Spionajul bulgar în România (III).

Extremiştii de la Sofia
vor Dobrogea pentru a face punte cu “Marea Rusie”.
EXCLUSIV Ziaristi Online
ziaristionline.ro/2015/04/10/spionajul-bulgar-in-romania-extremistii-de-la-sofia-vor-dobrogea-pentru-a-face-punte-cu-
marea-rusie-exclusiv-ziaristi-online/
eXpress April 9, 2015

În exclusivitate pentru cititorii

Ziaristi Online, continuăm să
publicăm fragmente din cea mai
recentă lucrare a profesorului de
intelligence Traian Valentin
Poncea, “Istorie, geopolitică şi
spionaj la Dunărea de jos.” –
“Serviciile de spionaj din
Bulgaria şi problema
Cadrilaterului. Istoric, evoluţie şi
acţiuni în spaţiul românesc”
(Editura Gutinul, Baia Mare,
2014). În contextul în care serviciile speciale ruseşti
provoacă România prin constituirea “Radei Populare a
Basarabie”, în Bugeacul românesc, actualmente în
Ucraina, socotim instructiv să vedem care sunt si
planurile de conexiune ale extremiştilor bulgari. Prima
parte din cartea profesorului Poncea, aici: Spionajul
bulgar în România (I). O nouă lucrare a profesorului dr.
Traian Valentin Poncea. EXCLUSIV: NATO şi
“Uniunea Statelor Ortodoxe” ale Moscovei. A doua
parte aici: Spionajul bulgar în România (II). Profesorul
Traian Valentin Poncea: La Ruse a funcţionat un
centru G.R.U. cu atribuţii pe întreaga zonă balcanică.
EXCLUSIV Ziaristi Online. În partea a IV-a şi ultima din
selecţia noastră, vom prezenta câteva acţiuni de
spionaj ale Bulgariei comuniste, efectuate sub umbrelă
KGB/GRU şi demantelate de celebra Unitate a DSS 0110 “anti-KGB”.

III.6. Acţiuni de propagandă antiromânească desfăşurate după 1989 de elemente

revizioniste din Bulgaria

Pe fundalul tendinţelor de exacerbare a sentimentelor naţionale, al acceptării unor idei

separatist-autonomiste pe criterii etnice în ţările Europei centrale şi de est, ca modalităţi de
realizare a intenţiilor şi intereselor expansioniste ale unor state, şi Bulgaria a manifestat în
ultimele decenii preocupări evidente de acest gen. Analizând presa şi studiile de

1/11
specialitate apărute în ultimele decenii în Bulgaria, şi îndeosebi în anii premergători şi
ulteriori evenimentelor din 1989, am constatat că activitatea naţionalist-revizionistă a
Bulgariei era angajată pe două planuri (intern şi extern) şi anume:

Pe teritoriul naţional bulgar, având ca obiective principale exacerbarea sentimentelor

naţionaliste cu conotaţii revizioniste în întreaga societate bulgară (prin acţiuni de
propagandă şi dezinformare); mediatizarea, inclusiv în exterior, a acestui deziderat în
vederea obţinerii acceptului, precum şi a unui sprijin moral şi material; de asemenea,
persecutarea – în scop de timorare şi descurajare a comunităţilor româneşti,
îndeosebi a celor din Cadrilater, din Podişul Prebalcanic şi de pe valea Dunării (din
proximitatea frontierei cu România), estomparea şi contracararea sentimentelor
naţionale a acestora[1].
Al doilea plan al acţiunii viza comunităţile bulgare din România, având ca obiective:
redeşteptarea şi acutizarea sentimentelor naţionaliste a celor circa 9.000 de etnici
bulgari din ţara noastră, organizarea şi folosirea acestora ca mase de manevră în
susţinerea şi promovarea acţiunilor serviciilor speciale de la Sofia.

După înfiinţarea, în anul 1992, a „Asociaţiei culturale a bulgarilor din România“ („Bratstvo“),
sub coordonarea unor diplomaţi ai Ambasadei Bulgariei la Bucureşti – în cvasitotalitatea
lor, cadre de informaţii sub acoperire diplomatică -, liderii comunităţii din perioada
respectivă (Luca Velciov – preşedinte, Leonida Gheorghiev şi Anghel Tudor –
vicepreşedinţi, Gheorghe Ramcov şi Radu Popescu – secretari), au întreprins acţiuni
concertate privind creşterea fictivă din punct de vedere numeric a grupului etnic bulgar,
îndeosebi prin determinarea unor români de a se declara de origine bulgară în schimbul
unor avantaje materiale sau de altă natură.

Acţiuni de acest gen s-au desfăşurat în rândul locuitorilor români din comuna Izvoarele,
judeţul Teleorman, precum şi la nivelul municipiului Alexandria.

De asemenea, în preajma alegerilor parlamentare din anul 1992, liderii comunităţii, însoţiţi
de diplomaţi ai Ambasadei Bulgariei între care îi menţionăm pe Plamen Petkov (consulul) şi
pe Petăr Kostov, precum şi preotul P. Totev, au constituit „un comitet de iniţiativă“ pentru
afiliere la „Bratstvo“, solicitând sătenilor din comuna Izvoarele (Teleorman) să-i susţină în
alegeri, în scopul obţinerii de mai multe locuri în Parlament. Cei în cauză şi-au motivat
acţiunea prin „necesitatea reprezentării pe scară mai largă a intereselor lor şi susţinerea
afirmării comunităţii etnicilor bulgari în toate domeniile de activitate“, inclusiv iniţierea unor
acţiuni de combatere a celor care încearcă să-i „denigreze“.

În mod asemănător, lideri din conducerea organizaţiei „Bratstvo“, însoţiţi de preotul P.

Totev, s-au deplasat în mai multe rânduri pe raza judeţului Călăraşi vizând constituirea
unei filiale locale a comunităţii bulgare. Cu ocazia acestor deplasări au fost selectate
persoane cu pregătire superioară din învăţământ, sănătate şi administraţia locală de stat,
îndeosebi din rândul unor familii mixte şi chiar din rândul românilor, interesate în obţinerea
unor burse de studii pentru descendenţii lor la institute de învăţământ superior din Bulgaria.

În acelaşi timp, la sugestia unor organisme şi organizaţii guvernamentale sau

neguvernamentale, inclusiv a serviciilor secrete, s-a acţionat pentru culegerea de date atât
despre situaţia conaţionalilor lor, cât şi a etnicilor maghiari şi turco-tătari, precum şi privind

2/11
atitudinea României referitor la drepturile minorităţilor etnice, inclusiv la condiţiile şi limitele
în care acestea pot obţine autonomie politico-administrativă.

Preocupări cu caracter naţionalist-revizionist s-au semnalat şi în rândul unor lideri ai

conducerii „Uniunii Bulgarilor din Banat“ – „U.B.B.“ Astfel, atât preşedintele Carol-Matei
Ivanciov, cât şi unele persoane din conducerea filialei din comunele Dudeştii Vechi, judeţul
Timiş (Gheorghe Ghergulov, Vichente Ghergulov, Petru Augustinov, Dumitru Calapis şi
Gheorghe Calciov)[2] au emis ideea creării unei enclave a etnicilor bulgari din zonă
intenţionând ca în viitor să ceară „unirea cu Ungaria“ în baza comunităţii confesionale[3].
Pentru realizarea acestei „iniţiative“, şi-au propus înlocuirea treptată a tuturor românilor
care deţin funcţii de conducere în administraţia locală sau în cadrul altor instituţii de stat
(şcoală, sănătate etc.) cu etnici bulgari, realizarea unei legături mai strânse cu bulgarii din
Ungaria în detrimentul celor din „ţara mamă“, participarea directă ai unor membri ai U.B.B.
la manifestările culturale ale U.D.M.R., acţiuni de propagandă în rândul enoriaşilor
bulgari[4] – desfăşurate de Dumitru Kalapis – invocând dorinţa „de a trece la unguri“.

În argumentarea scopului propus (unirea Banatului cu Ungaria), sunt relevante opiniile

exprimate de Gheorghe Calciov, în care acesta scoate în evidenţă continuitatea bulgarilor
pavlicheni (catolici) pe teritoriul Banatului încă din perioada Imperiului Habsburgic,
respectiv Austro-Ungar, pretinzând că „suntem la noi acasă de peste 250 de ani şi aici
vrem să rămânem“[5]. Astfel, se încearcă influenţarea opiniei publice interne şi
internaţionale că „au aceleaşi drepturi ca şi românii în ceea ce priveşte administrarea zonei
locuite“[6] – drept pe care, de altfel, nu-l contestă nimeni -, iar în perspectivă, potrivit
afiliaţiei de interese – „unirea cu Ungaria, care ar fi un act firesc“[7] în conjunctura în care
se va ajunge la dezmembrarea unor state pe criterii etnice.

Coroborând datele de mai sus cu unele teze emanate de cercuri revizioniste ungare
referitoare şi la zona Olteniei, se poate trage concluzia că între acţiunile serviciilor de
informaţii bulgare şi ungare au existat strânse legături de cooperare care au avut la bază
acelaşi interes comun, respectiv contestarea continuităţii poporului şi a limbii române la
nord de Dunăre.

În acest sens este relevantă teza lansată de Lavai Bela în revista „Erdely Tükor“(„Oglinda
Ardealului“) conform căreia etnicii bulgari ar adopta poziţii similare cu cele ale Ungariei în
problema minorităţilor din ţara noastră.

Acţiuni revizioniste au fost susţinute şi prin articole apărute în unele cotidiene bulgăreşti şi
receptate în cadrul minorităţii respective, precum „Standard“, „24 ore“, „Expres“, care fac
referire directă la „graniţele etnice“, „Bulgaria Mare“, precum şi la „drepturile statului bulgar
asupra Dobrogei“.

În context, trebuie subliniată şi preocuparea istoricilor din ţara vecină, îndeosebi a celor de
la Institutul de Balcanistică din cadrul Academiei de Ştiinţe a Bulgariei, de a aduce la
cunoştinţa opiniei publice interne şi internaţionale puncte de vedere privind „valabilitatea“
unor tratate care atestă „dreptul“ Bulgariei asupra Dobrogei de Nord.

În acest sens, persoanele în cauză şi-au intensificat activitatea de elaborare, redactare şi

editare a unor cărţi şi articole cu asemenea conţinut şi de publicarea lor atât în presa de
circulaţie internaţională cât şi în cea autohtonă, cu deosebire în aceea din localităţile de pe
3/11
malul drept al Dunării, unde românii reprezintă încă circa 60% din populaţie.

În realizarea planurilor naţionalist-revizioniste ale Sofiei s-au înscris şi activităţile vizând

angajarea unor minoritari bulgari din România în susţinerea ori desfăşurarea de acţiuni
pendinte intereselor respective.

Astfel, sub patronajul „Asociaţiei culturale a bulgarilor din România“ („Bratstvo“), s-au iniţiat
încercări de contestare a procesului formării limbii şi poporului român în spaţiul carpato-
danubiano-pontic (cu extensie şi în spaţiul prebalcanic şi balcanic, unde a existat o
puternică populaţie traco-romană), ca fundament al unor eventuale pretenţii teritoriale cu
privire la ţara noastră. În context, revista „Luceafărul bulgar“, oficios al „Asociaţiei culturale
a bulgarilor din România“, a publicat mai multe materiale în care se insinua „rolul hotărâtor
al elementului slav în istoria poporului român“[8] şi un serial intitulat „66 de legende despre
aşezările locuite de bulgari“, în care incrimina „politica de asimilare forţată“ promovată de
statul român faţă de această minoritate[9].

Demersurile revizioniştilor bulgari referitoare la zona Dunării de Jos se bazează pe teze

antiromâneşti promovate insistent în mass-media internă şi internaţională precum şi cu
prilejul unor simpozioane, congrese, expoziţii şi conferinţe cu caracter istoric şi participare
internaţională.

Asemenea acţiuni au fost încurajate de unele cercuri interesate din Bulgaria, îndeosebi cu
ocazia unor întâlniri la care au participat istorici bulgari. Astfel, cu prilejul „Colocviului de
tracologie“, desfăşurat în mai 1992 la Mangalia, delegaţia istoricilor bulgari s-a opus
încheierii protocolului final, pretextând că România este lipsită de tradiţie în acest domeniu
iar cercetările sale istorice se află în fază „incipientă“, motiv pentru care „piesele
arheologice ce se deţin nu sunt în măsură să convingă cu privire la originea şi continuitatea
poporului român în zonă“ – aspect cel puţin aberant, având în vedere faptul că dacii sau
geţii reprezentau ramura nord-danubiană a tracilor.

Paralel cu desfăşurarea acţiunilor cu caracter revizionist de către istoricii bulgari, sunt

semnalate încercări de promovare a unor concepţii roesleriene, de contestare a procesului
formării limbii şi poporului român, ca fundament al unor pretenţii teritoriale cu privire la ţara
noastră.

În context, sunt relevante ideile propagate de Todor Ghiorgulov Balkanski, lector pe la

începutul anilor ’90 la Universitatea din Craiova, potrivit cărora „geneza daco-romană a
poporului român nu are justificare ştiinţifică“.

Abordarea politizată şi informarea denaturată în privinţa proceselor demografice şi

introducerea în circuitul ştiinţific numai a unor izvoare care evidenţiază continuitatea
elementului slav în zonă, cu clare trimiteri asupra „dreptului istoric“ de revendicare a
Dobrogei se derulează în paralel cu eliminarea/discreditarea acelor argumente ce
demonstrează primatul şi continuitatea formelor specifice de comunitate socială
românească la sud de Dunăre şi în regiunea Balcanilor. Totodată, sunt susţinute şi
promovate o serie de argumente fals-ştiinţifice conform cărora arealul din vestul Mării
Negre – cu trimitere expresă la Dobrogea şi sudul Basarabiei – a reprezentat leagănul de
formare a primelor structuri statale bulgăreşti.

4/11
Conform acestor teorii, teritoriul Dobrogei centrale şi de sud, ca şi zona sudică a României
ar fi fost populate din cele mai vechi timpuri, în mod preponderent cu populaţie de origine
slavă şi ulterior bulgară, iar firavele formaţiuni statale româneşti şi personalităţile politice
care le-au condus (inclusiv activitatea politico-militară, dovezile material-artistice rezultate)
se constituie ca parte integrantă a istoriei bulgarilor sau au fost influenţate de aceştia.

Mai nou, propaganda revizionistă bulgară este susţinută şi de apariţia frecventă în

publicaţiile din ţara vecină a teoriilor privind apartenenţa întregii Dacii, posterior retragerii
romane, la entităţi statale conduse de ţari bulgari, îndeosebi a Dobrogei. În principal,
istoricii bulgari de ieri şi de azi consideră Dobrogea, aşa cum am mai spus, leagănul de
formare al statului bulgar, deci teritoriu bulgăresc, vehiculând o serie de teze străine
spiritului ştiinţific:

apartenenţa întregii Dacii, posterior retragerii romane, dar îndeosebi a Dobrogei, la

entităţi statale conduse de ţari bulgari. Referitor la ultimul aspect precizăm crearea
unui „Institut al Dobrogei“ în Bulgaria în paralel cu punerea în circulaţie a variantei
conform căreia această ţară ar fi îndreptăţită să stăpânească nu numai întreaga
Dobroge, ci şi judeţele Cahul, Ismail şi Bolgrad – aflate astăzi în componenţa
Ucrainei – dar şi Comratul (parte componentă a Republicii Moldova), unde trăiesc
bulgari turcizaţi, respectiv găgăuzi[10];
Dobrogea este leagănul statului bulgar, constituind una din regiunile de bază în care
s-a format poporul bulgar. Protobulgarii conduşi de Asparuh au găsit în Delta Dunării
triburi slave[11], reuşind să cucerească toată Dobrogea până la Varna, primul ţarat
bulgar cuprinzând şi teritorii de la nord de Dunăre[12]. „Cernoziomul dobrogean este
temelia primului ţarat bulgar. Dobrogea este leagănul statului bulgar“[13].

În multe articole de presă şi lucrări istorice publicate în Bulgaria, ulterior anului 1990,
trecerea Dobrogei în componenţa României cât şi măsurile luate de către autorităţile
politice şi administrative româneşti au vizat şi realizat deznaţionalizarea forţată a
elementului bulgar şi desfiinţarea proprietăţilor bulgăreşti din această provincie[14].
Totodată, integrarea Dobrogei la statul român este prezentată ca „o compensaţie pentru o
sută de ani“ – (sic) acordată în schimbul trecerii la Imperiul Rus a sudului Moldovei pruto-
nistrene (Bugeacul, adică judeţele Cahul, Ismail şi Bolgrad). În context, Todor Ghiorgulov a
interpretat în mod speculativ şi într-o manieră sui generis prevederile Tratatului de la Berlin
(1878), a cărui valabilitate privind cedarea Dobrogei către România ar fi nulă întrucât ea ar
fi fost făcută doar pe o perioadă de 100 de ani, astfel că în prezent „de drept, teritoriul în
cauză nu se mai află sub jurisdicţia României“. În continuare, a pretins că „dacă România
forţează redobândirea Basarabiei, în mod similar Dobrogea de Nord ar putea fi revendicată
de Ucraina sau chiar de Turcia“[15].

Pe aceeaşi linie revizionistă se înscriu şi studiile şi materialele apărute la Sofia în colecţia

„Phoenix“. Spre exemplificare, menţionăm lucrarea: „Istoria Bulgariei cu unele fapte trecute
sub tăcere până acum“, apărută în prima parte a anului 1993. Între altele, ea cuprinde
stenogramele cercetătorului Petăr Constantinov făcute la diverse adunări publice. În opinia
autorilor, contestarea prevederilor Tratatului de Pace de la Berlin (1878) este considerată o
direcţie prioritară de acţiune a noilor guverne de la Sofia, deoarece tratatul amintit a statuat
„destrămarea unităţii etnice bulgare“ ca urmare a atribuirii Dobrogei de Nord României
„pentru o perioadă de 100 de ani“ (sic), în schimbul cedării Basarabiei de Sud (judeţele
5/11
Cahul, Ismail şi Bolgrad) către Rusia. De asemenea, se afirmă că, iniţial, linia de
demarcaţie urma să fie pe aliniamentul Cernavodă-Marea Neagră, dar ulterior România a
inclus şi teritoriile situate dincolo de Valea Carasu, până la sud de Mangalia (Vama Veche).
În încercarea de a dovedi că Dobrogea este pământ bulgăresc, autorii lucrării menţionează
faptul că, deşi România a încorporat Basarabia în anul 1918, nu şi-a pus problema
restituirii Dobrogei de Nord, mai mult, a reocupat şi Dobrogea de Sud (Cadrilaterul).

Referindu-se la atribuirea Dobrogei României „pentru o sută de ani“ (fapt aberant, deoarece
niciun paragraf din Tratatul de la Berlin nu stipulează termenul de „o sută de ani“), acesta a
apreciat că hotărârea de la Berlin a Marilor Puteri a contribuit major la destrămarea unităţii
etnice bulgare, ceea ce a făcut în secolul al XX-lea ca Peninsula Balcanică să devină
„butoiul de pulbere al Europei“ [16], o altă aberaţie.

Din lucrare mai transpare şi faptul că „Dobrogea nu este locuită de români iar graniţa etnică
dintre cele două popoare o constituie această provincie“. În sprijinul celor susţinute, autorul
subliniază faptul că la intrarea trupelor române în Dobrogea, Carol I a dat o proclamaţie în
care a inserat fraza: „nu intrăm ca ocupanţi în teritoriul repartizat nouă de Europa“.

În studiile şi articolele sale Petăr Constantinov invocă preocuparea constantă a Bulgariei de

a „recupera“ (diplomatic sau manu militari) şi uni într-un singur stat («Bulgaria Mare») toate
teritoriile locuite de bulgari în decursul timpului. În acest sens, el aminteşte că încă din anul
1902 autorităţile de la Sofia au încheiat o convenţie militară cu Rusia împotriva României,
pentru „recuperarea“ Dobrogei româneşti.

În numeroase lucrări apărute în Bulgaria ultimului deceniu al secolului XX au fost scoase la

lumină o serie de idei de sorginte naţionalist-revizionistă şi militaristă foarte prezente în
literatura de specialitate şi în propaganda bulgară din prima jumătate a secolului amintit.
Între acestea menţionăm şi lucrarea apărută sub semnătura lt. col. Todor Kantargiev,
profesor la Şcoala Superioară de Război din Sofia, intitulată „Geografia istorică a
Bulgariei“. Ea reprezintă o expresie a tendinţelor expansioniste manifestate de cercurile
politico-militare bulgare în prima decadă a secolului XX, autorul subliniind faptul că:
„Bulgaria nu poate să-şi atingă idealul naţional fără un atac direct pe Dunăre asupra inimii
României, cu ajutorul unei puternice flote de război, deoarece Bulgaria va cunoaşte în viitor
fie o victorie, fie prăbuşirea sa“[17].

Ulterior, în timpul războaielor balcanice din 1912 –1913 se va realiza parţial acest deziderat
de „recuperare a tuturor ţinuturilor bulgăreşti“ (cu excepţia Macedoniei, Traciei şi Dobrogei
de Sud, ultima „anexată“ de România).

În timpul primului război mondial, armata bulgară a „eliberat“ Dobrogea de Nord şi de Sud
(cu sprijin masiv germano-turc), ulterior fiind obligată să le părăsească, România
„cotropind“, conform afirmaţiilor istoricului bulgar, „pământuri străine cu populaţie
neromânească“.

În perioada interbelică, Bulgaria a făcut din nou încercări de recuperare a ţinuturilor

dobrogene şi a Macedoniei sârbeşti, refuzând în acest sens să adere la Pactul Balcanic,
care condiţiona participarea prin renunţarea la pretenţiile teritoriale faţă de semnatarele
convenţiei. În acest scop, se încearcă reabilitarea acţiunilor ţarului Boris al III-lea (acuzat
că a introdus fascismul în Bulgaria), evidenţiind preocuparea sa de reîntregire a teritoriului
6/11
Bulgariei.

Anul 1940 este considerat de cercetătorul bulgar un an de referinţă în istoria Bulgariei, prin
reîntregirea teritoriului naţional şi cu o parte din Dobrogea (Cadrilaterul), convenţia româno-
bulgară de la Craiova (7 septembrie 1940) hotărând nu numai „retrocedarea“ celor două
judeţe dobrogene, ci şi schimbul de populaţie între populaţia bulgară din Dobrogea Veche
şi coloniştii români din Dobrogea Nouă.

Menţionăm că sub semnătura aceluiaşi autor, tratând probleme identice, au mai fost
publicate broşurile „Luptele de eliberare a Dobrogei între anii 1925-1940“ şi „50 de ani de la
cedarea Dobrogei de sud Bulgariei“, ultima apărută în anul 1990 prin contribuţia muzeelor
din Silistra şi Dobrici, lucrări în care sunt subliniate aşa-zisele «pretenţii româneşti» asupra
Cadrilaterului.

În anul 1992, sub egida Academiei de Ştiinţe a Bulgariei, a apărut volumul I al lucrării
„Izvoare ale istoriei Dobrogei: 1878-1919, având ca autori pe Jeko Popov, Cosico
Pencicov, Petr Todorov şi Antonina Kuzmanova. Primul volum reuneşte un număr de 437
documente păstrate în arhivele bulgare şi străine, redate în limba în care au fost redactate
(română, franceză, engleză, germană, rusă şi bulgară), în scopul de a le conferi
autenticitate sporită.

În lucrare sunt reluate idei de sorginte revizionistă, vehiculate în literatura de specialitate şi

în presa interbelică, ce transpar din modul de abordare şi tratare a evenimentelor istorice,
fiind adaptate noilor realităţi geopolitice. Astfel, autorii consideră Dobrogea pământ
bulgăresc, leagăn al vechilui hanat al lui Asparuch, care ulterior a fost ocupat de
bizantini[18] şi otomani şi colonizat cu alte naţionalităţi, iar în 1878 a fost dat României. Mai
mult, se apreciază că acest teritoriu este important pentru asigurarea vecinătăţii cu Ucraina
şi, prin aceasta, cu Rusia, prin prisma originii slave comune.

La rândul ei, Antonina Kuzmanova de la Institutul de Balcanistică al Academiei Bulgare de

Ştiinţe a publicat la 23 aprilie 1993 un material în „Noua Tribună a Silistrei“ în care pretinde
că „ocupaţia Dobrogei de sud“ în anul 1913 este considerată prima catastrofă naţională a
Bulgariei moderne. Antonina Kuzmanova tratează probleme similare şi în articolul intitulat
„Problema Dobrogei – situaţia actuală“, în care pretinde că partea de sud a Dobrogei a fost
ocupată în urma Păcii de la Bucureşti (1913). Şi în acest articol cercetătoarea bulgară
consideră Pacea de la Bucureşti „prima catastrofă a Bulgariei“[19]. Autoarea „uită“ deliberat
faptul că acest teritoriu, parte a vechiului pământ dacic, stăpânit de Dobrotici (Dobrotiţă) şi
de marele voievod Mircea cel Bătrân, avea, la 1878, o populaţie de peste 300.000 locuitori,
în majoritate turco-tătari la acea dată. Majoritatea locuitorilor de origine bulgară au fost
colonizaţi pe aceste meleaguri post 1878, în cadrul măsurilor politico-militare luate de
guvernul de la Sofia în această zonă, aspect „necunoscut“ sau, mai precis, greu de
„recunoscut“ de istoricii bulgari. În final, autoarea consideră că problemei Dobrogei ar trebui
să i se acorde o importanţă mai mare de către autorităţile de la Sofia.

Aceeaşi autoare, în cadrul unei conferinţe de presă ţinută la data menţionată mai sus a
afirmat că „problemei dobrogene, lăsată până acum pe plan secundar în favoarea
chestiunii Macedoniei, i se acordă în ultima perioadă mai multă atenţie“, ea fiind

7/11
concretizată prin tipărirea a trei volume numai în anul 1992, pe primul loc aflându-se
colecţia de „Izvoare ale istoriei Dobrogei – 1878-1919“, menţionat anterior.

În susţinerea pretinselor drepturi ale Bulgariei asupra teritoriului Dobrogei au fost angrenaţi,
pe lângă cei menţionaţi, alţi numeroşi istorici şi doctoranzi care au venit frecvent în ţara
noastră în primul deceniu post-decembrist. Între aceşti, îi menţionăm pe Liuben Bescov –
istoric din Tolbuhin, Boiaciev Pirin – istoric din Silistra, Negulov Constantinov şi Tatiana
Ganev, ultimii doi foşti doctoranzi la Universitatea din Bucureşti[20].

În opinia cvasitotalităţii istoricilor bulgari, integrarea Dobrogei şi îndeosebi a Dobrogei de

Sud la statul român şi măsurile luate de către autorităţile politice şi administrative
româneşti au vizat şi realizat deznaţionalizarea forţată a elementului bulgar şi desfiinţarea
proprietăţilor bulgare din această provincie, punct de vedere total fals deoarece, în
realitate, în anul 1878, când Dobrogea de Sud a fost atribuită Bulgariei, ţinutul acesta,
cunoscut şi sub numele de Cadrilater era locuit de o populaţie formată majoritar din turco-
tătari care erau răspândiţi într-o zonă în care condiţiile naturale permiteau o colonizare
amplă[21].

Deşi România şi Bulgaria împărtăşesc aceleaşi valori europene în cadrul U.E. şi

euro-atlantice în cadrul N.A.T.O., activităţile serviciilor secrete bulgare în România au
fost întotdeauna foarte intense, atât în timpul comunismului, cât şi în primul deceniu
post-decembrist. Chiar şi după intrarea noastră simultană în N.A.T.O. şi U.E., o serie
de elemente cu vederi naţionalist-revizioniste din cadrul puterii politice de la Sofia
au încercat să implice diplomaţia bulgară în culegerea de informaţii din statele în
care aceasta ţară are reprezentanţe diplomatice, îndeosebi în ţările limitrofe (Serbia,
România, Grecia, Turcia). Acest lucru a fost posibil deoarece în Ministerul de Externe
bulgar, conform unor descoperiri rezultate în urma unei anchete ordonate chiar de Sofia,
aproape 190 de ambasadori şi consuli ai Bulgariei au colaborat sau au fost agenţi ai
securităţii comuniste, anunţa Sofia News Agency. Investigaţia a vizat nu mai puţin de 462
diplomaţi şi a dezvăluit că aproape 50% dintre diplomaţii verificaţi au fost colaboratori sau
ofiţeri acoperiţi ai fostelor structuri de informaţii. Şeful Executivului din acea vreme de la
Sofia, Boiko Borisov, a declarat că toţi aceşti diplomaţii ar trebui demişi şi că va discuta
subiectul cu ministrul de Externe, Nikolai Mladenov. „Cred că ar trebui demişi şi cred că
partidul mă va susţine“, a declarat Borisov, referindu-se la partidul său, G.E.R.B. „Dacă
50% dintre ambasadorii şi consulii noştri au fost agenţi, vă imaginaţi ce s-a întâmplat în
ţară? Severa rezistenţă faţă de G.E.R.B. la toate nivelele instituţionale demonstrează că
am subestimat răul făcut de securitate ţarii noastre“, a adaugat acesta. Printre diplomaţii
deconspiraţi ca foşti colaboratori ai Securitaţii din perioada comunistă se numără
ambasadori, consuli şi directori adjuncţi ai misiunilor diplomatice din Marea Britanie,
Germania, Italia, Naţiunile Unite (New York şi Geneva), Portugalia, Spania, Olanda, Turcia,
Rusia, China, Suedia, România, Norvegia, Japonia, Qatar, Kuweit, Siria, Egipt, Bosnia,
Grecia, Vatican, Slovacia, Albania, Georgia, Armenia şi Venezuela.

Ambasador bulgar demascat drept colaboraţionist al securităţii

8/11
Cea mai şocantă informaţie din acest scandal este că ambasadorul Bulgariei la Bucureşti
în deceniul trecut, Valentin Radomirski, fost consilier al liderului Partidului Socialist, ex-
premierul Serghei Stanisev, a fost şi el nominalizat printre colaboratorii Securităţii bulgare.
În martie 2009, Radormiski declara că Marinov Zikolov, bulgarul condamnat în România la
12 ani de închisoare pentru spionaj, a fost asistent al ataşatului militar al Ambasadei
Bulgariei la Bucureşti între 1998 şi până la mijlocul anului 2000, dar a precizat că acesta nu
şi-a dus mandatul până la capăt şi s-a întors în Bulgaria de unde ulterior a revenit în
România ca persoană particulară. Reprezentantul diplomatic al Bulgariei a accentuat
atunci că acesta este un caz izolat, care nu trebuie să afecteze bunele relaţii între două ţări
membre N.A.T.O.

Spionaj militar bulgar în România post 1989

În context, menţionăm faptul că, la începutul anului 2009, subofiţerul M.Ap.N. Floricel
Achim şi cetăţeanul bulgar Marinov Zikolov (fost asistent al ataşatului militar bulgar la
Bucureşti) au fost arestaţi în România, primul pentru trădare prin transmitere de secrete şi
al doilea, pentru spionaj, fiind acuzaţi că au manipulat informaţii de natură să pună în
pericol securitatea naţională. Anchetatorii au stabilit că în anul 2001 Marinov Zikolov l-a
cunoscut pe subofiţerul român cu care a legat o relaţie de amiciţie, în baza căreia, timp de
aproape opt ani, adică în perioada 2001-2009, acesta i-ar fi procurat din reţelele informatice
ale unitaţii militare documente secrete de stat pe care le-ar fi transmis agentului bulgar.
Cazul a fost documentat şi cei doi au fost trimişi în judecată în 22 iunie 2009 de către
procurorii Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism
(D.I.I.C.O.T.). Floricel Achim a fost judecat pentru trădare prin transmitere de secrete,
instanţa stabilind în cazul său şi degradarea militară, iar Marinov Zikolov, pentru spionaj. La
18 iunie 2010, Curtea de Apel Bucureşti i-a condamnat pentru spionaj la câte 12 ani şi
şase luni de detenţie fiecare. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a decis definitiv, în
decembrie 2010, să menţină condamnările la câte 12 ani şi 6 luni de închisoare dispuse de
Curtea de Apel Bucureşti în luna iunie, Instanţa Supremă hotărând, totodată, achitarea
superiorilor fostului subofiţer Floricel Achim, deferiţi justiţiei în acelaşi dosar. Astfel, Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie a hotărât, prin sentinţă rămasă definitivă, să respingă apelurile
lui Floricel Achim şi Zikolov Marinov împotriva deciziei din iunie 2010 a Curţii de Apel
Bucuresti, care i-a condamnat pe cei doi la câte 12 ani şi 6 luni de închisoare în dosarul de
trădare şi spionaj, instanţa confiscând, totodată, mai multe sume de bani, aflate sub
sechestru, respectiv 600 de dolari, 7.400 de euro, 2.000 de leva, dar şi sumele din conturile
bancare provenite din acţiunea de trădare-spionaj.

Traian Valentin Poncea

Exclusiv Ziaristi Online

Note:

[1] În acest sens, la iniţiativa serviciilor speciale bulgare s-au constituit „Comitetul Bulgarilor
din România“ cu sediul la Sofia şi organizaţiile „Dobrogea“ din Tolbuhin şi „Silistra“, din
oraşul cu acelaşi nume, conduse de cadre de spionaj bulgare. Toate cele trei asociaţii, prin
publicaţiile proprii („Dobrogea“ şi „Tribuna Silistrei“), dar şi prin intermediul emisiunii
„Brazde“ a postului naţional de televiziune au susţinut că „în Câmpia Dunării trăiesc
9/11
250.000 de etnici bulgari lipsiţi de cele mai elementare drepturi şi libertăţi“, afirmaţie
nesusţinută documentar. Nici măcar în perioada interbelică, înainte de cedarea
Cadrilaterului (1940) şi a schimbului de populaţie ce a urmat, numărul etnicilor bulgari din
Capitală, Dobrogea, Muntenia şi Banat nu depăşea 185.000 de persoane. Acestora li se
adăugau circa 160.000 de bulgari în Basarabia. În total, numărul bulgarilor din România
Mare se cifra undeva la 345.000 persoane (n.n.).

[2] Numele şi funcţiile corespund perioadei 1990-1995 (n.n.).

[3] Comunitatea bulgarilor bănăţeni este în cvasitotalitatea ei catolică (aşa-zişii bulgari

pavlikeni sau pavlicheni („pălchene“, cum singuri se autointitulează). La fel se
autodenumesc şi bulgarii din Popeşti şi Cioplea, de lângă Bucureşti (n.n.).

[4] Bulgarii din Banat, în cvasitotalitatea lor, sunt de religie romano-catolică (n.n.).

[5] Aceste puncte de vedere au fost exprimate de Gheorghe Calciov într-un articol publicat
în revista Uniunii Bulgarilor din Banat, „Naşa Glas“, nr. 17 din 1993.

[6] Ibidem.

[7] Ibidem.

[8] La formarea limbii şi a poporului român (etnogeneza românească) au participat:

elementul autohton dacic (substratum), elementul colonizator roman (stratum) şi elementul
migrator slav (adstratum, de suprafaţă), care la noi a înlocuit elementul german din geneza
popoarelor neolatine occidentale. Noi nu negăm participarea elementului slav la
etnogeneza românească – ar fi un neadevăr ce vizează prostia -, ci doar „rolul hotărâtor“,
determinant, al slavilor în acest proces (n.n.).

[9] În realitate, bulgarii de pe malul stâng al Dunării, din Banat şi până în Deltă nu sunt
altceva decât descendenţii sutelor sau miilor de refugiaţi sud-dunăreni veniţi aici din cauza
asupririi otomane ori colonizaţi de turci, ca mână de lucru, în zona fostelor raiale (n.n.).

[10] În realitate, găgăuzii sunt turco-tătari creştinaţi în decursul timpului. Vezi Dicţionar
Enciclopedic, vol. II, D-G, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1996, p. 417.

[11] În realitate, ruşii (lipoveni) din Delta Dunării sunt elemente de colonizare târzii, de
secol XVIII, venirea lor aici fiind determinată de persecuţiile religioase la care au fost supuşi
credincioşii de rit vechi din partea autorităţilor ţariste (n.n.).

[12] Dragomir Jecev, Dobrogea, în „Slavianii“, nr. 5 (1966). În realitate, stăpânirea bulgară
(primul ţarat bulgar) la nord de Dunăre a fost efemeră şi s-a rezumat la controlarea căilor
de acces spre exploatările de sare din Subcarpaţii Olteniei şi Munteniei cu prelungiri până
în Transilvania, şi asta la sfârşitul primului mileniu al erei creştine. Revenirea Bizanţului la
gurile Dunării (post 971, ba chiar mai devreme cu circa un secol) a însemnat şi controlul
cursului inferior al fluviului de către escadrele militare bizantine, fapt care pune serios sub
semnul întrebării aşa-zisa stăpânire bulgară în zonă. De altfel, baza navală bizantină de pe
insula Păcuiu lui Soare şi valurile dobrogene nu sunt decât argumente în plus ce dovedesc
revenirea Imperiului Bizantin la Dunărea de Jos după un interregn mai mic decât se credea
până de curând (n.n.).
10/11
[13] Evgheni Constantinov, Han Asparuh, Sofia, Editura Sofia Pres, 1968.

[14] Autorii uită faptul că în timpul războiului ruso-româno-turc din 1877-1878 bulgarii au
fost aceeia care s-au împroprietărit forţat pe pământurile turcilor, după cum au făcut-o pe
pământurile românilor, în perioada 1916-1918 (n.n.).

[15] Autorul articolului uită, de asemenea, un fapt elementar: Dobrogea a fost cedată
României (de fapt, i s-a impus acest schimb de către Rusia Ţaristă la San Stefano şi
ulterior, de areopagul Marilor Puteri întrunite la Berlin) în contrapartidă cu cele trei judeţe
basarabene (Cahul, Ismail şi Bolgrad, situate la Dunărea Maritimă, judeţe ce în prezent ţin
de Ucraina). Teoretic (şi ipotetic), Rusia şi nu Ucraina poate cere Dobrogea de la România,
dar asta numai în contrapartidă, prin retrocedarea celor trei judeţe de la Gurile Dunării (pe
care însă nu le mai are, ele făcând parte din Ucraina). În ceea ce priveşte Turcia, ea nu are
nici un drept, fiind învinsă în războiul ruso-româno-turc. În plus, în Europa de astăzi se
aplică principiul etnic (vezi cazul Kosovo), mai puţin sau deloc cel istoric (eventual, o
combinaţie a principiului etnic cu cel istoric), fiindcă un teritoriu aparţine populaţiei
majoritare, nu minorităţilor. Altfel, aplicând numai principiul istoric, ar trebui să revenim la
începuturile evului mediu sau, de ce nu, la vremurile antice. Or, în această situaţie, bulgarii,
şi nu numai ei, ar trebui să se reîntoarcă în Asia Centrală sau în cel mai fericit caz, la gurile
Volgăi, în „Bulgaria de pe Volga“ sau „Bulgaria Mare“ (n.n.).

[16] Petăr Constantinov a uitat câteva elemente cheie: primul război mondial a început prin
atacarea Serbiei de către Austro-Ungaria, în timp ce a doua mare conflagraţie mondială a
început prin atacarea Poloniei de către Germania, respectiv Uniunea Sovietică. În Balcani
el a început din cauza tendinţelor expansioniste ale Italiei fasciste, nemulţumite doar cu
înglobarea Albaniei. Ca atare, Italia a atacat Grecia. Înfrântă, a solicitat ajutorul aliaţilor ei,
Germania şi Bulgaria. Şi exemplele pot continua (n.n.).

[17] Lt. col. dr. Mihai Macuc, România: Diplomaţie şi război în Europa de sud-est (1912-
1913), în „Revista de istorie militară, Bucureşti, 2001, p. 43.

[18] Autorii uită că Scythia Minor (Dobrogea) a fost timp de peste 600 de ani provincie
romană (respectiv bizantină), şi asta înainte de venirea slavilor (602) şi bulgarilor (681).

[19]Antonina Kuzmanova, Problema Dobrogei – situaţia actuală, articol apărut în „Noua

Tribună a Silistrei“, Silistra, nr. din 23 aprilie 1993.

[20] La începutul anilor ’90.

[21] P.S. Arbore, Caracterul etnografic al Dobrogei sudice (din epoca turcească până la
1913), în „Analele Dobrogei“, XIX (1938), p. 112 sq.

11/11