REGLEMENTAREA PREŢURILOR ŞI CONCURENŢEI PE PLAN INTERNAŢIONAL

1. Unele aspecte privind reglementarea concurenţei în Uniunea Europeană. 2.

Reglementarea preţurilor şi concurenţei în România.

=1= Politica de protecţie a concurenţei a jucat şi continuă să joace un rol central

în crearea şi evoluţia Uniunii Europene şi a instituţiilor sale. Această politică,
orientată către desăvârşirea pieţei interne şi crearea unui cadru adecvat de
concurenţă pentru toţi actorii economici, este una dintre puţinele politici comune
la nivel european. Motivele pentru care politica de protecţie a concurenţei este
considerată vitală pentru proiectul economic al Uniunii Europene este tocmai ideea
că pieţele concurenţiale şi procesul concurenţei sunt calea prin care pot fi
realizate dezideratele economice ale tratatelor constitutive ale Comunităţilor.
Având rădăcini în tratatul de la Roma, această idee este reiterată şi chiar
ridicată la nivel de principiu conducător în tratatul de la Maastricht. Mai mult,
realizarea deplină a pieţei unice europene cu cele patru mari libertăţi
fundamentale pe care le presupune – libera circulaţie a bunurilor şi serviciilor, a
persoanelor şi a capitalurilor – ar deveni imposibilă sau nu ar oferi sporul de
bunăstare sperat dacă eliminarea barierelor nu s-ar realiza de facto, ci ar fi
restrânsă de existenţa unor înţelegeri restrictive între firme la nivel naţional
sau regional, aducând astfel atingere concurenţei din celelalte State Membre ale
Uniunii. Aplicarea în practică a unei politici de protecţie a concurenţei nu poate
fi realizată decât în baza unui cadrul legislativ adecvat. Legislaţia concurenţei
se află într-un proces de tranziţie, o transformare dictată nu numai de amplul
fenomen de extindere al UE, ci şi de fundamentarea politicilor anti-monopol,
privind concentrările şi ajutoarele de stat. Primul set de reguli în domeniul
concurenţei a fost introdus în SUA, în US Sherman Act, din 1890. Măsurile au fost
adoptate ca rezultat al îngrijorărilor crescânde manifestate la sfârşitul secolului
al XIX-lea în legătură cu creşterea numărului de înţelegeri din domeniul căilor
ferate, petrolului şi băncilor, care ameninţau stabilitatea sistemului economic şi
politic. În diferitele ţări europene, de la începutul secolului al XX-lea,
reglementările în domeniul concurenţei au căutat să asigure un echilibru între
beneficiile economice generate de colaborarea dintre firme şi riscurile politice şi
economice pe care aceasta le implica. Atât în Germania, cât şi în Japonia (ca şi în
cazul SUA) după al doilea război mondial, forţele aliate au impus o legislaţie
anti-monopol cu scopul de a restrânge puterea unor uriaşi financiariindustriali,
care susţinuseră eforturile de război ale acestor ţări. Din motive similare,
prevederi anti-trust au fost introduse şi în Tratatul CECO, semnat la
Paris în 1954, care, spre deosebire de Tratatul CEE, a inclus de la început şi
reglementări privind controlul concentrărilor. În cazul Comunităţii Europene,
regulile au fost introduse în 1957, prin Tratatul CEE, dar din raţiuni diferite. În
acest caz, regulile privind concurenţa au servit pentru a asigura faptul că
restricţiile – tarifare şi netarifare – existente în cadrul relaţiilor comerciale
dintre ţările membre şi anulate prin acest tratat, nu vor fi înlocuite de carteluri
între companii din diferite ţări. Conform reglementărilor comunitare, politica în
domeniul concurenţei nu este privită ca un scop în sine, ci ca o condiţie necesară
realizării pieţei interne. Astfel, Art.3(g) al TCE subliniază faptul că scopul
urmărit este de a permite instituirea unui „regim care să asigure faptul că, în
cadrul pieţei unice, concurenţa nu este distorsionată”. Obiectivele politicii în
domeniul concurenţei pot fi succint grupate în trei categorii:
1) Politica europeană în domeniul concurenţei (PDC) trebuie să garanteze unitatea
pieţei

interne şi să evite realizarea de înţelegeri între firme, de natură să afecteze

comerţul intracomunitar şi manifestarea liberă a concurenţei (înţelegerile şi
practicile concertate);
2) Politica în domeniul concurenţei caută să împiedice situaţiile în care una sau
mai multe

întreprinderi încearcă să exploateze într-o manieră abuzivă puterea lor economică

în raport cu alte firme mai puţin puternice (abuz de poziţie dominantă);
3) De asemenea, PDC trebuie să împiedice acele intervenţii ale guvernelor statelor
membre

care pot falsifica regulile jocului liber al pieţei prin discriminări în favoarea
întreprinderilor de stat sau prin acordarea de ajutoare către anumite firme din
sectorul privat (ajutoarele de stat). Este important faptul că reglementările
comunitare din domeniul concurenţei interzic numai acele comportamente care pot
influenţa negativ relaţiile comerciale dintre statele membre, fără a avea în vedere
şi situaţiile în care efectele negative sunt vizibile numai la nivelul unui singur
stat membru (asemenea situaţii sunt de competenţa autorităţilor naţionale în
domeniu). Pe de altă parte, deoarece în cadrul economiei de piaţă concurenţa
reprezintă un vector esenţial în asigurarea succesului economic, sunt considerate
ca acceptabile anumite practici, care generează efecte pozitive asupra economiei.
Cadrul instituţional european creat pentru asigurarea respectării principiilor
concurenţei la nivel comunitar este reprezentat, în principal, de organisme
europene la care se adaugă, urmare a reformei întreprinse în ultimii ani,
autorităţile naţionale. Acestea formează în prezent o reţea europeană de
concurenţă. Comisia Europeană deţine puterea de iniţiativă legislativă,
investighează şi adoptă decizii în materie de concurenţă, fiind asistată de
Comitetele Consultative ale consiliilor naţionale ale concurenţei. Comisia poate
penaliza orice încălcări ale regulilor privind concurenţa, penalizările
putând reprezenta până la 10% din veniturile companiei incriminate. Comisia
Europeană raportează anual Parlamentului European. Rolul Parlamentului European
este de a evalua acţiunile Comisiei printr-un raport anual şi, de asemenea, de a
face observaţii privind evoluţiile importante din acest domeniu. În plus, PE poate
adresa întrebări scrise sau orale Comisiei cu privire la aplicarea politicii
concurenţei. Intervenţiile Consiliului de Miniştri se rezumă la autorizarea
exceptările în bloc, precum şi la efectuarea modificărilor în baza legală a PDC.
Ultimul arbitru în domeniul acestor reguli atât de diferite şi cel care poate
decide dacă acţiunea Comisiei a fost în limitele puterilor stabilite în mod legal
este Curtea Europeană de Justiţie (CEJ). CEJ este îndreptăţită să acţioneze atât în
cazul unor solicitări făcute de instanţele naţionale, cât şi în cazul unor acţiuni
iniţiate împotriva Comisiei în faţa Tribunalului de Primă Instanţă (TPI). Curtea
Europeană de Justiţie şi Tribunalul de Primă joacă un rol decisiv în aplicarea
legislaţiei concurenţiale, în timp ce jurisprudenţa joacă un rol fundamental în
reformularea politicii concurenţei. În afara Comisiei, în cadrul PDC acţionează şi
autorităţile naţionale investite cu competenţe în acest domeniu. Ca urmare
politicii de descentralizare a PDC, rolul autorităţilor naţionale din domeniul
concurenţei va creşte în mod semnificativ. Evoluţia politicii în domeniul
protecţiei concurenţei pe plan european Istoria politicii în domeniul concurenţei
implică apariţia şi consolidarea unui cadru reglementar şi instituţional bazat pe
raporturi inter-instituţionale strânse; actuala formă a PDC reprezintă rezultatul
sinergic al convergenţei dintre dinamica internă a politicii şi existenţa unor
factori exogeni diverşi, de natură politică, economică sau instituţională. Tratatul
privind crearea CECO, din 1951, prin Art.65 şi 66 reglementează practicile din
domeniul cărbunelui, oţelului şi a concentrărilor economice. Prevederile respective
au fost ulterior preluate în articolele 85(81) şi 86 (82)1 ale Tratatului de la
Roma din 1957, deşi era evident că instrumentele regulatorii respective nu erau
adecvate pentru a reglementa şi alte segmente de piaţă. Politica europeană în
domeniul concurenţei s-a bazat şi se bazează încă pe Art.3(f) al Tratatului CEE
(acum Art. 3(g) al Tratatului UE) conform căruia trebuie acţionat astfel încât
„concurenţa la nivelul Pieţei Comune să nu fie distorsionată”, implementarea
acestui principiu regăsindu-se în articolele 85(81) – 94(89) ale Tratatului UE.
Prevederile respective se referă la controlul Comisiei asupra
aranjamentelor/practicilor restrictive (sau a cartelurilor), a exercitării abuzive
a poziţiei dominante pe piaţă şi a controlului privind acordarea ajutoarelor de
1

Numerele articolelor sunt conforme cu numerotarea adoptata la Amsterdam, între

paranteze fiind oferită

numerotarea conform Tratatului de la Maastricht

stat. Aceste componente, specifice momentului de început al PDC, continuă să fie şi
astăzi pilonii centrali ai acestei politici. La momentul lansării PDC, cu excepţia
Germaniei, statele membre aveau reglementări în acest domeniu mult mai puţin
riguroase decât cele menţionate de Tratatul CEE. Astfel, Belgia şi Luxemburg nu
aveau o asemenea legislaţie, în vreme ce Olanda beneficia de o lege privind
concurenţa (Economic Competition Act), din 1956, dar care impunea foarte puţine
restricţii. În Italia, monopolurile şi practicile restrictive erau reglementate de
Codul Civil, în vreme ce în Franţa, legislaţia specifică era detaliată dar extrem
de lejeră în ceea ce priveşte reglementarea practicilor restrictive. Ca atare,
Germania era singurul stat membru care avea o legislaţie articulată în domeniul
concurenţei. Drept urmare a acestei eterogenităţi, statele membre au trebuit să
facă eforturi în direcţia adoptării unor reguli procedurale prin care să poată fi
puse în aplicare prevederile din Tratatul CEE, înainte de expirarea perioadei de
trei ani, prevăzută în Tratat. Raţiunea adoptării unei politici concurenţiale la
nivelul Uniunii, în ansamblu, se bazează pe faptul că eliminarea barierelor
tarifare şi a celor netarifare aplicabile comerţului între statele membre ar fi
inutilă dacă agenţii economici privaţi, firmele sau industriile în ansamblul lor ar
putea împiedica deschiderea în interior a pieţei unice europene prin
restricţionarea concurenţei. Practicile anticoncurenţiale sunt relevante pentru
efectele semnificative pe care le au asupra comerţului intra-comunitar, adică
pentru restricţii care pur şi simplu închid pieţele în hotarele naţionale. În cele
din urmă, statele membre au ajuns la un consens privind conţinutul acestor reguli
procedurale, astfel încât în 1962 acestea au fost adoptate, acordul respectiv fiind
cunoscut sub denumirea de Regulamentul 17/62 (textul acestuia a fost în cea mai
mare măsură influenţat de sistemul german de notificare, evaluare şi exceptare, şi
presupunea o aplicare centralizată, care reducea rolul autorităţilor naţionale). A
devenit atunci foarte clar că redactarea regulilor a fost făcută într-o asemenea
manieră încât controlul acestei politici să rămână la nivel supranaţional,
respectiv la nivelul Comisiei. Astfel, PDC a devenit „prima politică sectorială
autentic supranaţională”, care reflecta poziţia Comisiei şi a eforturilor făcute în
direcţia realizării unei politici comune nu doar coordonate în comun. În etapa
actuală, principalele reglementări ale politicii în domeniul concurenţei la nivel
european se referă la:
1) Prevederile incluse în Tratatul UE, respectiv:   

Articolul 81, privind practicile restrictive; Articolul 82, privind poziţia

dominantă pe piaţă; Articolul 86, privind întreprinderile publice;

 Articolele 87-89 privind ajutorul de stat.

2) Legislaţia secundară, adoptată de Consiliul UE şi de Comisia Europeană, sub
forma

Regulamentelor şi Directivelor. Astfel, în aceasta categorie se includ:

 

Regulamentul Consiliului 17/1962; Regulamentul Consiliului 4064/1989, privind

controlul fuziunilor, amendat prin Regulamentul 1310/1997; Regulamente şi directive
privind exceptările în bloc, acordate în cazul unor acorduri care privesc situaţii
precis determinate, precum: transferul de tehnologie, cercetarea şi dezvoltarea,
distribuţia autovehiculelor etc.

3) Diverse instrucţiuni, care nu sunt în mod formal obligatorii, oferă informaţii

esenţiale

menite să arate cum pot fi interpretate regulile obligatorii sau în ce mod va

acţiona Comisia în acest domeniu. Prin intermediul acestora, Comisia caută să
crească gradul de predictibilitate al acţiunilor sale.
4) Acestor surse de drept li se adaugă deciziile Curţii Europene de Justiţie şi ale
Tribunalului

de Primă Instanţă. Nu în ultimul rând, trebuie menţionate şi acordurile

internaţionale în care se fac referiri exprese la situaţii specifice privind
concurenţa. =2= În România acţiuni de intervenţie a statului în stabilirea
preţurilor au existat încă din secolele XVIII-XIX, primele reglementări cunoscute
datând din 13 aprilie 1866, când prin legea privind monopolul chibriturilor şi al
cărţilor de joc se stabileşte că fixarea preţurilor era realizată de Consiliul de
Administraţie al Regiei Monopolurilor Statului, cu aprobarea Ministerului de
Finanţe. În anul 1914, declanşarea Primului Război Mondial conduce la adoptarea
unor măsuri pentru stoparea acţiunilor de speculă prin fixarea preţurilor maxime la
care puteau fi vândute produsele de primă necesitate. Istoria preţurilor în România
este marcată de instaurarea regimului comunist, care a reprezentat instituirea unui
dirijism total la nivelul preţurilor, marcat prin apariţia la 25 mai 1950 a
Decretului nr. 142 privind reorganizarea sistemului de stabilire a preţurilor. În
conformitate cu acesta erau trasate o serie de principii în acest sens: principiul
unicităţii preţurilor pe teritoriul României, principiul relativei stabilităţi a
preţurilor, principiul corelării preţurilor şi a diferenţierii lor în funcţie de
calitatea produselor. Un anumit număr de produse făceau parte din nomenclatorul
pentru care preţurile erau stabilite de către Consiliul de Miniştri, iar altele
cădeau sub incidenţa altor organe de decizie. De asemenea, prin Legea nr. 19 cu
privire la regimul preţurilor şi tarifelor, din 16 decembrie 1971 se urmărea
elaborarea unui sistem care să flexibilizeze modul de fixare a preţurilor cu
ridicata pentru a permite adaptarea lor periodică la condiţiile noi ce apăreau în
economie.
Formarea liberă a preţurilor pe piaţa românească a fost demarată prin H.G. nr.
1109/1990 privind liberalizarea preţurilor şi măsuri de protecţie socială. Acest
proces a continuat prin H.G. nr. 239/1991 cu privire la cea de-a doua etapă de
liberalizare, ulterior fiind emise alte acte normative vizând continuarea
liberalizării preţurilor şi tarifelor. O serie de acte legislative reglementează
intervenţia statului, prin organele sale abilitate, în stabilirea preţurilor pentru
anumite produse. Unul dintre actele normative care vizează gestionarea relaţiilor
dintre operatorii pe o anumită piaţă, în vederea creării unui climat concurenţial
echitabil este Legea concurenţei (21/1996). Aceasta evidenţiază şi reglementează
situaţiile în care anumite condiţii limitează formarea corectă a preţurilor pe
piaţă. În acest sens, potrivit articolului 5, sunt considerate practici
anticoncurenţiale în domeniul preţului: fixarea concertată, în mod direct sau
indirect, a preţurilor de vânzare sau cumpărare, a tarifelor, adaosurilor, precum
şi a oricăror altor condiţii comerciale inechitabile. Abuzul de poziţie dominantă
deţinută de unul sau mai mulţi agenţi economici pe piaţa românească este interzis
deoarece poate conduce, printre altele, la impunerea, în mod direct sau indirect, a
preţurilor de vânzare sau de cumpărare, a tarifelor şi a altor clauze inechitabile.
De asemenea, urmare a unei poziţii dominante deţinute pe piaţă, o întreprindere
poate practica preţuri excesive sau preţuri de ruinare, preţuri sub costuri
(preţuri de dumping), în scopul înlăturării concurenţilor sau îşi poate exporta
produsele sub costul de producţie, urmând ca diferenţa să fie acoperită prin
majorarea preţului pe piaţa internă. Prin această lege se înfiinţează două
organisme specializate cu autoritate de control şi reglementare a comportamentului
concurenţial. Consiliul Concurenţei - instituţie neguvernamentală, cu rol de
decizie, care urmăreşte respectarea regulilor concurenţei de către agenţii
economici, înlăturarea practicilor anticoncurenţiale şi sancţionarea acestora.
Oficiul Concurenţei este o instituţie guvernamentală ce urmăreşte aplicarea
dispoziţiilor legale privind concurenţa (în special, a deciziilor Consiliului
Concurenţei), avizarea şi controlul preţurilor ce au un caracter reglementat.
Principalele atribuţii al Consiliului Concurenţei şi ale Oficiului Concurenţei
CONSILIUL CONCURENŢEI
 Certifică, pe baza investigaţiilor efectuate la cererea unor agenţi economici sau
asociaţiilor de agenţi economici şi pe baza dovezilor prezentate, existenţa unor
practici anticoncurenţiale;  Ia decizii de acordare a scutirilor de înţelegeri,
decizii de asociere sau practici concertate, precum şi decizii de admitere de
concentrări economice;  Asigură aplicarea efectivă a deciziilor proprii; 
Efectuează, din propria iniţiativă, investigaţii utile pentru cunoaşterea pieţei; 
Sesizează Guvernul asupra existenţei unei situaţii de monopol;  Sesizează
instanţele judecătoreşti asupra cazurilor în care acestea sunt competente;

OFICIUL CONCURENŢEI
 Efectuează, din propria iniţiativă sau ca urmare a unei plângeri, sesizări sau
notificări, investigaţii privind practicile anticoncurenţiale constatate; 
Avizează stabilirea preţurilor în situaţia monopolurilor, a activităţilor economice
supuse unui regim special, în situaţii de criză, dezechilibru sau disfuncţionare,
ce pot apărea în cadrul pieţei;  Urmăreşte aplicarea dispoziţiilor legale şi a
altor acte normative incidente în domeniul concurenţei;  Urmăreşte aplicarea
efectivă a deciziilor Consiliului Concurenţei şi informează asupra situaţiilor
constatate;  Urmăreşte evoluţia preţurilor în economie, face
 Urmăreşte aplicarea dispoziţiilor legale în domeniul protecţiei concurenţei; 
Avizează proiectele de HG care pot avea impact anticoncurenţial şi propune
modificarea celor care au un asemenea efect;  Face recomandări Guvernului şi
organelor APL pentru adoptarea de măsuri care să faciliteze dezvoltarea pieţei şi
concurenţei;  Realizează studii şi rapoarte privind concurenţa şi furnizează
Guvernului, publicului şi organizaţiilor internaţionale specializate informaţii
privind concurenţa;  Reprezintă România şi promovează schimbul de informaţii şi de
experienţă în relaţiile cu organizaţiile şi instituţiile de concurenţă străine şi
comunitare.

cercetări în sectoarele economice în care evoluţia şi nivelul preţurilor sugerează

o restrângere a concurenţei;  Realizează studii şi întocmeşte rapoarte privind
concurenţa şi furnizează Guvernului, Consiliului Concurenţei, publicului şi
organizaţiilor internaţionale informaţii privind concurenţa;  Promovează schimbul
de informaţii şi de experienţă în relaţiile cu organizaţiile şi instituţiile
internaţionale de profil, şi cooperează cu autorităţile de concurenţă străine şi
comunitare.

Astfel, preţurile şi tarifele produselor şi serviciilor care se execută şi se

prestează în ţară în cadrul activităţilor de monopol natural sau al regiilor
autonome se stabilesc cu avizul Oficiului Concurenţei. În această categorie,
conform Legii 88/1999 se includ: energia electrică, energia termică, serviciile de
transport pe cale ferată, de transport fluvial, de transport urban, serviciile
poştale, serviciile telefonice, serviciile de alimentare cu apă şi de canalizare,
precum şi medicamentele de uz uman din producţia internă. Preţurile şi tarifele
acestor servicii se puteau ajusta periodic (trimestrial sau lunar) pe baza unor
parametri de ajustare (cursul de schimb valutar leu/$ sau indicele preţurilor de
consum). Conform Ordonanţei de urgenţă nr. 36/ 2001 privind regimul preţurilor şi
tarifelor reglementate care se stabilesc cu avizul Oficiului Concurenţei, acestea
se pot ajusta, de regulă, la un interval de trei luni, dacă parametrul de ajustare
se modifică cu cel puţin 5% faţă de nivelul existent la data precedentei ajustări.
Această ordonanţă abrogă Legea 88/ 1999, impunând alte condiţii de ajustare a
preţurilor. Astfel, pentru servicii telefonice şi poştale de bază internaţionale,
precum şi pentru medicamentele de uz uman ajustarea preţurilor şi tarifelor se face
pe baza cursului de schimb valutar leu/$, iar pentru celelalte produse şi servicii
ale căror preţ este reglementat, pe baza indicelui preţurilor de consum. În
completarea ordonanţei a fost publicată Hotărârea nr. 669/2001 privind criteriile
şi modalităţile de ajustare a preţurilor şi tarifelor reglementate, care se
stabilesc cu avizul Oficiului Concurenţei, precum şi coeficientul de corecţie care
reflectă avantajul consumatorului. Fac obiectul reglementării şi preţurile
produselor ce rezultă în urma desfăşurării unor activităţi care sunt considerate
monopol de stat, în conformitate cu Legea nr. 31/1996 privind regimul monopolului
de stat. Aceasta stipulează că preţurile şi tarifele maximale ale produselor şi
serviciilor ce intră în sfera monopolului de stat sunt supravegheate de Guvern, cu
avizul Oficiului Concurenţei.
Anumite tipuri şi practici de preţuri cad sub incidenţa legii, deoarece ele sunt
considerate susceptibile de a influenţa raporturile de concurenţă. Practicile
preţurilor impuse cuprind acte şi fapte cu caracter legal prin care se urmăreşte
fixarea, limitarea sau controlul preţurilor, într-un anumit stadiu al procesului de
distribuţie. Acestea vizează relaţiile dintre producători şi distribuitori şi pot
avea ca variantă preţurile recomandate. Preţurile impuse sunt interzise în cazul în
care fac obiectul unor înţelegeri, intrând sub incidenţa Legii Concurenţei.
Preţurile discriminatorii presupun practicarea unor preţuri diferite pentru anumite
categorii distincte de consumatori. În multe cazuri, preţurile discriminatorii sunt
interzise deoarece nu pot fi justificate de diferenţe corespunzătoare ale costului
şi sunt considerate inetice. În legislaţia din Statele Unite ale Americii, conform
legilor Clayton (1914) şi Robinson-Patman (1936) discriminările de preţ sunt
ilegale numai când au ca efect afectarea substanţială a competiţiei pe piaţă.
Diferenţierile de preţ sunt permise ca răspuns la condiţiile schimbătoare care
afectează comercializarea produselor (ieşirea din sezon, deteriorarea fizică a
bunurilor, falimentul firmei ofertante). De asemenea, sunt considerate legale
preţurile care rezultă din diferenţe de costuri sau când clienţii nu sunt
concurenţi. Preţul de ruinare poate fi practicat de o întreprindere care, prin
prisma poziţiei dominante ocupate pe piaţă, stabileşte, pe o perioadă îndelungată,
un preţ foarte scăzut care să genereze ieşirea de pe piaţă a unuia sau mai multor
concurenţi. Acest preţ este interzis în România de Legea Concurenţei, iar în S.U.A.
de Legea Sherman şi de Legea Comisiei Federale de Comerţ (1914). Aceleaşi acte
interzic şi practicarea preţurilor de dumping, pe plan internaţional existând, în
acest sens mai multe, reglementări ale Organizaţiei Mondiale a Comerţului.
Preţurile de apel sunt preţuri scăzute, promovate pentru a atrage consumatorii la
punctele de vânzare, existând posibilitatea ca ulterior aceştia să fie orientaţi
către alte produse mult mai profitabile pentru ofertant. În situaţia în care, odată
ajuns la locul de vânzare, consumatorul este convins să cumpere un articol cu un
preţ mai înalt, folosindu-se o varietate de trucuri precum degradarea produsului
promovat, lipsa sa din stoc sau refuzul de a onora comanda, se ajunge la o practică
ilegală cunoscută şi sub denumirea de preţuri momeală (bait and switch prices). O
serie de reglementări vizează modul în care sunt comunicate informaţiile asupra
preţului. (Hotărârea nr. 555/1994 privind stabilirea şi sancţionarea
contravenţiilor la normele legale din domeniul preţurilor şi tarifelor), ofertanţii
având obligativitatea de a informa corect şi complet consumatorii cu privire la
preţul final, precum şi la sumele adiacente aferente unor taxe sau unor prestaţii
suplimentare.