DREPT INSTITUȚIONAL AL UNIUNII EUROPENE

- CURS 13-

APLICAREA DREPTULUI UE LA NIVELUL

STATELOR MEMBRE

1
 Rolul statelor membre în aplicarea dreptului Uniunii Europene

1. Obligația de respectare a dreptului Uniunii Europene

Fiecare stat membru este responsabil de punerea în aplicare în cadrul
sistemului juridic naţional a dreptului Uniunii Europene (transpunerea în
termenele stabilite, conformitate şi aplicare corectă).
Dacă edictarea dreptului UE este concentrată la nivelul autorităţilor
europene, acestea nu dispun, în schimb, de un monopol la nivelul punerii sale în
aplicare, care, dimpotrivă, este încredinţată de regulă autorităţilor naţionale.
Cooperarea statelor membre la aplicarea dreptului Uniunii poate lua forma
executării deciziilor europene de către aparatul administrativ naţional, a asigurării
respectării normelor Uniunii, chiar şi prin constrângere, prin intermediul
sistemului judiciar sau chiar a unor intervenţii la nivel legislativ pentru
completarea dispoziţiilor acestora. Rezultă, aşadar, că efectivitatea dreptului
european depinde în mare măsură de acţiunea normativă, administrativă şi
judiciară a statelor membre.
Statelor membre le revine obligaţia de a aplica dreptul Uniunii cu bună
credinţă, o obligaţie ce reprezintă transpunerea unei reguli fundamentale a
dreptului internaţional – pacta sunt servanda, în virtutea căreia statele membre ale
Uniunii Europene nu pot invoca propriul drept intern pentru a se sustrage unei
obligaţii internaţionale, şi, deci, unională. Această obligaţie este definită de o
manieră foarte clară de art. 4 alin. (3) TUE: „În temeiul principiului cooperării
loiale, Uniunea şi statele membre se respectă şi se ajută reciproc în îndeplinirea
misiunilor care decurg din tratate. Statele membre adoptă orice măsură generală
sau specială pentru asigurarea îndeplinirii obligaţiilor care decurg din tratate sau
care rezultă din actele instituţiilor Uniunii. Statele membre facilitează îndeplinirea
de către Uniune a misiunii sale şi se abţin de la orice măsură care ar putea pune în
pericol realizarea obiectivelor Uniunii.” In plus, conform art. 291 alin. (1) TFUE:
„Statele membre iau toate măsurile de drept intern necesare pentru a pune în
aplicare actele obligatorii din punct de vedere juridic ale Uniunii.”
Principalele consecințe practice ale obligației de loialitate sunt:
- statele membre nu trebuie să adopte sau să menţină în vigoare norme de
drept intern susceptibile de a elimina efectul util al dreptului Uniunii;

2
 - statul este singurul responsabil de executarea regulamentelor şi de
transpunerea directivelor în termenul stabilit, abţinându-se în această perioadă, să
adopte măsuri care ar putea compromite rezultatele urmărite prin directivă;
- statele membre sunt ținute de obligația de a răspunde în termene
rezonabile la cererile de informaţii formulate de Comisie ca urmare a unei
plângeri privind o violare a dreptului Uniunii, permiţând astfel Comisiei să-şi
exercite misiunea de a veghea la aplicarea tratatului şi a dispoziţiilor luate de către
instituţii în aplicarea acestuia.

 2. Executarea administrativă a dreptului Uniunii Europene

executarea
administrativă a Intervenția statelor membre în aplicarea dreptului Uniunii Europene se
dreptului UE
circumscrie, cel mai adesea, funcţiei de executare a normelor stabilite la nivel
european prin intermediul aparatului administrativ naţional. Este vorba de o

 administrare indirectă, ce intervine în absenţa unei administraţii europene

executare indirectă deconcentrate, revenind în primul rând statelor membre sarcina de a asigura
executarea pur administrativă a dreptului Uniunii prin adoptarea de decizii
individuale şi realizarea de acte materiale.
În absenţa unor reglementări precise şi riguroase cu privire la rolul statelor
membre în executarea dreptului comunitar, Curtea de Justiţie a adus o serie de
precizări care converg spre ideea că această competenţă nu constituie o simplă
facultate ci o veritabilă obligaţie, care include și sarcina de a interpreta propriile
puteri într-un mod care să asigure cea mai bună executare posibilă a dreptului
Uniunii.
Autorităţile naţionale ce intervin în aplicarea dreptului Uniunii acţionează
întotdeauna în calitate de organe ale statului membru în cauză. În virtutea acestui
caracter statal, ele nu sunt supuse niciunei puteri ierarhice a instituţiilor europene,
acestea din urmă neputându-le transmite deci instrucţiuni sau să li se substituie,
ori să modifice sau să anuleze deciziile pe care autorităţile statale le adoptă .

3. Punerea în aplicare a dreptului UE de către instanțele naționale

Controlul aplicării dreptului Uniunii de către autorităţile statelor membre
 revine în primul rând jurisdicţiilor naţionale, care sunt instanţele de drept comun
punerea în aplicare a
dreptului UE de către în această privinţă, CJUE exercitând doar o competenţă de atribuire, care se
instanțele naționale
reduce la minimul necesar pentru asigurarea autonomiei dreptului Uniunii. Cu
excepţia cazurilor în care competenţa este expres dată CJUE, magistratul naţional

3
 este acela care pune în practică dreptul Uniunii, beneficiind de o competenţă
 deplină în exercitarea funcţiei sale de judecător de drept comun în dreptul
judecătorul național -
judecător de drept Uniunii.
comun în dreptul Uniunii
Se produce astfel o dedublare funcțională a judecătorilor naționali,
însărcinați să asigure, în limitele competenței teritoriale, aplicarea efectivă a
normelor europene. Ca judecător de drept comun al dreptului Uniunii Europene,
judecătorul național are o competență deplină. El are sarcina de a aplica integral
dreptul Uniunii, care face parte integrantă din dreptul aplicabil în ordinea internă,
fiind garantul drepturilor dobândite de particulari în temeiul dreptului Uniunii.
Rolul judecătorului național constă, pe de o parte, într-o obligație de diligență (de
a interpreta dreptul național în conformitate cu dreptul Uniunii), iar pe de altă
parte, într-o obligație de rezultat (de a lăsa neaplicate normele naționale contrare
dreptului Uniunii și de a alege soluţiile naţionale cele mai potrivite pentru
garantarea drepturilor justiţiabililor decurgând din dreptul Uniunii).
Rolul judecătorului național ar putea fi rezumat astfel:
 a) Judecătorul naţional este garantul drepturilor dobândite de particulari
rolul judecătorului
național în temeiul dreptului Uniunii, orice persoană putând invoca direct în faţa
instanţelor naţionale încălcarea unui astfel de drept printr-o dispoziţie a dreptului
naţional sau printr-o practică legislativă, administrativă sau judiciară.
În caz de încălcare a drepturilor pe care dreptul unional le conferă
particularilor prin neaplicarea sau aplicarea defectuoasă de către un stat a unei
norme europene, ori prin adoptarea sau menţinerea în vigoare a unei legi contrare,
judecătorul naţional are posibilitatea de a obliga statul vinovat la repararea
prejudiciilor suferite de aceştia. Responsabilitatea statului intervine pentru orice
formă de încălcare a dreptului Uniunii (netranspunerea unei directive, menţinerea
sau adoptarea unei legi contrare unui regulament) şi indiferent care ar fi
autorităţile publice autoare ale violării.
Prin jurisprudenţa sa, Curtea a stabilit trei condiţii ce se cer a fi îndeplinite
pentru a putea fi angajată răspunderea statului:
- regula de drept încălcată trebuie să aibă ca obiectiv conferirea de drepturi
particularilor iar conţinutul acestor drepturi să poată fi identificat;
- încălcarea dreptului să fie evidentă (spre exemplu, „să rezulte dintr-o
necunoaştere manifestă şi gravă de către autoritatea respectivă a limitelor care se
impun puterii sale de apreciere” - jurisprudența Brasserie du Pêcheur), şi

4
 - să existe o legătură de cauzalitate între încălcarea obligaţiei ce incumbă
statului şi prejudiciul suferit de particular. În ceea ce priveşte întinderea obligaţiei,
aceasta trebuie să fie adecvată, în sensul că trebuie să permită compensarea
integrală a prejudiciilor suferite .
b) În temeiul principiului primatului dreptului Uniunii, judecătorul intern
are competenţa de a anula deciziile interne contrare normelor Uniunii (mai ales
în situaţia în care această „neconformitate” a fost constatată pe calea unei acţiuni
în neîndeplinirea obligaţiilor), de a face inaplicabilă orice dispoziţie naţională ce
diminuează eficacitatea dreptului Uniunii şi de a alege soluţiile naţionale cele mai
potrivite pentru garantarea drepturilor justiţiabililor decurgând din dreptul
Uniunii. În plus, el este chemat să suplinească absenţa măsurilor de transpunere şi
să se substituie legiuitorului care nu a transpus sau a transpus incorect o directivă
sau decizie, dându-i eficiență, cu condiţia ca acestea să aibă un caracter clar şi
precis.
Nu există, precum în statele federale, un raport de subordonare ierarhică
între instanțele naționale, statuând în calitate de judecători ai dreptului Uniunii
Europene, și CJUE.

4. Autonomia instituțională și procedurală a statelor membre în

 aplicarea dreptului UE
autonomia instituțională
și procedurală a statelor Această autonomie presupune, în principal, că protecţia drepturilor pe care
membre
justiţiabilii le dobândesc urmare a dispoziţiilor Uniunii direct invocabile este
asigurată în cadrul sistemelor juridice naţionale şi prin intermediul instrumentelor
juridice interne. În consecinţă, dreptul naţional este cel care determină natura
autorităţilor chemate să intervină şi puterile acestora. Semnificaţia concretă a
acestei autonomii este aceea că statele membre trebuie să pună la dispoziţia
Uniunii ansamblul mijloacelor de care dispun pentru aşi îndeplini misiunea lor
executivă, având însă dreptul de a alege aceste mijloace atât în ceea ce priveşte
organele însărcinate cu executarea, cât şi procedurile şi formele aplicabile pentru
punerea în executare a dreptului Uniunii.
a) În temeiul principiului autonomiei instituționale, nu depinde de dreptul
Uniunii dacă executarea actelor adoptate de instituţiile europene ţine de
autorităţile legislative sau executive ale statelor membre, dacă este încredinţată
autorităţilor centrale sau locale ori chiar unor agenţii sau oficii mai mult sau mai
puţin autonome în raport cu statul sau cu colectivităţile locale. Statele membre pot

5
 chiar să însărcineze persoane juridice sau fizice de drept privat cu această
executare, cu condiţia de a dispune de mijloace pentru a se asigura că acestea se
achită de misiunea lor cu respectarea dreptului Uniunii. Alegerea jurisdicţiilor
naţionale competente este supusă de asemenea principiului autonomiei
instituţionale.
b)Principiul autonomiei procedurale presupune că punerea în aplicare a
dreptului comunitar de către autoritățile statului sau jurisdicțiile interne se face cu
respectarea formelor şi a procedurilor prevăzute de către dreptul intern al statului
respectiv.
c) Limite. Necesitatea de a asigura o aplicare uniformă şi de a garanta o
protecţie eficientă a drepturilor decurgând din normele comunitare, mai ales în
condiţiile creşterii diversităţii sistemelor naţionale ca urmare a aderărilor
 succesive, a determinat însă introducerea progresivă pe cale jurisprudenţială a
limitele autonomiei
instituționale și
unor limitări ale principiiilor autonomiei instituţionale şi procedurale a statelor
procedurale
membre, într-o încercare de a concilia principiul autonomiei statelor cu cel al
efectivității dreptului Uniunii.
Aceste limităti vizează în principal autonomia procedurală a statelor
membre și mai puțin autonomia instituțională în sensul strict (de desemnare a
autorităților competente).
 În ceea ce priveşte principiul autonomiei instituţionale a statelor membre,
limitele acestuia derivă din faptul că, indiferent de gradul de independenţă a
organismelor însărcinate cu executarea legislaţiei sau politicilor Uniunii, statul
rămâne responsabil faţă de Uniune pentru efectivitatea acestei executări şi
respectarea principiilor şi regulilor stabilite în tratate, în jurisprudenţa Curţii de
Justiţie şi în dreptul derivat. În acelaşi timp, răspunderea statelor membre este
angajată pentru prejudiciile cauzate particularilor ca urmare a unei încălcări a
dreptului Uniunii, indiferent care ar fi organul de stat autor al violării
(jurisprudența Francovich).
 În ceea ce priveşte autonomia procedurală a statelor membre, Curtea a
stabilit că trimiterea la regulile naţionale operează în absenţa unor dispoziţii de
 armonizare a drepturilor naţionale de procedură existente în dreptul comunitar, iar
principiul echivalenței judecătorul naţional nu poate aplica acţiunii fondate pe încălcarea dreptului
comunitar reguli mai stricte decât cele aplicate acţiunilor naţionale având acelaşi
obiect (principiul echivalenţei, sau al tratamentului naţional). În temeiul acestui
principiu, toate normele aplicabile acţiunilor trebuie să se aplice fără distincţie atât

6
acţiunilor întemeiate pe încălcarea dreptului Uniunii, cât şi celor similare
întemeiate pe nerespectarea dreptului intern. Totuşi, acest principiu nu poate fi
interpretat în sensul că obligă un stat membru să extindă regimul său intern cel
mai favorabil în privinţa tuturor acţiunilor introduse într-un anumit domeniu de
drept. În consecinţă, jurisdicţiile naţionale trebuie să asigure aplicarea dreptului
Uniunii Europene cu o eficacitate şi o rigoare echivalente cu cele cerute pentru
aplicare dreptului naţional.
În același timp, Curtea a înscris principiul efectivității ce impune statelor
să nu facă imposibilă sau excesiv de dificilă în plan național exercitarea
drepturilor conferite prin ordinea juridică a Uniunii Europene. Aceasta presupune
în sarcina statelor atât o obligație negativă, de a se abține de la orice măsură sau
comportament care ar putea compromite efectul util și primatul dreptului Uniunii,
cât și o obligație pozitivă, de a adopta acele măsuri sau reguli procedurale
necesare pentru a asigura efectul complet al normelor europene (spre exemplu, de
a elimina din ordinea juridică internă dispozițiile incompatibile cu dreptul
Uniunii). Sub rezerva îndeplinirii acestor două cerinţe, revine în principal statelor
membre desemnarea autorităţilor competente şi a modalităţilor procedurale
aplicabile acţiunilor destinate să asigure protecţia drepturilor conferite
justiţiabililor de dreptul comunitar, fără ca statele să fie obligate, în principiu, să
creeze alte căi legale decât cele existente pentru asigurarea respectării dreptului
naţional, cu condiţia ca acestea să nu facă imposibilă exercitarea dreptului în
practică.

1. Explicați rolul judecătorului național ca judecător de drept comun al dreptului

UE.

7
DREPT INSTITUȚIONAL AL UNIUNII EUROPENE

- CURS 14-

CONTENCIOSUL UE

1
 1. Aspecte preliminare
Sistemul jurisdicțional al Uniunii Europene reprezintă un ansamblu complex
care cuprinde jurisdicțiile statelor membre și Curtea de Justiție a Uniunii Europene.
CJUE (înglobând cele două instanțe ce o compun), ca singura jurisdicție a
”Uniunii”, nu este unicul judecător ce aplică dreptul Uniunii Europene, competența
jurisdicțională de aplicare a tratatelor fiind împărțită între jurisdicțiile naționale și
jurisdicțiile Uniunii.
Principiul fundamental de funcționare a sistemului jurisdicțional al Uniunii
Europene este principiul atribuirii sau împuternicirii speciale limitate, în conformitate
cu care aplicarea și asigurarea respectării dreptului Uniunii revin în principal instațelor
naționale, CJUE revenindu-i numai acele competențe rezervate în mod expres prin art.
258 și urm. TFUE, competențe care sunt individual determinate.
Așadar, din punct de vedere material (al competenţei materiale), competenţa
CJUE este o competenţă de atribuire, care se reduce la minimul necesar pentru
asigurarea autonomiei dreptului Uniunii, putând fi sesizată doar în situaţiile cuprinse în
textul tratatelor.
În cadrul atribuţiilor jurisdicţionale ale Curţii de Justiţie, pot fi exercitate în
faţa acesteia acțiuni directe vizînd aprecierea legalităţii actelor adoptate de instituţiile
Uniunii, angajarea răspunderii Uniunii pentru prejudiciile cauzate de instituţiile sale sau
de agenţii săi în exerciţiul funcţiunilor lor și angajarea răspunderii statelor membre
pentru încălcarea obligațiilor ce le revin potrivit tratatelor, precum și trimiteri
preliminare provenind de la instanțele naționale prin care se solicită interpretarea sau
aprecierea validității unui act al instituțiilor Uniunii.

 2. Acțiunile directe în fața CJUE

acțiunile directe în fața
2.1. Acțiunea în anulare - este principalul mijloc jurisdicţional ce permite
CJUE
Curţii de Justiţie să-şi asigure controlul de legalitate asupra actelor instituţiilor Uniunii.
Prin această acţiune, reclamantul solicită anularea unui act adoptat de către o instituţie,

acțiunea în anulare un organ sau un organism al Uniunii Europene.
Actele susceptibile de a fi anulate pe calea acestei acţiuni sunt prevăzute în art.
263 TFUE:
- actele legislative;
- actele Consiliului, ale Comisiei şi ale Băncii Centrale Europene, altele decât
recomandările şi avizele;

2
 - actele Parlamentului European şi ale Consiliului European menite să producă
efecte juridice faţă de terţi;
- actele organelor, oficiilor sau agenţiilor Uniunii destinate să producă efecte
juridice faţă de terţi.
Astfel, sunt excluse din sfera de competenţă a CJUE recomandările şi avizele.
Motivele de anulare sunt:
- incompetenţa (fie actul a fost adoptat într-un domeniu care nu ţine de
competenţa Uniunii, fie actul a fost adoptata de o instituţie într-un domeniu ţinând de
competenţa altei instituţii);
-încălcarea formelor substanţiale (spre ex., încălcarea procedurii de adoptare, a
obligaţiei de consultare sau absenţa motivării actului);
-încălcarea tratatului sau a oricărei reguli de drept referitoare la aplicarea sa
(Curtea verifică eroarea de drept, eroarea de fapt şi încadrarea juridica - alegerea bazei
juridice a actului atacat);
- abuzul de putere (folosirea de către o instituţie a puterii conferite în alt scop
decât cel pentru care i-a fost acordată).
Pot avea calitatea de reclamanţi, declanşând o acţiune în anulare:
- statele membre, Comisia, Parlamentul European şi Consiliul, denumiţi
reclamanţi privilegiaţi, întrucât pot să formuleze o acţiune în anulare în faţa CJUE fără
a fi nevoiţi să demonstreze un interes de a acţiona;
- Curtea de Conturi, Banca Centrală Europeană şi Comitetul Regiunilor,
denumiţi reclamanţi semi-privilegiaţi, putând formula acţiuni în anulare împotriva
actelor europene care ar aduce atingere prerogativelor lor;
- parlamentele naţionale şi Comitetul Regiunilor, care după Tratatul de la
Lisabona pot intenta acţiuni în anulare împotriva actelor pe care le consideră
neconforme cu principiul subsidiarităţii;
- particularii (persoane fizice sau juridice), reclamanţi neprivilegiaţi, care pot
solicita anularea unui act european numai dacă sunt destinatarii actului sau acesta îi
vizează în mod direct şi individual.
Termenul în care poate fi formulată acţiunea este de două luni şi începe să curgă
fie de la publicarea actului, fie de la notificarea sa reclamantului, fie din ziua când
reclamantul ia cunoştinţă de actul respectiv, atunci când destinatar este un alt subiect de
drept. Atunci când actele fac obiectul publicării în Jurnalul Oficial, jurisprudenţa a
statuat că data publicării trebuie să fie luată în considerare, făcând inaplicabil criteriul
datei luării la cunoştință .

3
 În cazul în care acţiunea este apreciată ca întemeiată, Curtea de Justiţie a Uniunii
Europene declară actul contestat nul şi neavenit. Totuşi, Curtea poate opera o anulare
parţială, precizând, dacă apreciază că este necesar, care sunt efectele actului anulat,
care trebuie considerate ca fiind irevocabile (art. 264 TFUE).
2.2. Acţiunea în constatarea abţinerii de a acţiona (acţiunea în carenţă)
 Este o acţiune îndreptată împotriva inacţiunii unei instituţii, organ sau organism
acțiunea în carență
al Uniunii Europene prin care se solicită Curţii să constate inerţia instituţiei şi să o
oblige să acţioneze. Lipsa sau omisiunea de a acţiona din partea entităţii în cauză în
situaţii în care dreptul european impune obligaţia de a acţiona reprezintă o situaţie de
încălcare a dreptului Uniunii, având deci caracter ilegal. În consecinţă, temeiul acţiunii
îl constituie o ”încălcare a tratatelor”, Curtea constatând abţinerea instituţiei de a acţiona
chiar şi atunci când tratatele stabilesc un scop de atins, lăsând o anumită marjă de
apreciere instituţiei cu privire la mijloacele de atingere a acestui scop.
Această acţiune poate viza, potrivit art. 265 TFUE, actele instituţiilor Uniunii,
cu excepţia celor ale Curţii de Justiţie şi Curţii de Conturi, precum şi actele organelor,
oficiilor şi agenţiilor Uniunii.
Pot avea calitatea de reclamanţi în acţiunea în carenţă statele membre şi toate
instituţiile Uniunii, reclamanţi consideraţi „privilegiaţi”, deoarece nu trebuie să
demonstreze că au un interes în a acţiona pentru a putea introduce o acţiune în
constatarea abţinerii de a acţiona. Persoanele fizice şi juridice pot introduce o acţiune în
constatarea abţinerii de a acţiona dacă fac dovada unui interes, art. 265 TFUE prevăzând
că aceştia pot acţiona împotriva unei instituţii în caz de omisiune a acesteia ”de a-i
adresa un act, altul decât o recomandare sau un aviz”.
Înainte de sesizarea Curţii cu o acţiune în constatarea abţinerii de a acţiona este
obligatorie efectuarea unei proceduri administrative prealabile, constând în invitarea
instituţiei respective să acţioneze. Dacă în termen de două luni de la această invitaţie,
instituţia nu-şi exprimă poziţia, reclamantul poate să sesizeze Curtea de Justiţie într-un
alt termen de două luni care curge de la data când instituţia respectivă trebuia să
răspundă.
Admiţând acţiunea, Curtea declară ilegală abţinerea instituţiei comunitare,
aceasta fiind obligată să ia măsurile care se impun pentru executarea hotărârii Curţii,
deci să emită actul respectiv, reclamantul având şi dreptul de a fi despăgubit.
2.3. Excepţia de ilegalitate
Prevăzută în art. 277 TFUE, excepţia de ilegalitate este procedura prin care se
 poate obţine anularea unui act cu caracter general ilegal în momentul în care acesta
excepția de ilegalitate

4
 este executat printr-un act individual, anulare care nu s-a putut abţine pe calea unei
acțiuni în anulare fie datorită termenului scurt în care poate fi introdus acesta, fie din
pricina lipsei calităţii procesuale active, actele normative putând fi contestate practic
doar de către statele membre sau instituţiile Uniunii, particularilor fiindu-le imposibil să
facă dovada că un act cu caracter general îi afectează în mod direct şi individual.
În ceea ce priveşte actele împotriva cărora poate fi invocată excepţia de
ilegalitate, tratatul se referă la un ”act cu caracter general adoptat de o instituţie, un
organ, un oficiu sau o agenţie a Uniunii”.
Excepţia de ilegalitate apare ca o procedură accesorie cererii principale de
anulare a deciziei individuale şi nu poate fi invocată de către particulari în cazul în care
puteau contesta actul pe calea unei acțiuni în anulare. Ea poate fi însă invocată de orice
parte a litigiului, chiar şi de către un stat membru sau o instituţie, deşi acesta putea
acţiona şi pe calea unui recurs în anulare.
În acest caz, potrivit art. 277 TFUE, ”orice parte se poate prevala de motivele de
drept prevăzute la articolul 263 al doilea paragraf pentru a invoca în faţa Curţii de
Justiţie a Uniunii Europene inaplicabilitatea acestui act”.
Dacă prin hotărârea Curţii este constatată ilegalitatea actului normativ în
discuţie, el devine inaplicabil în cazul respectiv însă nu este anulat, continuând să
producă efecte juridice. Doar decizia emisă în baza actului normativ va fi anulată.
2.4. Acţiunea în responsabilitate (daune) - angajarea răspunderii Uniunii
 Angajarea răspunderii Uniunii pentru pagubele provocate în activitatea acesteia
acțiunea în
responsabilitate poate fi hătărîtă de Curtea de Justiţie (a cărei competenţă este afirmată de art. 268
TFUE) în două cazuri, prevăzute în art. 340 TFUE:
- ca răspundere extracontractuală, în urma unui prejudiciu cauzat de
organismele sale sau de agenţii săi în exercitarea îndatoririlor lor;
- ca răspundere contractuală, atunci când aceasta este parte la un contract care
include o clauză compromisorie ce trimite la jurisdicţia Curţii.
a) Acţiunea în responsabilitate extracontractuală
Această acţiune poate fi formulată de către statele membre sau de către
persoanele fizice sau juridice care fac dovada unui interes legitim. Prin introducerea ei
reclamantul urmăreşte obţinerea de compensaţii pentru daunele cauzate de organismele
Uniunii sau de agenţii săi în exercitarea îndatoririlor lor.
De obicei acţiunea în daune însoţeşte acţiunea în anularea actului Uniunii din
care izvorăsc prejudiciile, dar poate fi exercitată şi separat, atunci când persoana
interesată nu poate să atace direct actul sau când acesta a fost anulat.

5
 Angajarea răspunderii Uniunii presupune o triplă condiţionalitate:
- reclamantul a suferit un prejudiciu (cert, real, actual şi demonstrabil);
- instituţiile europene sau agenţii lor au avut un comportament ilegal, în raport cu
dreptul european (acesta poate rezulta din fapte materiale sau, cel mai adesea din acte
decizionale);
- există o legătură de cauzalitate directă între prejudiciul suferit de reclamant şi
comportamentul ilegal al instituţiilor europene sau al agenţilor lor.
Regimul juridic al responsabilităţii Uniunii de a repara pagubele pricinuite de
organismele sale sau de agenţii săi în exercitarea funcţiunilor lor trebuie să fie
determinat Ӕn conformitate cu principiile generale comune ordinilor juridice ale statelor
membre”. În jurisprudenţa sa, Curtea a trimis la încălcarea gravă şi manifestă a unor
”reguli superioare de drept protejând particularii” .
Acţiunea este îndreptată împotriva Uniunii direct sau împotriva uneia dintre
instituţii, chiar împotriva unui organ sau organism al acesteia.
Acţiunea în răspundere exercitată în faţa Curţii de Justiţie a UE nu este posibilă
decât pentru a invoca răspunderea Uniunii. Persoanele fizice pot angaja, de asemenea,
răspunderea statelor membre în caz de prejudicii provocate de o aplicare
necorespunzătoare a dreptului european. Acţiunile împotriva statelor membre trebuie
însă exercitate în faţa instanţelor naţionale.
Termenul pentru a introduce o acţiune este de cinci ani, începând de la data
rezultării prejudiciului.
b) Acţiunea în responsabilitate contractuală
Curtea de Justiţie este competentă să soluţioneze un litigiu născut dintr-un
contract la care este parte doar dacă în acel contract sunt incluse clauze compromisorii
în acest sens, în caz contrar competenţa aparţinând instanţelor naţionale. Art. 272 TFUE
prevede ”Curtea de Justiţie a Uniunii Europene este competentă să se pronunţe în
temeiul unei clauze compromisorii cuprinsă într-un contract de drept public sau de drept
privat, încheiat de Uniune sau în numele acesteia”. Într-o astfel de situaţie, conform art.
340 alin (1) TFUE, ”Răspunderea contractuală a Uniunii este guvernată de legea
aplicabilă contractului respectiv”.

 2.5. Acţiunea în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor decurgând din

acțiunea în constatarea tratate de către un stat membru
neîndeplinirii de către
un stat membru a a) Cadrul juridic. Acţiunea în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor reprezintă
obligaţiilor decurgând
din tratate
instrumentul ce permite Curţii de Justiţie să controleze modul în care statele membre îşi
respectă obligaţiile care le revin în temeiul dreptului european. Cum statelor membre le

6
 revine, în mare măsură, sarcina de a asigura punerea în aplicare a dreptului Uniunii, a
fost necesară instituirea unei proceduri în cadrul căreia comportamentul statelor membre
să fie confruntat cu exigenţele decurgând din dreptul Uniunii Europene.
Reglementată în art. 258-260 TFUE, această procedură presupune parcurgerea a
două faze succesive, una precontencioasă, gestionată de Comisie, şi o fază
contencioasă, ce se derulează în faţa Curţii.
Acţiunea poate fi iniţiată de către Comisie sau de către un stat membru împotriva
unui alt stat membru care se presupune că nu a respectat dreptul Uniunii Europene.
Când iniţiativa sesizării aparţine unui stat membru, acesta are obligaţia de a sesiza mai
întâi Comisia. Aceasta emite un aviz motivat după ce ascultă argumentele statelor
membre în cauză. Statul membru reclamant poate apoi să sesizeze Curtea de Justiţie. În
acelaşi timp, articolul 271 TFUE conferă posibilitatea de a declanşa acţiunea în
constatarea neîndeplinirii obligaţiilor şi altor instituţii şi organe: Băncii Europene de
Investiţii în legătură cu neîndeplinirea de către un stat membru a unei obligaţii ce rezultă
din statutul B.E.I., Băncii Centrale Europene (prin Consiliul acesteia), pentru
neîndeplinirea de către băncile centrale naţionale a obligaţiilor care rezultă din tratate şi
din Statutul SEBC şi al BCE.
b) Natura neîndeplinirii obligaţiilor
Nerespectarea de către un stat membru a obligaţiilor care îi revin în temeiul
dreptului Uniunii (fie el primar sau derivat) poate lua forma unei acţiuni sau a unei
omisiuni, singura condiţie fiind aceea ca actul în discuţie să impună o obligaţie suficient
de precisă statelor membre, indiferent care ar fi organul naţional aflat la originea
încălcării. Totuşi, sunt excluse de la aplicarea acestei proceduri dispoziţiile comune din
TUE, precum şi dispoziţiile referitoare la politica externă şi de securitate comună.
Astfel, neîndeplinirea obligaţiilor poate decurge din instrumente juridice (legi, decrete,
decizii administrative etc.) sau poate rezulta din fapte (practici administrative etc.).
Poate reprezenta o încălcare a obligaţiilor ce revin statelor membre adoptarea
sau menţinerea în vigoare a unor norme de drept intern susceptibile de a elimina efectul
util al dreptului Uniunii. Abţinerile sau omisiunile pot consta, de exemplu, în întârzieri
în transpunerea unei directive sau în necomunicarea de către statele membre către
Comisie a măsurilor naţionale de punere în aplicare ori în necomunicarea informaţiilor
cerută de Comisie ca urmare a unei plângeri privind o violare a dreptului Uniunii .
c) Procedura
 Îndiferent cine este reclamantul, Comisia sau un stat membru, acţiunea în
procedura
neîndeplinirii neîndeplinirea obligaţiilor debutează cu o fază precontencioasă, prin care se urmăreşte
obligaţiilor
7
conformarea, de bună voie, a statului membru la cerinţele prevăzute de dreptul Uniunii,
şi care constă în examinarea cauzei de către Comisie şi trimiterea unei scrisori de
notificare prin care se solicită unui stat membru comunicarea, până la o anumită dată, a
observaţiilor sale referitoare la o problemă de aplicarea a dreptului comunitar. Prin
instituirea acestei faze se are în vedere un dublu obiectiv: de a circumscrie obiectul
litigiului şi de a oferi statului în cauză elementele necesare pentru a-şi pregăti apărarea.
Pe baza răspunsului furnizat de statul în cauză sau în absenţa unui răspuns,
Comisia Europeană poate decide să îi trimită un aviz motivat, în care îşi va expune în
mod clar şi definitiv motivele pentru care consideră că a avut loc o încălcare a dreptului
Uniunii. Prin acest aviz, statul membru este somat să se conformeze dreptului comunitar
într-un termen dat (în mod normal două luni).
În cazul în care statul nu se conformează, Comisia poate sesiza Curtea de
Justiţie, declanşându-se astfel faza contencioasă. Comisia dispune de un drept
discreţionar atât în ceea ce priveşte decizia de a sesiza Curtea, cât şi cu privire la
termenul în care să formuleze acţiunea în faţa Curţii.
Prin hotărârea pe care o ia, Curtea poate numai constata neîndeplinirea
obligaţiilor şi obligarea statului pârât la îndreptarea comportamentului său, dar nu
poate anula actele emise de autorităţile interne, pentru că astfel s-ar substitui
judecătorului naţional. Repararea eventualelor daune cauzate de neîndeplinirea
obligaţiilor comunitare se poate face doar ulterior pronunţării hotărârii Curţii, prin
antamarea unei proceduri naţionale.
Executarea hotărârii Curţii este obligatorie iar interpretarea pe care o dă
Curtea unei regulii de drept cu ocazia unei acţiuni în constatarea neîndeplinirii
obligaţiilor se impune autorităţilor naţionale.
Există şi posibilitatea aplicării unor sancţiuni pecuniare statelor care nu se
conformează hotărârii Curţii, sub forma unei sume forfetare sau a unor penalităţi cu titlu
cominatoriu. Constatarea o face Comisia, care în cele mai multe cazuri, procedează la
efectuarea unei proceduri prealabile asemănătoare celei iniţiale, după care sesizează din
nou Curtea.
Tratatul de la Lisabona întăreşte semnificativ puterile Comisiei şi ale Curţii
atunci când încălcarea obligaţiei constă în necomunicarea măsurilor de transpunere a
unei directive adoptate în conformitate cu o procedură legislativă (art. 260 alin (3)
TFUE). În acest caz, Comisia poate indica, prin chiar cererea introductivă, în cazul în
care consideră necesar, cuantumul sumei forfetare sau al penalităţii cu titlu cominatoriu
care urmează a fi plătită de statul respectiv şi pe care îl consideră adecvat situaţiei. În

8
 cazul în care constată neîndeplinirea obligaţiei, prin hotărârea pronunţată Curtea poate
impune statului membru respectiv şi plata unei sume forfetare sau a unei penalităţi cu
titlu cominatoriu, în limita valorii indicate de Comisie, care se aplică de la data stabilită
de Curte prin hotărârea sa.

3. Trimiterea preliminară (interpretarea și aplicarea uniformă a dreptului

Uniunii)
3.1. Fundamente și natură juridică
 Acordarea competenței de a sigura aplicarea dreptului Uniunii la nivelul statelor
trimiterea preliminară membre instanțelor naționale, ca instanțe de drept comun, comportă riscul unor aplicări
divergente ale normelor europene, soluțiile reținute putând fi diferite de la stat la stat,
sau chiar între diferitele instanțe ale aceluiași stat. Pentru a asigura uniformitatea
interpretării şi aplicării dreptului european pe întregul teritoriu Uniunii, tratatele au
instituit un mecanism care nu se bazează pe o relație ierarhică între instanțele
naționale și instanța europeană, ci pe o relație de colaborare. Denumit trimitere
preliminară sau prejudicială, acest mecanism de cooperare judiciară permite unei
jurisdicţii să ceară sprijinul altei jurisdicţii pentru rezolvarea unui litigiu.
 Trimiterea preliminară este o procedură „de la judecător la judecător”, de
caracter necontencios
natură necontencioasă, reprezentând calea prin care o jurisdicţie naţională însărcinată
cu rezolvarea unui litigiu ce ridică probleme de drept al Uniunii apreciate ca dificile,
care are deci o îndoială cu privire la sensul sau validitatea unei norme europene, poate
cere concursul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, supunându-i întrebările pe care
aceasta le va judeca cu titlu preliminar. Intervenția Curții nu are decât un caracter
incidental în raport cu litigiul principal, pe care nu îl soluționează ea însăși, ci instanța
națională, însă soluția reținută de Curte nu este fără influență asupra modului în care va
fi rezolvat litigiul principal.
Potrivit art. 19 alin. (3) lit. (b) TUE și art. 267 TFUE, Curtea de Justiție a
Uniunii Europene este competentă să se pronunțe cu titlu preliminar cu privire la
interpretarea dreptului Uniunii și cu privire la validitatea actelor adoptate de instituțiile,
organele, oficiile sau agențiile Uniunii. În conformitate cu art. 267 TFUE, ”În cazul în
care o asemenea chestiune se invocă în fața unei instanțe dintr-un stat membru, această
instanță poate, în cazul în care apreciază că o decizie în această privință îi este necesară
pentru a pronunța o hotărâre, să ceară Curții să se pronunțe cu privire la această
chestiune.

9
 În cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în fața unei
instanțe naționale ale cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern,
această instanță este obligată să sesizeze Curtea.
În cazul în care o asemenea chestiune se invocă într-o cauză pendinte în fața unei
instanțe judecătorești naționale privind o persoană supusă unei măsuri privative de
libertate, Curtea hotărăște în cel mai scurt termen”.
3.2. Tipuri de trimiteri preliminare și obiectul lor
 Sunt prevăzute două tipuri de trimiteri preliminare:
tipuri de trimiteri
preliminare
- trimiterea preliminară în interpretare şi
- trimiterea preliminară în aprecierea validităţii.
 Trimiterea preliminară în interpretare permite judecătorului naţional sesizat cu
un litigiu în care este în cauză dreptul Uniunii, de a cere Curţii de Justiţie lămuriri
asupra sensului acestuia.
În ceea ce privește obiectul trimiterilor preliminare în interpretare, sunt
susceptibile de interpretare textele tratatelor sau ale actelor de aderare, toate dispozițiile
de drept derivat (independent de efectul direct sau caracterul obligatoriu al acestora,
inclusiv recomandările sau rezoluțiile), dar și acordurile internaționale la care Uniunea
este parte, principiile generale de drept și propria jurisprudență a Curții
 Trimiterea preliminară în aprecierea validităţii permite judecătorului naţional
să interogheze Curtea asupra validităţii unei dispoziţii a dreptului Uniunii. Prin această
formă de trimitere preliminară se asigură controlul legalităţii actelor Uniunii şi
respectarea ierarhiei normelor juridice, CJUE fiind singura în măsură să declare invalid
un act al Uniunii, în exercitarea competenţelor sale de control asupra actelor instituţiilor
Uniunii .
Spre deosebire de trimiterile preliminare în interpretare, Curtea este competentă
să aprecieze validitatea dreptului derivat (toate actele adoptate de instituțiile Uniunii) şi
a tratatelor externe, dar dreptul primar scapă acestui control de validitate. Ansamblul
tratatelor Uniunii formează „corpus-ul constituţional” sau „carta constituţională de
bază” a Uniunii Europene, având forţa juridică superioară celorlalte izvoare ale
dreptului comunitar şi beneficiind de o prezumţie absolută de legalitate.
În eglă măsură nu pot face obiectul unui examen de validitate propriile hotărâri
ale Curții, căci acestea beneficiază de autoritate de lucru judecat.

10
 3.3. Procedura întrebărilor preliminare

 a) Procedura întrebărilor preliminare presupune parcurgerea a trei etape.

procedura întrebărilor  Mai întâi, jurisdicția națională confruntată cu o problemă de interpretare sau de
preliminare
apreciere a validității dreptului Uniunii în cadrul unui litigiu cu care a fost investită
amână soluționarea acestuia și adresează o întrebare prealabilă Curții.
 Curtea răspunde întrebărilor formulate, adoptând o decizie preliminară,
 Decizia Curții este apoi aplicată de judecătorul național în soluționarea
litigiului principal, a cărui judecată își reia cursul.
 b) Condiții de admisibilitate a trimiterii preliminare
condiții de
admisibilitate Ca o condiție generală decurgând din art 267 TFUE, întrebarea preliminară
trebuie să fie adresată de o instanţă dintr-un stat membru şi decizia preliminară a
Curții să fie necesară judecătorului naţional pentru a pronunţa o hotărâre.
În primul rând, în ceea ce privește autorul cererii de decizie preliminară, acesta
poate fi orice instanță a unui stat membru, în măsura în care trebuie să se pronunțe în
cadrul unei proceduri menite să conducă la o decizie cu caracter jurisdicțional.
Drept criterii de apreciere a caracterului jurisdicțional al unei instanțe, Curtea a
utilizat o serie de elemente, precum: originea legală a organului respectiv, caracterul său
permanent, caracterul obligatoriu al competenței sale, caracterul contradictoriu al
procedurii, aplicarea de către acel organ a normelor de drept, precum și independența sa.
Aplicarea acestor criterii pare să conducă la concluzia că inclusiv curțile constituționale
au calitatea de instanțe ce pot investi CJCE cu o întrebare preliminară, în timp ce
jurisdicțiilor arbitrale nu li se recunoaște această calitate.
În ceea ce privește caracterul necesar al deciziei preliminare, decizia de sesizare
a Curții cu titlu preliminar aparține în exclusivitate instanței naționale, indiferent de
împrejurarea dacă părțile din litigiul principal și-au exprimat sau nu și-au exprimat
dorința în această privință și indiferent de stadiul în care se află procedura internă.
Cu toate acestea, Curtea a subliniat că este de preferat ca problemele de drept
pur intern să fie deja soluţionate în momentul sesizării sale pentru ca ea să cunoască
toate elementele de fapt și de drept importante pentru interpretarea pe care este solicitată
să o dea dreptului Uniunii.
Aprecierea finală a caracterului necesar al întrebării se face însă de către Curtea
de Justiţie, în acest sens solicitându-se instanțelor naționale să expună, pentru fiecare
dintre întrebările adresate, motivele pentru care interpretarea solicitată este necesară
pentru soluționarea cauzei cu care a fost învestită.

11
 Facultatea acordată instanțelor naționale de a adresa Curții o întrebare
preliminară trebuie însă nuanțată, după cum este vorba de o trimitere în interpretare sau
în aprecierea validității unui act al Uniunii.
 În cazul trimiterii preliminare în interpretare, judecătorul naţional are
competenţa exclusivă de a sesiza Curtea cu o întrebare preliminară, neputând fi obligat
să dea curs unei cereri a părţilor în acest sens. Potrivit art. 267 TFUE, o instanță ale
cărei decizii nu sunt supuse vreunei căi de atac în dreptul intern este însă obligată să
sesizeze Curtea cu o astfel de cerere.
Jurisdicțiile naționale, inclusiv cele acționând în ultim grad, pot însă considera
că nu este necesar să adreseze Curții o întrebare preliminară și să nu dea curs unei cereri
formulate în acest sens în următoarele situații:
- atunci când apreciază că o întrebare preliminară nu este pertinentă, neavând
legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal, rezolvarea acestuia
nedepinzând de o regulă a dreptului Uniunii;
- când există deja o jurisprudență în materia respectivă (iar în contextul eventual
nou nu există nicio îndoială reală cu privire la posibilitatea de a aplica în speță această
jurisprudență);
- în cazul în care interpretarea corectă care trebuie dată normei de drept în cauză
este evidentă și nu lasă dubii asupra modului în care să fie rezolvată problema ridicată
(sau ”teoria actului clar”).
 În cazul trimiterii preliminare în aprecierea validității dreptului Uniunii,
deși instanțele statelor membre au posibilitatea de a respinge motivele de nevaliditate
invocate în fața lor dacă apreciază că nu există dubii asupra validității unui act al
Uniunii, ori de câte ori o instanţă consideră că există elemente care ar pune sub semnul
întrebării validitatea unei norme juridice a Uniunii, ea trebuie să se adreseze Curţii de
Justiţie, singura în măsură să declare actul invalid, indicând motivele pentru care
apreciază că acel act ar putea fi lovit de nevaliditate. Așadar, constatarea validității ține
de competența judecătorului național iar contestarea validității este de competența
exclusivă a Curții de Justiție. Astfel, Curtea a apreciat că o jurisdicție națională este
ținută să o sesizeze cu o întrebare referitoare la validitatea dispozițiilor unui regulament,
chiar daca dispozițiile corespunzătoare ale unui regulament comparabil au fost deja
declarate nevalide de către Curte.
În plus, odată cu trimiterea preliminară adresată Curții, dacă există motive
serioase de îndoială cu privire la validitatea unui act al unei instituții, al unui organ, al
unui oficiu sau al unei agenții a Uniunii pe care se întemeiază un act intern, instanța

12
 națională poate chiar să suspende cu titlu temporar aplicarea acestuia din urmă sau să
ia orice altă măsură provizorie în privința sa .
c) Efectele trimiterii preliminare asupra procedurii naționale
Deși instanța națională rămâne competentă în ceea ce privește luarea de măsuri
asigurătorii, depunerea unei cereri de decizie preliminară determină totuși suspendarea
procedurii naționale până la momentul la care Curtea se pronunță. De asemenea, revine
instanței naționale să avertizeze Curtea în legătură cu orice incident procedural
susceptibil să aibă o incidență asupra sesizării sale și în special cu privire la admiterea
unor noi părți în procedura națională.
3.4. Efectele deciziei preliminare
 Curtea are competenţa să admită sau să respingă cererea de decizie preliminară
efectele deciziei
preliminare în întregime sau doar în anumite chestiuni care sunt solicitate spre a fi clarificate de
Curte. Absenţa motivării cererii sau inexistenţa unui raport între problema solicitată a fi
clarificată şi litigiul care urmează să fie soluţionat de judecătorul naţional sunt, în
jurisprudenţa Curţii, motive de respingere a cererii de hotărâre preliminară.
Hotărârea preliminară a Curţii este în primul rând obligatorie pentru
judecătorul naţional ce a iniţiat procedura, obligându-l să ţină cont de ea la soluţionarea
litigiului principal. Dar decizia preliminară nu are o simplă autoritate relativă, ci ea are
“autoritate de lucru interpretat”, sau chiar “ autoritate de lucru judecat” , orice
jurisdicţie naţională care are de soluţionat un caz în care se regăsesc aceleaşi chestiuni
fiind obligată să ţină seama de respectiva soluţie.
În materie de apreciere a validităţii, actul considerat valid va trebui să fie aplicat
cu prioritate faţă de normele naţionale, în timp ce efectele unui act declarat invalid vor
înceta şi acesta va trebui să fie abrogat de către autoritatea emitentă. În acest din urmă
caz nu se vor aplica nici reglementările interne care au fost adoptate în baza acestuia.
Autoritatea absolută a hotărârii privind validitatea are drept consecinţă faptul că
se extinde cu privire la toate instanţele naţionale, care sunt obligate să se conformeze şi
să considere actul invalid.
În materie de interpretare, judecătorul naţional trebuie să interpreteze dreptul
naţional în conformitate cu interpretarea oficială a Curţii. Decizia de interpretare se
impune ansamblului jurisdicţiilor la nivelul Uniunii, care trebuie să o aplice ori de câte
ori textul interpretat este invocat în speţe concrete. Nimic nu împiedică însă ca şi alte
instanţe să solicite o nouă interpretare, Curtea stabilind posibilitatea instanţelor
naţionale de a aprecia existenţa unui interes în baza căruia să solicite o nouă hotărâre
preliminară într-o chestiune deja tranşată de Curte.

13
 Hotărârea de interpretare este considerată ca având efect retroactiv, de la data
intrării în vigoare a textului interpretat, prin aceasta anulându-se eventualele efecte
negative.
În mod excepțional, în aplicarea principiului general al securității juridice inerent
ordinii juridice comunitare, atunci când aplicarea retroactivă a unei interpretări
antrenează grave consecinţe economice şi sociale, decurgând din aplicarea cu buna
credinţă a dispoziţiilor vizate, cei interesaţi pot solicita ca, în cazul concret respectiv,
interpretarea să producă efecte doar pentru viitor.
În orice caz, limitarea efectelor unei hotărâri preliminare nu poate fi admisă
decât în cadrul hotărârii respective.

1. Care sunt fazele procedurii de constatare a neîndeplinirii obligațiilor de stat membru?

2. Precizați care sunt efectele deciziei preliminare a CJUE.

1.

2.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
1. ANDREȘAN - GRIGORIU, Beatrice, Procedura întrebărilor preliminare, Editura
Hamangiu, Bucureşti, 2010;
2. CRAIG, Paul; DE BURCA, Grainne, Dreptul Uniunii Europene. Comentarii,
jurisprudenta si doctrina, Editura Hamangiu, București, 2009;
3. DELEANU, Sergiu; FÁBIÁN, Gyula; COSTAŞ, Cosmin Flavius, Curtea de Justiţie
Europeană, (Hotărâri comentate), Wolters Kluwer, România, 2007;
4. DUȚU, Mircea; DUȚU, Andrei, Dreptul contenciosului european, Editura Universul
Juridic, București, 2010
5. GYULA, Fábián, Drept instituțional al Uniunii Europene, Ed. Hamaangiu, București,
2012;
6. GROZA, Anamaria, Uniunea Europeană. Drept instituţional, Ed. C. H. Beck, București,
2008
7. FUEREA, Augustin, Manualul Uniunii Europene, Editia a VI-a, revazuta si adaugita,
Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2016.
8. FUEREA, Augustin (coord.), Tratatele fundamentale ale Uniunii Europene, Editura
C.H.Beck, Bucureşti, 2013;
9. MĂTUŞESCU, Constanţa, Drept instituţional al Uniunii Europene. Curs Universitar,
Ed. Pro Universitaria, Bucureşti, 2013;
10. ŞANDRU, Mihai; BANU, Mihai; CĂLIN, Dragoș, Procedura trimiterii preliminare.
Principii de drept al Uniunii Europene şi experienţe ale sistemului român de drept, Editura C.
H. Beck, București, 2012.
11. VLĂDILĂ, Lavinia, MĂTUȘESCU, Constanța, IONESCU, Steluța, Jurisdicții
internaționale și europene, Ed. Pro Universitaria, București, 2014.

14