1. 1. EDUCAȚIA ȘI PROVOCĂRILE LUMII CONTEMPORANE. NOILE EDUCAȚII.

Omul nu poate deveni om decât prin educaţie- spunea Kant, prin urmare omul nu se naşte
om: tot ceea ce constituie umanitate: limbajul şi gândirea, sentimentele, arta, morala – nimic nu
trece în organismul noului născut - fără educaţie.

Menirea educaţiei este aceea de a înălţa pe culmi mai nobile de viaţă omul, comunitatea
etnică şi umanitatea, prin cultivarea valorilor spiritului.

Educaţia este unul dintre fenomenele care a apărut o dată cu societatea umană, suferind pe
parcursul evoluţiei sale, modificări esenţiale. De la acţiunea empirică de pregătire a tinerei generaţii
pentru viaţa socială, educaţia a parcurs un drum lung, devenind o adevărată ştiinţă cu statut propriu.
Epoca actuală a informatizării, a călătoriilor interplanetare, a interdependenţelor culturale,
economice sau de altă natură, pune probleme cu care omenirea nu s-a confruntat niciodată în istoria
sa. Obiectivată în cele trei ipostaze (formală, nonformală şi informală), educaţia este chemată să
formeze personalităţi uşor adaptabile la nou, creative şi responsabile. Realitatea contemporană
demonstrează că rolul şcolii nu numai că nu s-a diminuat, ci a devenit tot mai complex. Ideile
libertăţii şi descătuşării, umanismului şi creativităţii în educaţie ne îndeamnă să distrugem zidul de
nepătruns al gândirii materialiste care ani în şir a creat stereotipii eronate. În actualul context, avem
nevoie de o educaţie dinamică, formativă, centrată pe valorile autentice. Se afirmă pe bună dreptate,
că unul dintre elementele definitorii ale societăţii contemporane este schimbarea. Noul mileniu în
care păşim a moştenit însă multe probleme sociale, economice şi politice, care, deşi au marcat în
mare măsură ultima jumătate de secol, sunt departe de a-şi fi găsit soluţiile. Dintre aceste probleme
menţionăm: terorismul internaţional, rasismul, creşterea numărului săracilor, a analfabeţilor şi a
şomerilor, etc. Analfabeţi nu sunt doar cei ce nu ştiu să scrie şi să citească, ci şi cei care au
deficienţe în cunoştinţele de bază, vorbindu-se de analfabetismul funcţional, iar mai nou şi de cel
computerial. Educaţia caută să contribuie la ameliorarea acestor probleme prin acţiuni specifice de
prevenţie. Datorită eşuării în a găsi soluţii putem spune că educaţia se află în situaţie de criză. Prin
criză se înţelege decalajul dintre rezultatele învăţământului şi aşteptările societăţii. Dintre soluţiile
specifice şi generale găsite enumerăm:

 inovaţii în conceperea şi desfăşurarea proceselor educative;

 introducerea noilor tipuri de educaţie în programele şcolare;
 întărirea legăturilor dintre acţiunile şcolare şi cele extracurriculare;
 formarea iniţială şi continuă a cadrelor didactice;
 conlucrarea dintre cadre didactice, elevi, părinţi şi responsabili de la nivel local;
 organizarea de schimburi de informaţii între statele europene;
 regândirea procesului de educaţie în vederea integrării cu succes a tinerilor în viaţa
profesională şi socială.
Problemele lumii contemporane au impus constituirea unor noi tipuri de educaţie
dintre care:
 educaţia relativă la mediu (educaţia ecologică);
 educaţia pentru pace şi cooperare;
 educaţia pentru participare şi democraţie;
 educaţia pentru sănătate;
 educaţia interculturală;
 educaţia în materie de populaţie sau demografică;
 educaţia economică şi casnică modernă;
 educaţia pentru drepturile omului;
 educaţia pentru schimbare şi dezvoltare;
  educaţia pentru comunicare şi mass-media;
 educaţia nutriţională;
 educaţia pentru timp liber.
Noile educaţii s-au impus într-un timp foarte scurt, dat fiind faptul că ele corespund unor
trebuinţe de ordin sociopedagogic din ce în ce mai bine conturate. În ciuda situaţiei paradoxale în
care se găseşte, în pofida obstacolelor cu care se confruntă, educaţia este invitată să pregătească
într-o manieră activă, mai constructivă şi dinamică, generaţia viitoare. În aceste condiţii, noile
educaţii vin să pregătească un comportament adecvat, adică raţional, care să atenueze în parte şocul
viitorului.

Noile educații sunt definite in programele UNESCO, adoptate in ultimele decenii, ca

raspunsuri ale sistemelor educationale la imperativele lumii contemporane de natura politica,
economica, ecologica, demografica, sanitara,etc.

Conținuturile specifice, propuse din aceasta perspectivă, sunt integrabile la toate nivelurile,
dimensiunile și formele educației.

Noile educații sunt adaptabile la nivelul fiecărei dimensiuni a educației, în funcție de

particularitățile acestora dar și de 'ciclurile vieții' si de condițiile sociale specifice fiecărui sistem
educațional. De exemplu, educația ecologică sau educația relativă la mediu, clar poate fi integrată la
nivelul educației morale (în învățământul general), educației intelectuale (în învățământul liceal),
educației tehnologice (în învățământul profesional), ridică probleme specifice în anumite zone sau
țări ale lumii, respectiv în cadrul diferitelor sisteme sociale și educaționale.

Metodologia valorificării noilor educații vizează toate dimensiunile (intelectuală, morală,

tehnologică, estetică, fizică) și formele (formală, nonformală, informală) educației. Procesul
declanșat stimulează trecerea de la demersurile specifice la abordările globale, interdisciplinare,
care permit aprofundarea unor probleme sociale care cer soluții concrete: pacea, democrația, justiția
socială, dezvoltarea, mediul, alimentația, sănătatea, protejarea copiilor și a tinerilor, promovarea
învățământului și a cercetarii științifice.

Implementarea noilor educații presupune elaborarea și aplicarea unor strategii pedagogice și

sociale speciale. Ele vizează:

- pătrunderea „noilor educații” în programele școlare și universitare sub forma unor recomandări
sau module de studiu independente, difuzate și prin sistemele de comunicare moderne: televiziune,
radio, rețele de calculatoare etc;

- implicarea ,,noilor educații,, în programele educaționale ca alternative proiectate în diferite

formule pedagogice: module de instruire complementara (formală-nonformală), ghiduri, îndrumari
metodologice, lucrări fundamentale centrate asupra problemelor mari ale lumii contemporane
(dezvoltarea economică, tehnologia societății informatizate, educația permanentă, democratizarea
școlii, reforma educației) ;

- regândirea sistemelor de selectare și de organizare a informației în cadrul unui curriculum care,

fie „introduce module specifice”- pentru „noilor educații”- integrate ca discipline distincte în planul
de învățământ (educația ecologică, educația pentru o nouă ordine economică internațională), fie
introduce conținuturile specifice unei „noi educații”în sfera mai multor discipline, printr-o 'abordare
infuzională' ( Văideanu, George,).
 Aceste strategii pot dezvolta și o altă tendință tipică proiectelor transdisciplinare:
abordarea unei probleme sau chiar a unei discipline de învățământ cu contribuția unor cunoștinte
metodologice provenite din direcția tuturor conținuturilor integrate generic în formula „noilor
educații”.

Noile educații reprezintă, într-un fel, o continure a curentului pedagogic afirmat la începutul
secolului XX, sub numele de „Educația nouă”.

Educația nouă era centrată îndeosebi asupra înnoirii raportului metodologic educator- educat.

Noile educații sunt centrate, mai ales, asupra unor obiective și mesaje noi, care determină
conținuturile și strategiile educației în condițiile lumii contemporane.
Noile educații evoluează în funcție de procesarea realizată la nivelul obiectivelor propuse care dau
și „denumirea” fiecărei structuri de conținut, care poate fi proiectat ca modul sau disciplină de
studiu conceput strategic în plan disciplinar, dar mai ales în plan interdisciplinar și transdisciplinar.

Educația ecologică sau educația relativă la mediu vizează formarea și cultivarea capacităților de
rezolvare a problemelor declanșate odată cu aplicarea tehnologiilor industriale și postindustriale la
scară socială, care au înregistrat numeroase efecte negative la nivelul naturii și al existenței umane.

Educația pentru schimbare și dezvoltare vizează formarea și cultivarea capacităților de adaptare

rapidă și responsabilă a personalității umane la condițiile inovațiilor și ale reformelor sociale
înregistrate în ultimele decenii ale secolului XX, în perspectiva secolului XX.

Educația pentru tehnologie și progres vizează formarea și cultivarea aptitudinilor generale și

speciale și a atitudinilor afective, motivaționale și caracteriale, deschise în direcția aplicării sociale a
cuceririlor științifice în condiții economice, politice și culturale specifice modelului societății
postindustriale de tip informational.

Educația față de mass-media vizează formarea și cultivarea capacității de valorificare culturală a

informației furnizată de presă, radio, televiziune etc, în condiții de diversificare și de individualizare
care solicită o evaluare pedagogică responsabilă la scara valorilor sociale.

Educația demografică sau educația în materie de populație vizează cultivarea responsabilității

civice a personalității și a comunităților umane în raport cu problemele specifice populației,
exprimate la nivelul unor fenomene: creștere, scădere; densitate, migrație; structura profesională, pe
vârste, sex; condiții de dezvoltare naturale, sociale (economice, politice, culturale, religioase etc.) -
situate în context global, regional, național, teritorial, zonal, local.

BIBLIOGRAFIE:
1. Tomşa, Ghe., 2005, Psihopedagogie preşcolară şi şcolară, Ministerul Educaţiei şi Cercetării,
Bucureşti.
2. Cucoş, C., 1998, Psihopedagogie, Editura Polirom, Iaşi
3. Joiţa, E., 2003, Pedagogie şi elemente de psihologie şcolară, Editura Arves, Craiova.
4. Toader, A.D.,1995, Psihologia schimbării şi educaţia. Polarităţi şi accente ale procesului
educaţional, EDP, Bucureşti.