Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
CURS
pentru
COLEGIUL DE TEHNICÃ DENTARÃ
BUCUREŞTI- 2006
Istoric.
Fig.1 Restaurare proteticã fixã anticã. Fig.2 Restaurare protetica fixã anticã
Dinţii naturali fixaţi cu benzi de aur. folosind ligatura dinţilor fire de aur.
Piesa protetic are toate caracteristicile unei punţi dentare iar practicianul se dovedeşte a fi
un mare artist. Materialele folosite : aurul şi dintele natural dovedesc un deosebit simţ estetic
teriale folosite în practica stomatologică prin însăşi natura şi originea sa.Valoarea aurului
protetica actuală.
Ceea ce uimeşte însă este punerea în aplicare a principiilor biomecanice folosite în conce-
merită toată admiraţia noastră pentru faptul că la dotările acelor vremuri a fost capabil să
2
RESTAURĂRILE PROTETICE FIXE UNIDENTARE
R.P.F.U – MICROPROTEZELE.
DEX 1996 : “prin proteză se întelege un aparat sau pieă medicală care înlocuieşte un
organ, un membru, o parte dintr-un membru amputat sau un conduct natural al corpului
omenesc ori pe care se fixează o dantură falsă”.
O proteză reprezintă o structură capabilă să înlocuiască morfologic şi/sau funcţional o
parte dintr-un ţesut sau organ al corpului omenesc cu scopul de a îmbunatăţi şi/sau compensa
funcţionalitatea acestuia sau numai cu scop estetic.
In practica stomatologică sunt folosite: protezele dentare, protezele chirurgicale şi
protezele sau aparatele ortodontice.
Protezele dentare au rolul de a înlocui o parte dintr-un dinte, un dinte în întregime, dinţii
şi ţesuturile buco-dentare pierdute în cazurile clinice de edentaţie partială sau totală.
Caracteristici
- sunt piese protetice de mică dimensiune cu volumul cel mult egal cu cel al coroanei unui
dinte,
- sunt confecţionate cu ajutorul laboratorului de tehnică dentară,
- sunt piese protetice de mare precizie,
- sunt fixate pe dinte prin cimentare sau agregare adezivă
- morfologic refac : forma, mărimea, culoarea, poziţia dintelui pe care se aplică-dinte stîlp,
- functional refac: masticaţia, fonaţia, fizionomia,igiena, transmiterea fiziologică a presiunilor
masticatorii,
- permit menţinerea dimensiunii verticale de ocluzie (DVO) şi a poziţiei de relaţie centrică
(RC), a stopurilor ocluzale, a contactelor normale dento-dentare şi a curbelor de ocluzie făra
apariţia contactelor premature sau a interferentelor ocluzale
3
- protejează ţesutul dentar subiacent , parodonţiul marginal şi de sustinereal dintelui stîlp.
Clasificare
Criteriile de clasificare sunt :
- materialul din care se confecţionează
- tehnologia de realizare
- întinderea piesei protetice
-poziţionarea în profunzime sau în suprafaţă a piesei protetice.
După materialul din care sunt confecţionare protezele frixe unidentare pot fi :
metalice – nobile – cu conţinut crescut de aur, * fig.3
- cu conţinut redus de aur,
- seminobile – paladiu-argint (Palliag), * fig. 4
- paladiu-argint, aur (Pallidor),
- nenobile : nichel- crom sau cobalt-crom * fig.5
4
O categorie aparte o reprezintă lucrările protetice unidentare mixte (metalo-acrilice sau
metalo-ceramice) cu aspect total fizionomic -estetic la care componenta metalică
nefizionomică este complet (în totalitate) acoperită de material estetic, fizionomic acrilic,
diacrilic sau ceramic.
După întinderea piesei, restaurarile protetice fixe unidentare se clasifică :
- incrustatiile – simple ,duble, triple, cvadruple, *fig. 13,14,15,16.
- coroanele parţiale - ½, ¾, 4/5, 7/8 (9/10), ecuatoriale, *fig. 17.18,19
- coroanele de acoperire - de inveliş, totale *fig.20
- reconstituirile corono-radiculare RCR sau DCR, *fig.21
- coroanele de substituţie *fig.22.23
4 obţinerea modelului,
6 ambalarea machetei,
7 realizarea tiparului,
9 dezambalare,prelucrare ,lustruire,
5
L. INCRUSTAŢIILE
Definiţie :sunt cele mai mici proteze unidentare, reprezentînd o structura dură, rigidă,
nedeformabilă, rezistentă la uzură ,capabilă să refacă morfologic şi funcţional integritatea
unei părţi a coroanei dintelui.Reprezintă varianta indirectă de tratament a dinţilor afectaţi de
procesele carioase şi/sau fracturi coronare cu întindere redusă. Sînt cunoscute şi sub
denumirea de microproteze.
Restaurarile directe ale acestor afectiuni dentare se realizează prin obturaţii de catre
medic, în cabinet, fără participarea laboratorului de tehnică dentară. Materialul inserat în
cavitatea dintelui este într-o fază plastică,el urmînd să devină o structură dură, rigidă,
nedeformabilă, rezistentă la uzură după inserarea în cavitatea dintelui special pregatită în acest
scop.
După materialul din care sunt confectionate restaurarile plastice (obturaţiile) ;prin tehnici
directe fără utilizarea laboratorului de tehnică dentară pot fi :
] metalice – amalgame de argint sau de cupru
nemetalice – cimenturi ionomere de sticlă, - raşini compozite, - compomeri, -
ormoceri
Clasificare
Incrustaţiile fiind considerate corespondentul obturatiilor în protetica fixă se clasifică după
criteriile topografice emise de BLACK în denumirea cavităţilor pentru obturaţii :
- clasa I – procesele carioase situate pe faţa ocluzală a premolarilor şi molarilor şi în
“foramen caecum” la incisivii superiori, *fig24
- clasa II – procesele carioase situate pe fetele proximale ale dinţilor laterali, *fig 25
- clasa III – procesele carioase situate pe feţele proximale ale dinţilor frontali fără afectarea
unghiului proximo-incizal *fig.26
- clasa IV – procesele carioase pe feţele proximale ale dinţilor frontali cu distrugerea
unghiului proximo-incizal, *fig.27
- clasa V – procesele carioase situate în zona cervicală, e faţa vestibulară sau orală. *fig.28
După întinderea lor în profunzime sau în suprafaţă incrustaţiile pot fi :
- intracoronare, intratisulare – inlay. Au o intindere redusă în suprafaţă. Din aceasta categorie
fac parte incrustaţiile de clasa I, III şi V ,denumite şi incrustaţii simple;
- extracoronare, extratisulare – onlay. Se întind pe doua, trei sau patru din suprafeţele
coronare ale unui dinte. Din această grupă fac parte incrustatiile duble M-Oc, D-Oc şi cele din
clasa IV; incrustatiile triple : M-Oc-D; atipice : M-Oc-D-V şi M-Oc-D-L incrustatii
cvadruple.
- pinlay Sunt incrustaţii care prezintă ca element suplimentar de ancorare un pivot
intracanalicular, dintele fiind obligatoriu devitalizat. *fig.29
După materialul folosit restaurarile dentare intracoronare indirecte (incrustatiile) se pot
confecţiona din :
- aliaje metalice (nobile, seminobile, nenobile),
- raşini compozite
- ceramică
- metalo-ceramică şi metalo-compozite
Indicaţiile incrustaţiilor
- incrustaţiile sunt folosite pentru cazurile clinice în care tratamentul proceselor carioase prin
obturaţii implică o protecţie a structurii dentare subiacente datorită extinderii procesului
carios,
- ca element de ancorare mezial în punţile cu întindere redusă, punţile fixe-mobile,
- ca element de imobilizare a dinţilor parodontotici cu mobilitate,
6
- în echilibrările ocluzale cînd forţele ocluzale pot desfiinţa contactele stabile prin abrazia
accentuată a structurilor dentare,
- în pregătirile preprotetice ale cîmpului protetic edentate parţial ce urmează a fi protezat cu
proteza parţială scheletată.
Contraindicaţiile incrustaţiilor
- la pacienţii cu indicele de intensitate a cariei crescut,
- la pacienţii cu igienă bucală defectuoasă,
- la pacienţii tineri cu dinţii reduşi de volum, dinţi a căror preparare ar putea afecta integritatea
şi vitalitatea ţesutului pulpar,
- în cazul dotării modeste a cabinetului şi laboratorului de tehnică dentară,
- în cazul practicienilor începatori – medic, technician lipsiţi de experienţă practică.
Avantajele incrustatiilor metalice sunt :
- sacrificiul redus de substanţă dură dentară;
- protecţia ţestului dentar subiacent
- îmbunătăţirea închiderii marginale prin brunisare
- refacerea şi păstrarea în condiţii optime a morfologiei ocluzale şi a contactelor interdentare
(ocluzale şi aproximale)
- lipsa infiltrărilor coloriste de la incrustaţie în structura dentară.
7
Cîmpul protetic
Cîmpul protetic este reprezentat de toate elementele morfologice cu care RPFU vine în
contact :
- dintele pregătit (dintele stîlp de suport) pe care se realizează preparaţia şi pe care se va fixa
piesa protetică;
- parodontiul dintelui stîlp;
- dintele vecin dintelui stîlp;
- dinţii antagonişti;
- relaţia de ocluzie; *fig.36
- dintele omolog pentru cazurile clinice ce se adreseaza dinţilor frontali şi unde redarea
armoniei dento-dentare este esenţială în obţinerea efectului estetic *fig.37
Prepararea dintelui de suport-dintelui stîlp se realizează în mod diferit pentru fiecare din
tipurile de RPFU ce urmează a fi realizate ca şi tratament protetic.
Pentru incrustaţii aceasta constă în îndepărtarea ţesuturilor dure alterate şi prepararea
unei cavităţi cu o configuraţie caracteristică avînd o adancime de 2 mm. Pereţii verticali ai
preparaţiei vor fi perpendiculari pe fundul cavităţii; paraleli între ei doi cîte doi cu scopul
fixării prin fricţiune a incrustaţiei pe dintele stîlp.
In cavităţile superficiale divergenţa pereţilor verticali este mai mică, de aproximativ 6-10
grade. Pentru cavităţile profunde divergenta pereţilor va fi mai mare : de 10 grade, pentru a
uşura inserţia incrustaţiei în cavitate.
Intima adaptare a incrustaţiei la nivelul marginii cavităţii se obţine prin realizarea la acest
nivel a bizotării smalţului într-un unghi de 35-40 grade. După cimentarea incrustaţiilor
metalice perfectarea adaptării marginale se realizează cu ajutorul unor freze speciale capabilea
să ambutiseze metalul către periferia incrustaţiei. Tot în aceste cazuri (cazvităţ iprofunde) se
poate încerca o formă specială a preparaţiei marginale a cavitatii. Cu o freză sferică se
realizeaza la marginea bizoului o adîncire a acestuia, care să permită o grosime mai mare a
metalului la interfaţa dinte-incurstaţie asigurînd etanşeitatea închiderii marginale.
In cazul realizării bontului dentar pregătirea dintelui stîlp urmăreşte desfiinţarea
convexităţilor de pe suprafetele laterale ale coroanei dintelui astfel ca diametrul maxim să
plaseze la nivelul coletului dentar. Intre bont şi dinţii vecini; între bont şi dinţii antagonişti se
va realiza un spaţiu de 1,5 - 2 mm necesar unei grosimi optime pentru RPFU.
Coroanele parţiale, coroanele fizionomice şi coroanele mixte necesită o pregătire specială
sub formă de prag a zonei cervicale.
2. AMPRENTA
Definitie: amprenta reprezintă copia fidela, negativă a cîmpului protetic, care înregistreaza
toate detaliile morfologice ale acestuia.Este o etapă clinică în realizarea RPFU. Permite
obţinerea modelului.
Clasificare
Amprentele pot fi clasificate după :
1. întinderea amprentei ,
2. materialul de amprentare;
3. tehnica de amprentare,
8
4. utilizarea amprentelor;
5. starea materialului la scoaterea amprentei din cavitatea bucală.
9
(4) După utilizarea lor amprentele pot fi :
- pentru obţinerea modelelor de studiu
- pentru obţinerea modelelor de lucru
- pentru obţinerea modelelor document
- pentru obţinerea modelelor duplicate.
Succesul sau insuccesul în realizare RPFU este legat în cea mai mare parte de
adaptarea corecta sau incorecta la nivelul marginii preparaţiei pe dinţii stîlpi; în mod special la
nivelul coletului. Cauza principală a unei adaptări marginale incorecte o reprezinta imprecizia
amprentării acestei zone (marginale). O amprentă corectă depinde de îndepartarea salivei
şi/sau sîngelui din sulcusul gingival cu crearea unui spaţiu lărgit, uscat în care să pătrundă
perfect materialul de amprentare.
Lărgirea temporară a şanţului gingival se poate face prin metode mecanice cum este
utilizarea inelului de cupru ca portamprentă sau aplicarea înaintea amprentarii a unui şnur de
bumbac neimpregnat. Acţiunii mecanice a şnurului de bumbac i se poate adăuga acţiunea de
lărgire chimică prin impregnarea şnurului cu : clorură de aluminiu, sulfat dublu de potasiu şi
aluminiu, sulfat de aluminiu, sulfat feric.*fig.45,46
Datorită efectelor nedorite s-a renuntat la agenţii caustici cum ar fi acidul sulfuric, acidul
tricolor-acetic şi clorura de zinc.Rezultate foarte bune poate da folosirea succesivă sau
concomitentă a două şnururi de retractie de grosimi diferite. Primul şnur subţire (nr.1) şi
neimpregnat produce o deplasare mecanică, în sens apical al gingiei. Al doilea fir, mai gros
(nr.2) de obicei impregnate, aplicat deasupra primului realizează o deplasare orizontală a
gingiei libere. Tot cu bune rezultate se pot folosi benzile de Merocel (extras chimic dintr-un
polimer biocompatibil – hidrohilat polivinil acetate) care vor fi impinse şi mentinute în santul
gingival cu ajutorul coroanelor provizorii, timp de 10-15 minute sub presiune ocluzală.
Firma Cadco Dental Products recomandă folosirea unui hidrocoloid reversibil
(Astringiloid), livrat sub forma de carpule pentru seringa unijet, care se aplică în şantul
gingival uscat şi izolat.
Laboratoarele Pierre Roland recomandă folosirea preparatului Expasyl, pe bază de clorura de
aluminiu şi caolin care nu mai necesită aplicarea şnurului de retracţie.
POGGIOLI clasifică materialele de amprentare după starea materialului la scoatera
din cavitatea bucală în amprente : rigide, semirigide şi elastice.
In 1993, D. MUNTEANU şi D. BRATU împart materialele de amprenta in :
- rigide şi semirigde ireversibile (gipsuri, polimeri acrilici, pasta ZOE-Zinc, Oxid-Eugenol),
- rigide reversibile (termoplastice);
- elastice reversibile (hidrocoloizi reversibili agar-agar)
– elastice ireversibile (hidrocoloizi ireversibili; alginate; elastomeri de sinteză: polisulfuri,
siliconi polieteri, poliuretano-dimetilmetacrilaţi).
10
Dacă inelul de cupru se confectionează în laboratorul de tehnică dentară, atunci cu o
sarmă subţire de 0,2-0,3 mm grosime se ia perimetrul cervical al dintelui ce urmeaza a fi
amprentat. Se face o bucla din sarma care este prinsă în varful unei pense “Pean”. Prin
rasucire se strange bucla in jurul dintelui pana se obtine adaptarea intima a sarmei pe dintele
stal. Porţiunea împletită a sîrmei va face un unghi drept pe planul buclei şi va reprezenta
înaltimea inelului. *fig.48,49
Cînd se folosesc inele prefabricate cu ajutorul buclei aşezată pe un con gradat stabilim
diametrul inelului pe care îl vom caută în cutie la dimensiunea respectivă. *fig.50
Dacă inelul se confecţionează în laborator, atunci bucla se sectionează şi prin intinderea
celor doua braţe stabilim lungimea benzii (diametrul tubului). Portiunea răsucită a sîrmei
reprezintă lungimea tubului de cupru (inelului).Marginile benzii de cupru se bizotează. Banda
de cupru se rulează dandi-i-se forma de cilindru şi cele două margini bizotate se aduc în
contact. Ţinută într-o pensă, banda astfel modelată, se introduce în flacara unui bec Bunsen şi
se aduce la roşu. Se aplică decapantul (solutie de borax) după care se pune aliajul de lipire
(lotul). Prin capilaritate, între cele doua margini bizotate ale benzii de cupru lotul curge şi
realizează lipirea dînd astfel naştere tubului de cupru. *fig.51,52
Lărgirea inelului în cursul adaptarii se face cu un cleştele Pesso a cărui falcă mare este în
exterior şi a cărui falcă mică se află în interiorul inelului. Cu acelaşi cleşte se pot realiza pe
inel şanţurile inter-radiculare orientarea fălcilor inversîndu-se ; ce mică fiind în exterior.
*fig.53,54
Reducerea diametrului interior al inelului se face cu un cleşte crampon orientat
convergent în raport cu axul lung al inelului.*fig.55 Conturul marginii cervicale se realizeaza
prin răscroire cu o foarfecă cu falci curbe. *fig.56
Aplicarea pe dinte se face numai după bizotarea cu o pilă sau cu o piatră a marginii
cervicale rascorite. *fig.57
Adaptarea axială este apreciată prin disparitia subgingivală a bizoului sau cu ajutorul
unui creion de contur. Se verifică dacă inelul este prea lung sau prea scurt. * fig.58
Adaptarea transversală se controleaza prin încercarea introducerii unui ac Miller între
inel şi dinte. Normal trebuie să se opreasca la nivel cervical în bont; nu trebuie să ajungă la
gingie. Se verifică dacă inelul este prea larg sau prea îngust. Dacă este larg marginea cervicală
a materialului de amprentă va fi groasă începînd cu marginea inelului.Inelul îngust arată un
contact intim (fără masă de amprentare) între bont şi faţa internă a inelului de cupru. *fig. 59
După verificarea adaptării inelului pe bont, acesta se umple cu material termplastic
dinspre cervical. Lipitura inelului de cupru fiind orientate vestibular se aplica pe bont prin
obstrurea parţială a extremităţii ocluzale dîndu-se posibilitatea surplusului de material de
amprentă să iasă din inel. * fig.60.61
Scoaterea amprentei de pe bont se face cu ajutorul unui cleşte crampon; tragand-o în
axul dintelui, după ce falca încalzită a cleştelui se aplică vestibular. Acesta lasă în materialul
termoplastic o impresiune care alturi de lipitura inelului ajuta la repozitionarea amprentei în
supraamprentă. *fig.62,63
Folosirea materialelor termoplastice permite controlul preparaţiei; retentivitatea acesteia
determinînd fracturarea materialului de amprentare devenit rigid la scoaterea amprentei.Dacă
amprenta se ia în ocluzie atunci portamprenta (inelul) se va scurta la 2 mm deasupra
suprafeţei ocluzale. *fig. 64
Pentru amprentarea celorlate elemente ale cîmpului protetic (dinţi vecini, parodonţiu
marginal, dinţi antagonişti, dinte omolog) se va lua cu ghips sau silicon o supraamprenta.
*fig.65
Dacă amprentrea se face în trei timpi dinţii antagonişti se amprentează cu alginat într-o
lingură standard, iar relaţia de ocluzie se înregistrează în RC cu ceară de ocluzie, pastă ZOE
sau cu un material siliconic fluid. *fig.66
Folosirea materialului siliconic fluid în inelul de cupru face tehnica mai uşoară dar
necesită aplicarea pe inel a unui lac adeziv care să favorizeze stabilitatea siliconului în
11
portamprentă-inel. Cu aceleaşi rezultate se pot folosi perforaţii ale inelului. Siliconul fluid
este un material elastic care nu oferă posibilitatea de a controla calitatea preparaţiei – prezenţa
sau absenţa retentivităţilor.
c- Lingura individuală din folii termoplastice. Chimic foliile termoplastice pot fi alcătuite
din acetate de celuloză sau polipropilenă. Au forma speciala pentru arcada maxilara si pentru
cea mandibulara. * fig.73 Adaptarea mai uşoară şi mai precisă pe model, rezistenţa crescută la
uzură au determinat o frecvenţă de utilizare mai mare pentru foliile de polipropilenă
(ERKOFLEX).
Datorită temperaturii de plastifiere relative ridicate, dar mai ales pentru că în faza de
plasticitate au tendinţa de revenire la forma iniţială foliile de polipropilenşă se adaptează pe
model sub vid, cu ajutorul unor aparate speciale ERKOFORM sau ERKOPRESS produse ale
firmei ERKODENT. * fig.74 Marginile ce depăşesc zona cervicală a arcadei se reduce prin
tăiere cu un bisturiu foarte ascuţit sau prin frezare. Fixarea materialului siliconic de
amprentare în aceste portamprente individuale se realizează făcîndu-se perforaţii cu vîrful
încalzit al unei sonde sau cu o freză sferică avînd diametrul redus.
12
3.Amprentarea cu materiale elastice în dublu amestec ; într-un singur timp ,
în portamprentă standard
Se alege mărimea lingurii standard prin proba acesteia pe cîmpul protetic. Lingura va fi de
preferinţă metalică, pentru a nu se deforma sub presiunile dezvoltate de folosirea materialelor
vîscoase de amprentare. Va avea perforaţii care împiedică desprinderea materialului de
amprentare în condiţiile unor dinţi naturali neşlefuţi - retentivi.
Materialul siliconic vîscos (chitos) se prepară concomitant cu cel fluid. Se pune în
lingura standard materialul chitos care se acoperă cu materialul fluid. * fig.75 Se aplică
lingura conţinînd materialele de amprentare pe cîmpul protetic uscat cu un jet de aer. Prin
presarea de către portamprentă materialul vîscus traversează perforatiile lingurii şi se
“nituieşte”fixîndu-se de lingura standard. Materialul fluid susţinut de materialul vîscos
amprentează cîmpul protetic realizînd o amprentă de mare precizie.
13
6. Amprenta segmentară cu materiale siliconice : vîscos şi fluid
Această tehnică de amprentare va folosi obligatoriu o lingura metalica Ketenbach care
permite poziţionarea materialului între cele două arcade asigurîndu-i un suport rigid
materialului chitos siliconic de amprentare folosit într-o primă etapă.
In siliconul vascos obligatoriu se vor face prin tăiere canale de refulare a siliconului
fluid. Absenţa acestor canale de refulare a siliconului fluid determină acumularea
(înmagazinarea) de presiuni în masa siliconului vîscos (lichidele fiind necompresibile). La
îndepartarea amprentei de pe cîmpul protetic apar modificari ale volumul amprentei prin
eliberarea tensiunilor din materialul siliconic vîscos de amprentare folosit în faza iniţială a
amprentării. Consecinţa imediată este subdimensionarea modelului. Consecinţa tardivă este
subdimensionarea piesei protetice şi deci imposibilitatea aplicării ei pe cîmpul protetic deşi pe
model piesa protetică este perfect adaptată.
Avantajul acestei metode segmentare de amprentare este dat de natura chimică comună a
celor două materiale de amprentare (vîscos şi fluid) care permite o legatură chimică eficientă
între cele doua materiale componente ale amprentei finale.
Controlul amprentei
Indiferent de tehnica şi materialul de amprentare folosit această etapă nu va fi considerată
ca încheiată dacă nu s-a efectuat verificarea amprentei.
Scoasă din cavitatea bucală amprenta trebuie spalată, uscată după care se examinează de
catre medic înainte de a fi trimisa laboratorului. Se controlează atît integritatea amprentei cît
şi corecta reproducere în cele mai mici detalii a cîmpului protetic, detalii pe care medical le
cunoaşte atît din examinarea pacientului cît mai ales din pregătirea cîmpului protetic.
O atenţie deosebită se va acorda :
- stabilităţii materialului de amprentă în lingură,
- perfectei legături între diferitele materiale componente ale amprentei,
- integrităţii amprentei,
- cuprinderii în totalitate şi a tuturor elementelor cîmpului protetic
- respectării cu strictete metodele de dezinfectie pentru fiecare tip de material de amprentare,
- turnarea într-un timp optim a modelului pentru a evita modificarile volumetrice.
14
efectul de moaraj (obtinerea unei structuri macroscopice prin suprapunerea a doua structuri
microscopice neutre; interferometrie)
Consecutiv amprentei optice, calculatorul memoreaza pozitia fiecarui punct de pe suprafata
campului protetic,fiind astfel capabil sa reproduca imaginea acestuia. Datele stocate pot fi
transmise unui model de frezare capabil astfel de a configure modelul.
4. MODELUL
Definiţie:modelul reprezintă copia pozitivă fidelă a cîmpului protetic obţinută din ghips,
ciment, răşini acrilice, ceramică sau metal ;cu ajutorul amprentei şi pe care se va
confecţiona macheta sau uneori chiar viitoarea restaurare protetică fixă unidentară -
RPFU. Reprezintă o etapă de laborator în tehnologia confecţionării RPFU.
Materialul - sau materialele – utilizate la amprentare precum şi tehnica de amprentare
determină modul de realizare şi materialele din care se realizează modelul.
Clasificare
Modelele pot fi clasificate după :
1- materialul din care sunt confecţionate,
2- tehnologia de realizare,
3- destinaţie de utilizare,
4- mobilitatea bonturilor.
15
- să prezinte o fază de plasticitate care să-i permită introducrea cu uşurinţă în
amprentă,
- să aibă o granulaţie fină care să-i permită pătrunderea în cele mai mici detalii ale
amprentei; caracteristică ce influenţează exactitatea, fidelitatea modelului,
- să prezinte stabilitate volumetrică,
- să prezinte rezistenţă mecanică crescută la rupere, abraziune şi presiune,
- să prezinte stabilitate chimică ,
- să nu se combine şi să nu influenţeze calităţile materialelor din care se realizează
amprenta şi/sau macheta,
-să se realizeze cu uşurinţă,
- să nu necesite aparatura şi instrumentar special,
- să se prelucreze uşor,
- să poată fi corectat la nevoie,
- să fie ieftin.
16
Amprenta trebuie să fie perfect uscată. Prezenţa apei face ca aceasta - apa să se retragă în
zonele cele mai declive ale amprentei – vîrfurile cuspizilor, determinînd datoriată proporţiei
apă-ghips o rezistenţa redusă a acestor zone. Prin friabilitatea crescută a gipsului la nivelul
cuspizilor se modifică atît morfologia cîmpului protetic cît şi rapoartele ocluzale
interarcadice.
Amprenta se aşează pe platoul măsuţei vibratoare pentru a favoriza pătrunderea pastei de
gips în cele mai fine detalii şi pentru a impiedica apariţia porozităţilor în masa modelului.
Pasta de gips se aplică în porţiunile cele mai înalte ale amprentei,în mod repetat şi în
cantităţi reduse la început. Dacă sunt zone declive, de mici dimensiuni, în care pasta de gips
pătrunde cu dificultate şi există riscul formării de incluziuni de aer, cu ajutorul unei pensule
sau a unui instrument bont se poate facilita curgerea omogenă a gipsului în amprentă.
Cînd impresiunea corespunzătoare dinţilor s-a acoperit se pot pune cantităţi mai mari de
ghips pentru a umple mai repede amprenta.La completa umplere a amprentei aceasta se
îndepartează de pe masuţa vibratoare şi se aşteaptă 20-30 de minute pînă la priza gipsului.
Dacă modelul nu este în totalitate din acelaşi tip de ghips şi pentru soclu se folosete o altă
categorie de gips atunci înainte de priza gipsului dur pe acesta se vor face cu o spatulă de
ceară retenţii ce vor favoriza legatura între cele două tipuri de material. *fig. 80
Gipsul obişnuit folosit pentru soclu se prepară într-o consistenţă mai crescută şi se aşează
pe masă sub forma unei mici grămezi,de dimensiunea amprentei şi cu o grosime de 15 - 20
mm. Suprafaţa gipsului dur pe care s-au facut retenţiile se umezeşte şi se apasă pe grămăjoara
de gips obişnuit. Se caută ca planul de ocluzie să fie paralel cu planul mesei şi grosimea totală
a soclului să nu depăşească 20 mm. Periferia amprentei este urmarită printr-o mişcare a
spatulei sau a degetului care va finisa periferia modelului. Forma şi grosimea finală a soclului
se vor definitiva prin şlefuire cu ajutorul soclatorului. * fig. 81
Dacă se doreşte ca soclul din gips obişnuit să fie fasonat se vor folosi conformatoarele
din caucic special realizate în acest scop şi care au o forma caracteristică pentru maxilar
respectiv pentru mandibulă.După umplerea amprentei cu gips dur şi cînd acesta a căpătat o
consistenţă ce permite răsturnarea amprentei fără riscul deformăii lui se prepară gipsul
obişnuit. Se umple confor-matorul cu gips obişnuit.. Se aplică amprenta avînd gipsul dur peste
gipsul obişnuit din conformator
Surplusul de gips obisnuit se îndepartează cu o spatulă. * fig. 82
Modelul monobloc, cu bonturi fixe are avantajul păstrării nemodificate în permanenţă a
poziţiei dintelui preparat faţă de dinţii vecini. Posibilele modificări ale viitoarei piese protetice
sunt legate de modificări ale machetei la scoaterea de pe model cu ocazia ambalarii. In dorinţa
anulării acestor modificări se poate recurge la modelul duplicat .
Modelul monobloc îngreunează modelarea machetei pe faţele proximale, în special în zona
cervicală interdentară şi nu permite controlul în faza de machetă a acestor zone. Anularea
acestor neajunsuri este posibilă cu ajutorul modelului cu bonturi mobile.
Modelul duplicat este un model monobloc realizat din masa de ambalat specifică aliajului
din care se toarna viitoarea piesă protetică - RPFU metalică. Macheta piesei metalice rămîne
fixă pe acest model împreuna cu care se ambalează. Practic modelul duplicat face parte
integrantă din tipar şi se distruge o data cu acesta la obţinerea piesei turnate.
Distrugerea după turnare a modelului duplicat face ca acesta sa se realizeze după o
copiere a modelului de lucru, model pe care se poate face proba piesei turnate.
17
Daca în supraamprenta care conţine amprenta cu material termoplastic în inel de cupru
se toarnă pe masa vibratorie pastă de gips extradur (clasa IV) se obţine modelul monobloc –
fără bonturi mobile.
Pentru modelul cu bont mobil se îndepartează din supraamprentă inelul de cupru
reprezentînd amprenta preparaţiei. Bontul mobil poate fi realizat din : gips extradur, ciment,
amalgam, răşină acrilică, argint sau cupru pe cale galvanică.
- bontul din gips extradur. Inelul de cupru este acoperit la extremitatea cervicală a amprentei
cu o folie de ceară sau de hîrtie cerată care depăşeşte cu 15-20 mm aceasta margine. * fig. 83
Pe o placuţă de sticlă se prepară o pastă de consistenţă smîntînoasă de gips extradur. * fig. 84
Cu spatula se introduc mici cantităţi de gips fără a obstrua complet deschiderea cofrajului de
ceară sau hîrtie.
* fig. 85
Se umple conformatorul plimbînd marginea inelului pe o pensă, spatulă sau pliă
realizînd vibraţii care determină alunecarea pastei de gips extradur în zona declivă a
amprentei – în inel. * fig. 86
După umplerea cofrajului în totalitate se aşteaptă priza gipsului. Cînd gipsul dur s-a
întărit se îndepartează cu o spatulă ceara sau harîta ce constituia cofrajul inelului. Bontului
mobil i se dă o forma conică prin tăiere cu spatula sau şlefuire cu o pilă. Corespunzător feţei
vestibulare (lipiturii inelului de cupru, semnului cleştelui) la extremitatea liberă a bontului se
face un prag de ghidare şi orientare a bontului mobil
- bontul din ciment silicat. Mai întrebuinţat a fost cimentul silicofosfatic. Calităţile care îl
recomandau sunt : fidelitate în redarea detaliilor, stabilitate volumetrică, timp de priză scurt,
duritatea acceptabilă. Calităţile care îl contraindică sunt : preţul de cost ridicat, fisurările şi
contracţiile datorate deshidatării. S–a renunţat la folosirea lui. A fost prezentat ca valoare
istorică.
- bontul din amalgam. Este folosit mai des amalgamul de argint, mai rar cel de
cupru.Calităţile sunt reprezentate de : duritate, precizie şi rezistenţă mecanică.Dezavantajele
sunt : aproximativ 10 ore durata timpului de priză, preţ de cost ridicat, coafajul trebuie întărit
cu un manşon de gips, eliminarea vaporilor de mercur care sunt toxici.
După pregătirea inelului mobilizat din supraamprenta prin aplicarea unui cofraj din ceară sau
hîrtie cerată; acest cofraj se intăreşte prin înconjurarea lui cu un manşon de gips care îl face
rezistent la presiunile din timpul fulării amalgamului în amprenta pentru realizarea bontului
mobil.
- bontul din răşini. Acestea pot fi răşini polimerice, epoxidice, epiminice, poliuretanice.
Calităţile răşinilor sunt : duritate mare, fidelitate foarte bună, manipulare uşoară, se întăresc
într-un timp scurt, se pot asocia cu pinuri care înlocuiesc prelungirea conică radiculară.
- bontul din argint sau cupru pe cale galvanică. Inelul de cupru trebuie pregătit pe ambele
suprafeţe. Interiorul inelului este grafitat pentru a fi bun conducator de electricitate; exteriorul
este acoperit cu ceară pentru a impiedica depunerea de metal. Inelul se pune la catodul băii
galvanice; anodul fiind reprezentat de o placuţă de cupru sau argint. Durata depunerii
metalului este de 4-12 ore cu intensitatea curentului de 10mA/centrimetru pătrat. La început
intensitatea este redusă (primele 30 de minute) pentru a se obţine o fidelitate maximă prin
depunere netedă a metalului. Aceasta suprafaţă netedă corespunde feţei externe a bontului. La
sfîrşit intensitatea se mareşte pentru obţinerea unei suprafete rugoase către profunzimea
bontului mobil. De suprafaţa internă rugoasă a depunerii metalice urmează să adere gipsul sau
răşina cu care se va definitiva confecţionarea bontului prin introducerea lor în interiorul
“cămăşii” metalice realizată prin electrodepunere.
După realizarea modelului (bontului mobil) acesta este repozitionat în supraamprentă
urmînd ca realizarea modelului ce cuprinde dinţii vecini,dinţii antagonişti şi relaţia de ocluzie
să se realizeze diferit după cum amprenta cîmpului protetic s-a luat într-un timp, în doi timpi
sau în trei timpi.
18
Dacă amprenta este luată într-un timp; inelul a fost scurtat în ocluzie. Stratul ocluzal de
material este foarte subţire şi este o mare dificultate în reconstituirea supraamprentei din
fragmentele de gips ce o compun. Cooptarea surpaamprentei din gips se face prin lipirea
fragmentelor pe suprafaţa lor externa cu ceară de lipit. Eventualele mici lipsuri se pot
completa cu ceară de modelat. Dacă inelul nu este perfect stabil în supraamprenta
reconstituită se poate fixa tot cu ceară de lipit.Marginile supraamprentei de gips sunt acoperite
cu ceară intens colorată pentru a puntea delimita cu uşurinţă gipsul modelului de gipsul
supraamprentei în faza de obţinere a modelului. *fig.87
Supramprenta reconstituită, avînd inelul în interiorul ei, cu marginile acoperite cu ceară
colorată se pune la izolat într-un bol cu apă 5-10 minute. După izolare se îndeprtează apa în
totalitate şi se toarnă pasta de gips obişnuit în amprenta arcadei ce cuprinde bontul cu
preparaţia. Din acelaşi gips se realizează pe masa de lucru un soclu ce se prelungeşte distal cu
scopul obţinerii ulterioare a unei chei de ocluzie ce va permite poziţionarea antagoniştilor.
Cheia distală de ocluzie se realizează sub forma a două şanturi orizontale cu aspect de
“T” sau “Y” după întărirea soclului. *fig.88
Modelul astfel pregătit este pus din nou la izolat în apă 5-10 minute. Apoi se toarnă
modelul dinţilor antagonişăi. Dupa priză se distruge cu grija supraamprenta îndepartand pe
rînd fragmentele ce o compun. Se mobilizează cele doua arcade la nivelul cheii de ocluzie.
Bontul mobil este mobilizat din modelul arcadei ce cuprinde preparaţia. *fig.89,90
Dacă amprenta este luată în doi timp inelul nu mai trebuie scurtat în ocluzie. Stratul
ocluzal de material al supraamprentei este mai gros şi nu este o mare dificultate în
reconstituirea supramprentei din fragmentele de gips ce o compun.
După turnarea modelului arcadei ce conţine preparaţia pe faţa ocluzală a dinţilor acestuia
se fixează banda de ceara sau silicon ce conţine impresiunile antagoniştilor şi relaţia de
ocluzie. Se realizează modelul antagonist în raport cu cel ce conţine preparaţia. *fig.91
Dacă amprenta este luată în trei timpi atunci se realizează separate fiecare din cele două
modele: cu preparaţia şi cu dinţii antagonişti; modele ce se vor poziţiona cu ajutorul
înregistrării luate în ceară sau silicon. Rapoartele de ocluzie se pastrează prin montare într-un
ocluzor. Fiind vorba de modele ce cuprind întreaga arcadă şi rapoartele de ocluzie păstrate în
ocluzor această tehnologie “în trei timpi” este net superioară metodelor segmentare, cu cheie
de ocluzie din gips ce se realizează în tehnicile “într-un timp” sau :”doi timpi”.
Modelul cu bonturi mobile poate fi cu pinuri (dowel) sau fără pinuri.
Pinurile (dowel) sunt tije metalice cilindrice, conice; cu un singur braţ sau cu doua braţe care
permit mobilizarea bontului prin culisarea lor în baza modelului. Pot fi fără teacă sau cu teacă,
din plastic sau metalică. Cele mai bune dar şi cele mai scumpe sunt pinurile duble cu teacă
metalică. fig.92
- cu pinuri :
pinurile sunt fixate în amprenta şi modelul se toarnă în doi timpi din materiale diferite: din
gips dur arcada, din gips obişnuit soclul. Modelul se toarnă în două etape. Intr-o primă fază
din gips extradur se toarnă porţiunea corespunzătoare dinţilor după care în baza întărită sunt
forate lăcaşuri în care sunt cimentate pinurile (tehnica ZEISER, KIEFFER, BREDENT). *
fig.93.94,95
Sunt preferate (fiind cele mai bune) pinurile metalice duble, cu teacă metalică. In cazul
folosirii pinurilor simple este bine ca fiecare bont mobil să cuprindă două pinuri care să
împiedice eventuala rotire a bontului în axul longitudinal al pinului.
- fără pinuri :
modelul sectionar permite detaşarea fragmentelor componente (tehnica TRAY şi
ACCUTRAC). Repoziţionarea segmentelor este posibilă datorită nervurilor pe care le prezintă
conformatoarele în care se toarnă modelul. Confectionarea şi utilizarea este uşoară.
*fig.96.97,
19
Conformatoarele presupun o cheltuială suplimentară, folosirea lor fiind limitată la 8-10
utilizări. Duritatea modelului toceşte nervurile de ghidaj ducînd la posibile deplasări
necontrolabile ale bonturilor mobilizabile.
20
un segment se preferă aplicarea a două pinuri. In acelaşi scop pe suprafata bazei modelului se
pot face cu o freza pentru acrilat jgheaburi de ghidaj care vor permite soclului o pozitionare
precisă, unică, în raport cu arcada.
Extremităţile libere ale pinurilor sunt unite în lungul arcadei cu o banda de ceara care va uşura
reperarea pinurilor în vederea mobilizării bonturilor mobile. * fig107,108, 109.
Se izolează baza modelului şi se toarnă soclul folosind un conformator care se umple cu
pasta de gips în care se introducăpinurile. Dupa prizăa soclului se îndepărtează conformatorul
şi se secţionează modelul arcadei conform marcajelor initial trasate cu creionul. Bonturile
mobile suferă aceeaşi pregătire a zonei cervicale prin marcajul limitei preparaţiei cu un creion
moale şi frezarea subiacentă acestei demarcaţii a unui şant larg cu ajutorul unei freze pentru
acrilat. * fig110,
21
Poziţia în oglindă a celor două plăci : de transfer şi de lucru permite transferul poziţiei
pinurilor de pe placa transparentă de transfer pe placa albă, rigidă de lucru prin perforarea
foliei autocolante anterior aplicată pe placa de lucru. Perforaţiile făcute în folia autocolantă de
pinurile metalice lungi de transfer sunt lărgite cu un instrument asemănător unui burghiu. Se
aplică pe placa albă, rigidă, de lucru pinurile metalice scurte de lucru. Capul retentive al
pinurilor de lucru este orientat către amprentă ; faţeta de poziţionare a acestor pinuri fiind
spre vestibular.
Poziţionarea pinurilor de lucru poate fi făcută şi cu un aparat care aşeză amprenta şi
placa rigida de lucru într-o poziţie simetrică. La capatul unei tije metalice se află un
instrument de reper care se deplasează deasupra amprentei marcînd viitoarea poziţie a pinului.
Celalat capat al tijei perforează folia autocolantă a plăcii albe, rigide de lucru în poziţie
identică cu cea din amprentă. Pinurile sunt pozitionate cîte două pentru fiecare viitor segment
mobilizabil al modelului.
Egalizarea înălţimii pinurilor de lucru se face prin introducerea plăcii rigide de lucru,
avînd pinurile de lucru fixate pe ea într-un conformator metalic de egalizare.
Este pregătit la vacuum malaxor materialul din care se toarnă modelul. Se umplu cu
grijă toate detaliile amprentei uneori folosind o pensula fină pentru omogenizarea pastei şi
eliminarea eventualelor incluzii de aer.
Un strat subţire din pasta de gips dur se depune pe placa rigida de lucru corespunzător
zonei coronare a bonturilor de lucru prevăzute cu retenţii.Amprenta fiind umplută cu gips dur
peste ea se aplică placa rigidă din plastic-de lucru în care sunt fixate bonturile de lucru.
Poziţionarea se face prin cuplarea urechilor de ghidaj ale plăcii de lucru în lăcaşurile
conformatorului metalic pe care s-a fixat amprenta. Capetele retentive ale bonturilor scurte-de
lucru pătrund în gipsul din amprentă. Gipsul de pe placa rigidă-de lucru face corp comun cu
gipsul din amprentă. După priza gipsului se îndepartează surplusurile marginale ale
modelului. Se scoate placa rigidă din conformatorul metalic împreunş cu amprenta. Se
demulează amprenta obţinîndu-se modelul fixat pe placa de lucru prin intermediul pinurilor
de lucru.
Desprinderea modelului de placa rigidă-de lucru este posibilă prin aplicarea păacii pe un
suport metalic special ce prezinta trei depresiuni corespunzatoare celor trei proeminente aflate
pe placa de lucru şi care permiteau pinurilor să depăşească grosimea plăcii cu 1-2 mm.Lovind
cu un ciocan placa-de lucru într-o poziţie centrală pinurile se proptesc în conformatorul
metalic şi culisează îndepărtînd cu 1-2 mm modelul de placa-de lucru permiţîndu-i
desprinderea de pe aceasta.Scos de pe placa de lucru modelul se secţionează cu un disc
conform marcajelor anterior transate. Prin şlefuire cu o freza mare pentru acrilat se pregateste
fiecare fragment al modelului. După curăţire prin periaj fiecare fragment este poziţionat pe
placa de lucru refăcîndu-se integritatea modelului. Modelul dinţilor antagonişti se realizează
tot din gips dur şi împreună cu modelul cu bonturi mobile realizat prin tehnica KIEFER se
montează în articulator cu ajutorul unor placuţe speciale destinate acestei operaţii.
22
Modelul astfel obţinut ,avînd o multime de nervure la periferie, se secţioneaza în
funcţie de preparaţiile existente pe cîmpul protetic. Refacerea integrităţii modelului este
posibilă numai într-o unică poziţie datorită nervurilor de poziţionare ale conformatorului în
care s-a turnat şi în care se repun pentru lucru fragmentele constitutive ale modelului
secţionat.
23
nivel. La polul negativ (catod) se fixează amprenta iar la polul pozitiv (anod) se fixează o
placă metalică (cupru,argint sau nichel) din a cărei sare s-a realizat soluţia electrolitică .
La alimentarea circuitului cu curent continuu ionii metalici din soluţia electrolitică se
depun pe suprafetele amprentei, aceşti ioni sunt înlocuiţi de alţii care provin din placa
metalică fixată la anod. Curentul electric de mică intensitate, folosit iniţial, favorizează
depunerea uniformă a unui strat gros de aproximativ 1 mm, după care se măreşte intensitatea
curentului în scopul realizării unor depuneri rapide care determina suprafeţe rugoase. In
interiorul acestei “carcase” metalice cu interiorul rugos se toarnă gips definitivîndu-se
obţinerea modelului.
Precizia şi duritatea de suprafaţă fac din modelul realizat pe cale galvanică cel mai bun
model de lucru din tehnologia realizării RPF.
i- Modele realizate din metal, prin depunerea de aliaje uşor fuzibile, prin pulverizare –
sistemul METALOMAT.
Aliajele uşor fuzibile au intervalul de topire între 138-300 0C şi sunt compuse din
bismut, zinc, argint şi plumb. Aliajul cel mai cunoscut în practica stomatologică românească
este melotul, aliaj folosit în tehnologia de realizare a coroanelor ştantate.
Realizarea modelelor din metal prin sistemul METALOMAT constă în topirea
aliajului uşor fuzibil şi pulverizarea lui cu pistolul aparatului în amprenta aflată într-un
compartiment special închis al aparatului. Accesul în compartimentul de pulverizare al
aparatului este posibil prin două orificii prevăzute cu mănuşi de protecţie iar urmărirea
activităţii se face printr-un vizor. Stratul de metal în grosime de l mm se realizează în cîteva
minute.Urmează umplerea cu gips dur a ’’cochiliei’’metalice obţinute prin pulverizarea
metalului uşor fuzibil.
Pentru sistemul METALOMAT de obţinere a modelelor se pot folosi amprentele luate
cu materiale din grupa hidrocoloizilor ireversibili şi toată gama elastomerilor.
Nu se vor putea folosi amprentele luate cu materiale termoplastice, chiar şi cele la care
materialul termoplastic este suportul materialului elastic-amprentele rigid elastice.
5. MACHETA
Definiţie :macheta reprezintă piesa protetică confecţionată din ceară sau raşină polimerică
(acrilică sau compozită), materiale care prin tehnici speciale permit obţinerea din metal sau
ceramica a piesei protetice definitive.
Materialele pentru confecţionat machetele incrustaţiilor trebuie să prezinte obligatoriu o
fază de plasticitate în care să se realizeze intima lor adaptare pe modelul preparaţiei şi o fază
24
rigidă în care să se poată modela în raport cu dinţii vecini şi antagonişti. Pentru obţinerea
tiparului materialul de machete trebuie să ardă complet (fară a lasă reziduuri).
Realizarea machetei (din ceară sau răşini polimerice) se poate face pe model în
laboratorul de tehnică dentară, de catre tehnicianul dentar (metoda indirecta) sau în cavitatea
bucală a pacientului, de către medic (metoda directă).
Uneori se poate folosi şi metoda indirectă -directă cînd confecţionarea se începe pe
modelul de lucru în laboratorul de tehnică dentară (indirectă) iar definitivarea şi perfectarea
adaptării se face în cabinet,în cavitatea bucală, de către medic (directă).
Metoda indirectă.
Foloseşte ca material ceara de inlay, o ceară specială cu o temperatură de topire mai
ridicată şi duritate crescută care o face mai casantă. Fracturarea cu uşurinţă a cerii deşi poate
fi un defect în cazul confecţionării celorlalte machete în cazul incrustaţiilor este o calitate
avînd ca scop evidenţierea prezenţei retentivităţilor preparaţiei. Cavitatea retentivă determină
fracturarea cerii casante.
Modelul este izolat pentru a facilita îndepărtarea cu uşurinţă a machetei din cavitatea
preparată. Urmează aplicarea materialului de machetare-ceara, în fază plastică.
Tehnica picurării succesive.
Foloseşte ceara din inlay cu grija ca stratul care urmează celui deja aplicat să facă corp
comun cu acesta prin aducerea în faza topită. Se evită apariţia stratificării cerii cu posibilitatea
exfolierii unor porţiuni din machetă.
După ce marginile preparaţiei (cavităţii) au fost depăşite prin aplicarea cerii de inlay topită
se aşteaptă întărirea ei. Cu un instrument bine ascuţit se modelează prin tăiere (răzuire)
suprafeţele externe ale incrustaţiei (ocluzală, aproximală, vestibulară, orală). Sunt refăcute
rapoartele interdentare aproximale şi ocluzale asigurîndu-se integrarea morfologică şi
funcţională a incrustatiei la niveluldintelui şi a arcadei.
Indepărtarea machetei de pe model se face prin aplicarea unei tije metalice (macheta
viitorului canal de turnare), de preferinţă poziţionată la nivelul unei fosete şi nu la nivelul unui
cuspid.
Marginile subţiri de ceară care depăşesc preparaţia se vor îndepărta.Este controlată conti-
nuitatea marginilor şi suprafeţelor machetei, apariţia eventualelor fisuri.
Tehnica de fulare - îndesare.
Presupune o ceară moale, capabilă de a fi îndesată, fără a fi casantă. Tensiunile interioare
acumulate de machetă în timpul fulării cerii în cavitate sunt parţial anulate de adaptarea
marginală a cerii realizată prin topirea machetei cu instrument încălzit la interfaţa model-
machetă.
Detensionarea cerii machetei se continuă după scoaterea acesteia de pe model prin ţinere
într-un vas cu apă la temperature camerei timp de o oră. Se reaplică macheta pe modelul de
lucru şi se controlează intima adaptare a machetei la nivelul preparaţiei cîmpului protetic
Metoda directă.
Dacă foloseşte ceara ca şi material pentru machetă urmează aceleaşi etape singurele
deosebiri fiind :
- absenţa amprentei şi deci şi a modelului,realizarea machetei făcîndu-se direct în cavitatea
bucală de către medic. Necesită mai mult timp şi o îndemanare a medicului în lucrul cu ceara,
- izolarea preparaţiei se face de catre lichidul bucal. Uscarea preparaţiei face imposibilă în cel
mai bun caz,dificilă îndepărtarea machetei de pe dintele cu preparaţia.
Dacă materialul pentru confecţionarea machetei este o răşină polimerică
autopolimerizabilă atunci după priză se îndepartează macheta din preparaţie şi se reaplică
după adăugarea unui strat subţire de raşină foarte fluidă pe întreaga suprafaţă interioară a
machetei. Se încearcă astfel o mai intimă adaptare a machetei la nivelul preparaţiei şi
anularea variaţiilor volumetrice de priză ale răşinii utilizată ca material de machetare.Unii
autori recomandă chiar perfectarea închiderii marginale cu ajutorul cerii de inlay.
25
Duritatea răşinii după priză face imposibilă îndepărtarea machetei în cazul preparaţiilor
retentive ale cavităţilor .Poate fi un mijloc de control al acurateţii modului cum s-a realizat
preparaţia dintelui.
Metoda indirectă -directă.
Foloseşte ca material pentru machetă raşina polimerică. In laborator, pe model într-o
primă etapă tehnicianul confecţionează macheta din acrilat autopolimeriabil sau
fotopolimerizabil (etapa indirectă). Macheta astfel obţinută este definitivată de medic, în
cabinet, perfectîndu-i adaptarea pe cîmpul protetic (etapa directă) prin căptuşire cu pastă
fluidă acrilică şi/sau prin perfectarea închiderii marginale cu ajutorul cerii de inlay.
6. AMBALAREA
Definiţie : ambalarea este etapa de laborator în care macheta este acoperită în totalitate de
un material refractar numit masă de ambalat.
Masa de ambalat pentru aliajele metalice reprezintă un complex de substanţe care în
faza lor de plasticitate sunt folosite pentru acoperirea machetei şi realizarea după întărire a
unui înveliş refractar, rigid, rezistent la şoc, rezistent la temperature de topire a aliajului.
26
exteriorul favorizează păstrarea mai îndelungată la nivelul bilei de contractie a aliajului în
stare topită. De aici aliajul poate fit rimis prin centrifugare către tiparul incrustaţiei pentru
umplerea lui după ce aliajul topit prin răcire se contractă lăsînd loc liber în tipar. *fig118
3. realizarea istmului.
Istmul reprezintă porţiunea cuprinsă între suprafaţa machetei şi cea a bilei de contracţie.
Diametrul istmului este de 2,5-3 mm şi are ca principal scop posibilitatea curgerii metalului
din bila de contracţie-rezervorul de metal fluid spre incrustaţie cînd acesta (metalul) prin
răcier a devenit mai vîcos, mai puţin fluid. *fig119
4. detensionarea.
Apare în special în cazul realizării machetei din ceară prin fulare.Acumularea tensiunilor
se va elibera prin ţinerea machetei în apă ,la temperature camerei , timp de o oră.
5. aplicarea machetei pe conul conformatorului de ambalare.
Capatul liber al tijei de turnare (opus machetei) se fixează în ceara din varful conului
conformatorului de turnare. Fixarea se face în concordanţă cu mărimea cilindrului
conformator astfel ca macheta bilei de contractie să ocupe o poziţie centrală, lăsînd o distanţă
de 10 mm între machetă şi baza cilindrului. Această grosime de 10 mm va asigura rezistenţa
tiparului la şocul provocat de introducerea metalului fluid în tipar, în timpul turnării. Conul
conformator determină apariţia pîlniei de turnare în care se topeste aliajul. *fig120
6. realizarea machetei canalului de evacuarea gazelor.
Din marginea cea mai înaltă şi cea mai subţire a machetei se fixează un fir de ceară,
nylon sau de păr care reprezintă macheta canalului de evacuare a gazelor. Pe conul
conformator acesta se aplică la perifieria conului pentru a nu fi astupat de metalul topit în
pîlnia de turnare*fig121
7. degresarea.
Cu o soluţie alcoolică şi cu ajutorul unei pensule fine se îndepărtează urmele de grăsime
de pe suprafaţa machetei incrustaţiei, machetei canalului de turnare, bilei de contracţie,
istmului, canalului de evacuare a gazelor.
Scopul degresării este de a reduce tensiunea de suprafaţă care face ca masa de ambalat-
soluţie apoasă să se adune pe suprafaţa machetei din ceară-substanţă grasă şi să favorizeze
apariţia plusurilor pe suprafaţa viitoarei piese turnate.
8. căptuşirea cu hîrtie a cilindrului conformat, aplicarea cilindrului pe capacul
conformator.Pentru a permite dilatarea de priză şi termică a masei de ambalat interiorul
cilindrului metalic conformator este căptuşit cu asbest, hîrtie de filtru sau sugativă.
Interpunerea hîrtiei între masa de ambalat şi cilindru metalic uşurează scoaterea masei de
ambalat din cilindrul conformator după turnare. Asbestul a fost abandonat datorită
potentialului sau cancerigen. *fig122
9. ambalarea propriu-ziă.
Constă în pregătirea prin amestecul de pulbere şi lichid a masei de ambalat, în proporţiile
indicate de fabricant, preferabil la vacuum-malaxor. Pasta obţinuăa se toarna în cilindrul
conformator aplicat peste macheta pregatită pentru ambalare asezat pe masuţa vibratorie.
Folosirea vacuum-malaxorului şi a măsuţei vibratorii asigura omogenitate pastei (fără goluri)
şi o duritate crescută a acesteia.
Masele de ambalat trebuie să îndeplinească urmatoarele caracteristici :
- să prezinte o fază de plasticitate fază în care acoperă suprafaţa machetei pătrunzînd în cele
mai fine detalii ale acesteia,
- să prezinte o granulaţie fină, mărimea granulelor făcînd posibilă reproducerea cu fidelitate a
tuturor detaliilor morfologice ale machetei,
- să prezinte o porozitate care să permită eliminarea aerului din tipar-cavitatea rămasă după
arderea machetei,
- timpul de priză (întărire) să fie relative scurt,
- să reziste la temperatura de topire a aliajului metalic din care se face incrustaţia,
27
- să fie rezistentă la soc, fără apariţia fisurilor sau posibilitatea spargerii la presiunea
introducerii metalului topit în tipar,
- să prezinte un coeficient de dilatare egal cu coeficientul de contracţie al aliajului după
topirea acestuia,
- să aibă stabilitate chimică şi să nu se combine cu aliajul metalic,
- sa fie ieftine şi uşor de preparat.
1- Ambalare într-un singur timp. Macheta incrustaţiei este acoperită prin pensulare
cu un
strat subţire de 1-3 mm din masa de ambalat specifică aliajului din care se va realiza piesa
turnată.
Cilindrul conformator este căptuşit cu azbest sau hîrtie creponată pentru a absorbi apa,
a facilita dilatarea masei de ambalat şi pentru a uşura desfacerea chiuvetei după turnare.
28
Cilindrul conformator se aplică pe capacul conformator şi împreună se aşează pe masa
vibratorie unde se umple cu restul pastei de ambalat pregătită anterior la vacuum malaxor şi
cu care s-a acoperit anterior macheta.
Învelişul macheti – peretele viitorului tipar este în totalitate alcătuit din masă de
ambalat specifică aliajului din care se toarnă incrustaţia. *fig123
2- Ambalare în doi timpi . Se poate realiza în nucleu sau în cilindru denumirea fiind
dată
de aspectul iniţial al machetei acoperită cu masă de ambalat specifică.
- în nucleu
Macheta este acoperită într-o primă etapă cu un strat de masă de ambalat specifică cu
grosime 5-10 mm. Se realizează astfel într-un prim timp un nucleu din masă de ambalat
specifică care cuprinde macheta viitoarei piese turnate, tija de turnare, bila de contracţie,
istmul, canalul de evacuare a gazelor şi conul conformator al pîlniei de turnare . *fig124
Cilindrul conformator este captuşit cu azbest sau hartie creponată pentru a absorbi
apa, a facilita dilatarea masei de ambalat şi pentru a uşura desfacerea chiuvetei după turnare.
Pe măsuţa vibratorie se aşează cilindrul conformator care se umple cu masa de
ambalat nespecifică (nisip cu ghips în proporţie 2/1). Nucleul realizat în prima fază este
scufundat în masa de ambalat nespecifică cu care s-a umplut cilindrul conformator
realizîndu-se cel de al doilea timp al ambalării.
- în cilindru
Ambalarea în doi timpi în cilindru presupune o fază iniţială, primul timp, în care din
masă de ambalat specifică se realizează un prim cilindru redus de volum care acoperă
macheta pregatită a fi ambalată : macheta viitoarei piese turnate, tija de turnare, bila de
contracţie, istmul, canalul de evacuare a gazelor şi conul conformator al pîlniei de turnare .
Cu masă de ambalat nespecifică (nisip cu ghips în proporţie 2/1) se umple un al doilea
cilindru, mai mare, în care se scufundă, înainte de a se întări, primul cilindru realizat din
masă de ambalat specifică realizîndu-se al doile timp al ambalării. *fig125
7. TIPARUL
29
8. TURNAREA
Definiţie: reprezintă operaţia tehnică,de laborator, prin care în locul machetei rămas liber
prin arderea acesteia (machetei) se realizează introducerea aliajului topit( adus în stare
fluidă) în interiorul tiparului cu ajutorul forţei centrifuge şi/sau a presiunii aerului.
Obiectivul turnării este obţinerea unei piese metalice identice cu macheta. Fidelitatea
turnarii trebuie să ia în consideraţie :
- contracţia machetei de ceara, în medie 0,5% linear, în functie de modul de prelucrare al
cerii,
- contracţia aliajului topit la solidificare, între 1,25-1,8% în functie de compoziţia
aliajului,
- modificările volumetrice ale masei de ambalat : dilatarea totala ce reprezintă suma
rezultată din dilatarea de priză, dilatarea higroscopică şi dilatarea termică.
Turnarea este pregatită prin obţinerea tiparului şi aducerea acestuia la temperature de
topire a aliajului prin fazele de preîncălzire şi încălzire.
Temperatura de topire diferă de la un tip de aliaj la altul determinată fiind de
elementele ce se găsesc în compoziţia lui (a aliajului ). Intervalul de topire al aliajelor este :
- aliajele nobile pentru inlay 950 - 11500C
- aliaje nobile pentru ceramică 1150 - 12500C
- aliaje nenobile tip Ni-Cr 1250 - 13500C
- aliaje Cr-Co 1350 - 14500C
- aliaje pe baăa de titan 1600 - 17500C.
Sursele de căldură folosite pentru topirea aliajelor pot fi grupate în două mari
categorii :
- combustia în prezenţa oxigenului a unui gaz natural (propan,butan,etc.), a
acetilenei sau a hidrogenului ,
- curentul electric.
Folosirea flăcării prezintă avantajul topirii mai rapide a aliajului dar şi dezavantajul
posibilei modificări a compoziţiei şi a supraîncălzirii aliajului. Natura gazului şi proporţia
între gaz şi aer sau între gaz şi oxigen în amestecul ars influentează temperatura flăcării.
Pentru aliajele nobile în confecţionarea RPFU se foloseşte cel mai frecvent amestecul de gaz
metan cu aer. Temperatura flăcării este de 1000-15000C. Aliajele pe bază de paladiu, aliajele
de aur pentru metalo-ceramică şi unele aliaje nenobile, care necesită o temperature de topire
mai ridicata, utilizează flacara obţinută din amestecul gazului natural (metan, propan, butan)
cu oxigen.
Din amestecul acetilena-oxigen rezultă o flacără ce generează o temperatuăe ridicată, de
aproximativ 30000C, ce se foloseşte pentru aliajele inoxidabile de tip Cr-Co-Ni.
Temperatura flăcării este diferită în funcţie de elementul chimic care arde.Astfel
temperaturile rezultate sunt :
- pentru flacăra produsă din arderea gazelor naturale în amestec cu oxigenul,
0
2000 C
- pentru flacăra produsă prin arderea acetilenei în amestec cu oxigenul 30000C
- pentru flacăra produsă prin arderea hidrogenului în amestec cu oxigenul 30000C
Flacăra prezintă mai multe zone de combustie bine delimitate:
- zona de amestec a gazului cu aerul înainte de combustie,
- zona de combustie (de culoare galbenă) în această zonă aerul şi gazul fiind în
combustie parţială. Este zona oxidantă, nu trebuie să ajungă la aliaj întrucît modifică
compoziţiachimică a aliajului schimbîndu-i calităţile - oxidează,
- zona reductoare (de culoare albastră). Este zona cu temperature cea mai ridicată şi în
care trebuie să se realizeze topirea aliajului.
30
Folosirea curentului electric are marele avantaj al controlului şi reglării temperaturii de
topire a aliajului. Permite folosirea unei atmosfere înconjuratoare de protecţie a aliajului topit
prin gaze inerte (ex : azot, argon).
Poate fi folosit pentru topirea aliajului :
- curent alternativ prin efectul Joule-Lentz,
- curent de înaltă frecventă,
- curent de joasă frecvenţă.
Obiectivul principal al turnării este obţinerea unei piese metalice cît mai fidele cu
macheta.
Fidelitatea turnarii trebuie sa ia in calcul :
- contracţia machetei de ceara, în medie 0,5% linear, în funcţie de modul de
prelucrare al cerii în timpul operaţiei de machetare,
- contracţia aliajului topit la solidificarea lui între 1,25 -1,80% (EICHNER) în funcţie
de compoziţia aliajului din care se realizează incrustaţia,
- modificările volumetrice ale masei de ambalat : dilatarea totăl ( ca sumă rezultată
din dilatarea de priză, dilatarea higroscopică, dilatarea termică) între 1,70 - 3,10%
Turnarea se poate realize prin procedeul static cînd umplerea tiparului se realizează prin
propria greutate a aliajului aflat în pîlnia tiparului. Prin procedee pneumatice : presiune de
vapori , presiune de aer, vacuum, vacuum/presiune de aer, presiune de aer/vacuum, jet.
Folosirea forţei centrifuge (orizontală sau verticală) manuală, mecanică, pneumatică
(piston cu aer) este condiţionată de caracteristicile constructive ale dispozitivului sau
aparatului folosit pentru turnare.
Fronda. Foloseşte forţa centrifugă verticală manuală. Introducerea aliajului topit în
tipar se face prin centrifugare verticală a tiparului în pîlnia căruia se află aliajul fluid. Aliajul
se topeşte în pîlnia de turnare.
Rotaxul. Foloseşte forţa centrifugă orizontală manuală.Centrifugarea orizontlă
împinge aliajul topit în pîlnia tiparului. Aliajul se topeşte în pîlnia de turnare a tiparului.
Centrifuga semiautomată. Foloseşte forţa centrifugă orizontală mecanică a unui arc
metalic pentru introducerea aliajului în tipar. Armarea se face manual cînd resortul reprezentat
de un arc de oţel este pus în tensiune. La eliberare resortul se desface declanşînd rotirea
orizontală a tiparului. Durata şi intensitatea centrifugării pot fi controlate şi dozate prin gradul
de tensionare a arculu de oţel Topirea aliajului se face într-un creuzet din imediata vecinatate
a tiparului.
Centrifuga automată. Foloseşte forţa centrifugă în plan orizontal pentru introducerea
aliajului topit în tipar. Metalul este topit într-un creuzet din imediata vecinătate a tiparului prin
acţiunea curentului electric. Intervalul de topire al aliajului, durata şi intesitatea centrifugării
se programează.
Combilator (Heraeus) aparat automat de topire-turnare.Aliajul este topit electric în
creuzet, în vecinătatea tiparului, prin curenti de joasă frecvenţă. Introducerea în tipar a
aliajului se face prin căderea aliajului şi aspirare sa în tipar.
Rezultatul turnării poate fi o piesă metalică identică cu macheta ambalată dar uneori
configuraţia exterioară şi/sau interioară a pisei turnate poate prezenta modificări de mai mică
sau
mai mare amplitudine : defecte de turnare. Acestea se pot prezentasub forma de plusuri sau
minusri.
Plusurile pot fi sub forma de mici sfere ataşate suprafeţei piesei turnate. Sunt cauzate
de lipsa degresării machetei şi lipsa vibrării la momentul umplerii cilindrului cu masa de
ambalat. Aspectul lamelar al plusurilor se datorează grăbirii procesului de pierdere a apei de
către masa de ambalat în cuptorul de preîncălzire (vaporii sparg tiparul) sau şoclului prea
puternic asupra masei de ambalat determinat de către aliajul fluid la începutul turnării.
31
Minusurile. Pot fi totale cînd sunt cauzate de astuparea canalului central de turnare de
către un fragment de metal netopit sau un fragment de masă de ambalat aflat în pîlnia de
turnare. Alteori de aliajul topit în etape succesive, cînd o parte din aliajul topit s-a întărit şi a
obstruat canalul principal de turnare.
Minusurile parţiale se adresează zonelor machetei modelate foarte subţire şi sunt
cauzate de lipsa canalelor de evacuare a gazelor, porozităţii insuficiente a masei de ambalat
şi/sau vîscozităţii crescute a aliajului în starea lui fluidă. Poziţionarea incorecta a tijelor de
turnare (formînd unghiuri ascuţite) face ca metalul să fractureze marginile subţiri ale tiparului
antrenîndu-le în interiorul tiparului pe care îl obstrueaza parţial.
Porii. Sunt lipsuri parţiale ,sferice, de mică dimensiune aflate în masa aliajului. Cauza
porilor poate fi :
- absenţa bilei de contracţie,
- nepozitionarea bilei de contractie în centrul tiparului,
- absenţa îngroşării istmului,
- cantitatea insuficientă de aliaj,
- centrifugarea insuficientă ca duraăa şi intensitate
- supraîncălzirea aliajului,
32
Folosirea turaţiei reduse fără exercitatrea presiunii în timpul lustruirii contribuie la
păstrarea reliefului accentuat prin frezare .Turaţia crescută şi presiune în timpul lustruirii duce
la planare, aplatizarea reliefului preparaţiei.
33
II. COROANA PARŢIALĂ
* Consideraţii clinice
Reuşita estetică a coroanelor partiale este condiţionată de proporţia existentă între
diametrul mezio-distal la coletul dintelui şi acelaşi diametru la nivelul marginii incizale
(ocluzale). Aspectul cilindric al coroanei dintelui, cu fetele proximale paralele, este favorabil
unei preparatii cu estetică foarte bună. Aspectul convergent al feţelor proximale coronare
măreşte sacrificul de substanţă dură dentară limitînd în acelaşi timp calităţile estetice ale
preparaţiei.
34
Cuprinde în totalitate faţa orală ; faţa ocluzală spre vestibilar pînă la nivelul crestelor
sagitale şi feţele proximale pînă la nivelul zonei de contact interproximal pe care o conservă.
Asemenii coroanei 1/2 cînd coroana 4/5 se adresează molarii inferiori cu înclinare
accentuată mezială se poate indica dispusă mezial în dorinţa unui sacrificiu redus de
substanţă dentară dură ; cînd prin şlefuire se caută realizarea paralelismului acestui molar cu
stîlpul protetic mezial.
- coroana parţială 7/8 ( în opinia mea 9/10 ) este indicată pe molarii primi superiori în
cazul unei vizibilităţi marcate a feţei vestibulare a acestui dinte.Acoperă din coroana dintelui :
faţa ocluzală, faţa palatinală, feţele proximale şi jumătatea distală a feţei vestibulare ; lăsînd
descoperită jumătatea vestibulară a feţei vestibulare ( din cele 5 suprafeţe: Oc, P, M, D, V
deci 10 jumătăţi ;lasă liberă 1/2 mezială a feţei vestibulare deci 9/10 .Dacă nu acoperă faţa
ocluzală atunci prof. Bratu are dreptate şi este 7/8 ).
- coroana ecuatorială acoperă faţa ocluzală şi feţele laterale ale coroanei unui dinte pînă la
nivelul ecuatorului acestora.Se adresează dinţilor parodontotici care obligă poziţionarea
marginilor coroanei la distanţă de parodonţiul marginal aflat în suferinţă. Preparaţia dintelui
este obligatorie cu prag.
Pentru coroanele parţiale fizionomia preparaţiei este cu atît mai estetică cu cît se reduce
gradul de încercuire al coroanei dintelui.Este în contradicţie cu stabilitatea prin fricţiune–
retenţie mecanică a coroanei parţiale , care este cu atît mai mare cu cît încercuirea este mai
mare.
Rapoartele ocluzale strînse, dorinţa unei bune stabilităţi pe dinte a coroanei parţiale şi a
unei protecţii suplimentare a structurii dentare subiacente pot duce la prezenţa metalului la
nivelul marginii incizale ( ocluzale ) şi implicit la reducerea atributelor estetice ale protezării
prin prezenţa unui lizereu metalic incizal-ocluzal.
Stabilitatea coroanei parţiale pe dinte este obţinută prin realizarea la limita proximală a
pre-paraţiei a unor şanţuri ce vor determina pe piesa protetică apariţia unor nervuri
metalice( îngroşări ) la nivelul coroanei parţiale.
Şanţurile proximale se prepară în axul lung al dintelui, paralele între ele sau uşor
divegente cervical ( convergente incizal ) 5-6 grade .Creşterea rezistenţei la deformare şi a
stabilităţii pe dinte a coroanei parţiale se poate mări prin realizarea oral (retroincizal la frontali
şi în interiorul perimetrului ocluzal paralel cu crestele sagitale la dinţii laterali) a unei nervuri
orizontale ce uneşe incizal-ocluzal nervurile proximale.Toate aceste îngroşări-nervuri la care
se adaugă marginea cervicală mai groasă rezultată în urma preparaţiei cu prag a dintelui la
nivelul coletului reduc deformabilitatea coroanei parţiale mărindu-i rezistenţa şi stabilitatea pe
dinte.
Uneori pentru mărirea stabilităţii pe dinte a coroanei parţiale se pot prepara puţuri
parapulpare.
Pe faţa dentară a coroanei parţiale vor apare în consecinţă pinuri ce au grosimea de 0,7 –
0,8mm în diametru şi o lungime de 2 – 2,5 mm.Aceste preparaţii necesită un dinte voluminos
,cu smalţul gros şi pulpa dentară retrasă în profunzimea dintelui.Dinţi reduşi de volum,dinţii
pacienţilor tineri constituie o contraindicaţie pentru astfel de preparaţii.
Topografic forarea puţurilor parapulpare şi în consecinţă poziţionarea pinurilor se
realizează două incizal : mezio-incizal şi respectiv disto-incizal şi unul cingular.
Amprentarea unei astfel de preparaţii cu puţuri parapulpare sau realizara machetei în
cazul tehnologiei directe presupune utilizarea unor tije calibrate din metal, nylon sau acrilat
care să permită reproducerea lăcaşurilor pe model ;respectiv a pinurilor pe faţa orală a
coroanei parţiale.
Creşterea rezistenţei la deformare şi a stabilităţii pe dinte se poate suplimenta prin
realizarea
unei închideri inelare la nivel cervical.Se obţine practic o coroană parţială fenestrată mai
rezistentă, mai stabilă dar mai puţin estetică şi cu un ris crescut la apariţia cariei dentare.
35
Încercuirea parţială a dintelui de suport în cazul coroanelor parţiale 3/4 şi 4/5 are ca
avantaj, la cimentarea acesteia pe dinte,dispariţia ’’efectului de piston ’’datorat posibilei
refulări a cimen-tului din coroană în momentul fixării ei pe dintele de suport.Preparaţia
bontului dentar se poate face cilindrică ;cu pareţii axiali paraleli care să asigure o fricţiune
maximă fără a influenţa negativ adaptarea marginală în urma cimentării ; fără apariţia
’’efectului de piston ’’.
Alegerea în terapia restaurativă a tipurilui de coroană parţială : coroană parţială
fenestrată ; coroana parţială cu retenţii sub formă de pinuri,trepte sau coroana ecuatorială
este determinată de volumul coronar al dintelui, vîrsta pacientului,rapoartele de ocluzie,
exigenţele estetice ale pacien-tului,starea de sănătate a parodonţiului,incidenţa cariei dentare,
igiena locală.
Prepararea dintelui pentru o coroană parţială necesită o dotare materială
corespunzătoare a cabinetului fiind o provocare pentru etalare valorii profesionale a
medicului. Realizare coroanei parţiale repretzintă acelaşi lucru şi pentu laboratorul de tehnică
şi pentru tehnicianul dentar.
36
III. COROANA DE ÎNVELIŞ
Clasificare:
Criteriile de clasificare a coroanelor de îneliş sunt:
- matrialul utilizat la confecţionare,
- tehnologia de realizare,
- aspertul estetic,fizionomic.
37
A. Coroana de inveliş metalică
Indicaţii
- protecţia dinţilor ce prezintă distructii coronare mari sau obturaţii întinse;
- protecţia dintiţor ce prezintă abraziune patologică;
- imobilizarea dinţilor parodontotici;
- ca element de agregare, în special distal, al punţilor din zona laterală;
- ca element de ancorare în cadrul pregătirilor proprotetice ale cîmpului protetic, în protezarea
mobilizabilă,
- ca element de ancorare în tratamentele ortodontice.
Contraindicaţii
- distructii dentare întinse ce nu mai pot fi refăcute prin RCR (DCR);
- înclinări dentare mai mari de 30 grade,
- dinţi cu mobilitate mare,
- la pacienţii supuşi terpiei prin radiaţii
Ambele tehnologii mentionate mai sus sunt abandonate astazi datorita aparitiei coroanei
turnate.
38
- la obţinera coroanei turnate cu grosime totală se foloseste o cantitate mai mare de aliaj decît
la coroana turnată cu grosime dirijată. În cazul folosirii la turnare a aliajelor nobile preţul de
cost este mai mare.
Etapele clinico-tehnice
39
Şlefuirile atipice pentru coroanele de înveliş sunt determinate de morfologia specială a
dintelui stîlp-de suport a coroanei.
Dinţii scurţi vor prezenta forma bontului cît mai aproape de un cilindru în dorinţa de a
mări suprafaţa de fricţiune şi stabilitatea coroanelor de acoperire fixate pe aceşti dinţi.
La dinţii scurţi cu dimensiunea cervico-ocluzală sub 5 mm se recomandă realizarea unei
’’casete’’ ocluzale în care să patrundă un ’’cep’’ al coroanei;
Dinţii globuloşi şi dinţii cu retracţii parodontale sunt indicaţi a fi acoperiţi de coroane
de înveliş ecuatoriale.Se evită îndepărtarea în exces a substanţei dure dentare a dinţilor
globuloşi. Se realizează potecţia parodonţuilui marginal deja afectat a dinţilor cu retracţii
parodontale. Limita coroanei pregătită obligatoriu sub formă de prag se opreşte la nivelul
ecuatorului dintelui obţinîndu-se astfel coroana ecuatorială.
Pentru dinţii cu retracţii gingivale unde se evidenţiază bifurcaţia interradiculară şlefuirea în
zona cervicală va creea o prelungire sub forma de şanţ; şanţ evidenţiat şi în porţiunea
cervicală a bontului coronar.
40
cervicală a capei pe bont se perfectează prin aplicarea, prin picurare, la acest nivel a unei ceri
speciale de colet. Peste capă, prin picurare, se adaugă ceară pentru modelarea convexităţilor
laterale şi a morfologiei suprafeţei ocluzale. Ulterior, modelajul se realizează la fel ca în
tehnica picurării cerii.
d. Tehnica cu capă ADAPTA. Este o tehnică modernă de obţinere a machetei coroanei
turnate cu grosime totală. Se folosesc două discuri din plastic, unul din care se va conforma
capa, mai gros şi unul de distanţare a viitoarei cape de bont mai subţire. Discurile din plastic,
sunt prinse într-o pensă specială şi se plastifică la flacara becului Bunsen. Cînd discurile s-au
plastifiat, se aşeaza deasupra unui conformator ce conţine un silicon vîscos Bontul este
introdus peste discurile plastifiate în masa de silicon, care va presa plasticul peste bont
obligîndu-l să realizeze o adaptar intimă pe suprafaţa bontului. Siliconul vîscos vine în contact
cu discul de plastic gros iar bontul vine în contact cu diacul de plastic subţire.Se obţine astfel
în centrul discurilor o impresiune negativă de forma bontului. Discul mai subţire este
îndepărtează Discul mai gros ramîne din el realizîndu-se capa prin tăiere cu foarfeca a
surplusul ce depăşeşte limita cervicală a bontulaui. Capa din plastic se adaptează intim pe
bont ,în zona cervicală a acestuia prin picurare de ceara specială de colet. Se continuă
modelarea machetei picurandu-se ceară pe feţele laterale pentru obţinerea convexităţilor şi pe
suprafaţa ocluzală pentru realizarea relieful ocluzal.
e. Tehnica adiţiei de ceară (Thomas & Payne). Este o tehnică modernă indicată în
tratamentele protetice complexe cu ocluzia în point centric (PIM). Tehnica este mai puţin
utilizată deoarece este laborioasa şi necesita o aparatura complexa formată din: articulator
semiadaptabil, pantograf, arc facial, trusă specială de modelat ceara.
Modelele de arcadă sunt fixate în articulator cu ajutorul datelor culese şi transmise prin
arcul facial.
Pe suprafaţa bontului dentar se marcheză proiecţia vîrfului cuspizilor începînd cu
cuspidul activ. Se marchează corespondenţa la nivelul dintelui antagonist a proiecţiei
cuspidului activ.
Etapele de modelat în ceară sunt urmatoarele;
- picurarea succesivă şi realizarea unor conuri de ceară corespunzătoare vîrfurilor cuspidiene
pe suprafaţa ocluzală a bontului,
- realizarea în articulator de mişcări de lateralitate care să limiteze prin contactul cu
antagonistul lungimea conului de ceară care marchează cuspidul de pe suprafaţa bontului,
- realizarea versantului extraocluzal şi intraocluzal al fiecărui cuspid pentru care s-au realizat
iniţial conurile,
- realizarea crestelor marginal şi contactelor interproxipale ale acestor creste,
- unirea vîrfurilor cuspidiene prin crestele marginale şi delimitarea astfel a perimetrului
ocluzal,
- inserarea în perimetrul ocluzal a crestelor transversale-esenţiale-oblice,
- realizarea şanturilor şi a crestelor secundare,
- realizarea fosetelor.
Metoda necesită o cunoaştere exactă a morfologiei ocluzale şi a rapoartelor
ocluzale.Are un caracter didactic uşurînd respectarea unui modelaj corect. Macheta obţinuta
va avea o suprafaţa ocluzală şi contacte ocluzale interdentare ideale.
41
- presupune un număr mare de machete din care să se poată alege forma şi mărimea dorită,
- este un procedeu rapid,
- se adaptează cu uşurinţă cervical şi ocluzal,
- macheta se poate distorsiona în manipulare ei pe bont,
- nu se vizualizeaza spaţiul dintre machetă şi bont
b. Tehnica cu folie de ceară calibrată.
Se măsoară circumferinţa bontului mobil la colet. Din ceară calibrată de 0,30-0,40mm se
confecţionează un inel care are aceeaşi circumferinta la colet cu bontul mobil. Cu o spatulă
încălzită se configurează marginea cervicală a inelului de ceară. Se aplică pe bontul mobil
izolat şi se adaptează cervical astfel încît să fie în contact cu bontul pe o înalţime de 2mm. Cu
vîrful spatulei sau cu ajutorul unor fuloare subţiri se modelează convexităţile laterale ale
viitoarei coroanei împingînd pereţii inelului din interior spre exterior. Se realizează astfel
ariile de contact interproximale.La nivelul suprafeţei ocluzale se confecţionează un capac
dinaceeaşi ceară calibrată care se lipeşte de inel la capătul ocluzal al acestuia. Morfologia
feţei ocluzale se realizează picurîndu-se ceară pe suprafaţa capacului. După răcirea cerii
suprafaţa ocluzală este modelată păstrînd relaţia de ocluzie cu antagoniştii. Este una din
metodele cel mai des folosite.
c. Tehnica modelului duplicat.
Pe modelul funcţional se realizează o machetă preliminară subdimensionată a viitoarei
coroane.Această machetă are următoare caracteristici :
- este în contact cu bontul pe feţele laterale şi ocluzal,
- limita cervicală a machetei este la distanţă de 2-3 mm de colet ,
- între pereţii laterali ai machetei şi dinţii vecini este un spaţiu de 0,3-0,4mm iar între faţa
ocluzală a machetei şi dinţii antagonişti este un spaţiu de 1,5-2mm
Modelul funcţional avînd lipită pe el macheta preliminară subdimensionată se
amprentează cu un hidrocoloid reversibil. Se obţine amprenta duplicatoare. In amprenta
duplicatoare se toarnă masa de ambalat specifică metalului din care se va turna coroana
definitivă. Se obţine un model duplicate-din masă de ambalat. Acest model duplicat este
diferit de primul model-modelul funcţional deoarece bontul este mai mare cu diferenţa dată de
macheta preliminară subdimensionată. Pe bontul modelului duplicat se modelează macheta
definitivă folosind una din tehnicile descrise la macheta coroanei cu grosime totală. Macheta
nu se va desprinde de modelul duplicat pentru ambalare, deoarece modelul duplicat va face
parte din tipar. Se evită astfel deformările machetei. In final coroana va fi la distanţă de bontul
modelului funcţional cu o distanţă egală cu grosimea machetei preliminare.
După obţinerea machetei, aceasta trebuie pregatită pentru ambalare (vezi incrustaţiile).
Aplicarea tijelor pentru turnare se poate realiza în două moduri:
- sistemul clasic, descris la incrustatii.
- sistemul modern Bego -Heraeus indicat cînd sunt ambalate mai multe coroane.
Acest sistem presupune:
- aplicarea unor tije de turnare cu diametrul de 2,5-3,5 mm şi lungime de 3 mm, pe faţa
orală spre ocluzal a fiecărei machete. Aceste tije reprezintă canalele secundare de turnare ale
acestui sistem,
- canalele secundare de turnare sunt unite între ele printr-un canal intermediar de turnare cu
diametrul de 3,5- 4,5 mm pînă la 5 mm. Canalul intermediar de turnare este perpendicular pe
canalele secundare şi are rolul rezervorului de aliaj fluid,
- de la nivelul canalului intermediar de turnare pleacă spre vîrful conului de turnare
canalele principale de turnare cu diametrul de 4-5 mm.
Diametrul tijelor variază în funcţie de aliajul din care se toarnă coroana ; mai mic pentru
aliaje nobile sau mai mare pentru cele nenobile.
42
Următoarele faze clinico-tehnice seamănă cu cele de la incrustaţiile metalice.
* * Coroana ştanţată
Definiţie : coroana de înveliş metalică ştanţată este o coroană care se realizează prin
ambutisarea unui disc sau a uneu cape din aliaj nobil sau de wipla cu grosime de 0,20
-0,25mm printr-o tehnologie foarte simplă ce presupune realizarea unei matrici şi a unei
patrici dintr-un aliaj uşor fuzibil numit melot între care se plasează disculsau capa.
Caracteristici :
avantaje :
- şlefuire minimă a coroanei dintelui,
- dotare minimă a cabinetului şi a laboratorului,
- execuţie simplă,
- cantitatea cea mai reduă de aliaj,
- preţ de cost scăzut :tebnologie ieftiă cantitatea de metal redusă,
- îndepărtare uşoară de pe bont,
dezavantaje :
- adaptarea la colet este imperfectă,
- refacerea aproximativă a zonelor de contact aproximale,
- suprafaţa ocluzală nu se modelează funcţional .Se poate perfora la nivelul cuspizilor
datorită pereţilor foarte subţiri la acest nivel.
43
- corectarea sau îmbunătăţirea aspectului coronar al dinţilor frontali ce prezintă anomalii
de formă,mărime , culoare sau poziţie,
- acoperire temporară ca elemente de protecţie a dinţilor vitali,
- ca elemente de pasaj în restbilirea sau menţinerea rapoartelor ocluzale interdentare.
Contraindicaţii
- dinţii cu volum coronar redus,
- dinţii cu faţete de abraziune ăntinse,
- ocluzii strînse cap la cap sau adînci acoperite,
- pe dinţii laterali,
- la pacienţii tineri cu volum cornar redus al dinţilor.
* Consideraţii clinice
Coroana de inveliş din acrilat datorită rezistenţei mecanice mici şi stabilităţii
coloristice precare are un caracter provizoriu. Se folosesc în special pe dinţii frontali şi
doar de necesitate la nivelul premolarilor.
Etapele clinico-tehnice :
În tehnologia realizării coroanelor de înveliş nemetalice au o caracteristică specială o
constituie :
Modelul folosit trebuie să fie cu bonturi mobile pentru a facilita modelarea cervicală
proxi- mală.Sub limita preparaţiei cervicale bontul mobil va prezenta o concavitate
rezultată din pregătirea cu o freză mare pentru acrilat. Sunt create astfel condiţiile unei
modelări corecte axiale a zonei cervicale a macheti. * fig. xxx
44
Macheta.Se realizează prin tehnicile convenţionale descrise la realizarea din ceară a
machetei coroanei turnate cu grosime totală :tehnica răcirii gradate ,tehnica prin picurare
şi tehnica plastifierii.
Tehnica plastifierii foloseşte un paralelipiped de ceară plastifiat prin încălzire
progresivă la flacără şi aplicat prin presiune pe bontul izolat. După întărire se reduce
vestibular şi oral surplusul de ceară. Urmează modelarea cerii corespunzător feţelor laterale
ale coroanei prin răzuire. Cervical perfectarea adaptării la colet a machetei se face prin topire
cerii la acest nivel cu o spatulă bine încălzită.Orice nouă aplicare a cerii încălzite presupune în
prealabil o reizolare a bontului cu scopul uşurării desprinderii machetei de pe bont.
Tehnica din faţete acrilice prefabricate.Începe prin alegerea formei,mărimii şi culorii
unei
faţete prefabricate corespunzătore dintelui ce urmează a fi protezat. Faţeta se adaptează pe
bont cît mai fidel prin scobirea feţei sale orale şi reducerea marginii cervicale.
Poziţionată pe bont faţeta se completează proximal şi oral cu ceară de modelat pînă la
completa încercuire a suprafeţei şlefuite a bontului.Ambalarea se face în poziţie verticală.
* fig. xxx
45
- în interiorul machetei îndepartate de pe model se introduce pasta de gips dur,
-în prima jumatate de chiuveta se toarnă gips dur;
- se introduce macheta în gips , orizontal sau vertical,
- se aşteaptă priza gipsului timp de 30 min., apoi se izolează în apă 10 minute,
- se aşează inelul celei de a doua jumătăţi a chiuvetei şi se toarna pastă de gips dur pînă la
umplerea chiuvetei.,
- se aşează capacul chiuvetei şi se introduce în presă pe durata prizei (20-30 minute),
- se introduce chiveta în apă fiartă pentru plastifierea machetei şi eliminarea ei. Ceara
plastifiată este îndepartată din ambalaj. Resturile de ceară sunt spalate cu jet de apa
clocotită,
- se obţine tiparul carese izolează.
46
vor lăsa o grosime în creştere spre incizal pentru transparent şi o grosime în creştere spre
cervical
pentru galben. Se aplică pe secţiunea incizală pastă transparentă şi pe secţiunea cervicală
pastă galbenă. Culoarea feţei vestibulare a coroanei acrilice devine astfel o succesiune de
transparen, transparent + culoarea de bază, culoarea de bază, culoarea de bază + galben.
Se aplică folia de celofan şi se strînge chiuveta în presă. * fig. xxx
Eliberată din presă chiuveta se desface şi se urmăreşte dacă repartiţia culorilor pe faţa
vestibulară a coroanei este cea dorită.Se poate repeta aplicarea de transparent şi galben pînă la
obţinerea distribuţiei coloristice dorite.
Cînd totul s-a rezolvat, culoarea corespunde şi ne satisface, se asamblează cele 2 inele
ale tiparului şi se introduc în presă la 2 atmosfere, timp de 15 minute.Scoasă din presă
chiuveta se strînge într-un ring metalic şi se poate începe regimul termic de polimerizare.
Polimerizarea propriu-zisă se realizează prin ridicarea lentă a temperaturii apei din vasul
în care
s-a scufundat ringul conţinînd chiuveta .Temperatura iniţială a apei este cea a camerei :20-30
ºC.
- temperatura se ridică lent la 60 ºC, în 30 minute,
- se mentine în platou 60 minute, pentru a evita evaporarea monomerului cu apariţia
porozităţilor,
- se ridică temperatura la 100ºC în 30 de minute şi se menţine în platou 30 minute,
- se lasă să se răcească lent ,la temperatura camerei. * fig. xxx
Acesta este regimul clasic de polimerizare durînd 2 ore si 30 minute cu răcirea lenta de
2-3 ore. Se contraindică răcirea bruscă.
Menţinerea în tipar (răcirea lentă) conduce la obţinerea unei răşini cu monomer
rezidual cît mai redus .
Dezambalarea este faza tehnică de scotere a coroanei acrilice din chiuveta metalică
,din interiorul masei de ambalat.Se realizează relativ uşor cînd izolarea a fost
corespunzătoare.Urmează prelucrarea cu freze şi/sau pietre ;adaptarea coroanei pe bont,
prelucrarea şi lustruirea finală.
Prelucrarea : netezirea cu freze mai mici + lustru cu perii şi paste abrazive = apa+feldspat.
Lustrul final se obţine cu pufuri din bumbac, rezultă suprafete lucioase.
47
Aceste răşini se livrează în 3 forme :
- pentru coroane,
- pentru punţi,
- pentru corpuri de punte integral fizionomice.
Vectris-ul asigură rezistenţa mecanică, este suportul peste care se aplica pasta
Targis.Rezultă
coroana fizionomică integral polimerică cu proprietăţi superioare (cel mai modern procedeu
tehnologic).
4. Coroane prefabricate :
-acetat de celuloza ;
-rasini policarbonat ;
-rasini sintetice (o singura culoare).
Se adaptează pe bont prin frezare, sunt căptuşite cu răşină autopolimerizabilă alba
rezultînd coroana provizorie.
5. Tehnica Scutan utilizează răşini diacrilice compozite autopolimerizabile, livrate ca
pasta-pasta. Ex : PROTEMP II (Espe) .Se amprenteza înainte de prepararea dintelui cu
material elastic. După prepararea dinţilor, răşina pregatită se introduce în amprentă la
nivelul dintelui preparat.După priză se extrage coroana care trebuie finisată.
Coroanele jacket din răşini diacrilice compozite (RDC), au efect estetic şi rezistenţa la
abrazie superioară coroanelor acrilice. Sunt totuşi contraindicate în cazul existenţei unor
parafuncţii (bruxism), a ocluziei adînci acoperite sau cap la cap şi la nivelul dinţilor
laterali.
Etapele clinico-tehnice:
1. Examinarea clinică, stabilirea diagnosticului şi a etapelor de tratament.
2. Prepararea dintelui sub formă de bont tronconic, neretentiv, cu terminaţia în zona
cervicală sub forma de chanfrein. In zona cervicală reducerea este de 0.8 mm.
Trebuie asigurat un spaţiu corespunzător faţa de vecini (1.2 mm) şi antagonişti (1.5 mm)
pentru a obţine o grosime minimă a coroanei care să-i confere rezistenţă şi estetică.
3. Amprenta
Se evidenţiază şanţul gingival cu fir de bumbac impregnat cu substanţe hemostatice,
vasoconstrictoare. Amprenta se poate lua cu siliconi de condensare, siliconi de adiţie sau
polieteri.
4. Modelul de lucru se toarna din gips superdur, cu bonturi mobile. Modelele se montează
în ocluzor sau articulator.
5. Realizarea coroanei din RDC presupune modelajul direct pe model a compozitului prin
tehnica “strat cu strat”.
48
In cazul în care bontul prezinta o coloratie ce ar putea transpare prin coroana de
compozit, înaintea aplicării straturilor de compozit, se aplică o pastă opacă. Urmează
depunerea şi foto,baro, termo-polimerizarea straturilor de RDC.
Se echilibrează ocluzal, se finisează şi lustruieşte, iar la sfirşit se aplică un strat de lac
transparent.
6. Se verifică adaptarea pe model şi în cavitatea bucală.
7. Se cimentează pe bont prin tehnica fixării adezive sau prin cimentare clasică. Dacă se
foloseşte cimentarea adezivă, interiorul coroanei trebuie prelucrat cu freze diamantate sau
pietre ceramice şi apoi se sablează uşor cu particule de sticlă. In timpul sablării, feţele
externe se protejează prin acoperire cu ceară. Urmează cimentarea.
Avantaje:
- estetica bună şi rezistenţa superioară coroanelor acrilice.
- tehnologie simplă de realizare.
- timp de lucru mai scurt datorită modelării coroanei direct pe model ;lipseşte faza de
machetă şi de obţinere a tiparului,
- sunt eliminate eventualele erori din timpul machetării, ambalării şi îndesării materialului
acrilic în tipar,
- preţ de cost mai mic decît al coroanele integral ceramice.
- aderenţa mre la bont prin fixare adezivă
Polisticlele sau sticlele polimerice au fost obţinute prin modificarea si imbunatatirea RDC
clasice. Indicatiile sunt similare cu cele ale coroanelor din compozit.
Unul din produsele de marca, Artglass-ul, este un material fotopolimerizabil, bazat pe
tehnologia Microglass.
Etapele clinico-tehnice de realizare a unei coroane jacket din Artglass sunt asemanatoare
cu cele pentru obtinerea coroanei din RDC.
Materialele composite sunt produs ce constau din cel puţin două componente distincte
cere se reunesc prin cu sjutorul unui agent de legătură.Scopul final este obţinerea unui
material su proprietăţi superioare elementelor componente.
Proprietăţile obţinute prin umplutură sunt rigiditatea, duritatea, rezistenţa si o valoare
mică a coeficientului de expansiune termică.Când particolele de umplutură din sticlă sunt
incorporate în răşina acrilică există trei propărietăţi mecanice ce depind linear de
conţinutul umpluturii: coeficientul de expansiune trmică,contracţia de priză şi duritatea de
suprafaţă.
Dacă umplutura este transparentă, proprietăşile optice ale răşinii se imbunătăţesc şi apare
efectul de fotomimetism.Compozitele utilizate în tehnica dentară sunt compozite de
microumplutură cu o dimensiune a particolelor de 0,04-0,007 microni , ceea ce determină
o suprafaţă finală a lucrării mult mai netedă decât celel cu macroumplutură si o ridicare a
nivelelor de rezistenţă.
Tipul de dentiţie antagonistă poate crea diferite grade de abraziune pe suprafaţa ntaginistă
în funcţie de materialul utilizat.
49
Concluziile ezperimentelor de laborator ale firmei Hereus-Kulzer au cuantificat prin
cicluri masticatorii artificiale echivalenţa unei utilizări intraorale în vivo de 5 ani.
Prezentăm în continuare printr-un tabel sinoptic valorile abraziunilor dintre diverse
structuri:smalţ/smalţ; smalţ/porţelan;smalţ/artglass pentru a evidenţia caracteristicile
funcţionale ale produsului Artglass
SMALŢ/SMALŢ SMALŢ/PORŢELAN SMALŢ/ARTGLASS
Antagonistul Antagonistul de smalţ se abrazează Antagonistul coroanei
superior se 120 microni de Artgalass se
abrazează 70 abrazează 40 microni
microni faţă de
un plan orizontal
Restaurarea se Restaurarea din Artglass se Restaurarea de Artglass
abrazează faţă de abrazează 40 microni faţă de cea se abrazează 55 microni
planul orizontal din porţelan faţă de orizontală
cu 55 microni
Tehnica de lucru pentru microprotezerle realizate din Artglass fără support metallic
Indicaţii:
-Dinţi frontali sau laterali cu modificări de culoare, poziţie cauzate de defecte
amelogenetice,tratamente endocanaliculare,vicii de erupţie ce se doresc corectate protetic
-Dinţi cu modificări dimensionale,
-Dinţi cu leziuni carioase sau cu pierdere de substanţă dentară prin fracturi
-punţi de colaj pentru protezarea edentaţiei unidentare frontale
-Coroane Jaket realizate pe dinţi reconstituiţi cu pivoţi din fibre de sticlă. Precizăm că din
punct de vedere clinic reconstituirea coronoradiculară cu pivot metallic obţinut prin
turnare si apoi reconstituirea coronară din polisticlă nu este considerată rezistentă datorită
rigidităţii R.C.R.-lui metallic care poate fractura coroana de polisticlă.
Etapele tehnice de realizare a coroanei Jaket
Pregătirea modelului
Modelul cu bont mobil (obligatoriu) este realizat din gips dur sau gips sintetic de culoare
neutră.Ariile marginale subţiri se vor bloca cu Blocset polimerizat 90 sec. La UniXS sau
DentacolorXS
Pe suprafaţa coroanei se aplică un strat subţire de ceară distanţatoare sau se pensuleaza
bintul cu spyser rosu sau auriu ce asigură o distanţă de 0,25 microni faţă de bont.
Se mai poate aplica din trusa pentru Artglass Insulating pen I/II în doua straturi lăsând
fiecare strat sa acţioneze timp de 2 min.
Realizarea coroanei
Primul strat de Artglass este Artglass opac în grosime de 0,5mm care se va aplica subţire
spre margini şi se va opri 1mm înainte de terminaţia preparaţiei.
La dinţii devitali pentru mascarea diferenţelor mari de culoare se va aplica Artglass
opac ca şi componentă de bază, dătătoare de culoare.
După aplicare se polimerizează materialul 90 sec. La UniXS sau DentacolorXS.
Artglass dentina se depune pe o plăcuţă şi se presează pe suprafaţa bontuluui dînd o formă
geometrică a dintelui. Materialul trebuie aplicat ăn grosime suficientă pe faţa ocluzală şi
palatinală.Stratul de dentină trebuie să aibă grosime şi pentru uşurarea modelării se poate
pensula lichid de Artglass care să ajute la modelarea detaliilor.
Se polimerizează şi acest strat 90 sec. La UniXS sau DentacolorXS.
Stratul următorse aplică pentru individualizarea coroanei.
Se foloseşte Artglass dentină care se modelează după anatomia fiecărei coroane în parte
Individualiyînd morfolofia arcadei.
Se modelează porţiunea orală a cuspizilor vestibulari si se polimerizează 90 sec. La
UniXS sau DentascolorXS după care se realizează si zona orală a feţei sau cuspizii orali ai
50
feţei ocluzale, polimerizându-se în acelaşi regim. Această tehnică oferă stabilitate
modelării cuspuzilor evitând cantităţile prea mari de material care pot să se deformeze (să
se lase) realizează prima dată stopurile ocluzale importante în stabilizarea unei ocluzoo
corecte care nu va necesita slefuire sau adaptare ocluzală ulterioară si evită obţinerea unor
cuspizi de ghidaj cu pante accentuale si vârf cuspidian bine evidenţiat aşa cum este de
dorit , riscând obţinerea unor cuspizi rotunjiţi atât vestibular cât şi oral.
Artglass creative dă individualitate coroanei şi se aplică pe faţa ocluzală în centrul feţei şi
intercuspidian.Materialul se acoperă totdeauna cu Artglass dentină.Stratul de Artglass
dentină să fie de 0,5-1,5mm.Acest strat nu trebuie să completeze integral coroana pentru
că la final trebuie aplicat Artglass smalţ effect în treimea superioară a coroanei cu
instrumente Kulzer I/II şi o pensulă pentru definitivarea modelajului coronar şi stabilirea
contactelor dento-dentare funcţionale stabile.
Pentru molari se vor modela prima dată cuspizii vestibulari, apoi cei orali, crestele
oblice de smalţ si după polimerizarea ecestor elemente se definitivează restul detaliilor.
Pentru caracteristicile individuale din zona incizală, pe care tehnicianul dentar va
trebui să le cunoască , se utilizează pastele de effect Artglass effect translucid ET1-ET6
care se aplică pe zonele transparente, în treimea incizală palatinală sau la unii dinţi în
treimea incizală vestibulară.
Pentru fotomimetism se poate aplica pe zonele proximale la contactul cu dinţii laterali
Artglass transparent pe versantul ocluzal al cuspizilor vestibulari şi orali.
Atenţie!
Aplicarea unei cantităţi prea mari de Artglass transparent crează impresia de alb-gri
inestetic.
Polimerizarea stratului de smalţ se face 90 sec. Şi polimerizarea finală este de 180 sec.
Prelucrarea finală a coroanei
După polimerizare coroana se îndepărtează de pe model şi se finoisează.Prelucrarea se
face numai cu freze de carbură.
Ffrezele Magnum sau Picolo sunt folosite pentru finisarea suprafeţelor orale şi vestibulare.
Frezele fissure I şi II sunt folosite pentru finisarea suprafeţelor ocluzale.
Silico este freza ce se foloseşte pentru adaptarea marginală.
Pentru lustruirea suprafeţelor se foloseşte freza Prepol cu mişcări circulare.
La final se foloseşte freza Mepol, pasta HP şi la urmă Hipol. Viteza de utilizare este de
3-5000 rot/min. Se obţine astfel un luciu puternic al coroanei finalizate.
După curăţarea coroanei cu un instrument ultrasonic pe partea ei interioară,(intrados)
suprafaţa care trebuie cimentată se sablează cu granule de oxid de aluminiu de 50-100
microni la o presiune de 2 bari .
Prezentăm în continuare tabelul de orientare al timpilor necesari polimerizării fiecărui
strat de Artglass şi grosimea maximă a fiecărui strat:
COMPONENTE GROSIMEA MAXIMĂ TIMP DE
ARTGLASS A STRATULUI POLIMERIZARE
Artglass opac 0,1 90
Artglass retenţie fluid 2 90
Artglass margin 2 90
Artglass dentin 2 90
Artglass smalţ 2 90
Artglass efect 2 90
Artglass gingie 2 90
Artglass basic 5 90
Artglass creative 0,2 90
Ciclul final de - 180
polimerizare
51
Coroanele realizate integral din artglass au careper de culoare nuanţele preluate din culori
Vita de către medical stomatolog împreună cu tehnicianul si înscrise pe fişă.
Pentru realizarea corectă a coroanei Jacket di Artglass straturile descries anterior pentru
realizarea unei astfel de microproteze şi anume: Artglass margin/dentină;Artglass
creative/dentină;Artglass smalţ/effect au un anumit cod pentru fiecare nuanţă de
culoare.Prezentăm în continuare harta culorilor VITA şi corespondenţa lor cu fiecare strat
de culoare.
NUANTE OPAC MARGINE DENTINA SMALŢ
VITA
A1 OA1 M1 DA1 EL
A2 OA2 M2 DA2 EL
A3 OA3 M2 DA3 EM
A3,5 OA3,5 M4 DA3,5 EM
A4 OA4 M4 DA4 ED
B1 OB1 M1 DB1 EL
B2 OB2 M2 DB2 EL
B3 OB3 M3 DB3 EM
B4 OB4 M3 DB4 ED
C1 OC1 M1 DC1 EL
C2 OC2 M2 DC2 EM
C3 OC3 M4 DC3 ED
C4 OC4 M4 DC4 ED
D2 OD2 M4 DC4 EL
D3 OD3 M3 DD3 EM
D4 OD4 M2 DD4 EM
Un alt produs din categoria polisticlelor este Bellglass HP. Acest produs polimerizeaza la
temperatura ridicata de 138 grade si in prezenta gazului inert (azot). Realizarea unei
coroane din Bellglass HP se face tot prin tehnica depunerii “strat cu strat”.
52
IV. COROANA MIXTĂ.
Definiţie: coroana mixtă este o RPFU ce prezintă o structură metalică ce-i conferă
rezistenţa,şi o structură estetică; acrilică sau ceramică, ce acoperă parţial sau în totalitate
structura metalică şi care conferă piesei proteitce aspectul fizionomic.Componenta metalică
apropie prin calităţile ei coroana mixtă de coroanele metalice iar componenta estetică de
coroanele estetice:acrilice sau ce-
ramice.Acoperirea parţială sau totală a componentei metalice de către componenta estetică
dau coroanei mixte un aspect semifizionomic respectiv fizionomic.
Din grupul coroanelor mixte fac parte coroanele mixte tip weisser şi coroanele de
substituţie.Coroanele de substituţie înlocuind în totalitate coroana unui dinte natural constituie
o categorie aparte a coroanelor mixte avînd indicaţii şi contraindicaţii deosebite.Necesită o
tehnologie specială a preparaţiilor clinice şi al etapelor tehnice de laborator pentru realizarea
ei .
Generic prin coroane mixte înţelegem de fapt coroanele mixte tip weisser.
Indicaţii:
- refacerea morfo-funcţională a dinţilor frontali şi laterali-mai frecvent premolarii-a căror
atribute funcţionale s-au modificat prin:
- afectarea lor prin carie,traumatisme,abraziune,
- afectări ale pulpei dentare care au avut ca şi consecinţă modificări de culoare ale
dintelui,
- anomalii de poziţie,
- anomalii de formă ;
- în tratamente protetice simple sau compozite :
- ca elemente de retenţie mezial în tratamentul protetic prin punţi dentare,
- ca element de sprijin şi ancorare a protezelor mobilizabile.
- ca elemente de imobilizare definitivă a dinţilor mobili în înbolnăvirile parodontale,
- ca elemente de corectare ,refacere sau echilibrare a rapoartelor ocluzale.
Asociind calităţile coroanelor metalice cu cele ale coroanelor estetice ; coroanele mixte
au o largă răspîndire în practica stomatologică deşi presupun un sacrificiu suplimentar de
ţesuturi dentare dure.Se adresează dinţilor voluminoşi, dinţilor cu un volum redus al camerei
pulpare sau dinţilor devitali.
Contraindicaţii :
- pe dinţii cu dimensiuni coronare reduse, nanici sau subdimensionaţi prin abraziune
intensă,
- la pacienţii tineri cu un volum mare al camerei pulpare,
- pe dinţii aflaţi în vestibulopoziţie,
- pe dinţii devitali la care bontul coronar nu a fost consolidat prin RCR-uri,
- cînd clinic nu se poate realiza şlefuirea cu prag cervical ; evidenţierea şi amprentarea
acesatei preparaţii.
53
Clasificare.
După aspectul estetic coroanele mixte pot fi :
- coroane mixte cu aspectul parţial estetic- semifizionomic.Structura metalică este vizibilă ea
fiind acoperită de componenta estetică numai pe faţa vestibulară.
- coroane mixte cu aspectul total estetic-fizionomic.Structura metalică este invizibilă ea fiind
în totalitate acoperită de componenta estetică –fizionomică.
După materialul estetic ce acoperă parţial sau în totalitate infrastructura metalică
coroanele mixte pot fi:
- coroane mixte metalo-acrilice; metalo-polimerice,
- coroane mixte metalo-compozite,
- coroane mixte metalo-ceramice.
După tehnologia de realizare a componentelor structurale coroanele mixte pot fi:
- realizate prin turnare-polimerizare,
- realizate prin ambutisare-polimerizare,
- realizate prin galvanizare-polimerizare,
- realizate prin turnare-coacere,
- realizate prin ambutisare-coacere,
- realizate prin galvanizare-coacere.
Componenta metalică se obţine prin turnare,ambutisare,sinterizare sau galvanizare
.Componenta estetică dacă este acrilică se obţine prin polimerizare;dacă este compozită
se obţine prin foto,baro ,termopolimerizare sau dacă este ceramică se obţine prin coacere.
54
cauză suplimentară a îmbolnăvirii parodontale.Supradimensionarea vestibulară a dintelui
protezat generează un aspectul inestetic în configuraţia armonioasă a arcadei dentare.
Protecţia parodontală poate fi obţinută de modelarea unei colerete metalice cervicale în
grosimea căreia tehnicianul să realizeze un prag care să asigure grosimea necesară aspectului
estetic al componentei fizionomice a coroanei mixte şi poziţionarea acrilatului la distanţă de
parodonţiul marginal.Colereta metalică cervicală este vizibilă şi se asociază extinderii
volumului coronar spre vestibular care apare inestetic.
Prepararea cu prag în unghi drept a zonei cervicale a bontului coronar crează ca spaţiu
premizele unei coroane mixte estetice .Oferă grosimea şi estetica cea mai bună pentru
coranele integral estetice şi pentru coroanele mixte metalo-acrilice şi metalo-
compozite.Pentru coroanele metalo-ceramice prezenţa unghiurilor bine exprimate este
generatoare de fisuri şi/sau desprinderi ale masei ceramice de suportul metalic.
Pragul în unghi drept este cel mai predispus unei incorecte adaptări a RPFU pe dintele de
suport.Cu excepţia modelelor metalice toate celelalte tipuri de modele de lucru nu permit
reproducerea şi mai ales păstrare pe durata lucrului a configuraţiei ascuţite a pragului.
Atenuarea prin rotunjire a unghiului pragului cervical are ca şi consecinţă imperfecta
adaptare a coroanei pe cîmpul protetic şi poziţionarea la distanţă a coroanei mixte pe dintele
stîlp lăsînd vizibil un lizereu din cimentul utilizat la fixarea acesteia.
Se poate încerca o îmbunătăţire a rezultatelor clinice ale unei astfel de preparaţii cervicale
a bontului dentar prin poziţionarea subgingivală a pragului şi prin bizotarea prismelor
nesusţinute de smalţ din această zonă.
Prepararea pragului în unghi rotunjit-en conje elimină deficienţele preparaţiei în unghi
drept a zonei cervicale a bontului dentar.Este mai uşor de preparat dacă se foloseşte
instrumentarul abraziv adecvat. În amprentă şi pe model exactitatea preparaţiei este
incomparabil mai bună Şi în acest caz este bine ca poziţionarea pragului cervical să se facă
subgingival şi să se asocieze cu îndepărtarea prismelor de smalţ nesusţinute prin bizotare.
3. Amprentarea.
Tehnicile de amprentare au ca numitor comun evidenţierea prin condiţionare a zonei
cervicale
care să permită o reproducere perfectă a pragului.Sunt tehnicile descrise la coroanele estetice:
acrilică,compozită, ceramică. Cuprind întreaga arcadă realizîndu-se de obicei în trei timpi.
Materialele de amprentare sunt de mare precizie avînd o fluiditate crescută care să le permită
pătrunderea cu uşurinţă în sacul gingival condiţionat.
4. Modelul.
Recomandabil este modelul de arcadă,cu bonturi mobile,din materiale cu rezistenţă
crescută.
Zona cervicală cuprinzînd ariile proximale poate fi uşor accesibilă numai prin mobilizarea
bontului şi expunerea direcă a preparaţiei pragului.
55
- tehnici moderne – ceară calibrată,
- discuri de celuloid prin ambutisare cu perfectarea închiderii cervicale
cu
ceară specială de colet,
- răşini compozite prin fotopolimerizare.
7. Turnarea.
Presupune aparatura ,instrumentarul şi tehnologia obişnuite obţinerii oricărei piese
metalice tur-nate.
8. Placarea.
Este o etapă tehnică proprie numai coroanelor mixte.
După obţinerea componentei metalice a coroanelor metalo-polimerice aceasta este
prelucrată, lustruită şi probată în cavitatea bucală.Revenită în laborator structura metalică a
coroanei mixte este pregătită la interfaţa structurii metalice cu componenta estetică. Se
condiţionează prin sablare,degresare,curăţire în băi ultrasonice şi aplicarea lacurilor adezive
de opac.Se modelează macheta componentei estetice – faţeta.
56
Ambalarea poate fi făcută numai în poziţie orizintală.Obţinerea tiparului,introducerea
acrilatului,polimerizarea,dezambalarea,prelucraea,lustruirea sunt cele descrise la coroana
estetică polimerică..
Retenţia acrilatului pe infrastructura metalică a coroanei mixte este pur mecanică.
Definiţie :coroana de substituţie este o RPFU mixtă ce reface integral coroana unui dinte
fixîndu-se pe rădăcina acestuia în canalul radicular.
Indicaţii :
- refacerea morfofuncţională a dinţilor monoradiculari a căror atribute funcţionale s-au
pierdut prin distrugerea integrală a coroanei prin carie,traumatisne,abraziune,
- în afectări ale pulpei care au avut ca şi consecinţă pierderea vitalităţii dintelui şi a unei
importante părţi coronare ce fac imposibilă refacerea acesteia prin coroane de acoperire sau
RCR,
- în anomalii de poziţie şi migrări ale dinţilor care în tratamentul protetic necesită
schimbarea axului coroanei faţă de axul rădăcinii,
- pe dinţii a căror dimensiune redusă coronară nu permite acoperirea cu coroane mixte,
- ca element de retenţie pe dintele stîlp mezial la punţile întinse cînd dintele limitant are
volum coronar redus,
- ca element de sprijin ,ancorare şi stabilizare a protezelor scheletate ce folosesc mecanisme
speciale de tipul : capselor,magneţolor sau a sistemelor Dollder.
Contraindicaţii :
- pe dinţii a căror tratamente endodontice sunt incorece şi/sau incomplete.
- pe dinţii la care distrucţia coronară se asociază cu pierderi din porţiunea subgingivală
radiculară,
- pe dinţii care au beneficiat de rezecţie apicală şi la care porţiunea radiculară s-a redus
considera-
bil.
57
Pregătirea bontului, amprentarea dintelui şi realizarea machetei componentei metalice cer
manualitate şi necesită mai mult timp de lucru.Îndepărtarea coroanei de substituţie de pe dinte
este cel mai frecvent nerealizabilă datorită riscului foarte crescut de distrugere a structurii
dentare de suport.Şlefuirea ca bont este dificilă datorită existenţei în structura coroanei de
substituţie a metalului şi componentei estetice şi a necesităţii îndepărtării prin noua şlefuire a
inelului pericervical.
Clasificare.
După aspectul estetic coroanele mixte de substituţie pot fi :
- coroane mixte cu aspectul parţial estetic- semifizionomic.Structura metalică este vizibilă ea
fiind acoperită de componenta estetică numai pe faţa vestibulară.
- coroane mixte cu aspectul total estetic-fizionomic.Structura metalică este invizibilă ea fiind
în totalitate acoperită de componenta estetică –fizionomică.
După materialul estetic ce acoperă parţial sau în totalitate infrastructura metalică
coroanele mixte de substituţie pot fi:
- coroane mixte metalo-acrilice; metalo-polimerice,
- coroane mixte metalo-compozite,
- coroane mixte metalo-ceramice.
După elementele structurale constitutive coroanele mixte de substituţie pot fi:
- cu bont metalic şi coroană fizionomică,
- cu casetă metalică şi faţetă fizionomică confecţionată în laborator din acrilat,compozit
sau
ceramică,
- cu casetă metalică şi faţetă prefabricată ceramică : cu crampoane scurte butonate, cu
crampoane lungi sau faţet Steel.
După indicaţia de utilizare pot fi :
- provizorie, cu durată redusă de folosire ; avînd rolul de protecţie a bontului preparat şi
de
mascare în scop estetic a lipsei structurii dentare supragingivale absente,
- definitiv,ca structură protetică individuală de refacere a coroanei unui dinte sau ca
parte
dintr-o structură protetică complexă de tipul punţilor dentare sau a protezelor scheletate.
58
estetică. Este cazul coroanelor de substituţie folosite individual; pentru refacerea coroanei
unui singur dinte, coroanele de substituţie mixte cu aspect total estetic.
Obţinut prin turnare o dată cu dispozitivul radicular el face ca întreaga structură metalică
să fie cunoscută sub denumirea de dispozitiv corono-radicular.
Dispozitivul corono-radicular este deci o piesă metalică unică didactic compusă
din:pivot,inel pericervical ,capac şi bontul metalic artificial sau din dispozitivul radicular şi
bontul metalic .
La coroanele de substituţie mixte,semifizionomice, componenta metalică coronară are
aspectul de casetă şi se obţine prin turnare o dată cu casetele reprezentînd structura metalică a
intermedia-rilor – adinţilor de înlocuire din structura punţilor dentare.Această casetă făcînd
corp comun cu corpul de punte se va lipi de suprafaţa orală a capei dispozitivului radicular în
tehnologia realizării punţilor dentare din elemente separate.
59
Tehnicile de amprentare diferă în funcţie de materialul folosit.Oricare ar fi ele cuprind două
etape distincte :
- amprentarea canalului radicular,
- amprentarea bontului dentar.
Amprentarea canalului radicular cu material termoplastic.
Canalul radicular se izolează prin umectarea sa de către lichidul bucal.Din sîrmă cu
diametrul de 1-2mm se realizează o tijă avînd un capăt ascuţit şi un capăt cu o
buclă,asemănătoare cu un mîner de umbrelă.Tija fiind introdusă pe canal bucla trebuie să
depăşească suprafaţa de secţiune a bontului.Pe tijă se fac retenţii cu un cleşte crampon sau cu
un disc de carborund.
Materialul termoplastic este încălzit la flacăra unei spirtiere şi prin rulare între degete i se
dă forma conică cu dimensiunea cît mai apropiată de cea a canalului radicular..Se introduce
pe canal unde se îndeasă cu un instrument bont – fuloar de amalgam.Prinsă de ansă în cleştele
crampon tija metalică se încălzeşte în flacără pînă la roşu.Cu mîna sprijinită ,vîrful tijei se
introduce în masa ter-moplastică aflată în canalul radicular.Într-o primă etapă se ţine tija în
contact cu masa termoplastică
pentru a-i transmie căldura.Cînd masa termoplastică s-a plastifiat tija este împinsă în
profunzimea canalului radicular.Dacă materialul din canal este omogen tija avansează greu şi
surplusul de material refulează deasupra bontului.Cînd materialul termoplastic din canal este
insuficient tija ade în gol,avansează rapid şi materialul nu refulează în afara canalului pe
suprafaţa bontului.
Se răceşte amprenta cu un jet de apă şi se scoate din canal trăgînd de ansă ,cu uncleşte
crampon ,în axul dintelui.Materialul termoplastic trebuie să fie omogen,fără lipsuri şi să
acopere în totalitate tija metalică introdusă în canal..Amprenta se reia dacă prezintă lipsuri sau
dacă tija metalică este vizibilă.Pentru repoziţionarea amprentei în canal este bine să fie
memorată orientarea spaţială a ansei metalice aflată deasupra bontului.
Amprentarea bontului cu material termoplastic.Presupune folosirea inelului de cupru ca
portamprentă.Inelul este adaptat pe dinte prin răscroirea şi bizotarea marginii cervicale .Se
controlează la final adaptarea axială şi transversală a portamprentei pe bont.În acest moment
se poate trce la înfundarea versantului vestibular al bontului.
Prin încălzire materialul termoplastic se plastifică şi se introduce în inel prin capătul
cervical al acestuia pînă la umplerea sa în totalitate.
Inelul plin cu material termoplastic este ţinut cu o pensă în flacără pentru a rămîne plastic
materialul de amprentare.Se scoate din flacără şi se aşteaptă difuzarea căldurii în întreaga
masă a materialului de amprentare.
Inelul încălzit este prins între degete şi se aplică pe bont cu lipitura spre vestubular. Se
apasă marginea incizală a inelului fără a o acoperi în totalitate pînă la restabilirea poziţiei
corecte obţinute la adaptarea inelului pe bont. Surplusul de material termoplastic poate refula
între deget şi marginea incizală a inelului.La răcirea materialului termoplastic amprenta este
îndepărtată de pe dinte şi controlată.
Se urmăreşte omogentatea materialului de amprentare,fără lipsuri,acoperind în totalitate
suprafaţa internă a inelului.
Urmează cooptarea celor două amprente : a canalului şi a bontului.
Amprenta canalului fiind repoziţionată în rădăcină se ia amprenta bontului şi se
îndepărtează materialul termoplastic pătruns pe canal.Inelul încălzit este prins între degete şi
se aplică pe bont cu lipitura spre vestubular făcănd presiuni pe marginea incizală.După
răcire,în masa termoplas-tică,spre vestibular, se introduce falca încălzită a unui cleşte
crampon cu ajutorul căreia amprenta este îndepărtată de pe dinte.Lipitura inelului şi semnul
cleştelui orientate vestibular permit găsirea poziţiei amprentei în supraamprentă.
Se controlează dacă cele două amprente sau solidarizat făcînd corp comun,fără lipsuri ale
materialului de amprentare.
60
Amprenta cu inel de cupru şi material termoplastic reproduce doar bontul,restul
cîmpului protetic se evidenţiază printr-o supraamprentă.
Amprenta cu materiale elastice.
Canalul radicular se izolează prin umectarea sa de către lichidul bucal.Cu un ac lentulo se
introduce materialul elastic fluid pe canal asemeni unei paste de obturat canalul.Umplerea
canalului
şi omogenizarea materialului elastic introdus în canal se face cu ajutorul unui con de
gutapercă sau unui con de acrilat anterior pregătit pe dimensiunea canalului.Această armare
cu gutapercă sau acri-lat are şi rolul de a împiedica posibila deformare a amprentei canalului
sub propria greutate a gipsului în faza de obţinere a modelului.
Amprenta bontului şi a celorlalte elemente ale cîmpului protetic se iau printr-o
amprentare în lingură individualăsau standard cu acelaşi material elastic.
Dacă pentru amprenta bontului cu material elastic se foloseşte inelul de cupru ca
portamprentă atunci inelul trebuie perforat sau dat cu lac adeziv penrtu a fixa materialul
elastic fluid de amprentare.
Cînd se doreşte o ampentare în ocluzie inelul de cupru se va reduce dimensional penrtu
a permite realizarea rapoartelor normale de ocluzie între cele două arcade dentare.
4. Modelul.
Recomandabil este modelul de arcadă,cu bonturi mobile,din materiale cu rezistenţă
crescută.
Zona cervicală cuprinzînd ariile proximale poate fi uşor accesibilă numai prin mobilizarea
bontului şi expunerea direcă a zonelor aproximale ale preparaţiei.
61
rădăcinii corespunzătoare preparaţiei cervicale a acesteia.Permanent se va urmări ca macheta
inelului pericervical să realizeze un unghi drept cu macheta capacului.
S-a obţinut astfel macheta dispozitivului radicular fomată din macheta :
pivotului,capacului şi inelului pericervical. Ca piesă unică ataşată tijei metalice ce va constitui
macheta viitorului canal de turnare.
Realizarea machetei dispozitivului coronar.
- pentru coroana de substituţie cu bont se realizează pe capacul machetei dispozitivului
radicular ; avănd în interior tija metalică, macheta bontului artificial .Are forma dintelui
natural subdimensionat cu 2mm.Faţa vestibulară este plan convexă ; faţa orală este convexă
în 1/3 cervicală
şi concavă în 2/3 incizale.Feţele proximale sunt paralele.Toate feţele laterale ale machetei
bontului artificial formează cu macheta capacului un unghi de 90 de grade.
Paralelismul feţelor proximale ale bontului şi unghiul drept între feţele laterale ale
bontului şi capac contribuie la stabilitatea componentei estetice a coroanei de substituţie pe
structura metalică a acesteia.
- pentru coroana de substituţie cu casetă componenta coronară a structurii metalice-
dispozitivul corono-radicular este reprezentată de caseta metalică.
Macheta aesteia se realizează o dată cu cea a dispozitivului radicular dacă corona de
substituţie urmează a fi RPFU sau concomitent cu macheta componentei metalice a dinţilor
intermediari,de înlocuire, a corpului de punte ;cînd coroana de substituţie poate fi folosită ca
element de agregare în componenţa punţilor dentare- RPFP
Pentru acrilat şi compozit structura metalică-caseta va prezenta sisteme mecanice de
retenţie special confecţionate în acest scop.
Macheta componentei metalice pentru coroana mixtă metalo-ceramică nu prezintă
macroreten-ţii ci numai microretenţii ce se obţin prin sablarea structurii metalice.
7. Turnarea.
Presupune aparatura ,instrumentarul şi tehnologia obişnuite obţinerii oricărei piese
metalice tur-nate.
8. Placarea.
Este o etapă tehnică proprie numai coroanelor mixte.
După obţinerea componentei metalice a coroanelor metalo-polimerice aceasta este
prelucrată, lustruită şi probată în cavitatea bucală.Revenită în laborator structura metalică a
coroanei mixte este pregătită la interfaţa structurii metalice cu componenta estetică. Se
condiţionează prin sablare,degresare,curăţire în băi ultrasonice şi aplicarea lacurilor adezive
de opac.Se modelează macheta componentei estetice – faţeta.
62
exclude faza de realizarea machetei a acestei structuri ca şi etapa de realizare a tiparului –
ambalarea.
Faţeta – componenta estetică – se realizează prin aplicarea succesivă;strat cu strat , a
materialului compozit pe suprafaţa metalică condiţionată prin sablare sau silanizare cel mai
frecvent.
Silanizarea se realizează cu soluţii siliconice ,derivate de la siliciul tetravalent; livrate în
stare lichidă ce se aplică pe suprafeţele foarte curate,condiţionate şi uscate ale componentei
metalice.
Aplicarea succesivă a straturilor : opac,dentină, smalţ realizată cu spatula sau pensula
asemănător depuneii masei ceramice fiind întreruptă de introducerea în cuptorul de
fotopolimerizare pentru fiecare din straturile enumerate.
Indicaţii :
- refacerea morfo-funcţională a dinţilor frontali ţi laterali a căror atribute funcţionale s-au
modificat sau pierdut prin :
- distrugerea integrală a coroanei dintelui prin : carie,traumatism,abraziune,
- afecţiuni ale pulpei dintelui care au avut ca şi consecinţă pierderea vitaşităţii
dintelui şi a unei importante părţi a coroanei,
- anomalii de poziţie şi migrări ale dinţilor care în tratamentul protetic necesită schimbarea
axului coroanei faţă de axul rădăcinii,
- dinţi a căror coroană de dimensiune redusă nu poate fi acoperită cu coroane.
* Consideraţii clinico-tehnice.Asociate cu coroanele mixte RCR–urile au înlocuit coroana
de substituţie.Prezintă avantajul înlocuirii cu uşurinţă a coroanei de acoperire fără
îndepărtarea RCR-ului şi fără riscul implicit al fracturării infrastructurii dentare de suport.
Absenţa inelului pericervical din structura RCR-ului permite utilizarea structurilor dentare
la care nu toate zonele sunt situate supragingival.
RCR-urile elimină dificultăţile şlefuirii coroanei de substituţie în vederea realizării unei
noi RPFU.
Contraindicaţii:
- pe dinţii a căror tratamente endodontice sunt incomplete şi/sau incorecte,
- pe dinţii care au beneficiat de rezecţie apicală şi la care dimensiunea radiculară s-a
redus considerabil,
- în cazul dinţilor cu o structură friabilă,cu duritate redusă,
- pe dinţii cu implantare osoasă insuficientă sau cu îmbolnăviri ale parodonţiului de
susţinere.
Clasificare :
După aspectul estetic reconstituirile corono-radiculare pot fi :
63
- inestetice,cele metalice,
- estetice,cele acrilice,compozite sau ceramice,
- mixte cu aspect parţial estetic cînd structura metalică este vizibilă componenta
estetică acoperind numai faţa vestibulară,
- mixte cu aspect total estetic ,cînd structura metalică este în totalitate acoperită de
componenta estetică.
După natura materialul estetic:
- acrilice,
- compozite,
- ceramice,
După natura materialului metalic:
- nobile,
- seminobile,
- nenobile.
După durata existenţei pe suportul dentar:
- provizorii - temporare,
- definitive - permanente.
După tehnologia de realizare:
- tehnologia clasică:amprentă,model, machetă,
- tehnologia directă – fără amprentă şi fără model,
- tehnologia indirect-directă.
Etapele clinico-tehnice de realizare a unei RCR sunt foarte asemănătoare cu cele din
tehnologia obţinerii coroanei de substituţie.Ele sunt determinate de : compoziţie şi durata
prezenţei pe cîmpul protetic.
1. Examenul clinic,diagnosticul,soluţia de tratament.
Presupune în mod obligatoriu evaluare structurii dentare cu ajutorul unei radiografii care să
permită aprecierea calităţii obturaţiei canalului radicular , dar şi a valorii implantării
rădăcinii.
Bontul dentar restant nu trebuie să fie supragingival pe toată întinderea sa ; poate prezenta
zone reduse subgingivale ale structurii dentare.
2. Prepararea , şlefuirea bontului.
Asemeni coroanei de substituţie cuprinde două etepe distincte:
- pregătirea porţiunii dentare supragingivale – pregătirea bontului,
- pregătirea canalului radicular.
Este diferită doar pregătirea bontului ;pregătire care va păstra în totalitate ţesuturile
dentare
dure supragingivale.Prin şlefuire se realizează numai deretentivizarea porţiunii de acces către
cana-lele radiculare.Pregătirea suprafeţelor laterale ale bontului : plane,uşor divergente spre
colet se face după fixarea prin cimentare a RCR-ului pe structura dentară.
Pregătirea canalelor radiculare se face identic cu cea din cazul coroanei de
substituţie.La pluriradiculari se va alege rădăcina mai voluminoasă,mai lungă, mai uşor
accesibilă. În cazul preparării mai multor rădăcini ;dacă RCR este monobloc, celelalte
rădăcini se prepară doar pe porţiunea iniţială ,paralelă cu rădăcina principală, iniţial
preparată.
RCR-urile divizate : cu zăvor, cu clavetă,cu cheie,etc. permit prepararea tuturor
canalelor radiculare dar necesită tehnici speciale de amprentare ,machetare şi realizare
tehnologică.
3. Amprenta
Tehnicile de amprentare diferă în funcţie de materialul folosit. Oricare ar fi ele se compun din
două etape distincte ce se pot realiza succesiv sau concomitent:
64
- amprenta canalului radicular,
- amprenta bontului.
a. Amprentarea canalului radicular cu materiale termoplastice.
Este asemănătoare cu cea de la coroana de substituţie în ce priveşte amprenta canalului
radicu-lar.Amprentarea bontului se poate face cu materile rigide dacă structura dentară
supragingivală este neretentivă sau cu materiale elastice dacă este retentivă.
b. Amprentarea canalului radicular cu materialeelastice.
Cu un ac lentulo cu spire largi se inttroduce materialul elastic fluid în preparaţie asemeni
unei obturaţii de canal.Umplerea şi omogenizarea materialului elastic fluid pe canal sau
canale se face cu ajutorul unui con de gutapercă sau a unui con de acrilat anterior
pregătit.Această ’’armare’’ a materialului elastic are şi rolul de a împiedica posibila deformare
a amprentei sub propria greutate a gipsului folosit în faza de obţinere a modelului de lucru.
Amprenta bontului şi a celorlalte elemente ale cîmpului protetic se iau prinr-o amprentă
segmentară sau de arcadă cu un material elastic chitos din aceeaşi categorie cu materialul
elastic fluid.
c. Amprenta machetă.
Se realizează în cazul tehnicii directe cînd medicul ,în cabinet ,din ceară sau acrilat
realizează macheta RCR.
Amprenta macheă din ceară. Cu o ceară plastică se amprentează preparaţia canalului
radicular
Omogenizarea cerii pe canal se face prin fulare cu un instrument bont dar mai ales prin
introducerea unei tije metalice încălzite care va folosi şi la scoterea machetei din canal. Tija
metalică are diametrul de1-2mm şi o lungime de 25-30mm,are vîrful ascuţit şi va constitui
macheta viitorului canal de curgere a metalului în timpul turnării.
După controlul amprentei canalului cînd se urmăreşte integretatea,omogenitetea cerii şi
acoperirea în totalitate a tijei metalice se trece la realizara porţiunii coronare.
Dintr-o ceară mai dură ,de inaly,se reface prin adiţie succesivă de ceară topită porţiunea
coronară a dintelui care va fi cît mai apropiată ca formă de aspectul şlefuit,sub formă de
bont,a dintelui.
După răcire se îndepărtează de pe dinte ,se controlează integritatea şi se repune pe dinte
pentru o ultimă verificare a adaptării.
Pe tija metalică acoperită cu o peliculă de ceară se va realiza bila de contracţie,istmul şi
astfel amprenta-machetă este pregătită pentru a fi ambalată.
Amprenta macheă din acrilat. Presupune realizarea în prealabil a unui con filiform din
acrilat care să permită împingerea şi omogenizarea pastei fluide de acrilat pe canal,dar şi
mobilizarea amprentei de pe dinte.
Se foloseşte acrilatul autopolimerizabil care se introduce pe canalul izolat de lichidul
bucal cu ajutorul unui ac lentulo.Tija acrilică anterior calibrată ca grosime pe canalului
împinge pasta în toate detaliile preparaţiei condensînd-o.Înainte de priza finală a acrilatului se
fac cîteva mobilizări succesive ale amprentei acrilice pe structura dentară.
După priza finală,prin şlefuire, porţiunii coronare a amprentei-machetă i se dă forma de
bont.
Folosirea acrilatului permite verificarea calităţii neretentive a preparaţiei
dintelui;prefigurarea aspectului cronar al dintelui şlefuit în contextul arcadei dentare.Are
dezavantajul încălzirii mai lente
a machetei ambalate în faza de obţinere a tiparului.Încălzirea rapidă a machetei din acrilat
ambalate
poate duce prin dilatarea termică a acrilatului cu spargerea consecutivă a tiparului.
Dacă amprenta-machetă se începe pe model,în laborator şi se perfectează pe dinte în
cavitatea bucală avem de aface cu tehnica indirect-directă de obţinere a machetei.
Toate aceste tehnici directe de obţinere a machetei de către medic, direct pe dinte în
cavitatea bucală, presupun o manualitate deosebită a medicului în manipularea cerii respectiv
65
a acrilatului şi necasită un timp de lucru mai îndelungat.Absenţa modelului de lucru face în
cazul nereuşitei în faza de turnare operaţia să fie reluată din faza de amprentare.
4. Modelul .Este obţinut din aceleaşi materiale şi prin aceleaşi tehnici ca pentru oricare
altă
RPFU şi a fost anterior descris.
5. Macheta.Se realizează în tehnica indirectă din ceară ,pe modelul de lucru de către
tehnicia-
nul dentar.Presupune aceleaşi etape descrise la amprenta-macetă din ceară.Are avantajul că
economiseşte timpul medicului şi nereuşita turnării obligă reluarea modelării machetei fără
prezenţa pacientului şi fără reluare fazei de amprentare.
* Consideraţii clinico-tehnice. Lucrul pe model obligă izolarea aestuia înaintea aplicării
cerii.
Folosirea tijelor metelice ascuţite pentru îndepărtarea machetei de pe model obligă ca în prima
fază de probă pe model,dar mai ales pe dinte a structurii metalice să se începă cu o discretă
rotunjire a vîrfului pivotului pentru a nu exista riscul fracturării rădăcinii printr-o introducere
forţată a acesteia pe canalul radicular.
Indiferent de duritaetea modelului nemetalic folosirea teijei metalice ascuţite la vîrf
prelungeşte
apical întiderea machtei şi deci şi a viitorului pivot.Apăsat în canal pivotul are efect de pană
ducînd la spargrrea rădăcinii.
6.Ambalarea şi turnarea .Este condiţionată de natura metalului din care se toarnă RCR-
ul: aliaj nobil,seminobil sau nenobil;după aceeaşi tehnologie ca cea descrisă la coroana
turnată.
66
o cavitate asemănătoare ca pentru o incrustaţie;sub forma unei cozi de rîndunică, în care
se va introduce ceara macheti cînd se realizează următoarea reconstituire care se
poziţionează pe o altă rădăcină, divergentă faţă de preima realizată.
Proba reconstituirile corono-radiculare cu agregare pluriradiculară în cavitatea
bucală şi cimentarea lor pe dinte va urma aceeaşi ordine ca cea de execuţie a lor pe model.
Angrenajul componentelor coronare ale RCR-urilor împreună cu divergenţa
canalelor radiculare şi cimentarea acestora contribuie la stabilitarea RPFU pe structura
dentară.
67
ARTICULAŢIA TEMPORO-MANDIBULARĂ – ATM
2.Cavitatea glenoidă.
Este situată posterior de tuberculul articular şi anterior de orificiul auditiv extern,cores-
punzînd porţiunii osoase pietro-timpanice a exobazei craniene.
Cavitatea glenoidă este cuprinsă între tuberculul postglenoidian situat posterior şi
versantul posterior al tuberculului articular situat anterior.
Scizura lui Glasser ; pietro-timpanică, delimitează cavităţii glenoide o porţiune antero-
superioară, îngroşată ,porţiunea articulară şi o porţiune postero-inferioară,subţire,aparţinînd
osului timpanic,porţiunea nearticulară. Scizura lui Glasser reprezintă limita distală a ATM,
condilul mandibulei nedepăşind această limită decît în dezechilibre ocluzo-articulare cauzate
1
de prezenţa edentaţiei totale,terminale sau abraziunii exagerate ale structurilor dentare.
68
Cavitatea glenoidă are dimensiunea transversală mai mare decît cea sagitală,ambele di-
mensiuni fiind de aproximativ 2 ori mai mari decăt aceleaşi dimensiuni ale condilului man-
dibular.
Prelungirea axelor mari ale cavităţii glenoide formează un unghi larg deschis anterior .
STRUCTURA OSOASĂ MANDIBULARĂ.
Condilul mandibular.
Condilul mandibular este prelungirea postero-superioară a ramului vertical al mandi-
bulei despărţită prin scizura sigmoidă de apofiza coronoidă ,prelungirea antero-superioară a
mandibulei.
Condilul mandibular are forma unui trunchi de con avînd baza mare superior şi baza
mică inferior.
Componenta articulară este reprezentată de capul condilului mandibular,cu aspect
convex în sens sagital şi transversal. Diametrul mare de 18-21mm este dispus transversal,
diametrul mic de 8-9mm este dispus sagital.
Capul condilului mandibulei prezintă o porţiune antero-superioară acoperită de carti-
laj, porţiunea articulară şi o porţiune postero-superioară, nearticulară. Delimitarea zonei ante-
rioare , articulare, mai mare ,cu contur elipsoidal de zona posterioară, nearticulară, mai mică
cu contur triunghiular se face prin creasta transversală a capului condilului care le separă.
Suprafaţa articulară a capului condilului este mult mai mică decît suprafaţa articulară a
osului temporal.Concordanţa celor două suprafeţe articulare este totuşi posibilă datorită int-
erpunerii între acestea a meniscului articular.
Inferior capului condilului ,mai precis la nivelul colului condilului ,se afă o mică fosetă
reprezentînd locul de inserţie a fascicolului inferior al muşchiului pterigoidian extern.
Direcţia axelor mari ale condililor ,ca şi ale cavităţii glenoide şi ale tuberculilor articu-
lari formează un unghi de 150-160 grade deschis anterior.
Meniscul articular.
Meniscul articular este o stuctură fibroelastică interpusă între structurile osoase ale
articulaţiei cu rolul de armonizare a contactelor între suprafeţele articulare ale acestora.
Are aspectul de ’’lentilă’’ biconcavă cu o suprafaţă mai întinsă superioară,concav-
convexă şi o suprafaţă mai redusă ca întindere ‚inferioară, concavă.
Suprafaţa superioară este concavă anterior corespunzător porţiunii posterioare a tuber-
culului articular-porţiunii articulare posterioare a acestuia, şi este convexă posterior, cores-
punzător porţiunii antero-superioar, articulare a cavităţii glenoide.Este bogată în ţesut elastic,
vase şi nervi.
Suprafaţa inferioară ,mai redusă ca întindere,concavă în sens sagital şi transversal co-
respunde capului condilului.
Partea centrală a discului este subţire şi avasculară. Marginea anterioară şi posterioară
a discului este îngroşată şi este fixată de capsula articulară prin fibrele scurte ale acesteia:
fibrele temporo-discale şi condilo-discale.
Prezenţa meniscului în ATM realizează :
- congruenţa morfologică şi funcţională a suprafeţelor osoase incongruente: craniene şi
condiliene care devin astfel congruente,
- împarte spaţiul articular în două compartimente distincte morfologic şi funcţional. Compar-
timentul superior,suprameniscal,cu o poziţie supero-anterior şi situat între osul temporal şi
menisc. În accest compartiment condilul singur sau împreună cu meniscul glisează pe tuber-
culul articular şi realizează mişcările de propulsie şi de lateralitate ale mandibulei.
Compartimentul inferior, inframeniscal ,cu o poziţie postero-inferioară şi situat între
menisc şi capul condilului mandibular.În acest compartiment condilul face mişcări de rotaţie
în jurul axului său.
- amortizarea , prin elasticitatea sa , a presiunilor dintre suprafeţele articulare osoase –
rol de tampon.
69
Capsula articulară.
Capsula articulară are o structurăasemănătoare celorlalte articulaţii ale corpului fiind o
membrană conjunctivă.Elasticitatea ei permite chiar şi deplasări extreme cum sunt cele din
timpul luxaţiilor cînd capsula rezistă fără a se rupe.
Anterior peretele capsulei se inseră pe creasta transversală a tuberculului articular iar
posterior pe scizura lui Glasser. Peretele intern şi extern al capsulei este reprezentat de două
ligamente intracapsulare, formaţiuni neelastice : ligamentul intern şi respectiv ligamentul ex-
tern-ligamentul temporomandibular.
Ligamentele extracapsulare.
Limitarea mişcărilor condilului mandibular în cavitatea glenoidă este realizată de trei
ligamente cranio-mandibulare extracapsulare.Aceste sunt : ligamentul stilo-mandibular,liga-
mentul sfeno-mandibular şi ligamentul pterigo-mandibular.
Mişcarea mandibulei pentru îndeplinirea diferitelor funcţii ale ADM implică participa-
rea a şapte perechi de muşchi din care: trei perechi sunt ridicători ai mandibulei,trei perechi
sunt coborîtori ai mandibulei şi o pereche sunt propulsori ai mandibulei.
Forţa de contracţie a acestor muşchi este de 10 kgf pe cm pătrat,. iar forţa totală de con-
tracţie este de 390 kgf. Uzual în masticaţie se folosesc 30-80 kgf.
Indirect mişcările mandibulei de coborîre pot fi realizate şi de muşchii subhioidieni
atunci cînd aceştia prin acţiunea lor contribuie la fixarea osului hioid şi indirect la coborîrea
mandibulei.Aceşti muşchi sunt:m.sterno-hioidieni,.m.omo-hioidienişi m.tiro-hioidieni.
70
Inserţie:pe faţa internă a ramurii ascendente a mandibulei în regiunea unghiului
mandibular,
Fascicole:are un singur corp muscular cu fibre avînd o direcţie oblică dinapoi-înainteşi de
sus –în jos şi fibre şi verticale,
Acţiune: contracţia bilaterală deplasează mandibula în sus şi înainte.Contracţia unilatera-
lă deplasează mandibula în sus,înainte şi înăuntru ,către partea opusă aceleia pe care s-a con-
tractat muşchiul pterigoidian.
In opinia profesorului Eugen COSTA ocuzia centrică este ’’unică’’ poziţie a mndibulei
în care contactul interdentar este centric.Această poziţie se caracterizează prin patru semne:
1- semnul dentar: în care contactul ocluzal interdentar este maxim şi ambele linii interincisi-
ve se află în planul medio-sagital,
2 – semnul osos sau articular: în care poziţia spaţială mandibulo-maxilară este de relaţie
centtrică,
3 – semnul muscular : în care muşchii ridicători ai mandibulei se află în contracţie bilaterală,
uniformă şi simetrică declanşînd o forţă maximă,
71
4 – semnul faringo-glandular : în care se face deglutiţia însoţită de evacuare bilaterală maxi-
mă a secreţiei salivare.
ARTICULATOARELE.
72
RESTAURĂRI PROTETICE FIXE PLURIDENTARE
SPECIALE - PUNŢILE SPECIALE.
Punţile dentare sau RPFP sunt lucrări protetice caracterizate în principal de:
- transmiterea forţelor masticatorii la osul subiacent prin intermediul dinţilor stîlpi,dinţi
ce delimitează la ambele extremităţi edentaţia,
- fixarea pe infrastructura dentară prin cimentare sau cu ajutorul substanţelor adezive,
- refacerea continuităţii arcadei în cazul breşelor edentate ce cuprind 1 maxim 4 dinţi
succesivi,
- structura de rezistenţă a punţii ,de cele mai multe ori metalică,este continuă.
Orice renunţare la una din aceste caracteristici conferă RPFP un caracter deosebit – special.
Sunt considerate a fi punţi speciale:
- punţile care refac printr-o unică pisă protetică arcada maxilară respectiv mandibulară.;
cunoscute sub denumirea de punţi totale,
- punţile ce nu se fixează pe infrastructura dentară; ce stua prin fricţiune sau prin înşu-
rubare a componentelor ei ce au axe diferite de inserţie pe cîmpul protetic : punţile te-
lescopate respectiv punţile demontabile,
- punţile care se sprijină pe dinţii stîlpi situaţi de o singură parte a breşei edentate:pun-
ţile în extensie,
- punţile a căror sprijin este realizat nu pe dinţi naturali ci pe implant: puntea pe im-
plant.
PUNTEA TOTALĂ
Puntea totală este o RPFP care protezeză printr-o singură piesă protetică întreaga
arcadă maxilară ,respectiv mandibulară.
Se adresează situaţiilor clinice în care pe arcada maxilară sunt prezenţi minimum
patru dinţi;dinţi a căror valoare de implantare şi repartizare topografică permit realizarea
unei RPFP.
Dinţii stîlpi pot fi reprezentaţi de cei doi canini şi cei doi molari de 6 ani sau de 12 ani.
RPFP este constituită din 4 elemente de agregare şi din 3 corpuri de punte ce realizea-
ză o structură continuă, rigidă, rezistenă, nedeformabilă.
Existenţa mai multor dinţi stîlpi şi a mai multor breşe edentate îmbunătăţeşte susţine-
rea punţii prin mărirea valorii parodontale de suport a presiunilor masticatorii.Complică
inserţia punţii pe cîmpul protetic prin necesitatea paralelismului între toţi dinţii ce consti-
tuie suportul ,infrasrtuctura punţii.
În tehnologia de realizare a punţii totale apare ca fază de laborator obligatorie realiza-
rea şablonului de ocluzie;iar ca fază clinică obligatorie determinarea relaţiei de ocluzie.
Aceste faze sunt obligatorii deoarece după şlefuirea dinţilor stîlpi s-au pierdut toate
reperele ce puteau permite poziţionarea funcţională a mandibulei faţă de maxilar.
Realizarea punţii totale presupune ca atît medicul cît şi tehnicianul să aibă o bună
pregătire profesională şi o experienţă suficientă în activitatea practică.
PUNTEA TELESCOPATĂ
Puntea telescopată reprezintă acea RPFP care poate fi îndepărtată de pacient, de
pe cîmpul protetic,în scopul igienizării ei. Menţine pe cîmpul protetic a punţii se realizea-
ză prin fricţiune; fricţiune ce apare la dezinserţia ei de pe infrastructura dentară între su
-suprafaţa externă a dinţilor stîlpi şi interiorul elementelor de agregare.
Necimentare RPFP pe dinţii stîlpi obligă la protecţia suprafeţelor dentare şlefuite
prin existenţa unor cape cimentate pe dinţii de suport ai punţii.Prezenţa capelor necesită o
73
şlefuire accentuată,suplimentară,a dinţilor stîlpi corespunzătoare grosimii capelor cimen-
tate.
Un aspect particular al punţilor telescopate îl constituie puntea demontabilă.
Puntea demontabilă se caracterizează prin aceea că nu poate fi mobilizată de pacient.
Ea este structurată din două componente ce au axe diferite de inserţie;componente ce de-
vin o singură structură rigidă, rezistentă, nedeformabilă prin cuplarea componentelor ce o
alcătuiesc cu ajutorul unui şurub.
Prezenţa capelor cimentate pe dinţii stîlpi este necesară pentru protecţia bonturilor.
Fricţiunea dintre capele cimentate pe dinţii stîlpi şi interiorul elementelor de agregare nu
contrbuie la stabilitatea punţii pe cîmpul protetic.Aceasta se realizează prin diferenţa axe-
lor de inserţie a celor două componente ce alcătuiesc puntea demontabilă ce devine o uni-
că structură rigidă,nedeformabilă prin cuplarea lor cu ajutorul şurubului.
PUNTEA ÎN EXTENSIE
Puntea în extensie se adresează situaţiilor clinice în care corpul de punte este măr-
ginit la o singură extremitate: mezială sau distală.
La puntea în extensie mezială elementele de agregare sunt situate distal de corpul de
punte;la puntea în extensie distală elementele de agregare sunt situate mezial de cor-pul
de punte.
Deşi folosirea acestui gen de RPFP este mult discutată rămîn valabile cîteva criterii
de apreciere a condiţiilor clinice în care ea poate fi indicată:
- folosirea a cel puţin doi dinţi stîlpi,
- diţii stîlpi folsiţi să prezinte o bună implantare parodontală,
- coroana dinţilor stîlpi să fie voluminoasă pentru a oferi o retenţie satisfăcătoare a
punţii în extensie,
- antagoniştii punţii în extensie să fie reprezentaţi de o lucrare protetică,
- hemiarcada opusă edentaţiei pentru care se indică puntea în extensiesă fie integră,
- dintre cele două tipuri de punte în extensie este mai acceptată puntea în extensie me-
zială; situaţiile cele mai favorabile fiind : premolarul unu,caninul extensie incisivul
lateral ; molarul unu,premolarul doi extensie premolarul unu.
Ambale cazuri rezolvă printr-o punte în extensie breşa edentată din imediata vecină-
tate a breşei edentate de unde şi denumirea de punte în extesie imediată.
Dacă puntea în extensie rezolvă preznţa edentaţiei la distanţă de dinţii stîlpi atunci ea se
numeşe punte în extensie mediată.O astfel de punte poate fi cea care foloseşte ca dinţi
stîlpi cei doi premolari iar corpul de punte, extensia, este reprezentată de incisivul late-
ral. 2
O astfel de RPFP are un scop strict estetic.Lungimea conectorului ce uneşte retentorii de
corpul de punte face din construcţia protetică o structura elastică. Poziţionarea conectorului
oral de dinţii ce separă retentorii de breşa edentată poate constitui un disconfort fonetic şi es-
te condiţionată de tipul rapoartelor de ocluzie existente la pacient.
PUNTEA PE IMPLANT
Puntea pe implant este o RPFP care nu este susţinută de structurile dentare ea folo-sind
ca infrastructură de susţinere a punţii dentare implantul.
Implantul dentar se poate clasifica după:
formă – şurub,
- lamă,
- grilă ,
- ac,
poziţie – subperiostale,
- intraosoase,
- mixte.
74
structură – metalice,
- ceramice.
75
RESTAURĂRI PROTETICE FIXE PLURIDENTARE
RPFP – PUNŢILE DENTARE.
76
- topografia breşei (spaţiului edentat),
- poziţia de implantare a dinţilor ce delimiteazã breşa (dinţii stâlpi),
- valoarea de implantare a dinţilor stâlpi,
- vârsta şi sexul pacientului,
- starea generalã de sănătate a pacientului,
- condiţiile de dotare ale cabinetului şi laboratorului,
- pregãtirea profesionalã a cuplului medic - tehnician,
- posibilitãţile financiare ale pacientului
Proteza parţialã fixã este rezultatul unui examen clinic amãnunţit susţinut de
examinarea radiograficã a întregilor arcade dentare, precum şi a modelelor de studiu, separat
şi montate în articulator.
Absenţa unui dinte care a fost prezent pe arcadã se numeste edentaţie. Spaţiul rezultat
de întreruperea continuitãţii arcadei ca urmare a edentaţiei (pierderii unuia sau a mai multor
dinţi) se numeşte breşã sau spaţiu edentat.
Topografia, întinderea şi numãrul breşelor sunt variabile, edentaţia putând fi localizatã
pe arcada maxilarã sau mandibularã cu afectarea consecutivã a funcţiilor de masticaţie,
fonaţie, fizionomie, autoîntreţinere şi perturbarea dinamicii mandibulare.
STELICÃ DUMITRESCU şi TRAIAN BIVOLARU au calculat cã, pentru un maxilar
pot exista 65.535 de posibilitãţi de edentaţii.
Edentaţia parţialã este consideratã a fi absenţa a 1 pânã la 15 dinţi de pe o arcadã . În
cazul ambelor arcade, cu 28 de dinţi, se poate vorbi de prezenţa a aproximativ 268
milioane de posibilitãţi (tipuri clinice) de edentaţie.
Clasificarea edentaţiilor
În 1921 CUMMER a utilizat ca şi criteriu de clasificare, poziţia liniei croşetelor
“fulcrum line “ în jurul cãreia basculeazã protezele parţiale mobilizabile. Sunt descrise:
- clasa I, linia croşetelor este în diagonalã (oblicã) faţã de linia medio-sagitalã a
arcadei,
- clasa II, linia croşetelor este transversalã (perpendicularã) faţã de linia medio-
sagitalã a arcadei,
- clasa III, linia croşetelor este unilateralã, nu intersecteazã linia medio-sagitalã a
arcadei,
- clasa IV, linia croşetelor este bilateralã faţã de linia medio-sagitalã realizând un
poligon, (figura 3)
77
Fig.3 Clasificarea edentaţiilor parţiale după CUMMER
78
Clasificarea EUGEN COSTA foloseşte criterii topografice în denumirea edentaţiei:
- edentaţie frontalã, când lipsesc unii sau toţi incisivii sau caninii,
- edentatie lateralã, când lipsesc dinţi din regiunea premolarã şi molarã, breşa fiind
delimitatã de dinţii restanţi atât mezial cât şi distal; poate fi uni sau bilateralã,
- edentaţia terminalã, când lipsesc dinţii zonei laterale, delimitarea breşei fãcându-se
numai mezial; poate fi uni sau biterminalã,
- edentaţie mixtã, când pe arcadã coexistã 2 sau 3 forme de edentaţie frontalã,
lateralã, terminalã
- edentaţie întinsã, cuprinde în totalitate un grup dentar sau mai mult de jumãtate din
numãrul dinţilor grupului,
- edentaţie extinsã, cuprinde grupul frontal respectiv lateral, având continuitate şi în
grupul dentar vecin,
- edentaţie subtotalã, când pe arcadã mai este un singur dinte,
- edentaţie totalã, când lipsesc toţi dinţii unei arcade, (figura 5)
79
Câmpul protetic reprezintã toate structurile morfologice cu care proteza parţialã fixã
(puntea) vine în contact. Este reprezentat de:
- dinţii stâlpi (1),
- dinţii vecini dinţilor stâlpi (2),
- dinţii antagonişti şi relaţia de ocluzie (3),
- creasta edentatã (4),
- dintele omolog, în cazul edentaţiilor din zona frontalã şi reprezentat de stâlpul mezial
al edentaţiei, (figura 6)
80
Translaţia reprezintã migrarea dinţilor într-un plan orizontal. Între axul de implantare
iniţial al dintelui şi noua poziţie de implantare existã un paralelism. Ecuatorul de implantare
îşi pãstreazã poziţia l la nivelul coroanei dintelui, (figura 7)
Fig. 7 Migrarea orizontalã-translaţia.
În urma basculãrii, molarii superiori (având axul de implantare orientat în jos, spre
distal şi vestibular) pot cãpãta o poziţie de implantare mai favorabilã protezãrii prin punte,
înclinarea axului lor apropiindu-se de verticalã. Molarii inferiori (având axul implantãrii
orientat în sus, spre mezial şi lingual) capãtã cel mai frecvent prin basculare, o poziţie de
implantare şi mai nefavorabilã protezãrii prin punte.
81
Egresiunea reprezintã migrarea dinţilor într-un plan vertical, deplasarea dintelui
fãcând-se cu tot cu procesul alveolar, (figura 9)
82
Dimensiunea verticalã a coroanei clinice se mãreşte în defavoarea dimensiunii
verticale a rãdãcinii clinice a dintelui care a suferit migrarea. Valoarea implantãrii
dintelui care a suferit migrarea se reduce proporţional cu valoarea deplasãrii verticale a
acestuia. În afara consecinţelor negative asupra rapoartelor ocluzale (denivelarea planului de
ocluzie, interferenţe ocluzale, contacte premature, etc.) dintele migrat este frecvent supus
îmbolnãvirii parodontale. Aceastã îmbolnãvire este consecinţa directã a malpoziţiei sale la
nivelul arcadei, ce are drept urmare reducerea capacitãţii sale de a rezista forţelor de
masticaţie şi traumei ocluzale. Migrãrile dentare considerate patologice în opinia lui
SEVER POPA “se referã la modificarea poziţiei dinţilor în urma tulburãrii
echilibrului dintre factorii care menţin poziţia fiziologicã a acestora.” Mecanismul
migrãrilor dentare patologice nu are pânã în prezent o explicaţie completã, fiind mai
bine cunoscute formele clinice, factorii care le provoacã şi efectele acţiunilor acestora.
Acelaşi autor, SEVER POPA, prin cercetãri personale efectuate pe modele
experimentale, ajunge la concluzia: “cã migrarea patologicã a dinţilor s-ar datora
procesului de erupţie continuã, care în asociere cu acţiunile forţelor ocluzale modificã
poziţia dinţilor în funcţie de raportul lor de contact interdentar şi ocluzal”.
LERICHE considerã cã: “migrarea patologicã a dinţilor s-ar datora acţiunii
forţelor bioreacţionale eruptive şi ocluzale, al cãror efect devine evident în stãrile de
edentaţie”. Aceastã opinie nu explicã însã formele de migrare patologicã produse la nivelul
arcadelor integre. Migrãrile patologice ale dinţilor se produc în principal în vecinãtatea
edentaţiei, dar şi la distanţã, conform legii diagonalei sau “fenomenul lui THILEMANN“,
(figura 11)
83
PRINCIPII URMÃRITE ÎN CONFECŢIONAREA RESTAURÃRILOR
PROTETICE FIXE - PUNŢILOR DENTARE
Principiul biofuncţional
84
încãrcare parodontalã a dinţilor restanţi, limitanţi ai breşei, cu forţele masticatorii ale
întregului segment de arcadă supus protezării prin punte, face ca prognosticul sã fie mai
bun pentru breşele reduse (1-2 dinţi ) şi rezervat pentru breşele întinse ( 3- 4 dinţi).
Valoarea suprafeţei parodontale şi deci şi a implantãrii, este cea mai favorabilã
tratamentului cu punţi dentare, atunci când infrastructura (dinţii stâlpi restanţi) sunt
reprezentaţi de canini şi molari, dinţi cu cea mai bunã implantare, (figura 12)
85
Funcţia foneticã
Tratamentul prin punţi dentare avantajeazã fonetica pacientului atât prin fixitatea
lucrãrii pe câmpul protetic cât şi prin volumul mai redus, cel mult egal al piesei protetice
cu dinţii naturali înlocuiţi .
Integrarea funcţionalã a punţii în structurile ADM şi restaurarea funcţiei fonetice este
condiţionatã de:
- redarea cât mai fidelã a suprafeţelor orale şi vestibulare ale dinţilor de înlocuire,
astfel încât pãrţile moi periprotetice (buze, obraz, limbã) sã nu perceapã modificãri ale formei
şi dimensiunii acestora,
- poziţionarea punţii, în sens vestibulo-oral, astfel încât ea sã se înscrie în conturul şi
configuraţia spaţialã a întregii arcade având o aşezare simetricã cu hemiarcada opusã
naturalã a pacientului,
- prin dimensiune, relief şi poziţie construcţia proteticã trebuie sã ofere confort
mişcãrilor limbii, un accent deosebit acordându-se spaţiului fonetic şi pronunţiei fonemelor
dentale (D, T) şi siflante ( S, S, T, Z), când vârful limbii ia punct de sprijin pe faţa oralã şi
marginea incizalã a dinţilor anteriori.
Funcţia fizionomicã
Lucrãrile protetice ale omului modern au ca principal atribut funcţional refacerea
aspectului natural, fizionomic al pacientului. Redarea aspectului fizionomic este realizatã de
forma, mãrimea, culoarea şi poziţia dinţilor pe arcadã, dar şi de restabilirea armoniei
dento-dentare, dento-faciale si dento-somatice ce caracterizeazã fiecare individ în parte,
asigurându-i personalitatea proprie.
Materialele utilizate în confecţionarea punţilor dentare au caracteristici biomecanice
şi fizico-chimice care le indicã în refacerea totalã sau parţialã a atributelor funcţionale ale
dinţilor naturali.
În concordanţã cu vârsta, sexul, profesia, condiţiile clinice ale cabinetului, condiţiile
tehnice ale laboratorului, preţul de cost, etc. se va alege soluţia proteticã finalã care va da
prioritate atributelor funcţionale ale dintelui în acord cu dorinţele pacientului.
După modul cum reuşesc sau nu sã restabileascã funcţia fizionomicã a pacientului,
punţile dentare se clasificã în:
- punţi fizionomice care, fie cã au în structura lor numai materiale cu un aspect
asemãnãtor dintelui natural (acrilat, compozit, ceramicã), fie cã structura de rezistenţã este
mascatã de acestea.
86
- punţi parţial fizionomice (semifizionomice) la care structura metalicã de rezistenţã
este parţial vizibilã la nivelul feţelor orale ale construcţiei protetice, componenta fizionomicã
fiind restrânsã la nivelul feţelor coronare cele mai vizibile,
- punţi nefizionomice alcãtuite în totalitatea lor din aliaje metalice, având culoarea
acestora: galben pentru aliajele de aur, argintiu pentru crom-nichel şi paladiu-argint, etc.
Principiul biomecanic.
Biomecanica punţilor dentare este responsabilã de inserţia şi stabilitatea acestora pe
infrastructura dentarã precum şi de caracteristicile mecanice ale materialelor folosite în
confecţionarea protezelor parţiale fixe.
87
Inserţia punţii pe câmpul protetic (pe dinţii stâlpi) este influenţatã şi de tehnologia de
realizare a acesteia: realizarea dintr-o bucatã sau realizarea din elemente separate ce se vor
solidariza ulterior, confecţionarea prin utilizarea modelului monobloc, a modelului cu
bonturi mobile sau a modelului duplicat.
88
Aliajele nobile. Cele din aur, pot fi: 916 %; 833% şi 833% cu 12% Pt; 750% cu
120% Pt.
Aliajele de aur sunt uşor de prelucrat, permit realizarea de piese protetice ce au o
mare exactitate şi sunt perfect tolerate în cavitatea bucalã. Alegerea titlului (caratajului) este
direct legatã de dimensiunea breşei şi de grosimea posibilã a fi realizatã pentru structura
punţii. Aliajul de aur 916 % este indicat, datoritã rezistenţei sale reduse, pentru punţile
scurte, cu un singur intermediar, total metalice. Aliajul de aur 833% este indicat pentru
rezolvarea edentaţiior de 2-3 dinţi, iar cel cu 120% Pt este indicat pentru orice punte
dentarã.
89
Porţelanul-Ceramica. Poate reda perfect fizionomia unui dinte natural, având
transluciditatea acestuia. Este foarte bine tolerat de parodonţiu, permiţând o igienă foarte
bunã. Mai dur decât ţesuturile dentare, el are un coeficient de abraziune mai ridicat.
Protejeazã dentina şi pulpa, izolând-o din punct de vedere termic. Porţelanul este fragil la
tracţiune şi flexie (casant), dar rezistent la presiune şi abraziune.
Aparatura de lucru scumpã şi tehnologia complicatã determinã un preţ de cost ridicat
scãzându-i accesibilitatea. Necesitã o pregãtire specialã a bonturilor, cu prag, rãmânând
apanajul unei dotări tehnice speciale şi a unei experienţe îndelungate în practica de cabinet.
Principiul profilactic.
Conform principiului profilactic, punţile dentare trebuie astfel concepute şi executate,
încât toate ţesuturile cu care proteza vine în contact (dinţi, parodonţiu, creastã edentatã,
mucoasã bucalã) sã nu fie agresate, inducându-li-se modificãri patologice.
Punerea în practica confecţionãrii punţilor dentare a principiului profilactic,
presupune respectarea normelor privind:
- direcţia corpului de punte,
- relieful ocluzal al corpului de punte,
- lãţimea vestibulo-orală a corpului de punte,
- raportul corpului de punte cu creasta edentatã,
- protecţia papilei interdentare,
- calitãţile fizico-chimice ale materialelor din structura punţii.
90
Realizarea curbã a corpului de punte situeazã forţele masticatorii în afara
poligonului de sprijin parodontal al dinţilor stâlpi. Astfel se creeazã un moment de rotaţie
în jurul liniei drepte ce uneşte dinţii stâlpi, cu efecte nocive, ce favorizeazã îmbolnãvirea pa-
rodontalã a acestora. Anularea rotaţiei este posibilã prin mãrirea suplimentarã a numãrului de
dinţi stâlpi, cãutându-se ca braţul de rezistenţã sã fie cel puţin egal, dacã nu mai mare, decât
braţul de forţã, (figura 14)
91
Morfologia ocluzalã este rezultatul funcţiei acesteia, având ca şi consecinţã
stereotipul dinamic de masticaţie al individului. Sunt cunoscute corelaţiile care se fac între
panta tuberculului articular, gradul de cuspidare ocluzală, rapoartele interdentare ale zonei
frontale, curbele de compensaţie, stereotipul dinamic de masticaţie.
Panta condilianã accentuatã este corelatã cu un cuspidaj accentuat, cu o supraocluzie
frontalã şi cu un stereotip de masticaţie pe verticalã, tocãtor .
Panta condilianã orizontalã este corelatã cu un cuspidaj aplatizat, şters, cu raport
frontal labiodont şi cu un stereotip dinamic de masticaţie pe orizontală, frecãtor .
Migrãrile dinţilor stâlpi şi ale dinţilor antagonişti îngreuneazã restaurarea fãcând
uneori imposibilã refacerea normalã a rapoartelor ocluzale.
Contactul vârf cuspid-planşeu fosetã. Este rezultatul situaţiei clinice în care foseta
fiind largã şi cuspidul ascuţit, acesta (cuspidul) îşi gãseşte cu uşurinţã locul în fosetã,
luând contact numai cu planşeul fosetei. Este inferior contactului tripodic, ca şi eficienţã
masticatorie şi stabilitate a mandibulei în poziţia de intercuspidare maximã. Asigurã dinamicii
mandibulare mişcãri libere, eficienţa masticatorie fiind bunã.
92
ocluzie prin şlefuiri selective, remodelări coronare şi/sau coronoplastii. Ulterior echilibrãrii
ocluzale se poate trece la protezarea fixã.
- dinţi antagonişti reprezentaţi de o protezã fixã. Corectitudinea execuţiei lucrãrii
poate determina menţinerea ei. Realizarea incorectă a protezei fixe obligã la îndepãrtarea ei.
Corectarea deficienţelor este urmatã de confecţionarea punţii care rezolvã edentaţia în cauzã.
- dinţi antagonişti reprezentaţi de o protezã mobilã. Proteza mobilã incorectã se va
reface după tratamentul edentaţiei tratate prin protezare fixã. Dacã proteza mobilã este
corectã şi recentã, protezarea fixã se va face în concordanţã cu proteza mobilã. Dacã
proteza mobilã este recentã, dar incorectã, se vor face corecţiile ocluzale, dupã care se va
face protezarea fixã.
93
.
Corpul de punte cu contact tangent linear. Are un aspect diferit la maxilar faţã de
mandibulã. În ambele cazuri este însã indicat în zona lateralã şi se caracterizeazã prin
reducerea feţei mucozale la o muchie (linie) ce vine în contact cu mucoasa crestei edentate,
(figura 17).
a b
Fig.17 Corp de punte tangenţial linear: a-maxilar, b-mandibular
La maxilar muchia dintre faţa oralã şi cea vestibularã (linia de contact) se va plasa
pe versantul vestibular al crestei edentate, având scopul mascãrii spaţiului papilar pentru
dinţii de înlocuire. Faţa palatinalã, de aspect plan-convex, face un unghi de 45 0 cu creasta
edentatã; este metalicã asigurând o bunã curãţire artificialã şi autocurãţire. În cazurile
94
clinice când se asociazã o creastã edentatã latã, cu dinţi scurţi, acest raport devine total
neigienic şi poate fi înlocuit de raportul în semişa, (figura 18).
95
Trecerea de la un intermediar la altul sau legãtura acestuia cu elementul de agregare
se face prin suprafeţe rotunjite din considerente igienice. În situaţiile clinice, cu creasta
edentatã latã şi dinţi stâlpi scurţi, acest tip de raport devine neigienic, fiind contraindicat şi
putând fi înlocuit cu raportul tangenţial pe mijlocul crestei, (figura 20)
Corpul de punte fãrã contact cu creasta. Este indicat în zona lateralã la mandibularã,
fiind cel mai igienic, dar şi cel mai puţin fizionomic. Total metalic, el se situeazã cu faţa sa
mucozalã la distanţã de creasta edentatã, suspendat. Are douã suprafeţe: una ocluzalã,
modelatã conform dinţilor pe care îi înlocuieşte şi o suprafaţã mucozalã, convexã spre creastã
în sens vestibulo-oral şi concavã spre creastã în sens mezio-distal, (figura 21)
97
- RPFP continuã (cuprinde mai multe breşe, unind dinţi stâlpi naturali sau
implanturi; solidarizarea tuturor breşelor pe o arcadã poartă numele de
RPF totalã ).
c) dupã modul de fixare:
- RPFP fixate (prin cimentare, lipire) .
- RPFP demontabile (fixate prin înşurubare, pot fi îndepãrtate doar de cãtre
medic),
- RPFP mobilizabile (pot fi îndepãrtate de pe câmpul protetic de cãtre
pacient pentru a fi igienizate).
d) dupã tipul elementelor de agregare :
- RPFP cu elemente de agregare proteze unidentare:
1. coroane de înveliş: - metalice
- integral ceramice
- mixte (CMMC şi CMMP)
2. coroane degetar
3. coroane de substituţie
4. coroane parţiale ("onlay-uri", 1/2, 3/4, 4/5, 7/8)
5. incrustaţii: - intratisulare (inlay-uri şi pinlay-uri)
- intra-extratisulare
6. elemente de agregare proprii restaurarilor protetice adezive (metalice
sau integral ceramice).
e) dupã raporul intermediarilor punţii cu creasta edentatã:
- RPFP cu intermediarii în contact cu creasta ,
- RPFP cu intermediarii la distanţã de creastã.
f) dupã relaţia cu dinţii stâlpi şi zonele topografice:
- RPFP intercalatã unilateralã,
- RPFP intercalatã bilateralã,
- RPFP intercalatã frontalã,
- RPFP intercalatã latero-frontalã,
- RPFP continuã (totalã),
- RPFP intercalate latero-fronto-lateralã,
- RPFP mobilizabilã latero-fronto-lateralã combinatã, cu şa liberã extinsã
distal,
98
- RPFP punte continuã totalã, cu agregare mixtã (dento-implantarã) în care,
între elementele de agregare de pe dinţi şi cele situate pe implanturi,
existã un ruptor de forţã.
g) dupã tehnologia scheletului:
- RPFP masive,
- RPF scheletizatã sau armatã.
h) dupã modul de realizare al sprijinului:
- RPFP cu sprijin pe dinţi stâlpi naturali,
- RPFP cu sprijin pe dinţi stâlpi artificiali (implanturi),
- RPFP cu sprijin mixt (dento- implantar).
Poate fi completatã cu o clasificare a RPF după aspectul estetic
- RPFP estetice ,
- RPFP inestetice,
- RPFP parţial estetice
Sau dupã KORBER fizionomic.
i) dupã fizionomie
- RPFP nefizionomice, nu imitã cromatica dentarã (cele metalice),
- RPFP semifizionomice, imitã doar parţial cromatica dentarã,
- RPFP fizionomice, imitã în totalitate cromatica dentarã.
Dupã acelaşi autor, KORBER, citat de BRATU, mai pot fi clasificate şi dupã
raportul intermediatilor cu creasta alveolarã.
j) dupã raportul intermediarilor cu creasta edentatã:
- RPFP cu raport în şa,
- RPFP cu raport în semişa,
- RPFP cu raport tangenţial,
- RPFP cu raport punctiform,
- RPFP la distanţă de creastă - suspendat.
k) dupã materialul (materialele) din care sunt confecţionate:
- RPFP din materiale metalice,
- RPFP din materiale polimerice,
- RPFP din materiale compozite,
- RPFP din materiale metalo-ceramice,
- RPFP din materiale metalo-compozite,
- RPFP din materiale metalo- polimerice (acrilice),
- RPFP din materiale ceramice (integral ceramice).
99
În opinia lui SEVER POPA o posibilã clasificare a RPF ar fi:
1- Punţi fixe-fixe:
- reduse: - anterioare,
- posterioare (laterale),
- extinse: - anterioare,
- posterioare (laterale),
2- Punţi fixe-mobile:
- reduse: - anterioare,
- posterioare,
- extinse: - anterioare,
- posterioare,
3- Punţi cu extensie:
a) imediatã: - reduse (- anterioare; - laterale)
b) mediatã: latero-anterioare
4- Punţi excepţionale:
- extinse, stabilizatoare;
- totale, stabilizatoare;
- cu corpul de punte detaşabil, legat de retentori prin: culise, clame, croşete;
- punţi cu extensie mediatã.
5- Punţi provizorii:
- aditive-fizionomice;
- parţial fizionomice;
- confecţionate în cabinet;
- confecţionate în laborator.
Restaurãrile protetice fixe comune sunt restaurãri care se sprijinã pe dinţii stâlpi şi a
cãror longevitate este direct condiţionatã de valoarea implantãrii şi numãrul dinţilor stâlpi,
tipul elementelor de agregare folosite, tipul corpului de punte şi raportul acestuia cu creasta
edentatã. Corect concepute şi executate, ele pot avea o durabilitate de pânã la 15-25 de ani.
Execuţia lor tehnicã se poate face prin:
- realizarea dintr-o bucatã (într-un singur timp) a structurii metalice atât a
elementelor de agregare cât şi a corpului de punte (a intermediarilor);
100
- realizarea din elemente separate (independent componenta metalicã a elementelor de
agregare şi separat componenta metalică a corpul de punte) ce se vor solidariza ulterior prin
lipire, sudură, supraturnare, etc.
101
- este de dorit ca aceste lucrãri sã fie realizate cu ajutorul a douã modele: modelul
de lucru şi modelul duplicat (copia din masa de ambalat a modelului de lucru),
- aceastã tehnologie de realizare a RPF nu poate beneficia de avantajele folosirii
modelului obţinut prin tehnica galvanizării,
- tehnologiile moderne de realizare a RPF “dintr-o bucată” (monobloc) impun
utilizarea modelelor cu bonturi mobile; cele mai performante sunt cele cu pinuri duble şi
teacã metalicã.
102
Caracteristicile RPF realizate din elemente separate:
- timpul de execuţie mai lung prin numãrul fazelor de lucru,
- consum mai mare de materiale (se fac de douã ori: modelul, macheta, ambalarea,
turnarea),
- preţ de cost mai mare prin timpul de execuţie mai lung şi materialele consumate
suplimentar,
- tehnologie accesibilã medicilor şi tehnicienilor la început de carierã,
- necesitã cunoaşterea tehnologiei de solidarizare (lipire, sudurã, supraturnare)
precum şi aparatura şi materialele necesare,
- permite în faza de probã a elementelor de agregare pe câmpul protetic, controlul
preciziei adaptãrii cervicale şi corectarea rapoartelor ocluzale,
- locul de lipire (cu loturi) sau de sudurã (farã loturi) reprezintã o zonã cu rezistenţã
mecanicã scazutã şi cu un ridicat potenţial de coroziune. Aliajele de nichel crom şi cobalt
crom nu au loturi corespunzãtoare, compoziţia lotului fiind total diferitã de cea a
aliajului.
ÎN CONCLUZIE !
Restaurãrile Protetice Fixe, RPF (Fixed Partial Denture - FPD) denumite şi
punţi dentare, poduri, bridge, Bruke, lucrãri conjuncte, lucrãri gnatoprotetice amovibile
realizate dintr-o bucatã-monobloc sau din elemente separate, au urmatoarele caracteristici:
- sunt piese protetice rigide, nedeformabile, rezistente la îndoire, rupere şi uzurã,
- sunt rezultatul colaborãrii cabinet-laborator, realizându-se prin tehnici indirecte,
- forţele de masticaţie se transmit osului alveolar subiacent, fiziologic (prin
parodonţiul dinţilor stâlpi),
- morfologia ocluzalã este asemãnãtoare cu cea a dinţilor înlocuiţi, având rapoarte
dinamice funcţionale cu dinţii antagonişti,
- au volumul cel mult egal cu cel al dinţilor înlocuiţi,
- stabilitatea pe câmpul protetic se realizeazã prin: cimentare, lipire, înşurubare,
fricţiune.
103
- incrustaţiile metalice, folosite ca şi elemente de agregare, pot fi numai cele de clasa
II, IV. Se vor folosi pe stâlpul mezial la lucrãri protetice reduse ca întindere şi vor fi
pregãtite sub formã de incrustaţie în incrustaţie.
Necesitând pentru preparaţie un sacrificiu redus de substanţã durã dentarã, sunt cele
mai biologice şi pãstreazã în cea mai mare parte caracteristicile estetice ale unui dinte
natural.
Suprafaţa redusã de contact pe dintele stâlp determinã o fricţiune scãzutã şi deci, o
stabilitate precarã pe câmpul protetic. Suprafaţa incrustaţiei, ce vine în contact cu dintele,
fiind cea mai micã dintre toate tipurile de restaurãri protetice unidentare folosite ca elemente
de agregare, face ca acestea sã nu se cimenteze de obicei. Dinţii stâlpi au un grad mai mare
sau mai mic de mobilitate, care ar duce la decimentarea incrustaţiei. Din acelaşi motiv se
foloseşte şi procedeul incrustaţiei în incrustaţie. Rolul primei incrustaţii este acela de protejare
a preparaţiei dintelui natural şi de evitare a apariţiei cariei dentare, la locul decimentãrii
incrustaţiei, de pe dintele natural.
Sunt contraindicate incrustaţiile ca elemente de agregare distale, la lucrãri protetice
întinse, precum şi cimentarea lor directã în preparaţia dintelui stâlp.
104
proximale şi faţa ocluzalã a dintelui. Lasã neacoperitã faţa vestibularã pânã la marginea
ocluzalã a acesteia.
- coroanele parţiale 7/9. Sunt indicate pe primii molari superiori, când aceştia îşi
expun, în timpul unui zâmbet larg, jumãtatea mezialã a feţei lor vestibulare. Acoperã în
totalitate faţa oralã, feţele proximale, faţa ocluzalã şi jumãtatea distalã a feţei vestibulare.
Lasã neacoperitã jumãtatea mezialã a feţei vestibulare a dintelui (primul molar superior).
Coroanele parţiale au suprafaţa de contact cu dintele stâlp mai redusã decât
coroanele totale (de înveliş, de acoperire). Stabilitatea pe câmpul protetic este îmbunãtãţitã
de realizarea de mijloace suplimentere de retenţie reprezentate de: nervuri, şanţuri şi/sau
puţuri parapulpare. Sunt imposibil de realizat la pacienţii tineri, cu camera pulparã
voluminoasã. Preparaţiile speciale, pentru asigurarea stabilitãţii pe câmpul protetic, presupun
condiţii clinice şi o pregãtire profesionalã bunã sau foarte bunã.
Pãstrarea aspectului estetic al dintelui natural, prin neacoperirea feţei vestibulare
şi stabilitatea mai redusã pe câmpul protetic, le indicã ca elemente de agregare pe
dintele stâlp mezial şi în breşele cu întindere redusã.
Acoperirea parţialã a coroanei dintelui face ca în timpul fixãrii sã nu aparã “efectul
hidraulic“, datorat lichidelor de fixare (“fenomenul de piston”), întâlnit la coroanele totale.
Plasarea marginilor preparaţiei în zonele accesibile controlului de cãtre medic,
uşureazã adaptarea coroanelor parţiale pe bont şi fac posibilã curãţirea artificialã de
cãtre pacient.
Coroanele parţiale sunt contraindicate: la pacienţii cu indice de carie crescut şi/sau
igienã oralã deficitarã; pe dinţii cu diametrul cervico-incizal (cervico-ocluzal) redus; în
cazul ocluziilor traumatice, cu forţe orizontale de dislocare a piesei protetice; în breşele
lungi (cu un numãr mare de intermediari).
105
- metalo-acrilice,
- metalo-diacrilice (compozite)
la care componenta metalicã se realizeazã prin: turnare, ambutisare,
sinterizare, ambutisare şi sinterizare, galvanizare, frezare.
- coroanele metalice turnate cu grosime totalã. Se caracterizeazã printr-un contact
intim cu întreaga suprafaţã a dintelui şlefuit, asigurând cea mai mare suprafaţã de
fricţiune şi cea mai bunã stabilitate pe câmpul protetic. Restabileşte în foarte bune
condiţii rapoartele proximale cu dinţii vecini şi rapoartele ocluzale cu dinţii antagonişti,
permiţând adaptãri ocluzale prin şlefuire. Sunt indicate pe dinţi scurţi (cu diametrul
cervico-ocluzal redus). Se îndepãrteazã cu dificultate de pe câmpul protetic. Transmit
dintelui subiacent variaţiile de temperaturã din mediul bucal.
Confecţionate din aliaje nobile sunt mai scumpe datoritã cantitãţii mai mari de aliaj
utilizat pentru turnarea lor.
Pe dinţii foarte scurţi, stabilitatea lor se poate îmbunãtãţi prin preparaţii speciale
de tipul “cepului ocluzal”, care mãreşte suprafaţa de contact dinte-coroanã.
- coroanele metalice turnate cu grosime dirijatã. Sunt în contact cu bontul dentar pe
o zonã cervicalã de 3mm şi la nivelul suprafeţei ocluzale a acestuia. Suprafaţa de contact
redusã cu bontul dentar (3 mm la colet) scade considerabil fricţiunea şi deci, stabilitatea
coroanei turnate cu grosime dirijatã pe câmpul protetic. Sunt indicate pe dinţi lungi (cu
diametrul mare cervico-ocluzal). Pereţii laterali ai coroanei sunt la distanţã faţã de bontul
dentar, spaţiul fiind ocupat de stratul de ciment folosit la fixare. Transmiterea variaţiilor
termice din mediul bucal la bontul dentar este redusã. Coroana se îndepãrteazã cu
uşurinţã de pe bont. Necesitã pentru turnare o cantitate de metal mai redusã (sunt mai
ieftine în cazul folosirii de aliaje nobile).
Grosimea ocluzalã permite intervenţii de adaptare prin şlefuire. Punctele de contact
proximal sunt mai greu de refãcut în faza de machetã.
- coroanele din douã bucãţi. Stabilesc contacte cu bontul dentar la colet şi la
nivelul feţei ocluzale. Au o fricţiune cu bontul mult redusã, îndepãrtându-se cu uşurinţã
şi asigurând o stabilitate relativã a coroanei pe câmpul protetic. Se recomandã pe dinţii
lungi. Nu transmit bontului variaţiile termice din mediul bucal. Pot suferi adaptari
ocluzale prin şlefuire. Adaptarea marginalã cervicalã, ca şi la nivelul punctelor de contact
proximal este relativă, net inferioarã coroanelor turnate.
- coroanele ştanţate (ambutisate). Sunt calitativ mult inferioare tuturor coroanelor
metalice. Vin în contact cu bontul numai la nivelul coletului, iar acest contact este
imperfect. Prin fricţiunea redusã, prezintã şi cea mai redusã stabilitate a coroanei pe
106
câmpul protetic. Refacerea morfologiei ocluzale şi a contactelor cu dinţii antagonişti este
aproximativã. Nu permite adaptãri ocluzale prin şlefuire şi astfel, existând riscul
perforãrii coroanei la nivelul cuspizilor. Nu pot reface corect punctele de contact
interproximale. Se îndepărtează cu mare uşurinţã de pe câmpul protetic. Amintirea lor, ca
posibilã tehnologie de lucru, este de domeniul istoriei. S-au impus prin preţul de cost
foarte redus, tehnologie de realizare foarte simplã, în condiţiile unei dotări materiale
minime şi o pregãtire imperfectã a bonturilor.
Toate coroanele metalice au dezavantajul unui aspect inestetic, care le indicã în
zonele cu cerinţe fizionomice minime, dar au calitãţi mecanice deosebite privind rezistenţa şi
stabilitatea pe câmpul protetic.
107
- coroana de substituţie. Este indicatã ca element de agregare pe dinţii devitali.
Dupã coroana turnatã cu grosime totalã, este elementul de agregare ce oferã cea mai
bunã stabilitate a RPF pe câmpul protetic. Fixarea în canalul radicular o face nebiologicã,
presupunând devitalizarea dintelui stâlp. Este indicatã pe dinţii monoradiculari (dinţi
frontali şi premolari ).
Structura de rezistenţã a coroanei de substituţie (componenta metalicã) trebuie sã
se toarne din aliaje care sã-i confere rigiditate: aur platinat 12 %, palliag, Co-Cr.
Îndepãrtarea de pe dintele stâlp a coroanei de substituţie se face cu mare dificultate.
Imposibilitatea pãstrãrii axului de inserţie duce cel mai frecvent la fracturarea
irecuperabilã a rãdãcinii, urmatã de extracţia acesteia.
Pregãtirea laborioasã a bontului, precum şi amprentarea mai dificilã a acestuia, a
fãcut ca, pentru dinţii vitali indicaţiile sã se orienteze cãtre coroana mixtã, iar în cazul
dinţilor devitali cãtre DCR (dispozitiv corono-radicular), urmate de acoperirea cu coroane
mixte. Folosirea DCR permite utilizarea celor mai reduse porţiuni ale unui rest radicular,
nefiind necesarã realizarea închiderii cervicale cu ajutorul inelului pericervical şi a
capacului (componenta radicularã a coroanei de substituţie). În caz de nevoie îndepãrtarea
coroanei mixte se face cu uşurinţã şi nu implicã îndepãrtarea DCR de pe restul
radicular. În plus, DCR se poate realiza şi pe dinţii pluriradiculari, mãrind astfel indicaţiile
coroanelor mixte.
Calitãţile retentive care se pot obţine de la un anumit tip de element de agregare
(numit de POPA SEVER şi “retentor” ) depind de urmãtorii factori:
- configuraţia coronarã a dintelui stâlp,
- mãrimea suprafeţei de contact (interfaţa retentor- preparaţie),
- parelelismul pereţilor axiali,
- rigiditatea pereţilor elementului de agregare (retentorului),
- calitãţile materialului de solidarizare cu infrastructura dentarã,
- calitãţile mecanice proprii materialului din care se confecţioneazã elementul de
agregare ( retentorul ).
Stabilitatea RPF pe câmpul protetic este favorizatã de calitãţile retentive ale
retentorilor, pe care POPA SEVER îi împarte în :
- retentori minori - coroane parţiale aplicate pe dinţi frontali,
- pinledge,
- inlay MOD. Inlay de clasa a III-a şi a II-a.
- retentori majori - coroane de acoperire totalã (metalice sau mixte),
- coroane de substituţie,
108
- coroane parţiale aplicate pe molari şi premolar.
Aliajele metalice folosite în realizarea elementelor de agregare pot fi:
aliaje nobile : aliaje nenobile:
- pe bazã de Au - pe bazã de Co
- pe bazã de Pd - pe bazã de Ni
- pe bazã de Ag - pe bazã de Fe
- pe bazã de Ti.
Alegerea elementului de agregare pentru RPF este condiţionatã, pe lângã avantajele
şi dezavantajele fiecãruia dintre ele şi de: vârstã, sex, profesia, posibilitãţile materiale ale
pacientului, topografia edentaţiei, mãrimea breşei, forma şi dimensiunea crestei edentate,
numãrul şi dimensiunea coronarã a dinţilor stâlpi, dotarea tehnico-materialã a cabinetului şi a
laboratorului, experienţa practicã a medicului.
Aceleaşi considerente stau la baza alegerii tipului de “corp de punte”, respectiv al
modului de concepere şi realizare a dinţilor de înlocuire (a intermediarilor).
În plus, alegerea tipului de dinţi intermediari ce se vor realiza, este suplimentar
condiţionatã şi de tipul elementului de agregare folosit.
Înlocuirea dinţilor naturali de cãtre dinţii artificiali, trebuie sã rãspundã principiului
general valabil al practicii medicale: “primo non nocere“. Indiferent cã ei se aflã în
zona frontalã sau în zona lateralã, ei (intermediarii) trebuie sã prezinte:
- suprafeţe netede, rezistente, nedeformabile, perfect finisate, pentru a favoriza atât
igiena (curãţirea artificialã şi autocurãţirea), cât şi un raport de vecinãtate plãcut pãrţilor
moi (fãrã consecinţe iritative, inflamatorii),
- raportul cu creasta edentatã sã rãspundã principiilor biofuncţionale (masticaţie
fonaţie, fizionomie), ierarhizarea acestor atribute funcţionale fãcându-se în colaborare cu
pacientul şi dependent de vârstã, sex, profesia acestuia.
- realizare de contacte ocluzale multiple, simetrice şi stabile, în condiţiile unei
dinamici mandibulare echilibrate.
Intermediarii-dinţii de înlocuire
109
- intermediari barã cu bonturi pentru coroane polimerice şi/sau ceramice (punţile
degetar),
- intermediari metalo-ceramici (intermediari inzoma şi probond),
- intermediari din titan.
Pentru îmbunãtãţirea aspectului estetic, uneori în zona frontala maxilarã se reduce 1/3
incizalã a casetei metalice, acealizându-se sub forma de semi-casetă, (fig.24)
110
Fig. 24 Intermediari semicasetă metalică cu faţetă acrilică
Intermediarul devine transparent prin lipsa metalului subiacent. Lipsa acestuia
micşoreazã considerabil rezistenţa şi stabilitatea componentei fizionomice pe structura
metalică a semicasetei. Contraindicaţia majorã a realizãrii semicasetei este datã de ocluzia
cap la cap, ocluzia adâncã acoperitã şi de un surplus estetic nejustificat. Aspectul estetic
îmbunãtãţit al intermediarilor casetã cu faţetã, s-a obţinut prin folosirea faţetelor acrilice
prefabricate, dar mai ales prin folosirea faţetelor prefabricate din porţelan.
Faţetele prefabricate din acrilat au o structurã mai densã ce determinã o
rezistenţã crescutã la abraziune şi o stabilitate coloristicã prin scãderea imbibiţiei la
lichidul bucal. Necesitã manualitate şi timp pentru o perfectã adaptare a faţetei pe
structura metalicã de care se va fixa tot cu acrilat termopolimerizabil. De asemeni este
nevoie de un numãr mare de faţete, din care sã se aleagã culoarea şi forma potrivitã, (fig.25)
Faţetele prefabricate din porţelan au aspectul cel mai apropiat de cel a dinţilor
naturali. Necesitã un foarte mare numãr de faţete, din care sã se aleagã culoarea şi
forma doritã. Spre deosebire de faţetele din acrilat, care permit o adaptare pe structura
metalicã a casetei prin şlefuire, faţetele din porţelan nu beneficiazã de acest lucru.
Tehnologia realizãrii intermediarilor casete cu faţete prefabricate din porţelan
este oarecum inversatã celei care utilizeazã faţete prefabricate din acrilat. După alegerea
faţetelor de porţelan, acestea sunt fixate cu cearã la nivelul breşei, între elementele de
111
agregare, ceara de fixare aflându-se oral. Menţinerea poziţiei faţetei ceramice la nivelul
crestei edentate se face cu ajutorul unei chei de gips vestibulo-incizale. Dupã îndepãrtarea
cerii orale de fixare a faţetei ceramice, se modeleazã macheta casetelor. Modelarea
machetei casetelor va fi diferitã şi specificã fiecãrui tip de faţetã prefabricatã din
porţelan: faţetã cu crampoane scurte butonate, faţetã cu crampoane lungi sau faţete Steel.
Pentru faţeta prefabricatã din porţelan, cu crampoane scurte butonate,
crampoanele se vor deretentiviza prin acoperire cu ciment. În macheta din cearã rezultã o
casetã în care faţeta se va fixa prin cimentare. Stabilitatea redusã a faţetei cu
crampoane scurte, în casetã, obligã în aceeaşi fazã de machetã, modelarea unei rame
metalice de stabilizare şi protecţie a faţetei ceramice, în casetã. Prezenţa ramei incizale
metalice scade din fizionomia restaurãrii protetice, dar va asigura o protecţie mecanicã
a faţetei şi o stabilitate a acesteia în caseta metalicã, (fig.26)
112
Fig. 27 Intermediari casetă metalică cu faţetă ceramică prefabricată,
cu crampoane lungi
113
elementelor de agregare. Bara are pe secţiune vestibulo-oralã forma literei: T, L sau Y,
diametrul mare al secţiunii fiind orientat în sensul transmiterii forţelor de masticaţie.
Acoperind în totalitate bara, se confecţioneazã intermediarii propriu-zişi din raşini acrilice
(RA) sau raşini diacrilice compozite (RDC), (fig. 28)
Fig. 28 Aspectul barei metalice
114
c) Cheia vestibulară şi orală c) Spaţiul viitorului corp de punte
115
Fracturarea sau spargerea unei coroane necesitã înlocuirea numai a acesteia şi
nu a întregii RPF.
Intermediari din titan. Sunt rezultatul noilor orientãri cãtre acest metal şi aliajele
sale, presupunând tehnologii speciale de topire/turnare.
Dimensionarea structurilor metalice din titan vor avea în vedere faptul cã
modulul de elasticitate al titanului este de douã ori mai redus decât cel corespunzãtor
aliajelor de Cr-Co. În cazul placãrii infrastructurii metalice din titan cu mase ceramice,
116
rigiditatea acesteia se va asigura printr-o supradimensionare controlatã a metalului de
suport. Cea mai recomandatã tehnologie de realizare a structurii metalice din titan a RPF
este cea de realizare dintr-o singurã bucatã (monobloc).
Conductivitatea termicã foarte redusã a titanului, dã posibilitatea realizarii de RPF
din elemente separate, care vor fi solidarizate în cavitatea bucalã cu ajutorul sudurii
prin arc electric fãrã lezarea ţesuturilor .
117
IC IL C PM1 PM2 M1 M2 M3
Maxilar 2 1 5 4 4 6 6 2-5
Mandibular 0,5 0,5 5 4 4 6 6 2-5
Poziţia dinţilor pe arcadã este influenţatã genetic; desãvârşirea ei, este condiţionatã
printre altele şi de raportul dintre volumul dinţilor şi volumul osului alveolar, de
respectarea cronologiei erupţiei şi angrenajul normal al dinţilor. Apariţia stãrii de
edentaţie produce în afara discontinuitãţii arcadei dentare, posibilitatea migrãrii dinţilor,
118
cu “spargerea planului de ocluzie” şi apariţia unor rapoarte ocluzale interdentare
anormale, cu afectarea parodonţiului de susţinere a dinţilor restanţi.
119
Curba în plan sagital, numitã curbã sagitalã de ocluzie sau curba lui VON
SPEE-BALKWELL, este datã de unirea în plan sagital a cuspizilor vestibulari ai dinţilor
laterali ai arcadei mandibulare. Este curbã cu concavitatea spre maxilar, având adâncimea
de 1-3 mm, adâncimea maximã fiind la nivelul primului moalar inferior permanent, (fig.32)
La dentiţia temporarã, aceasta curbã este abia schiţatã. Curba sagitalã de ocluzie
(VON SPEE) este un factor în stabilitatea arcadelor dentare. Ea este foarte bine schiţatã la
carnivore, la omul zilelor noastre alimentaţia “omnivorã” ducãnd la o uşoarã atenuare a ei.
O curbã prea accentuatã sau întreruperea continuitãţii acesteia datoritã unor
migrãri dentare, poate genera tulburãri funcţionale ale ocluziei.
Importanţa curbei sagitale de ocluzie constã în opinia prof. D. BRATU în faptul
cã, “ permite ca feţele ocluzale ale molarilor sã aibã o poziţie optimã pentru
preluarea şi transmiterea forţelor masticatorii”. Acelaşi autor subliniazã: “cu cât curba
este mai pronunţatã, cu atât relieful ocluzal al dinţilor laterali trebuie sã fie mai şters,
deoarece desocluzia în timpul mişcãrilor de propulsie este micã. O curbã mai aplatizatã
permite existenţa unor cuspizi mai înalţi şi a unor fosete mai adânci”.
SPEE a considerat cã forma curbei descrise de el s-ar datora dezvoltãrii pantei
tuberculului articular. Înclinarea acestei pante se încadreazã în prelungirea curbei de
ocluzie, având acelaşi centru, cu prelungirea axelor dinţilor la nivelul apofizei “crista
galli”.
BONWILL stabileşte o relaţie direct proporţionalã între gradul de
supraacoperire (supraocluzie) frontalã şi adâncimea curbei pe care o denumeşte curba de
compensaţie a mişcãrilor sagitale a condililor mandibulari, deoarece traiectoriile acestora
se înscriu pe aceeaşi curbã, cu direcţia forţelor ocluzale ale lateralilor inferiori.
120
KATZ susţine cã formarea curbei sagitale este urmarea, pe de o parte, a formãrii
curburii corpului mandibulei, datoritã creşterii inegale a osului şi pe de altă parte, a
solicitãrilor funcţionale a musculaturii.
Curba transversalã de ocluzie, numitã şi curba lui WILSON, rezultã prin unirea
cuspizilor vestibulari cu cei linguali ai fiecarui molar prim inferior permanent,(fig. 33)
Prelungind cele douã linii spre medial (ingual), se obţine un unghi obtuz deschis
palatinal. Unind cu o linie, cuspizii vestibulari ai celor doi molari primi inferiori
permanenţi, rezultã o linie orizontalã, care împreunã cu cele douã linii oblice precedente
formează un triunghi cu baza spre maxilar - triunghiul curbei transversale. La arcadele
dentare cu morfologie primarã triunghiul are o înãlţime de 5mm şi el demonstreazã
existenţa curbei transversale de ocluzie. Acesteia i se mai spune şi curbã de
compensaţie a mişcãrilor de lateralitate ale condililor mandibulari deoarece, uneori,
pantele condiliene au o înclinare asemănătoare cu cea a feţelor ocluzale ale dinţilor
laterali. Prin abraziunea cuspizilor activi vestibulari, ai dinţilor laterali mandibulari,
uneori apare inversarea curbei lui WILSON. Aceasta corespunde unei morfologii
secundare a arcadelor dentare şi poate fi definitã prin noţiunea de uzurã.
PERRIER, BRABANT şi TWISSELMAN întrebuinţeazã termenul de ”uzurã”,
pentru pierderile de substanţã durã dentarã, din cursul actului fiziologic al masticaţiei şi
termenul de “abrazie”, când pierderile au loc în afara actelor fiziologice, prin parafuncţii.
ACKERMANN, TYLMAN şi FIRU utilizeazã termenul de “atriţie” pentru uzura
normalã, fiziologicã şi termenul de “abrazie”, pentru uzura naturalã rapidã prin alimente
121
foarte dure şi parafuncţii. Aceastã terminologie, având o largã accepţiune internaţionalã, este
şi cel mai des utilizatã.
PERRIER distinge cinci grade ale uzurii dentare, dupã cum urmeazã:
- gradul I - afectarea doar a smalţului,
- gradul II - apariţia de insule de dentinã,
- gradul III - între insule de dentinã apar spaţii de legãturã tot din dentinã,
- gradul IV - dentina apare uniformã pe o suprafaţã întinsã, fiind delimitatã la
exterior de un inel de smalţ,
- gradul V - deschiderea camerei pulpare.
Alterarea prin uzurã a suprafeţelor ocluzale de contact interdentar, duce la
schimbarea raporturilor ocluzale, cu consecutiva modificare a poziţiilor fundamentale ale
mandibulei şi a dinamicii mandibulare, iar uneori şi a dimensiunii verticale de ocluzie. Apar
modificãri în contracţia muşchilor mobilizatori ai mandibulei, care se contractã inegal,
asimetric, determinând poziţii asimetrice ale condililor în ATM. Se constituie premiza
instalãrii disfuncţiei articulaţiei temporo-mandibulare, în condiţiile acţiunii necompensate a
unor factori perturbatori.
Apropierea mandibulei de maxilar este dirijatã şi limitatã (stopatã) de contactele
dentare, ce se stabilesc între dinţii celor douã arcade. Suprafeţele de contact care
determinã stabilizarea (stoparea) poziţiei spaţiale a mandibulei faţã de maxilar, se numesc
”stopuri ocluzale”.
După importanţa lor, stopurile ocluzale se împart în trei grupe:
- grupa I - reprezentatã de cuspizii vestibulari ai premolarilor şi molarilor
mandibulari. Ei au o conformaţie care le permite sã joace rolul de suport al ocluziei.
Vârful lor este mai înalt decât vârful cuspizilor linguali, mai rotunjit, situat într-un ax
vertical, care trece prin apex. Ei intrã în contact cu fosetele centrale ale molarilor
superiori şi nişele masticatorii, rezultate din crestele marginale şi punctul de contact a doi
dinţi laterali, maxilari, vecini. Cuspizii vestibulari ai premolarilor şi molarilor inferiori
trebuie consideraţi drept cei mai importanţi în asigurarea stabilitãţii ocluziei în poziţia de
intercuspidare maximã (P.I.M.).
- grupa II - este reprezentatã de marginea liberã a dinţilor frontali inferiori,
care stabileşte raporturi (articuleazã) cu faţa palatinalã a dinţilor frontali maxilari în
imediata vecinătate a cingulumului şi la nivelul crestelor marginale.
- grupa III - reprezentatã de cuspizii palatinali ai premolarilor şi molarilor
superiori. Linia crestelor sagitale a cuspizilor palatinali maxilari se plaseazã în
intercuspidare maxima (I.M.) în centrul suprafeţei ocluzale a dinţilor laterali mandibulari.
122
Direcţia şi amplitudinea mişcãrilor mandibulei sunt influenţate nu numai de
structurile dentare, ci şi de ATM şi muşchii mobilizatori ai mandibulei. Aceste
elemente anatomice, dinţi, ATM, muşchi, poartã numele de determinanţi ai mişcãrilor
mandibulare. Dinţii frontali sunt determinantul anterior, muşchii mobilizatori ai
mandibulei sunt determinantul mijlociu, iar ATM reprezintã determinantul posterior.
Studiul mişcãrilor mandibulei s-a facut prin diferite metode şi tehnici, cea mai
explicită şi cu posibilitãţi de reprezentare graficã fiind metoda utilizatã de POSSELT.
Înregistrarea graficã a mişcãrilor mandibulare maxime (numite mişcãri limitã) în plan
sagital a dus la ceea ce este definit ca: “bicuspoidul lui POSSELT “, figura 34.
1- RC = Relaţie Centricã
2- IM = Intercuspidare Maximã
3- CCP = Poziţie Cap la Cap în propulsie
4- PM = Propulsie Maximã
5- DM = Deschidere Maximã
6- I = Închiderea gurii în axa balama terminalã
7- R = Repaus
123
INTERCUSPIDAREA MAXIMÃ
Intercuspidarea Maximã (IM) sau Punctul de Intercuspidare Maximã (PIM),
reprezintã ocluzia, când între cele douã arcade se stabilesc cel mai mare numar de contacte
dento-dentare. Contracţia muscularã este maximã purtând şi numele de “poziţie de forţã“.
PIM poate coincide sau nu, cu RC. Coincidenţa PIM cu RC, situaţie decelabilã în 10 -13
% din cazuri, este cunoscutã sub denumirea de point centric (short centric).
Neconcordanţa PIM cu RC, când contactele dento-dentare sunt multiple, stabile, dar nu
maxime, se defineşte prin noţiunea de long centric. IM se realizeazã cu 0,2 - 1,75 mm
mai anterior decât RC.
Dacã pe traseul apropierii mandibulei de maxilar, cãtre poziţia de IM, apare un
obstacol ocluzal, mandibula evitã acest obstacol şi se poziţioneazã în intercuspidare de
necesitate sau ocluzie de necesitate, care perpetuatã în timp, devine intercuspidare
maximã de obişnuinţã sau ocluzie de obişnuinţã.
AXA BALAMA
Rotaţia purã a condililor (fãrã nici o altã deplasare) se face în jurul unei axe,
numitã axa balama terminalã (ABT), datoritã poziţiei condililor, care rămân în aceeaşi
poziţie de relaţie centricã. SERGIU IONIŢÃ şi ALEXANDRU PETRE, definesc axa
balama terminalã ca fiind : “o axã imaginarã care trece prin cei doi condili
mandibulari, atunci când aceştia realizeazã o mişcare de rotaţie purã, situaţie intâlnitã
în timpul mişcãrii de deschidere a gurii şi la revenirea mandibulei (închidere) pe o
distanţã de maximum 20 mm.”
124
verticalã de ocluzie DVO, dinţii fiind în ocluzie, în contact. Când dinţii celor douã arcade nu
au contacte dento-dentare, mandibula gãsindu-se într-o poziţie de repaus, între dinţi
existând spaţiul de repaus fiziologic (inocluzia fiziologicã de repaus este de 2-4 mm),
dimensiunea verticalã a etajului inferior este mai mare şi se defineşte ca dimensiune
verticală de repaus (DVR).
DVR = DVO + spaţiul de inocluzie fiziologicã
EXAMENUL OCLUZIEI.
Rapoartele ocluzale ale dinţilor celor douã arcade se examineazã în cele trei planuri
anatomice:
- în plan frontal se urmăreşte: pentru zona anterioarã, acoperirea în plan vertical
(“overbite”); pentru zona lateralã, dacã dinţii stabilesc contacte ocluzale cu antagoniştii,
dacã se gãsesc în inocluzie faţã de aceştia (infraocluzie) sau depãşesc prin migrãrile
verticale consecutive edentaţiei planul de ocluzie (supraocluzie).
- în plan sagital se urmăreşte: în zona frontalã acoperirea, distanţa între marginile
incizale ale frontalilor inferiori şi faţa palatinalã a frontalilor maxilari (“overjet”); pentru
zona lateralã poziţia neutralã, mezializatã sau distalizatã la nivelul molarilor de 6 ani
(cheia de ocluzie a lui ANGLE ).
Apariţia, în timpul mişcãrii de închidere, a unui contact ocluzal individual este definit
prin denumirea de contact prematur. Dacã acest contact se realizeazã în mişcãrile de
lateralitate, el este definit ca interferenţã ocluzalã, putând fi pe partea lucrãtoare sau
nelucrãtoare şi urmând a fi îndepãrtat prin şlefuire selectivã.
Culegerea tuturor acestor informaţii legate de structurile ADM dau posibilitatea
evaluãrii substratului biologic al pacientului şi concluzionãrii dacã tratamentul protetic
poate fi început, temporizat sau este contraindicat. Alegerea soluţiei clinico-tehnice se face
împreunã cu pacientul şi tehnicianul dentar, un rol deosebit revenind modelelor de studiu şi
examenelor radiologice complementare.
Tratamentul edentaţiei parţiale prin RPF este bine sã se realizeze dupã ce toate
celelalte structuri ale ADM au fost puse într-o stare de echilibru funcţional: resturile
radiculare inutilizabile au fost extrase; cariile dentare şi complicaţiile acestora au fost
rezolvate; s-a îndepãrtat tartrul şi s-au eliminat inflamaţiile parodontale; planul de ocluzie
s-a nivelat, restabilindu-se contacte ocluzale funcţionale.
125
Aducerea la normalitate a structurilor ADM, dã posibilitate practicianului sã se
concentreze asupra calitãţii dinţilor stâlpi şi a pregãtirii acestora în conformitate cu planul
de tratament ce se va aplica.
Pregãtirea dinţilor stâlpi (realizarea bonturilor dentare) constã în îndepãrtarea prin
şlefuire a retentivitãţilor anatomice ale dinţilor, astfel încât convexitatea maximã a
tuturor feţelor laterale ale coroanei sã se deplaseze la nivelul coletului. Forma finalã a
dintelui va fi cea a unui cilindru sau trunchi de con. Forma cilindricã este indicatã
pentru dinţii stâlpi reduşi ca înãlţime, în cazul folosirii unui numãr redus de dinţi stâlpi,
când elementul de agregare este o coroana turnatã cu grosime totalã. În aceastã situaţie, la
pacienţii tineri, camera pulparã este voluminoasã şi sacrificiul structurilor dure dentare
trebuie sã fie redus. Forma conicã se va aplica dinţior stâlpi înalţi, în cazul folosirii unui
numãr mare de dinţi stâlpi, când elementul de agregare este o coroană turnatã cu
grosime dirijatã, când dintele este devital sau pacientul în vârstã are un volum redus al
camerei pulpare.
Folosirea elementelor de agregare mixte, semifizionomice sau cu aspect total
fizionomic obligã la realizarea de preparaţii speciale cu prag ale zonei cervicale. Limitele
preparaţiei vor fi conturate precis, sub formã de prag, ce poate avea aspecte diferite:
- prag în unghi drept (shoulder),
- prag în unghi drept bizotat (bevel shoulder),
- prag în formã de jgheab (chamfer),
- prag în formã de jgheab bizotat (chamfer beveled).
Sunt de preferat pragurile rotunjite, mai uşor de realizat şi conservat, pe modelele
de lucru realizate din gips. Pragurile rotunjite vor asigura o mai intimă adaptare a piesei
turnate pe bont. Prezenţa bizourilor la nivelul preparaţiei creeazã premizele unei mai
bune adaptãri marginale, cu protecţia parodonţiului adiacent.
Coroanele semifizionomice (weisser) presupun realizarea pragului pe faţa vestibularã
şi jumătatea vestibularã a feţelor proximale. Dimensiunile cervicale, reduse în sens mezio-
distal, ale dinţilor stâlpi limiteazã indicaţia preparaţiei cu prag şi implicit a coroanelor
mixte.
Coroanele mixte, total fizionomice, necesitã o pregãtire a pragului cervical pe toate
feţele laterale ale coroanei dintelui. Dintele va fi voluminos (în special cervical), iar camera
pulparã redusã de volum. Din considerente mecanice, dinţii devitali vor trebui consolidaţi
prin reconstituiri corono-radiculare (RCR), care vor evita astfel posibilele fracturi coronare
ulterioare.
126
Punţile mobilizabile şi/sau demontabile, datoritã capei metalice de protecţie a
bontului, ce rãmâne cimentatã pe dinţii stâlpi, necesitã o şlefuire şi mai accentuatã a
dinţilor de suport ai RPF.
Coroanele parţiale necesitã preparaţii speciale ale elementelor suplimentare de
retenţie: nervuri, puţuri parapulpare. Realizarea lor necesitã o grosime adecvatã a
stucturilor dure dentare, pentru a nu pune în pericol vitalitatea dintelui.
127
primului, realizeazã o deplasare orizontalã a gingiei libere. Tot cu bune rezultate se pot
folosi benzile de Merocel (extras chimic dintr-un polimer biocompatibil - hidrohilat
polivinil acetat), care vor fi împinse şi menţinute în şanţul gingival cu ajutorul
coroanelor provizorii, timp de 10-15 minute sub presiune ocluzalã. Firma Cadco Dental
Products recomandã folosirea unui hidrocoloid revesibil - Astringiloid, livrat sub formã de
carpule pentru seringa unijet, care se aplicã în şanţul gingival uscat şi izolat. Laboratoarele
Pierre Roland recomandã folosirea preparatului Expasyl, pe bazã de clorurã de aluminiu şi
caolin, care nu mai necesitã aplicarea şnurului de retracţie.
Dupã întinderea şi deci, dupã zona pe care o reproduce din câmpul protetic,
amprentele pot fi:
- amprente segmentare - reproduc o parte a arcadei, cel mult o hemiarcadã,
- amprente globale - reproduc în totalitate arcada dentarã maxilarã sau mandibularã.
Realizarea lor se face:
- într-un timp, monofazicã, dacã amprenta cuprinde unitar, într-un singur timp dinţii
şlefuiţi, dinţii antagonişti şi relaţia de ocluzie;
- în doi timpi, dacã amprenta cuprinde într-un prim timp, dinţii şlefuiţi şi în al
doilea timp faţa ocluzalã a antagoniştilor şi relaţia de ocluzie;
- în trei timpi, dacã amprenta va cuprinde separat, timpul 1-dinţii şlefuiţi, timpul 2-
dinţii antagonişti, timpul 3- relaţia de ocluzie.
POGGIOLI clasificã materialele de amprentã dupã starea materialului în momentul
scoaterii din cavitatea bucalã, în materiale: rigide, semirigide şi elastice.
În 1993 D. MUNTEANU şi D. BRATU împart materialele de amprentă în:
A. Rigide şi semirigide ireversibile (gipsuri, polimeri acrilici, pasta ZOE – Zinc,
Oxid –Eugenol),
B. Rigide reversibile (terrmoplastice),
C. Elastice reversibile (hidricoloizi reversibili agar-agar),
D. Elastice ireversibile (hidrocoloizi ireversibili: alginate; elastomeri de sintezã:
polisulfuri, siliconi polieteri, poliuretano-dimetilmetacrilaţi)
Dintre amprentele convenţionale (chimico- manuale) vom descrie:
- amprenta cu inel (tub) de cupru şi material termoplastic,
- amprenta cu inel (tub) de cupru şi material siliconic,
- amprenta cu materiale elastice (hidrocoloizi ireversibili, hidrocoloizi reversibili
elastomeri de sintezã, elastomeri siliconici),
- amprenta prin tehnica dublului amestec,
- amprenta de corectare, spãlare,
128
- amprenta rigid-elasticã.
129
Dinţii antagonişti se amprenteazã cu alginat, într-o lingurã standard, iar relaţia de ocluzie
se înregistreazã în RC cearã de ocluzie, pastã ZOE sau a unui material siliconic fluid .
130
dupã destinaţia amprentãrii
- clasa A - pentru amprente în vederea confecţionãrii protezelor fixe
unidentare şi parţiale,
- clasa B - pentru amprente de hemiarcade sau arcade în totalitate,
- clasa C - pentru amprentele folosite la obţinerea modelelor de studiu, pentru
obţinerea portamprentelor individuale.
Amprentarea începe prin alegerea unei linguri metalice standard, prevãzutã cu
multiple perforaţii necesare retenţiei în portamprentã a materialului alginic neaderent. Este
bine ca lingura sã fie probatã şi din simplul motiv al obişnuirii pacientului cu manevra
de amprentare. Se va începe cu arcada mandibularã. Eventualele tulburãri ale respiraţiei,
produse de amprentarea maxilarã, duc la o stare de nelinişte a pacientului. Prepararea
alginatului se face într-un bol curat de cauciuc (eventualele impuritãţi de pe pereţii bolului
pot constitui centri de precipitare a materialului). Amestecul de pulbere cu apã se face prin
dozare, cu recipiente oferite de producãtor. Proporţia pulbere-apã, temperatura apei şi
timpul de spatulare influenţeazã durata timpului de prizã. Pentru omogenizarea pulberii,
înainte de folosire este bine sã scuturãm cutia împiedicând sedimentarea particulelor, în
funcţie de greutatea lor specificã. Pe durata pregãtirii materialului de amprentã, pacientul
va ţine apã în gurã creând astfel un mediu bucal suprasaturat cu apã. La poziţionarea
lingurii cu materialul de amprentã pe câmpul protetic, se va folosi ca reper poziţia
centralã, în plan median a mânerului lingurii. Contactul materialului de amprentă se va
realiza iniţial în zona distalã a arcadei obligând surplusul sã se deplaseze spre înainte,
ieşind din cavitatea bucalã. Timpul de prizã depinde de tipul alginatului (tip 1, cu gelificare
rapidã sau tip ll, normalã). Amprenta se ţine încã douã minute pe câmpul protetic dupã prizã,
pentru optimizarea proprietãţilor fizice ale materialului.
Scoaterea amprentei de pe câmpul protetic (retentiv) se face printr-o acţiune
concomitentã de tracţiune asupra mânerului şi a marginilor amprentei, de îndepãrtare a
pãrţilor moi, pentru pãtrunderea aerului. Orbicularii fiind relaxaţi, pacientul va împinge
amprenta cu limba spre în afarã. Amprentele alginice vor fi obligatoriu dezinfectate
cu: hipoclorit de sodiu 1%, 2%, 5,25% în imersie sau spray, 15-30 minute; iodofori în
imersie sau spray pânã la 30 de minute; glutaraldehidã 2%, 5% în imersie sau spray,
10-30 minute; sare cuaternarã de amoniu (efect antiviral nesatisfãcãtor) în imersie,
30 de minute.
Modelul se va turna imediat dupã amprentare evitându-se modificãrile volumetrice
datorate pierderii de apã. Pierderea apei este posibilã chiar şi într-un mediu suprasaturat
de apã ( ţinerea amprentei în apã), printr-un proces activ numit “sinerezã “. Din acelaşi
131
motiv, al absorbţiei apei (din model), amprentele alginice se vor îndepãrta imediat ce
materialul din care s-a turnat modelul (gipsul) a fãcut prizã. Lãsatã dupã priză pe model,
amprenta cu material alginic va duce la apariţia unei suprafeţe “prãfoase”. Pulberea se
îndepãrteazã cu uşurinţã şi are ca rezultat o subdimensionare a modelului.
Produsele alginice cele mai cunoscute în practicã sunt: Palgat (ESPE), Impex
(ESPE), Zelex ( De Trey), Septalgin (Septodont), Algodent (Astar), Ypeen (Spofa
Dental).
b) hidrocoloizii reversibili. Au fost primele materiale elastice folosite în practica
stomatologicã. Substanţa de bazã este reprezentată de agar-agar, un coloid organic hidrofil
capabil de a trece din starea de sol în starea de gel între 30 –50 de grade Celsius şi din
gel în sol între 71- 100 grade Celsius. Pe lîngã agar-agar în compoziţia unui
hidrocoloid reversibil mai intrã apã (aproximativ 80%), borax (creşte vâscozitatea solului şi
rezistenţa gelului), sulfat de potasiu (neutralizeazã efectul negativ al boraxului), timol
(bactericid), glicerinã (plastifiant), caolin (regleazã vâscozitatea şi rigiditatea gelului) alãturi
de talc, pãmânt diatomeic, silice şi cearã.
Indicaţiile hidrocoloizilor reversibili sunt pentru: amprentarea cavitãţilor pregãtite
pentru inlay-uri şi onlay-uri, preparaţii coronare, în special a preparaţiilor cu prag, preparaţii
corono-radiculare, duplicarea modelelor.
Înaintea amprentãrii, câmpul protetic necesitã o lãrgire apreciabilã a şanţurilor
gingivale, pentru a putea pãtrunde materialul în sulcusul gingival.
Pentru ca hidrocoloizii reversibili sã fie folosiţi ca materiale de amprentã, sunt
indispensabile lingurile prevãzute cu circuit de rãcire, care se vor conecta la instalaţia
de rãcire a unitului. Materialul de amprentã va trece succesiv prin bãile de lichefiere, de
depozitare şi de aducere la temperatura de lucru, bãi termostatate, cu cost foarte ridicat.
Portamprenta se ţine pe câmpul protetic 10 minute cu sistemul de rãcire pornit. Cu o
mişcare rapidã în axul dinţilor, amprenta se îndepãrteazã de pe câmpul protetic. Se
dezinfecteazã cu: glutaradehidã alcalinã 2%, imersie 30-60 minute; clorură de
benzalconium, spray pânã la 60 minute; iodofori imersie şi spray pânã la 30 minute;
hipoclorit de Na 1% în imersie 15-30 minute.
Cele mai utilizate produse sunt: Versatil, Alginoplast Kromopan, iar mai noi
Impresept (ESPE ) şi Mucalgin (MERZ).
c) elastomeri de sintezã. Apariţia lor se datoreazã progreselor în obţinerea prin
sintezã a polimerilor. Chimic sunt total diferiţi de hidrocoloizi. Cronologic au apãrut
elastomerii polisulfidici, siloxanii, polieterii şi vinilpolisiloxanii.
Elastomerii de sintezã se pot clasifica după vâscozitatea lor:
132
Tip I - chituri (Putty),
Tip ll - cu vâscozitate crescutã (Heavy body),
Tip III - cu vâscozitate medie (Regular),
Tip IV - cu vâscozitate redusã - fluide (Light body).
Prin calitãţile lor, fidelitate, stabilitate chimicã şi volumetricã, flexibilitate, modul de
pregãtire, durata de pãstrare a proprietãţilor fizico-chimice, elastomerii de sintezã au
revoluţionat tehnicile de amprentare în stomatologie. Pot fi folosiţi pentru întreaga gamã
a RPF, începând cu coroanele de acoperire, coroanele parţiale, coroanele de substituţie şi
terminând cu incrustaţiile.
d) elastomerii polisulfidici. Sunt cunoscuţi şi sub denumirea de “tiocoli” sau
tiocauciucuri dupã denumirea primului produs (Thiokol ). Fac parte din cauciucurile
sintetice rezultate din unirea prin polimerizare a hidrocarburilor sulfuroase, prin legãturi
disulfidice –S---S- , prin intermedierea unei reacţii de oxidare cu eliminare de apã.
Compoziţia este reprezentatã din: 79,75% polimer polisulfidic (lichid ); sulfat de
calciu 15,40% cu rol de plastifiant; oxid de zinc 4,85% material de umpluturã, la care
se mai poate adãuga bioxid de titan (colorant), sulfat de zinc, silice. Silicea mãreşte
rezistenţa materialului şi îmbunãtãţeşte elasticitatea. Rolul de iniţiator revine peroxidului
de plumb sau peroxidului de mangan. Materialul de umpluturã poate varia între 12-50%
dând pastei o consistenţã fluidã, medie sau crescutã. Prin polimerizare, pasta disulfidicã
trece în cauciuc. Elastomerii polisulfidici nu sunt solubili în apã sau în solvenţii
organici obişnuiţi. Fiind hidrofobi nu suferã nici imbibiţie în apã şi nici sinerezã. Au
dezavantajul modificarilor volumetrice prin contracţia din timpul vulcanizării, contracţie
care este mai mare decât a siliconilor de adiţie, mai micã decât a polieterilor şi mult mai
micã decât a siliconilor de condensare. Nu au toxicitate, dar au un miros dezagreabil de
sulf. Spatularea este dificilã şi au timp îndelungat de prizã. Contracţia redusã (0-0,35%)
recomandã elastomerii polisulfidici pentru amprente de arcadă în RPF.
Dupã alegerea lingurii, prin proba în cavitatea bucalã, se pregãteşte câmpul
protetic, care se va deretentiviza cu cearã în zonele interproximale. Sunt eliminate urmele de
apã de pe câmpul protetic şi urmele de sânge şi/sau secreţii de la nivelul şanţului
gingival. Materialul vâscos se preparã şi se pune în lingurã, iar materialul fluid se aplicã
cu o seringã la nivelul fundului de sac gingival, dupã scoaterea şnurului de dilatare.
Lingura cu materialul vâscos se aplică pe câmp, peste materialul fluid. Amprentarea durează
10-12 minute. Se spalã amprenta şi se dezinfecteazã cu hipoclorit de Na 1%, prin imersie,
15-60 minute; glutaraldehidã 2% în imersie sau spray 15-60 minute; oxigen activ
(Peara-Safe) imersie 10 minute sau spray 3-5 minute; iodofori spray 15-60 minute.
133
Produsele cele mai cunoscute sunt: Permlastic şi Unilastic (KERR), Neo-Plex
(SURGIDENT), Coeflex (COE).
e) elastomerii siliconici ( organo-siloxanii ). Au apãrut din dorinţa îmbunãtãţirii
caracteristicilor elastomerilor polisulfidici. Elastomerii siliconici sunt compuşi organici
macromoleculari, în care carbonul tetravalent a fost înlocuit în una sau mai multe legãturi
covalente, de un atom de siliciu. Folosirea lor în RPF este posibilã, fie prin reacţie de
policondensare, fie prin reacţie de poliadiţie.
1. Elastomeri siliconici cu reacţie de condensare (convenţionali). Substanţa de
bazã este reprezentatã de polidimetilsiloxan, utilizat în practicã sub formã: - chitoasã (de
culoare albã sau verde), ambalatã în cutii; - pastã de consistenţã fluidã (de culoare
albastrã deschis sau galbenã); - consistenţã medie (de culoare verde) ambalatã în tuburi
metalice de aluminiu sau polietilenã. Iniţiatorul de prizã (catalizatorul, activatorul) este o
suspensie de octoat de staniu şi ortosilicat de etil; este de culoare roz, gãsindu-se în
flacoane de sticlã brunã, dacã este lichid sau în tuburi de polietilenã, dacã este sub formã de
pastã (pasta roşie).
Încãrcãtura anorganicã este formatã din particule de silice piroliticã, în proporţie
de 35-37%, în funcţie de consistenţa urmãritã. Bioxidul de titan este folosit ca plastifiant şi
agent de albire.
Reacţia de policondensare este rezultatul formãrii unei structuri reticulare
asiguratã de ortosilicatul de etil, care în prezenţa octoatului de staniu formeazã o reţea
tridimensionalã.
Aldehida sau oxidul de crom este folosit de unii fabricanţi ca şi captator al
hidrogenului, ce ar putea influenţa negativ suprafaţa amprentei. Contracţia amprentei şi
stabilitatea tridimensionalã redusã, obligã turnarea modelului în prima orã de la amprentare.
Contracţia elastomerilor siliconici de condensare este mai mare decât la polisulfuri şi
polieteri. Amprentele cu siliconi de condensare se dezinfecteazã cu: hipoclorit de Na 1%,
2%, 5,25%, în imersie sau spray 15-60 minute; glutaraldehidă 2% în imersie sau spray
15-60 minute; oxigen activ (Pera-Safe) în imersie 3-5 minute.
Produsele cele mai utilizate sunt: Xantopren Blue; Xantopren VL plus; Lastic Xtra
Superfine; Silagum; Optosil; Oranwash.
2. Elastomeri siliconici cu reacţie de adiţie (polivinil siloxanii). De obicei se
prezintã sub forma a douã paste. Componentul de bazã este reprezentat de
polivinilsiloxan. Catalizatorul este acidul cloroplatinic. Rezultatul reacţiei de adiţie
este formarea cauciucului silico-vinil polisiloxan, fãrã apariţia unor produşi secundari,
responsabili de modificãrile dimensionale ulterioare. Acest lucru explicã exactitatea
134
amprentei. Siliconii de adiţie sunt geluri coloidale hidrofobe, ce nu prezintã imbibiţie sau
sinerezã. Au variaţii dimensionale mai mari decât ale polisulfurilor. Aceste variaţii sunt direct
proporţionale cu grosimea stratului de material. Flexibilitatea este mai redusã. Amprentele
se dezinfecteazã cu: glutaraldehidã 2% în imersie sau spray 15-60 minute; hipoclorit de
Na 1%, 2%, 5,25% în imersie sau spray 15-60 minute; oxigen activ (Pera-Safe)
imersie 3-10 minute .
Produsele cele mai utilizate: Reprosil Easy Mix Putty, Detaseal K, Zero-sil,
Provit, Press Light Body Fast, 3 Mexpress, Silagium, President.
Siliconii de condensare sau adiţie sunt indicaţi pentru întreaga gamă de amprente:
câmpuri protetice pentru incrustaţii, coroane parţiale, coroane de acoperire şi substituţie,
fapt dovedit de numãrul mare (aproximativ 350 de produse) în continuã creştere. Chiturile
siliconice, prin vâscozitatea lor mare sunt indicate acolo unde presiunea ridicatã din timpul
amprentãrii nu implicã riscul deformãrii structurilor câmpului protetic: amprente de
orientare, amprente ale antagoniştilor. Sunt mai ieftine şi pot constitui portamprenta pentru
siliconii fluizi, de maximã precizie, capabili sã pãtrundã în cele mai fine detalii ale
câmpului protetic.
Lingurile standard (din metal) sau individuale (din raşini diacrilice
fotopolimerizabile) folosite ca suport al siliconilor chitoşi, trebuie sã fie rigide,
nedeformabile prevãzute cu multiple orificii de retenţie. Lipsa aderenţei de lingurã a
siliconilor este înlocuitã prin rãsfrângerea materialului de amprentare peste marginile
lingurii şi “nituirea “ acestuia după trecerea prin perforaţiile lingurii. Pentru lingurile
din RDC sau din PMMA îmbunãtãţirea aderenţei siliconului la lingurã, se poate face
prin creearea de microasperitãţi cu freza sau hârtia de sticlã (germ.: Glaspapier), pe faţa
mucozalã a acesteia (portamprentei) sau folosind lacuri speciale adezive. Este astfel
neutralizatã tendinţa de contracţie a siliconului imediat după prizã.
În cazul folosirii materialului siliconic chitos ca portamprentã pentru siliconul
fluid, (amprentarea în doi timpi, bifazicã sau amprenta de corectare-spălare) este obligatorie
realizarea de “canale de decompresie”, prin care sã refuleze surplusul de silicon fluid.
Absenţa canalelor de refulare face ca în materialul elastic chitos sã se acumuleze presiunile
dezvoltate de siliconul fluid, necompresibil, în timpul amprentãrii. La îndepărtarea
amprentei de pe câmpul protetic, tensiunile acumulate devin manifeste, ducând la
subdimensionarea amprentei şi implicit a modelului.
Dispariţia tensiunilor datorate siliconului lichid, folosit pentru “corectarea“ sau
“spălarea“ amprentei iniţiale, luate cu silicon chitos, se poate realiza prin tehnica de
amprentare a “dublului amestec într-un singur timp“. În acest tip de amprentare, în
135
lingurã se introduce siliconul vâscos, care se va aplica pe câmpul protetic, unde, cu
seringa, s-a depus în prealabil siliconul fluid.
Folosirea numai a materialului siliconic fluid de amprentare este posibilã în condiţii
economicoase, dacã se confecţioneazã linguri individuale din RDC sau din PMMA, cu
distanţatori ocluzali, care sã asigure o grosime uniformã de 2-4 mm a materialului de
amprentare.
Se pot confecţiona linguri individuale şi prin termoformare, cu aparatul
Erkoform utilizând ca materiale: ERKOPLAST R şi O, ERKOFLEX, UZF.
f) polieterii. Au fost elaboraţi de W.Schmidt în 1969. Substanţa de bazã este un
tetrametilenglicol. Catalizatorul conţine un ester al acidului sulfuric, un plastifiant (un
eter glicol), umplutura mineralã (silice), un iniţiator, paratoluensulfonatul de metil.
Coeficientul de expansiune termicã este mai redus decât cel al siliconilor şi polisulfurilor.
Stabilitatea dimensionalã este bunã, fiind întrecutã de cea a siliconilor şi polisulfurilor.
Timpul de prizã este rapid. Polieterii pot fi folosiţi pentru întreaga gamã de amprente
utilizate în tehnologia realizarii RPF. Sunt recomandate portamprentele individuale în care
se aplicã materialul pregãtit după metoda PENTA sau dispenserul GARANT. Aparatul sub
forma unui pistol permite fixarea celor doua cartuşe unitare (fac corp comun cartuşul cu
pasta de bazã şi cartuşul cu catalizator). Prin apãsarea mânerului, conţinutul celor douã
cartuşe este obligat sã treacã printr-o canulã de omogenizare (dispozitiv de amestec),
pãstrându-se proporţia componentelor, indicatã de fabricant.
Sterilizarea amprentelor din polieteri nu se poate face prin imersie în soluţii
dezinfectante din cauza proprietãţilor hidrofile ale polieterilor. Se sterilizeazã cu sistemul
Durr Hygojet, care pulverizeazã o soluţie dezinfectantã MD520 pentru 10 minute. MD520
este un produs ecologic eficient, pentru dezinfectarea amprentelor din hidrocoloizi (alginat),
silicon, polieteri. Nu conţine aldehida formicã. MD520 este compus din: dialdehida
glutaricã, N-alchil-N-benzil-N, N-dimetil clorurã de amoniu.
136
ca reţeaua de impresiuni sã rãmânã cât mai retentivã. Portamprenta rigidã, din stentz, se
probeazã în cavitatea bucalã pentru a i se verifica adaptarea pe câmpul protetic şi
corectitudinea rapoartelor ocluzale interdentare. Stabilitatea siliconului în reţeaua de
canalicule lãsate de tifon în stentz este condiţionatã de corectitudinea uscãrii acesteia.
Grosimea neuniformã a stratului de silicon, desprinderea relativ uşoară a acestuia
(siliconului) de materialul termoplastic, frecventele înãlţãri ocluzale sunt numai câteva din
cauzele renunţãrii la acest tip de amprentã.
137
metode optice de culegere a informaţiilor sunt: fotogrametria (stereoviziunea), holografia
(interferenţa între undele care se reflectă de pe suprafaţa unui corp şi cele de referinţã) şi
efectul de moaraj (obţinerea unei structuri macroscopice prin suprapunerea a douã structuri
microscopice neutre: interferometrie).
Consecutiv amprentei optice, calculatorul memoreazã poziţia fiecãrui punct de pe
suprafaţa câmpului protetic, fiind astfel capabil sã reproducã imaginea acestuia. Datele
stocate pot fi transmise unui model de frezare, capabil astfel de a configura modelul.
SUBSTANŢE DEZINFECTANTE
(Tipul de substanţã şi timpul necesar dezinfecţiei pe tipul de material de
amprentă folosit)
....................................................................................................................................................................
H.Irev H.Rev S. Adiţie S.Cond Poliet. Th. Cau Z.O.E.
Kerr ...........................................................................................................................................................
.........
Hip Na 15-30 min + + + + + + + +
1%,2%
....................................................................................................................................................................
Glutald 10-30 min + + + + + + + +
2%
....................................................................................................................................................................
O2 3-10 min + + + + + + + +
Pera-Safe
....................................................................................................................................................................
Ecodez 5 min + + + + + + + +
Virkon
....................................................................................................................................................................
Iodofori 10-60min 30’ 30’ 15-60’ 15-60’ 15-60’ 15-60’ 10-15’ 10-
15’
....................................................................................................................................................................
4. Modelul de lucru.
Modelul. Realizarea modelului este faza de laborator în care, cu ajuorul amprentei
se obţine copia fidelã, pozitivã, a câmpului protetic în tehnologia realizarii RPF.
Materialul (sau materialele) utilizate la amprentare, precum şi tehnica amprentãrii,
determinã modul de realizare şi materialele din care se realizeazã modelul.
138
I. Dupã materialul din care se confecţioneazã, modelele pot fi:
a) materiale metalice
- amalgamele,
- aliajele uşor fuzibile,
- aliajele topite şi pulverizate,
- metale depuse pe cale galvanicã
b) materiale nemetalice
- gipsurile,
- cimenturile,
- polimerii,
- compozite
139
- sã prezinte stabilitate volumetricã,
- sã prezinte rezistenţã mecanicã crescutã la rupere, abraziune şi presiune,
- sã prezinte stabilitate chimicã,
- sã se prelucreze uşor, sã poatã fi corectat,
- sã se realizeze cu uşurinţã,
- sã nu necesite aparatură şi instrumentar special,
- sã fie ieftine.
Modelul monobloc, cu bonturi fixe. Face parte din categoria modelelor cu bonturi
fixe confecţionat prin tehnologie convenţionalã. Se poate realiza în orice tip de amprentã
convenţionalã. Modelul monobloc reprezintã modelul folosit cel mai frecvent pentru arcada
antagonistã, pentru modelul duplicat şi modelul de studiu.
Materialul cel mai folosit pentru modelul cu bonturi fixe este gipsul.Gipsurile
(naturale şi sintetice) sunt clasificate dupã DIN (Deutsches Institut fur Normung) 13911 în:
- Clasa I, gipsul pentru amprente,
- Clasa II, gipsul alabastru,
- Clasa III, gipsul dur,
- Clasa IV, gipsul extradur.
După ISO (International Standard Organisation) şi ADA (American Dental
Association) nr. 25, gipsurile se clasificã:
- Clasa I, impression plaster,
- Clasa II, model plaster,
- Clasa III, dental stone,
- Clasa IV, dental stone high strength,
- Clasa V, dental stone, high strength, high expansion.
140
de mici dimensiuni, în care pãtrunderea gipsului se face cu dificultate şi existã riscul formãrii
unor incluziuni de aer, cu ajutorul unei pensule sau a unui instrument bont se poate facilita
curgerea omogenă a materialului. Când amprenta s-a umplut cu gips, se îndepãrteazã de pe
mãsuţa vibratorie lãsându-se 20-30 minute pentru prizã. Dacã modelul nu este în totalitate
din gips dur şi soclul se confecţioneazã din gips obişnuit, atunci înainte de priza gipsului dur,
se vor face retenţii cu o spatulã sau bisturiu. Retenţiile se pot face ţi ca neregularităţi
hemisferice în faza finalã de umplere a amprentei. Când gipsul dur a facut prizã, se preparã
gipsul obişnuit mai consistent. Se aplicã pe masa de lucru sub forma unei grãmãjoare. Se
umecteazã amprenta ce conţine gipsul dur, turnat iniţial, dupã care se preseazã peste gipsul
obişnuit urmãrind paralelismul suprafeţei lingurii cu suprafaţa blatului mesei. Cu spatula sau
indexul se conformeazã periferia amprentei. Dupã demulare (scoaterea modelului din
amprenta), marginile modelului pot fi aranjate prin soclare. Prefigurarea marginilor
modelului se poate face şi cu ajutorul unor conformatoare din cauciuc. În aceste
conformatoare se depune pasta de gips dupã umplerea amprentei. Peste conformatorul cu
pastã se aplicã amprenta cu gipsul de model turnat iniţial.
Modelul monobloc cu bonturi fixe are avantajul pãstrãrii nemodificate, în
permanenţã, a poziţiei bonturilor, poziţie ce reproduce raporturile spaţiale ale dinţilor stâlpi.
Posibilele modificãri ale viitoarei piese protetice sunt legate de modificãri ale machetei în faza
de mobilizare de pe model, în vederea ambalãrii. În dorinţa anulãrii acestor posibile
modificãri ale machetei s-a recurs la folosirea modelului duplicat. Modelul duplicat este o
copie identicã a modelului de lucru, confecţionatã din masã de ambalat specificã metalului
din care se va confecţiona structura metalicã a RPF. Macheta componentei metalice a RPF
rãmâne fixã pe modelul duplicat, împreunã cu care se ambaleazã pentru a fi turnatã.
Dezavantajul modelului monobloc cu bonturi fixe este imposibilitatea accesului în
faza de modelare a machetei elementelor de agregare, pe feţele proximale şi în mod special în
zona cervicalã a acestor suprafeţe.
141
depãşind-o cu 5-6mm. Conformatorul se lipeşte pe faţa externã a amprentei (a inelului de
cupru). Pe o placuţã de sticlã se preparã o cantitate redusã de gips dur Moldano, de
consistenţã smântânoasã. Inelul fiind înclinat, se pune cu vãrful unei spatule o cantitate micã
din pasta de gips în interiorul conformatorului, având grijă ca deschiderea sã nu fie în
întregime obturatã. Gipsul va curge datoritã vibraţiilor fãcute de o pensã sau o pilã, prin
frecarea acesteia de marginea ocluzală a inelului. Operaţia se repetã pânã la umplerea
completã a inelului şi a coformatorului. Dacã bontul mobil va avea şi un pin metalic, acesta
se va introduce în pasta de gips dur, înainte de priza gipsului (poziţia poate fi verticalã, dacã
inelul are stabilitate pe faţa lui ocluzală sau orizontalã, când pinul va fi poziţionat cu ajutorul
unei mici bile dintr-un material plastic: moldina, optosil). Când bontul mobil este în întregime
din gips (fãrã pin metalic), cofrajul va depãşi inelul de cupru cu dimensiunea doritã a fi
lungimea bontului. Dupã priza gipsului, se îndepãrteazã cofrajul şi bontului i se dă o formã
conicã, prin şlefuire cu o pilã sau tăiere cu o spatulã. Bontului confecţionat în întregime din
Moldano, i se face spre vestibular (corespunzător lipiturii inelului) o suprafaţã planã, având o
treaptã aproape de extremitatea liberã. Suprafaţa netedã şi forma conicã a bontului vor
favoriza mobilizarea bontului în model. Este bine (ca mãsurã suplimentarã) ca bontul din gips
sã fie izolat, pentru a nu risca, în timpul mobilizãrii, spargerea bontului şi/sau a modelului.
Bontul mobil se poziţioneazã în supraamprentã, imobilizarea sa putând fi realizatã
uneori printr-o picãturã de cearã de lipit pusã spre spaţiul edentat. Dacã supraamprenta este
din gips, cooptarea fragmentelor se face prin lipire cu ceara specialã de lipit, pe faţa externã a
supraamprentei. Delimitarea marginilor supraamprentei de gips, de modelul din gips, se face
prin acoperirea acestora (marginilor) cu un strat subţire de cearã coloratã. Pentru a uşura
gãsirea extremitãţii bontului mobil, aceasta este acoperitã cu o micã bilã din cearã coloratã.
Înaintea turnãrii modelului, supramprenta cooptatã, conţinând bontul mobilizabil, cu bila de
cearã şi având marginile acoperite cu cearã, se va ţine 5-10 minute în apã, pentru izolare.
Turnarea modelului se face din gips obişnuit. Dacã amprenta este segmentarã, se va
realiza o prelungire distalã, din pasta de gips, necesarã realizãrii cheii de poziţionare în
ocluzie a modelului dinţilor antagonişti. Aceasta cheie de poziţionare în ocluzie, constã în
realizarea unui şanţ în formã de “T” sau de “Y”, şanţ ce va determina, pe modelul antagonist,
apariţia unor proeminenţe de aceeaşi formã şi cu care se poate cupla perfect într-o unicã
poziţie spaţialã.
În urma demulãrii, prin îndepãrtarea supraamprentei din material elastic sau prin
distrugerea celei din gips, rezultã modelul cu bonturi mobile. Prezenţa cerii din vârful
bontului ne ajutã sã reperãm bontul mobil. Dupã îndepãrtarea bilei de cearã, având fixat pe
vârful bontului mobil un instrument neascuţit, prin lovituri uşoare cu un ciocan de corn, se
142
încearcã mobilizarea bontului. Bontul mobil, având ocluzal amprenta cu inelul de cupru, se
pune 5-10 minute la izolare în apã. Prin încălzirea la flacără a inelului, materialul termoplastic
devine moale, permiţând îndepãrtarea amprentei de pe bontul mobil. Eventualele urme de
stentz, de pe bont, se îndepãrteazã prin aplicãri succesive ale unei bucãţi de stentz plastifiate
în contact cu bontul. Sunt contraindicate instrumente ascuţite, care prin radiere pot îndepãrta
nu numai urmele de stentz, ci şi o parte din gipsul bontului, subdimensionându-l.
143
Folosind un creion cu minã moale se marcheazã limita cervicalã a preparaţiei. Cu o
frezã mare de acrilat se face un şanţ circular, sub delimitarea cervicalã, realizat iniţial cu
creionul. Sunt create condiţiile tehnice de abordare axialã şi transversalã a marginii cervicale
a machetei componentei metalice a RPF.
144
urmãrind amprenta, stabileşte cu precizie poziţia pinului (uneori se pun douã pinuri cu rol de
neutralizare a rotaţiei în ax a bontului mobil). Pasta de gips dur (gips extradur sau rãşinã
epoxidicã) se toarnã în amprentă, dupã care se rãstoarnã soclul din PMMA cu pinurile în jos,
înglobându-le în pasta modelului încã neîntãritã. Dupã prizã, se desprinde modelul cu tot cu
pinuri, din soclu. Se secţioneazã modelul, realizându-se bonturi mobile, care apoi sunt
repoziţionate în soclu.
145
lucru), capul retentiv al acestora fiind orientat cãtre amprentã. Poziţionarea pinurilor poate fi
realizatã şi cu ajutorul unui aparat care poziţioneazã amprenta şi placa rigidã într-o poziţie
simetricã. La capãtul unei tije metalice se aflã un instrument de reper care se deplaseazã
deasupra amprentei marcând viitoarea poziţie a pinului. Celãlalt cap al tijei perforeazã placa
albã, rigidã, din plastic, în poziţie identicã cu cea din amprentã. Pinurile sunt poziţionate în
placa rigidã, câte douã pentru fiecare segment mobilizabil al modelului. Egalitatea înãlţimii
pinurilor se realizeazã prin introducerea plãcii rigide, având fixate pinurile într-un
conformator metalic de egalizare.
Materialul din care se toarnã modelul este pregatit la vacuum malaxor. Se umple cu
grijã întreaga amprentã, uneori folosind o pensulã finã, pentru omogenizarea pastei şi
eliminarea eventualelor incluzii de aer. Un strat subţire din pasta de gips dur se pune pe placa
rigidã de plastic, corespunzãtor zonei coronare a pinurilor, prevãzute cu retenţii.
Amprenta fiind umplutã cu gips dur, peste ea se aplicã placa rigidã din plastic, fixatã
prin urechile de ghidaj în conformatorul metalic pe care se află amprenta. Capetele retentive
ale pinurilor pãtrund în gipsul din amprentã, iar gipsul de pe placa rigidã, din plastic face corp
comun cu cel din amprentã. Dupã priza gipsului, se îndepãrteazã surplusurile marginale ale
modelului. Se demuleazã amprenta. Scoaterea modelului (desprinderea modelului de placa
rigidã prin culisarea pinurilor de lucru) este posibilã prin aplicarea plãcii rigide de plastic, pe
un conformator metalic special şi lovirea acesteia, într-o poziţie centralã, cu ciocanul. Pinurile
scurte (de lucru) depãşesc cu 1-2 mm grosimea plăcii rigide din plastic. Prin lovirea plăcii
albe, rigide, cu ciocanul, pinurile sunt împinse concomitent în sus, dislocând modelul (cu
pinuri) din plăcuţa rigidã. Modelul se secţioneazã conform marcajului iniţial stabilit. Prin
şlefuire cu o frezã mare de acrilat este pregãtit fiecare din segmentele mobilizabile ale
modelului. Curãţit prin periaj, fiecare segment se reaşazã pe plãcuţa rigidã din plastic.
Modelul dinţilor antagonişti se realizează tot din gips dur şi împreunã cu modelul cu
bonturi mobilizabile, realizat prin tehnica KIEFER, se monteazã în articulator cu ajutorul
unor plãcuţe special destinate acestei operaţii.
146
Dupã spãlarea şi dezinfecţia amprentei se preparã la vacuum malaxor gipsul dur sau
extradur pentru model. Din gipsul preparat se umple amprenta şi conformatorul în acelaşi
timp, dupã care amprenta se rãstoarnã şi se aplicã peste conformator. Cele douã componente
(materialul din amprenta şi materialul din conformator) fac corp comun odatã cu priza
gipsului. Se demuleazã amprenta şi se dezinserã modelul din conformator. Modelul astfel
obţinut, având o multitudine de nervuri, se secţioneazã în funcţie de componentele viitoarei
RPF. Refacerea integritãţii modelului este posibilã prin poziţionarea nervurilor modelului în
conformatorul în care s-a turnat, poziţia fiind unicã.
147
bazei modelului. Mişcarea fragmentelor în conformator este blocatã cu ajutorul braţelor
articulate care se închid.
Pentru montarea în articulator se aplicã plãcuţa verde, menţinãtorul de spaţiu, o altã
componentã a sistemului ACCU-TRAC.
Mai ieftin şi mai uşor de utilizat decât sistemele cu pinuri metalice, sistemul ACCU-
TRAC are totuşi o duratã redusã de folosinţã, aproximativ 5 ori. Prelungirile lamelare externe
şi interne se rotunjesc prin frecãrile repetate de gipsul dur al modelului.
Modele realizate din metal prin depunere galvanicã. Se pot realiza din cupru
argint sau nichel. Indicaţiile sunt reprezentate de modele pentru incrustaţii, restaurãri protetice
unidentare, RPF de hemiarcadã (cu predilecţie în tehnologia metalo-ceramicã).
Baia galvanicã este alcãtuitã dintr-un recipient din sticlã sau material plastic (inert din
punct de vedere al conductibilitãţii electrice), în care este pusã soluţia electrolitică:
- acidã, în cazul depunerii de cupru (sulfat de cupru -Cu SO4, acid sulfuric -H2SO4,
apã distilatã),
- alcalinã, în cazul argintului (cianurã de argint, sare alcalinã de Na sau K, apã).
Soluţia închide circuitul alimentat de o sursã de curent continuu.
Amprenta după spãlare şi dezinfectare, se pregãteşte pentru a fi bunã conducãtoare de
electricitate, prin pensulare cu pulbere de grafit sau aplicarea unui galvano-spray. Zonele
metalice (inelul de cupru, lingura metalicã) sunt acoperite cu cearã în scopul evitarii
depunerilor metalice la acest nivel. La polul negativ (catod) se fixeazã amprenta, iar la polul
pozitiv (anod) se fixeazã o placã metalicã (Cu, Ag sau Ni), din a cãrui sare s-a realizat soluţia
electroliticã. La alimentarea circuitului cu curent continuu, ionii metalici din soluţia
electroliticã se depun pe suprafeţele amprentei, aceşti ioni fiind înlocuiţi de alţii care provin
din placa metalicã fixatã la anod.
Curentul de micã intensitate iniţial, favorizeazã depunerea uniformã a unui strat de
aproximativ 1mm. Se mãreşte apoi intensitatea curentului, în scopul realizarii unor suprafeţe
rugoase, de care sã adere cu uşurinţã gipsul dur, care va completa realizarea definitivã a
modelului. Exactitatea execuţiei şi duritatea de suprafaţã mare, fac din modelul metalic,
realizat pe cale galvanicã, cel mai bun model de lucru în tehnologia RPF.
Modele realizate din metal, prin depunerea aliajelor uşor fuzibile, prin
pulverizare - sistemul METALLOMAT. Aliajele uşor fuzibile, cu interval de topire între
138-300 grade Celsius, sunt compuse din bismut, zinc, argint şi plumb. Aliajul cel mai
148
cunoscut în practica stomatologicã româneascã este melotul, aliaj folosit în tehnologia de
realizare a coroanelor ştanţate.
Realizarea modelelor din metal prin sistemul METALLOMAT constã în topirea
aliajului uşor fuzibil şi pulverizarea acestuia cu pistolul aparatului în amprenta aflatã într-un
compartiment special, închis, al aparatului. Accesul în compartiment este posibil prin douã
orificii prevãzute cu mãnuşi de protecţie, iar urmãrirea se face printr-un vizor. Stratul de metal
în grosime de 1mm se realizeazã în câteva minute. Urmeazã completarea cu gips dur.
Pentru sistemul METALLOMAT de obţinere a modelelor se pot folosi amprente
luate cu materiale elastice din grupa hidrocoloizilor ireversibili şi toată gama elastomerilor.
Nu se vor putea folosi amprentele luate cu materiale termoplastice (chiar şi cele la care
materialul termoplastic rigid constituie suportul materialelor elastice – amprentele rigid-
elastice).
Modele de lucru cu bonturi mobilizabile şi cape de transfer. Apariţia RPF pe
implanturi a necesitat o şi mai mare precizie a tehnicilor de amprentare, ducând la apariţia
capelor şi bonturilor de transfer pentru realizarea suprastructurilor protetice pe implanturi.
Capele de transfer pot fi asimilate cu inelele de cupru, rolul lor fiind cel al unor
amprentări de fineţe care sã poatã fi controlate şi apoi reunite printr-o supraamprentare.
Capele de transfer pot fi din metal sau polimeri, în ambele situaşii ele având o deschidere
incizalã (respectiv ocluzalã) prin care sã poatã refula materialul de amprentare. Mai prezintã
şi numeroase retenţii pe suprafaţa lor externã, care sã le imobilizeze în materialul
supraamprentei.
5. Relaţia ocluzalã
149
Modelele de arcadã sunt poziţionate în condiţii similare celor din cavitatea bucală, prin
utilizarea ocluzoarelor (ocludatoarelor), instrumente ce pot reproduce numai mişcarea de
deschidere-închidere a gurii. Integrarea funcţionalã a RPF, confecţionate pe modele, fixate în
ocluzor, presupune de asemenea, o intervenţie a medicului, de armonizare ocluzalã a celor
doua reliefuri ocluzale antagoniste. O caracteristicã a ocluzoarelor este aceea cã, mobilitatea
este proprie braţului superior (maxilarul), montarea începându-se cu modelul inferior şi apoi
cu cel superior. Cu ajutorul lor pot fi reproduse PMI (poziţia de intercuspidare maximã) şi
DVO (dimensiunea verticală de ocluzie).
Articulatoarele sunt singurele instrumente care reproduc, pe lângã mişcãrile de
închidere-deschidere şi mişcãri de lateralitate, propulsie şi retruzie, apropiindu-se cel mai mult
de funcţionalitatea ATM. Este motivul principal pentru care articulatoarele trebuie preferate
în realizarea RPF.
Dupã înclinarea pantei tubercului articular şi traiectoria condilianã articulatoarele
sunt :
- articulatoare medii având panta condilianã cu o înclinaţie medie de 30-33 de grade;
de exemplu: Gysi Simplex; I.T.M.; KSK; Atomic.
- articulatoare parţial programabile, la care este posibilã programarea pantei
retroincisive, pantei tubercului articular, distanţa de la punctul interincisiv la axul de rotaţie,
unghiul Bennett; de exemplu: Gysi-Trubyre; Schroder; Dentatus ARL; Hanau H2-0; Protar II.
- articulatoare total programabile, care permit reglarea individuală a înclinării
pantei tubercului articular, înclinarea pantei retroincisive, distanţa de la punctul interincisiv la
axa bicondilianã de rotaţie, distanţa intercondilianã, unghiul Bennett, mişcarea Bennett,
unghiul simfizar.
După construcţia lor, articulatoarele (simulatoarele) sunt:
- tip ARCON, când condilul se aflã pe braţul inferior al articulatorului imitând
articulaţia (ATM) anatomicã. Ghidajul condilian se deplaseazã împreunã cu braţul superior.
Din această categorie sunt articulatoarele : SAM ; Whip-Mix; AT ; Protar.
- tip NON-ARCON, când condilul se aflã pe braţul superior al articulatorului.
Capul condilian este cel care se deplaseazã împreunã cu braţul superior. Din această categorie
sunt articulatoarele: Dentatus, Hanau H2PR, Artex tip S.
Folosirea articulatoarelor, ca simulatoare ale mişcãrilor din ATM, este posibilã graţie
utilizãrii arcului facial definit de LANDA ca : “un dispozitiv care permite determinarea
poziţiei relative a crestei şi dinţilor maxilari în raport tridimensional cu centrul fosei
glenoide”.
Arcul facial este compus din:
150
- o parte intraoralã - “furculiţa”, fixatã pe arcul propriu-zis şi care este suportul
amprentei maxilare.
- o parte extraoralã - arcul propriu-zis, având la capete tijele de înregistrare ale axei
balama terminalã. Pe acest arc culiseazã, putând fi blocate în poziţia doritã, “furculiţa”
(partea intraorala) şi tija infraorbitalã, (fig. 35)
152
Metodã didacticã de învãţare a morfologiei ocluzale şi a rapoartelor ocluzale
interarcadice în dinamica mişcãrilor mandibulare (prin reproducerea acestora de cãtre
articulator), modelarea aditivã poate fi utilizatã cu succes şi pentru realizarea machetei
dinţilor de înlocuire.
La nivelul breşei se adapteazã un bloc din cearã de modelat, având dimensiunile
vestibulo-orale şi cervico-ocluzale egale cu cele ale dinţilor restanţi. Se reduce dimensiunea
verticalã a blocului de cearã subdimensionându-l cu 2 mm (aducându-l în infraocluzie). Cu
ajutorul instrumentelor 1 şi 2 se aplicã ceara coloratã, modelându-se elementele morfologice
constitutive ale suprafeţei ocluzale. Fiecare adiţie nouã de cearã este urmatã de executarea în
articulator a mişcãrilor de lateralitate şi propulsie, verificându-se corectitudinea contactelor
ocluzale cu dinţii antagonişti.
Tipul intermediarilor (masivi sau casete) va influenţa modul în care se va definitiva
realizarea machetei după modelarea suprafeţei ocluzale.
Realizarea machetei prin metoda “machetei prefabricate“. La nivelul breşei se vor
adapta ca formã şi marime, machetele prefabricate din cearã, ale dinţilor absenţi. Alteori
machetele se confecţioneazã extemporaneu, picurând ceara topitã în ştanţe din materiale
elastice. Ştanţele au fost realizate prin amprentarea parţialã sau în totalitate a dinţilor artificiali
folosiţi la proteza totalã.
O atenţie deosebitã se va acorda refacerii rapoartelor ocluzale, statice şi dinamice,
între cele douã arcade antagoniste.
Realizarea machetei prin metoda ce utilizeazã “cearã calibratã şi suprafeţe ocluzale
prefabricate”. Aceastã metodã utilizeazã cearã calibratã de 0,3-0,4 mm pentru modelarea
feţei orale şi mucozale a machetei corpului de punte. Faţa ocluzalã este obţinutã cu ajutorul
ştanţelor elastice în care se picurã ceara topitã. Poziţionare machetei feţei ocluzale va urmãri
şi respectarea rapoartelor cu dinţii antagonişi, rapoarte ce vor fi îmbunãtãţite prin intervenţii
modelante asupra structurilor ocluzale prefigurate în timpul prefabricãrii machetei suprafeţei
ocluzale.
În tehnologia realizarii RPF monobloc, macheta elementelor de agregare-retentorilor
(5) şi macheta dinţilor de înlocuire-corpul de punte(6) se ambaleazã împreunã, concomitent.
Macheta, ca şi viitoarea structurã metalicã este unitarã. Se preferã ambalarea dupã metoda
Heraeus, în care pe conul conformatorului (1) sunt fixate, în poziţie verticalã, canalele
principale de curgere (2) a aliajului topit. Urmeazã, cu o poziţie orizontalã, canalul
intermediar (3) cu rol de rezervor de metal fluid. Între fiecare element (dinte) modelat al
machetei şi canalul intermediar se aflã câte un canal de curgere secundar (4). Numãrul
153
canalelor secundare este egal cu numãrul dinţilor modelaţi. Se aplicã şi canalele de evacuare
a gazelor, (fig.36)
154
B - pentru proteze metalice,
- mase de ambalat pentru aliaje nobile,
- mase de ambalat pentru aliaje nenobile,
- mase de ambalat pentru lipire (cu loturi).
a. b. c.
Fig. 37 Ambalarea machetei.
8. Turnarea.
Obiectivul principal al turnãrii este obţinerea unei piese metalice cât mai precisã,
identicã cu macheta. Fidelitatea turnãturii va trebui sã ia în consideraţie:
- contracţia machetei de cearã, în medie 0,5% linear, în funcţie de modul de prelucrare
al cerii,
- contracţia aliajului topit la solidificarea lui, între 1,25-1,8 %, în funcţie de
compoziţia aliajului,
155
- modificãrile de volum ale masei de ambalat: dilatarea totalã ( suma rezultatã din
dilatarea de prizã, dilatarea higroscopicã şi dilatarea termicã.
Turnarea este pregatitã prin aducerea tiparului la temperatura de topire a aliajului, în
urma trecerilor succesive a machetei ambalate din cuptorul de preâncãlzire, în cuptorul de
încãlzire. Poate începe la aproximativ o orã de la priza masei de ambalat, indiferent de tipul
masei de ambalat folosite. În cuptorul de preâncãlzire, temperatura creşte lent de la 0–2000C.
Aici începe dilatarea termicã, se topeşte şi se arde o parte din ceara machetei şi se
evaporã parţial apa din masa de ambalat. În cuptorul de încalzire temperatura creşte de la
200- 8000C. Se definitiveazã dilatarea termicã, se arde complet ceara, obţinându-se tiparul, se
usucã complet tiparul.
Topirea aliajului se poate realiza în pâlnia tiparului sau la distanţã, într-un creuzet
refractar, sursa de cãldurã fiind flacãra obţinutã prin arderea gazelor sau curentul electric.
Topirea cu flacãra. Natura gazului şi proporţia între gaz şi aer în amestecul ars
influenţeazã temperatura flãcãrii. Pentru aliajele nobile, în confecţionarea RPF se foloseşte
cel mai frecvent amestecul de gaz metan/aer. Temperatura flãcãrii este de 1000-15000 C.
Aliajele pe bazã de paladiu, aliajele de aur pentru metalo-ceramicã şi unele aliaje nenobile,
care necesitã o temperaturã de topire mai ridicatã, utilizeazã flacãra obţinutã din amestecul
gazului natural (metan, propan, butan) cu oxigenul. Rezultã o temperaturã de 1500 0C. Din
amestecul acetilenã/oxigen/aer rezultã o flacãrã ce genereazã o temperaturã ridicatã, de
aproximativ 38000 C, ce se foloseşte pentru aliaje inoxidabile de tip Cr-Co, Cr-Ni.
Flacãra prezintã mai multe zone:
- conul de lângã arzãtor (pistol) corespunde zonei de amestec a gazului cu aerul
înainte de combustie (zona rece),
- conul urmãtor (de culoare verde ) este zona de combustie. Având efect oxidant nu
trebuie sã ajungã la aliaj (zona oxidantã),
- conul albastru, reprezintã zona de reducere (zona reductoare); are temperatura cea
mai ridicatã cu care trebuie realizatã topirea aliajului. Este înconjurata de oxigenul din aer,
(figura 38).
156
Topirea electricã. Are marele avantaj al unui control riguros şi permanent în ce
priveşte temperatura dezvoltatã. Permite topirea aliajului în atmosfera de gaze inerte (heliu,
argon, xenon), fãcând imposibilã degradarea acestuia prin oxidare. Topirea curentã a aliajului
se face într-un creuzet din material refractar (în afara pâlniei de turnare a tiparului). Curentul
electric poate dezvolta temperatura de 15000 C, folosind-se efectul lui Joulle-Lentz. Curentul
electric de înaltã frecvenţã (CIF) este folosit ca sursã de energie la aparatele moderne de
turnat dezvoltând o temperaturã de 30000C, (figura 39)
Introducerea aliajului topit în tipar se poate realiza datoritã greutãţii proprii (turnare
staticã), prin forţa centrifugã (orizontală, verticalã), prin vacuum/presiune sau cu ajutorul
forţei pneumatice.
Dupã rãcirea lentã a metalului (înconjurat de masa de ambalat) se face dezambalarea,
obţinându-se RPF (în cazul lucrãrilor total metalice) sau componenta metalicã (în cazul RPF
mixte). În cazul RPF realizate prin tehnologia din elemente separate, în urma turnãrii rezultã
elementele de agregare (retentorii) şi respectiv intermediarii (corpul de punte). Obţinerea
structurii metalice în acest caz, se realizeazã dupã solidarizarea componentei metalice a
elementelor de agregare, de componenta metalicã a intermediarilor.
Sudura. Reprezintã tehnica de realizare a unei legaturi între douã suprafeţe metalice,
prin topire localã la nivelul zonei de contact (joncţiune). În zonele de contact aliajul este în
stare plasticã sau fluidã, sudura fãcându-se fãrã aport suplimentar de material (lot). Sudura se
poate realiza prin punctare, când suprafeţele metalice sunt aşezate între doi electrozi de cupru
157
prin care trece curentul electric. Acest tip de sudurã este utilizat în confecţionare inelelor
ortodontice, a breckets-urilor sau în poziţionarea elementelor metalice prefabricate, în
tehnologia confecţionãrii protezei parţiale mobilizabile scheletate.
Sudura prin compresie se realizeazã între douã componente metalice, puse una peste
alta şi asupra cãrora acţioneazã perpendicular o forţã suficient de mare. Este tehnica ce stã la
baza condensãrii foliilor din aur.
Sudura prin laser se bazeazã pe posibilitatea laserului de a dezvolta o energie mare
şi care poate fi direcţionatã pe suprafeţe foarte mici, fãrã a produce modificãri structurale în
zonele vecine. Sub acţiunea laserului, aliajul se topeşte local stabilind continuitatea structurii
metalice.
Sudura cu gaz ionizant. Foloseşte un electrod din acelaşi metal cu elementele care se
sudeazã. Scânteia, obţinutã printr-un arc electric, ionizeazã amestecul de argon şi hidrogen
eliberat de electrodul de lucru, astfel încât, între piesa de lipit şi electrod se asigurã o
temperaturã de peste 30000 C.
Lipirea cu lot. Lotul este un aliaj utilizat la solidarizarea prin lipire a douã sau mai
multe piese metalice. Are o compoziţie asemãnãtoare cu aliajul pe care trebuie sã-l lipeascã,
conţinând şi un procent mic de metal, care are rolul de a scãdea intervalul de topire (Ag, Cu,
Sn , Cd). Temperatura de topire a lotului trebuie sã fie cu 50-1000C, inferioarã celei a aliajului
din care s-au confecţionat piesele ce urmeazã a fi lipite.
Lipirea cu lot necesitã mai multe faze clinico-tehnice. Elementele de agregare, dupã
proba lor pe dinţii stâlpi sunt amprentate cu un material (gips, acrilat autopolimerizabil,
siliconi) care sã permitã reproducerea identicã a poziţiei din cavitatea bucalã. În interiorul
elementelor de agregare se picurã cearã, lãsându-se liberã marginea cervicalã, care permite
repoziţionarea pe model şi îndepãrtarea ansamblului elemente de agregare-corp de punte. Prin
turnarea unui nou model de lucru se creeazã posibilitatea probei între elementele de agregare,
158
a componentei metalice a corpului de punte. Suprafeţele ce urmeazã a fi lipite sunt curãţate de
stratul de oxizi şi între ele se realizeazã un spaţiu capilar ce favorizeazã curgerea lotului.
Distanţa optimã dintre componentele ce urmeazã a fi lipite este de 0,02-0,2 mm (a).
Solidarizarea pe poziţie a corpului de punte cu elementele de agregare se face cu cearã de lipit
interproximal (b). Ocluzal se aplicã o frezã sau un bãţ de chibrit, care împiedicã ulterioarele
modificãri de poziţie între componentele de lipit (c). Din masa de ambalat nespecificã (gips cu
nisip) se realizeazã un model care va fixa coroanele, pãtrunzând în interiorul lor şi totodatã va
încercui corpul de punte vestibulo-oral (d). Înainte de priza finalã a modelului din masa de
ambalat, la nivelul locului de lipire, vestibular şi oral se fac doua pâlnii de acces. Deoarece
lotul se va introduce dinspre oral, aceasta pâlnie va fi mai largã putând fi comparatã cu pâlnia
conului de turnare. Dupã priza masei de a ambalat, modelul se pune în cuptorul de
preâncãlzire şi apoi în cel de încãlzire, aducându-se la temperatura de lipire, figura 40
a) b)
c)
159
d)
160
interproximale între care sã se realizeze lipirea. Prezenţa masei ceramice pe componenta
metalicã atrage dupã sine riscul fisurãri acesteia (ceramicii), din cauza încãlzirii prea rapide
şi/sau neomogene a structurilor ce urmeazã a fi lipite.
Lipirea prin sudură. Se realiza la punţile din wipla, aliaj ce nu are lot pentru lipire.
Corpul de punte prezintă prelungiri (aripioare) spre elementele de agregare, prelungiri ce erau
lipite prin punct de sudură, de acestea (fig.41 : a, b)
161
Marea varietate a tipurilor de RPF permite aplicarea lor ca mijloace protetice în foarte
multe forme ale edentaţiei parţiale. Numãrul maxim de dinţi din zona frontalã, care pot fi
înlocuiţi prin RPF este de patru, iar pentru zona lateralã este de trei.
Din cauza rigiditãţii lor, RPF fac ca forţele ocluzale sã se distribuie relativ egal şi pe
retentori (elementele de agregare) şi la nivelul dinţilor stâlpi. Astfel, peretele metalic al
elementului de fixare, pe câmpul protetic trebuie sã fie conceput şi realizat într-o grosime
suficientã pentru a nu se deforma sub acţiunea forţelor ocluzal. Pregãtirea prin şlefuire a
dintelui stâlp şi tipul de retentor utilizat (alegerea elementului de agregare), trebuie sã ofere o
suprafaţã sensibil egalã ca întindere, astfel ca riscul decimentãrii sã fie egal sau foarte redus.
Mobilitatea fiziologicã a dinţilor stâlpi, în condiţiile unei structuri rigide a RPF, face ca
riscul decimentarii sã fie considerabil mai mare în cazul în care, fie retentorul, fie pregãtirea
structurii dentare va creea diferenţe semnificative între cei doi dinţi stâlpi limitanţi ai breşei.
Reacţia apare mai favorabilã pentru punţile rigide care au doi retentori cu valori clar diferite,
dar sunt asezaţi unul lângã altul şi corpul de punte este în extensie. Valoarea diferitã a
suprafeţei de retenţie nu intrã în competiţie între cele douã elemente de agregare. Datoritã
rigiditãţii punţii, chiar şi în condiţiile unui corp de punte sprijinit la o singurã extremitate, cele
douã elemente de agregare acţioneazã solidar şi nu apare tendinţa la desprindere a punţii de
pe retentorul cu suprafaţa mai redusã. O situaţie asemãnãtoare o întâlnim şi în cazul punţilor
lungi, când deformarea elasticã a intermediarilor (a corpului de punte) acţioneazã nebiologic
asupra dinţilor limitanţi ai breşei, prin tendinţa de basculare a acestora spre edentaţie. În cazul
retentorilor cu valoare disproporţionatã de fixare pe câmpul protetic, aceasta solicitare a
dinţilor stâlpi, ca urmare a modificãrii elastice a corpului de punte, se întrerupe prin
decimentarea de pe retentorul cu valoare mai redusã,(figura 42)
a) b) c)
Fig.42 Deformarea elasticã a punţilor - decimentarea
În cazul unei RPF fixate pe trei dinţi stâlpi, stâlpul intermediar pare cã anuleazã
efectul deformãrii elastice din cazul punţilor lungi, elastice. Efectul rãmâne nefavorabil şi
duce la decimentarea retentorului cu valoarea cea mai redusã. Dintele stâlp intermediar, joacã
162
rolul “fulcrum“, nu datoritã deformãrii elastice, ci datoritã diferenţei de rezilienţã parodontalã
a dinţilor stâlpi, incluşi ca suport în sprijinul RPF, (figura 43)
a) b)
163
a) b)
Fig. 44 Punte cu extensie imediată: Fig. 45 Punte cu extensie mediată
Punţile cu extensie sunt controversate ca şi soluţie de tratament; atunci când ele sunt
acceptate, sunt indicate pentru:
a) restaurarea edentaţiilor reduse, când lipseşte un singur dinte,
b) cazurile clinice în care dimensiunea mezio-distalã a breşei este egalã sau mai micã
comparativ cu aceeaşi dimensiune a dinţilor stâlpi,
c) cazurile clinice în care dinţii stâlpi au o coroana lungã, implantarea parodontalã este
bunã sau foarte bunã, axul de implantare este favorabil,
d) cazurile clinice în care antagoniştii punţii cu extensie sunt reprezentaţi de o protezã
(mobilã sau fixã),
e) cazurile clinice în care hemiarcada opusã punţii cu extensie este integrã.
Dintre cele douã tipuri de punţi cu extensie (mezialã şi distalã), cele mai acceptate
sunt punţile cu extensie mezialã. Folosirea cea mai frecventa a punţii cu extensie mezialã este
pentru: absenţa incisivului lateral când sunt folosiţi ca dinţi stâlpi caninul şi premolarul unu,
absenţa premolarului unu, când se folosesc ca dinţi stâlpi premolarul doi şi molarul unu.
Pentru puntea cu extensie distalã cea mai acceptatã rezolvare este protezarea
edentaţiei terminale molare, utilizând ca dinţi stâlpi ambii premolari. Corpul de punte este de
volumul unui premolar, scopul acestuia fiind exclusiv de a împiedica migrarea verticalã a
molarului antagonist şi temporizarea tratamentului prin protezã mobilizabilã.
Puntea cu extensie mediatã reprezintã varianta punţilor cu extensie, la care corpul de
punte este fixat de elementul de agregare printr-o barã palatinalã flexibilã, având ca suport
mucoasa palatinã. Aceasta absoarbe forţele de masticaţie preluate de dintele de înlocuire.
Aceste punţi sunt recomandate numai în cazul edentaţiilor unidentare maxilare, cu
lipsa incisivului central sau lateral, în scop strict estetic şi cu dorinţa pãstrãrii diastemei sau
tremei. Au marele avantaj cã folosesc ca suport în restaurarea proteticã, mucoasa, în schimbul
sacrificiului dinţilor din zona laterală a arcadei.
Puntea totalã. Reprezintã o construcţie proteticã fixã, care restaureazã o edentaţie
parţialã mixtã întinsã, printr-o piesã proteticã unicã. Condiţia obligatorie pentru realizarea
164
punţilor totale este prezenţa pe arcadã a minimum 4 dinţi care sã aibã o dispoziţie topograficã
favorabilã şi o valoare parodontalã (implantare) capabilã sã suporte întreaga suprastructurã.
Situaţia clinicã idealã este: prezenţa pe arcadã a caninilor şi molarilor de 12 ani, (figura 46)
165
Dupã formă, implanturile pot fi: ac, şurub, lamã, grilã, ca poziţie topogaficã a
implantãrii pot fi: intraosoase, subperiostale sau mixte (intraosoase şi subperiostale). Ca
materiale pentru realizarea implanturilor se poate folosi: titanul, tantalul, aliajele de aur,
aliajele de crom-nichel-crom, ceramicã. Implanturile pot fi folosite în edentaţia parţialã, cât şi
în edentaţia totalã, în RPF şi/sau în restaurãrile protetice mobile. În edentaţiile parţiale reduse
sunt larg utilizate în rezolvarea edentaţiei terminale, implantului revenindu-i rolul de a
transforma edentaţia terminalã în edentaţie lateralã, stâlpul distal fiind reprezentat de implant.
Transmiterea forţelor de masticaţie osului subiacent este total diferitã la implanturi
faţã de dinţii naturali. Implanturile nu beneficiazã de rolul parodonţiului de susţinere, de a
transforma presiunea masticatorie în tracţiune pe osul alveolar.Transmiterea forţelor de
masticaţie în cazul implanturilor este directã, la osul alveolar fãrã rolul de ”amortizor” şi
“transformator” de presiune al parodonţiului, figura 47
166
cape de protecţie cu o grosime de 0,30 mm. Capelor, pe lângã rolul de protecţie a bonturilor,
le revine şi rolul de a diminua şlefuirea dinţilor în scopul paralelizãrii lor, figura 48
Stabilitatea punţii telescopate pe câmpul protetic se face prin fricţiunea între exteriorul
capei cimentate pe dintele stâlp şi interiorul retentorului, parte integrantã a punţii telescopate.
Pacientul poate îndepãrta singur pentru igienizare RPF. Puntea telescopatã poate fi o
alternativã în tratamentul edentaţiei parţiale reduse prin RPF. Mai frecvent
telescoparea se utilizeazã pentru ancorarea protezelor parţiale şi/sau totale pe dinţii restanţi.
Puntea DOLDER şi GILMORE. Cei doi autori au conceput o punte mobilizabilã, la
care elementele de agregare (retentorii) se fixau pe dinţii stâlpi, între retentori (la nivelul
breşei) fiind confecţionatã o barã rigidã, având pe secţiune aspectul eliptic sau piriform.
Intermediarii (corpul de punte) se fixau de bara rigidã, ce unea retentorii cu ajutorul unor
clame (cãlãreţi) cuprinşi în corpul de punte şi accesibili dinspre faţa mucozalã a acestuia
(corpul de punte), (figura 49)
168
Disjuncţia forţelor de masticaţie se face la nivelul feţei distale a premolarului doi
maxilar, unde legãtura punţii fixã-fixã, cu puntea fixã-mobilã, se realizeazã printr-o articulare,
cu ajutorul unei culise intracoronare. Puntea combinatã este rezultatul asocierii între o piesã
proteticã unicã a unei punţi fixã-fixã, cu o punte fixã-mobilã.
Deşi fiecare din tipurile de RPF îşi are indicaţia precisã în rezolvarea unui anumit tip
de edentaţie parţialã, nu existã un tip de punte aplicabil în toate stãrile sau formele individuale
de edentaţie parţialã.
Medicului şi tehnicianului, în echipã, le revine rolul individualizãrii soluţiei de
tratament pentru fiecare pacient în parte. Singurul percept general valabil al RPF este:
“primo non nocere “.
Determinarea culorii
Crearea iluziei este unul din obiectivele cele mai importante ale esteticii dentare.
Abilitatea de a face un dinte sã parã mai lat sau mai îngust, mai lung sau mai scurt,
este un ajutor de neestimat când trebuie rezolvate problemele estetice. Efectele estetice ale
restaurãrilor dentare sunt controlate de: forma, mãrimea, aliniamentul, conturul, textura şi
culoarea dinţilor originali. Când sunt folosite tehnici restaurative pe unul sau mai mulţi dinţi,
copierea esteticii dinţilor naturali restanţi ar trebui sã fie ultimul scop. Când pacienţii cer o
apariţie naturalã nu înseamnã cã vor o copie fidelã a dinţilor adiacenţi sau antagonişti.
Medicul va modifica frecvent forma dintelui pentru a obţine un rezultat estetic. Prezenţa unui
spaţiu mai mare sau mai mic la nivelul breşei, face imposibilã imitarea dintelui original. Cu
toate acestea, stomatologii încearcã în multe situaţii sã copieze dintele natural, pentru a obţine
o simetrie a zâmbetului.
BLANCHERI, FRUSH, FISHER, POUND, PINCUS au intervenit în dezvoltarea
iluziei în stomatologia esteticã.
PRINCIPIILE ILUZIEI
Obiectele nu pot fi distinse fãrã luminã. Când sunt luminate, cele mai multe obiecte
aratã douã dimensiuni: lungimea şi lãţimea. Lumina naturalã este multidirecţionalã: ea scoate
în evidenţã textura şi aruncã umbre care determinã a treia dimensiune: adâncimea.
„Comunicarea formei este datã de umbre”. În Estetica Dentarã “manipularea umbrelor” poate
face ca dinţii sã capete un aspect estetic (fig.52).
169
Fig. 52 – Realizarea profunzimii prin umbre
170
O altã tendinţã artisticã la fel de importantã în stomatologie este „principiul
liniilor”. Folosirea de linii orizontale face ca un obiect sã aparã mai lat, în timp ce folosirea de linii
verticale îl fac sã aparã mai lung (fig.55).
Fig. 55 – Accentuarea dimensiunii
prin sensul liniilor
Culoarea dinţilor variazã în funcţie de: vârstã, sex, poziţia lor pe arcadã, personalitate. La
persoanele tinere dinţii sunt luminoşi (valoare crescutã), au o culoare uniformã, nu sunt pigmentaţi,
pot prezenta spoturi albe hipoplazice şi sunt texturaţi. La bãtrâni, dinţii sunt întunecaţi (au valoare
scãzutã), sunt pigmentaţi (au concentraţie mare), sunt plani, netezi, nu mai au transluciditatea şi
strãlucirea dinţilor tineri. La femei, dinţii sunt mai deschişi la culoare, au marginea incizalã mai
translucidã decât la bãrbaţi, unde dinţii sunt mai pigmentaţi. În funcţie de poziţia dinţilor, incisivul
lateral este mai deschis la culoare decât incisivul central şi decât caninul, care este cel mai galben
dintre dinţii frontali (mai saturat). Premolarul unu are culoarea incisivului central, iar premolarul
doi este uşor mai închis decât premolarul unu. La pacienţii delicaţi culoarea este mai deschisã, iar la
viguroşi este mai închisã.
Culoarea poate fi modificatã de diverse procese de uzurã, pe care MOUNT le-a clasificat
în: abraziune, atriţie, eroziune, abfracţie şi fracturã. Discromiile dentare au diverse cauze şi forme.
Culoarea este o parte a impresiei vizuale. Culoarea inadecvatã poate distruge efectul cãutat
cu trudã.
Pentru profani dintele este alb. Pentru practicianul, care trebuie sã refacã integritatea
morfologicã şi funcţionalã a arcadei dentare, folosind materiale restaurative, gama largã de culori
este o realã provocare. Deşi cunoaşterea procedurilor de identificare a unei culori este
fundamentalã, adeseori ea este neglijatã în procesul educaţional sau este puţin înţeleasã de
stomatologi, tehnicieni şi producãtorii de materiale.
Ştiinţa culorii implicã fizicã, psihofizicã, psihologie şi chiar filozofie. Natura luminii,
teoriile despre vederea în culori, studiul spectrofotometriei, sistemele de ordonare a culorilor şi alte
materii la fel de “ciudate” sunt parte integranta a “lumii culorii”. Aceste concepţii avansate nu sunt
necesare pentru percepţia culorii, dar sunt esenţiale în înţelegerea fenomenelor apãrute în cadrul
percepţiei şi potrivirii culorii în structurile dentare protetice.
Selecţia clinicã a nuanţei implicã mai mult decât alegerea unei culori dintr-un ghid şi
obţinerea unei restaurari identice cu a dintelui iniţial. Din pãcate, procedura de alegere a culorii nu
este atât de simplã. Din cauza conceptelor şi a dezvoltãrii actuale, existã o diferenţã între „selecţia
nuanţei” şi „potrivirea culorii”. Este importantã înţelegerea naturii tridimensionale a culorii pentru a
putea realiza aceasta diferenţã şi pentru a reuşi selectarea nuanţei potrivite.Trebuie luate în calcul
limitele materialelor existente în ceea ce priveşte posibila restaurare proteticã esteticã.
a) Obiectul:
Când absorbţia intereseazã toate lungimile de undã ale fascicului luminos, obiectul apare
incolor, alb sau negru, depinzând de cât de importantã a fost absorbţia. Când obiectul absoarbe
selectiv anumite lungimi de undã şi le reflectã pe altele, el apare colorat. Obiectul colorat se
comportã ca un filtru care absoarbe sau reflectã radiaţiile la care este supus. Culoarea percepută este
porţiunea din spectru, care este reflectatã înapoi spre ochi. Orice culoare nu poate fi perceputã decât
dacã lungimea sa de undã este prezentã în sursa luminoasã.
Opacitatea – un material opac nu permite trecerea luminii prin el. El reflectã toatã lumina
care cade asupra lui şi apare alb.
Fluorescenţa este procesul de emisie a energiei luminoase de cãtre un material atunci când
este supus unui fascicul de luminã. Lumina albastrã sau razele ultraviolete determinã lumina
fluorescentã în limite vizibile. Dinţii umani sãnãtoşi emit lumina fluorescentã când sunt expusi la
raze UV, fluorescenţa fiind policromaticã. Unele materiale dentare, cum sunt porţelanurile au în
compoziţie agenţi fluorescenţi pentru a reproduce aspectul natural al dinţilor.
Clinic, pigmenţii albi ai porţelanului sunt opaci, când sunt folosiţi la modificãrile de culoare.
Coloranţii gri sunt o mixturã între negru şi alb. O restaurare cu coloranţi albi apare artificialã
deoarece îi lipseşte adâncimea. În zonele în care s-au folosit coloranţi albi sau gri transluciditatea va
fi scãzutã.
b) Observatorul:
Lumina care ajunge la ochi stimuleazã fotoreceptorii din celulele cu conuri şi bastonaşe de
pe retinã. Energia este convertitã printr-o reacţie fotochimicã într-un impuls nervos şi se transmite
prin nervul optic în lobul occipital al cortexului. Celulele cu bastonaşe sunt responsabile pentru
interpretarea valorii şi diferenţelor luminoase (strãlucitoare). Interpretarea culorii este legatã de
prezenţa a trei tipuri de celule cu conuri sensibile, respectiv la albastru, verde, roşu. Aceasta este
teoria „tricromaticã” de interpretare a culorilor. Dacã sursa de luminã conţine toate culorile
spectrului, se obţine o citire realã, dar dacã lumina este deficitarã într-o anumitã culoare, atunci se
percepe acel obiect într-o culoare falsã.
c) Lumina:
Baza reuşitelor estetice în protezãrile dentare constã în înţelegerea proprietãţii luminii. Din
pacate, ele nu sunt luate prea mult în considerare. Pentru rezultate excepţionale ale refacerilor cu
materiale fizionomice trebuie luate în considerare trei caracteristici ale luminii:
1- direcţia luminii,
2- mişcarea luminii,
3- culoarea luminii.
Direcţia şi mişcarea luminii determinã umbre şi sunt factorii de bazã în crearea unei iluzii
cosmetice. Umbrele create sunt baza iluziei şi afecteazã restaurarile estetice. Umbrele create pot
varia silueta dinţilor, concavitãţile şi convexitãţile de suprafaţã ale smalţului. Variaţiile în forma
dintelui pot altera culoarea din profunzime, variind unghiul de incidenţã al luminii. Textura de
suprafaţã a smalţului influenţeazã intensitatea şi caracterul de reflexie al luminii prin modul în care
suprafaţa absoarbe sau reflectã lumina. Umbrele sunt folosite pentru a “dramatiza” o arie
luminoasă. Obţinerea unei luminozitãţi într-o anumitã zonã a dintelui se poate face prin obţinerea
unei zone întunecate învecinate. Folosirea în zona interproximalã a unei culori de intensitate mai
micã sau prin curbarea mai accentuatã a zonei interproximale în sens vestibulo-oral, dã senzaţia de
mai puţinã luminozitate.
Coroanele şi punţile din ceramicã sau compozit trebuie realizate cu o texturã de suprafaţa ce
include convexitãţi şi concavitãţi, astfel încât sã dea senzaţia de natural.
O boltã palatinã înaltã va creşte translucenţa unui dinte cu o margine incizală subţire. Spaţiul
întunecat al cavitãţii bucale transpare prin marginea incizalã subţire a dinţilor frontali.
Culoarea gingiei influenţeazã selecţia culorii dinţilor artificiali. O gingie închisã la culoare
va influenţa alegerea unei culori mai deschise a dintelui; o gingie mai deschisã la culoare determinã,
în general, prin contrast, alegerea unei nuanţe mai închise a dinţilor artificiali. Nuanţa cervicalã a
dintelui trebuie sã fie adaptatã în funcţie de culoarea gingiei.
Îngustarea arcadei lãrgeşte vestibulul bucal, reflexia luminii pe suprafeţele dentare este mai
intensã. Restaurarile protetice pot fi mai închise la culoare. Lãrgirea arcadei îngusteazã vestibulul
bucal şi de aceea dinţii sunt foarte puţin sau de loc luminaţi. Situaţi în umbra pãrţilor moi, dinţii
posteriori vor trebui realizaţi mai luminoşi. Cantitatea luminii reflectate explicã de ce culoarea
lucrãrii protetice este diferitã în cavitatea bucalã şi pe modelul de lucru. Este motivul pentru care
tehnicianul dentar trebuie sã participe nemijlocit la stabilirea culorii piesei protetice.
În 1666, Sir ISAAC NEWTON a observat cã lumina albã trecutã printr-o prismã se divide
în mai multe culori, formând un spectru. De asemenea, a descoperit cã aceste culori trecute înapoi
prin prismã reproduc lumina albã. Descrierea precisã a culorilor şi organizarea lor a fost dezvoltatã
dupã alţi 250 de ani de la descoperirea ei de catre NEWTON.
Lumina este o micã parte din spectrul electromagnetic. În acesta sunt incluse toate formele
de energie, de la cele cu lungimi de undã scurtã şi deci frecvenţa mare (raze cosmice), la cele cu
lungimi de undã foarte lungã şi frecvenţã micã (energia electricã). Între aceste extreme gãsim surse
de energie familiare, cum ar fi: unde radio, unde tv, unde x.
Spectrul vizibil se întinde într-o bandã îngustã: 380-760 nanometri. Aceste unde pot stimula
retina, având ca efect apariţia vederii. Senzaţia datã de undele cu cea mai micã lungime de undã se
numeşte violet, iar cea datã de undele cu cea mai mare lungime de undã se numeşte roşu. Razele
ultraviolet sunt mai scurte decât cele ale spectrului vizibi, iar cele infraroşii sunt mai lungi. Ordinea
spectrului vizibil este urmãtoarea: violet, albastru, verde, galben, portocaliu şi roşu (fig.56). Nu
existã o distincţie clarã între locul unde se terminã una şi începe cealaltã. Spectrul vizual este
alcãtuit din senzaţii.
Culorile diferã putând fi luminoase sau închise, puternice sau mai slabe. Baza, în abordarea
clinicã a potrivirii culorii o constituie descrierea acestor diferenţe. Percepţia şi analizarea culorii pot
fi învăţate şi îmbunãtãţite cu timpul. Selectarea culorii este un proces atât vizual, cât şi cerebral.
Potrivirea şi modificarea culorii înseamnã vizualizarea, analizarea diferenţelor şi abia apoi alegerea.
Oamenii de ştiinţã şi artiştii au inventat multe feluri de descriere a tridimensionalitãţii culorilor.
Unele dintre sisteme sunt utile pentru instrumente complexe, altele satisfac nevoia privitorului
psihologic, de exemplu Sistemul de Ordonare al Culorilor (SOC).
Sistemul lui MUNSELL (SOCM) este cel care corespunde cel mai bine nevoilor
stomatologilor.
S-au utilizat multe analogii pentru a descrie SOCM. Una dintre acestea este „insula pustie”
a lui JUDD, marinar mitic naufragiat pe o insula pustie. Pentru a-şi învinge singuratatea şi
a-şi umple timpul, el decide sã aranjeze logic toate pietricelele multicolore de pe plajã. Figura 57A
reprezintã modul haotic de aranjare a pietricelelor la început. El a observat cã, pe lângã pietrele
colorate existã şi unele necolorate: albe, negre, gri. Mai întâi le-a pus pe cele necolorate într-o
stivã. Apoi le-a aranjat pe grupuri, pe cele colorate într-o secvenţã asemănătoare curcubeului
(fig.57B). Calitatea care i-a permis separarea acestor grupuri corespunde nuanţei lui MUNSELL.
Prin inspectarea diferitelor grupuri observã şi alte diferenţe şi îşi dã seama cã treaba era departe de a
fi finalizatã.
Abordeazã apoi grupul acromatic şi aranjeazã pietrele într-o coloană în funcţie de cât de
luminoase sau întunecoase apar. Cel mai sus plaseazã pe cele mai deschise la culoare, cel mai jos pe
cele mai închise şi între ele restul. Strãlucirea şi întunericul sunt sinonime cu luminozitatea lui
MUNSELL (vezi prima coloană în grupul din fig.57C).
În funcţie de luminozitate el rearanjează grupurile colorate într-o coloanã în care cele mai
întunecate sunt jos, cele luminoase sus, cu gradaţie între cele douã extreme (fig.57C). A aranjat
culoarea în funcţie de nuanţã şi luminozitate, dar mai existau diferenţe de puritate sau tãrie a
nuanţelor.
Fig. 57
Naufragiatul studiazã din nou grupurile şi le aranjeazã în funcţie de puritatea culorii. Fig.58
aratã rezultatul final. Pietricelele de cea mai micã intensitate de la fiecare nivel de luminozitate sunt
cel mai aproape de axa acromaticã, la stânga. Culorile devin mai concentrate (saturate sau pure)
spre dreapta. Aceasta dimensiune este sinonimã saturaţiei lui MUNSELL.
ARBORELE de CULORI al lui MUNSELL este format din trunchi (coloana luminozitate)
cu nuanţele aranjate vertical în secvenţã în jurul trunchiului la fel ca paginile unei cãrţi deschise.
Acest arbore demonstreazã modul cum diferã culorile şi relaţiile dintre acestea. Diferenţele de
nuanţã sunt aranjate în jurul axului luminozitate: cele mai închise spre bazã, cele mai deschise
spre vârf. Culorile devin din ce în ce mai concentrate (saturate) spre periferia arborelui şi din ce în
ce mai puţin intense spre centrul arborelui.
Nuanţa, numitã şi tonalitate cromaticã este atributul cel mai uşor de identificat. Se traduce
prin: roşu, portocaliu, galben, verde, albastru, indigo şi violet, care sunt de fapt şi culorile
spectrului. Aceasta dimensiune este exemplificatã de grupul de pietre din fig.57. Este important de
ştiut cã nuanţele sunt rezultatul lungimii de undã a luminii. Culoarea este lumina, iar lumina
culoare. La tineri, nuanţa dinţilor este uniformã, dar odatã cu vârsta sunt prezente variaţii de nuanţã
datoritã petelor intrinseci şi extrinseci de naturã restaurativã, mâncãrii, fumatului şi altor influenţe.
Saturaţia (concentraţia, croma) se traduce prin termenii de concentrat sau diluat. A fost
descrisã de MUNSELL ca fiind „calitatea prin care se poate distinge o culoare tare de una mai
neutră, intensitatea coloristică”. De exemplu, pentru a da culoare unei lucrãri de ceramicã trebuie
adãugatã mai multã nuanţã, reducerea culorii se poate realiza prin bleaching. Odatã cu vârsta
creşte gradul de saturaţie al culorii dinţilor.
Nuanţele folosite în stomatologie sunt în relaţie una cu alta, acest lucru fiind demonstrat cu
ajutorul discului de culori din fig.59. Nuanţele din gama de culori a discului sunt clasificate în:
1) nuanţe primare;
2) nuanţe secundare;
3) nuanţe complementare.
1) Nuanţa primarã
Roşu – galben – albastru formeazã baza sistemului color dentar şi de asemenea structura de bazã a
discului de culoare.
2) Nuanţa secundarã
Combinarea oricãreia din culorile primare, douã câte douã, duc la obţinerea unei nuanţe
secundare. Astfel: roşu + albastru = violet; albastru + galben = verde; galben + roşu = portocaliu.
Grafic, acest lucru se observă în discul de culoare, în care nuanţele secundare se interpun printre
nuanţele primare. Modificând concentraţia nuanţei primare se obţine o modificare şi în concentraţia
nuanţei secundare.
3) Nuanţa complementarã
Este nuanţa care pe discul de culoare este opusã unei culori primare sau secundare. Portocaliul este
complementar albastrului, dar şi albastrul este complementar portocaliului. Culoarea primarã este
complementarã culorii secundare şi invers. Dacã se amestecã o culoare primarã cu o culoare
secundarã şi complementarã, efectul este de anulare a ambelor culori şi obţinerea griului. Aceasta
este cea mai importantã relaţie în manipularea culorilor dentare.
În momentul selecţionãrii culorii apare un efect advers, care a fost denumit nuanţã
senzitivã. Dupã 5 secunde de fixare a unui dinte sau ghid de culoare ochiul se acomodeazã şi devine
obişnuit cu respectiva culoare. Dacã privim o culoare mai mult de 5 secunde şi apoi fixãm o
suprafaţã albã sau închidem un ochi, ne apare imaginea, dar în culoarea complementarã.
În momentul alegerii culorii, este util un timp de 5 secunde de uitat în altã parte, eventual pe
o suprafaţã albastrã (cum ar fi baveta pacientului), pentru a-ţi readapta privirea la porţiunea galben-
portocaliu a spectrului care este cea mai implicatã în combinarea culorilor dentare.
Metamerism – este fenomenul care poate face ca douã culori simple sã aparã ca aceeaşi
nuanţã sub o singurã sursã de luminã, dar sã dea nuanţe diferite sub surse diferite de luminã.
Culoarea poate fi purã sau poate fi o mixturã între douã culori. De exemplu, culoarea verde poate fi
verde pur sau o combinaţie între galben şi albastru. Verdele pur va reflecta lumina în banda verde,
dar mixtura va reflecta lumina în banda galbenã şi albastrã simultan. Dacã expunem ambele nuanţe
la o luminã cu un spectru întreg de culori, ele vor apãrea în aceeaşi culoare. Dacã vor fi expuse unei
surse de luminã ce nu conţine luminã în banda albastrã, cele douã nuanţe vor apãrea disociat,
verdele adevãrat va apãrea verde, iar mixtura va apãrea galbenã, componenta albastrã nefiind
perceputã de ochi deoarece lumina nu conţine culoarea albastrã.
Tehnic metamerismul poate fi descris ca fiind „perechi de obiecte cu aceeaşi înfãţişare într-
un mediu dat, dar având curbe spectrale diferite”. Trebuie înţeles foarte bine impactul pe care îl are
metamerismul în procesul de selecţionare al culorii.
De reţinut!
Dacã pacientul petrece o mare parte din timp sub o singurã sursã de luminã, atunci va
domina culoarea aleasã sub aceastã sursã.
Nuanţele închise (cu valoare scãzutã şi concentraţie crescutã) se pot folosi pentru a creea
senzaţia de îngust, scurt, masculin şi vârstnic. Astfel, în cazul unor spaţii prea mari, care duc la un
volum prea mare al restaurãrilor, cu lãţimi mari ale dinţilor se va folosi nuanţa dinţilor, dar cu
concentraţie crescutã şi valoare scãzutã, interdentar, la nivelul zonelor de trecere de la un dinte la
altul (zone de tranziţie). La vederea din norma frontalã se percepe ca lãţime a dintelui culoarea cu
valoare crescutã, ce reflectã lumina spre ochi. Aceleaşi efecte le dã şi textura unui dinte. Cu cât
dintele este mai texturat se creeazã un joc de lumini şi umbre, umbrele contureazã dintele restaurat
şi dã acea senzaţie de dinte îngust. La fel şi în cazul dinţilor înalţi, când se doreşte a se creea
senzaţia de dinte mai scurt. Se foloseşte nuanţa mai închisã la colet, iar incizal se mãreşte zona de
transparenţã. Dinţii la care se doreşte a le conferi masculinitate se folosesc nuanţe mai închise,
transluciditatea marginii incizale este mai scãzutã, iar în masa de bazã se încorporeazã linii mai
închise la culoare.
În general pacienţii nu-şi doresc restauraţii cu dinţi corespunzãtori vârstei. Ei vor dinţii din
tinereţe, fapt care ne va pune în dificultate deoarece la vârste înaintate acest lucru ne va da senzaţia
de fals. Rolul clinicianului este sã convingã pacientul de acest lucru şi sã încerce restaurãri dentare
cât mai apropiate vârstei, în care dinţii sã nu fie prea strãlucitori, prea albi, prea transparenţi, dar sã
se apropie în acelaşi timp şi de doleanţele pacientului de a nu fi prea închişi, prea pigmentaţi, prea
opaci.
Nuanţele deschise (valoare crescutã şi concentraţie scãzutã) se vor folosi pentru a creea
senzaţia de lãţime, lungime, feminitate şi tinereţe.
Acest joc de nuanţe deschise sau închise nu se foloseşte numai în cosmetizarea dinţilor, ci şi
în estetica facialã şi în modã: culorile închise micşoreazã, iar cele deschise mãresc.
Alegerea culorii
Prima selecţie pe care a fãcut-o marinarul a fost în funcţie de nuanţã, ceea ce aratã cã
NUANŢA este cel mai uşor de recunoscut. Existã posibilitatea confuziei luminozitãţii cu saturaţia.
Mecanismul de selecţie care oferã un punct de plecare în evaluarea diferenţelor de culoare este
utilizat de artişti de foarte mult timp şi constã în ţinerea ochilor întredeschişi. Aceastã tehnicã ajutã
la eliminarea confuziei între nuanţa şi luminozitate şi la perceperea diferenţelor de luminozitate.
Autoritãţile în domeniul alegerii culorii afirmã cã detectarea diferenţelor de nuanţã este cea
mai rapidã şi cea a diferenţelor de luminozitate cea mai dificilã. Tot ei pornesc de la ideea cã
diferenţele de luminozitate sunt cele mai importante, iar cele de nuanţã mai puţin importante.
Aceasta idee este împãrtãşitã şi de BRUCE CLARK.
Poate cã diferenţele de nuanţã sunt mai uşor observabile, dar o micã nepotrivire de
luminozitate are efecte mult mai vizibile decât o nepotrivire de nuanţã.
S-au efectuat numeroase studii pentru a stabili un spaţiu coloristic pentru dinţii umani.
MILLER a combinat aceste studii reuşind sã facã cea mai bunã reprezentare a spaţiului coloristic a
dinţilor umani . Un ghid coloristic bun ar trebui sã aibã o distribuţie ordonatã şi egalã de tab-uri în
spaţiu. Aceasta condiţie nu este îndeplinitã de studiile spectrofotometrice ale ghidurilor de culori
aflate la dispoziţia noastrã. Majoritatea acestor ghiduri prezintã relaţii întâmplãtoare şi ilogice între
tab-uri cu distribuţie inadecvatã, spre deosebire de sistemul MUNSELL în care poziţia în spaţiu
indicã relaţia dintre culori.
Deficienţele ghidurilor actuale fac dificilã determinarea logicã şi cu acurateţe a tab-ului cel
mai apropiat de culoarea dintelui natural. Structurarea ilogicã a acestor ghiduri face criticã
înţelegerea 3D a culorii. Utilizatorul trebuie sã suplineascã logica, în lipsa unor ghiduri adecvate.
Un ghid tipãrit nu este util în clinicã deoarece smalţul şi hârtia nu au calitãţi identice. Alte
motive sunt transluciditatea şi metamerismul.
4. Analizarea diferenţelor remanente dintre dinte şi tab. Se observă dacã existã un tab mai
apropiat decat cel ales.
SELECŢIA NUANŢELOR
Este puţin probabil cã folosind ghidurile actuale sã poţi gãsi culoarea potrivitã.
Este foarte adevărat cã o restaurare cu luminozitate mai micã este mai puţin observabilã
decât una mai strãlucitoare decât dinţii restanţi. Ne putem întâlni cu urmãtoarele situaţii:
- restaurarea sã aibã luminozitate scãzutã, lucru care ne este favorabil deoarece nu sare în
evidenţã (mult mai greu se urmãreşte luminozitatea dupã terminarea restaurãrii).
- restaurarea poate fi luminoasã, scoţând-o în evidenţã foarte mult. Acest lucru se rezolvã
foarte uşor intrinsec (la fabricare) sau extrinsec (colorare de suprafaţã). Coloranţii de suprafaţã
blocheazã o parte din spectrul benzii (al nuanţei) rezultând un dinte mai puţin strãlucitor.
- saturaţie crescutã. Foarte greu se poate scãdea saturaţia după terminarea restauraţiei.
Ca regulã de selectare a nuanţei este alegerea celei mai apropiate nuanţe posibile, dar cu o
luminozitate mai mare şi o saturaţie mai micã. Dacã nuanţa se potriveşte foarte bine (nu mai
necesită modificãri ulterioare) se preferã o nuanţã mai puţin luminoasã ce va fi mai puţin remarcatã.
Dacã nuanţa dintelui natural corespunde tab-ului din al doilea rând, ar trebui ales orice tab
din stânga de pe aceeaşi linie. Nu sunt bune tab-urile din dreapta, fie ele deasupra sau dedesubtul
acestei linii. Este uşor sã modifici tab-ul din extremitatea stângã din primul rând, astfel încât sã se
potriveascã tab-ului din mijlocul celui de-al doilea rând, dar aproape imposibil sã modifici tab-ul
din extremitatea dreaptã din al doilea rând şi la fel pentru cel din al treilea rând. Chiar şi tab-ul de
sub tab-ul dinte este foarte greu de modificat.
ATENŢIE: Alegeţi o nuanţã care poate fi modificatã prin scãderea luminozitãţii şi creşterea
saturaţiei.
COMUNICAREA CULORII
Dacã tehnicianul este în acelaşi loc cu stomatologul, poate consulta pacientul împreunã cu
acesta.
Când un dinte este destul de asemãnãtor cu un anumit tab, dar nu este perfect, acele variaţii
pot fi comunicate folosind un ghid de nuanţe fãrã glazurã şi un set de coloranţi de suprafaţã.
Glazura se poate îndepãrta cu particule abrazive de oxid de aluminiu sau cu discuri de polizat.
Pigmentul poate fi aplicat, îndepãrtat sau modificat pânã la obţinerea efectului dorit. Se plaseazã
apoi într-un flacon pentru a nu se murdãri, urmând sã fie trimise la tehnician cu un bilet în care se
descrie ce coloranţi s-au folosit şi efectul dorit.
Fabricarea unui astfel de ghid cu o gamã largã de nuanţe este foarte utilã. Deşi consumã
mult timp, el oferã o reprezentare mai realistã a ceea ce se poate face. Fiind fãcut din acelaşi
material ca restaurarea finalã, se reduce metamerismul.
Cu un set de creioane colorate sau markere foarte subţiri ar trebui schiţate zonele de culoare
şi variaţiile de transluciditate. Aceste schiţe nu trebuie sã fie artistice, ci sã defineascã ariile de
tranziţie dintre nuanţe, relativa transluciditate şi transparenţã şi culorile caracteristice. Uneori, când
încerci sã priveşti culoarea dintelui mai atent pentru a o putea descrie în amãnunt, percepţia se
îmbunãtãţeşte.
4. FOTOGRAFIA ŞI COMUNICAREA.
Una dintre cele mai bune metode de comunicare a culorii la distanţã este fotografia color.
Cele mai bune sunt diapozitivele. Existã riscul de distorsiuni ale culorii. Se crede cã cel mai
apropiat de ideal ar fi fotografierea tab-ului alãturi de dinte .
Camera intraoralã este şi ea de ajutor, iar dacã existã o imprimantã se poate printa imaginea
sau trimite direct pe calculatorul tehnicianului.
În orice caz, medicul şi tehnicianul trebuie sã formeze o echipã care sã doreascã o calitate
ridicatã a lucrãrii şi sã poatã învãţa unul de la celãlalt.
Potrivirea ceramicii sau al altor materiale restaurative cu culoarea dinţilor naturali depinde
de mulţi factori. Ghidurile de nuanţã sunt realizate de multe ori pentru alte materiale decât cele
folosite de medici. Porţelanuri diferite pot avea aceeaşi denumire de nuanţã. Ghidurile în sine pot
diferi de la o şarjã la alta. Ghidurile sunt mai groase decât cantitatea de material ce va fi folositã
pentru o coroanã. Problema este mult mai complicatã, deoarece culoarea este rezultatul interferenţei
absorbţiei şi reflexiei diferitelor lungimi de undã luminoase.
Deşi stomatologii nu sunt fizicieni, este foarte important sã ştie cã formule spectrale diferite
pot creea acelaşi efect pe retinã. Trebuie sã cunoascã şi sã înţeleagã foarte bine fenomenul de
METAMERISM; ghidurile de culoare, dinţii şi materialul restaurativ sunt din materiale diferite şi
au curbe spectrale diferite. De aceea este foarte important mediul în care se face alegerea culorii.
Pacienţii trebuie lãmuriţi cã, deşi dintele aratã bine într-o anumitã luminã, s-ar putea sã nu
arate la fel în alte condiţii. Cu cât numãrul de dinţi este mai mare, problemele sunt mai mici. De
reţinut cã metamerismul complicã combinarea culorilor restauraţiei, deoarece nu întotdeauna
lumina din cabinet se potriveşte cu cea de la locul de muncã al pacientului. De aceea, pentru a ne
apropia cât mai mult de culoarea potrivitã este bine sã folosim trei surse de luminã: lumina zilei de
la fereastrã, lumina de la aparat şi lumina albã rece fluorescentã. Mulţi practicieni preferã lãmpile
fluorescente cu luminã corectatã, care se apropie foarte mult de lumina naturalã, dar trebuie sã aibã
şi o camerã luminatã cu luminã albã rece fluorescentã, pentru a putea controla amestecul de umbre.
Mulţi autori recomandã lumina fluorescentã. Factorul cheie este numit ”INDEX DE
REDARE A CULORII” şi este standard pentru luminã. Orice sursă cu indexul peste 90 este idealã.
Lumina standard are o „temperaturã a culorii”de 5500K. Aceste douã standarde vor asigura o bunã
potrivire a culorilor, indiferent de marca produsului. Când dinţii sunt vãzuţi în lumina ce conţine
unde ultraviolete (lumina zilei), ei apar albastru fluorescent. Aceastã fluorescenţã albastrã
acţioneazã ca agent de albire, datoritã principiilor culorilor aditive. Lumina albastrã emisã de
fluorescenţã neutralizeazã o parte din galben şi face ca dintele sã aparã mai alb. De aceea, sursa de
luminã ar trebui sã conţinã unde aproape de spectrul ultraviolet.
Dinţii trebuie umeziţi. Când dinţii sunt uscaţi tind sã parã mai albi şi mai opaci. De aceea
alegerea nuanţei trebuie fãcutã la începutul şedinţei, nu la sfârşit.
Nuanţa finalã din gurã trebuie controlatã cu pacientul în acţiune dinamicã deoarece în timpul
vorbirii este influenţatã reflexia luminii de pe suprafaţa dintelui.
MODIFICAREA NUANŢEI
Modificarea nuanţei piesei protetice poate fi fãcutã chiar şi de medic dacã prezintã în cabinet
coloranţi pentru ceramicã, pensule de samur de înaltã calitate (numerele 4-0 şi 1), o suprafaţã de
ceramicã sau sticlã pentru preparare şi un cuptor pentru arderea lucrãrilor din ceramicã. Este bun
orice cuptor, deoarece glazurarea nu are nevoie de vacuum, dar ar trebui sã aibã un control automat
al temperaturii, care sã semnaleze atingerea valorii dorite.
Fuzionarea ceramicii este rezultatul timpului şi al temperaturii, deci lucrarea poate fi adusã
la o temperaturã mai înaltã mai repede sau la o temperatura mai joasã ţinutã mai mult timp.
Coloranţii sau pigmenţii sunt oxizi metalici a unei baze modificate de ceramicã. Marca
ceramicii sau a coloranţilor este foarte puţin importantã. Majoritatea chiturilor de coloranţi au o
gamã de culori mai largã decât ar fi necesarã. Cele mai utile culori sunt: portocaliu, galben, violet,
gri, maro de diferite nuanţe şi concentraţii şi nuanţe de alb cu diferite transluciditãţi.
Se sperã ca tehnologia electrotehnicã pentru aplicaţii dentare va furniza soluţii pentru multe
probleme ce apar în alegerea şi potrivirea culorilor.
Una din soluţii este SPECTROFOTOMETRUL. Este un aparat ce mãsoarã reflexia luminii
atunci când aceasta întâlneşte un corp. Selectarea nuanţei ar fi obiectivã dacã am cunoaşte calitatea
spectralã a unui dinte şi a materialului restaurativ. ISHIKAWA-NAGAI şi colaboratorii de la
Universitatea Iwate au creat un sistem de detecţie a nuanţei şi formula necesarã porţelanului adecvat
citirilor spectrofotometrice.
Ştiinţa culorilor este soluţia pentru problema selectãrii - potrivirii de nuanţã. Observatorul
uman este singurul în mãsurã sã decidã ce este estetic şi cel care trebuie satisfãcut în ultimã instanţã.
- Culoarea dinţilor variazã în funcţie de vârstã, sex, personalitate, poziţia pe arcadã şi cadrul
facial (sã se armonizeze cu pigmentul pielii şi al ochilor).
- Relaţia care existã între culorile de pe discul de culori ne sunt utile în determinarea culorii
unui dinte, în redarea culorii unei restauraţii, precum şi în controlul strãlucirii şi intensitãţii unei
nuanţe.
- Opacitatea creeazã senzaţia de dinte „mort”. Evitarea creãrii de dinţi opaci stã în
prepararea suficientã a dintelui pentru a oferi grosimea necesarã ceramicii.
- Alegerea culorii este preferabil sã se facã sub trei surse diferite de luminã, predominând
culoarea aleasã sub sursa de luminã în care pacientul îşi petrece cea mai mare parte din timp.
1. Întinderea spaţiului edentat. Edentaţiile mari (cu patru dinţi lipsă) sunt în general
contraindicate a fi restaurate prin punţi. Totuşi dacă anumite imperative o impun, dinţii stâlpi vor fi
intens solicitaţi, iar lungimea mare a corpului de punte favorizează apariţia deformărilor elastice şi
chiar ruperea.
2. Morfologia şi poziţia dinţilor stâlpi. Dinţii stâlpi cu coroană clinică scurtă, uşor
vestibularizaţi, nu pot fi pregătiţi pentru coroane mixte cu aspect fizionomic, deoarece nu se pot
realiza elemente de agregare reprezentate de: coroane turnate cu grosime dirijată, coroane ştanţate
sau coroane din două bucăţi.
Sunt indicate numai coroane turnate cu grosime totală. În acest caz trebuie să se efectueze
pregătiri speciale (şanţuri, trepte, puţuri) pentru mărirea suprafeţei de fricţiune. Încălcarea
conştientă sau inconştientă a acestor elementare noţiuni, are ca rezultat decimentarea la scurt timp a
punţilor.
3. Tipul elementelor de agregare. Migrările dinţilor stâlpi în plan orizontal îngreunează atât
realizarea punţii în laborator, dar şi inserţia pe câmpul protetic. În astfel de situaţii analiza
modelului de studiu urmată de o pregătire corespunzătoare a dinţilor stâlpi a impus îndepărtarea
unei mari cantităţi din ţesuturile dentare, elementul de agregare poate să fie coroana turnată, dar cu
condiţia să se devitalizeze dinţii pentru a nu fi transmise variaţiile de temperatură organului pulpar.
4. Direcţia şi forma corpului de punte. Însuşirile morfologice ale corpului de punte rezultă în
urma aplicării cunoştinţelor de gnatologie clinică. Astfel în prezent este o greşeală să se mai
realizeze:
- în regiunea laterală la maxilar sau la mandibulă corpuri de punte înguste în sens vestibulo-
oral, deoarece aduc prejudicii eficienţei masticatorii şi rezistenţei la rupere;
- corpuri de punte cu modelajul suprafeţei oluzale plate, deoarece din punct de vedere
masticator sunt ineficiente;
- direcţia corpului de punte în linie dreaptă este noţiunea care necesită unele explicaţii în
sensul că în regiunea frontală corpul de punte trebuie să restaureze prin forma sa, aspectul arcadei,
iar în regiunea laterală să se înscrie în morfologia generală atât a arcadei respective, cât şi a celei
antagoniste.
5. Raportul corpului de punte cu creasta edentată. S-au imaginat diferite rapoarte ale
corpului de punte cu creasta alveolară având drept scop menţinerea unei igiene bucale
corespunzătoare.
Alegerea unui anumit tip de raport, se efectuează în funcţie de următoarele elemente: - de
zona unde este situată edentaţia, frontal sau lateral la maxilar sau la mandibulă; - de forma şi
înălţimea crestei alveolare.
Corpul de punte cu raport în şa este total înlăturat din activitatea practică stomatologică.
Sunt considerate erori următoarele:
- corpul de punte cu contact tangenţial în edentaţiile laterale, la maxilar, când creasta
alveolară este lată şi dinţii stâlpi sunt cu înălţime redusă. În aceste situaţii este
preferabilă realizarea corpului de punte cu raport în semi-şa.
- corpul de punte suspendat în edentaţiile laterale mandibulare când dinţii stâlpi sunt
scurţi, între creastă şi planul de ocluzie existând un spaţiu mic de numai 5-6mm. În
asemenea situaţii, corpul de punte realizându-se suspendat, poate să rezulte un spaţiu
între faţa mucozală a corpului de punte şi creastă foarte redus, care nu asigură
autocurăţirea (fig.61, a) sau poate să rezulte un corp de punte cu dimensiune cervico-
ocluzală mică, ce nu conferă rezistenţă corespunzătoare la rupere şi îndoire, (fig.61, b)
- De multe ori în practica curentă tehnicienii dentari gravează modelul în zona crestei
alveolare, crezând că numai aşa se obţine un contact intim cu mucoasa, dar rezultatul este
compresiunea ţesuturilor, însoţită de leziuni inflamatorii şi necrotice.
- Modelarea feţelor orale ale corpului de punte din zona frontală, fără să fie redată
morfologia naturală a dintelui (cingulum, creste marginale, relief concav-convex), ce reprezintă
stopurile ocluzale de gradul II ale regiunii anterioare (fig. 65)
Fig. 65 – Lipsa stopurilor ocluzale clasa a II-a.
În această situaţie nu au loc contacte ocluzale stabile, iar funcţiile de ghidare şi cea fonetică
vor fi perturbate.
- Porozităţi multiple ce determină atât aspectul caracteristic marcat de numeroase micro-
orificii, cât şi rezistenţă scăzută la rupere, abraziune şi coroziune.
- Suprafeţe cu aspect mat, rezultate fie datorită neprelucrării corespunzătoare, în special
nelustruite, fie în cazul aliajului de aur, combinaţia acestuia cu sulful din tipar, când a fost
supraâncălzit tiparul.
Zona de unire dintre corpul de punte şi elementul de agregare este aceea careia tehnicianul
trebuie să-i acorde maximum de atenţie. Lipirea după o tehnică riguroasă, asigură o perfectă inserţie
a punţii, protejează papila interdentară şi un spaţiu pentru curăţirea resturilor alimentare.
Lipsa de experienţă sau graba tehnicianului, fac posibilă apariţia următoarelor erori:
- pori în zona de lipire, determinaţi de supraîncălzirea lotului;
- spaţiu între elementele de agregare şi corpul de punte. Solidarizarea este realizată pe o
suprafaţă redusă. Această lipire insuficientă se produce când aliajul folosit pentru lipire nu este
suficient încălzit până la curgere, când aliajul nu are calităţi corespunzătoare (nu are o fluiditate
mare) sau când nu s-a aplicat decapant pe zona de lipire;
- modificarea poziţiei corpului de punte faţă de elementele de agregare, urmată de
imposibilitatea inserţiei. Această modificare de poziţie este cauzată de: incorecta poziţionare a
elementelor de agregare pe model, când se efectuează solidarizarea provizorie cu ceară sau datorită
contracţiei cerii, care a fost folosită pentru solidarizare;
- lotul a fost depus în exces şi a curs pe suprafaţa vestibulară, mucozală şi ocluzală. La
aliajele de aur, prin caratajul inferior, pe suprafaţa vestibulară se produc schimbări de culoare. Pe
suprafaţa mucozală micşorează spaţiul pentru papila interdentară, pe suprafaţa ocluzală modifică
raportul cu dinţii antagonişti.
Corpul de punte cu casete. Pentru a menţine acrilatul casetele sunt prevăzute cu sisteme
retentive. Lipsa acestora şi a ramei metalice de protecţie a acrilatului sunt factori ce îndepărtează
faţeta acrilică de pe structura metalică. Se pot constata următoarele erori:
- sistemul de retenţie (care poate fi sub formă de ansă, ciupercuţe, perle, solzi de peşte) prin
plasarea lui prea vestibulară compromite fizionomia, trădând protezarea, fig. 66, a
- sistemul de retenţie nu este corespunzător: fie este cu rezistenţă scăzută, când este
reprezentat de anse subţiri sau care nu favorizează retenţia mecanică a faţetei acrilice (solzi mici sau
anse plasate mult spre peretele oral al casetei, fig. 66, b
Fig. 66, a – Retenţie vestibularizată efect inestetic Fig. 66, b – Retenţie oralizată ineficientă
În asemenea situaţii joncţiunea dintre acrilat şi metal rămâne într-o zonă unde nu se poate
efectua autocurăţirea şi curăţirea. Această joncţiune trebuie să fie plasată într-o zonă unde se
menţine o igienă corespunzătoare. Zona este reprezentată de jumătatea feţei orale a casetei (fig. 68)
sau de treimea cervicală a feţei vestibulare (fig. 69)
Fig. 68 – Joncţiunea metal – acrilat plasată corect Fig. 69– Joncţiunea metal – acrilat plasată corect
Dezoxidarea după dezambalare şi după lipire este realizată incorect deoarece:
- la dezoxidarea pieselor protetice se foloseşte adesea aceeaşi substanţă, acidul clorhidric,
atât la cele din aliaje nobile, cât şi la cele din aliaje seminobile;
- piesa protetică este încălzită la flacăra becului bunsen şi introdusă în acidul rece, în loc
să fie încălzit acidul în care este cufundată piesa. Se produc distorsionări şi contracţii sau
chiar dezlipirea piesei;
- piesa protetică este prinsă îm timpul manevrelor de dezoxidare cu pense metalice care în
contact cu acidul îl impurifică;
- sunt folosite soluţii de acid vechi, care prezintă colorări intense, ce influenţează structura
de suprafaţă a piesei protetice, tradusă prin schimbarea culorii.
Puntea la proba pe câmpul protetic, în poziţie de intercuspidare maximă, poate să
prezinte următoarele erori:
- să fie în infraocluzie, intercuspidarea realizându-se numai la nivelul celorlalţi dinţi
restanţi de pe arcadă. Puntea nu are contacte cu antagoniştii. Situaţia poate să apară şi
dacă au existat erori de modelaj şi prelucrare. (Fig. 70)
Componenta fizionomică
Faţetele din acrilat au altă culoare decât cea indicată de medic sau cea stabilită de comun
acord cu tehnicianul dentar. Cauzele sunt multiple:
- repartizarea culorii în tipar se face greşit,
- parametrii tehnici pentru polimerizare nu sunt respectaţi,
- substructura metalică nu este izolată cu lac special, care atenuează tenta metalică.
Faţetele din acrilat poroase, nerezistente şi cel mai adesea nefizionomice sunt cele realizate
manufactural. Defectele apar, deoarece nu se respectă proporţia monomer-polimer sau nu se
efectuează polimerizarea după regimul termic recomandat. Sunt indicate faţete realizate în fabrică,
adaptate şi solidarizate pe metal, pentru calităţile fizionomice şi rezistenţa mecanică.
BIBLIOGRAFIE
1. BORZEA D., BACIU SORANA, DUDEA DIANA – Proteza parţială fixă – Ed. Medicală
Universitară „Iuliu Haţeganu”, 2002, Cluj-Napoca
2. BRATU D., COLOJOARĂ CARMEN, LERETTER M., CIOSESCU D., URAM-ŢUCULESCU
S., ROMÎNU M. – Materiale dentare în laboratorul de tehnică dentară – Ed. Helicon, 1994,
Timişoara
3. BRATU D. şi colaboratorii – Coroana mixtă – Ed. Signata, 1998, Timişoara
4. BRATU D., URAM-ŢUCULESCU S. – Amprenta şi modelul în proteza fixă – Ed. Signata,
2001, Timişoara
5. BRATU D., NUSSBAUM R. – Bazele clinice şi tehnice ale protezării fixe – Ed. Signata, 2001,
Timişoara
6. COSTA E., ENE L., DUMITRESCU S. – Protetica Dentară – Ed. Medicală, 1975, Bucureşti
7. COSTA E., - Raţionamentul medical în practica stomatologică – Ed. Medicală, 1970, Bucureşti
8. EPISTATU ADA CĂTĂLINA, DAVID D., EPISTATU D., RĂDULESCU ANDRA, STANCIU
D. – Cosmetica dentară – Ed. Mad Linotype, 2002, Buzău
9. IONIŢĂ S., PETRE A. – Ocluzia dentară – Ed. Didactică şi pedagogică, 1996, Bucureşti
10. PĂTRAŞCU I., - Materiale dentare – Ed. Horanda Press, 2002, Bucureşti
11. PĂTRAŞCU I., - Tehnologia aliajelor dentare – Ed. Libripress, 2002, Bucureşti
12. POPA S. – Protetica dentară – Ed. Medicală, 2001, Oradea
13. RÎNDAŞU I., DAVID D., BLĂNARU D. – Punţi dentare-Curs – Ed. UMF Bucureşti, 1981,
Bucureşti
14. RÎNDAŞU I. – Proteze dentare – Ed. Medicală, 1987, Bucureşti