STATUL SI DREPTUL ÎN DACIA PROVINCIE ROMANÃ

ORGANIZAREA DE STAT A DACIEI ROMANE

                  Construirea si structura daciei romane -înfruntarile militare încep

din secolul 1 îH, apoi 85-89 dH, 101-102 dH, 105-106 dH, în timpul 
expansiunii romane, pericolul dacic era evident, psihologia dacilor, bogãtia
dacilor, va duce la lupte, tratate, stipendii,

          numai o parte a cuceririi a fost inclusã în provincia dacia romanã,

bine delimitatã în granite ce lãsau în afarã dacii liberi. Dupã rãscoala
dacilor subjugati la moartea loi Traian în 117, Hadrian dã o nouã
organizare Daciei Romane

          #       Dacia superioarã si      #      Dacia inferioarã, ulterior din Dacia
superioarã în 124 tot Hadrian, a creat în nord Dacia Porolissensis. Ultima
reorganizare o face Marc Aureliu în urma rãscoalei dtn 168 organizând
Dacia Apulensis, Dacia Malvensis si Dacia Porolissensis.

                  Organele centrale ale provinciei  - provincie imperialã era condusã

de un guvernator,reprezentând imperiul, cu titlul de "legatus Augusti pro
praetore",numit de împãrat din rândul membrilor ordinului senatorial de
rang consular deoarece avea sub comandã mai multe  legiuni

                             - era investit cu imperium, exercita la nivel central

atributii militare, administrative si judecãtoresti,

                             -reformele administrative au mentinut aceleasi atribute

dar cu alt rang 212d38c

          concilium trium Daciarum sau concilium Provincia era adunarea

provincialã formatã din delegati ai oraselor ce se întrunea o datã pe an la
Sarmizegetusa, având competentã în problemele de interes ale oraselor si
provinciilor ppspre administratia lmperialã

          procuratorul financiar cu sediul la Sarmizegetusa

  administra si coordona finantele provinciei, era în subordinea legatului

imperial, stabilea impozitele , fãcea recensãminte din 5 în 5 ani prin
magistrati specializati
          impozitele directe- TRIBUTA-se plãteau pe proprietatea funciarã si
pe clãdiri, plãtindu-se de asemenea  un impozit pe persoanã tributum
capitis, atât de cãtre cetãteni cât si de peregrini

          -impozite indirecte VECTIGALIA se plãteau pe mosteniri, pe eliberãri

vânzari de sclavi, circulatie de mãrfuri si persoane. Existau oficii ptr
încasãri numite STATIONES.

                  armata era unicã, sub comandã unicã a legatului imperial cu

urmãtoarele legiuni - 1) a 1-a Adiutrix, 2) a-4-a Flavia, 3) a 13-a Gemina, si
trupe auxiliare, - ale, cohorte, trupe neregulate,  

ORGANIZAREA LOCALÃ   ORASE colonii precum Ulpia Traiana, ( 32 ha

15-20000 locuitori), Drobeta, Napoca, Apulum, Romula si municipii: Dierna,
Malva s.a, în general cu pãstrarea numelui dac-conducere autonomã-
conducerea supremã era a unui consiliu dupa modelul imperial, numit
ordodecurionum. Asadar decurionii erau reprezentantii cetãtii romane
desemnati din 5 în 5 ani, ei având atributii administrative, fiscale, edilitare,
organizau jocurilor publice, controlau obligatiile de cult, împãrat alegând
magistratisi sacerdoti

                                                          SATE cea mai mare parte a populatiei

era organizatã dupã model roman erau pagi pe teritoriile dependente de
colonii si vici în rest, iar canabe se numeau cele de lângã castre toate în
general organizate precum în vechea Dacie.

DREPTUL ÎN DACIA ROMANÃ

                                    IZVOARELE DREPTULUI  odatã cu instaurarea stãpânirii

romane în Dacia alãturi de dreptul local nescris s-a introdus si dreptul
roman scris, cu aplicare ,paralelã. Din sinteza si apare dr eptul daco -
roman.

          DREPTUL CIVIL (quiritar) era dreptul cetãtenilor romani, drept

riguros, formalist si exclusivist ce aplica:

                   ius civile - pentru drepturi civile si politice

                   ius commercii - pentru încheiera actelor juridice

          ius connubii ptr dreptul de a înche cãsãtorii val dupã lege rom
          ius militari pentru militari

          ius honorum pentru dreptul de a candida la magistraturã în colonii

          ius gentium diviziune a dreptului roman, destinat pentru 

reglementarea relatiilor între peregrini, si intre peregrini, latini si romani.

                  INSTITUTII JURIDICE  Dreptul de proprietate

          A. Cu douã forme de propr asupra pãmântului 1) propr provincialã

                                                                                             2) propr quiritarã

1 PROPR PROVINCIALÃ era exercitatã de locuitorii liberi din provincii. Prin

regula strãveche pãmânturile cucerite treceau în proprietatea statului cu
titlul de AGER PUBLICUS, dar de facto erau stãpânite ca posesiune si
uzufruct de cãtre autohtoni ce la moarte o puteau trece

urmasilor, dar si între vii prin simplã traditie, ca drept al gintilor, propr prov
se bucurau de PRESCRIPTIO LONGI TEMPORIS, ca formã a uzucapiunii
aplicatã la proprietatea provincialã, plãtindu-se un impozit funciar ca
recunoastere a proprietãtii supreme,

          Pe de altã parte se aplica ius italicum, drept special prin care solul
unor colonii sau provincii era asimilat cu cel din Italia, încât devenea obiect
de PROPRIETATE QUIRITARÃ (romanã).

          B. PROPRIETATEA PEREGRINÃa fost protejatã prin mijloace

juridice având asupra altor lucruri, ca si pentru dreptul de dãsãtorie înire
peregrini, încheieri conform obiceiurilor locale.

         C, SUCCESIUNEA se putea face prin testament, fie abintestat (fãrã).

RETINEM INFLUENTA RECIPROCÃ A DR ROMAN CU CEL DAC.

                  TRIPTICELE DIN TRANSILVANIA = TÃBLITE CERATE DIN TR

Sunt documente inestimabile, scrisort epigrafice, din Dacia sec 2 dH în

special cu privire la sistemul de drept aplicat în epocã în relatiile dintre
locuitorii  provinciei.
          Sunt 3 mici tãblite de brad legate împreunã cu scriere aplicatã pe
fata interioarã a celor trei si doar pe exteriorul celei de-a doua, cu litere
cursive, descoperite succesiv în 1786 si 1855 la Rosia Montanã (Alburnus
Maior). Istoricul documentelor a fost fãcut de Th Mommsen, ultimul act fiind
datat la 29 mai 167 pe timpul rãzboiului cu marcomanii.

          În total au fost 25 de tãblite, 14 ce puteau fi citite si contin 4 acte de

vânzare, 3 contracte de muncã, 1 contract de societate, 1 contract de
depozit, 2 contr de împrumut, 1 proces verbal de desf a unei asoc funerare,
1 listã de chelt organiz banchet, 1 oblig platã datorie.

          Forma acestor acte, le dã identitatea proprie de legislatie daco

-romanã. 

          Astfel, una din tãblitele pãstrate de Timotei Cipariu, mentioneazã un

contract de împrumut  în care creditor este o femeie pelegrinã. Legislatia
romanã restrângea radical capacitatea juridicã a femeii, astfel încât nu
puteau încheia acte juridice în nume propriu. Dupã dreptul roman sau grec,
actul nu putea fi socotit valabil. Admitem asadar, cã el este încheiat pe
baza unei cutume locale, asimilatã de cãtre noul sistem de drept în curs de
formare.

          Textul referitor la contractul de împrumut cuprinde si o simplã

conventie menitã sã nascã, pentru debitor, obligatia de a plãti dobânzi,
conform influentei dreptului grec.

          Un alt triptic, ne redã textul unui depozit neregulat, prin care
bancherul se oblligã sã transmitã deponentului, cu titlu de proprietate, o
sumã de bani egalã cu aceea pe care a primit-o pentru pãstrare. Din
formularea textului, rezutã cã actul a fost întocmit cu scopul de a proba (ab
prebationem) o obligatie nãsctutã dintr-un alt act, încheiat foarte probabil,
potrivit cutumei locale.

          Deosebit de relevant pentru practica juridicã din Dacia este si textul
prin care ni se înfãtiseazã mecanismul si rolul stipulatiunii, act de drept al
gintilor. În acest text, sunt mentionate trei stipulatiuni cu obiecte distincte:
prima se referã la capital, cea de a doua la dobânzi, iar ce a de a treia, la
garantii. De data aceasta, constatãm cã stipularea, în virtutea caracterului
ei abstract, era utilizatã în scopul realizãrii unei multitudini de operatii
juridice, cu toate cã, în epoca la care ne referim, dreptul comun crease acte
speciale, distincte de stipulatiune, prin care se fãceau operatiuni ca
împrumutul sau garantiile.

          O informatie deosebit de valoroasã, cu privire la obligatiile pãrtilor în

contractul de locatiune de servicii, ne-a parvenit printr-un triptic din care s-a
pãstrat numai prima tãblitã. Tãblita contine un împrumut de locatiune
(locato operarum), prin acre un om liber se angajeazã sã munceascã în
minã. Se pune aici problema suportãrii riscurilor de cãtre una din pãrti ( o
parte trebuie sã-si execute obligatia, cu toate cã cealaltã parte, fãrã vina
sa, nu si-o poate executa). Initial, riscurile erau pentru locator, asa încât
muncitorul (locator) nu primea pretul chiar dacã fãrã vina sa nu isi executa
obligatia (interventia fortei majore constând, spre exemplu, în inundarea
minei. În dreptul clasic, pe care îl avem în vedere, s-a admis totusi cã pretul
trebuie plãtiti pentru caz de fortã majorã, sau caz fortuit.                  

          Tãblita la care ne referim, însã, ne aratã, cã cel putin în Dacia,

aceastã regulã privitoare la riscuri, putea fi înlãturatã prin conventia pãrtilor.
Textul precizeazã cã în cazul inundãrii minei (caz de fortã majorã), salariul
muncitorului va fi redus în productie cu timpul în care nu s-a putut lucra.

          Tripticele din Transilvania ne-au transmis si 4 acte de vânzare dintre

care trei au ca obiect vânzarea de scavi, iar unul, vânzarea unei pãrti de
case. Cercetarea acestor acte ne dã prilejul sã desprindem o serie de
concluzii cu privire la fizionomia dreptului daco-roman.

          Mai întâi, forma acestor acte este distinctã de cea proprie dreptului
roman, desi efectele sunt identice. Conform dreptului clasic roman, actul de
vânzare îmbrãca forma unei simple conventii si genera pentru vânzãtor
obligatia de a preda lucrul si de a garanta pentru evictiune si pentru vitii, iar
cumpãrãtorul avea obligatia de plãti pretul.

          În Dacia, însã, actele utilizate în vederea realizãrii operatiunii juridice

a vânzãrii aveau mai multe pãrti: o declaratie de cumpãrare, o clauzã
referitoare la pret, clauze distincte privind garantia pentru vitii si garantia
pentru evictiune si o declaratie a garantului; asadar, dacã în dreptul roman
toate efectele vânzãrii decurgeau din simpla întelegere a pãrtilor cu privire
la obiect si la pret, în dreptul daco-roman, era necesarã câte o clauzã
specialã pentru declansarea fiecãrui efect în parte.

          În al doilea rând, ca o curiozitate greu de explicat, una din

operatiunile juridice ale vânzãrii se realizeazã prin douã acte juridice
distincte: mancipatiunea, act de drept civil si contractul consensual de
vânzare, act de drept al gintilor.

          Aceastã formã de a vinde, pare cu atât mai inexplicabilã, cu cât

pãrtile fac parte dupã cum le indicã numele, din categoria peregrinilor si nu
din cea a cetãtenilor. Ori, mancipatiunea este una din institutiile
fundamentale ale dreptului civil si pentru valabilitatea sa sunt necesare
anumite conditii: pãrtile sã aibã cetãtenie romanã, obiectul vânzãrii sã fie
un lucru roman,cântarul de aramã si cantaragiul, cinci martori cetãteni
romani, rostirea unei formule solemne. Lipsa unei singure conditii, ducea la
nulitatea actului.

          S-a mai afirmat cã declaratia cu privire la utilizarea mancipatiunii

între pãrti a apãrut accidental, sau cã este vorba de substituire de termeni,
întrucât în realitate, pãrtile au folosit traditiunea, care este act de drept al
gintilor, dar au numit-o mancipatiune. În fine, unii autori  au arãtat cã pãrtile
au utilizat douã acte distincte în vederea realizãrii unei singure operatii
juridice, pentru mai multã sigurantã.

          Asa cum s-a vãzut, acrtele de vânzare cuprinse în tripticele din
Transilvania, au o serie de elemente, conforme cu dreptul roman, pe când
altele, sunt în vãditã contradictie cu cerintele sale. Aceste neconcordante
însã, tin de domeniul aparentelor si nu trebuie cercetate în mod mecanic, în
cadrul unui joc de tehnicã juridi  

Analizând clauzele cuprinse în aceste acte ca pe un tot unitar,

constatãm cã ne aflãm în fata unor institutii juridice noi, în structura cãrora
elementele de drept roman au dobândit o functionalitate originalã. Se poate
afirma cã mancipatiunea, unitã cu simpla întelegere a pãrtilor, constituie
punctul de plecare spre vânzarea consensualã, translativã de proprietate.

          Cu privire la forma vânzãrii, remarcãm cã actele sunt semnate, de

martori, de pãrti si uneori, chiar de giranti, originalitate daco-romanã.
Accentul trebuie sã cadã pe întelegerea faptului cã s-au împletit elementele
de drept roman cu cele de drept autohton, actele din tãblitele cerate având
o fizionomie originalã, sinteza unor elemente de tehnicã juridicã extrem de
variatã.

          faptul cã cetãtenii si peregrinii încheiau, între ei, acte de asemenea

sintezã, aruncã o puternicã luminã asupra incapacitãtilor decurgând din
conditia juridicã a persoanelor. Elementele mixte din textele tãblitelor atestã
tendinta de unificare, etnicã si institutionalã.

          ÎN CONCLUZIE, PROCESUL COMPLEX AL FORMÃRII

POPORULUI DACO-ROMAN A AVUT LA BAZÃ SI FENOMENUL JURIDIC
MANIFESTAT PRIN ACCELERAREA UNIFICÃRII CELOR DOUÃ
CIVILIZATII, ÎNTR-O SINTEZÃ ATOTCUPRINZÃTOARE.