Lupta de la Smârdan (12/24 ianuarie 1878)

Atacul de la Smârdan (12/24 ianuarie 1878), în viziunea pictorului Nicolae Grigorescu

foto si articol preluate de pe ro.wikipedia.org
 
Lupta de la Smârdan (12/24 ianuarie 1878) - Parte a Războiului de Independență al
României
Lupta de la Smârdan s-a desfășurat în ziua de 12/24 ianuarie 1878 în satul
Smârdan, sangeacul Vidin, vilaietul Dunării, Imperiul Otoman. Satul aparține
astăzi de localitatea Inovo din regiunea Vidin, Bulgaria. Conflictul militar a
reprezentat o luptă dintre trupele armatei române și cele otomane din
timpul Asediului de la Vidin.
Lupta de la Smârdan a avut un rol decisiv în operațiunea militară care s-a înfăptuit
în zilele de 12-14/24-26 ianuarie 1878 și care avea ca scop principal, cucerirea de
către Armata Română a liniei fortificate exterioare a Cetății Vidin și izolarea
garnizoanei otomane de liniile de comunicații terestre exterioare.
Lupta în sine, a fost parte a unei acțiuni desfășurate de trupele Diviziilor 1, 2 și 4 și
ale Brigăzii de Roșiori românești, pentru a ocupa și a păstra principalele poziții
fortificate de la Novoselo, Smârdan și Inovo. În plus, acțiunile prevedeau și
cucerirea a altor puncte de rezistență înaintată din jurul Vidinului – Tatargik,
Rupcea, Rainovcea și Capitonovcea.
Rezultatul luptei a fost favorabil trupelor atacatoare române, care au ocupat în
prima zi, principalele amplasamente disputate – Smârdanul și Inova, precum și
Tatargik, Rupcea și Rainovcea. Ulterior ele s-au consolidat pe poziții, au reușit să
reziste contraatacului otoman de a doua zi și au extins, fiind în urmărirea
inamicului, în a treia zi, aria punctelor de rezistență înaintată cucerite cu
Capitonovcea, Kerimberg, Ceiselo și Kutova, aflate între Inova și Dunăre.
Din cauza ceții foarte dense, atacul asupra punctului fortificat Novoselo a fost
împiedicat.
Acțiunile desfășurate în zilele de 12-14 ianuarie, au finalizat împresurarea Cetății
Vidin și au permis ulterior un amplasament favorabil artileriei române, astfel
încât aceasta să poată executa în mod eficient trageri asupra fortificațiilor orașului
asediat. Din cauza vremii nefavorabile, asaltul general asupra cetății a trebuit însă
să fie amânat.
Amintirea evenimentului a fost păstrată prin monumente comemorative și lucrări
de artă. Dintre acestea, se distinge tabloul lui Nicolae Grigorescu intitulat „Atacul
de la Smârdan”, care a intrat ca model-reper iconografic cu valoare de simbol în
conștiința populară și a devenit imaginea emblematică a întregului efort militar de
obținere a independenței naționale.
 
Context
Militar strategic și politic extern
După capitularea Plevnei, continuarea operațiilor militare de către Armata
Română la sud de Dunăre a avut ca obiectiv ocuparea militară a câtorva puncte
aflate la sudul fluviului, în apropierea acestuia. Aceasta urma să servească atât
înlăturării pericolului de violare a teritoriului național, cât și să sprijine obiectivul
politic al Guvernului Român de a participa la negocierile de pace.
Unul dintre aceste puncte se afla la Vidin în vestul Bulgariei. De aici, gruparea de
trupe otomane putea pe de o parte să pună în pericol flancul drept al Armatei
Imperiale Ruse aflate în ofensivă spre Balcani, iar pe de altă parte avea
oportunitatea de a declanșa o acțiune ofensivă asupra teritoriului Regatului
României. În acest context, două mari unități incluse prin noua ordine de bătaie
a Corpului de Vest - Diviziile 1 și 4, au fost îndreptate în marș spre Vidin pentru a
fixa efectivele inamice din vestul Bulgariei.
 
Geografic și tactic
Cetatea Vidinului prezenta o importanță strategică semnificativă. Aceasta acoperea
una dintre liniile de comunicații principale de la nord la sud spre interiorul
Peninsulei Balcanice, care ocolea centrul Munților Balcani. De asemenea, ea
amenința flancul drept al oricărei acțiuni militare îndreptate spre centrul
Bulgariei și, dată fiind apropierea de frontiera cu Serbia, descuraja orice acțiune
inamică a cărei bază de plecare ar fi fost teritoriul Serbiei.

Căile de comunicații în nordul Peninsulei Balcanice în secolul XIX (1885) – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Amenajarea defensivă a Vidinului, făcea ca spre est cetatea să fie apărată de un zid
de aproape 3 km, dotat la intervale regulate cu forturi. Zona terestră dinspre vest
dispunea de două incinte fortificate, una sub forma unui semicerc cu raza de 600
m care dispunea de șanțuri inundabile și una lungă de peste 6 km aflată a 1-2 km
de prima, întărită de 10 forturi dotate cu artilerie.
Cea de-a doua incintă era separată printr-o câmpie mlăștinoasă de o linie
fortificată exterioară, ocupată de trupe. Datorită mlaștinilor, accesul spre Vidin nu
se putea face decât prin intermediul liniilor de comunicații care legau cetatea de
satele din hinterlandul său, sate care fuseseră incluse în această linie fortificată
exterioară.

Ansamblul fortificat otoman de la Vidin și dispunerea pe teren a trupelor, în timpul Asediului de la Vidin – foto preluat
de pe ro.wikipedia.org

Apropierea de Vidin se făcea pe trei căi terestre de comunicații: dinspre sud pe

ruta Belogradcik – Nazâr-Mahala (astăzi inclus în localitatea Dunavți) – Vidbol
(astăzi inclus în localitatea Dunavți) – Vidin, dinspre vest pe ruta Belarada (astăzi
Bela Rada) – Novoselo (astăzi Novo Selo) – Vidin și dinspre nord pe ruta
Florentin – Capitonovcea (astăzi Kapitanovți) – Vidin.
Aceste căi de comunicații erau apărate de astfel de puncte întărite aflate: spre sud
– la Nazâr-Mahala (astăzi inclus în localitatea Dunavți), spre vest – la Novoselo și
Belarada, iar spre nord – la Smârdan, Inova (astăzi reunite în localitatea Inovo) și
Capitonovcea.
Alte puncte înaintate de rezistență se aflau la Tatargik, (astăzi Slana Bara), Rupcea
(astăzi Rupți) și Rainovcea (astăzi Akațievo). Punctele înaintate de rezistență
opuse unei ofensive terestre spre Vidin, erau Nazâr-Mahala, Novoselo, Smârdan și
Inovo, iar dintre acestea cele mai importante erau cele de la nord-vest, Smârdan și
Inova, amenajate cu artilerie Krupp și aflate la circa 5 km nord-vest de Vidin.
Garnizoana cetății, avea un efectiv de 12.000 de oameni, aflați sub comanda lui
Mehmed Izzet Pașa. La declanșarea războiului, aici se aflau 55 de batalioane de
infanterie, 6 escadroane de cavalerie și 15 baterii de artilerie.
 
Preludiul
Efectivelor otomane, le-au fost opuse forțe atacatoare românești cu un efectiv de
15.460 de infanteriști, 2.000 de cavaleriști (respectiv 15.435 de infanteriști și 2149
de cavaleriști după o altă sursă)
 
Acțiuni de luptă prealabile
În acțiunea de blocare a Vidinului, primul punct ocupat a fost Nazâr-Mahala,
cucerit la 29 decembrie 1877 după o scurtă rezistență, iar la 2 ianuarie un
contraatac otoman destinat să împiedice organizarea blocadei, a fost respins de
focul artileriei, la Novoselo.
Un consiliu de război ținut la date de 9 ianuarie 1878, a aprobat planul de a fi
restrâns „cercul de investire” din jurul Vidinului. Până la 10 ianuarie 1878
împresurarea întregului ansamblu fortificat fusese terminată și Marele Cartier
General român a decis cucerirea punctelor înaintate de rezistență pentru izolarea
definitivă a cetății: în sectorul 1 Sud a Tatargikului, în sectorul 2 Vest a
localităților Novoselo, Rupcea și Rainovcea, iar în sectorul 3 Nord a Smârdanului,
precum și a satelor Inova și Kapitanovcea.
La data de 11 ianuarie, comandamentul Diviziei a 2-a a întreprins o acțiune de
cercetare și, ca urmare a rezultatelor obținute un nou consiliu de război a luat
hotărârea de a se declanșa a doua zi – pe 12 ianuarie, atacul simultan asupra
pozițiilor otomane de la Novoselo, Smârdan și Inova.
 
Dispozitivul trupelor române
După cucerirea localității Nazâr-Mahala, terenul a fost împărțit în trei sectoare
destinate unor structuri de comandament precise, fiecare axat pe câte o cale de
comunicație cu Vidinul. Aceste sectoare au format un dispozitiv semicircular cu
flancurile pe Dunăre și au fost:
- 1 Sud – axat pe drumul Vidin – Nazâr-Mahala, ocupat de Divizia a 4-a și aflat
între Dunăre și pârâul Belarada, în dreptul satului Tatargik
- 2 Vest – axat pe drumul Vidin – Belarada, ocupat de Divizia 1 până la pârâul
Topolovița și care avea în față poziția otomană de la Novoselo
- 3 Nord – situat în fața întăririlor de la Smârda, Inova și Capitonovcea. Acestui
sector care se întindea până la pârâul Delena, i-a fost destinată Brigada
2 din Divizia 2, întărită cu Regimentul 9 Dorobanți din Divizia 1.
- un sector nenumerotat aflat la stânga sectorului 3 Nord până la Dunăre, unde
operau câte 3 escadroane din Regimentele 2 și 8 Călărași din Divizia 1, precum și 2
ecadroane din Regimentul 5 Călărași din Divizia 2, alături de Regimentele 1 și
2 Roșiori din Brigada de Roșiori, aflată în rezerva Marelui Cartier General.
Intrarea trupelor în respectivul dispozitiv s-a finalizat pe 9/21 ianuarie. În
consiliul de război de la 11 ianuarie, pentru atacul celor 2 poziții de la Smârdan și
Inova au fost destinate trupele Diviziei 2, sprijinite la stânga de către Brigada de
Roșiori și de către Regimentele 2 și 8 Călărași, iar la dreapta de către Regimentul 3
Dorobanți din Divizia 1.
Acțiunea principală a Diviziei 1 urma să fie reprezentată de ocuparea satului
Novoselo și de executarea de trageri de artilerie asupra pozițiilor de la
Smârdan. Divizia 4 urma să ocupe satul Tatargik și ulterior trebuia să concentreze
focul spre rezervele inamice care urmau să fie aruncate în luptă spre Novoselo,
executând trageri de artilerie asupra Vidinului.
 Călărașul – de Sava Henția  – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 
Pozițiile otomane de la Smârdan și Inova
Cele două poziții fortificate se aflau pe o înălțime care, odată cucerită, ar fi permis
ulterior o amplasare favorabilă a artileriei române, astfel încât aceasta să poată
executa trageri eficiente asupra cetății. Ele erau sprijinite de trei amplasamente de
artilerie, fiecare ocupate de câte două tunuri Krupp și de câte un batalion de
infanterie. Batalioanele erau dispuse, unul la stânga satului Smârdan, unul între
Smârdan și Inova și unul între Ionova și Capitonovca. Cele 3 redute comunicau
între ele prin șanțuri, iar în satul Smârdan, fiecare casă fusese transformată într-
un punct de rezistență.
 
Pozițiile otomane de la Novoselo
Avantajele defensive ale fortificațiilor de la Novoselo erau reprezentate atât de
apropierea acestora de Vidin – în raport cu alte puncte de rezistență înaintată,
precum și de faptul că se aflau în bătaia tunurilor de la Smârdan și Inova.
Localitatea se afla pe o colină, iar datorită mlaștinilor, apropierea de Novoselo nu
se putea face decât pe șosea.
 
Lupta
În dimineața zilei de 12 ianuarie 1878, o ceață groasă care avea să împiedice mult
acțiunea trupelor române, acoperea totă zona Vidinului.
„Era un frig ce te pătrundea până la oase, și o negură grozavă, de nu zăreai înainte la
câțiva pași; parcă era un giulgiu ce învăluia cerul și pământul. Pâcla, aci se îngroșa mai
tare, aci parcă se mai subția nițel, după cum o răscolea mai tare sau mai furtunos vântul
înghețat ce venea dinspre Dunăre”
—Locotenent colonel Căplescu
Începând cu ora 7 dimineața, 136 de tunuri ale artileriei române a Corpului de
Vest comandate de colonelul Iuliu Dunca, incluzând bateriile de coastă și de câmp
amplasate la Calafat ale Diviziei 5, au început să execute foc susținut asupra
Vidinului. Tragerile au durat jumătate de oră, iar după încetarea acestora, a urmat
atacul infanteriei.
Iuliu Dunca, născut ca Iulius Dunca de Sajó (Şieu), (n. 7 ianuarie 1825, Botoşani – d. 24 decembrie 1907, Lausanne) a fost
un general de brigadă român, comandant de diferite divizii române şi prefect al judeţului Constanţa  -  cititi mai mult
pe ro.wikipedia.org

 
Sectoarele 1 Sud și 2 Vest
În sectorul Diviziei 4, un detașament de atac format din Regimentele VIII de Linie și
2 Dorobanți, alături de Batalionul 3 Vânători și un pluton din Compania 3 Săpători-
mineri, a atacat cu susținere de artilerie și a ocupat rapid (într-o jumătate de oră)
satul Tatargik din Sectorul 1 Sud, fără a întâmpina rezistență.
Destinat să ocupe satul Novoselo din Sectorul 2 Vest, Regimentul I de Linie a greșit
drumul din cauza ceții și a ajuns tot la Tatargik, atacul asupra punctului fortificat
de la Novoselo nemaputând fi lansat de acesta din cauza negurii foarte dese.
Aflat sub protecția tunurilor de la Smârdan și Inova, Novoselo a fost spre prânz
atacat de un regiment de dorobanți, într-un context în care atacul asupra
pozițiilor de la Smârdan a fost întârziat din cauza ceții și intenția atacului a fost
numai de a ține ocupată apărarea la Novoselo, în timp ce urma să aibă loc atacul
principal, la Smârdan.
Apărarea otomană, pentru a opri accesul trupelor române pe șosea, s-a concentrat
asupra unui pod, ajungându-se la luptă la baionetă. Sub presiunea atacatorilor,
trupele turcești au început să se retragă la un moment dat lent, pe șosea.
În sectorul Diviziei 1, o coloană formată din subunități ale Regimentelor 4 și 15
Dorobanți a atacat Rupcea, iar Batalionul 1 din Regimentul 3 Dorobanți, Rainovcea.
Către prânz, trupele Diviziei 1 au ocupat Rupcea și Rainovcea.
 
Sectorul 3 Nord
Pentru cucerirea localităților întărite Smârdan, Inova și Capitonovcea, s-au dat
cele mai puternice lupte. Acestea au fost precedate de o pregătire de artilerie care
a durat 2 ore.
La ora 7, desfășurate în tiraliori, câteva companii otomane au pornit o acțiune de
cercetare pornind de la Smârdan. Apropiindu-se la 800 de m de liniile românești,
au fost întâmpinate de către infanterie cu foc, drept care s-au retras ripostând la
baza de plecare, după care bateriile românești au efectuat trageri asupra pozițiilor
inamice.
Ulterior, trupele române au desfășurat o acțiune de cercetare prin intermediul
unei companii de infanterie sprijinită de un escadron de călărași. Acestea au
raportat că inamicul ocupă pozițiile din fața Smârdanului, fără a ocupa și satul
propriu-zis. Atacul Diviziei 2 însă, în prima fază, a fost întrerupt datorită îngroșării
ceții.
 
Prima fază: cucerirea redutei de la Smârdan

Mihail Cristodulo Cerchez (n. 8 iunie 1839, Bârlad — d. 12 iulie 1885, Iași) a fost un general român, care a condus trupele
române în Războiul de Independență (1877) la Grivița, Bucov, Opanez, Smârdan, Plevna, Vidin.
cititi mai mult pe ro.wikipedia.org - foto preluat de pe cultural.bzi.ro
Ca urmare a celor aflate în timpul acțiunii de cercetare, generalul Cerchez a decis
atacul asupra pozițiilor otomane. Organizarea liniei de atac și a forțelor de sprijin,
a inclus:
- O coloană de atac formată din două eșaloane:
a) un prim eșalon în prima linie. Acesta a fost format din Regimentul IV de Linie cu
batalioanele alăturate, având în dreapta Batalionul 2 din Regimentul VI de Linie – cu
o companie de rezervă, însoțită de o secție de artilerie. Comanda eșalonului a fost
asigurată de către locotenent-colonelul Ion Cotruț.
Acest eșalon a fost împărțit în două detașamente de atac, primul – pus sub
comanda locotenent-colonelului Gheorghe Teleman, urmând să atace reduta în
centrul și în flancul drept, iar cel de-al doilea – pus sub comanda maiorului
Eftimie Ulescu, urmând să atace reduta în flancul stâng, asigurat fiind în dreapta
de către Escadronul 1 din Regimentul 8 Călărași.

Gheorghe Teleman (n. 22 octombrie 1838, Iași – d. 4 iulie 1913, Huși) a fost un general și om politic român – foto preluat
de pe ro.wikipedia.org
b) un al doilea eșalon reprezentat de Regimentul 9 Dorobanți, în rezervă.
- asigurarea pe flancuri și sprijinirea atacului principal urma să se facă din
pozițiile ocupate de cinci escadroane ale Regimentelor 2 (4 escadroane) și 8
Călărași (Escadronul 1) aflate în stânga, de Escadronul 4 din Regimentul 5 Călărași în
dreapta și de un batalion din Regimentul 3 Dorobanți.
- artileria de sprijin urma să fie asigurată de cinci baterii amplasate în apropierea
Smârdanului, Bateriile 2 și 4 din Regimentul 3 Artilerie, 1 Călăreață (trei secții
ale Brigăzii de Roșiori) și 2 din Regimentul 2 Artilerie.
- siguranța terenului dintre flancul stâng al Diviziei 2 și Dunăre urma să fie
asigurată de Brigada de Roșiori Crețeanu.

Roșiorul – de Ștefan Luchian – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Ordinul generalului Cerchez a preconizat înaintarea până la 500 de m de inamic,

moment în care trebuia deschis focul. Dacă s-ar fi întâmpinat rezistență, trupele
ar fi urmat să se retragă. Impulsul pentru atac a fost dat de colonelul Ștefan
Fălcoianu, iar la ora 14,30 (14,20 după o altă sursă) după semnalul dat de trei
salve de artilerie, trupele – în fruntea cărora se afla locotenent-colonelul Ion
Cotruț, au pornit la asalt.
„Trupa mergea în liniște, o ușoară șoaptă a ofițerilor se auzea din când în când, care
stimula soldații să meargă în linie. Terenul era acoperit de zăpadă și marșul se făcea cam
cu anevoință”
—Locotenent colonel Ion Cotruț
Acestea au fost întâmpinate la 600 de m de Smârdan de un violent foc de
infanterie și de artilerie. Cotruț a ordonat gorniștilor să sune atacul la primele
focuri otomane și – în timp ce ceața mai persista, infanteriștii s-au repezit în
strigăte de „Ura !” asupra pozițiilor inamice, dar supuși focului de infanterie și
tirului de artilerie, aceștia au fost siliți să se adăpostească în teren.
Cu toate acestea mișcarea trupelor române a continuat în flancul stâng al atacului
(Detașamentul Ulescu), cu energie, în sprijinul acestui flanc venind ca întărire unul
din batalioanele Regimentului 9 Dorobanți (celălalt batalion al său a fost păstrat în
continuare ca rezervă, pentru situații de criză).
Două companii din Regimentul VI de Linie, au executat o manevră de învăluire a
pozițiilor otomane prin flancul drept, în timp ce Escadronul
1 Suceava al Regimentului 8 Călărași aflat sub comanda căpitanului Gheorghe
Tănăsescu, a șarjat pentru a opri un contraatac inamic susținut de 400 de militari
turci veniți în ajutorul redutei și destinat a opri manevra de flancare.
Pătruns în flancul și în spatele redutei, Detașamentul Teliman a atacat la baionetă.
Ajunse la parapetele întăriturilor otomane, 2 companii din Regimentul VI de
Linie au început escaladarea acestora pătrunzând în întăritură, avându-l pe
maiorul Eftimie Ulescu în frunte, în timp ce o altă companie din Regimentul IV de
Linie, amenința inamicul dinspre stânga.
Cu inamicii invadându-le poziția, amenințați din flancuri și în pericol de a fi
încercuiți, soldații otomani din redută fie s-au predat, fie pentru a evita
încercuirea, s-au repliat cu repeziciune spre satul Smârdan sau spre cea de-a doua
redută.
Cu două companii ale Regimentului VI de Linie, locotenent-colonelului Cotruț s-a
lansat în urmărirea inamicului și ajuns în satul Smârdan, s-a angajat într-o
prelungită luptă de stradă, fiecare casă fiind transformată de otomani într-un cuib
de rezistență (pentru trupele române lupta de la Smârdan a constituit o premieră,
fiind prima luptă de stradă dusă de Armata Română modernă).
În acest timp Companiile 5 și 7 ale Regimentului VI de Linie au rămas sub comanda
maiorului Ulescu pe loc, pentru a dezarma și pentru a păzii prizonierii.
 
A doua fază: cucerirea redutei intermediare
În acest timp maiorul Ulescu remarcând prelungirea luptei în sat mai mult decât
era de așteptat și văzând că soldații români păreau la un moment dat puși în
dificultate de rezistența apărătorilor, din proprie inițiativă a pornit în ajutor cu
alte 2 companii ale Regimentului VI de Linie și cu o mare parte a
soldaților Regimentului IV de Linie (în total 5 companii).
Atacând Smârdanul dinspre nord, pe drum Detașamentul Ulescu a fost atacat din
flanc cu foc, din reduta otomană situată între Smârdan și Inova. Ca urmare,
detașamentul a executat o întoarcere de front și a pornit la asaltarea celei de-a
doua redute împreună cu o companie din Regimentul IV de Linie venită în sprijin,
aflată sub comanda căpitanului Vidulescu.
Sub focul artileriei otomane, soldații au parcurs drumul până la redută și au
pătruns în interiorul acesteia cucerind-o, în sprijin venind și Batalionul
1 din Regimentul 9 Dorobanți.

Dorobanțul  – de Nicolae Grigorescu – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

 
A treia fază: cucerirea redutei de la Inova
Dat fiind că trupele inamice stăpâneau încă reduta de la Inova și satul din spatele
acesteia, Regimentul 9 Dorobanți a primit ordin de la generalul Cerchez să continue
atacul spre respectiva redută.
Sub un puternic foc inamic, dorobanții au trecut prin apa rece ca gheața a unui
pârâu adânc de 1 m. După traversarea acestuia, trupele inamice au început să
cedeze s-au retras prin Inova, spre Vidin. La ora 16 și 30 de minute, după
aproximativ 2 ore de la pornirea atacului, cele 3 redute și satul Inova fuseseră
cucerite.
 
A patra fază: cucerirea satului Smârdan
În satul Smârdan, soldații Regimentului VI de Linie au continuat lupta de stradă.
Fumul prafului de pușcă și ceața au creat o atmosferă de infern, în care soldații
românii nu-și puteau da seama de unde se trage.
Ocuparea celor 3 redute și a satului Inova, precum și venirea în sprijin a câtorva
grupe de infanteriști din Regimentul IV de Linie au făcut să se diminueze rezistența
apărătorilor Smârdanului și spre seară satul a fost cucerit, dar din afara satului,
otomanii au continuat să tragă dintr-o o casă de piatră cu 2 etaje care era o
adevărată fortăreață.
Aceasta reprezenta clădirea telegrafului din localitate și în același timp un
puternic nod de rezistență, care până la urmă a fost luat cu asalt. Otomanii fiind
alungați din sat, în urmărirea acestora a pornit Escadronul
„Suceava” din Regimentul 8 Călărași, sub comanda căpitanului Gheorghe
Tănăsescu.
Odată cu căderea întunericului, lupta s-a sfârșit.
 
Consolidarea pe poziții
În fortificațiile cucerite au fost dislocate la Smârdan Batalionul 2 din Regimentul VI
de Linie, la Inova Regimentul IV de Linie, precum și Escadroanele
2 și 3 din Regimentul 8 Călărași și 1 și 2 din Regimentul 2 Călărași venite de la Alvagii
(astăzi Maior Uzunovo).
În timpul nopții – pe un frig intens, trupele române au rămas pe pozițiile cucerite,
instalând avanposturi la marginea dinspre Vidin a satelor Smârdan și Inova și
trimițând recunoașteri spre Capitonovcea, acolo unde se concentraseră trupele
otomane scăpate.
În așteptarea unui previzibil contraatac, artileria a fost retrasă, la Dânkovița
(astăzi Dinkovița) în rezervă, iar Brigada de Roșiori a fost desemnată să
supravegheze spre Capitonovcea, mișcările inamice. În fața satului Inova a fost
instalat pe poziții batalionul de rezervă al Regimentului 9 Dorobanți și Batalionul
2 din Regimentul 3 Dorobanți. Regimentul IV de Linie a fost păstrat în rezerva
generală, pentru a supraveghea flancurile pozițiilor amice.
 
Respingerea contraatacului otoman
În ziua de 13/25 ianuarie ora 8 (ora 7,30 după o altă sursă), un contraatac destinat
să recucerească Inova a fost declanșat dinspre Capitonovcea de către trupele
otomane, un lanț des de tiraliori urmat de șiruri de companii inamice, pornind să
avanseze cu sprijin de artilerie către liniile românești.
Dinspre Smârdan, 6 batalioane de infanterie și artileria regrupată la Dânkovița,
au fost trimise în ajutorul Inovei. La 150 de m de liniile românești, în flancul drept
al coloanelor de atac turcești, au șarjat trupele române de roșiori, iar un batalion
din Regimentul VI de Linie a început să execute o manevră de învăluire în flancul
stâng al trupelor atacatoare, în timp ce Regimentul IV de Linie a continuat să
asigure linia frontului.
Avântul asaltului inamic a fost astfel frânt și soldații turci aflați în inferioritate, au
fost nevoiți să se retragă cu pierderi mari, urmăriți rapid și hărțuiți de trupele
române până la marginea satului Capitonovcea.
La 14/26 ianuarie, trupele otomane au avut o ultimă tentativă de a recuceri
punctele de rezistență ale perimetrului exterior al apărarii Vidinului. Efortul
acestora de luptă a fost îndreptat spre recuperarea satului Tatargik, dar încercare
otomană de recucerire a satului a fost respinsă.
Aflată în urmărirea coloanei de atac turcești, cavaleria română a ocupat în aceeași
zi Capitonovcea, Kerimberg (astăzi Pokraina), Ceiselo (astăzi Antimovo) și Kutova
(astăzi Kutovo) – aflate între Inova și Dunăre. Cucerirea acestor localități, a
finalizat împresurarea Vidinului.
 
Consecințele
Calităților combatante etalate în foc de către trupele teritoriale (dorobanți și
călărași) și de către cele ale armatei regulate, li s-au adăugat măsurile luate de
comandamentul român, atât de omogenizare a unităților tactice – cu efecte dintre
cele mai pozitive pentru capacitatea de luptă, cât și de organizare compozită a
coloanelor de atac. Astfel se întâmplase și la Grivița, dar tot la fel ca acolo,
biruința de la Smârdan a fost una obținută cu mari sacrificii.
În timpul luptei de la Smârdan pierderile umane au fost reprezentate de partea
română de 96 de morți (din care 4 ofițeri) și 300 de răniți, iar de partea otomană
de peste 350 de morți și răniți (peste 400 după o altă sursă) și de 300 de
prizonieri. Au fost capturate de asemenea 4 tunuri Krupp de calibrul 87 și o
importantă cantitate de muniție, iar din reduta de la Inova, un steag otoman.
În zilele de 12-13/24-25 ianuarie totalul pierderilor românești s-a ridicat la 238 de
morți (din care 5 ofițeri) și 370 de răniți, iar totalul pierderilor otomane la 700 de
morți și răniți și 300 de prizonieri.
Luptele din zilele de 12-13/ 24-25 ianuarie au finalizat împresurarea Cetății Vidin,
iar numele satului Smârdan a devenit un simbol pentru victorie. Cu toate acestea,
datorită vremii nefavorabile asaltul general asupra cetății a trebuit să fie amânat și
s-a decis efectuare prealabilă a unui bombardament de artilerie, atât de către
tunurile de la Calafat, cât și de cele din jurul Vidinului.
 
In memoriam
La Smârdan a fost inaugurat un cimitir în care au fost înmormântați în două gropi
comune 286 de soldați și ofițerii români care au murit în Războiul de Independență.
În perioada Primei Conflagrații Mondiale cimitirul a fost distrus.
Conform unei înțelegeri dintre guvernele român și bulgar, în anul 1897 a fost
inaugurat, tot la Smârdan, peste un osuar al militarilor români morți în luptele
din regiunea Vidinului, un monument care reprezintă statuia zeiței Victoria, operă
a lui Karl Storck.
Acesta a fost distrus într-o noapte a anului 1913, pe fondul manifestărilor
antiromânești de după intrarea Armatei Române în Bulgaria în timpul celui de-Al
doilea Război Balcanic și după Pacea de la București, de către naționaliștii bulgari.
cititi mai mult despre Cimitirul militarilor români de la Smârdan
(Vidin) pe ro.wikipedia.org

Fostul monumentul comemorativ de la Smârdan. Pe soclu se afla zeița Victoria  – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Un monument ronde-bosse din bronz supranumit „Marița”, în cinstea unei fete

române în vârstă de 15 ani din zona Timocului, ucisă de soldații Imperiului
Otoman la 9 ianuarie 1878 în timp ce ducea apă militarilor români din zona
Smârdanului, a fost inaugurat la Smârdan în 1905 de către aromâni, în
apropierea Cimitirului militarilor români. Monumentul a fost distrus prin
dinamitare de bulgari, în 1917.
Ținând cont de faptul că pictorul Nicolae Grigorescu se aflase printre cei a căror
menire a fost să surprindă pe viu scene de luptă în campania de la sud de Dunăre,
primăria Bucureștiului din acele vremuri i-a comandat acestuia o pictura
intitulată Atacul de la Smârdan, finalizată după 7 ani, în 1885. Tabloul lui
Grigorescu a intrat ulterior ca model-reper iconografic cu valoare de simbol direct
în conștiința populară, devenind imaginea emblematică a întregului efort militar
de obținere a independenței naționale,

Atacul de la Smârdan (12/24 ianuarie 1878), în viziunea pictorului Nicolae Grigorescu – foto preluat de pe
ro.wikipedia.org

Henryk Dembitzky a contribuit în 1880 la Calendarul pentru toți românii cu o

litografie colorată cu același subiect, iar George Demetrescu Mirea a realizat și el
după mai mulți ani de la terminarea Războiului de Independență (posibil în 1889), o
pictură în care a figurat lupta de la Smârdan.
De asemenea, Johann Nepomuk Schönberg în litografia Carol I al României în
capul Armatei Sale din campania Războiului din 1877-1878, a ilustrat într-una dintre
scenele mai mici din jurul scenei centrale, episodul Smârdan. Din tematica
subiectului Smârdan există și o schiță atribuită lui Carol Popp de Szathmári,
intitulată Soldați români în fața redutei de la Smârdan, iar în România comunistă este
menționată apariția lucrării Ecaterinei Zăinescu, Veteranul Mihai Buțureanu
explicând atacul de la Smârdan.
 Soldaţi români în faţa redutei de la Smârdan – de Carol Popp de Szathmári – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

Poetul George Coșbuc a scris poezia La Smârdan ce a fost publicată în volumul

intitulat Cântece de vitejie în anul 1904. Ea a apărut și în anul 1896 în Revista
Literatură și artă.
 
La Smârdan
de George Coșbuc
Neam român, văzui odată
Oastea Domnului Mihai
Zicea Dunărea-ntristată:
Fulger îns-atunci erai,
Și-alergând prin cer furtuna
Cânta vorbe românești
Astăzi stau și-ascult întruna
Și mă uit, și nu mai ești!
Dar abia rosti cuvântul
Dunărea, vuind prin văi,
Și văzu gemând pământul
Și de cai și de flăcăi.
Zornet auzi prin zare,
Cum se-ncheagă stol cu stol
Și năprasnică răsare
Oastea domnului Carol.
Jalnic tu-ți doinești durerea
Dunăre, și iat-acum!
Din mormânt ieși puterea
Și-nzadar îi stai în drum.
Trec voinicii peste tine;
Mersul lor e zbor de fulg,
Și din mâinile strâine
Stema libertății smulg.
Tresăriră iuți românii
Căci aminte și-au adus
Cât s-au străduit bătrânii
Steagul să ni-l ție sus,
Câte plângeri ne-ntrerupte
În mormânt or fi vărsat,
Că nepoții fug de lupte
Și că steagul e-nchinat.
Dunăre,-ai văzut Smârdanul?
Spune tu, s-o spui și eu!
Și noi știm izbi dușmanul,
Și-n români e Dumnezeu!
Știm și noi găti cununa
Vitejiei ce-o doinești,
Și când urlă-n cer furtuna
Cântă vorbe românești!
La Smârdan așa vru Domnul
Morții dintr-această zi
Vor avea cu spaime somnul
Și-aiurind se vor trezi
Apărându-se cu mâna
Ca de-un tăinuit dușman,
Vor mușca gemând țărâna
Ca și-n luptă la Smârdan.
Că-ntr-această zi cumplită
N-avu mila nici un rost,
Și mânia răzvrătită
Lege tuturor ne-a fost.
Astfel că, văzând pierirea,
Însuși Dumnezeu de sus,
Galben întorcând privirea,
Mâna peste ochi și-a pus.
La Smârdan, pe unde drumul
Da de-a dreptul spre vrăjmași,
Risipeai cu mâna fumul,
Ca să vezi la patru pași.
Și-ntr-un iad fără de nume,
Unde-ai noștri iuți pătrund,
Nu era nici cer, nici lume,
Numai noapte fără fund.
Și-ntr-acel noian de ceață
Dorobanții, dând de-un râu,
Au trecut prin sloi de gheață
Și prin apă până-n brâu.
Râu de apă Prut să fie
Cum era să-i ție-n loc,
Dacă n-a putut să-i ție
Din redute-un râu de foc!
La Smârdan de-un gând cu toții
Fost-am braț pustiitor,
Și murind au dat nepoții
Mâna cu strămoșii lor.
N-ai avut mai buni tu, bane,
La Călugăreni în văi;
Iar la Racova, Ștefane,
Nu-ți erau mai buni ai tăi.
De-o veni din nou vrodată
Vuiet peste-al tău pământ,
Țară dragă și-ncercată,
Vom ruga pe Domnul sfânt
Nu-ntr-alt chip să ne ajute,
Ca să-nfrângem pe dușman,
Decât dându-ne virtute
De flăcăi ca la Smârdan.
Cântece de vitejie (1904), de George Coșbuc
preluat de pe ro.wikisource.org
 
Ordinea de bătaie și marile unități din dispozitivul de luptă
Corpul de Vest, căruia i-au aparținut marile unități implicate în cucerirea liniei
exterioare de fortificații a Vidinului, fost comandat de generalul de brigadă
Nicolae Haralambie și a avut ca șef de stat major pe colonelul Alexandru
Gramont. Acest corp a fost structurat în 5 mari unități: Diviziile 1, 2, 3, 4 și 5.
Dintre acestea:
 Nicolae Haralambie (n. 27 august 1835, București – d. 3 aprilie 1908, București) a fost un politician și general român.
A fost unul dintre cei trei membri ai Locotenenței Domnești care a condus statul în 1866 (de la abdicarea lui Alexandru
Ioan Cuza și până la înscăunarea lui Carol I)  – foto preluat de pe ro.wikipedia.org

- Divizia 2 a lăsat câte 1 batalion drept garnizoană la Rahova și Nicopole, La luptele
din 12/24-14/26 ianuarie a intrat în dispozitivul de luptă din cele două brigăzi de
infanterie numai Brigada a 2-a, Brigada 1 fiind destinată asedierii Belogradcikului,
alături de 2 baterii de artilerie.
- Divizia 3 a fost destinată să escorteze prizonierii de război de la Plevna și apoi să
ia poziție pe malul stâng la Dunării, la Călărași și Oltenița.
- De pe malul stâng al Dunării, Divizia a 5-a a asigurat suport de artilerie prin
bateriile de coastă și de câmp amplasate la Calafat.
Brigada de Roșiori a aparținut rezervei Marelui Cartier General