RECUNOAȘTEREA EXPRESIILOR FACIALE LA COPIII DIN SPECTRUL AUTIST

CU VÂRSTA CUPRINSĂ ÎNTRE 3 ȘI 6 ANI

CUPRINS:
 MOTIVAREA ALEGERII TEMEI
1. CAPITOLUL I – PARTICULARITĂȚILE DEZVOLTĂRII COPILULUI ÎN
INTERVALUL DE VÂRSTĂ 3-6 ANI
1.1. Contextul general al dezvoltării copilului
1.2. Conduita emoțional – afectivă și comunicarea afectivă
1.3. Dezvoltarea socială
1.4. Dezvoltarea cognitivă
1.5. Autoreglarea

2. CAPITOLUL II - FORMELE ȘI CARACTERISTICILE AUTISMULUI

2.1. Definirea conceptului de autism
2.2. Caracteristicile autismului
2.3. Importanța terapiilor pentru copilul cu autism
2.4. Factori de risc

3. CAPITOLUL III – EMOȚIILE

3.1. Teoriile psihologiei emoțiilor
3.2. Perceperea emoțiilor copiilor
3.3. Expresii faciale generale
3.3.1. Fericire
3.3.2. Tristețe
3.3.3. Furie
3.3.4. Frică
3.3.5. Uimire
3.4. Recunoașterea emoțiilor copiilor
4. CAPITOLUL IV – INFLUENȚELE MEDIULUI FAMILIAL ȘI/SAU SOCIAL
ASUPRA COPILULUI
4.1. Preluarea stărilor emoționale din cadrul familial
4.2. Preconcepția socială asupra copilului cu autism
4.3. Acceptarea

5. CAPITOLUL V – METODA DE CERCETARE – STUDIU DE CAZ

6. CAPITOLUL VI – CONCLUZII ȘI APRECIERI FINALE
1. CAPITOLUL I – PARTICULARITĂȚILE DEZVOLTĂRII COPILULUI ÎN
INTERVALUL DE VÂRSTĂ 3-6 ANI
1.1. Contextul general al dezvoltării copilului
Stadiul de preșcolar, 3-6/7 ani, numit și ” a doua copilărie ” este caracterizat printr-o
dezvoltare psihică complexă, cu achiziții calitativ-cantitative care determină adaptarea la
mediul de viață prin organizarea și reglarea comportamentelor și a personalității.
Copilul preșcolar traversează etapa cunoașterii, prin contactul nemijlocit cu tot felul de
experiențe, dar și prin lărgirea contactului cu mediul social și cultural din care asimilează
modele de viață ce determină o integrare tot mai activă în condiția umană. Cele mai
semnificative caracteristici ale dezvoltării psihice generale apărute în acest stadiu sunt
următoarele:
 Apariția și dezvoltarea principalelor elemente bazale ale structurii personalității, cum
ar fi: atitudini, caracter, stări emoționale complexe și contradictorii, voință,
comunicare, etc.;
 Creșterea capacității de autonomie în exercitarea conduitelor prin decentrarea de la
planul perceptiv și raportarea la trebuințele spirituale și sociale;
 Îmbogățirea experienței personale ca urmare a satisfacerii curiozității și a explorării
lumii înconjurătoare ;
 Constituirea conștiinței morale ce are semnificație în adaptarea la regulile și condiția
socială;
 Dezvoltarea complexă a tuturor funcțiilor și proceselor psihice, ca efect al
creșteriipotențialului sistemului nervos central;
Acest stadiu se împarte în trei substadii după cum urmează:
 Preșcolaritatea mică, se caracterizează prin apariția primelor tendințe de colaborare
cu partenerii de joacă, participarea la activitățile adulților, copilul poate susține dialog
cu părinții sau chiar și cu alte persoane, devine mai afectuos, poate înțelege stările
emoționale ale altora, ș.a.m.d.
 Preșcolaritatea mijlocie, în care copilul reușește să se motiveze suficient pentru
creșterea eficienței participării la unele activități, cooperează constant cu partenerii de
joacă și chiar reușește să stabilească relații de prietenie cu ei, este mult mai interesat
să își dezvolte vocabularul, îi crește capacitatea de desprindere de concret , de real și
imaginarea unor situații inedite, este mult mai conștient și înțelege faptul că
sentimentele mamei față de altcineva nu îi pun în pericol securitatea sa, etc.
 Preșcolaritatea mare pune accentul pe tendința copilului de a se afirma prin tot ceea
ce face, devine tot mai autonom și participă activ la toate activitățile, în joc este mult
mai organizat, relaționează bine cu partenerii de joacă și are un scop; își exprimă
intens sentimentele generate de activitățile în care a fost implicat, este fascinat și
mulțumit de felul cum în care s-a descurcat, dar îm același timp poate experimenta și
sentimentele de supărare, în cazul în care cerințele formulate față de el îi depășesc
aptitudinile. Copilul devine interesat de cifre, de cunoașterea literelor și a
cititului,poate învăța conștient noi conduite adaptative, încearcă să se autoevalueze
 în funcție de ceilalți copii, își exprimă preferințele pentru ceea ce vrea sa facă,
ș.a.m.d.1

1.2 Conduita emoțional – afectivă și comunicarea afectivă

Copilul nu reflectă în mod indiferent realitatea, ci trăieşte anumite emoţii şi
sentimente faţă de fenomenele naturii şi societăţii, faţă de ceilalţi oameni, sau chiar faţă
de propria sa persoană şi activitate. De exemplu, unele lucruri şi întâmplări îi produc
bucurie, altele îl întristează sau îl înspăimântă.
Emoţiile şi sentimentele reflectă relaţia dintre om şi obiectele sau situaţiile care le-au
provocat. Datorită acestui fapt, aceeaşi situaţie poate provoca diferitelor persoane emoţii
variate. Mai mult decât atât, acelaşi obiect îi poate provoca unui om emoţii diferite, în
perioade diferite, dacă relaţia lui faţă de obiectul respectiv se modifică.
Natura emoţiei provocată de o oarecare situaţie depinde de specificul relaţiei în
care se află omul în raport cu ea. Situaţiile care favorizează satisfacerea trebuinţelor şi a
intereselor, desfăşurarea obişnuinţelor, realizarea idealurilor şi respectarea normelor
sociale, într-un cuvânt tot ceea ce contribuie la succesul omului, provoacă emoţii pozitive.
Emoţiile şi semtimentele, precum şi dispoziţiile , afectele, pasiunile, fac parte din
categoria proceselor psihice numite procese afective . Emoţiile sunt procese afective
elementare, care apar în primul rând ca efect al satisfacerii sau nesatisfacerii trebuinţelor
biologice.
Sentimentele reflectă relaţiile complexe dintre om şi mediu, mai ales mediul
social. Sentimentele se dezvoltă în procesul educaţiei şi au o influenţă mai mare asupra
activităţii decât emoţiile.
Emoţiile şi sentimentele sunt formele afectivităţii întâlnite la copilul de vârstă
preşcolară.
Viaţa afectivă a preşcolarului suportă modificări atât de natură cantitativă, creşte
numărul stărilor şi dispoziţiilor afective, cât şi cantitativă, se îmbogăţesc şi se diversifică
formele existente, totodata apar si forme noi. Asemenea modificări sunt posibile în
principal, datorită noilor condiţii de viaţă ale preşcolarului, noilor solicitări cu care acesta
se confruntă. Una dintre sursele cele mai evidente ale restructurării afectivităţii o
constituie contradicţia dintre trebuinţa de autonomie a preşcolarului şi interdicţiile
manifestate de adult faţă de el. Satisfacerea trebuinţei de independenţă se asociază cu
apariţia unor stări afective pozitive , plăcute, tonifiante, de bucurie şi satisfacţie, în timp
ce contrazicerea sau blocarea ei cu manifestarea unor stări emoţionale de insatisfacţie,
nemulţumire. Pe la patru ani se reinstalează conduita de opoziţie făţă de adult. Totuşi
adultul şi relaţia cu el rămân pentru copil elementele esenţiale ale dezvoltării afectivităţii
sale. Astfel, prin imitaţie, copilul preia de la adult o serie de stări afective , de pildă teama
faţă de anumite animale, bucuria la revederea unor persoane, sau la primirea unui cadou.
Se preiau nu doar stările afective ci şi expresiile emoţionale care le însoţesc.
O altă sursă a dezvoltării afectivităţii preşcolarului o reprezintă pătrunderea lui în
noul mediu instituţionalizat al grădiniţei, unde intră în contact cu persoane străine.
Reacţiile afective ale copiilor faţă de noul mediu sunt variate: unii se adaptează mai rapid,
alţii mai dificil sau chiar deloc; sunt şi unii care se află într-o permanentă alertă afectivă.
Acum se produc interesante fenomene de transfer afectiv şi de identificare afectivă.
Copilul îşi transferă toată dragostea şi atenţia către educatoare aceasta fiind pentru el un
efort de substitut al mamei.
1E.Verza,F.Verza(2017), Phihologia copilului p.223-227
 Pe fundalul acestor noi contexte şi al relaţiilor existente apar o multitudine de stări
afective. Cercetările au pus în evidenţă prezenţa la preşcolar a stărilor afective de
vinovăţie-la 3 ani , de mândrie la 4 ani, de pudoare la 3-4 ani. La 6 ani apare criza de
prestigiu,mai ales în situaţiile de mustrare publică a copilului. Au fost descrise şi două
sindroame interesante şi anume, sindromul bomboanei amare- starea afectivă de ruşine,
ce apare în urma unei recompense nemeritate, bucuria recompensei fiind încărcată de
nelinişte, şi sindromul de spitalizare- reacţia afectivă violentă a copilului atunci când
urmează să fie internat pentru a urma un tratament, despărţirea de cei dragi fiind trăită ca
un abandon. Sindromul bomboanei amare pune în evidenţă socializarea proceselor
afective, existenţa unor atitudini critice faţă de propriul comportament. În preşcolaritate
se face trecerea de la emoţii la sentimente, ca stări afective stabile şi generalizate. Se
conturează mai clar unele sentimente morale ( ruşinea- când este mustrat pentru o faptă ce
contravine normelor de conduită. În aceste cazuri , copilul se înroşeşte, priveşte stânjenit
în jos sau începe să plângă. Un astfel de sentiment se poate observa uneori şi la copii mai
mici de trei ani. Sentimentele morale se manifestă numai în legătură cu un cerc restrâns
de persoane, în primul rând cu persoanele care-i poartă de grijă. Copilul se ruşinează
atunci când educatoarea sau părinţii îi fac observaţii, dar poate rămâne indiferent când un
trecător îl mustră pentru felul în care se comportă pe stradă. Începând de la 4-5 ani, copiii
trăiesc sentimente morale nu numai în legătură cu faptele lor proprii ci şi atunci când alţi
copii încalcă o regulă de conduită morală.
La preşcolari sentimentele morale, intelectuale şi estetice se contopesc adesea într-
o singură atitudine pozitivă sau negativă, faţă de oameni sau faţă de eroii povestirilor.
Persoanele pe care le iubeşte copilul le consideră ca fiind cele mai bune şi cele mai
frumoase. Pe eroii pozitivi copiii îi consideră ca fiind cei mai frumoşi şi deştepţi, în
schimb, eroii negativi sunt pentru copil nu numai răi dar şi urâţi.
Ursula Şchiopu leagă dezvoltarea emoţională a copilului preşcolar de procesul
identificării, care trece prin câteva faze. La 3 ani, identificarea se manifestă prin creşterea
stărilor afective difuze, în care copilul plânge cu lacrimi şi râde cu hohote, manifestând
apoi o reţinere vinovată. Între 4 și 5 ani, identificarea devine mai avansată, realizându-se
în relaţie cu modelele umane cele mai apropriate, modelele parentale. După vârsta de 5
ani, identificarea capătă noi orizonturi datorită contactelor sociale şi culturale care
vehiculează tipologii diferite şi valori culturale, morale.
De asemenea, Ursula Șchiopu consideră că în această perioadă, în plan afectiv apar și
sentimentele, dezvoltându-se astfel conștiința morală a copilului. Acestea sunt:
Emoții și sentimente estetice: chiar dacă nu posedă judecăți estetice diverse, copilul
apreciază obiecte, lucruri prin “frumos” sau “urât” doar din punct de vedere estetic.
Emoții și sentimente intelectuale: se dezvoltă din dorința de cunoaștere, de înțelegere
profundă și prin observarea fenomenelor ce țin de mediul înconjurător.
Emoțiile și sentimentele social-culturale. „În a doua copilărie încep să se constituie
sentimente social morale, datorită dezvoltării sociabilității și generalizării sentimentelor
de atașament, dragoste, simpatie, admirație.”2
Dezvoltarea emoțională în preșcolaritate trebuie raportată la achizițiile din
perioada precedentă, dar și la procesul de identificare. Așa cum sublinia și Golu (2004),
în această perioadă “fenomenul identificării determină o nuanțare mai manifestă a
emoțiilor și a sentimentelor. Emoțiile determină comunicarea și comuniunea la vârsta
preșcolară”. În ceea ce privește sentimentele, acestea nu sunt sentimente autentice datorită
explozivității specifice vârstei. Treptat, sub influența educației, odata cu dezvoltarea
funcției analitico-sintetice a scoarței cerebrale, cu intensificarea rolului de control al
2 Ursula Șchipu (1967), Psihologia copilului  Editura Didactică și pedagogică, București
 sistemului verbal, impresionabilitatea preșcolarilor devine mai diferențiată, emoțiile
dobândesc un caracter din ce în ce mai conștient, mai variat, mai bogat în conținut, mai
complexe și mai stabile.
Particularitățile menționate în sfera sentimentelor morale elementare nu se încadrează în
limite rigide. În unele cazuri, trăsăturile caracteristice vârstei preșcolare mari le putem
regăsi și la unii copii din vârstele precedente și invers. Mai mult, în sfera sentimentelor,
individualitatea fiecarui copil se afirmă evident.

1.3 Dezvoltarea socială

Educaţia socio-emoţională cuprinde totalitatea activităţilor de învăţare (conceptul de
învăţare este înţeles, evident, în sens larg) care conduc la dobândirea experienţei
individuale de comportare socială şi emoţională, la formarea competenţelor emoţionale şi
sociale ale indiviului. Ne referim aici la dobândirea abilităţilor emoţionale (de a înţelege,
a exprima şi a-şi regla emoţiile) şi a celor sociale, precum cele de iniţierea şi menţinerea
unei relaţii şi integrarea într-un grup (social, profesional, comunitar etc.). Dezvoltare
socială inseamna dezvoltarea abilităţilor de interacţiune cu adulţii, dezvoltarea abilităţilor
de interacţiune cu copiii de vârstă apropiată, acceptarea şi respectarea diversităţii,
dezvoltarea comportamentelor prosociale.
In ceea ce priveşte dezvoltarea socio-emoţională putem spune că aceasta vizează
debutul vieţii sociale a copilului, capacitatea lui de a stabili şi menţine interacţiuni cu
adulţii şi copiii. În plus, interacţiunile sociale mediază modul în care copiii se privesc pe
ei înşişi şi lumea din jurul lor.
Pentru a asigura dezvoltarea socio-emoţională a copiilor, este necesar ca toate
demersurile instructiv-educative să se focalizeze pe:  formarea şi dezvoltarea la copii a
abilităţilor de interacţiune cu adulţii, cu copiii de vârste apropiate;  acceptarea şi
respectarea diversităţii;  formarea comportamentelor prosociale;  recunoaşterea,
exprimarea şi autocontrolul emoţiilor, a expresivităţii emoţionale;  dezvoltarea
conceptului de sine.
Educaţia socio-emoţională are un conţinut preponderent social, determinat în mod
special de raportarea fiecăruia dintre noi la sine şi la societate. Prezentăm mai jos câteva
caracteristici ale conţinuturilor educaţiei socio-emoţionale:
La nivel macrostructural depinde şi derivă din finalităţile educaţiei: ideal educaţional,
scopuri şi obiective educaţionale, regăsindu-se în planurile de învăţământ, programe
şcolare etc.;
- La nivel microstructural se regăseşte în conţinuturile învăţării, obiectivele de
referinţă, operaţionale, competenţe generale şi specifice;
- Se află în interrelaţie şi interdependenţă cu celelalte componente structurale ale
curriculumului educaţional ceea ce ne permite să spunem (conform lui M. Ionescu, 2007)
că poate fi o componentă a curricululm-ului educaţional;
- Depinde de nivelul de dezvoltare socială al unei ţări, etc.;
- Include acţiuni educative formale, nonformale și informale, fiind astfel parte a
conținuturilor geneale ale educației;
- Cuprinde valori autentice şi sociale unui tip de cultură;
- Se dezvoltă funcţie de dinamica societăţii şi de progresul ştiinţelor, în special al
ştiinţelor educaţiei;
 - Rezultatele obţinute în cadrul educaţiei socio-emoţionale nu corespund în totalitate
cu rezultatele obţinute în procesul de educaţie, dar au influenţă asupra rezultatelor
academice; - Are influenţă majoră asupra formării şi modelării personalităţii copilului.
În vederea realizării obiectivelor educaţiei socio-emoţionale, a formării abilităţilor şi
educării unui comportament corect din punct de vedere socio-emoţional, educatoarele de
la grupele de copii preşcolari pot opta pentru una sau mai multe dintre variantele
următoare: Integrarea conţinuturilor educaţiei socio-emoţionale în toate categoriile de
activităţi de învăţare ce se desfăşoară în grădiniţă; Predarea/învăţarea integrată în
grădiniţe, susţinută de toate documentele curriculare în vigoare, poate constitui o
oportunitate pentru realizarea obiectivelor propuse de educaţia socio-emoţională;
Implementarea unui program la nivel naţional de educaţie socio-emoţională a copiilor
preşcolari, program structurat pe trei dimensiuni, una de formare, alta de intervenţie şi a
treia de evaluare, a cărui grup ţintă să fie copiii preşcolari, părinţii şi educatoarele;
Elaborarea şi desfăşurarea unor activităţi opţionale la nivelul grupelor, specific
domeniului de educaţie socio-emoţională, având conţinuturi specific; Derularea unor
proiecte complementare activităților curriculare, cu accent pe activitățile extracurriculare
şi de voluntariat, cu accentuat caracter socio-emoţional, în parteneriat cu şcoala, părinţii şi
comunitatea; Marcarea unor evenimente din viaţa copiilor în care sunt introduse elemente
ale educaţiei socio-emoţionale.
Înţelegerea emoţiilor constituie cheia dezvoltării competenţelor emoţionale. Ea
presupune identificarea cauzei şi a consecinţelor exprimării unei emoţii fiind strâns legată
de recunoaşterea şi exprimarea acestora. O dată recunoscut, mesajul afectiv trebuie
interpretat în mod corect. Înţelegerea emoţiilor presupune: evaluarea iniţială a mesajului
emoţional transmis de celălalt, interpretarea acurată, înţelegerea mesajului prin
intermediul constrângerilor impuse de regulile contextului social. În această etapă de
vârstă copilul dobândeşte o abilitate esenţială pentru dezvoltarea ulterioară şi anume
autoreglarea emoţională (controlul propriilor emoţii şi dorinţe). Aceasta implică abilitatea
de iniţiere, inhibiţie sau modulare a proceselor fiziologice, a cogniţiilor şi a
comportamentelorrelaţionate cu emoţiile astfel încât să fie atinse scopurile individuale.
Reglarea emoţională reprezintă procesul prin care reacţiile emoţionale sunt
monitorizate, evaluate şi modificate pentru a putea funcţiona normal în viaţa de zi cu zi.
Reglarea emoţională este deci un proces de adaptare dinamică a reacţiilor emoţionale la
situaţiile din viaţa de zi cu zi. Abilitatea copiilor de a-şi regla emoţiile în mod eficient este
principalul scop al dezvoltării socioemoţionale, deoarece acest proces are un rol protector
asupra sănătăţii mentale şi sociale a copiilor.3
1.4 Dezvoltarea cognitivă

3 DEZVOLTAREA SOCIO-EMOȚIONALĂ A PREȘCOLARILOR – Nina Sacaliuc, 2019

1.1. Definirea conceptului de autism
 Copilul cu autism are nevoie de asistenta de specialitate inca de la primele semne
aratate. Intervalul de varsta 3-6 ani este cea mai importanta perioada in dezvoltarea acestuia.
Pentru a putea intelege mai multe mai intai de toate trebuie sa definim autismul. Autismul
este o afecţiune considerată drept una dintre cele mai frecvente tulburări ale copilăriei, mai
frecventă decât cancerul, diabetul şi sindromul Down. Este o tulburare de origine
neurobiologică ce afectează copilul până la vârstă de 3 ani, până la această vârstă deficienţele
sunt evidente şi poate fi stabilit un diagnostic. Autismul implică toate palierele de dezvoltare,
cognitiv, comportamental, motricitate grosieră, motricitate fină, practic sunt afectate toate
laturile care privesc dezvoltarea normală a unui copil. Trebuie sa mentionez, autismul nu este
o boală, ci o tulburare de comportament, din acest motiv diagnosticul nu poate fi pus prin
analize de sânge, analize ADN sau alte investigaţii clinice. Se cunoaste faptul ca singurul
mod prin care un medic psihiatru în pediatrie pune diagnosticul de autism este prin analizarea
comportamentului copilului.4
Primele semne care pot indica o Tulburare de Spectru Autist sunt vizibile încă din
perioada în care copilul este sugar. Nu îşi caută mama cu privirea, nu se uită după
obiectele care se mişcă, nu arată cu degetul, nu răspunde cu zâmbet la zâmbet, nu
gângureşte, nu răspunde la sunetele scoase de adulţi, nu reacţionează la expresiile
faciale ale celor din jur, nu râde şi nu-şi manifestă bucuria, nu rosteşte niciun cuvânt,
toate acestea pot reprezenta indicii ale unei tulburări. As vrea sa subliniez factul ca
există însă şi situaţii în care copilul se dezvoltă normal până la vârsta de 2 ani, are
toate abilităţile necesare vârstei sale, adică merge, vorbeşte, interacţionează firesc, iar
brusc, în jurul vârstei de 2 ani, îşi pierde toate aceste achiziţii. Caracteristicile
autismului se mențin, în mod normal, de-a lungul vieții persoanei afectate, dar pot fi
schimbate considerabil, în timp, prin intervenții. O persoană mai puțin afectată poate
părea pur și simplu ciudată și poate duce o viață tipică. O persoană afectată într-o
măsură mare ar putea să nu fie capabilă să vorbească și nici să-și poarte singură de
grijă. Intervențiile timpurii și intesive pot face diferențe incredibile dezvoltarea și în
rezultatele pe care le are copil.
Până la vârsta de 3 ani, majoritatea copiilor trec prin etape firești în procesul de
învățare a limbajului, gânguritul (lalalizarea) fiind unul dintre cei mai timpurii pași.
La prima aniversare, un copil cu dezvoltare tipică poate pronunța cuvinte, întoarce
capul când își aude numele, arată cu degetul atunci când vrea o jucărie și, când i se
oferă ceva care îi displace, este capabil să arate că nu dorește acel lucru. Unii copii cu
autism rămân nonverbali toată viața. O parte din copiii la care apar mai târziu5
simptome de autism pot gânguri în primele luni de viață, ulterior însă se opresc.
Tulburările motorii fac parte repercusiunile autismului dezvoltand probleme legate de
tonusul muscular și/sau coordonarea mușchilor, care le pot afecta și abilitatea de a
funcționa conform nivelului firesc de vârstă. La unii, dificultatea ține de planificarea motorie
și executarea mișcărilor și se poate extinde de la limbaj la activitățile motorii grosiere.
Deficiențele legate de abilitatea de coordonare și executare a unor mișcări intenționate
atunci când nu există deficiențe motorii sau senzoriale se numește dispraxie (abilitatea este
afectată) sau apraxie (abilitatea este absentă). Dacă un copil are vorbire apraxică sau
dispraxică, abilitatea creierului de a planifica mișcarea buzelor, a maxilarelor și a limbii poate
face ca vorbirea să fie foarte puțin inteligibilă, chiar dacă acesta posedă un vocabular intact
și știe ce vrea să spună. La alții, tonusul muscular ar putea fi intact, dar ar putea să existe

4 https://www.helpautism.ro/autism/despre-autism
5 Ghidul Comunitatii Scolare “Autism speaks – servicii pentru familie, 2013, p. 15
 probleme de planificare a timpului și probleme legate de abilitatea de a lua parte la ceva.
Sportul poate fi dificil, iar sarcinile motorii fine
E. Bleuler in 1911 si mai tirziu E. Minkowski, H.Ey, O. Binswangner - considerau
autismul un simptom secundar al schizofreniei, unde, se observa o predominanta a
vietii interioare si o detasare activa de lumea exterioara. Este facuta o diferentiere
clara intre “sindromul autismului infantil” si simptomul de autism. “Sindromul
autismului infantil” in unele situatii, mai ales la copii, poate avea un caracter pasager.
Doctorul Leon Kanner in anul 1943 diferentiaza Autismul Infantil prin trasaturile
sale specifice, si evidentiaza trasaturile caracteristice. Cateva din cele mai importante
sunt:

''1. neputinta de a sta intr-o pozitie normala in timp ce este luat in brate, nu
raspund la zimbetul celor apropiati;

2. o incapacitate de comunicare verbală;

3. pericolele reale nu-i sperie, lipsa atasamentului fata de cei apropiati, se sperie
de stimuli normali: (ploaie, vint), foarte emotivi fara un motiv anume;

4. Evita sa se joace cu alti copii, nu foloseste imaginatia atunci cind se joaca.

5. Nu au capacitatea de a percepe realul pericol;

6. activităţi rudimentare gen alimentatia, îmbrăcatul, etc., capata un caracter ritual;

7. existenţa unor răspunsuri paradoxale la stimuli de lumină, de zgomot, de

durere;

8. La schimbarea mediului ambiant apar reactii gen manie, panica (ex. S-a
schimbat patul). Nevoia de un anume aranjament sau o preferinta anume pentru
ordonarea unor obiecte din nevoia obsedanta pentru simetrie. Aparitia unor crize de
manie, panica, daca se schimba ceva in rutina zilnica;''6

6 Kanner L. Autistic disturbances of affective contact. Nervous Child 2, 217-250 (1943)