Educaţia intelectuală este acea componentă a educaţiei care, prin intermediul valorilor

ştiinţifice şi umaniste pe care le prelucrează şi vehiculează, contribuie la formarea şi

dezvoltarea tuturor capacităţilor intelectuale, funcţiilor cognitive şi instrumentale, schemelor
asimilatorii, structurilor operatorii, precum şi a tuturor mobilurilor care declanşează,
orientează şi întreţin activitatea obiectului educaţional îndreptat în această direcţie.

Educaţia intelectuală ocupă un loc important în ansamblul activităţii educative, mulţi autori
considerând-o ca fiind „axul principal” al întregului demers educativ, întrucât, pe de o parte,
integrarea activă a individului în societate nu este posibilă fără ca acesta să asimileze valorile
fundamentale acumulate în patrimoniul spiritual al omenirii, iar pe de altă parte, asigură
premisele absolut necesare pentru realizarea celorlalte componente ale educaţiei. Se poate
aprecia că importanţa deosebită a acestei componente a educaţiei în formarea personalităţii
umane este sporită în contextul actual şi datorită creşterii ponderii elementelor de factură
intelectuală în cadrul tuturor activităţilor umane. Din definiţia de mai sus se pot desprinde
două aspecte fundamentale ale educaţiei intelectuale – unul informativ, care vizează
cantitatea şi calitatea informaţiei ştiinţifice şi umaniste ce urmează a fi transmisă şi asimilată
de tânăra generaţie, celălalt formativ, care se referă la efectele asimilării acestei informaţii
asupra intelectului elevului în procesul dezvoltării sale. Modul diferit de interpretare a celor
două aspecte a dus la conturarea a două teorii pedagogice diametral opuse şi unilaterale
(culturalistă şi formativistă). Potrivit teoriei (culturaliste) culturii materiale – întemeiată pe
tezele psihologiei asociaţioniste – important este ca elevul să acumuleze cât mai multe
cunoştinţe care să-i ofere posibilitatea de a răspunde solicitărilor externe prin simple asociaţii
de idei. În viziunea acestei teorii scopul educaţiei intelectuale ar consta doar în asimilarea
unui volum cât mai mare de cunoştinţe şi în formarea capacităţii de asociere între idei. Adepţii
teoriei culturii formale (formativiste) consideră că scopul educaţiei intelectuale constă în
îndrumarea şi stimularea dezvoltării intelectului, exersarea acestuia în vederea înzestrării lui
cu capacităţile necesare asimilării ulterioare de cunoştinţe utile în viaţă. Ambele teorii
interpretează deformat şi unilateral relaţia dintre asimilarea de cunoştinţe şi dezvoltarea
capacităţilor intelectuale. Cercetările psihologiei contemporane privind mecanismele
inteligenţei, ale învăţării permit o înţelegere mai adecvată a relaţiei dintre asimilarea
cunoştinţelor şi dezvoltarea intelectuală. Potrivit acestor cercetări dezvoltarea este rezultatul
asimilării active şi creatoare a cunoştinţelor. Din esenţa educaţiei intelectuale rezultă două
sarcini fundamentale ale acesteia: informarea intelectuală şi formarea intelectuală.

Informarea intelectuală constă în transmiterea şi asimilarea valorilor ştiinţifice şi umaniste

prelucrate în conformitate cu anumite principii şi norme didactice sau ordonate într-un anumit
fel cu scopul de a facilita înţelegerea şi însuşirea lor. Accelerarea ritmului de dezvoltare
socială specific societăţii contemporane se manifesta si prin aşa-zisa explozie informaţională,
rezultat al creşterii exponenţiale a cunoştinţelor umane. Creşterea cantitativă este însoţită de
restructurări profunde în interiorul ştiinţelor ca şi în relaţiile dintre ele. Ca rezultat al acestor
restructurări, tradiţionala deosebire dintre ştiinţele naturii şi cele socio-umane tinde să se
atenueze datorita