despre numele junelui nostru protejat: însemnărica i-a dat-o amicei sale
madam Preotescu.
- Ce-i de făcut?
- Aleargă la Iconomeasca!
Alerg la Iconomeasca... De acolo, la Sachelăreasca... Pe urmă la Piscupeasca... în
sfârşit, am dat de izvor... Tânărul este nepoţelul lu' madam Piscupescu, băiatul surioarei
dumneaei, al lu' madam Dăscălescu: Mitică Dăscălescu.
Nimic nu refuzăm - madam Piscupescu lu' madam Dăscălescu, madam Sachelărescu lu'
madam Piscupescu, madam Iconomescu lu' madam Sachelărescu, madam Diaconescu
lu' madam Iconomescu, madam Preotescu lu' madam Diaconescu, d-ra Popescu lu'
madam Preotescu, eu d-rii Popescu, şi mie amicul Costică Ionescu... Alerg la Costică
Ionescu.
- Dragă Costică, să nu mă laşi... Viu la tine sigur că n-ai să mă refuzi, ştiu cât pot conta
pe amiciţia ta şi nu-mi permit a mă-ndoi un moment...
- Lasă, omule, fleacurile...
- Să-i dai nota 7, cum mi-ai promis...
- Cui, frate?
- Lui Mitică Dăscălescu.
- Mitică Dăscălescu!... Nu ţiu minte să am vreun şcolar cu aşa nume.
- Nu se poate!
- Să vedem...
Şi se uită în cataloage.
- Nu; n-am nici unul Mitică Dăscălescu, în cursul inferior; ai făcut confuzie; trebuie să fie
în cursul superior.
Alerg... de astă data drept la madam Piscupescu.
- Madam Piscupescu, de ce clasă dă examen nepoţelul matale?
- De clasa VI.
- A! zic eu... Bine.
Şi dau fuga-napoi la Ionescu; zic:
- E în clasa VI Mitică Dăscălescu al meu.
- Atunci nu e la mine, e la Georgescu; îl cunoşti pe Georgescu?
- Nu. Tu nu-l cunoşti? ţi-e coleg.
- Ba da, ţine foarte mult la mine, nu e-n stare să-mi refuze nimic.
- Atunci - zic eu - mă rog ţie, nu mă lăsa!... ştiu că pot conta pe amiciţia ta şi nu-mi
permit...
- Iar?... eşti cu birja... hai de mă du degrabă la Georgescu.
- Haide.
Ajungem... Aştept în birje pe Ionescu. Peste câteva momente iacătă-l.
- Ai avut mare noroc c-am venit tocmai la pont; dacă mai întârziam un sfert de ceas,
până la două, mergea cu cataloagele la şcoală şi trecea notele în matriculă: protejatul
tău avea un 3.
- Şi acum?
- Are 7.
Uite-te - am gândit eu - ce va să zică o întârziere de câteva minute; cum poate nenoroci
pe un tânăr! Rămânea Mitică Dăscălescu iar repetent, cu toate că ţine la el atâta
mamiţă-sa Dăscăleasca, la care ţine Piscupeasca, la care ţine Sachelăreasca, la care
ţine Iconomeasca, la care ţine Diaconeasca, la care ţine Preoteasca, la care ţine mult
graţioasa Popeasca, la care ţiu foarte mult eu, la care...