UNIVERSITATEA DE ȘTIINȚE AGRONOMICE ȘI

MEDICINĂ VETERINARĂ DIN BUCUREȘTI

Facultatea de Management şi Dezvoltare Rurală
Program de studiu: Inginerie și Management
în Alimentație Publică și Agroturism (ÎF)

RENTABILITATEA FIRMELOR
ÎN ECONOMIA DE PIAȚĂ

REALIZATOR:
DINU MIHAI-grupa 8115

BUCUREȘTI, 2020
 CUPRINS:
CAPITOLUL I: Rentabilitatea firmei;
CAPITOLUL II: Analiza profitului;
CAPITOLUL III: Determinarea ratelor de rentabilitate
(economică, financiară şi comercială)
 RENTABILITATEA FIRMEI
Rentabilitatea unei firme se referă la capacitatea ei de a obţine profit, adică de a
obţine un excedent de venituri peste valoarea costului total implicat. Rentabilitatea
permite firmei nu numai menţinerea în afaceri, dar şi dezvoltarea. Rentabilitatea
exprimă « starea de sănătate » a firmei şi, în ultimă instanţă, justifică existenţa şi
funcţionarea firmei pe piaţa în cauză.
Determinarea şi analiza rentabilităţii unei firme – etapă esenţială în determinarea
şi analiza riscului financiar – se realizează pe baza analizei profitului şi a ratelor de
rentabilitate.

Analiza profitului
Profitul constituie mobilul oricărui agent economic. Profitul reprezintă excedentul
venitului peste costul de producţie, el fiind necesar nu numai pentru remunerarea
capitalurilor, ci şi pentru investiţii de dezvoltare a activităţii.
Obiectivul final al oricărei firme în economia de piaţă este obţinerea profitului şi,
implicit, creşterea rentabilităţii; ca urmare, pentru a se dezvolta şi supravieţui în
condiţii de concurenţă, firma trebuie să desfăşoare o activitate rentabilă, care să se
soldeze cu rezultate (R) favorabile cât mai mari.
Rezultatul exerciţiului reprezintă diferenţa dintre venituri (V) şi cheltuieli (C):
• Dacă V > C = > R = V – C > 0 = > profit sau beneficiu
• Dacă V < C = > R = V – C < 0 = > pierdere
În consecinţă, firma trebuie să-şi stabilească strategia şi tactica astfel încât prin
măsuri sistematice pe termen scurt, mediu şi lung să acţioneze asupra:
- creşterii veniturilor (încasărilor);
- reducerii cheltuielilor.
Veniturile firmei pot fi grupate după sursele de formare în:
I. Venituri din exploatare (Vexpl):
- din activitatea de bază:= producerea de bunuri, lucrări şi servicii;
= activităţi de intermediere (comercializare).
- alte activităţi conexe sau auxiliare.
Veniturile din activitatea de bază se dimensionează pe baza cifrei de afaceri (CA) care
depinde de 2 factori:
- cantitatea de produse sau volumul de servicii (q);
- preţul / tariful unitar de vânzare (p).
V = CA = ∑ p ⋅ q
II. Venituri financiare (Vfin):
- dobânzi încasate de la bănci;
- dobânzi din obligaţiuni;
- dividende din acţiuni.
III. Venituri excepţionale (Vex):
- din reevaluarea stocurilor ca urmare a creşterii preţurilor;
- din despăgubiri, penalităţi încasate;
 - din vânzarea / cedarea activelor.

Cheltuielile firmei pot fi grupate după destinaţie în:

A. Cheltuieli de exploatare (Cexpl) cuprind cheltuielile efectuate cu activitatea de
bază şi cu alte activităţi conexe sau auxiliare şi cuprind:
- cheltuieli materiale;
- cheltuieli cu personalul;
- alte cheltuieli (impozite, taxe,chirii etc.)
B. Cheltuieli financiare (Cfin):
- dobânzi, comisioane, speze plătite băncilor şi altor intermediari de pe piaţa
financiară;
- cheltuieli cu vânzarea titlurilor de valoare (acţiuni, obligaţiuni);
C. Cheltuieli excepţionale (Cex):
- penalităţi şi amenzi;
- lipsuri neimputabile etc.
La nivelul unei firme se calculează următoarele categorii de profit:
a) profitul de exploatare. Este rezultatul activităţii de exploatare a firmei, şi se
determină ca diferenţă între veniturile totale din activitatea de exploatare şi
cheltuielile totale aferente activităţii de exploatare. De asemenea, profitul de
exploatare poate fi calculat şi ca diferenţă între excedentul brut de exploatare şi suma
amortizărilor şi provizioanelor (EBE – A – P), unde excedentul brut de exploatare se
determină astfel: EBE = VA + Se – ITV – CP, unde: VA este valoarea adăugată, Se
sunt subvenţii de exploatare, ITV reprezintă impozite, taxe şi alte vărsăminte
asimilate, CP sunt cheltuielile cu personalul;
b) rezultatul financiar (profit sau pierdere). Este rezultatul activităţii pur financiare
a firmei şi se determină ca diferenţă între veniturile totale financiare şi cheltuielile
totale financiare;
c) profitul exerciţiului. Se referă la rezultatul activităţii de exploatare şi al activităţii
financiare şi se determină ca diferenţă între veniturile totale (de exploatare şi
financiare) şi cheltuielile totale (de exploatare şi financiare) sau, ceea ce este acelaşi
lucru, ca sumă a profitului de exploatare şi profitului financiar;
d) rezultatul extraordinar. Se referă la rezultatul activităţii extraordinare a firmei şi
se determină ca diferenţă între veniturile din activitatea excepţională şi cheltuielile
aferente activităţii extraordinare;
e) rezultatul exerciţiului înaintea impozitării. Se calculează prin însumarea
rezultatului curent şi a celui extraordinar;
f) profitul impozabil. Se mai numeşte profit fiscal şi reprezintă rezultatul
exerciţiului înaintea impozitării la care se adaugă depăşirile faţă de prevederile legale
la unele categorii de cheltuieli şi din care se scad deducerile fiscale legale (de ex.,
reducerea impozitului pe profit în cazu reinvestirii, reducerea impozitului pe profit ca
urmare a sponsorizărilor etc.): Pr.imp. = Reîi + C+ -Df, unde Reii este rezultatul
exerciţiului înaintea impozitării, C+ reprezintă depăşirile de cheltuieli faţă de
prevederile legale iar Df reprezintă deducerile fiscale;
g) profitul net. Se determină ca diferenţă între profitul impozabil şi impozitul pe
profit.
Astfel, profitul poate fi analizat din punct de vedere structural, prin
descompunerea sa pe tipuri de activităţi din care provine. După cum am văzut,
rezultatul exerciţiului nu este omogen, în componenţa sa intrând rezultate din
activităţi diferite: de exploatare, financiară, extraordinară.
 Analiza profitului se face prin intermediul soldurilor intermediare de gestiune
(SIG-uri).
Soldurile intermediare de gestiune reprezintă principalii indicatori economico-
financiari stabiliţi pe baza datelor din Contul de Profit şi Pierdere, cu ajutorul cărora
se caracterizează modul de folosire a resurselor materiale, financiare şi umane ale
firmei.
Un astfel de sold este diferenţa a două valori. Prin scăderi succesive se obţin
indicatori de caracterizare a rentabilităţii şi gestiunii firmei. Soldurile intermediare de
gestiune se prezintă într-un tablou, sub formă de listă, astfel:

Nr.
crt.
Indicatori

1. Vânzări de mărfuri
2. Costul mărfurilor vândute
3. Marja comercială (1-2)
4. Producţia vândută
5. Variaţia producţiei stocate
6. Venituri din producţia de imobilizări
7. Producţia exerciţiului (4+5+6)
8. Consumuri provenind de la terţi
9. Valoarea adăugată (3+7-8)
10. Subvenţii de exploatare
11. Cheltuieli cu impozite, taxe şi vărsăminte asimilate
12. Cheltuieli cu personalul
13. Excedentul (def.) brut al exploatării (9+10-11-12)
14. Alte venituri din exploatare inclusiv cele din provizioane
15. Alte cheltuieli de exploatare
16. Cheltuieli de exploatare privind amortizarea şi proviz.
17. Rezultatul exploatării (13+14-15-16)
18. Venituri financiare
19. Cheltuieli financiare
20. Rezultatul curent al exerciţiului (17+18-19)
21. Venituri excepţionale
22. Cheltuieli excepţionale
23. Rezultatul excepţional al exerciţiului (21-22)
24. Rezultatul brut al exerciţiului (20+23)
25. Impozit pe profit
26. Rezultatul exerciţiului (profit / pierdere) (24-25)

Referitor la indicatorii din tabloul soldurilor intermediare de gestiune, care nu au

fost prezentaţi şi analizaţi anterior, se impun unele precizări, şi anume:
- Marja comercială (MC) este un indicator specific întreprinderilor comerciale şi
măsoară rentabilitatea politicii comerciale a firmei. El se calculează astfel:
MC = Vânzări de mărfuri – Costul mărfurilor vândute
- Producţia exerciţiului (PE) este un indicator calculat la firmele cu activitate
productivă şi evaluează nivelul activităţii de producţie. Se calculează prin însumarea a
3 elemente:
 - producţia vândută: produse finite, lucrări şi servicii facturate;
- producţia stocată: variaţia stocurilor (Sf – Si) de produse finite, în curs de
execuţie şi servicii;
- producţia imobilizată: investiţii efectuate de firmă în regie proprie.
- Valoarea adăugată (VA) arată aportul real al firmei, respectiv bogăţia creată prin
munca salariaţilor şi prin aportul firmei însăşi. Se calculează astfel
VA=Marja comercială + Producţia exerciţiului – Consumuri de la terţi (intermediare)
- Excedentul brut de exploatare (EBE) reprezintă partea din valoarea adăugată care
revine întreprinderii şi acţionarilor (asociaţilor) şi indică resursa generată de
activitatea de exploatare a firmei:
EBE = VA + Subvenţii de exploatare – Impozite, taxe şi vărsăminte asimilate –Cheltuieli cu personalul
- Rezultatul exploatării (Rexpl) reprezintă rezultatul economic obţinut din activitatea
desfăşurată de firmă şi măsoară performanţele industriale (de producţie) şi comerciale
ale firmei, independent de politica sa financiară:
Rexpl = EBE + Alte venituri de exploatare – Alte cheltuieli de exploatare – (Amortizări +Provizioane)

Determinarea ratelor de rentabilitate (economică,

financiară şi comercială)
Starea rentabilităţii unei firme se poate analiza pe baza ratelor. Din punct de
vedere metodologic, o rată reprezintă raportul a două mărimi, raport exprimat
procentual. Sistemul de rate uzual folosit în analiza rentabilităţii activităţii firmei este
compus din:
- rata rentabilităţii economice;
- rata rentabilităţii financiare;
- rata rentabilităţii comerciale (a vânzărilor).
În principiu, se impune ca valorile ratelor de rentabilitate să fie cât mai ridicate,
pentru a reflecta o situaţie favorabilă din punct de vedere economic. Utilizarea ratelor
de rentabilitate în procesul de analiză şi gestiune se poate face fie în dinamică, prin
compararea evoluţiei lor în timp în cadrul aceleiaşi firme, fie prin raportarea la
valorile medii ale ratelor de rentabilitate calculate la nivelul sectorului de activitate
din care face parte firma în cauză sau la valorile înregistrate de firme-leader din
sectorul respectiv.
1. Rata rentabilităţii economice. Se referă la eficacitatea cu care sunt utilizate activele
firmei.
Se obţine ca raport între rezultatul net al exerciţiului şi valoarea activelor totale:

Rre = P net ⋅ 100

At

O valoare ridicată a ratei rentabilităţii economice se obţine prin gestionarea

eficientă a activelor, ca de exemplu:
- folosirea unor echipamente tehnologice neutilizate fizic şi moral;
- obţinerea unui grad de utilizare a capacităţilor de producţie cât mai ridicat;
- evitarea unor imobilizări financiare fără justificare economică: stocuri, creanţe
etc.

2. Rata rentabilităţii financiare. Se referă la eficacitatea cu care este utilizat capitalul

firmei. Se determină ca raport între profitul net al exerciţiului şi valoarea capitalului
propriu (Kpr) de care dispune firma:
 Rrf = net ⋅ 100
K pr

Această rată măsoară randamentul capitalurilor proprii, deci a plasamentului

financiar, pe care acţionarii l-au făcut prin cumpărarea acţiunilor firmei. Rentabilitatea
financiară remunerează proprietarii întreprinderii prin distribuirea de dividende şi prin
creşterea rezervelor, care în fapt reprezintă o creştere a averii proprietarilor.
Între rata rentabilităţii economice şi rata rentabilităţii financiare se manifestă o
corelaţie corectă, pusă în evidenţă prin modelul Miller – Modigliani, respectiv prin
efectul de levier financiar (efectul de îndatorare):
D
Rrf = Rre ⊕ (Rre − Rd ) ⋅
Kpr

Prin efectul de îndatorare se înţelege rezultatul financiar pozitiv sau negativ pe

care-l obţine agentul economic ca urmare a folosirii creditului în calitate de capital. El
se obţine comparând rentabilitatea economică a întreprinderii (Rre) cu costul
capitalului împrumutat (Rd = rata dobânzii). Dacă luăm în considerare formula
generală a efectului de îndatorare, observăm că această rentabilitate este în funcţie de
proporţia care există între datoriile financiare (D) şi capitalurile proprii (Kpr), Rre
fiind rentabilitatea economică şi Rd costul mediu al datoriei financiare.
Din această relaţie putem trage câteva concluzii:
Rentabilitatea financiară este direct proporţională cu structura financiară
Datorii/Capital propriu şi cu diferenţa dintre rata rentabilităţii economice (Rre) şi rata
dobânzii (Rd). Practic, rentabilitatea financiară este cu atât mai mare cu cât structura
financiară este mai îndatorată şi cu cât este mai mare diferenţa dintre rata rentabilităţii
economice şi rata dobânzii;
Pentru o întreprindere neîndatorată (D = 0), rata rentabilităţii financiare coincide
cu rata rentabilităţii economice (Rrf = Rre). Aceeaşi situaţie se înregistrează şi în
cazul în care Rre =Rd, când apelarea la credite nu va avea nici un efect asupra
rentabilităţii financiare, nivelul fiind egal cu cel al rentabilităţii economice;
Dacă Rre > Rd, Rrf este cu atât mai ridicată cu cât D/Kpr este mai mare, astfel,
apelarea la capitaluri împrumutate va duce la creşterea rentabilităţii financiare (Rrf >
Rre). Efectul de pârghie (de levier financiar) joacă un rol pozitiv. Astfel, firma care
speră să-şi maximizeze rentabilitatea financiară va trebui, în cadrul constrângerilor
financiare impuse, să aleagă să se împrumute mai curând decât să-şi crească fondurile
proprii;
Dacă Rre < Rd, Rrf este cu atât mai mică cu cât D/Kpr este mai mare, adică
contractarea unor noi împrumuturi va conduce la reducerea ratei rentabilităţii
financiare (Rrf < Rre). Efectul de îndatorare joacă un rol negativ. În acest caz, firma
va trebui să se abţină să mai facă noi împrumuturi, întrucât îndatorarea deteriorează
performanţele firmei.
În plus, orice variaţie a rentabilităţii economice are repercusiuni mai mult decât
proporţionale asupra rentabilităţii financiare, în sensul pozitiv sau negativ şi cu atât
mai mult cu cât îndatorarea este puternică. În cazul efectului de levier pozitiv, prin
îndatorare, întreprinderea îşi creşte rentabilitatea financiară făcând-o în acelaşi timp
mai fragilă, mai riscantă, mai sensibilă la turbulenţele rentabilităţii economice.
Majorarea riscului corespunde unei bonificări a rentabilităţii.
Decizia de structură financiară va trebui să fie cea optimă, adică să se stabilească
un asemenea raport între finanţările prin credite şi prin resurse proprii astfel încât
costurile de finanţare să fie cât mai mici. Aceasta depinde de obiectivele de creştere
economică a societăţii, de nivelul rentabilităţii scontate şi de riscurile pe care
consimte să şi le asume, dar şi de terţi adică de acţionari, bănci şi alţi împrumutători,
de stat ca şi de conjunctura economică.

3. Rata rentabilităţii comerciale (a vânzărilor) arată eficienţa funcţiunii comerciale a

firmei:
P
Rrc = net ⋅ 100
CA

Nivelul ratei rentabilităţii comerciale depinde în principal de:

- poziţia concurenţială a firmei în cadrul sectorului de activitate;
- faza în care se află sectorul în ansamblul său;
- strategia urmată de firmă etc.
BIBLIOGRAFIE:

1. Ploae, V. – Economie politicǎ. Microeconomie, Editura Ex Ponto, Constanţa,

1999, pag. 110-124, 133-160;

2. Ploae, V. – Economie politicǎ. Macroeconomie, Editura Ex Ponto, Constanţa,

1999, pag. 129-155;

3. Ploae, V; Popovici, V; Bundă, N.R. - Economie politică. Macroeconomie,

Editura Muntenia – teorie, teste grilă, aplicații, 2004, pag. 191-199, 215-220;

4. Lipsey, Richard G.; Chrystal, K. Alec - Economia pozitivă, Ed. Economică,

1999, pag. 91-158, pag. 211-370;

5. Genereux, J. - Economie politică, Ed. All Beck, 2000, vol.1, pag. 42-54, 61-
80, 82-95, 110-144.