REFERAT

EDUCATIA NOUA

Student: Barbu G. Aristica (Slav)

Anul II, Seria I

1
 La inceputul secolului XX, gandirea pedagogica propunea un nou
sistem educational axat pe cerintele si trebuintele copilului, nu centrat pe
interesul educatorului. In timp, aceasta tendinta, devine un puternic curent
pedagogic, fiind denumit ,,Educatie noua”.
Datorita imbunatatirii conditiilor de viata, oameni si-au manifestat
un viu interes ,,ingrijirii sporite a copilului”, astfel incat gandirea
pedagogica a influentat in mod pozitiv dorinta omului de a invata, de a
cunoaste, de a stii.
Relatia dintre ,,scolile noi" si ,,educatia noua" stimuleaza o noua
gandire pedagogica. Ea contesta fundamentele filosofice ale institutiilor
traditionale impregnate de ,,herbartianism" ( teoria treptelor lectiei,
devenita o dogma: claritatea-asociereasistema- metoda).
In acest context prin ,,asimilarea ideilor de avangarda" ale lui
J.J.Rousseau, L.Tolstoi, R.Tagore, este conturata o noua viziune de formare
a personalitatii care valorifica ,,miscarea pentru educatia estetica" si nevoia
de organizare a ,,educatiei extrascolare care are o cuprindere mai larga
decat activitatea scolara (...) luand in consideratie gusturile si interesele
copiilor si tinerilor".
Aspiratia spre stiintifizare a pedagogiei debuteaza, intr-un fel, prin
,,constituirea unei stiinte despre copil - paidologia". Aceasta marcheaza
limitele ,,unei educatii si individualiste" sustinuta de Ellen Key in cartea
sa ,,Secolul copilului".
,,Maiestatea sa copilul" are nevoie insa de o orientare valorica a
educatiei (ideal-scopuri-obiective). Aceasta presupune revenirea la
problematica filosofica a educatiei.
Pe de alta parte, presiunea stiintelor experimentale aflate in
ascensiune solicita desprinderea pedagogiei de filosofia abstracta. Aceasta
aspiratie caracterizeaza ambele tendinte de ,,stiintifizare a pedagogiei";
tendinta psihologizanta - care subliniaza importanta individualizarii
educatiei, prin ,,raportarea copilului la sine" ( A.Binet, ,,Ideile moderne
despre copil"); tendinta sociologizanta - care defineste scopul educatiei in
legatura cu ,,constituirea elementului social al fiintei" ( E.Durkheim,
,,Educatie si sociologie" ).
Cele doua tendinte vor marca intreaga istorie a gandirii pedagogice,
afirmata pe parcursul secolului XX. ,,Revolutia coperniciana" realizata
de ,,educatia noua" valorifica ideile originale lansate deja de J.J.Rousseau
( ,,Emil sau despre educatie") intr-o succesiune de ,,incercari unificatoare"

2
care vizeaza depasirea opozitiei dintre factorul psihologic si cel social: John
Dewey (1859-1952):- activitatea practica - sursa a cunoasterii; educatia
-,,proces de crestere", de dezvoltare:
 Maria Montessori (1870-1952): valorificarea libertatii de manifestare
a copilului - conditie fundamentala a educatiei, cu efecte la nivel de
teorie si de metoda;
 Edouard Claparede (1873-1940): ,,satisfacerea trebuintelor" - baza
unei educatii functionale si a "unei scoli pe masura";
 O. Decroly (1871-1932): interesul copilului - criteriul principal in
organizarea si in desfasurarea procesului de instruire.
In perioada interbelica pot fi evidentiate urmatoarele curente de gandire
pedagogica dezvoltate pe filiera ideilor ,,educatiei noi":
- instruirea individualizata bazata pe studiu independent in bilioteca,
laborator etc. si pe consiliere pedagogica adecvata (Planul Dalton ) si pe
introducerea claselor mobile (Sistemul Winnetka), lansata in S.U.A si
raspandita, ulterior, in invatamantul particular din Anglia, Olanda si din
Tarile Scandinave;
- ,,scoala activa", bazata pe valorificarea ,,metodei active" in contextul unui
mediu educativ si in conditiile unei ,,autoritati consimtite" in cadrul muncii
in echipa propusa pentru realizarea unor activitati practice propuse
( Adolphe Ferriere, ,,Scoala activa", ,,Practica scolii active" );
- "pedagogia culturii", care concepe procesul de invatamant in functie de
trei obiective fundamentale (receptarea valorilor culturale-trairea valorilor
culturale-crearea de noi valori culturale) care vizeaza formarea unei
personalitati individualizate ( Eduard Spranger);
- ,,pedagogia psihanalitica", bazata pe valorificarea ideilor lui Siegmund
Freud, la nivelul unei teorii afective a invatarii;
- ,,pedagogia cooperarii" in cadrul ,,muncii pe echipe", bazata pe
valorificarea particularitatilor individuale ale elevului (Roger Cousinet,
Peter Petersen,) sau pe resursele morale ale colectivitatii (AS.
Makarenko, ,,Poemul pedagogic"; ,,Cartea pentru parinti"; ,,Steaguri pe
turnuri" ).
In a doua jumatate a secolului XX, evolutia gandirii pedagogice este
marcata de cerintele reformelor scolare care au impus elaborarea unor
lucrari de analiza a sistemelor educationale, realizate in termeni de filosofie,
de politica sau de economie a educatiei ( Philip Coombs, ,,Criza mondiala a
educatiei" ; Edgar Faure, ,,A invata sa fii" ; Jean Thomas, ,,Marile
probleme ale educatiei in lume"; George Vaideanu ,,Educatia la frontiera
dintre milenii" ). In aceasta perspectiva, gandirea pedagogica moderna si
postmoderna valorifica teoriile psihologice ale invatarii (Piaget, Galperin,
Skinner, Bruner, Bloom etc.) si ideile principale dezbatute in filosofia
educatiei neotomismul, (personalismul, existentialismul, pragmatismul,
perenianismul, esentialismul, reconstructionismul etc.) si in analiza

3
sociologica a sistemelor de invatamant (Bourdieu, Passeron, Bernstein, etc.)
- Stanciu Ion Gh.
Gandirea pedagogica romaneasa reflecta evolutiile universale
consemnate in primele decenii ale secolului XX. Confirmarea ,,legislatiei
haretiene" exprima nevoia ,,unei educatii ancorate in realitatile romanesti",
deschisa spre valorile europene. In perioada interbelica inregistam
,,aspiratia spre un sistem de gandire pedagogica romaneasca", relevant
prin articularea a trei tendinte fundamentale:
a) Pedagogia filosofica: pedagogia formativ-organicista (G.G.
Antonescu, -); pedagogia culturii (Stefan Barsanescu, -); pedagogia
personalitara (C-tinNarly, -);
b) Pedagogia sociologica: sociologia educatiei (Dimitrie Gusti,
,,Sociologia si pedagogia satului" ; I.C.Petrescu, ,,Regionalismul educativ" ;
Stanciu Stoian, ,,Din problemele localismului educativ" ; Petre Andrei);
politica educatiei (Simion Mehedinti, ,,Scoala poporului" ; I.I.Gabrea,
,,Scoala romaneasca. Structura si politica ei" ; Onisifor Ghibu, ,,Puncte
cardinale pentru o conceptie romaneasca a educatiei" );
c) Pedagogia psihologica si experimentala (Vladimir Ghidionescu;
Grigore Tabacaru, ,,Introducere in psihologia experimentala" ; Dimitrie
Todoran, ,,Psihologia educatiei" ; Dumitru Muster).
Evolutia gandirii pedagogice romanesti in cea de-a doua jumatate a
secolului XX este marcata de trei tendinte semnificative la nivelul politicii
educatiei care:
a) plaseaza ,,scoala intre cerinta subiectiva de indoctrinare si nevoia
obiectiva de specialisti";
b) mentine pedagogia in impas prin ,,marginalizarea eforturilor de
elaborare teoretica in domeniul educatiei si invatamantului";
c) deschide cercetarea pedagogica in directia problematicii teoretice si
practice a reformei invatamantului
( Stanciu Ion Gh.).
Perspectiva de analiza filosofica angajeaza un alt criteriu de abordare
a ,,aspectelor istorice" ale educatiei si instruirii. Acestea sunt
subordonate ,,intelegerii problematicii esentiale care conditioneaza atat
cuceririle cat si erorile gandirii pedagogice moderne" .
Criteriul propus urmareste descoperirea unor corespondente intre
evolutiile inregistrate la nivelul teoriei educatiei si conceptiile dezvoltate in
cadrul marilor curente filosofice. Sunt evidentiate astfel doua tendinte
fundamentale, semnificative in planul gandirii pedagogice:
- tendinta dezvoltata Ia nivelul pedagogiei esentei, care are in vedere
modelul unui om abstract - ideal, perfect, desavarsit;
- tendinta dezvoltata la nivelul pedagogiei existentei, care are in
vedere modelul unui om concret - natural, perfectibil, integrabil intr-o
anumita comunitate sociala.

4
 Criteriul prezentat sustine ipoteza ,,unui conflict fundamental al
gandirii pedagogice" care poate fi analizat la nivelul istoriei educatiei, din
antichitate pana in zilele noastre.
Pedagogia esentei reflecta conceptiile filosofice afirmate in
Antichitate, in Evul Mediu, in epoca Renasterii. Aceste conceptii propun un
model educational abstract, prezentat in diferite variante:
- Ideea (Platon, - i.e.n.;), Forma - exterioara materiei, existentei
umane (Aristotel, i.e.n.) - in pedagogia dezvoltata in perioada Antichitatii;
- Dumnezeu, spiritul perfectiunii - in pedagogia crestina, dezvoltata in
perioada Evului Mediu (Thomas D'Aquino);
- Natura, inteleasa ca ,,sistem originar si esential" - in pedagogia
dezvoltata in perioada Renasterii (J.A.Comenius; J.Locke).
Inceputurile pedagogiei existentei sunt sesizabile pe fondul afirmarii
unor ,,curente ideologice ale Renasterii care au incercat sa mearga cu
indrazneala pe calea unei conceptii care acorda oamenilor dreptul de a trai
conform propriilor lor idei". Din aceasta perspectiva, semnificative sunt
contributiile lui: Rabelais - care prin ,,aventurile lui Pantagruel"
analizeaza, de fapt, posibilitatea educarii unui om concret - si Montaigne -
care in Eseuri, critica dogma supunerii celui educat si caracterul superficial
si verbalist al pedagogiei esentei.
Conflictul deschis intre pedagogia esentei si pedagogia existentei este
lansat de J.J. Rousseau. El abordeaza conceptul de natura din perspectiva
existentei copilului fara a cauta esenta acesteia. ,,Izvorul educatiei este in
natura". Omul este bun prin natura sa. Educatia trebuie deci sa valorifice
aceasta natura nu sa mearga impotriva ei prin modele abstracte impuse de
societate .
Modelul de educatie propus de J.J.Rousseau ,,a constituit prima
tentativa radicala si inflacarata de opozitie fundamentala fata de pedagogia
esentei, de creare a unei perspective pentru o pedagogie a esentei". Acest
model este dezvoltat la nivelul unei teorii a invatamantului primar sustinuta
de J.H.Pestalozzi -care urmareste dezvoltarea copilului in raport cu
inzestrarea sa naturala si cu experienta sa sociala si Fr.Frobel -care
elaboreaza prima lucrare de pedagogie a jocului.
Replica pedagogiei existentei in secolele XIX-XX are loc pe fondul
valorificarii unor teze fundamentale dezvoltate la nivelul filosofiei clasice
germane. Aceste teze contribuie la elaborarea unui model de ideal al
educatiei definitoriu pentru esenta pedagogiei .
Filosofia idealismului obiectiv contribuie - in special prin
intermediul ,,criticismului" lui Im.Kant - la elaborarea idealului modern al
educatiei care angajeaza constiinta activa a omului (spre deosebire de
idealul traditional impus care viza doar receptivitatea omului) exprimata
prin marile sale creatii: stiinta - arta - morala. Pentru idealul educatiei
decisiva este legea morala fundamentala, obligatorie pentru toti.

5
Universalitatea idealului educatiei angajeaza, in acelasi timp capacitatea
omului de participare la dezoltarea spiritului obiectiv (implicarea in
cultura, in institutiile statului), teoretizat de G.W.F. Hegel.
Filosofia idealismului subiectiv (J.G.Fichte) evidentiaza tocmai
necesitatea raportarii idealului universal la activitatea eului. Aceasta
presupune ,,considerarea idealului drept o realitate nascuta din activitatea
eului si nu drept un model sau norma impusa" din afara (Suchodolski,
Bogdan). Principiile pedagogiei esentei avanseaza, astfel, un anumit
umanism rationalist ,,care cauta sa inlature elementele idealismului antic si
ale tomismului medieval (...) dar si speculatiile filosofice moderne greu de
verificat si intotdeauna subiective" (Suchodolski, Bogdan).
Afirmarea pedagogiei existentei, in secolele XIX - XX continua linia
lansata de J.J. Rousseau pe diferite coordonate filosofice proprii
idealismului subiectiv (S. Kierkegaard, -o existenta fundamentata din
perspectiva ,,stratului etic, profund, al vietii umane"; Fr.Nietzche, - o
educatie care formeaza ,,vointa de putere" a individualitatii umane) si
teoriei evolutiei, formulata la mijlocul secolului XIX de Ch.Darwin - care o
aplica la nivelul naturii - si de H.Spencer- care o extrapoleaza in planul
vietii sociale.
Pedagogia existentei propune un nou ideal al educatiei care vizeaza
adaptarea personalitatii la cerintele vietii sociale. In viziunea lui H.Spencer
idealul educatiei reprezinta ,,forta menita sa dirijeze viata". El determina
aparitia unor noi criterii ,,de alegere a materiilor care trebuie predate"
(vitalitate-sanatate-moralitate-sociabilitate -recreativitate).
Reintoarcerea la copil presupune in acelasi timp elaborarea unei
metodologii proprii pedagogiei existentei, dezvoltata in diferite variante de:
- Ed.Claparede (pedagogia functionala), Ov.Decroly (pedagogia centrelor
de interese) -care pun accent pe rolul motivatiei elevului; - J.Dewey -
pedagogia pragmatica, a actiunii care valorifica experienta de viata a
elevului, integrata la nivelul proiectarii pedagogice (replica data modelului
didacticist herbartian, care anticipeaza modelul proiectarii curriculare);
- H.Bergson - pedagogia creativitatii, care considera educatia ,,rezultatul
evolutiei unui elan creator" iar creatia un ideal care stimuleaza adaptarea
personalitatii la cerintele existentei;
- E.Durkheim care contribuie la ,,existentializarea pedagogiei esentei" prin
reorientarea pedagogiei sociale - aflata anterior in situatia de ,,varianta a
pedagogiei esentei" - in directia pedagogiei existentei, ,,exact cum se
intamplase si cu pedagogia intemeiata pe notiunea de natura"(Suchodolski.
Bogdan,).
Pe aceasta filiera filosofica, ,,pedagogia existentei devine in secolul al
XX-lea scoala fundamentala a gandirii pedagogice" (Suchodolski. Bogdan).
Conflictul dintre pedagogia esentei si pedagogia existentei, ramane de
actualitate si in conditiile ,,Educatiei noi", definitorii in prima jumatate a

6
secolului XX. In interiorul acestui curent care aspira la reformarea
educatiei prin raportare la un anumit model al existentei, este inregistrata
contradictia intre gandirea pedagogica pedocentrista/
psihocentrista - care pune accent pe dezvoltarea elevului - si gandirea
pedagogia sociocentrista - care pune accent pe adaptarea elevului la
cerintele societati.
Pedagogia moderna a existentei evidentiaza importanta ,,participarii
individului la lumea istorica si sociala". Teoriile lansate, plecand de la
sociologia lui E.Durkheim, pledeaza pentru ,,intelegerea intelectuala a
exigentelor sociale ale momentului" si pentru promovarea acelor forme de
viata colectiva asociativa, supraindividuala, comunitara, perfectibile in
cadrul pedagogiei (micro)grupului social.
Pedagogia moderna a esentei analizeaza personalitatea umana
dincolo de primele trei trepte ale fiintei individuale: psihobiologica, sociala,
culturala. Ea analizeaza ,,adevarata educatie care se refera la cea de-a
patra treapta a fiintei individuale, treapta metafizica" (pedagogia
personalista, pedagogia existentialista etc.).
Rezolvarea conflictului la nivelul gandirii pedagogice moderne
presupune elaborarea unei teorii care asigura stabilirea unei corelatii
optime intre idealul educatiei -care reprezinta pedagogia esentei - si
activitatea necesara pentru realizarea educatiei in perspectiva viitorului -
care reprezinta pedagogia existentei.
Perspectiva de analiza teoretica ( Ulmann, Jacques,) evidentiaza
originile gandirii pedagogice moderne confirmate in secolul al XVIII-lea in
conditiile unei noi problematici a educatiei lansata de J.J.Rousseau.
Opozitia dintre natura si educatie influenteaza dezvoltarea gandirii
pedagogice prin avansarea ,,postulatului finalitatii naturale" a activitatii de
formare a personalitatii.
Pe de alta parte, aparitia sociologiei permite interpretarea relatiilor
pedagogice din perspectiva faptelor sociale, valorificabile in sens cultural
dar si economic sau politic. In acelasi timp, reactia ,,educatiei noi" atrage
atentia asupra importantei factorului psihologic, individual.
Problema fundamentala a gandirii pedagogice moderne devine
problema raportului dintre natura si cultura. Raspunsurile si solutiile
date in cadrul doctrinelor pedagogice dezvoltate de-a lungul secolului XX
pot fi grupate in functie de accentul pus pe:
- optiunea luata in favoarea naturii sau a culturii (posibila in diferite
variante sociologice sau psihologice)
- concilierea intre natura si cultura (realizabila in termeni de
adaptare psihologica si sociala sau de aplicare a unor idei de inspiratie
psihanalitica);

7
 - depasirea opozitiei dintre natura si cultura, realizabila in
perspectiva unei societati autentice, deschisa in directia valorificarii
,,teoriilor autogestiunii".
Evolutia gandirii pedagogice contemporane reflecta tensiunea unui
alt conflict dezvoltat odata cu aparitia si extinderea ,,stiintelor educatiei"
care, pe de o parte, au dobandit ,,o entitate universitara" dar, pe de alta
parte au, in continuare, un statut epistemologic incert. Acest conflict este
intretinut la nivelul urmatoarelor situatii probIerna care constituie tot
atatea teme de provocare pentru gandirea pedagogica moderna si
postmoderna ( Ulman, Jacques,):
a) lipsa de unitate a obiectului de studiu al "stiintelor educatiei" care
este faramitat printr-o multiplicitate de abordari stiintifice (psihologice,
fiziologice, sociologice, politologice, economice, filosofice, istorice) intre care
exista uneori chiar anumite diferente profunde;
b) lipsa de unitate metodologica a stiintelor educatiei care pune sub
semnul intrebarii autonomia si eficienta lor (in conditiile in care, de
exemplu, psihologia trateaza educatia din perspectiva sa, sociologia din
perspectiva sa etc.)
c ) lipsa de unitate normativa generata de faptul ca intre teoria si
practica educatiei nu exista raporturi de congruenta explicite in conditiile
in care ,,metodele pedagogice nu propun si nu implica intotdeauna o
finalitate educativa determinata". Valorificarea gandirii pedagogice la
nivelul unei teorii a educatiei valabile in conditiile societatii postindustriale,
informatizate, presupune avansarea unui demers epistemologic capabil sa
asigure corelatia functionala dintre metodele de actiune si finalitatile
activitatii de formare-dezvoltare permanenta a personalitatii. Un asemenea
demers angajeaza interventia filosofiei care sustine procesul de elaborare a
idealului educatiei - raportabil la tensiunea rezumativa si anticipativa a
conceptelor de natura si cultura - in cadrul unei reflectii care are in acelasi
timp o dimensiune politica si stiintifica. ,,Aceste doua trasaturi care
caracterizeaza gandirea educativa contemporana nu se exclud decat pentru
spiritele sectare si inguste". Ele constituie o provocare pentru viitorul
stiintelor educatiei/pedagogice.
Perspectiva de analiza praxiologica evidentiaza tendintele ,,marilor
curente pedagogice" inregistrate, in special, la nivelul proiectarii procesului
de instruire. Analiza acestor tendinte, raportabile la istoria educatiei si a
invatamantului, nu exclude, insa, o anumita dialectica a continuitatii si a
discontinuitatii ( Gabaude, Jean-Marc; Not, Louis, ).
a) Gandirea pedagogica magistrocentrista (tipica in secolele XVTI-
XIX) propune un scenariu didactic/educativ rigid in cadrul caruia se pune
accent pe autoritatea profesorului, pe transmiterea unidirectionala a
cunostintelor, pe metodele verbale, expozitive. Aceasta tendinta presupune
"identitatea intre codul emitatorului (profesorului) si codul receptorului

8
(elevului)", cu efecte negative in plan moral, ,,elevul fiind considerat doar
un obiect care trebuie modelat din exterior".
b) Gandirea pedagogica psihocentrista (tipica sfarsitului secolului
XIX - inceputul secolului XX) propune un scenariu didactic/educativ bazat
exclusiv pe activitatea elevului, pe dinamica intereselor acestuia.
,,Experienta copilului devine sursa de cunoastere a profesorului". Elevul
,,devine centrul de referinta fundamental in toate situatiile educative", de la
programele propuse pana la metodele pedagogice alese. Aceasta tendinta
stimuleaza spontanietatea actiunii educative, plecand de la cunoasterea
disponibilitatilor naturale ale elevului. Ea ignora, insa, rolul finalitatilor
educatiei, determinate la nivel social, determinante in planul proiectarii si
al realizarii unei activitati educative eficiente.
c) Gandirea pedagogica sociocentrista (tipica primelor decenii ale
secolului XX) propune un scenariu didactic/educativ bazat exclusiv pe
teza ,,socializarii metodice a tinerei generatii". Aceasta tendinta, sustinuta
din perspectiva unor ideologii diferite (cogestiunea, autogestiunea,
institutionalismul, determinismul economic sau politic etc), ,,intelege sa
fondeze pedagogia pe viata sociala a elevilor".
d) Gandirea pedagogica tehnocentrista (tipica pentru cea de-a doua
jumatate a secolului XX) valorifica progresele inregistrate in domeniul
stiintelor socioumane, in psihologia cognitiva, in teoria informatiei si a
proiectarii curriculare, in tehnologia procesului de instruire (masini de
invatare, radio-scoala, televiziune scolara, invatamant transmis prin satelit,
invatare prin folosirea calculatorului etc).
Aceasta tendinta dirijeaza experimentele lansate (invatamantul pe
baza de fise, invatamantul programat, pedagogia prin obiective, pedagogia
cibernetica, teoria informatiei - implicata in cercetarea pedagogica si mai
nou, instruirea asistata pe calculator) in directia elaborarii unor noi modele
de proiectare, de tip curricular, care prin intermediul unor tehnologii din
ce in ce mai perfectionate - ,,Incearca apropierea individualizarii de
sarcinile educative".

BIBLIOGRAFIE:

Istoria Doctrinelor Pedagogice – Ion Gh.Standiu Editura CREDIS 2008

Reviste pedagogice si didactice.