CLASIFICAREA ŞI SCARA HANDICAPULUI DE INTELECT.

SCURTĂ CARACTERIZARE A RESPECTIVELOR CATEGORII DE

HANDICAP
Inst. I Cornelia Szekely, GPN NR. 1, BLAJ
Clasificarea handicapurilor de intelect se bazează pe
măsurarea QI( cu ajutorul testelor), a coeficientului de dezvoltare
psihică, pe evaluarea posibilităţilor de adaptarea şi integrare, de
formare a autonomiei personale, de formare a unor comportamente de
comunicare cu cei din jur.Clasificarea handicapului de intelect se
rezumă astfel:
• Intelectul de limită sau liminar, cu un coeficient de
inteligenţă(QI), estimat între 85-90 şi care marchează graniţa
dintre normalitate şi handicap;
• Debilitatea mintală(handicap de intelect uşor sau lejer),cu un
QI cuprins între 50-85, ceea ce corespunde unei dezvoltări
normale a vârstei cronologice între 7-12 ani;
• Handicapul de intelect sever (imbecilitate), cu un QI cuprins
între 20-50,corespunzând unei dezvoltări normale a vârstei
cronologice de la 3-7 ani;
• Handicapul de intelect profund (idioţia),cu un QI sub 20,
corespunzând vârstei cronologice de până la 3 ani.
Scara handicapului de intelect se diversifică pe o arie largă, fiind
necesară o departajare cât mai exactă şi riguroasă, prin intermediul
diagnosticului diferenţiat.Pe baza acestuia se vor constitui grupe
şi clase relativ omogene, se vor integra în unităţi adecvate
posibilităţilor lor de instruire şi educare, de compensare şi
recuperare.Eficienţa programelor educaţionale, calitatea şi
cantitatea rezultatelor obţinute depind de gravitatea handicapului.
Intelectul de limită defineşte o categorie eterogenă de forme şi
grade de manifestare, a căror trăsătură comună constă în fenomenul
decompensării şcolare la vârsta de 11-12 ani, adică plafonare în
dezvoltarea psiho-intelectuală a elevului la nivelul clasei a V-a sau a VI-
a, urmată de apariţia unor reacţii nevrotice şi comportamentale
consecutive insuccesului şcolar. Din punct de vedere somatic, copilul
cu acest tip de deficienţă este subdezvoltat atât ponderal, cât şi
statural, având frecvent semne de rahitism şi anemie. În plan
neurologic pot exista tulburări motorii de tip paralitic, tulburări de
echilibru, fenomene hipoacuzice etc. Din punct de vedere
psihopatologic, copiii cu intelect liminar au anumite caracteristici
definitorii: în condiţii de sarcini şcolare dau răspunsuri inegale (când
corecte, când incorecte), formulează un răspuns în etape (având
nevoie de ajutor, de întrebări suplimentare şi de o atitudine
încurajatoare din partea învăţătoarei în acest sens), solicită timp
pentru a răspunde unei întrebări. Ei sunt capabili să rezolve probleme
cu un anumit grad de dificultate (complexitate), dincolo de care însă se
lovesc de insucces şcolar. În planul lexico-grafic pot întâmpina
dificultăţi, aşa cum şi în plan relaţional există unele greutăţi, din cauza
anxietăţii puternice şi a nesiguranţei care îi caracterizează. Labili
emoţional, cu o teamă de eşec constantă, fără a fi stăpâni pe ei înşişi,
aceşti copii pot abandona brusc o activitate (aparent fără un motiv
anume).Integrarea şcolară a copiilor cu intelect liminar este posibilă în
condiţiile diferenţierii şi individualizării curriculum-ului:
conţinuturile educaţiei, metodele şi procedeele didactice, mijloacele de
învăţământ, criteriile de evaluare, să fie adecvate potenţialului
intelectual şi atitudinal al copilului, iar accentul să fie pus pe formarea
şi consolidarea competenţelor sociale ale acestuia, ei putând să se
integreze eficient socio-profesional.
Debilitatea mintală , termen sinonim cu insuficienţa mintală,
reprezintă o deficienţă de intelect uşoară, debilii mintali fiind
recuperabili pe plan şcolar, profesional, social, educabili, perfectibili,
adaptabili pe planul instrucţiei, educaţiei şi exigenţelor
societăţii.Debilul mintal se caracterizează printr-o insuficienţă a
dezvoltării intelectuale, care-i lasă posibilitatea să ajungă la
autonomie socială, fără a-şi putea asuma total
responsabilitatea faptelor sale, întrucât este incapabil să
prevadă implicaţiile (consecinţele) acţiunilor sale.Trăsăturile
definitorii pentru debilitate sunt: inadaptarea socială, lipsa de
discernământ (distincţie între bine şi rău), naivitatea,
influenţabilitatea(sunt uşor de angrenat în acte ilegale), lipsa (sau
diminuarea) motivaţiei de a avea grijă de propria persoană. Debilului
mintal îi sunt afectate operaţiile gândirii (maximum de performanţă
fiind reprezentat de stadiul operaţiilor concrete în dezvoltarea
intelectului). Debilii mintal sunt greu de depistat, întrucât pot avea un
comportament docil, pot manifesta o memorie excelentă (în speţă
mecanică), o fluenţă verbală bună, sau pot trece neobservaţi, fiind
şterşi în comportament, timizi.Cu un slab activism în faţa sarcinilor pe
care le are de rezolvat şi cu o motivaţie deficitară, cu superficialitate în
emiterea judecăţilor de valoare, infantilism în planul afectivităţii şi
instabilitate relaţională,debilul mintal se caracterizează şi printr-un
deficit de atenţie, printr-o sărăcie a reprezentărilor şi lipsă de detalii.
Gândirea presupune inerţie în rezolvarea de probleme (acestea
neputând fi rezolvate pe căi originale noi), iar memoria se dovedeşte
fundamental mecanică, existând serioase deficienţe pe linia
înregistrării logice a informaţiilor şi a sesizării cauzalităţii
fenomenelor.Totuşi, debilii mintal ajung să-şi însuşească deprinderile
de scris-citit,de calcul aritmetic, de operare elementară în plan mintal,
fără însă să atingă nivelul gândirii formale. Ei pot achiziţiona unele
cunoştinţe în activitate şi în viaţa socială, dar, pe ansamblu, nivelul
dezvoltării psihice şi al adaptării lor rămâne limitat.Însă, trebuie bine
înţeles faptul că dezvoltarea mintală maximă la care poate ajunge un
debil mintal nu este echivalentă cu aceeaşi vârstă mintală a unui copil
normal (de ex., un debil cu vârstă mintală de 10 ani este diferit de un
copil normal de 10 ani chiar dacă ei au un nivel mintal identic).Se
poate întâmpla, de asemenea, ca debilii mintal de acelaşi nivel
intelectual (stabilit pe baza QI) să aibă o dezvoltare şcolară,
profesională şi socială diferite, capacitatea de adaptare la condiţiile de
viaţă şi de muncă ale acestora depinzând de experienţa lor în primii
ani de viaţă, de tratamentul administrat, de atitudinea familiei, a şcolii,
de eşecurile din primii ani din viaţă.
Handicapul de intelect sever ( imbecilitatea) reprezintă o stare
mintală deficitară ireversibilă , care constă în incapacitatea de a utiliza
şi înţelege limbajul scris-citit (fără ca acest lucru să fie consecinţa unei
tulburări vizuale, auditive, sau motrice etc.)şi de a avea grijă de
propria-i întreţinere.În urma unor influenţe medico-pedagogice,
imbecilii pot totuşi să ajungă să citească şi să scrie, dar o fac la nivelul
silabelor şi al cuvintelor.Imbecilul, capabil să achiziţioneze un volum
minim de cunoştinţe, insuficiente însă pentru o şcolarizare
corespunzătoare şi pentru realizarea independentă a unei activităţi,
este instruibil până la un punct. De asemenea, el este în stare de unele
calcule elementare, fără a putea însă achiziţiona conceptul de număr şi
a-şi forma o reprezentare clară despre numere şi componenţa lor. Din
punctul de vedere al capacităţii, imbecilul este o persoană incapabilă
de a se întreţine singură, dar cu o capacitate normală de autoprotecţie,
nefiind necesară o asistenţă permanentă. Este capabil să se apere
împotriva pericolelor obişnuite (apă, foc, dificultăţi stradale).Această
capacitate a imbecilului (de autoprotecţie) îl deosebeşte, de fapt,de
idiot.Ritmul său de dezvoltare fizică şi psihică nu-i permite decât o
adaptare socială relativă, imbecilul fiind capabil de adaptabilitate la
activităţi simple, rutiniere, în condiţii de plasare în instituţii de
asistenţă şi protecţie psihopedagogică de tip cămine-şcoală. Viitorul
social al acestui deficient mintal depinde, în mare măsură, de mediul
de viaţă şi de afectivitate. Imbecilul stabil se va putea încadra într-o
disciplină socială elementară, iar dacă vorbim de imbecilul cu
manifestări psihopatice, acesta va fi instituţionalizat.Sintetic, se poate
spune că imbecilii formează acea grupă de deficienţi mintal cu un QI
de 20-50, recuperabili din punct de vedere profesional şi social,
educabili şi perfectibili, adaptabili la procesul de instrucţie, educaţie,
cu un anumit grad de relativitate însă, integrabili în comunitate în
condiţii protejate.
Handicapul de intelect profund (idioţia) reprezintă forma cea
mai gravă de deficienţă mintală şi defineşte persoana incapabilă să se
autoconducă, să se apere de eventuale pericole sau chiar să se
hrănească, având o permanentă nevoie de îngrijire şi
supraveghere.Idiotul este recuperabil doar într-un grad foarte mare
de relativitate în plan profesional, fiind posibil de plasat doar în condiţii
de muncă protejată.Şi din punct de vedere somatic există în cazul
acestei deficienţe mintale anumite caracteristici: o stagnare a
dezvoltării fizice, un „facies” aparte – frunte îngustă, urechi
malformate, frecvente anomalii dentare, ale limbii sau ale craniului.
Rezistenţa la infecţii a idiotului este extrem de scăzută şi de aceea
mortalitatea în rândul acestor deficienţi mintal este destul de
frecventă.Afectivitatea idiotului este puternic marcată de primitivism,
frecvent acesta manifestând o afecţiune narcisică pentru propriul
corp.
BIBLIOGRAFIE:
Cocan, C.-Psihopedagogie specială-copiii cu probleme de
învăţare, curs pentru învăţământ la distanţă, Universitatea
“Transilvania”, Braşov, 2005;
Verza, E.-Psihopedagogie specială(manual), EDP, Bucureşti,
1994;
Neamţu, C. şi Gherguţ,A.-Psihopedagogie specială,ghid
practice pentru învăţământul deschis la distanţă, Polirom, 2007;
Avramescu, M.D.-Defectologie şi logopedie, editura Fundaţiei
“România de Mâine”, Bucureşti, 2007;
 Păunescu,C., Muşu, I.-Psihopedagogie specială
integrată.Handicapul mintal.Handicapul intelectual,Editura Pro
Humanitas, Bucureşti, 1997