3.2.

2 Instalaţii de condensare a VOC-urilor

Instalaţiile de condensare care se întâlnesc în prezent în practică se pot împarţi în două mari
categorii: instalaţii de condensare cu refrigerare şi instalaţii cu condensare non-frigorifică.
Instalaţiile cu condensatorii non-frigorifici sunt folosite pe scară largă în diferite industrii (chimică,
petrochimică, etc), ca echipamente pentru producerea unor materii prime, ca echipamente pentru
recuperarea anumitor substanţe sau materiale sau ca instalaţii pentru epurarea gazelor poluate, de
multe ori utilizate preferenţial altor categorii de echipamente de epurare cum ar fi: instalaţiile de
adsorbţie sau incineratoarele. Însă echipamentele tipice pentru reţinerea VOC-urilor sunt instalaţiile
de condensare cu refrigerare, care sunt utilizate pentru epurarea aerului (gazelor) poluat(e) cu
concentraţii mari de VOC-uri (peste 5000 ppm în volume), cum se întâlnesc în practică în cazul
rezervoarelor de hidrocarburi sau a depozitelor de substanţe chimice.
Condensarea este o tehnica de separare în care unul sau mai mulţi componenţi volatili dintr-
un amestec de gaze, sunt separaţi prin saturaţie urmată de o schimbare de fază. Schimbarea de fază
din gaz în lichid poate fi realizată în două moduri, şi anume:
- este crescută presiunea sistemului, la o anumită temperatură dată;
- este scăzută temperatura sistemului, la o presiune constantă.
Într-un sistem de două componente, în care unul este necondensabil (de exemplu aerul
atmosferic), condensarea are loc la punctul de rouă (de saturaţie), când presiunea parţială a
compusului volatil (condensabil) este egală cu presiunea sa de vaporizare. Cu cât un compus este
mai volatil cu atât eficienţa de separare prin condensare a acestuia, la o anumită temperatură, este
mai scăzută. În cazul condensării VOC-urilor se foloseşte frecvent refrigerarea pentru obţinerea de
eficienţe satisfăcătoare. În continuare se vor analiza numai instalaţiile de condensare cu refrigerare
la presiune constantă (presiunea atmosferică).
Eficienţa condensatorilor pentru VOC-uri este dependentă atât de caracteristicile emisiilor
care sunt prelucrate (şi anume: natura VOC-urilor, concentraţia VOC-urilor) cât şi de tipul de agent
de refrigerare folosit. În genere se consideră că orice component volatil al oricărui amestec de gaze
poate fi condensat dacă acesta este adus la o temperatură suficient de scăzută care să permită
atingerea echilibrului de presiuni.
În figura 3.16 prezintă variaţia presiunii de vaporizare a mai multor tipuri de VOC-uri în
funcţie de temperatură.

Fig. 3.16 Variaţia presiunii de vaporizare a diferitelor tipuri de VOC-uri în funcţie de temperatura
[EPA Air Pollution Control cost Manual]
 Se menţionează că eficienţa îndepărtării prin condensare a VOC-urilor poate atinge 90%
prin utilizarea de agenţi de refrigerare cum ar fi apa glacială, soluţiile sărate, amoniacul sau
clorofluorocarbonaţii, însă valoarea eficienţei aceasta este variabilă în funcţie de compoziţia în
VOC-uri a emisiei prelucrate şi de nivelul concentraţiei VOC-urilor în emisie.
În figura 3.17 este prezentată schema generală a unui sistem de epurare a emisiilor încărcate
cu VOC-uri care are în componenţă un condensator cu refrigerare. Acesta are în componenţă
următoarele: condensator, sistemul de refrigerare, ventilator, pompă, prerăcitor, decantor, rezervor
tampon pentru depozitarea VOC-urilor recuperate, sistem de ţevi pentru circulaţia lichidelor, sistem
de conducte şi canale pentru circulaţia emisiilor (gazelor) supuse tratamentului.
În sistem pătrunde fracţiunea din emisia de gaze (aer) încărcată cu VOC-uri, supusă
tratamentului, care este mai întâi introdusă în condensator, acolo unde o parte din vaporii de VOC-
uri şi de apă condensează şi se separă sub formă de lichid. Acest lichid care este un amestec
nemiscibil se introduce într-un decantor acolo unde apa este separată de VOC-uri pe cale
gravitaţională (de obicei VOC-uri astfel recuperate sunt trimise către rezervoare de depozitare sau
către o coloană de distilare, în timp ce apa recuperată este trimisă către canalizare). După iese din
condensator emisia eliberată de vaporii condensaţi (dezumidificată) este trecută printr-un prerăcitor
şi ajunge în sistemul de refrigerare unde datorită temperaturii scăzute condensează şi restul de
VOC-uri care nu au condensat în condensator (din sistemul de refrigerare VOC-urilecondensate
sunt colectate şi transmise către rezervoare de depozitare, în timp ce gazele purificate de VOC-uri
sunt evacuate în atmosferă).

Fig. 3.17 Schema generală a unui sistem de epurare a emisiilor încărcate cu VOC-uri cu
condensator şi sistem de refrigerare [EPA Air Pollution Control cost Manual]

În practică, cele mai frecvent întâlnite tipuri de condensatori sunt: condensatorii de

suprafaţă şi condensatorii de contact.
La condensatorii de suprafaţă agentul de răcire nu intră în contact cu emisiile supuse
tratamentului. Majoritatea condensatorilor de suprafaţă sunt de tip cochilie sau cu tuburi (vezi figura
3.18).
În condensatori cu tuburi agentul de răcire circulă prin interiorul tuburilor, în timp ce emisia
supusă tratamentului circulă prin exteriorul tuburilor. În timpul procesului vaporii de VOC-uri şi de
apă condensează pe partea exterioară a tuburilor şi se scurg sub formă de pelicule pe suprafeţele şi
se scurg într-o cavitate inferioară unde sunt colectaţi şi evacuaţi spre rezervoare de depozitare sau
decantoare. În practică mai sunt relativ frecvent utilizate în rol de condensatoare şi schimbătoarele
de căldură cu placi la care de asemenea agentul de răcire şi emisia supusă tratamentului circulă
separat.
La condensatorii de suprafaţă datorită faptului că agentul de refrigerare şi vaporii condensaţi
nu intră în contact, după trecerea prin condensator acesta poate fi recirculat într-o buclă închisă şi
utilizat din nou.
 La condensatorii de contact emisia de gaze poluate supuse tratamentului este răcită prin
pulverizarea directă a unui agent de refrigerare lichid, la temperatura mediului ambiant sau răcit
anterior. În acest caz agenţii de refrigerare utilizaţi în condensatorii de contact de obicei nu mai pot
fi colectaţi şi refolosiţi deoarece în timpul procesului se contaminează cu VOC-uri şi necesită
tratament de decontaminare.

Fig. 3.18 Condensatori de suprafaţă cu tuburi [EPA Air Pollution Control cost Manual]
Structura unui sistem de refrigerare tipic, în buclă închisă, într-o singură treaptă este
compusă din: compresor, condensator, valvă de destindere şi vaporizator (vezi figura 3.19) prin care
circulă succesiv un agent de răcire. Acest sistem are două zone caracteristice: o zonă de presiune
ridicată şi o zonă cu presiune scăzută iar producerea continuă a efectului de răcire se face ciclic în
patru faze succesive şi anume: evaporare, comprimare, condensare şi dilatare.

Fig. 3.19 Structura unui sistem de refrigerare într-o singură treaptă

[EPA Air Pollution Control cost Manual]

Ciclul de producere a efectului de răcire este următorul: în zona de presiune joasă a

sistemului, în vaporizator, agentul de răcire preia căldura emisiei de gaze poluate ce se urmăreşte a
fi răcită şi se vaporizează, după care agentul de răcire sub formă de vapori intră în compresor unde
îi sunt ridicate accentuat presiunea şi temperatura; în zona de presiune ridicată a sistemului, agentul
de răcire sub formă de vapori supraîncălziţi, cu presiune înaltă intră în condensator, unde
condensează, schimbându-si starea de agregare în lichid, cedând către mediu caldura latentă de
transformare; apoi agentul de răcire sub formă lichidă întră în valva de destindere, acolo unde
presiunea şi temperatura agentului de răcire sunt scăzute, intrând din nou în zona de presiune joasă
a sistemului şi sunt transmise către din nou vaporizator, de unde se intră într-un nou ciclu.
Capacitatea de refrigerare a unui sistem de refrigerare exprimă intensitatea de evacuarea a căldurii
exprimată în tone de refrigerare (prin definiţie o tonă de refrigerare reprezintă răcire produsă de
topirea unei tone de gheaţă în 24 de ore la temperatură de 0°C, capacitate de răcire echivalentă la
12000 Btu/h sau 200 Btu/min).
Sistemele de refrigerare utilizate în sistemele de instalaţiile a VOC-urilor trebuie să asigure
răcire la temperaturi sub -35°C valoare care nu se poate obţine cu sisteme de refrigerare într-o
singură treaptă ci cu sisteme de răcire cu mai multe trepte. Sisteme de răcire cu mai multe trepte se
pot clasifica în două mari categorii şi anume: sisteme compuse şi sisteme în cascadă. La sistemele
compuse se utilizează un singur agent de răcire care este trecut succesiv prin mai multe cicluri
(trepte) de refrigerare, în timp ce la sistemele în cascadă se utilizează mai multe trepte de răcire,
fiecare cu agentul său propriu de răcire, care poate diferi de o treaptă la alta, treptele fiind astfel
interconectate încât fiecare treaptă să evacueze căldura din treapta precedentă. Dintre cele două
tipuri de sisteme, în cazul sistemelor de refrigerare utilizate în instalaţiile de reţinere a VOC-urilor
sunt preferate sistemele în cascadă care asigură temperaturi de regim -100C şi -650C. De menţionat
că la acest tip de sisteme numărul de trepte poate fi oricât de mare, însă fiecare treaptă în plus
înseamnă câte un compresor, un condensator şi un vaporizator suplimentar.
Agenţii de răcire (frigorifici) utilizaţi în sistemele de refrigerare cu condensator sunt de două
categorii şi anume: agenţi frigorifici primari şi agenţi frigorifici secundari.
Agenţii frigorifici primari sunt acei agenţi care suferă o schimbare de fază din lichid în
vapori după ce absorb căldură din emisia de gaze poluate supuse tratamentului. Exemple de astfel
de agenţi frigorifici sunt: amoniacul (R-717), sau clorofluorocarbonaţii cum ar fi:
clorodifluorometanul (R-22) sau diclorodifluorormethanul (R-12). Se menţionează că în prezent se
evită pe cât posibil utilizarea clorofluorocarbonaţilor din cauza acţiunii nefaste a acestora asupra
stratului de ozon stratosferic.
Agenţii frigorifici secundari, precum soluţiile sărate, acţionează numai ca evacuatori de
căldură şi rămân permanent în fază lichidă.
Pompele şi ventilatoarele sunt folosite pentru circulaţia lichdelor, respectiv a gazelor în
interiorul sistemului.
Prerăcitorul este un echipament care se utilizează în sistemele de reţinere a VOC-urilor cu
condensatoare şi cu refrigerare atunci când emisia de gaze supusă tratamentului conţine vapori de
apă sau la reţinerea VOC-uri cu punct de îngheţ ridicat (de exemplu benzen), şi se poate forma
peliculă de gheaţă sau de hidrocarburi îngheţate pe suprafeţele elementelor condensatorului.
Pelicula de gheaţa va reduce eficienţa transferului de căldură în condensator, deci şi eficienţa de
reţinere a VOC-urilor prin condensare, şi va creşte, de asemenea, căderea de presiune la trecerea
emisiei de gaze prin condensator. În aceste cazuri este necesară introducerea unui preracitor care ar
aduce temperatura emisiei de gaze supusă tratamentului până la 2-50 C şi în care să se condenseze
vaporii de apă (umezeală), înainte de condensarea VOC-urilor, îndepărtând astfel eficient umezeala
din emisia gaze. Alternativ, poate fi folosit şi un ciclu intermitent de încălzire pentru topirii gheţii
prin utilizarea unor serpentine de încălzire sau prin circularea prin condenstor a unei soluţii de sare,
la temperatura mediului ambiant. Dacă sistemul de epurare operează în mod intermitent, atunci
gheaţa va fi îndepărtată în faza de repaus a sistemului prin circularea aerului ambiental.
La unele sisteme de reţinere a a VOC-urilor cu condensatoare şi cu refrigerare poate fi
necesară utilizarea unui rezervor (tampon) pentru depozitarea VOC-urilor condensate recuperate
pentru depozitarea lor temporară înainte de refolosire sau transfer într-un rezervor de depozitare mai
mare.
 3.2.3 Instalaţii de distrugere controlată a VOC-urilor prin incinerare în arzătoare cu
flacără

Distrugerea controlată a VOC-urilor prin incinerare este un proces în care VOC-urile sunt
dirijate către un arzător, de regulă situat la înălţime, unde sunt arse cu flacara deschisa în aer liber.
Pentru distrugerea aproape totală a VOC-urilor (peste 98%) se utilizează arzatoare de vârf special
proiectate, combustibili auxiliari, şi aburi sau aer pentru favorizarea producerii amestecului
combustibil. Combustia completa a VOC-urilor depinde de temperatura flacarii, de timpul de
retenţie a amestecului combustibil în zona de combustie, de amestecarea turbulentă a componenţilor
pentru realizarea unei oxidări complete şi de oxigenul disponibil pentru formarea de radicali liberi.
Combustia este completă dacă toate VOC-urile sunt convertite în dioxid de carbon şi apă. Dacă
arderea este incompletă atunci VOC-uri ar putea scăpa nedistruse în atmosferă sau ar putea fi
convertite în alţi compuşi organici cum ar fi aldehidele sau acizii organici.
Procesul de ardere poate produce şi efecte nedorite cum ar fi: zgomotul, fumul, radiaţiile
termice, lumina, oxizii de sulf (SOx), oxizii de azot (NOx), monoxidul de carbon (CO) şi se pot
constitui în surse de aprindere nedorite. Totuşi, printr-o proiectare corespunzatoare a arzătoarelor
aceste efecte pot fi minimizate.
Flăcările arzătoarelor pot fi clasificate după loc unde sunt plasate, de exemplu; flăcări la
nivelul solului şi flăcări înălţate sau după metoda cu care se intensifică amestecarea pentru
formarea amestecului combustibil: flăcări asistate cu abur, flăcări asistate cu aer, flăcări
neasistate, flăcări cu presiune asistată.
Din punct de vedere al locului de plasare, flăcările înălţate sunt mult mai frecvent utilizate
decât flăcările la nivelul solului deoarece sunt prevenite potenţialele pericole care ar putea apărea la
plasarea flăcărilor în apropierea unei unităţi de procesare (de exemplu: sursă de incendiu, zgomot,
fum, mirosuri neplăcute, etc.) şi deoarece produsele de combustie sunt dispersate lă înălţime.
Din punct de vedere al metodei cu care se intensifică amestecarea pentru formarea
amestecului combustibil, se menţionează că la cele mai multe tipuri de flăcări sunt flăcări de
difuzie, la care aerul difuzează prin fluxul de gaze combustibile, dinspre periferie spre centru,
formând o pătură de amestec inflamabil în jurul unui nucleu de combustibil. Acest amestec
combustibil , la aprindere, formează o zonă de flacără stabilă în jurul nucleului de gaze
combustibile deasupra arzătorului de vârf. Nucleul de gaze combustibile este astfel puternic încălzit
prin difuziune unor produse de combustie din zona flăcării stabile, şi apare cracarea gazelor cu
formarea unor mici particule de carbon care dau flăcării luminozitatea specifică. Dacă este deficit
de oxigen, şi micile particule de carbon sunt răcite sub temperatura lor de aprindere, se produce
fum. La flăcările de difuzie de mari dimensiuni, se pot forma vârtejuri în fluxul de gaze din zona
flăcării care pot întrerupe alimentarea cu oxigen. Aceste instabilităţi locale fac ca flacăra se pâlpâie,
fenome însoţit de degajare de funingine. Rezultă deci că în toate procesele de combustie o
alimentare adecvată cu aer şi o bună amestecare a componenţilor amestecului combustibil sunt
absolut necesare pentru o combustie completă şi minimizarea producerii de fum. Direritele tipuri de
flacără diferă mai ales în modul cum se face amestecarea componenţilor amestecului combustibil.
Flăcările asistate cu abur sunt flăcări de tip înălţate, din motive de siguranţă, cu un singur
arzător. Acest tip de flacără este predominant răspândit în practică, fiind foarte des întâlnit în
rafinării şi uzine chimice. Pentru a asigura o alimentare adecvată cu aer şi o amestecare
corespunzătoare, la acest tip de arzătoare se injectează abur în zona flăcării care provoacă puternice
turbulenţe care favorizează formarea amestecului de ardere. Se menţionează că datorită faptului că
flăcările de acest tip sunt cele mai răspândite tipuri de flacără, ulterior va fi analizată pe larg
construcţia unui sistem de incinerare a VOC-urilor cu arzător cu flacără asistată cu abur.
Flăcările asistate cu aer utilizează un curent puternic de aer produs pentru alimentare şi
pentru o bună amestecare şi se folosesc în cazurile în acre nu trebuie să se producă fum. Constructiv
au arzătoare în formă de “păianjen” (cu multe orificii mici pentru gaze) plasate în vârful unui
cilindru cu diametru între 600-1000 mm. Curentul de aer este produs de un ventilator aflat la baza
cilindrului. Mărimea flăcării poate fi reglată prin varierea turaţiei ventilatorului. Principalul avantaj
al acestui tip de arzător este că poate fi folosit acolo unde nu este disponibil aburul. Acest tip de
arzător nu este foarte răspândit fiindcă nu este economic.
Flăcările neasistate sunt flăcări la care nu se iau nici o măsură auxiliară pentru a necontrolata
este tipul de flacara fara nici o masura de precautie auxiliara pentru îmbunătăţirea alimentării cu aer
şi amestecării. Folosirea acestui tip de arzător este limitată şi se foloseşte la arderea gazelor cu
conţinut redus de căldură, cu un raport carbon/hidrogen scăzut şi care ard uşor, fără a produce fum.
Aceste fluxuri de gaze necesită mai puţin aer pentru arderea lor completa, au temperaturi mai joase
de ardere, lucru care conduce la o diminuare a reacţiilor de cracare, făcându-le deci mai rezistente la
cracare.
Flăcările cu presiune asistată folosesc presiunea fluxului de gaze supuse arderii pentru a
intensifica amestecarea în arzătorul de vârf. Acest tip de flăcări pot fi aplicate la arderea gazelor,
fără degajare de fum, dacă este disponibilă suficientă presiune. De obicei flăcările cu presiune
asistată sunt plasate la nivelul solului şi necesită o zonă securizată. Au arzătoare multiple şi sunt
proiectate să funcţioneze pe baza fluxului de gaze, numarul, forma şi aranjarea arzătoarelor fiind în
funcţie de carcteristicile fluxului de gaze.
Flacările îngradite de la la nivelul solului sunt plasate într-o incintă (îngrădire) izolate intern,
pentru reducerea zgomotului, luminozităţii si radiaţiilor termice si oferă protecţie impotriva
vântului. O cadere înaltă de presiune la duzele arzătorului este de obicei suficientă pentru a oferi
amestecarea necesară unui proces fără fum, şi în acest caz nu este nevoie de aport de abur sau aer.
În acest context flăcările plasate la nivelul solului pot fi considerate o categorie specială de flăcări
cu presiune asistată sau de flăcări neasistatee. Înalţimea flăcării trebuie să fie adecvată pentru
crearea unui tiraj suficient pentru o combustiei a gazelor fără fum. Flăcările îngradite de la nivelul
solului au în general capacitate mai mica decât flăcările deschise plasate la înălţime şi sunt de regulă
folosite pentru a arderea continuuă a unor debite constante de gaze, realizându-se astfel regimuri de
lucru sigure şi eficiente.
Domeniul de aplicabilitate al flăcărilor este foarte larg, prin intermediul acestora putându-se
incinera fluxuri de gaxe care conţin marea majoritate a tipurilor de VOC-uri, putând fi eficient
controlate fluctuaţiile de concentraţie, de intensitate de curgere, de conţinut de substanţe inerte.
Utilizarea flăcărilor este potrivită pentru arderea emisiilor de gaze poluate cu VOC-uri, continui sau
în şarje. Majoritatea rafinăriilor şi uzinelor chimice sunt dotate cu sisteme de ardere cu flacără
special concepute pentru a înterveni în cazuri de urgenţă când sunt eliberate mari a cantităţi de gaze
poluate. Aceste arzătoare au flăcări de diametru mare şi au fost concepute atât pentru a face faţă
situaţiilor de urgenţă, cât şi pentru arderea emisiilor provenite de la diverse procese obişnuite. În
mod obişnuit arzătoarele de urgenţă funcţionează la un procent mic al capacitaţii lor şi la presiuni
neglijabile. De aceea trebuie atent evaluate care sunt efectele asupra zonei înconjurătoare în cazul
unei emisii de gaze cu debit mult mărit, al creşterii accentuate a vitezei de curgere a emisiei,
creşterii accentuate a presiunii sau a radiaţiei termice. În cazul în care presiunea emisie de gaze nu
este suficientă se studiază necesitatea introducerii unui echpament de circulare a emisie de gaze,
însă în cazul când introducerea acestui echipament face ca viteza emisiei de gaze să depăşească
viteza limită, sau să depăşescă nivelul radiaţiei termice, atunci se evită folosirea acestuia.
Multe sisteme de incinerare a gazelor poluate cu VOC-uri lucrează în paralel cu sisteme de
recuperare a acestora, în scopul utilizării lor ca materie primă în anumite procese sau ca,
combustibil. sunt in prezent exploatate impreuna cu sistemele de recuperare a gazului. În aceste
cazuri, flăcările sunt utilizate ca mijloace de sprijin în epurarea gazelor poluate cu VOC-uri sau ca
capacităţi de rezervă pentru cazuri de urgenţă în care se eliberează mari cantităţi de gaze poluate.
Este de la sine înţeles că sistemele de recuperare a VOC-urilor sunt mult mai avantajoase din punct
de vedere economic, deci preferabile sistemelor de incinerare a lor, însă în luarea deciziei cu ce fel
de sistem de eliminare a VOC-urilor trebuie dotată sursa de emisie se ţine seama şi de cantitatea şi
calitatea VOC-urilor recuperate
Emisiile care conţin concentraţii ridicate de compuşi halogenaţi sau sulfuri nu se epurează de
regulă prin ardere cu flacără din cauză că aceştia sunt foarte corozivi pentru arzătoare sau pentru că
prin ardere se formează compuşi poluanţi secundari (ca de exemplu SO2). Dacă totuşi care conţin
sulfuri emisii trebuie să fie distruse prin ardere, atunci este de preferat ca acestea să fie arse în
incineratoare închise (cuptoare) cuplate cu scrubere pentru reţinerea gazelor acide.

Structura unui sistem de incinerare a VOC-urilor cu arzător cu flacără asistată cu abur

(vezi figura 3.20) este compusă din: sistemul de colectare şi transport a gazelor poluate, toba de
dezumidificare, dispozitivul de etanşare cu lichid, coşul flăcării, dispozitivul de siguranţă împotriva
întoarcerii flăcării, arzătorul de vârf, sistemul de siguranţă al flăcării, sistemul de distribuţie a
aburului, dispozitivul de aprindere a flăcării, sisteme de conducte pentru abur, aer şi gaze
combustibile auxiliare.
Sistemul de colectare şi transport a gazelor poluate este destinat colectării gazelor poluate
cu VOC-uri şi a transportului acestora până la arzător. Acest sistem este astfel proiectat încât să
evite orice fel de scăpare de gaze, să asigure o cădere minimă de presiunii gazelor de-a lungul
întregului traseu şi să evite formarea de amestecuri explosive atât la aprinderea flăcării, cât şi în
timpul operării.

Fig. 3.20 Structura unui sistem de incinerare a VOC-urilor cu arzător cu flacără asistată cu abur
[EPA Air Pollution Control cost Manual]
 Fig. 3.21 Schema de principiu a tobei de dezumidificare [EPA Air Pollution Control cost Manual]

Toba de dezumidificare este un echipament pentru evacuarea vaporilor de lichid aflate în

emisia de gaze poluate, acăror prezenţă poate provoca formarea în amestecul combustibil de
compuşi chimici care prin ardere se transformă în substanţe periculoase, o ardere neuniformă a
flăcării, degajarea anormală de fum şi chiar stingerea flăcării. Constructiv are forma unui recipient
orizontal sau vertical poziţionat la baza sau în apropierea coşului flăcării, iar uneori chiar în
interiorul coşului flăcării. În cazul sistemelor de incinerare pentru cazuri de urgenţă , toba de
dezumidificare trebuie dimensionată corespunzător unor condiţii speciale (de exemplu pierderea
lichidului de răcire a instalaţiei deservite, depresurizarea instalaţiei deservite, etc) şi are de regulă
dimensiuni foarte mari. În cazul sistemelor destinate arderii normale a emisiilor de gaze cu VOC-
uri, dimensoinarea tobei se face pe baza debitului de gaze care o parcurg ţinându-se seama şi de
cantitatea de lichid separată. Schema de principiu a unei tobe de dezumidificare este prezentată în
figura 3.21.

Dispozitivul de etanşare cu lichid este un echipament de sine-stătător plasat la intrarea în

coşul flăcării, sau integrat la ieşire din toba de dezumidificare, care are rolul de preveni propagarea
inversă a flăcării, în cazul unei insuflări inadecvate a aerului în arzător, de a menţine o presiune
pozitivă a gazelor în amontele său şi de a se constitui într-un amortizor mecanic în cazul oricărui
şoc provenit de la o explozie în coşul flăcării. Alte dispozitive, cum ar fi dispozitivul de siguranţă
pentru evitarea întoarcerii flăcării sau supape unidirecţionale pot înlocui dispozitivul de etanşare cu
lichid sau pot funcţiona în agregat cu acesta.
Coşul flăcării este utilizat pentru înălţarea flăcării astfel încăt aceasta să nu constituie un
pericol pentru personal sau pentru zona învecinată. Din punct de vedere constructiv coşul flăcării
poate fi autospijinit (vezi figura 3.22), cu sprijinire prin cadru (vezi figura 3.23) sau cu sprijinire
prin cabluri de ancorare (vezi figura 3.24).
 Fig. 3.22 Coşul flăcării autospijinit [EPA Air Pollution Control cost Manual]

Coşurile autosprijinite sunt în general utilizate pentru flăcările înălţate între 9 - 30 m dar pot
fi proiectate proiectate pentru înălţimi pâna la 75m.
Coşurile cu sprijinire prin cadru sunt utilizate pentru flăcările înălţate la cca. 60 m în timp ce
coşurile cu sprijinire prin cabluri de ancorare sunt utilizate pentru flăcările înălţate la peste 90 m.
Coşurile cu autosprijinire sunt construcţiile care asigură un suport ideal şi care ocupă cea
mai mică suprafaţă de teren dintre toate variantele de coşuri, acest tip de coşuri au costurile de
capital convenabile pentru înălţimi uzuale, însă pentru coşuri cu înălţimi foarte mari costurile cresc
foarte accentuat odată cu creşterea înălţimii. La construcţia coşurilor cu autosprijinire trebuie să se
ţină seama de natura solui pe care sunt înălţate pentru dimensionarea corespunzătoare a fundaţiei.
 Fig. 3.23 Coşul flăcării sprijinit prin cadru [EPA Air Pollution Control cost Manual]

Coşurile sprijinite cu cadru pot fi construite la o anumită valoare a înălţimii atâta timp cât
greutatea acestora este prelată cât mai uniform de structura cadrului. La proiectarea acestui tip de
coşuri trebuie să se ţină seama de diferenşele de dilatare ale coşului, cadrului şi conductelor în
timpul exploatării. Pentru o valoare a înălţimii dată, coşurile sprijinite cu cadru au costurile de
capital cele mai mari.
Coşurile sprijinite cu cabluiri de ancorare sunt construcţiile cele mai simple şi cele mai
ieftine dintre toate variantele de coşuri. Totuşi necesită suprafeţe considerabile de teren pentru
înfiinţare. O lege nescrisă spune că suprafaţa de teren necesară pentru un astfel de coş este egală cu
sufrafaţa cercului cu o rază egală cu înălţimea coşului, având centru în intersecţia aeie coşului cu
terenul pe care este înălţat.
 Fig. 3.24 Coşul flăcării sprijinit prin cabluri de ancorare [EPA Air Pollution Control cost Manual]

Dispozitivul de siguranţă împotriva întoarcerii flăcării este un dispozitiv poziţionat în coşul

flăcării, în zona din partea inferioară a acesteia, care previne întoarcerea şi propagarea flăcării pe
coş în jos, din cauza unei insuflări inadecvate a aerului, din cauza acţiunii vântului, din cauza
contracţiei termale a gazelor din coş, fenomene care pot avea drept consecinţă producerea unei
explozii. Aceste dispozitive, care funcţionează după principii mecanice (sub formă de labirint sau
barieră plasate pe calea emisiei de gaze poluate către arzător) sau după principii hidraulice (sub
forma unor orificii situate în partea inferioară a flăcării, pe calea gazelor de combustie auxiliare,
care sunt insuflate cu o anumită presiune) astfel încât să împiedice fluxul de aer pentru ardere să se
propage înapoi prin coşul flăcării către sistemul de colectare şi transport a emisiei de gaze poluate
care urmează a fi incinerate.
Arzătorul de vârf este astfel proiectat să asigure o incinerare cu flacără corespunzătoare din
punct de vedere aprotecţiei mediului a emisiei de gaze poluate cu VOC-uri, supuse procesului. La
proiectarea acestor arzătoare , de regulă protejate prin brevete pentru fiecare caz în parte, se ţine
seama de asigurarea stabilităţii flăcării, de fiabilitatea arderii şi de suprimarea zgomotelor din
timpul arderii. Valoarea capacităţii de ardere cu flacără a unui gaz combustibil (nu neapărat fără
degajare de fum) depinde de modul de proiectare a arzăzorului. Stabilitatea flăcării poate fi
asigurată cu dispozitiv de menţinere a flăcării care este de regulă încorporat în interiorul arzătorului.
Arzătoarele dotate cu dispozitive moderne de menţinere a flăcării pot opera cu flăcări stabile până la
valori ale vitezei de evacuare a gazelor combustibile în domeniul 0,3 - 180 m/s. Capacitatea de
ardere maximă a unui arzător este de regulă limitată de valoarea presiunii curentului de gaze
combustibile, capabilă să compenseze căderea de presiune din sistem. Dimensionarea arzătoarelor
se face astfel încât acestea să asigure, la capacitate maximă, o viteză a gazelor de cca. 50% din
viteza sunetului (340 m/s).
 Sistemul de siguranţă al flăcării trebuie să asigure realizarea unei flăcări continue. Fiabilitatea
arderii se obţine prin utilizarea unor arzătoare de siguranţă poziţionate de-a lungul perimetrului
exterior al arzătorului care sunt aprinse tot de dispozitivul de aprindere a flăcării şi care pot opera în
regim automat sau manual. Sistemele automate operează pe baza unor senzori de flacără (cu
termocuple, cu radiaţii infraroşii şi mai rar, mai ales în aplicaţiile de la nivelul solului, cu radiaţii
ultraviolete).
Sistemul de distribuţie a aburului este constituit dintr-o serie de duze plaste de-a lungul
perimetrului exterior al arzătorului, prin care se insuflă abur care are rolul de a crea turbulenţe în
zonele periferice ale flăcării în scopul asigurării unei cantităţi suplimentare de aer necesar
combustiei, atrasă prin difuzie din atmosfera înconjurătoare, şi a îmbunătăţirii eficienţei arderii. La
flăcările cu dimensiuni mai mari duzele pot fi astfel plasate încât să injecteze concentric abur în
flacără. Pe lângă producerea de turbulenţe şi antrenarea aerului atmosferic, injectarea de abur în
flacără mai poate produce şi alte efecte şi anume: reduce producerea de fum, reduce temperatura în
inima (zona centrală) a flăcării şi suprimă cracarea termică a gazelor. Limitarea cantităţii de abur
care se poate injecta în flacără depinde de capacitatea de ardere fără fum a flăcării. De regulă
capacitatea de ardere fără fum a flăcării se referă la valoarea volumului de gaze care pot fi arse fără
generare de fum, aceasta fiind regulă mai mică decât capacitatea de ardere stabilă a arzătorului.
Utilizarea aburului la sistemele de incinerare a VOC-urilor cu arzător cu flacără are şi dezavantaje
semnificative şi anume: zgomot crescut în timpul operării şi costuri de capital şi de exploatare mai
mari. Intensitatea mărită a zgomotului flăcării asistate cu abur apare din cauza generării unor
zgomote cu frecvenţă înaltă de către jetul de gaze. Acest zgomot supărător poate fi în parte anihilat
prin utilizarea unor jeturi multiple de abur cu dimensiuni mici sau prin utilizarea unor apărători
fonice. De menţionat că de regulă sistemul de distribuţie a aburului este controlat de un operator
uman urmăreşte (direct sau prin intermediul unui sistem de televiziune cu circuit închis) să menţină
o ardere fără producere de fum. Pentru a optimiza controlul flăcării se pot introduce sisteme
automate bazate pe senzori cu radiaţii infraroşii care controlează caracteristicile flăcării, prin
ajustarea debitului de gaze de ardere şi injecţiei de abur. Întroducerea de sisteme automate de
control al flăcării asigură o reglare mult mai rapidă şi precisă a cantităţii de abur injectată şi drept
consecinţă conduce la reducerea consumului de abur.
De menţionat că pe lângă controlul automat al injecţiei de abur în sistemele de incinerare a
VOC-urilor cu arzător cu flacără mai pot fi introduse şi sisteme automate de control a insuflării de
gaze auxiliare şi a sistemului de aprindere. Astfel cantitatea de gaze auxiliare insuflate poate fi
minimizată prin măsurarea continuă a debitului emisiei de gaze poluate şi a cantităţii de căldură
degajată de flacără (măsurată în Btu/scf) şi prin ajustarea automată a debitului de gaze auxiliare
insuflate astfel încât valoarea cantităţii de căldură degajată de flacără să fie de minimum 300
Btu/scf, pentru flăcările asistate cu abur. De asemenea utilizarea în sistemele de incinerare a VOC-
urilor cu arzător cu flacără a unor dispozitive de aprindere a flăcării cu funcţionare automată, acre
controlează permanent prezenţa flăcării, prin senzori termali, şi în cazul stingerii acesteia întervine
prin apriderea arzătoarelor de siguranţă.