Moromeții

de Marin Preda
Opera lui Marin Preda se încadrează în realismul postbelic, neorealism. Criticul Nicolae
Manolescu încadrează opera la finalul romanului doric, constatând accentele moderne prin
“renunțare parțială la omnisciență” și prin psihologia personajelor, țărani complecși capabili să-
și trăiască marele drame existențiale. La fel ca marii prozatori, Preda exersează scrierea
romanelor prin publicarea unui volum de nuvele “Întâlnirea din pământuri”. Viziunea romanelor
este anticipată în proza scurtă deoarece autorul se orientează spre zonele riguroase ale
psihologiei țărănești, unde sublimul se reunește cu trivialul, afecțiunea cu duritatea și spiritualul
cu patologicul. De asemenea, se observă plăcerea analizei, puterea de observație și de intuiție a
metafazelor sufletului țărănesc, fixarea unor structuri morale diferite de sămănătorism,
obiectivitatea pe modelul lui Rebreanu și încercarea de surprindere a psihologiei abisale.
Capodopera lui Preda, romanul “Moromeții” este privit de critica literară ca o noutate în
formula epică. Volumul I (1955) surprinde destinul unui personaj, pe când volumul al II-lea
(1967) ilustrează destinul unei colectivități măcinate de istorie odată cu impunerea regimului
comunist. Ca asamblu, romanul marchează o etapă în evoluția speciei prin originalitatea
tipologiei și profunzimea creației.
“Moromeții” este un roman realist, obiectiv, postbelic prin tematică–constituie imaginea satului
românesc, într-o perioadă de criză ( înainte și după cel de-al Doilea Război Mondial ), prin
obiectivitatea analizei, prin veridicitate și verosimilitate și prin personajul reprezentativ pentru
societate.
Pe de o parte, viziunea realistă se reflectă în viziunea lui Preda despre artă și literatură. Pentru
el, romanul reprezintă reflectarea unor sentimente ale scriitorului în anumite momente ale
existenței sale. Întrebat de criticul Eugen Simion ce e realitate și ce e ficțiune în “Moromeții”,
Preda precizează faptul că împrejurările/ întâmplările sunt ficțiuni, dar sentimentele sunt
adevărate. De asemenea, explică faptul că eroul preferat, Moromete își găsește corespondent
într-o persoană reală: “eroul preferat, Moromete, care a existat în realitate, a fost tatăl meu”.
Viziunea despre lume se conturează în roman prin tematica abordată, romanul prezentând în
asamblu monografia veții satului din Câmpia Dunării. Imaginea satului este percepută ca o
imago-mundi, un centru de observație al lumii, un punct de sprijin al Universului, un spațiu
privilegiat spre care se întorc gândurile eroilor în volumul II. Intenția autorului este aceea ca
imaginea satului să fie reflectată prin prisma familiei, tema volumului I. Romanul prezintă
simbolic destrămarea unei familii de țărani dintr-un sat din Câmpia Dunării, Siliștea-Gumești.
Fresca vieții rurale este ilustrată în text prin mai multe nuclee epice care urmăresc drama mai
multor familii. În ceea ce privește familia Moromete, este ilustrată drama paternității rănite,
odată cu trădarea baieților mai mari care fug cu oile, caii și o parte din zestrea fetelor la
București. De altfel, primele douăzeci de pagini din roman, înregistrează principalele probleme
ale familiei Moromete: Ilie Moromete stăpânește în chip absolut peste o familie dezbinată din
cauza lipsei pământului, disensiunile dintre frații vitregi, existența a doar două loturi de pământ
insuficiente pentru o familie atât de numeroasă, lupta pentru a le păstra neștirbite, proiectul de
fugă al baieților, bigotismul mamei, primejdia foncierii și datoriile la bancă, dorința mezinului
Niculae de a merge la școală și ostilitatea celorlalți. Preda se folosește de aceste scene
expozitive pentru a urmări ulterior ramificațiile acestei familii. Un alt nucleu epic surprinde
familia Bălosu, țăranul bogat care trăiește drama răzvrătirii fiicei sale, Polina, care se
căsătorește cu cel mai sărac flăcău, Birică, pe care îl prinde în lanțul răzbunării, deoarece fata își
cere drepturile, zestrea, considerând că a muncit. Cei doi vor merge împreună pe miriște pentru
a smulge cu forța grâul ce i se cuvine.
O altă istorie este aceea a lui Boțoghină, omul bolnav, obligat să vândă pământul pentru a se
interna în sanatoriu, în ciuda încrâncenării soției îngrijorate de soarta copiilor. Ruinarea
materială a familiei este o primejdie mai mare evidentă prin raportare și la alte familii. Familia
Țugurlan, individul nemulțumit de condiția sa, nedreptățit la împroprietrărire, înstrăinat din sat,
neprietenos și rău, care va face închisoare pentru că i se opune fiului primarului care îi fură la
moară.
Tema familiei poate fi exemplificată prin intermediul unui triplu conflict care va destrăma
familia Moromete care îl are în centru pe Ilie, tatăl. Cea mai mare problemă se întrevede între
copii cei mari, lacomi de caștig și tatăl, nepreocupat de bani. Pentru Moromete, pământul
reprezintă doar un mijloc de a hrăni guri, de a da produse și de aici disprețul față de vecinul
Bălosu. Baieții sunt nemulțumiți de imobilitatea socială a tatălui, îl vorbesc de rău prin sat din
cauză că a vândut ieftin porumbul și pentru că “nu face nimic”. Pentru ei, a face ceva înseamnă
a face bani. Un al doilea conflict izbucnește între Moromete și Catrina, soția lui. Moromete a
vândut un pogon din lotul soției în timpul secetei și i-a promis că trece casa pe numele ei. De
frica băieților, amână îndeplinirea promisiunii, ceea ce determină, în volumul al doilea,
separarea. Al treilea conflict este între Moromete și Guica, sora lui. Guica s-a văzut stăpână în
casa lui Moromete ( de altfel, casa părintească ), odată cu moartea primei soții. Însă, Moromete
se recăsătorește și își construiește o casă departe de gospodăria ei. Ura împotriva fratelui se
observă prin instigarea baieților la fugă. Un conflict secundar vizează relația lui Ilie cu Niculae.
Fiul cel mic își dorește să meargă la școală, în timp ce tatăl care trebuie să plătească taxele, îl
ironizează: “Altă treabă nu avem noi acuma! Ne apucam să studiem”. În al doilea volum, acest
conflict trece pe primul plan și se complică atât prin faptul că cei doi reprezintă mentalități
diferite, cât și prin faptul că dialogul dintre cei doi va constitui esența și dimensiunea umană a
celei de-a doua părți. Moromete reprezintă mentalitatea tradițională, iar Niculae, mentalitatea
impusă, colectivistă.
O altă temă recurentă în romanele lui Preda este relația dintre individ și istorie, libertatea
morală a individului în lupta cu fatalitatea istoriei. Ea este anunțată programatic în fraza din
incipit: “se pare că timpul avea cu oamenii nesfârșită răbdare”, “viața se scurgea aici fără
conflicte mari”.
Titlul “Moromeții” așază tema familiei în centrul romanului, însa criza și evoluția familiei sunt
simbolice pentru transformările petrecute în satul patriarhal tradițional.
Viziunea realistă este evidentă la nivelul structurii și compoziției. În ceea ce privește perspectiva
narativă, în “Arca lui Noe”, Nicolae Manolescu observă că omnisciența este limitată, perspectiva
aparține unui narator obiectiv prin relatare la persoana a III-a, însă vocea narativă este dublată
de tehnica reflectorilor ( Ilie Moromete-volumul I, Niculae Moromete-volumul II ) și de cea a
informatorilor ( Scămosul-volumul I, Parizianul-volumul II ). De asemenea, se observă
contaminarea naratorului de personajele sale, aspect care poate fi observat prin decantările
biografice. Spre exemplu, scena tăierii salcâmului este o scenă biografică necuprinsă în volumul
de nuvele.
Reperele spațio-temporale contribuie la viziunea realistă. Dimensiunea real-imaginară a
spațiului este realizată pe de o parte, concret, satul Siliștea-Gumești din Câmpia Dunării. Pe de
alta parte, simbolic, prin aspecte care configurează un decor specific personajului: stănoaga
podiștei, grădina, ograda, prispa, poiana lui Iocan. Timpul poate fi privit realist prin
evenimentele care se raportează la al Doilea Război Mondial. Criticul Eugen Simion constată că
“Moromeții stau sub un clopot cosmic și drumurile mari ale istoriei trec prin ograda lor”. Timpul
este fixat în incipit cand istoria apare neputincioasă, iar libertatea țăranului stăpân pe două
loturi de pământ este în afara oricăror primejdii. Imaginea lui Moromete stând pe stănoaga
podiștei și fumând nepăsător, accentuează ideea timpului încremenit și prietenos. Omul liniștit
și ironic stă totuși pe un vulcan, în familia sa se pregatește un complot.
Relația incipit-final este importantă pentru ilustrarea viziunii deoarece fixează supratema
creației lui Marin Preda, relația individ-istorie. Tema este anunțată programatic în fraza din
incipit: “în Câmpia Dunării, cu câțiva ani înainte de cel de-al Doilea Război Mondial se pare că
timpul avea cu oamenii nesfârșită răbdare”. Verbul reflexiv “se pare” trădează viclenia timpului
și iluzia pe care o trăiește Moromete. Răbdarea va fi contrazisă de toate evenimentele din
roman: fuga baieților, revolta Polinei, schimbările de regim și de structură socială, conflictele
care mocnesc în sânul familiei. Răbdarea timpului este doar o formă de acumulare pentru o
nouă criză. Finalul revine asupra timpului: “timpul nu mai avea răbdare”, astfel demersul epic se
înscrie în fatalitatea acestei repetiții. De altfel, în volumul al II-lea, se revine la simbolurile
prezentate anterior, de unde și obsesia întoarcerii într-un punct originar. Criticul Eugen Simion
afirma că “Moromeții stau sub un clopot cosmic”.
Volumul I este construit pe tehnica decupajului și este alcătuit din trei părți, fiecare
deschizându-se cu câte o imagine descriptivă: masa, prispa, secerișul. Prima parte, de sâmbătă
seara, întoarcerea moromeților de la câmp până duminica noaptea conține scene
reprezentative pentru viața rurală: cina, tăierea salcâmului, întâlnirea duminicală din poiana lui
Iocan, hora, fuga Polinei cu Birică. Partea a doua se derulează pe parcursul a două săptămâni ,
începând cu plecarea lui Achim cu oile până la serbarea școlară în care Niculae ia premiul I. Cea
de-a treia parte, de la seceriș până la finalul verii se încheie cu fuga feciorilor.
Volumul al II-lea, structurat în cinci părți, prezintă viața rurală pe parcursul unui sfert de veac,
este folosită tehnica rezumativă. Evenimentele sunt selecționate, este folosită elipsa,
alternanțele temporale.
Una dintre primele scene din roman ilustrative pentru mentalitatea satului patriarhal este scena
cinei care fixează un prim indiciu de autoritate într-o lume în care reperele arhaice au
supraviețuit. Distribuția membrilor familiei la cină anticipează posibilele conflicte din roman:
spre ușă, mereu pe picior de fuga sunt cei trei baieți din prima căsătorie: Paraschiv, Nilă, Achim,
iar spre sobă aproape de mama lor se află Tita, Ilinca, Niculae. Mobilierul mic, neîncăpător are
într-un fel rolul de a pune în lumină autoritatea tatălui care așezat pe pragul dintre camere,
stăpânește cu privirea pe fiecare.
Cea de-a doua scenă este o scenă biografică, tăierea salcâmului. Percepută în roman ca pe un
moment de suceală a lui Moromete, scena capătă semnificații simbolice: pentru sat, reprezintă
un punct de referință în jocurile copiilor indiferent de anotimp, iar pentru gospodăria
Moromeților, un simbol al tăiniciei și al înfruntării problemelor. Tăierea salcâmului are o valoare
premonitorie. Fiind un arbore cu autoritate, dominator, tăierea lui dezgolește curtea în fața
cerului. Tăierea salcâmului este anunțată tot prin schimbarea glasului lui Moromete, procedeu
comportamentist modern: „un glas schimbat și necunoscut”. Atitudinea personajului este
mascată de ironie, arma pe care o folosește în replica pe care i-o dă lui Nilă: „ca să se mire
proștii”. Arborele reprezintă un element axial, arhetipul puterii, un simbol al paternității
autoritare, este dublul vegetal al lui Moromete. Tăierea salcâmului anunță drama paternității
rănite. O scenă specifică lumii satului este adunarea din poiana lui Iocan, un adevărat ritual
țărănesc care se desfășoară ritualic. Țăranii vin la aceste adunări cu solemnitatea cu care
spiritele credincioase merg la biserică. Ei urmează un adevărat protocol: se îmbracă în haine de
sărbătoare, ies pe uliță, bărbații merg la frizer și la bărbier. Odată ajunși în poiană fac anecdote
usturătoare pe marginea celor absenți, își adresează apelative comice ( exemplu:
„Marmoroșblanc” ). Momentul culminant este discuția politică, maeștrii de ceremonie fiind
Cocoșilă și Moromete, opozanți politici ( Moromete este liberal dizident pentru că a citit un
articol pe această temă și i-a plăcut ). Politica este în afara existenței lor, țăranul având
convingeri puternice doar în ceea ce privește rutina vieții lor: semănatul, seceratul, plivitul. Un
moment de excepție îl reprezintă lectura ziarelor cand țăranii fac comentarii inteligente, iau
metaforele la propriu, fie îl compătimesc pe regele Mihai că nu poate să-și lucreze singur
pământul, fie se întreabă dacă are suficient pământ: „Primul agricultor o fi mergând și el la
plug?”, „Când se disprimăvărează iese cu plugul din curtea palatului și se duce si el la arat”.
O altă scenă o reprezintă secerișul, un moment de plenitudine a vieții rurale, o sărbătoare
rurală, Moromete are și aici un comportament aparte, el pierde vremea, nu pune mâna pe
seceră, își face de lucru pe lângă caruță, stă de vorbă cu vecinii.
Pe de alta parte, viziunea realista asupra lumii este prezentată prin intermediul personajelor.
Tipologia țărănească a lui Preda este construită pe modelul lui Rebreanu, însă Preda înlătură
mecanismul simplu bazat pe instincte și face din țăranii săi adevărați eroi de proză modernă,
oameni complecși ca structură psihologică, inteligenți, capabili să reprezinte condiția umană.
Personajul Ilie Moromete este o adevarată descoperire literară întrucât este un spirit inventiv,
creator, transformă existența într-un spectacol, descoperind mereu o notă înveselitoare în
întâmplări banale.
Moromete este tipul țăranului exponențial, al cărui destin ilustrează, de fapt, moartea unei
lumi, aspect pentru care este numit de Nicolae Manolescu, “cel din urmă țăran”. Criza satului
patriarhal se reflectă în conștiința acestui personaj, însă Moromete refuză ideea că țăranul
trebuie să dispară și îi spune doctorului ca a dus mereu o viață independentă.
Din punct de vedere social, Moromete este un țăran de condiție medie care deține pământ
insuficient pentru o familie numeroasă. Spre deosebire de Ion care se centrează pe
dimensiunea materială a existenței și care este ghidat de verbul “a avea”, Moromete nu simte
nevoia de posesie a pământului, el fiind ghidat de verbul “a fi”. Aceasta este cauza pentru care
intră în conflict cu fii mai mari care îi reproșează că nu aduce bani și că nu face nimic.
Moromete are o concepție patriarhală, își testează fii, însă e trădat și dezamăgit. Pentru
Moromete, pământul este făcut doar ca să dea roade și să hrănească familia.
Din punct de vedere moral, declinul personajului, prăbușirea lui interioară, se produce în
momentul în care Scămosul îl informează despre intenția băieților. Moromete disimulează, însă
starea lui este tradată tot de glasuri: “Băieții mei! exclamă Moromete cu un glas de parcă n-ar fi
știut că avea băieți. Băietii mei, Scămosule, sunt bolnavi. Să fugă de acasă!… Dacă veneau și-mi
spuneau: «Mă, noi vrem să fugim de acasă », crezi că i-aș fi împiedicat eu, Scămosule!? «De ce
să fugiți, frațioare ? le-aș fi spus. încet nu puteți să mergeți ?»”. Schimbările în plan psihologic
au la bază pierderea liniștii fără de care existența nu mai are sens, este o povară: “Cum să
trăiești dacă nu ești fericit?”. Consecințele sunt extreme: rupe legătura cu prietenul vechi
Dumitru, nu mai participă la discuții în poiană, de pe stănoaga podiștei vede un drum trist și
niște țărani prăpădiți. Punctul culminant al tensiunii interioare este la hotarul lotului de pământ
când Moromete dă vina pe lume că i-a înstrăinat copii și l-a sărăcit. Drama nu este totuși de
natură materială, și morală - simțul paternității rănite. Existența este acum un spectacol
superior, înstrăinarea din starea de inocență în care trăiește și care e mai rea decât moartea:
“Am făcut tot ce trebuia…s-au luat după lume, nu s-au luat după mine”.
Complexitatea personajului Moromete este susținută de multitudinea de trăsături care îl fac un
personaj unicat în literatura română. Cea mai importantă trăsătură a personajului este
disimularea. Semnificativă în acest sens este scena comică pe care o joacă în fața agenților
fiscali care îi stricaseră placuta discuție din poiană. Intrând în curte, trece pe lângă cei doi agenți
ca și cum ar fi invizibili, o strigă pe Catrina, deși știe că este la biserică. La un moment dat, se
întoarce înspre ei și le spune strict că nu are bani, le cere o țigară și numai după ce agenții
încearcă să îi ia lucruri din casă, Moromete decide să le dea bani: “De ce nu vrei să întelegi că n-
am? Ia ici o mie de lei, mai încolo așa mai discutăm noi! Ce crezi că noi fătăm bani?”.
Ironia, puterea de a face haz de necaz reprezintă o altă trăsătură a personajului, ilustrativă în
acest sens fiind replica pe care i-o adresează lui Niculae cand a întârziat la masă: “Te duseși în
grădină să te odihnești, că până acum stătuși!” sau replica pe care i-o adresează lui Nilă atunci
cand îl întreabă de ce a tăiat salcâmul: “ca să se mire proștii”. Spirit contemplativ, inteligent și
ironic, privește existența cu detașare ca pe un miracol. Călătorind la munte ca să vândă cereale,
Moromete povestește la întoarcere fapte excepționale, ceea ce îl determină pe mezin să îl
însoțească într-o altă călătorie. La întoarcere, când aude relatările tatălui, constată că nu s-a
întâmplat nimic deosebit, că oamenii și întâmplările erau banale. O altă trăsătura este
autouiluzionarea că timpul este răbdător, că familia este unită, că băieții vor continua să
trăiască din munca pământului, că taxele pot fi amânate. Drama personajului, tragismul
existențial provine în momentul în care conștientizează destabilizarea sa, a familiei, a întregii
colectivități.
Moromete este prezentat în mod direct în debutul capitolului al zecelea de către narator care
ne informează că este cu zece ani mai mare decât Catrina: “avea vârsta între tinerețe și
bătrânețe când numai nenorociri sau bucurii mari mai pot schimba firea cuiva”. Spre finalul
volumului al doilea, Moromete se autodeclară un țăran liber: “Domnule, eu întotdeauna am dus
o viață independentă!”. Pe parcursul romanului, personajul este portretizat în mișcare prin
acumularea detaliilor, prin procedeul comportamentist, toate dublate de finețea analizei
psihologice.