Cuvant inainte

Cartea de faţă se situează la jumătatea drumului între literatură şi apicultură : este opera unui
îndrăgostit de albine care le-a privit cu ochii sufletului unui mare artist al cuvîntului. Belgian
de origine, Maurice MAETERLINCK (1862-1949) - foto, laureat al Premiului Nobel
(1911), este considerat de istoricii literaturii ca poet-magician al misterului. Teatrul simbolist
îi datorează mult lui MAETERLINCK, din a cărui creaţie este cunoscută - să nu amintim
decît pe aceasta - Pelleas şi Melisande (1892) care i-a servit lui Debussy drept libret pentru
opera cu acelaşi nume.
Poet unic în felul său, Maurice MAETERLINCK este preţios lumii literare pentru a fi scrutat
cu talent şi pătrundere filosofică secretele vieţii interioare, pentru a fi meditat profund la viaţă
în sine, pentru a fi abordat marile întrebări metafizice; este, în acelaşi timp, cunoscut şi preţuit
în lumea amatorilor de literatură bună, a celor ce alcătuiesc „publicul larg”, prin nemuritoarea
sa „Pasăre albastră”, prin faptul că şi-a dezvăluit cu talent şi dăruire sensibilitatea pentru
minunăţiile lumii vegetale şi pentru pilduitoarea, surprinzătoarea lume a insectelor, (Viaţa
albinelor, 1901; Inteligenţa florilor, 1907; Viaţa termitelor, 1927; Viaţa furnicilor, 1930).
De-a lungul celor şapte cărţi ale „Vieţii albinelor” facem
cunoştinţă, puţin cîte puţin, cu cetatea cea mai bine chibzuită şi,
din acest motiv fără pereche, a albinelor. Ordinea, munca
neîntreruptă şi dezinteresată, diviziunea muncii, construcţia
geometrică ideală a celulelor, fenomenele ce se succed cu o
precizie matematică în funcţie de anotimpuri - roirea, creşterea
puietului şi a mătcii care asigură viitorul speciei - toate acestea
îl determină pe Maurice MAETERLINCK să ne considere pe
noi oamenii inferiori albinelor, sau aflîndu-ne într-o etapă de
tranziţie, spre o nouă formă de organizare ce nu ar putea
rivaliza prea curînd cu aceea a „gîzelor blonde”. Deşi a trecut
mult, chiar foarte mult, de cînd MAETERLINCK a scris cartea,
deşi de la data apariţiei sale s-au făcut multe descoperiri asupra
vieţii albinelor, acestea nu pot umbri cu nimic poezia adevărului
prezentată cu atîta dulceaţă de marele poet. Nimic din farmecul
cărţii nu s-a epuizat, fondul ei educativ continuă să fie valabil şi
astăzi.
De 75 de ani iubitorii cei mulţi ai albinelor îl consideră puţin „al lor” pe MAETERLINCK, ca
fiind, printre cei care au cîntat albina, unul din cei mai pasionaţi şi mai plăcuţi minţii şi
sufletului. De aceea Editura APIMONDIEI - aflată în slujba organizaţiilor de apicultori din
toată lumea - a decis să răspîndească această carte, pentru a da posibilitatea unui număr cât
mai mare de apicultori să-şi îmbogăţească biblioteca şi cunoştinţele cu frumoasele pagini ale
unui mare scriitor şi ilustru apicultor.

1.In pragul stupului

I
N-am de gînd să scriu un tratat de apicultură sau de creştere a albinelor. Toate ţările civilizate
au tratate exce-lente, încât este inutil să mai fac si eu unul. Franţa are tratatele lui DADANT,
ale lui Georges de LAYENS si BONNIER, ale lui BERTRAND, ale lui HAMET, ale lui
WEBER, ale lui CLEMENT si ale abatelui COLLIN. Ţările de limbă engleză au pe
LANGSTROTH, BEVEN, COOK, CHESHIRE, COWAN, ROOT şi pe discipolii lor.
Germania are pe DZIERZON, Van BERLEPSCH, POLLMANN, VOGEL şi pe mulţi alţii.
Mai mult, nu este vorba nici de o monografie ştiinţifică despre Apts mellifica, ligustica,
jasciata, etc. şi nici de o culegere de observaţii sau de studii noi. Nu voi spune aproape nimic
nou pentru toţi cei care cunosc cât de cât albinele. Pentru a nu îngreuna această expunere, am
rezervat pentru altă lucrare, mai tehnică, o serie de experienţe şi observaţii pe care le-am făcut
timp de douăzeci de ani de cînd practic apicultura şi care prezintă un interes foarte limitat şi
special. Vreau să vorbesc numai despre”gîzele blonde” ale lui RON-SARD la fel cum
vorbeşti unor oameni ce nu cunosc un obiect pe care numai tu îl cunoşti şi-l preţuieşti. Nu
socotesc să înfrumuseţez adevărul şi nici să-l înlocuiesc, aşa cum face REAUMUR, reproşînd
pe drept cuvînt acelora care s-au ocupat înainte de el de albine, o minune plăcută şi imaginară
cu minuni reale. Sînt multe lucruri minunate în stup şi nu mai este cazul să mai adăugăm şi
noi altele. În plus, am renunţat de mult timp să caut în această lume o minune mai interesantă
şi mai frumoasă decît adevărul, sau, cel puţin, decît efortul omului ce tinde să-l cunoască. Să
nu ne ostenim să descoperim măreţia vieţii în lucrurile îndoielnice. Toate lucrurile foarte
sigure sunt foarte măreţe şi pînă acum nu v-am descris nici unul. Nu voi afirma deci nici un
lucru pe care să nu-l fi verificat eu însumi sau care să nu fi fost într-atît de admis de către
clasicii apidologiei, încât orice verificare devenea inutilă. Contribuţia mea se va reduce la a
prezenta faptele într-o manieră exactă, dar un pic mai vie, la a le însoţi cu cîteva reflecţii mai
dezvoltate şi mai libere, la a le grupa mai armonios aşa cum nu putem face într-un îndreptar,
într-un manual sau într-o monografie ştiinţifică. Cine va citi această carte, nu va putea să
îngrijească un stup, dar va cunoaşte aproape tot ceea ce se ştie sigur, deosebit, profund şi
intim asupra locuitorilor săi. Acest lucru nu este făcut deloc cu preţul a ceea ce mai rămîne să
aflăm. Voi trece sub tăcere toate tradiţiile eronate din care este ţesută încă la ţară şi în multe
lucrări legenda prisăcii. Cînd vom întâlni vreo îndoială, vreun dezacord sau ipoteză, cînd voi
fi în faţa necunoscutului o voi spune deschis. Veţi vedea că ne vom opri adesea în faţa
necunoscutului. În afara marilor acte sensibile ale poliţiei lor şi ale activităţii lor, nu se ştie
nimic foarte precis asupra fabuloaselor fiice aie lui Aristeu. Pe măsură ce ne ocupăm de ele,
învăţăm să ignorăm şi mai mult misterele existenţei lor reale, dar acest fel de neştiinţă este
mult mai bun decît neştiinţa inconştientă şi trufaşă ce face baza ştiinţei noastre despre viaţă; şi
este probabil tot cu ceea ce omul se poate mîndri de a afla în această lume.
Există oare o lucrare asemănătoare asupra albinei? În ceea ce mă priveşte, cu toate că am
impresia că am citit a-proape tot ce s-a scris despre albine, nu cunosc vreo lucrare
asemănătoare în afară de capitolul pe care i-l consacră MICHELET la sfîrşitul cărţii sale
Insecta şi de eseul pe care i-l dedică Ludwig BUCHNER, celebrul autor al lucrării Force et
matiere în al său Geistes Leben der Thiere1. MICHELET a prezentat de-abia sumar acest
subiect; cât despre BUCHNER, studiul său este destul de complet, dar citindu-i afirmaţiile
hazardate, legendare, ideile învechite pe care le prezintă, îl bănuiesc că nu şi-a părăsit
biblioteca pentru a-şi interoga eroinele, că n-a deschis niciodată unul din sutele de stupi
zgomotoşi şi înaripaţi pe care trebuie să-i cunoaştem înainte ca instinctul nostru să se pună de
acord cu secretul lor, înainte de a fi pătruns de atmosfera, de parfumul, de spiritul, de misterul
acestor virgine lucrătoare. Acestea n-au nici parfumul mierii şi nici pe cel al albinei şi aceasta
este lipsa numeroaselor cărţi savante ale căror concluzii sunt adesea preconcepute şi al căror
aparat ştiinţific este format dintr-o acumulare enormă de anecdote nesigure şi culese de peste
tot. De altfel, acest lucru îl voi întîlni rar în lucrarea mea deoarece punctele noastre de plecare
şi de vedere precum şi scopurile sunt foarte diferite.

II
Cărţile despre albine (să începem cu cărţile pentru a le putea părăsi mai repede şi să ne
îndreptăm chiar spre izvorul acestor cărţi) sunt foarte numerose. Această mică fiinţă stranie
trăind într-o societate, cu legi complicate şi execu-tînd în bezna stupului lucruri minunate a
atras de la început curiozitatea omului. ARISTOTEL, CATON, VARRO, PLINIU,
COLLUMELLE, PALLADIUS au studiat-o fără să mai vorbim de filosoful
ARISTOMACHUS care, aşa cum ne spune PLINIU, le-a observat timp de cincizeci şi opt de
ani sau de PHILISCUS din Thasos care a trăit în ţinuturi pustii pentru a nu mai vedea decît
albine, fiind poreclit mai apoi”Sălbatecul”. Dar toate acestea nu sunt decît legende ţesute în
jurul albinei şi tot ceea ce putem reţine de aici, adică aproape mai nimic, se găseşte rezumat în
cîntul patru din Georgicele lui VERGILIU.
Istoria ei nu începe decît în secolul al XVII-lea odată cu descoperirile marelui savant olandez
SWAMMERDAM. Totuşi, trebuie să adăugăm acest amănunt puţin cunoscut; chiar înainte de
SWAMMERDAM, un naturalist flamand, CLUTIUS, afirmase anumite adevăruri importante,
printre altele, pe acela că regina este singura mamă a întregii populaţii şi posedă atributele
celor două sexe; dar el nu şi-a dovedit afirmaţiile. SWAMMERDAM a inventat adevăratele
metode de observare ştiinţifică, a creat microscopul, a imaginat injecţiile de conservare, a fost
primul care a disecat albinele, a precizat definitiv, prin descoprirea ovarelor şi a oviductului,
sexul mătcii care fusese crezută rege (în franceză matcă,”reine” (regină), de aceea în text
cuvîntul corespunzător este masculin) şi a aruncat o lumină nouă asupra întregului mecanism
al stupului punînd la baza lui idea de maternitate. În fine, el a prezentat disecţiile şi a desenat
planşe atît de perfecte, încât servesc şi astăzi la ilustrarea numeroaselor tratate de apicultură.
El a trăit în furnicarul tulbure care era Amsterdamul de atunci regretînd”viaţa plăcută de la
ţară” şi s-a stins la patruzeci şi trei de ani istovit de muncă. Într-un stil simplu şi plin de
evlavie, în care elanurile simple şi sincere ale unei credinţe ce-i este teamă să nu dea înapoi
glorifică pe Creator, el şi-a strîns observaţiile în marea sa lucrare Bybel der Na-turae pe care,
o sută de ani mai tîrziu, doctorul BOERHAVE a tradus-o din olandeză în latină sub titlul
Biblia naturae (Leida, 1737).
Mai apoi, REAUMUR, credincios aceloraşi metode, a făcut numeroase experienţe şi
observaţii curioase în grădinile sale de la Charenton şi a consacrat albinelor un volum întreg
în Memoires pour servir ă l’histoire des insectes. II putem citi cu folos şi fără să ne plictisim.
Este o carte clară, directă, sinceră şi nu lipsită de un anumit farmec. El şi-a consacrat
activitatea mai ales să îndrepte numeroase greşeli vechi, a mai răspîndit şi ele altele, a lămurit
în parte formarea roiurilor, viaţa mătcilor, într-un cuvînt a descoperit numeroase adevăruri
anevoioase şi a deschis drumuri noi pentru alte descoperiri. El şi-a închinat înţelepciunea
pentru a lămuri minunile arhitecturii stupului şi tot ceea ce a spus despre acest lucru nu a fost
încă întrecut. Tot lui îi datorăm şi ideea stupilor din sticlă care, perfecţionaţi mai tîrziu, au
dezvăluit toată viaţa intimă a acestor tenace muncitoare, care îşi încep opera în lumina
orbitoare a soarelui, dar nu o desăvîrşesc decît în întuneric. Pentru a întregi tabloul, ar trebui
să mai menţionăm cercetările şi lucrările ce au urmat imediat, datorate lui Charles BONNET
şi SCHIRACH (care a dezlegat enigma oului de matcă); dar mă voi mărgini la cei mai de
seamă şi ajungem astfel la Frangois HUBER, maestrul şi clasicul ştiinţei apicole de astăzi.
Născut la Geneva în 1750, HUBER orbeşte de tînăr. Captivat mai întîi de experienţele lui
REAUMUR pe care voia să le controleze, el va deveni curînd pasionat după aceste cercetări
şi, cu ajutorul unui servitor inteligent şi devotat, Francois Burnens, îşi va dedica viaţa întreagă
studiului albinei, în analele suferinţei şi victoriilor umane, nimic nu este mai înduioşător şi
pilduitor ca povestea acestei colaborări plină de răbdare, în care unul, care nu percepea decît o
lumină imaterială, conducea cu gândul mâinile şi privirile celuilalt, care se bucura de lumina
binefăcătoare a soarelui. Orbul, după cum se spune, nu văzuse niciodată un fagure prin pînza
acestor oohi stinşi, care era dublată de cealaltă cu care natura învăluie orice lucru. El
surprindea tainele de nepătruns ale geniului care forma acest fagure de miere invizibil, pentru
a arăta că nu există nici un moment în care ar trebui să renunţăm a spera şi a căuta adevărul.
Nu voi enumera ceea ce ştiinţa apicolă datorează lui HUBER, mai curînd voi spune ceea ce
nu-i datorează. Lucrarea sa”Nouvel-les observations sur Ies abeilles”, al cărui prim volum a
fost scris în 1789 sub formă de scrisori adresate lui Charles BONNET iar al doilea n-a apărut
decît douăzeci de ani mai tîrziu, a rămas un nepreţuit izvor de informaţie pentru toţi
apidologii. Desigur, mai găsim în această lucrare unele scăpări, unele adevăruri nepuse la
punct; după apariţie, cartea a contribuit mult la dezvoltarea micrografiei, la creşterea
albinelor, la mânuirea mătcilor, etc. dar nu s-a putut desminţi sau dovedi falsă nici una din
observaţiile sale principale care au rămas în picioare şi stau la baza activităţii noastre.

III
După dezvăluirile lui HUBER urmează cîţiva ani de tăcere; dar, puţin timp după aceea,
DZIERZON, preot la Carls-mark, în Silezia, descoperă partenogeneza, adică concepţia
virginală a mătcilor şi imaginează primul stup cu rame mobile datorită căruia apicultorul va
putea pe viitor să ia o parte din recolta de miere fără a-şi omori cele mai bune colonii şi fără a
distruge într-un singur moment munca unui an întreg. Stupul său, departe de a fi perfect, este
magistral perfecţionat de către LANGSTROTH, care inventează rama mobilă propriu zisă ce
se răspîndeste cu un succes uluitor în America. ROOT, QUINBY, DADANT, CHESHIRE, de
LAYENS, COWAN, HEDDON, HOWARD şi alţii îi mai aduc cîteva îmbunătăţiri preţioase.
Pentru a scuti albinele de a produce ceara şi de a construi faguri, operaţie pentru care ele
risipesc atîta miere şi îşi irosesc cel mai mult timp, MEHRING a avut ideea de a pregăti faguri
artificiali pe care albinele îi acceptă imediat şi îl întrebuinţează după nevoie. De HRUSCHKA
descoperă”extractorul” care, prin folosirea forţei centrifuge, permite extragerea mierii fără
distrugerea fagurilor. În cîţiva ani rutina în apicultură este dată uitării. Capacitatea şi producţia
stupilor se întreiesc. Stupine importante şi deosebit de productive se ivesc peste tot. De acum
înainte va lua sfîrşit inutilul masacru al coloniilor celor mai muncitoare şi odioasa selecţie
contra naturii care-i urma. Omul devine cu adevărat stăpînul albinelor, stăpîn ascuns şi
neştiut, conducînd totul fără să dea porunci, ascultat de toţi fără a fi cunoscut. El se substituie
anotimpurilor şi separă nedreptăţile anului. El uneşte republicile vrăjmaşe, ajustează bogăţiile,
măreşte sau limitează naşterile, rînduieşte rodnicia mătcii, o detronează şi o înlocuieşte după
ce a ştiut să zmulgă cu dibăcie consimţă-mîntul greu al unui popor care se răscoală la simpla
bănuială a unui amestec străin, neînţeles de ele. Violează paşnic, cînd crede de cuviinţă, taina
camerelor sfinte, ca şi întreaga politică vicleană şi prevăzătoare a reşedinţei regale. El pradă
de cinci sau şase ori la rînd rodul muncii surorilor din mica mănăstire fără de odihnă, fără să
le rănescă, fără să le descurajeze sau să le sărăcească. El potriveşte magaziile de rezerve şi
hambarele locuinţelor lor după bogăţia florilor pe care primăvara, în graba-i inegală, le
risipeşte pe povîrnişurile colinelor, le obligă să-şi reducă numărul fastuos al îndrăgostiţilor
care aşteaptă naşterea principeselor. Cu alte cuvinte, el face din ele ceea ce vrea şi obţine tot
ce le cere, numai dacă cererea lui ţine cont de virtuţile şi legile lor, căci, mai presus de acea
suflare divină care le stăpîneşte - prea mare pentru a fi văzută şi prea străină pentru a o
pricepe - ele privesc mai departe chiar decît această suflare divină şi nu se gândesc în
neclintitul lor sacrificiu decît să desăvîrşească tainica menire a neamului.

IV
Şi acum, după ce cărţile ne-au spus ce aveau mai important să ne spună despre o poveste
destul de veche, să părăsim tot ceea ce a dobîndit ştiinţa prin munca altora pentru a vedea
albinele cu ochii noştri. Un ceas petrecut în pri-sacă ne va arăta poate lucruri mai puţin
precise, dar mult mai vii şi mai folositoare.
Nu am uitat încă primul stup pe care l-am văzut şi care m-a învăţat să îndrăgesc albinele. Era,
cu mulţi ani în urmă, într-un sat mare din acea Flandră Zelandeză, atît de curată şi
fermecătoare, care, mai mult decît Zelanda însăşi, acea oglindă concavă a Olandei, a adunat în
ea gustul culorilor aprinse şi în care, ca nişte jucării drăguţe şi serioase, îţi mm-gîie privirea
casele cu poduri ţuguiate, turnurile şi căruţele frumos decorate, dulapurile şi pendulele ce
lucesc în fundul sălilor, arbuştii aliniaţi de-a lungul cheiurilor şi canalelor în aşteptarea, pare-
se, a unei sărbători binefăcătoare, bărcile şi vechile corăbii cu pupa frumos sculptată; nu pot
uita uşile şi ferestrele ce aduceau cu nişte flori, podeţele multicolore şi meşteşugit lucrate ce
se lăsau şi se ridicau, căsuţele lustruite ca nişte oale smălţuite pline de armonie şi strălucire,
de unde ies femei în formă de clopoţei gătite cu aur şi argint, ducîndu-se să-şi mulgă vacile pe
pajiştile înconjurate de garduri albe sau să-şi întindă rufele pe covorul verde împărţit în ovale
şi în romburi al câmpiilor stropite cu flori.
Un bătrîn înţelept, ca bătrînul lui Vergiliu, un
Om semănînd cu regii, om semănînd cu zeii
Şi mulţumit ca dînşii şi liniştit ca ei,
cum ar fi spus la Fontaine, se retrăsese acolo unde viaţa părea mai intimă decît în altă parte,
dacă este posibil să mai găseşti într-adevăr o viaţă potolită. îşi alesese această singurătate nu
din amărăciune - un înţelept nu cunoaşte marile decepţii -, ci oarecum plictisit de a mai
cerceta oamenii care răspund mai greu decît animalele şi plantele, cînd vrei să-i întrebi despre
atîtea lucruri cu adevărat însemnate ce privesc firea şi legile ei nestrămutate. La fel ca acel
filozof, scit, toată fericirea lui era formată de frumuseţea unei grădini şi printre aceste minuni
cea mai preţuită şi cea mai căutată era o prisacă formată din doisprezece stupi de paie pe care-
i vopsise pe unii într-un roz deschis, pe alţii în galben viu, pe cei mai mulţi în albastru
odihnitor, căci observase, cu mult înaintea experienţelor lui Sir John LUBBOCK, că albastrul
este culoarea preferată a albinelor. El îşi instalase prisaca lîngă zidul alb al casei, în colţul
uneia din acele curate şi primitoare bucătării olandeze cu blidare de faianţă unde strălucesc
crătiţi şi arămuri ce se oglindesc, prin uşa deschisă, în apa molcomă a unui canal. Şi apa,
încărcată de aceste imagini familiare, mişcîndu-se alene sub o perdea de plopi, îţi plimba
privirile pînă hăt departe, la orizont, străjuit de mori şi de fineţe.
În acest loc. ca şi oriunde i-ai aşeza, stupii dăruiseră o viaţă nouă florilor, liniştii, aerului,
razelor soarelui. Aici nu ţi-ai fi putut închipui o sărbătoare mai minunată a verii. Aici te
odihneai ca la o răspîntie luminoasă unde se încrucişează şi de unde pornesc acele linii aeriene
pe care aleargă pripite şi zgomotoase toate mirosurile îmbătătoare ale cîmpului de la
revărsatul zorilor şi pînă în amurg. Aici veneai să asculţi sufletul viu şi fericit, glasul
inteligent şi plin de viers, focarul de neţărmurită desfătare al minunatelor ore ale grădinii.
Aici, la şcoala albinelor, veneai să înveţi grijile naturii atotputernice, legăturile vii între cele
trei regnuri, organizarea profundă a vieţii, învăţămintele muncii tenace şi dezinteresate. Şi, tot
ceea ce este la fel de preţios ca şi munca, tot ele, curajoasele lucrătoare, ne mai învaţă să
gustăm şi plăcerile dulci ale odihnei, subliniind, pentru a ne exprima astfel, cu linii de foc
lăsate de miile lor de aripi mici, deliciile greu de înţeles ale acestor zile imaculate, cînd se
învârtesc mereu în jurul lor prin cîmpiile fără de sfîrşit ale văzduhului, fără să ne aducă la
urmă nimic, în afară de o bobită străvezie, goală de amintiri, ca o fericire prea curată.

V
Pentru a urmări cât mai uşor cu putinţă evoluţia unui stup în timpul unui an, vom alege unul
care se trezeşte la viaţă primăvara, îşi reia activitatea şi vom vederea desfăşu-rîndu-se astfel,
în ordinea lor normală, marile etape ale vieţii albinelor : formarea şi plecarea roiului,
întemeierea unei noi cetăţi, naşterea, luptele şi zborul nupţial al tinerelor mătci, nimicirea
trîntorilor şi reîntoarcerea la somnul din timpul iernii. Fiecare din aceste etape va aduce
singură lămuririle necesare asupra legilor, particularităţilor, obişnuinţelor, asupra
evenimentelor care îi dau naştere, astfel încât, la sfîrşitul anului apicol, care este scurt şi nu
ţine decît din aprilie şi pînă la sfîrşitul lui septembrie, să pătrundem toate secretele”casei de
miere”. Deocamdată, înainte de a deschide şi de a arunca o privire generală, este de ajuns să
ştim că ea este formată dintr-o matcă, mamă a întregului ei popor; din mii de lucrătoare sau
albine fără sex, femele incomplete şi sterile şi, în sfîrşit, din cîteva sute de trîntori, dintre care
va fi desemnat soţul unic şi nefericit al viitoarei suverane pe care lucrătoarele o vor alege
după plecarea, de voie sau de nevoie, a reginei ce domneşte.

VI
Cînd deschizi pentru prima oară un stup, simţi puţin emoţia ce ai avea-o violînd un lucru
necunoscut şi plin, poate, de surprize de temut, ca de pildă un mormînt. În jurul albinelor s-a
ţesut o legendă plină de ameninţări şi de pericole. Mai dăinuie amintirea supărătoare a
înţepăturilor care provoacă o durere specială pe care n-ai şti cu ce să o compari, cu o
uscăciune arzătoare, un fel de flacără a deşertului ce-ţi cuprinde mădularul înţepat, ca şi cum
aceste fiice ale soarelui ar fi scos din razele supărate ale tatălui lor un venin strălucitor, pentru
a apăra cu mai multă putere comorile de dulceaţă ce le plămădesc în orele sale binecuvîntate.
Este adevărat că stupul, deschis fără atenţie de către cineva care nu cunoaşte şi nici nu
respectă firea şi obiceiurile locuitoarelor lui, se transformă pe loc într-un haos clocotitor de
mînie şi eroism. Dar nimic nu-i mai uşor de dobîndit decît dibăcia necesară pentru a şti să-l
mînuieşti fără frică. Puţin fum, răspîndit la timp, mult sînge rece şi blîndeţe sunt îndeajuns şi
aceste lucrătoare înarmate pînă-n dinţi se lasă prădate, fără a se gîndi măcar să scoată acul.
Ele nu-şi recunosc stăpânul, aşa cum s-a spus, nu se tem de om, dar, la mirosul fumului sau la
apariţia mâinii unui om, care umblă prin locuinţa lor incet şi fără să le ameninţe, ele cred că
nu e vorba de un atac sau de un vrăjmaş Împotriva căruia le-ar fi cu putinţă să se apere, ci de o
forţă sau de o catastrofă naturală în faţa cărora trebuie să se plece. În loc să lupte în van, pline
de o prevedere înşelătoare ce le duce prea departe, ele vor să salveze cel puţin viitorul şi
atunci se năpustesc asupra rezervelor de miere pentru a lua şi a ascunde în ele ceea ce le
trebuie pentru a întemeia o nouă cetate, dacă cea veche este distrusă sau dacă sunt forţate să o
părăsească.

VII
Neştiutorul, sub ochii căruia se deschide un stup de observaţie (Stup de observaţie, stup
confecţionat din geamuri avînd perdele negre sau obloane. Cei mai buni nu conţin decît un
singur fagure permiţîndu-ne să-l observăm în ambele părţi. Acest tip de stup prevăzut cu o
ieşire, poate fi aşezat fără nici o greutate, într-un salon, bibliotecă, etc. Albinele care locuiesc
în situpul instalat în cabinetul meu de lucru de ia Paris, culeg din pustiul de piatră al marii
capitale ceea ce le trebuie pentru a trăi şi a progresa.), este destul de dezamăgit la început. I se
spusese că această cutie de sticlă cuprinde o activitate fără seamăn, un număr nesfîrşit de legi
înţelepte, tot atîta geniu, mistere, cuminţenie, socoteală, pricepere, atîtea îndeletniciri
deosebite, atîta prevedere, siguranţă, obiceiuri, inteligente, atîtea simţiri şi virtuţi curioase. El
nu descoperă înăuntru decît o îngrămădeală încurcată de mici boabe roşietice ce aduc a boabe
de cafea prăjită sau a struguri uscaţi îngrămădiţi la fereastră. Aceste sărmane bobiţe sunt mai
mult moarte decît vii, fără rost şi greu de înţeles. El nu poate recunoaşte minunatele picături
de lumină care, ceva mai înainte, se scurgeau şi ţîşneau fără oprire în răsuflarea plină de viaţă
de aur şi mărgăritare a miilor de flori îmbietoare.
Ele bîjbîie prin întuneric. Ele se înăbuşă într-o mulţime cuprinsă de frig; ai zice că sunt nişte
prizoniere bolnave sau regine detronate care nu sjau bucurat decît de o clipă de strălucire în
mijlocul florilor pline de lumină ale grădinii, pentru a se reîntoarce la mizeria de plîns din
locuinţa lor strimtă şi neprimitoare.
Şi albinele au aceeaşi soartă ca toate marile adevăruri. Trebuie să înveţi să le observi. Un
locuitor de pe altă planetă care ar privi pămîntul şi ar vedea oamenii umblînd, pe nesimţite de
colo colo pe străzi, înghesuindu-se împrejurul anumitor clădiri sau în anumite pieţe, aşteptînd
cine ştie ce, fără vreo mişcare aparentă în locuinţele lor, ar crede de ase menea că şi ei sunt
nişte fiinţe de plîns şi fără vlagă. Iţi trebuie mult timp ca să poţi pătrunde viaţa multiplă a
acestei inerţii aparente.
într-adevăr, fiecare din aceste mici boabe, aproape nemişcate, munceşte fără răgaz şi fiecare
face un lucru aparte. Nici una nu ştie ce este odihna şi acelea, de exemplu, care par cele mai
adormite şi atîrnă de geamuri ca nişte ciorchini uscaţi, au misiunea cea mai tainică şi cea mai
istovitoare; ele produc şi secretă ceara. Dar vom reveni în curînd la amănuntele acestei
activităţi unanime. Deocamdată este de ajuns să ne fixăm atenţia asupra trăsăturii celei mai
importante a firii albinei care explică îngrămădirea extraordinară a acestei munci încîlcite.
Albina este la fel ca şi furnica şi, încă mai mult decît furnica, este o fiinţă de grup. Ea nu poate
trăi decît într-o colonie, într-un grup numeros. Cînd iese din stupul atît de aglomerat, încât
trebuie să-şi croiască drum lovind cu capul pereţii vii care o înconjoară, ea iese din elementul
său natural. Ea se afundă o clipă în văzduhul plin de flori la fel ca pescuitorul în oceanul plin
de mărgăritare; dar sub ameninţarea morţii ea trebuie, la intervale regulate, să revină în stup,
să-şi regăsească colonia, la fel ca pescuitorul ce revine la suprafaţă ca să respire. Rămasă
singură, cu hrană îmbelşugată şi la o temperatură prielnică, ea se stinge în cîteva zile nu de
soare sau de frig, ci din cauza singurătăţii. Colonia, cetatea întreagă îi dă albinei o hrană
nevăzută, tot atît de necesară pentru ea ca şi mierea. Pentru a ne da seama de spiritul legilor
stupului trebuie să ajungem la înţelegerea acestei nevoi. În stup, individul nu este nimic, el nu
are decît o existenţă condiţionată, nu este decît o clipă oarecare, un organ înaripat al speciei.
întreaga sa viaţă este un sacrificiu total făcut fiinţei fără număr şi perpetuu din care face parte.
Este curios să constatăm că lucrurile nu s-au petrecut mereu astfel. Şi astăzi regăsim la
himenopterele melifere toate stadiile civilizaţiei progresive ale albinei noastre domestice. La
începutul acestei evoluţii albina lucrează singură, din greu; adesea, ea nu-şi dă seama nici de
descendenţa sa (Prosopis, Colletes, etc.) uneori trăieşte în mijlocul familiei anuale pe care şi-o
durează (bondarii). Ea formează mlai apoi asociaţii temporare (Panurgus, Dasypoda, Halyctus
etc.) pentru a ajunge treptat la societatea aproape perfectă dar necruţătoare a stupilor noştri,
unde individul este absorbit în întregime de republică şi unde, la rîndu-i, republica este cu
regularitate sacrificată cetăţii abstracte şi nemuritoare a viitorului.

VIII
Să nu ne grăbim să tragem din aceste fapte concluzii ce s-ar putea potrivi oamenilor. Omul are
libertatea de a nu se supune legilor firii; şi faptul de a şti dacă are sau nu dreptate, de a se
folosi de acest drept al său constituie elementul cel mai important şi mai puţin lămurit al
moralei sale. Dar nu este mai puţin interesant să surprinzi voinţa naturii într-o altă lume,
diferită de a ta. Astfel, în evoluţia himenopterelor care sunt, imediat după om, vietăţile cele
mai dotate în ce priveşte inteligenţa, această voinţă apare foarte limpede. Ea tinde în mod
vădit la îmbunătăţirea speciei, dar ea arată în acelaşi timp că nu o doreşte sau nu o poate
obţine decît în detrimentul libertăţii, al drepturilor şi al fericirii fiecărui individ în parte. Pe
măsură ce societatea se organizează şi prosperă, viaţa particulară a fiecărui membru se
limitează şi mai mult. De îndată ce progresul se face simţit undeva, el nu este decît rezultatul
jertfei, al sacrificării interesului personal bunului mers al societăţii. Mai înainte de toate,
fiecare trebuie să-şi părăsească patimile care sunt acte de independenţă. Astfel, în penultimul
stadiu de evoluţie al albinelor, se găsesc bondarii care se aseamănă cu antropofagii noştri.
Lucrătoarele adulte dau mereu tîrcoale ouălor pentru a le mînca şi mama este nevoită să le
apere cu îndârjire. Mai trebuie apoi, după ce fiecare s-a lepădat de patimile cele mai
periculoase, să dobîndească un anumit număr de virtuţi, unele mai grele decît altele.
Lucrătoarele bondarilor, de exemplu, nici nu se gîndesc să renunţe la dragoste, pe cînd albina
noastră domestică trăieşte într-o nevinovăţie continuă, veşnică. Vom vedea în curînd tot ceea
ce părăsesc în schimbul unui trai bun, al siguranţei, al desăvîrşirii arhitecturale, economice şi
politice a stupului şi vom reveni asupra surprinzătoarei evoluţii a himenopterelor în capitolul
închinat progresului speciei lor.

2.Roiul

I
Albinele stupului pe care l-am ales au scuturat, aşadar, toropeala iernii. Matca a început din
nou să ouă din primele zile ale lui februarie. Lucrătoarele au cercetat anemonele, florile de
mierea ursului, arbuştii, violetele, sălciile, alunii. Iar mai apoi primăvara a cuprins tot
pămîntul; hambarele şi pivniţele gem de miere şi de polen, mii de albine se nasc în fiecare zi.
Bărbaţii, mari şi greoi, ies din celulele lor încăpătoare, se plimbă pe faguri, şi înghesuiala
înfloritoarei cetăţi este aşa de mare încât, seara, întorcîndu-se de pe flori, sute de lucrătoare
întîrziate nu mai găsesc adăpost şi sunt nevoite să-şi petreacă noaptea în jurul urdinişului unde
frigul nopţii le răpune.
O grijă serioasă preocupă întreg poporul şi bătrîna matcă începe să se frămînte. Ea are
presimţirea unui nou destin ce se pregăteşte. Ea şi-a făcut cu sfinţenie datoria de mamă bună,
şi acum, din datoria împlinită, nu va culege decât tristeţea şi zbuciumul. O forţă de neînvins îi
ameninţă liniştea; în curînd va trebui să părăsească oraşul peste care domneşte. Şi totuşi, acest
oraş este opera ei, este ea însăşi. Ea nu este regină în sensul pe care noi oamenii îl dăm acestui
cuvînt. Ea nu dă porunci, ci este supusă ca ultima dintre supusele ei acestei puteri nevăzute şi
pline de înţelepciune pe care o vom numi, pînă ce vom ajunge să ne dăm seama unde se află,
„spiritul stupului”. Dar ea este mama şi singurul organ al iubirii. Ea a creat cetatea în
nesiguranţă şi sărăcie. Tot ea, fără pic de zăbavă, a înmulţit-o cu preţul vieţii şi toţi cei care îi
dau viaţă, lucrătoare, trîntori, larve nimfe, şi tinere prinţese, a căror naştere apropiată îi va
grăbi plecarea şi dintre care una i-a şi luat locul pentru a se îngriji de perpetuarea speciei, toţi
au ieşit din măruntaiele ei.

II
Unde este ascuns „spiritul stupului” şi în ce se întrupează? El nu se aseamănă ou instinctul
specific al păsărilor care ştiu să-şi clădească cu dibăcie cuibul şi să caute alte zări cînd ceasul
pribegiei a sunat. Şi nu este nici un fel de obişnuinţă mecanică a speciei care nu cere orbeşte
decît să trăiască şi care se loveşte de toate greutăţile soartei deîndată ce o împrejurare
neprevăzută tulbură firul întîmplărilor obişnuite. Dimpotrivă, el urmează pas cu pas
împrejurările atotputernice ca un sclav inteligent şi spontan care ştie să profite chiar de
poruncile cele mai primejdioase ale stăpînului său.
El hotărăşte fără milă, dar în linişte, şi întocmai ca şi cînd ar fi supus unei mari îndatoriri,
toate bogăţiile, fericirea, libertatea şi viaţa întregului popor înaripat. El socoteşte zi cu zi
numărul naşterilor potrivindu-l dibaci bogăţiei florilor ce strălucesc pe oîmpii. El vesteşte
reginei detronarea sau perspectiva plecării, o sileşte să aducă la lumina zilei pe rivalele ei, pe
acestea le creşte regeşte, le ocroteşte, împotriva urei politice a mamei lor, îngăduie sau
opreşte, după dărnicia florilor multicolore, după vîrsta primăverii şi după primejdiile ce ar
putea ameninţa zborul nupţial, ca cea dintîi născută dintre prinţesele fecioare să omoare în
leagănul lor pe tinerele ei surori ce murmură cîntecul reginelor. Alteori, cînd vremea e
timpurie, cînd florile au o viaţă mai scurtă, pentru a curma răzmeriţele şi a grăbi reluarea
lucrului, acelaşi spirit porunceşte chiar şi lucrătoarelor de a nimici toată descendenţa
imperială, pe toţi urmaşii prezumtivi ai mătcii.
Acest spirit al stupului e prudent şi econom, dar nu e zgârcit. În aparenţă, el cunoaşte legile
pline de fast şi puţin cam nebunatice ale firii în tot ceea ce priveşte iubirea. De aceea, în zilele
îmbelşugate din cursul verii, ele tolerează în mijlocul lor prezenţa supărătoare a trei sau patru
sute de trântori nerozi, stângaci, âncurcă-lume, ângâmfaţi fără pereche şi revoltător de leneşi,
gălăgioşi, lacomi, neciopliţi, murdari, nesaturaţi, uriaşi - căci dintre ei matca ce se va naşte îşi
va alege iubitul. Dar, îndată ce regina e fecundată, intr-una din dimineţile cînd florile se
deschid mai trîziu şi se închid mai devreme, acest spirit porunceşte cu sînge rece măcelul
trântorilor, o baie de sînge care să-i nimicească pe toţi deodată.
Tot el rânduieşte munca fiecărei lucrătoare. După vîrstă el dă de lucru doicilor, care au în grijă
larvele şi nimfele, doamnelor de onoare, care veghează şi se îngrijesc de bunăstarea mătcii,
nepierzînd-o din ochi, albinelor ventilatoare care, bătînd din aripi, aerisesc, răcoresc sau
încălezsc stupul şi grăbesc uscarea mierii cînd aceasta conţine prea multă apă, dă de lucru
arhitecţilor, zidarilor, cereselor, sculptoriţelor, care fac lanţ şi clădesc fagurii, culegătoarelor
care caută pe cîmp nectarul florilor care va deveni miere, polenul care este hrana lalrvelor şi a
nimfelor, propolisul care serveşte la astuparea crăpăturilor şi la consolidarea construcţiilor
cetăţii, apa şi sarea trebuincioase tinerilor membri ai naţiunii. El cheamă la datorie pe
chimişti, care asigură păstrarea mierii introducînd în ea, cu ajutorul acului lor, o picătură de
acid formic, pe căpăcitoare, care astupă celulele a căror bogăţie este coaptă, pe măturătoare,
care menţin curăţenia de invidiat a străzilor şi pieţelor publice, pe cioclii care duc departe pe
cei morţi, pe amazoanele corpului de gardă care veghează zi şi noapte la securitatea pragului,
cercetînd pe cei ce pleacă şi vin, recunoscînd pe cei tineri, cînd ies pentru prima dată din stup,
înspăimântând pe haimanale, pe leneşi, pe hoţi, gonihdu-i pe nepoftiţi. Ele atacă cu toatele pe
vrăjmaşii de temut şi, la nevoie, baricadează intrarea.
În sfârşit, tot „spiritul stupului” este acela care hotărăşte ceasul marei jertfe a anului adusă
geniului speciei- mă refer la roire - cind un ântreg popor ajuns ân culmea puterii şi a Înfloririi
işi lasă, deodată, in mâinile generaţiei viitoare, toate bogăţiile, palatele şi casele, tot rodul
trudei, pentru a căuta, departe, cine ştie unde, in nesiguranţă şi sărăcie, o nouă patrie. Iată o
faptă care, conştient sau nu, depăşeşte morala omenească. Ea nimiceşte uneori, ea sărăceşte
întotdeauna, risipeşte desigur cetatea fericită pentru a se supune unei legi superioare fericirii
cetăţii. Unde se formulează această lege care, după cum vom vedea imediat, e departe de a fi
fatală şi oarbă aşa cum s-ar putea crede? Unde, în ce adunare, în ce sfat, în ce loc obişnuit
sălăşluieşte acest spirit căruia toate i se supun şi care e supus, el însuşi, unei datorii eroice şi
unei raţiuni ce priveşte necontenit spre viitor?
Cu albinele noastre se întîmplă acelaşi lucru ca şi cu cele mai multe lucruri din lumea aceasta;
observăm cîteva din obiceiurile lor şi spunem: ele fac cutare lucru, lucrează în cutare fel,
regina naşte astfel, lucrătoarele lor rămîn caste, roiesc la un anumit timp. Credem că le-am
cunoscut şi nu vrem mai mult. Le privim zburînd grăbite din floare în floare şi observăm acel
du-te vino, acea forfotă a stupului. Această existenţă ni se pare foarte simplă, limitată, ca
multe altele, la grijile instinctive ale hranei şi perpetuării speciei. Dar, dacă privim atent şi
dorim să înţelegem, atunci ne apare complexitatea uimitoare a fenomenelor celor mai fireşti,
taina inteligenţei, a voinţei, a soartei, a scopului, a mjloacelor şi cauzelor, a organzării de
nepătruns a celui mai mic dintre faptele vieţii lor.

III
Aşadar, în stupul nostru se pregăteşte roirea, adică marea jertfă adusă zeilor pretenţioşi ai
speciei. Dînd ascultare poruncii „spiritului” care ni se pare destul de greu de priceput, întrucît
este tocmai împotriva tuturor pornirilor speciei noastre, şaizeci sau şaptezeci de mii de albine,
din cele optzeci sau nouăzeci de mii cât numără toată populaţia unui stup, vor părăsi la
momentul hotărît cetatea maternă. Ele nu vor pleca într-un moment de spaimă, nu vor părăsi,
în urma unei hotărîri pripite şi pline de groază, patria pustiită de foame, de război sau de
molime. Nu, bejenia lor e hotărîtă de mult şi ceasul potrivit este aşteptat cu răbdare. Dacă
stupul e sărac, dacă este zdruncinat de nenorocirile familiei regale, de vreme rea, de jafuri, ele
nu-l părăsesc. Ele nu-l părăsesc decât în apogeul puterii, atunci cînd, după munca titanică din
primăvară, palatul strălucitor cu o sută douăzeci de mii de celule frumos rînduite, este plin
pînă la refuz de mierea cea nouă şi de acel praf de culoarea curcubeului ce se numeşte polen şi
pe care ele îl folosesc ca hrană pentru larve şi nimfe.
Niciodată stupul nu e mai frumos decît în ajunul acestei renunţări eroice. Pentru el este ceasul
fără seamăn, plin de viaţă, înfrigurat dar senin, ceasul belşugului şi al deplinei desfătări. Să
încercăm a-l imagina, dar nu aşa cum îl văd albinele, căci noi nu putem percepe în ce chip
fermecător se oglindesc întâmplările vieţii în cele şase pînă la şapte mii de faţete care compun
ochii lor lăturalnici şi în întreitul ochi de ciclop din fruntea lor, ci să ni-l închipuim cum l-am
vedea noi, dacă am fi de mărimea lor.
Din înălţimea unui dom mai uriaş decît cel de la Sf. Petru din Roma coboară pînă jos paralele,
verticale şi nenumărate, măreţe ziduri de ceară, construcţii geometrice suspendate în gol şi în
întuneric şi pe care, păstrînd toate proporţiile, nu le-am putea asemăna cu niciuna din clădirile
omeneşti în ceea ce priveşte precizia, îndrăzneala şi mărimea.
Fiecare din aceste ziduri a căror substanţă e încă proaspătă de tot, feciorelnică, argintie,
neatinsă, parfumată, este compusă din mii de celule şi conţine provizii îndestulătoare pentru a
hrăni întreg poporul timp de mai multe săptămîni. Aici sunt acele pete strălucitoare, roşii,
galbene, mov şi negre ale polenului, praful iubirii florilor de primăvară, depus în celulele
transparente. De jur împrejur, între lungi şi impunătoare perdele de aur cu falduri aspre şi
nemişcate, mierea de aprilie, cea mai limpede şi cea mai parfumată, se odihneşte deja în cele
douăzeci de mii de rezervoare închise cu un capac pecetluit, ce nu va fi atinsă decît în zilele
de răstrişte. Mai sus, mierea de mai se coace încă în mari zăcători deschise pe marginea cărora
cohorte de străjeri neadormiţi fac în continuu ventilaţie. În mijloc, şi departe de lumină, ale
cărei sclipiri de diamante pătrund prin singura deschizătură, în partea cea mai caldă a stupului,
dormitează şi se deşteaptă viitorul. Este domeniul regal al „puietului” rezervat mătcii şi celor
din suita sa: aproape zece mii de locuinţe unde s-au depus ouă, cincisprezece sau şaisprezece
mii de camere ocupate de larve, patruzeci de mii de case locuite de nimfe albe îngrijite de mii
de doici. - cifrele de mai sus sint riguros exacte. Ele se referă la un stup puternic.) În sfîrşit, în
Sfînta Sfintelor acestor domenii, în cele trei, patru, şase sau douăsprezece palate închise,
foarte bine proporţionate cu celelalte, prinţesele tinere hrănite în întuneric îşi aşteaptă ceasul,
palide şi nemişcate, acoperite cu un fel de linţoliu.

IV
Dar în ziua sorocită de „spiritul stupului” o parte din popor, precis hotărîtă, după legi sigure şi
nestrămutate, lasă locul acestor speranţe care n-au încă nici o formă. În oraşul adormit sunt
părăsiţi trîntorii dintre care va fi ales iubitul mătcii, albine foarte tinere care îngrijesc puietul
şi cîteva mai de lucrătoare care vor continua să zboare şi să culeagă departe de stup, vor păstra
comoara depusă în faguri şi vor duce mai departe tradiţiile morale ale stupului, deoarece
fiecare stup are morala sa proprie. Intîlnim stupi plini de virtuţi, iar alţii plini de vicii şi
stuparul neprevăzător poate strica un popor cuminte, poate să-l facă să-şi piardă respectul
pentru bunurile altuia, să-l îndemne să fure, să-l obişnuiască la cuceriri sau să-l înveţe leneş,
fapt care îl va face de temut pentru toate micile republici din jur. Pentru aceasta e deajuns ca
albina să fi avut prilejul să simtă că munca, în depărtări, pe florile ce trebuie vizitate cu sutele
pentru a aduna o picătură de miere, nu este nici singurul şi nici cel mai rapid mijloc de a se
îmbogăţi şi că este mai uşor a se furişa prin vicleşug în cetăţile rău păzite sau chiar cu forţa în
cele prea slabe care nu se pot apăra. Ea pierde numaidecît ideea datoriei minunate dar
neîmblînzite ce face din ea sclava înaripată a florilor în armonia nupţială a naturii şi e foarte
greu să readuci pe calea cea bună un stup astfel rătăcit.

V
Totul ne spune că nu matca, ci spiritul stupului este acela care hotărăşte roitul. Cu matca se
întîmplă ca şi cu mai marii oamenilor; au aerul că numai ei poruncesc, dar în realitate ei înşişi
ascultă de porunci mai puternice şi mai de neînţeles decît acelea pe care le dau supuşilor lor.
Dar cînd acest spirit a sorocit ora, chiar de la revărsatul zorilor, poate chiar din ajun sau şi mai
devreme, de cînd şi-a anunţat hotă-rirea, îndată ce soarele a sorbit primii stropi de rouă, se
observă de jur împrejurul neastîmpăratei cetăţi o zarvă neobişnuită ce poate înşela foarte rar
pe un stupar. Uneori ai crede că este o luptă, o ezitare, o frică.
Într-adevăr, timp de mai multe zile, se întâmplă ca această emoţie aurie şi transparentă să se
producă şi să se liniştească fără să vezi dece. Un nor, pe care noi nu-l vedem, se adună în acea
clipă pe cerul văzut numai de ele sau e o părere de rău ce se înfiripă în sufletul lor? Se discută
oare într-un sfat gălăgios despre nevoia plecării? Nu ştim nimic, după cum nu ştim nici prin ce
mijloc spiritul stupului anunţă mulţimii hotărîrile sale. Dacă nu ne îndoim că albinele
comunică între ele, n-am aflat dacă ele o fac în felul oamenilor. Acel zumzet parfumat de
miere, acel freamăt îmbătător al fermecătoarelor zile de vară, care e una din plăcerile cele mai
dulci ale stuparului, acel cîntec înălţător de muncă ce se ridică şi coboară în jurul stupului în
limpezimea străvezie a văzduhului ca un susur de încîntare al florilor desfătate, cîn-tecul
fericirii lor, ecoul parfumurilor lor suave, glasul garoafelor albe, al cimbrişorului, al
maghiranului, toate acestea nu se ştie dacă le mai aud. Cu toate acestea ele au o gamă întreagă
de sunete pe care noi le înţelegem, ce merge de la fericirea fără margini pînă la ameninţare, la
mînie şi la nenorocire; ele au cîntecul mătcii, refrenele belşugului, psalmii durerii; în sfîrşit,
au lungile şi tainicile strigăte de război ale tinerelor prinţese din timpul luptelor şi măcelului
cu care începe zborul nupţial. Este oare o muzică întîmplătoare ce nu tulbură liniştea
dinăuntru? Nu este mai puţin adevărat că zgomotul ce-l facem în jurul stupului nu le
neliniştesc ci cred, poate, că aceste zgomote nu aparţin lumi lor şi nu prezintă nici un interes
pentru ele. Se prea poate, de asemenea, ca noi să nu auzim decît o infimă parte din ceea ce
spun ele, iar mulţimea armoniilor pe care le produc ne scapă. În orice caz, aşa cum vom vedea
mai departe, ele ştiu să se înţeleagă şi să se sfătuiască cu o repeziciune uimitoare, de pildă
cînd marele jefuitor al mierii, uriaşul Sjinx atropos, fluturele înfiorător ce poartă pe spate un
cap de mort, pătrunde în stup vrăjindu-le cu un fel de murmur cu care numai el ştie să le
îmbete. Atunci, ştirea trece de la una la alta şi, tot poporul, de la mic la mare, de la paznicele
intrării pînă la ultimile lucrătoare de pe fagurii cei noi, este pus în mişcare.

VI
Părăsind comorile regatului lor pentru a se arunca astfel în necunoscut, înţeleptele „albine atît
de econoame, atît de calculate şi atît de prevăzătoare de felul lor, s-a crezut mult timp că ar da
ascultare unei nebunii fatale, unei porniri oarbe, unei legi a neamului, unei porunci a firii,
acelei puteri ascunse tuturor vieţuitoarelor în întunericul timpului care se scurge.
Fie că este vorba, de albine sau de noi înşine, pentru noi este fatal tot ceea ce nu putem
înţelege încă. Dar astăzi stupul şi-a dezvăluit două sau trei din secretele sale şi s-a văzut că
această bejenie nu este nici instinctuală şi nici de neînlăturat. Nu este o migraţie oarbă, ci mai
degrabă un sacrificiu ce pare gîndit, al generaţiei de azi pentru generaţia de mîine. E deajuns
ca stuparul să omoare în celulele lor pe tinerele mătci ce nu au viaţă încă şi, în acelaşi timp,
dacă larvele şi nimfele sunt numeroase, să mărească hambarele şi dormitoarele poporului: ca
prin farmec, toată zarva ce nu dădea roade se abate ca picăturile de aur ale unei ploi molcome,
zumzetul muncii obişnuite începe să învăluie florile şi, devenind de neînlocuit, nemaisperînd
şi nemaitemîndu-se de urmaşi, sigură de viitorul muncii ce va începe, bătrîna regină renunţă
să mai vadă lumina soarelui în acest an. Ea îşi reia în linişte, în întuneric, sarcina ei de mamă
ouînd pe linia unei spirale metodice, din celulă în celulă, fără să uite vreuna, fără să se
oprească, două sau trei mii de ouă în fiecare zi.
Ce este fatal în toate acestea în afară de dragostea generaţiei de azi pentru generaţia de mîine?
Această fatalitate există şi la specia umană, dar puterea şi întinderea ei sunt mai mici. Ea nu
dă niciodată jertfe atît de mari, venind din partea tuturor. Cărei fatalităţi prevăzătoare ne
supunem noi, ce o înlocuieşte pe aceasta? Nu ştim şi nici nu cunoaştem fiinţa care ne priveşte
pe noi oamenii aşa cum noi privim albinele.

VII
Dar omul nu tulbură deloc viaţa stupului pe care l-am ales şi căldura plină încă de boare a
unei dimineţi însorite ce se risipeşte pe sub arbori grăbeşte ora despărţirii. De sus pînă jos, în
coridoarele aurite care despart zidurile paralele, lucrătoarele fac ultimele pregătiri pentru
călătorie. Mai intîi, fiecare dintre ele ia atîta miere rit îi trebuie pentru cinci sau şase zile. Din
această miere, pe care o iau cu ele, vor scoate, printr-o chimie ce nu a fost lămurită încă, ceara
necesară pentru a începe imediat înălţarea noilor edificii. Ele iau de asemenea, puţin propolis,
care este un fel de răşină, rînduită a lipi crăpăturile noii locuinţe, a repara tot ce se clatină, a
vopsi toţi pereţii, a astupa toate deschizăturile, deoarece le place să muncească într-un
întuneric aproape desăvîrşit, în care se călăuzesc cu ajutorul ochilor lor cu multe feţe sau
poate cu micile lor antene unde se bănuieşte că sălăşluieşte un simţ necunoscut ce le permite
să măsoare întunericul.

VIII
Prin urmare, ele ştiu să prevadă aventurile zilei celei mai primejdioase din existenţa lor. într-
adevăr, astăzi prinse de grijile şi riscurile nespuse ale acestei mari fapte, nu vor avea răgazul
să cutreiere grădinile şi pajiştile iar mîine, poi-mîne, poate va sufla vîntul, va ploua chiar, iar
micile lor aripi vor îngheţa şi florile nu vor mai voi să se deschidă. Fără această prevedere n-
ar urma decît foametea şi moartea. Nimeni nu le-ar sări în ajutor şi ele n-ar putea cere ajutorul
nimănui. Locuitoarele unei cetăţi nu-şi cunosc vecinele din altă cetate şi nioi nu se ajută unele
pe altele vreodată. Se întîmplă ca stuparul să găsească vechea matcă înconjurată de ghemul
albinelor plecate, chiar lîngă stupul pe care l-au părăsit şi să le facă noul stup lîngă acesta.
Oricare ar fi nenorocirea care le loveşte, s-ar putea spune că au uitat cu desăvârşire liniştea,
acea fericire plină de muncă, imensele bogăţii şi siguranţa trecută şi toate, una după alta, pînă
la ultima, nu vor ezita să moară de frig şi de foame în jurul nenorocitei lor suverane, în loc să
se reîntoarcă în casa părintească, al cărui parfum de bogăţie, care nu este altul decît acela al
muncii lor de odinioară, le învăluie pînă şi în disperarea lor.

IX
Iată, se va spune, un lucru pe care nu l-ar face oamenii, iată unul din aceste fapte ce ne
dovedesc că în perioada rânduielilor lor minunate, albinele nu sunt cîrmuite nici de inteligenţă
şi nici de o adevărată conştiinţă. Dar ce ştim în realitate? În afară de faptul că este foarte
posibil ca în alte vietăţi să existe o inteligenţă de cu totul altă natură decît a noastră şi care să
producă cu totul alte efecte, nu mai prejos decît acelea ale inteligenţei noastre, suntem noi
oamenii, fără să ne părăsim opiniile, buni judecători ai spiritului? Este suficient să vedem
două sau trei persoane vorbind şi agitîndu-se în spatele unei ferestre, fără a putea auzi ce spun,
şi tot încă ne este greu să ghicim gîndul ce le munceşte. Credeţi oare că un locuitor de pe
Marte sau de pe Venus care, din înălţimea unui munte, ar vedea umblînd încoace şi încolo pe
străzile şi în pieţile publice ale oraşelor noastre, micile puncte negre care suntem noi oamenii,
şi-ar putea forma, după gesturile noastre, după înfăţişarea clădirilor, a canalelor, a maşinilor
noastre, o idee exactă despre civilizaţia noastră, despre morala noastră, despre felul nostru de
a iubi, de a cugeta, de a spera, într-un cuvînt, o idee despre fiinţa noastră intimă şi adevărată
ce sălăşluieşte în noi? El s-ar mărgini să constate cîteva fapte destul de surprinzătoare, cum
facem şi noi cu stupul şi ar trage concluzii tot aşa de nesigure, tot aşa de greşite ca ale noastre.
În orice caz, i-ar fi foarte greu să descopere în „micile noastre puncte negre” marea direcţie
morală, minunatul simţ de solidaritate ce cuprinde un stup. „Unde se duc? ar întreba, după ce
ne-a observat, vreme de mai mulţi ani sau veacuri; ce fac? care este punctul central, care este
scopul vieţii lor? se supun vreunui zeu? Nu văd nimic din ceea ce le-ar putea călăuzi paşii.
Într-o zi îi vezi, pare-se, adunînd şi îngrămădind mici lucruri, pentru ca, a doua zi, să le
dărîme şi să le împrăştie. Pleacă şi vin, se adună şi se risipesc, dar nu poţi şti ce doresc şi îţi
oferă o mulţime de privelişti fără sens. Vezi, bunăoară, pe unii care nu fac nici o mişcare. îi
recunoşti după înfăţişarea lor mai deosebită; de multe ori ei sunt şi mai voluminoşi decît
ceilalţi. Ei stau în case de zece sau de douăzeci de ori mai mari, mai ingenios construite şi mai
bogate decît locuinţele obişnuite. în fiecare zi ei dau mese îmbelşugate ce se prelungesc
ceasuri întregi şi, uneori, chiar noaptea tîrziu. Toţi cei care se apropie de ei par că îi onorează
şi numeroşi furnizori ies de prin casele vecine aducîndu-le merinde sau alţii vin chiar din
satele uitate pentru a le face plocoane. Ai putea crede că aceştia sunt fiinţe importante, de care
lumea nu se poate lipsi şi aduc servicii imense omenirii cu toate că mijloacele noastre de
cercetare nu ne-au îngăduit încă să cunoaştem cu exactitate natura acestor foloase. Sau, alţii,
dimpotrivă, se frămîntă fără încetare în nişte colibe mari ce te asurzesc cu vuietul roţilor, în
vizuini întunecoase, în jurul porturilor sau pe nişte mici petece de pămînt pe care le tot sapă
din zori şi pînă-n asfinţit. Totul te-ar face să crezi că această mişcare este ispăşirea unei
pedepse, căci îi vezi cum locuiesc în cocioabe strimte, murdare şi dărăpănate. Trupul şi-l
acoperă cu o substanţă fără de culoare. Şi într-atît sunt de absorbiţi de această muncă
vătămătoare sau cel puţin zadarnică, încât de-abia găsesc timp să mănînce şi să doarmă.
Numărul acestora din urmă faţă de cei dintîi este ca o mie faţă de unul. Este de mirare cum
specia a putut să supravieţuiască pînă acum în condiţii aşa de vitrege. De altfel, e bine să mai
spunem că, în afară de această pornire oarbă ce însoţeşte munca lor istovitoare, par blînzi şi
supuşi, mulţumindu-se cu rămăşiţele acelora care sunt paznicii şi poate chiar salvatorii acestui
neam”.

X
Nu e de mirare că stupul pe care-l vedem aşa de nelămurit, din înălţimea altei lumi, să ne
conducă la un răspuns adînc şi neîndoios de la prima privire ce i-am arunca-o? Nu e minunat
că obiceiurile sale, clădirile atît de exacte, legile, organizarea economică şi politică, virtuţile şi
chiar defectele sale ne dezvăluie imediat ideea sau dumnezeul pe care albinele îl slujesc şi
care nu este nici cel mai puţin drept, nici cel mai cuminte dintre toţi, vreau să spun viitorul,
singurul zeu pe care nu l-am adorat de loc? Căutăm uneori în istoria noastră omenească să
cîntărim forţa şi măreţia morală a unui popor sau a unui neam şi nu găsim altă măsură decît
statornicia şi măreţia idealului pe care-l urmăresc unite cu sacrificiul pe care sunt în stare să-l
facă pentru atingerea lor. Am mai întîlnit vreodată un ideal mai potrivit cu dorinţele
Universului, mai statornic, mai sublim, mai dezinteresat, mai hotărît şi un sacrificiu mai
înălţător şi mai eroic?

XI
Curioasă republică atît de mică, atît de logică şi atît de serioasă, atît de reală, atît de
conştiincioasă şi de econoamă şi cu toate acestea victima unui vis aşa de mare şi de amăgitor!
Popor aşa de hotărît şi de pătrunzător, hrănit cu lumină şi căldură, cu ceea ce este mai curat în
natură, cu sufletul florilor, zîmbetul cel mai cald al materiei şi strădania ei cea mai minunată
către fericire şi frumuseţe, cine oare ne va putea spune enigmele pe care le-aţi dezlegat şi care
pentru noi rămîn de nepătruns, adevărurile pe care le-aţi cucerit şi pe care noi va trebui să le
cucerim de acum înainte? Şi dacă este adevărat că aţi dezlegat acele enigme, aţi cucerit acele
adevăruri, nu datorită inteligenţei ci graţie unui imbold orb şi înăscut, ce nouă taină, mai de
nepătruns, ne mai propuneţi să dezlegăm? Minusculă cetate plină de credinţă, de speranţe şi
de taine, pentru ce oare acea sută de mii de fecioare ce primesc, fără cîrtire, o trudă pe care
nici un sclav n-a primit-o încă? Cruţîndu-şi forţele, mai puţin uituce cu ele însele, mai puţin
devotate unei munci istovitoare, ele ar putea revedea o altă primăvară şi o a doua vară; dar în
clipa minunată în care toate florile le chiamă, ele par cuprinse de beţia ucigătoare a muncii şi,
cu aripile frînte, cu trupul istovit şi măcinat, pline de răni, se sting aproape toate în mai puţin
de cinci săptămîni.
Tantus amor jlorum, et generandi gloria mellis,
exclamă Vergiliu care ne-a transmis în cartea a patra a Georgicelor, consacrată albinelor,
greşelile fermecătoare ale celor vechi care observau natura cu nişte ochi şi mai orbiţi de
prezenţa unor zei închipuiţi.

XII
De ce se lipsesc de somn, de deliciile mierii, de dragoste, de plăcerile pline de desfătare pe
care le cunoaşte, bunăoară, fluturele, fratele lor înaripat? N-ar putea trăi şi ele astfel? Nu
foamea este aceea care le sileşte să trăiască astfel. Două sau trei flori ajung pentru a le hrăni,
iar ele cercetează două sau trei sute într-o oră pentru a strînge o comoară a cărei dulceaţă nu o
vor gusta niciodată. La ce bun atîta zbucium, de unde vine atîta prevedere? Prin urmare, e
neîndoielnic că generaţia pentru care muriţi merită această jertfă, că ea va fi mai frumoasă şi
mai fericită, că va face ceva mai mult decît aţi făcut voi? Noi vedem scopul vostru, e tot aşa
de limpede ca al nostru; voi vreţi să trăiţi prin urmaşii voştri cât va trăi şipămîntul; dar care să
fie scopul acestei mari ţinte şi rostul acestei vieţi care se primeneşte fără încetare?
Dar noi, care vă punem nişte întrebări aşa de zadarnice, nu suntem oare chiar mai mult decît
voi copleşiţi de neho-tărîre şi de greşeală, nu suntem nişte visători copilăroşi? Din schimbare
în schimbare, veţi fi devenit atotputernice şi fericite, veţi fi ajuns pe culmi de unde stăpîniţi
legile firii, veţi fi ajuns, în sfîrşit, nişte zeiţe nemuritoare. La ce bun să vă mai întrebăm ce
nădăjduţi, încotro vreţi să mergeţi, unde aveţi de gînd să vă opriţi, ce dorinţe aveţi? Noi
oamenii suntem făcuţi să nu fim niciodată mulţumiţi, să nu credem niciodată că ceva ar putea
avea un scop ascuns în sine, că ar putea exista pentru a exista, fără vreun gînd ascuns. Am
putut pînă acum să ne închipuim vreunul din zeii noştri, înce-pînd cu cel mai necioplit şi
sfîrşind cu cel mai raţional, fără să-l facem numaidecât să se agite, fără să-l silim să creeze o
mulţime de fiinţe şi de lucruri, fără să caute mii de scopuri mai presus de el însuşi şi ne vom
mulţumi noi vreodată a reprezenta în linişte, timp de mai multe ceasuri, o formă interesantă a
activităţii materiei, pentru a relua numaidecît, fără mirare şi fără părere de rău, cealaltă formă,
a inconştientului, a necunoscutului, a nemişcării, a veşniciei?
XIII
Dar să nu uităm stupul nostru, unde roiul îşi pierde răbdarea, stupul nostru care fierbe şi ale
cărui valuri negre şi neastâmpărate se revarsă, aidoma unui potir sonor sub povara soarelui.
Este ora prânzului şi ai zice că, in jurul căldurii ce domneşte, copacii adunaţi işi reţin frunzele
să foşnească, cum cineva îşi reţine răsuflarea în faţa unui lucru foarte scump dar foarte grav.
Albinele dau mierea şi ceara parfumată omului care le îngrijeşte; dar ceea ce preţuieşte poate
mai mult decît ceara este că ele atrag atenţia omului asupra desfătărilor lui iunie, îl fac să
guste armonia lunilor minunate, iar în toate faptele vieţii lor sunt legate de cerul senin, de
sărbătoarea florilor, de fericirea celor mai frumoase ceasuri ale anului. Ele sunt sufletul verii,
ceasornicul clipelor de belşug, aripa plină de sîrg a parfumurilor care se revarsă, inteligenţa
razelor ce plutesc, murmurul luminilor ce clipesc, cîntecul văzduhului care se odihneşte şi se
alintă şi zborul lor e semnul văzut, nota convingătoare şi melodioasă a micilor şi
nenumăratelor bucurii care nasc din căldură şi trăiesc în lumină. Ele ne fac să înţelegem vocea
cea mai intimă a blîndei naturi. Pentru cine le-a cunoscut, pentru cine le-a iubit, o vară fără
albine i se pare tot atît de tristă şi searbădă ca o primăvara fără ciripit de păsări şi fără flori.

XIV
Cine ia parte pentru prima dată la acest eveniment asurzitor şi dezordonat care este roitul unui
stup puternic, îşi pierde uşor cumpătul şi nu se apropie decît cu teamă. El nu mai recunoaşte
blândele şi liniştitele albine din ceasurile de muncă. Le văzuse cu cîteva clipe mai înainte
întorcîndu-se din toate colţurile cîmpiei, preocupate ca nişte mici gospodine pe care nimic nu
le-ar putea abate de la obiceiurile casei. Intrau aproape neobservate, obosite, grăbite,
frămîntate, dar tăcute, salutate în trecere, cu o uşoară înclinare de aripă, de către tinerele
amazoane de la poartă. Cel mult, schimbau cele două-trei vorbe indispensabile poate, lăsîndu-
şi în grabă recolta de miere tinerelor ucenice ce aşteaptă mereu în curtea interioară a uzinei;
sau se duceau să-şi descarce în marele hambar care înconjoară cuibul, cele două coşuleţe pline
de polen ce le atârnă de picioruşe, pentru a pleca apoi imediat, fără să le pese de ceea ce se
ântîmplă în ateliere, în iatacurile nimfelor sau în palatul regal, fără să se amestece nici o clipă
în vălmăşagul pieţii care se întinde în faţa pragului şi unde, în ceasul marilor călduri, nu-şi
poţi trage sufletul de înghesuiala guralivelor ventilatoare care, după expresia plină de farmec a
stuparului, „fac barbă”.

XV
Azi, totul este schimbat. Este adevărat că un număr oarecare de lucrătoare, liniştite, ca şi cînd
nimic nu se va întâmpla, se duc pe cîmp, se întorc, curăţă stupul, urcă în camerele cuibului
fără să le pese de zarva dimprejur. Acestea sunt albinele ce nu vor însoţi matca şi vor rămîne
în vechea locuinţă pentru a o păzi, pentru a îngriji şi hrăni cele nouă sau zece mii de ouă, cele
optsprezece mii de larve, cele treizeci şi şase de mii de nimfe şi cele şapte sau opt prinţese
care rămîn. Ele sunt alese pentru această sarcină anevoioasă fără să putem şti după ce reguli şi
nici de unde şi nici cum. Ele rămîn acolo liniştite şi credincioase şi, cu toate că de nenumărate
ori am repetat experienţa marcînd cu o culoare cîteva din aceste „cenuşărese” resemnate, pe
care le poţi recunoaşte foarte uşor după înfăţişarea serioasă şi cam greoaie cu care se mişcă în
mijlocul poporului în sărbătoare, destul de rar am găsit vreuna în mulţimea gălăgioasă a
roiului.

XVI
Şi cu toate acestea, atracţia pare de neînvins. E beţia sacrificiului, inconştientă poate,
poruncită de vreun .zeu, este sărbătoarea mierii, este izbînda rasei şi a viitorului, este singura
zi de bucurie, de uitare, de nebunie, este singura duminică a albinelor. E, în acelaşi timp, după
cum s-ar crede, singura zi în care mănîncă pe săturate şi cunosc din plin gustul minunat al
comorii pe care o strîng. Ele au înfăţişarea unor sclave dezrobite şi duse dintr-o dată într-o
ţară plină de veselie unde găsesc desfătarea. Ele îşi ies din fire, nu se mai stăpânesc. Ele, care
nu fac niciodată vreo mişcare neho-tărîtă sau de prisos, se agită acum, ies, intră, ies din nou
pentru a alarma pe celelalte surori, căutînd să vadă dacă regina este gata, pentru a nu le înşela
aşteptarea. Acum zboară mult mai sus ca de obicei şi fac să vibreze totul în jurul prisăcii, pînă
la frunzele copacilor. Nu mai au nici teamă, nici griji. Nu mai sunt nici sălbatice, migăloase,
bănuitoare, supărăcioase, războinice sau neîmblînzite. Omul, stă-pînul lor neştiut, pe care nu-l
cunosc niciodată şi care nu izbuteşte să le stăpînească decît respectând toate obiceiurile
muncii lor, respectând toate legile lor, urmînd pas cu pas cărarea trasată in viaţă de inteligenţa
lor Îndreptată mereu spre binele zilei de mîine şi pe care nimic n-o tulbură din mersul ei,
acum, omul poate să se apropie de ele, poate sfâşia perdeaua caldă şi aurie pe care o formează
in juru-i vârtejul lor asurzitor, le poate lua în mână, le poate aduna ca pe un ciorchine; sunt aşa
de blînde, aşa de inofensive, ca libelulele sau fluturii şi în această zi fericită, nemaiavînd
nimic, încrezătoare în viitor, ele se supun oricui şi nu se ating de nimeni atîta timp cât văd
regina în mijlocul lor.

XVII
Dar adevăratul semnal nu a fost încă dat. În stup, este o frămîntare de neînţeles şi o
învălmăşeală al cărui scop e şi mai greu de găsit. în vremuri liniştite, cînd albinele se întorc
acasă, uită că au aripi şi fiecare stă aproapte nemişcată pe faguri, lucrînd în linişte la locul ce-i
este destinat muncii ei. Acum, se mişcă ca nişte nebune, în cercuri compacte, din înălţimea
marilor pereţi şi pînă la baza lor, ca o pastă sonoră agitată de o mînă nevăzută. Căldura din
stup creşte repede şi uneori, este aşa de mare, încât ceara locuinţelor se înmoaie şi se strică.
Regina, ce nu părăseşte de obicei fagurii din mijloc, străbate gîfîind de emoţie, suprafaţa
mulţimii tulburate care se agită în loc. O face oare pentru a grăbi plecarea sau pentru a
întîrzia? Le porunceşte sau se roagă de ele? Se sileşte să le mărească emoţia sau este şi ea
cuprinsă de aceeaşi simţire? Pare destul de clar, după cîte ştim despre psiholcgia generală a
albinelor, că roirea se face mereu împotriva voinţei bătrînei suverane. În realitate regina trece
în ochii ascetelor lucrătoare, care sunt fiicele ei, drept un organ al dragostei, folositor şi sfînt,
dar puţin cam nepricepută într-ale vieţii şi adeseori cam copilăroasă. De aceea, ele se poartă
ca şi cu o mamă ţinută sub papuc. Au pentru ea un respect şi duioşie fără margini. Ei i se
păstrează mierea cea mai curată, limpezită anume şi fără pic de ceară. Ea are o suită de
servitori sau de lictori, cum zicea Pliniu, care veghează asupră-i zi şi noapte, îi uşurează
munca de mamă, pregăteşte celulele în care ea trebuie să ouă, o alintă, o mîngîie, o hrăneşte, o
curăţă, îi absorb chiar murdăria. Cum i se întîmplă cel mai mic neajuns, ştirea se răspîndeşte
din gură în gură şi întreg poporul se îngrămădeşte şi se vaită. Dacă ai lua-o din stup şi albinele
nu ar mai avea nici o speranţă să o înlocuiască, fie că n-are urmaşi sorociţi mai dinainte, fie că
nu găsesc larve de lucrătoare mai tinere de trei zile (căci orice larvă de lucrătoare ce nu a
împlinit trei zile, datorită unei hranc deosebite, poate să fie transformată în nimfă regală -
acesta e marele principiu democratic al stupului care compensează prerogativele predestinării
materne), dacă aceste împrejurări o prinzi, o închizi şi o duci departe, îndată ce s-a aflat de
dispariţia ei - se scurg uneori două sau trei ore înainte ca vestea să facă înconjurul stupului -
lucrul încetează aproape peste tot. Puii sunt părăsiţi, o parte a poporului rătăceşte fără rost
căutîndu-şi mama, altele zboară crezînd că o vor găsi afară, şirul de lucrătoare ocupate la
clădirea fagurilor se destramă şi se risipeşte, lucrătoarele nu mai zboară din floare în floare,
păzitoarele porţii îşi părăsesc posturile şi jefuitorii străini, toţi hoţii de miere oare stau mereu
la pîndă aşteptînd vreo pleaşcă, intră şi ies nestingheriţi, fără ca nimeni să se gândească la
apărarea comorii strânse cu atîta trudă. încetul cu încetul, cetatea sărăceşte şi se pustieşte Jar
locuitorii ei, descurajaţi, nu vor întîrzia să moară de amărăciune şi de mizerie, cu toate să
florile strălucitoare ale verii le aşteaptă.
Dar dacă le dai înapoi regina, înainte ca dispariţia ei să fie interpretată ca un lucru împlinit şi
de nereparat, înainte ca descurajarea să fie prea mare, (albinele sunt ca şi oamenii, o
nenorocire şi o disperare îndelungată le întunecă mintea şi le strică caracterul) dacă le-o dai
înapoâ numai după câteva ceasuri, ai fi mişcat şi uimit de primirea pe care i-o fac. Toate se
ingrămădesc ân jurul el, se urcă una peste alta, o mîngîie in trecerea ei cu lungile lor antene
care conţin atîtea organe necunoscute încă, îi aduc miere, o conduc cu alai pînă la locu” inţa
regală. Imediat, ordinea se restabileşte, munca reîncepe de la fagurii din centru ai cuibului şi
pînă în colţurile cele mai îndepărtate unde se depune prisosul recoltei, culegătoarele ies în
şiruri negre şi se întorc uneori în mai puţin de trei minute încărcate de nectar şi polen, hoţii şi
paraziţii sunt goniţi sau ucişi, străzile sunt măturate şi stupul întreg răsună de acel cîntec
fericit şi unic, de cîntecul intim al prezenţei regale.

XVIII
Există mii de exemple ale acestei legături, al acestui devotament absolut al lucrătoarelor,
pentru conducătoarea lor. În toate nenorocirile micii republici, căderea stupului sau a
fagurilor, nepriceperea sau brutalitatea omului, frigul, foametea, boala Chiar, dacă poporul
piere cu miile, matca rămîne mai totdeauna neatinsă şi o regăsim sub cadavrele fiicelor ei
credincioase. Căci toate o apără, îi uşurează fuga, fac scut şi metereze din trupurile lor, îi
păstrează hrana cea mai sănătoasă şi ultimele picături de miere. Cât ea este în viaţă, oricare ar
fi nenorocirea, descurajarea nu pune stăpînire pe cetatea „neprihănitelor băutoare de rouă”.
Sfărîmaţi-le fagurii de douăzeci de ori la rînd, luaţi-le de douăzeci de ori copiii şi ouăle şi tot
nu veţi izbuti să le clintiţi credinţa în viitor. Nimicite de boli sau de foame, rămase aşa de
puţine încât abia îşi mai pot ascunde matca de ochii duşmanului, ele vor primeni legile
coloniei, vor stărui asupra celor mai grabnice, îşi vor împărţi din nou sarcinile după nevoile
momentului prin care trec şi vor relua munca imediat cu o pricepere, o răbdare, o îndârjire pe
care n-o întâlneşti deseori în natură, cu toate că cea mai mare parte a vieţuitoarelor sunt mai
curajoase şi mai încrezătoare în viitor decît omul.
Pentru a îndepărta descurajarea şi a le întreţine dragostea, nici nu e nevoie ca matca să fie de
faţă, e deajuns oa ea să fi lăsat în ceasul morţii sau al plecării sale cea mai slabă speranţă de a
avea urmaşi. „Am văzut, spune venerabilul LANGSTROTH, unul din părinţii apiculturii
moderne, o colonie oare nici nu avea atâtea albine pentru a putea acoperi un fagure de zece
centimetri pătraţi şi făcea totuşi eforturi pentru a-şi creşte o matcă. Vreme de două săptămîni
încheiate nu şi-au pierdut nădejdea; la sfîrşit, cînd numărul lor ajunsese la jumătate, matca s-a
născut, dar aripile ei erau atît de slabe încât nu putea să zboare. Deşi era aşa de neputincioasă,
albinele n-au tratat-o cu mai puţin respect. După o săptămînă nu mai rămăseseră decît o
duzină de albine; în sfîrşit, după alte câteva zile, matca dispăruse, lăsînd pe faguri câteva
nenorocite nemîngîiate.”

XIX
Iată, printre altele, o împrejurare născută din incercările nemaiauzite pe care intervenţia
noastră recentă şi tiranică le impune nefericitelor dar neclintitelor eroine şi unde surprinzi pe
viu ultimul gest de dragoste filială şi de dăruire de sine. Ca orice iubitor de albine, am adus şi
eu, în mai multe rânduri, mătci fecundate din Italia, căci rasa italiană este mai bună, mai
robustă, mai rodnică, mai activă şi mai blîndă decît a noastră. Ele sunt expediate în mici
cutiuţe găurite. Se pune înăuntru ceva hrană şi matca este închisă în această cutie însoţită de
un număr oarecare de lucrătoare alese, pe cit e ou putinţă, dintre cele mai bătrîne (vîrsta
albinelor se cunoaşte destul de uşor după corpul lor delicat, slab, fără peri şi mai cu seamă
după aripile lor tocite şi sfîşiate de muncă) pentru a o hrăni, a o îngriji şi a o păzi în timpul
călătoriei. Destul de des, lucrătoarele mor înainte de a ajunge la destinaţie. Odată toate
muriseră de foame; dar, atunci, ca şi întotdeauna, matca era puternică şi neatinsă căci cea de
pe urmă din albinele din suită se stinsese, pe semne, oferind stăpînei lor, simbolul unei vieţi
mai preţioase şi mai importante decît a ei, ultima picătură de miere ce o păstra în fundul guşii.

XX
Omul, văzînd această dragoste aşa de neclintită, a ştiut să tragă foloase din minunatul simţ
politic, din focul muncii, din statornicia, din mărinimia, din pasiunea viitorului care toate nasc
şi se găsesc în albină. Numai datorită ei omul a reuşit, de cîţiva ani încoace, să îmblînzească
puţin, şi fără ştirea lor, aceste războinice sălbatice, căci ele nu se supun nici unei puteri străine
şi în robia lor inconştientă ele nu servesc decît propriile lor legi, robite fiind şi ele. Ţinînd în
mînă regina, el ţine soarta şi sufletul întregului stup. După cum ştie să se poarte ou ea, el
poate, de pildă, să provoace, să multiplice, să împiedice sau să restrîngă roirea, el uneşte sau
desparte coloniile, el călăuzeşte emigrarea unor întregi regate. Nu este mai puţin adevărat că
matca nu este în realitate decît un fel de simbol viu care, ca toate simbolurile, întrupează un
principiu mai mare şi mai nevăzut de care stuparul trebuie să ţină seama, dacă nu vrea să aibă
mai multe neajunsuri. De altfel, albinele nu se înşeală şi nu pierd din vedere, dincolo de matca
lor văzută şi vremelnică, regina lor cea adevărată, veşnică şi nevăzută, care este ideea lor fixă.
Că această idee este conştientă sau nu, aceasta nu are importanţă decît dacă am dori numai să
admirăm mai mult albinele care o au sau natura care le-a dat-o. În orice parte s-ar afla această
idee, în trupurile lor aşa de mici şi de plăpînde sau în marele corp pe care nu-l putem
cunoaşte, ea este vrednică de toată atenţia noastră. Şi, fie spus, în treacăt, dacă noi nu ne-am
teme să ne subordonăm admiraţia atîtor împrejurări legate de loc sau de origine, n-am pierde
aşa de des prilejul de a deschide ochii cu mirare şi nimic nu este mai folositor decît a-i
deschide astfel.

XXI
S-ar putea spune că toate acestea sunt ipoteze destul de îndrăzneţe şi prea omeneşti, despre
care albinele nu au, probabil, nici o idee, iar noţiunea de viitor, de dragoste pentru rasa lor şi
atîtea altele pe care le credem că le au nu sunt în realitate decît formele cu care se îmbracă în
lumea lor nevoile vieţii, teama suferinţei şi a morţii sau ispita plăcerii. Ei bine, sunt de acord!
Toate acestea, dacă vreţi, nu sunt decît un fel de a vorbi şi de aceea nu le voi da o prea mare
importanţă. Singurul lucru sigur din tot ceea ce ştiu este că în cutare sau în cutare împrejurare,
albinele se poartă cu matca lor în cutare sau în cutare fel. Restul nu este decît o taină în jurul
căreia nu poţi face decît presupuneri mai mult sau mai puţin plăcute, mai mult sau mai puţin
ingenioase. Dar dacă am vorbi despre oameni cum vorbim despre albine, ceea ce ar fi foarte
cuminte, am avea dreptul să spunem mult mai mult? Noi înşine ne supunem numai nevoilor,
ispitei plăcerilor sau groazei suferinţei şi ceea ce numim inteligenţă are aceeaşi obîrşie şi
aceeaşi menire cu ceea ce noi numim instinct la animale? Noi facem unele lucruri al căror
rezultat credem că-l cunoaştem, ne supunem lor lăudîndu-ne de a le fi înţeles cauzele mai bine
decît o pot ele face; dar în afară de faptul că această presupunere nu se întemeiază pe nimic
hotărît, aceste fapte sunt mici şi rare, în comparaţie cu mulţimea enormă a celorlalte. Dar,
toate la un loc, cele mai bine cunoscute şi cele mai necunoscute, cele mai mici ca şi cele mai
grandioase, cele mai apropiate şi cele mai depărtate, se săvîrşesc într-o noapte adîncă, în care,
poate, suntem tot atît de orbi cum credem noi că sunt albinele.

XXII
”Vom recunoaşte, spune undeva BUFFON, care poartă albinelor o pică destul de ciudată, că
luînd aceste zburătoare una câte una, au mai puţină minte decît cîinele, decît maimuţa şi decît
Cea mai mare parte a animalelor; vom recunoaşte că sunt mai puţin supuse, mai puţin
afectuoase, într-un cuvînt au mai puţine însuşiri omeneşti; aşa stînd lucrurile, trebuie să
recunoaştem că tot ceea ce ni se pare la ele inteligenţă, nu vine decît din mulţimea lor adunată
la un loc; cu toate acestea, această mulţime nu presupune nici o inteligenţă pentru că ele nu se
adună minate de o pasiune morală ci, din contră, se adună la un loc fără voia lor. Societatea
lor nu este, prin urmare, decît o adunare de trupuri dictată de natură şi în afară de orice
cunoaştere sau judecată. Albina mamă produce zece mii de inşi deodată şi în acelaşi loc;
aceşti zece mii de inşi, chiar dacă ar fi de o mie de ori mai proşti decît bănuiesc, vor fi siliţi,
pentru a-şi duce existenţa, să se înţeleagă între ei; puterile lor fiind egale, chiar dacă au
început prin a-şi face rău unul altuia, vor ajunge curînd să-şi facă din ce în ce mai puţin rău,
adică să se întrajutoreze; vor lăsa să se înţeleagă că se împacă bine şi servesc toţi aceluiaşi
scop; cel care le-ar observa, le-ar atribui o inteligenţă şi o minte ce le lipsesc; el va voi să le
explice orice acţiune, fiecare mişcare va fi motivată de un scop şi de aici vor ieşi minuni sau
exagerări fără număr; căci aceşti zece mii de inşi care s-au născut toţi odată, care au locuit
împreună, care au crescut aproape în acelaşi timp, nu pot să nu facă toţi acelaşi lucru şi, oricît
de puţin simţămînt ar avea, nu pot să nu deprindă toţi aceleaşi obiceiuri, de a-şi rîndui viaţa la
fel, de a se simţi bine laolaltă, de a se ocupa de locuinţa lor, de a veni la ea după ce au plecat,
etc. şi de aici ia naştere arhitectura, geometria, ordinea, prevederea, dragostea de patrie,
republica într-un cuvînt, totul întemeindu-se, cum am văzut, pe admiraţia celui ce priveşte”.
Iată un fel destul de diferit de a explica viaţa albinelor noastre. La prima vedere ea poate părea
mai firească, dar în realitate, nu ne apare astfel, deoarece nu explică nimic? Trec peste
greşelile evidente ale acestui fragment; dar faptul că-şi orînduiesc viaţa în aşa fed încât să nu-
şi facă nici cel mai mic rău una alteia, în vîltorile vieţii de toate zilele, nu presupune o
oarecare înţelepciune? Aceasta ne va apărea cu atît mai izbitoare cu cit vom examina mai
îndeaproape în ce fel aceşti „zece mii de indivizi” evită să-şi facă vreun rău şi ajung în cele
din urmă să se ajute. Şi oare aceasta nu este propria noastră istorie? Şi ce spune bătrînul
naturalist supărat, care să nu se potrivească aidoma tuturor societăţilor omeneşti?
înţelepciunea noastră, virtuţile noastre, politica noastră, fructe aprige pe care nevoia
imaginaţiei noastre le-a poleit, n-au alt scop decît de a folosi egoismul nostru şi de a îndruma,
spre binele tuturor, activitatea vătămătoare, chiar prin natura ei, a fiecăruia dintre noi. Şi apoi,
încă odată, dacă acceptăm că albinele n-au nici una din ideile, nici una din simţirile pe are li le
atribuim, ce rost mai are să ne mai mirăm? Chiar dacă credem că ar fi nepotrivit să admirăm
albinele, ei bine, vom admira natura şi tot va veni o clipă cînd nu vom mai putea să nu dăm
drumul admiraţiei noastre şi nici atunci nu vom fi pierdut nimic aşteptînd şi stînd la îndoială.

XXIII
Oricum ar fi şi pentru a nu părăsi ipoteza noastră, care are cel puţin avantajul de a uni în
mintea noastră unele fapte ce sunt vădit legate şi în realitate, albinele adoră regina nu atît
pentru dînsa, cât pentru viitorul rasei lor pe care ea îl reprezintă. Albinele nu sunt deloc
sentimentale şi, când o lucrătoare se întoarce de la muncă grav rănită, aşa încât li se pare că n-
ar mai fi bună de nimic, o aruncă afară fără milă. Şi, cu toate acestea, n-am putea spune că
sunt incapabile să-şi dovedească dragostea faţă de mama lor. Ele o recunosc imediat. Bătrînă
fiind, slăbită, nenorocită, gardienele n-ar permite niciodată unei regine necunoscute, oricît de
tînără, oricît de frumoasă şi de rodnică ar părea, să pătrundă în stup. Este adevărat că acesta
este unul din principiile de căpetenie ale poliţiei lor, de la care nu se abat decît în timpul unui
cules bogat, de dragul vreunei lucrătoare străine încărcată peste măsură cu hrană.
Cînd regina a ajuns cu totul stearpă, ele o înlocuiesc crescînd un anumit număr de prinţese.
Dar ce fac cu vechea stă pînă? Nu putem şti precis dar, nu odată, stuparii au găsit pe fagurii
unui stup o regină de toată frumuseţea şi în floarea viratei şi în fund de tot, într-un colţ
întunecat, vechea „stăpînă”, cum este numită în Normandia, slăbită şi oloagă. Se pare că, în
acest caz, albinele au avut grijă să o ferească pînă la capăt de ura puternicei rivale care nu
visează decît moartea ei, căci reginele între ele, nutresc o ură de nepotolit, care le face să se
arunce una asupra alteia, de îndată ce se găsesc două sub acelaşi acoperiş. S-ar putea crede
uşor că ele asigură celei mai bătrîne o retragere onorabilă şi liniştită pentru a-şi sfîrşi zilele
într-un colţ liniştit al oraşului. Şi aici ne lovim de una din miile de taine ale regatului de ceară
şi avem ocazia să constatăm încă o dată că politica şi obiceiurile albinelor nu sunt limitate şi
fatale şi că ele se supun unor îndemnuri mult mai complicate decît acelea pe care le credem că
le cunoaştem.

XXIV
Dar noi tulburăm în fiecare clipă legile naturii, care lor trebuie să li se pară neclintite. Noi le
punem în fiecare zi în situaţia în care ne-am găsi noi înşine dacă cineva ar suprima dintr-o
dată în jurul nostru legile gravitaţiei, ale spaţiului, ale luminii sau ale morţii. Ce vor face ele
dacă am introduce cu forţa sau fraudulos o a doua regină în cetate? În stare sălbatică, acest
fapt, graţie santinelelor de la intrare, nu li s-a întâmplat de cînd se ştiu pe lume. Ele nu se
zăpăcesc deloc şi se pricep să împace două principii pe care le respectă ca pe nişte porunci
divine. Primul este acela al unei singure mame şi el nu este părăsit niciodată în afară de cazul,
cu desăvîrşire rar, al unei mătci sterpe. Al doilea este şi mai curios, dar, dacă nu-l pot călca,
cel puţin se servesc de el cum le place. Acest principiu conferă un fel de inviolabilitate mătcii,
oricare ar fi ea. Ar fi uşor albinelor să străpungă pe străină ou mii de ace înveninate; ea ar
muri pe loc şi nu le-ar mai rămîne decît să-i scoată cadavrul afară din stup. Dar, cu toate că
acul lor e mereu pregătit, cu toate că se servesc de el în fiecare moment pentru a se lupta între
ele, pentru a ucide trîntorii, vrăjmaşii sau paraziţii, ele nu înţeapă niciodată o regină după cum
nici o regină nu înţeapă un om, un animal sau o albină obişnuită; şi arma ei regală, în loc să
fie dreaptă ca a lucrătoarelor este încovoiată ca un iatagan, nu o scoate din teacă decît
luptîndu-se cu o potrivnică de acelaşi rang, adică împotriva unei alte mătci.
Albinele, după toate aparenţele, neîndrăznind să-şi asume grozăvia omorului sîngeros al unei
mătci, în toate împrejurările în care ordinea şi prosperitatea republicii cer ca o matcă să
dispară, ele se silesc să dea acestei morţi înfăţişarea unei morţi naturale; ele fărâmiţează crima
la inifinit astfel încât ea să pară anonimă.
Ele „ambalează” atunci matca străină, pentru a întrebuinţa o expresie tehnică a stuparilor,
adică o împresoară din toate părţile, învăluind-o cu corpurile lor înlănţuite. Ele ridică astfel o
închisoare vie, în care prinsa nu mai poate să se mişte. Ele stau astfel în jurul ei chiar douăzeci
şi patru de ore, dacă e nevoie, pînă ce moare de foame sau înăbuşită.
Dacă matca legitimă se apropie în această clipă şi, simţind o rivală, pare că vrea s-o atace,
zidurile vii ale temniţei se deschid numaidecît înaintea ei. Albinele fac roată în jurul celor
două vrăjmaşe şi, fără se se amestece, stau atente la lupta lor curioasă, căci numai o mamă
poate să scoată sabia împotriva altei mame, numai aceea care poartă în măruntaiele ei aproape
un milion de vieţi, pare a avea dreptul de a secera, cu o singură lovitură, un milion de morţi.
Dar, dacă încleştarea se prelungeşte fără rezultat şi cele două iatagane se lovesc de scuturile
puternice ale chitinei, matca ce ar voi să fugă, fie că este cea legitimă, fie că este cea străină,
este oprită şi prinsă numaidecît în închisoarea tremurătoare, pînă cînd dă semne că ar voi să
reia lupta. Trebuie să mai adăugăm că, în numeroasele experienţe ce s-au făcut în această
privinţă, s-a putut vedea, mai totdeauna, că regina domnitoare iese victorioasă, fie că,
simţindu-se acasă, printre ai săi, are mai multă îndrăzneală şi pasiune decît cealaltă, fie că
albinele, dacă sunt nepărtinitoare la începutul luptei, nu sunt tot aşa în felul în care ele ştiu să
închidă pe cele două rivale, căci mama lor nu pare suferindă cînd scapă din această închisoare,
pe cînd cea străină iese mai totdeauna jumulită şi moleşită.

XXV
O experienţă uşor de făcut ne arată, cum nu se poate mai bine, că albinele îşi recunosc matca
şi au pentru ea o adevărată dragoste. Luaţi-le matca şi veţi vedea îndată producîndu-se toate
fenomenele de spaimă şi de îngrijorare pe care le-am descris într-un capitol precedent. Daţi-
le-o înapoi după câteva ore şi toate fiicele ei vor alerga înainte aducîndu-i miere. Unele îi vor
străjui drumul, altele, cu capul plecat şi cu abdomenul în aer, se vor aşeza în faţa ei în
semicercuri, unde, nemişcate, vor cinta un imn de regăsire şi care, s-ar putea spune, că în
obiceiurile lor regale e semnul respectului celui mai înalt şi al fericirii supreme.
Dar nu nădăjduiţi că le puteţi înşela înlocuind matca adevărată cu una străină. De abia ar face
cîţiva paşi şi lucrătoarele nemulţumite s-ar năpusti din toate părţile. Ea ar fi prinsă pe loc,
împresurată şi ţinută în grozava temniţă gălăgioasă ale cărei ziduri nemiloase se vor schimba
pe rînd, dacă putem spune astfel, pînă la moartea ei căci, în acest caz deosebit, nu se întâmplă
mai niciodată să scape vie.
De aceea, una din marile greutăţi în creşterea albinelor este introducerea şi schimbarea
mătcilor. E curios să vezi cîtă diplomaţie, cîtă şiretenie trebuie să întrebuinţeze omul pentru a-
şi atinge scopul şi să înşele aceste mici insecte aşa de perspicace, dar întotdeauna aşa de
încrezătoare, care primesc, cu un curaj care te mişcă toate întîmplările cele mai neaşteptate şi
nu văd, în aparenţă, decît un capriciu nou, dar de neînlăturat, al naturii. Intr-un cuvînt, omul,
folosindu-se de această diplomaţie şi de zăpăceala plină de deznădejde ce le cuprinde, îşi
atinge scopul tot datorită minunatului simţ practic al albinelor, graţie comorii nesecate a
legilor şi uimitoarelor obiceiuri ale stupului, al dragostei lor de ordine, de pace şi de folos
obştesc, al credinţei lor nestrămutate în viitor, a caracterului lor aşa de dibaci şi de hotărît, al
uitării de sine şi, mai cu seamă, mulţumită rîvnei lor neclintite şi neobosite în îndeplinirea
datoriei lor. Dar amănuntele acestor mijloace se găsesc în tratatele de apicultură şi noi n-am
face decît să depăşim subiectul propus (de obicei se introduce matca străină într-o colivie
mică cu gratii de fier şi se aşează între doi faguri. Colivia are o portiţă de ceară pe care o
mănîncă lucrătoarele după ce le-a trecut supărarea eliberînd prizoniera pe care o întîmpină
adesea cu bunăvoinţă. Dl. S. SIMMINS, director al marii stupine din Rottingdean, a găsit de
ourînd un mod nou de a introduce matca, destul de simplu, care reuşeşte aproape totdeauna şi
care se răspîndeşte tot mai mult printre stuparii ce-şi iubesc meseria. De obicei, dificultatea de
a introduce o matcă nouă este comportamentul ei. Ea se agită, fuge, se ascunde, se poartă oa o
străină şi dă de bănuit lucrătoarelor, atitudine care nu întîrzie s-o dea de gol. Dl. SIMMINS o
izolează mai întîi şi o ţine nemîncată timp de o jumătate de oră. El ridică mai apoi un colţ al
acoperişului de dinăuntru al stupului orfan şi aşează noua matcă pe vîrful unuia din faguri.
Desnădăjduită de izolarea ei de mai înainte, ea se simte acum fericită între albine şi, flămîndă
cum e, primeşte cu lăcomie hrana ce i se dă. Lucrătoarele înşelate de purtarea ei liniştită, nu
cercetează mai serios, îşi închipuie că le-a revenit vechea regină şi o priiimesc cu bucurie. Din
această experienţă rezultă, după cât se pare, contrar ideii lui HUBER şi a celorlalţi
observatori, că albinele nu pot să-şi recunoască matca. Oricum ar fi, aceste două explicaţii la
fel de plauzibile - cu toate că adevărul se găseşte într-o a treia pe care n-o cunoaştem încă - ne
arată încă o dată cât de complexă şi de necunoscută este firea albinei. Şi de aici, ca din toate
întâmplările vieţii, nu am putea trage decît învăţăminte şi anume că, aşteptînd mai mult decît
azi vom fi întotdeauna curioşi să aflăm cât mai mult).

XXVI
Cât despre iubirea personală de care vorbeam şi pentru a termina cu ea, dacă e cu putinţă ca ea
să existe în realitate, este iarăşi neîndoios că memoria ei este scurtă. Dacă am vrea să
readucem în stupul ei o matcă oare a lipsit cîteva zile, fiicele ei necăjite o vor primi astfel
încât va trebuie să o smulgem din închisoarea de moarte cu care ele pedepsesc mătcile străine.
Intre timp ele au avut răgazul să schimbe în botei vreo zece celule de lucrătoare astfel încât
viitorul neamului nu mai este în primejdie. Iubirea lor creşte sau se micşorează după cum
matca întruchipează acest viitor. Deseori, cînd o matcă fecioară împlineşte sărbătoarea
primejdioasă a „zborului nupţial”, putem vedea că supusele ei sunt aşa de îngrijorate să nu o
piardă încât o însoţesc toate în această tragică şi îndepărtată căutare a dragostei, despre care
voi vorbi îndată. Acest lucru nu se întîmplă dacă am avut grijă să le dăm o bucată de fagure
cuprinzînd celulele de puiet tînăr din care speră să crească o nouă matcă. Ataşamentul lor
pentru matcă poate să se transforme în ură şi îndârjire dacă ea nu îndeplineşte toate datoriile
faţă de divinitatea nevăzută pe care am putea-o numi societatea viitoare şi la care ele ţin mai
mult decît noi. S-a întâmplat, bunăoară, că stuparii au împiedicat, din diferite motive, pe
regină a urma roiul, oprind-o în stup cu ajutorul unei plase printre ochiurile căreia sprintenele
şi subţirile lucrătoare treceau nestînjenite dar prin care, sărmana roabă a iubirii, mult mai mare
şi mai greoaie decît fetele ei, nu se putea strecura. La prima ieşire, albinele văzînd că ea nu era
în grup, reveneau în stup, bombănind şi îmbrâncind cu răutate pe nefericita prizonieră pe care,
desigur, o învinuiau de lene sau prostie. La a doua ieşire, reaua ei voinţă părînd evidentă,
mînia lor creşterea şi tulburările deveneau mai îngrijorătoare. În sfîrşit, la a treia ieşire, consi-
derînd-o ou totul necredincioasă soartei şi viitorului naţiunii, o condamnau aproape totdeauna
şi o executau în închisoarea regală.

XXVII
După cum vedem, totul este subordonat acestui viitor cu prevedere, o bună înţelegere, o
hotărîre, o inteligenţă în interpretarea împrejurărilor care te uimeşte cînd ţii seama de
neprevăzutul şi supranaturalul pe care îl aduce amestecul nostru în viaţa lor. S-ar putea crede
că în ultimul exemplu ele înţeleg destul de greşit neputinţa reginei de a le urma. Am fi noi
oare mult mai pătrunzători dacă o inteligenţă de o putere deosebită şi ajutată de un corp tot atît
de uriaş, încât mişcările lui ar fi tot aşa de neînţelese ca acelea ale unui fenomen natural, s-ar
distra întinzîndu-ne curse de acelaşi soi? Nu ne-am trudit câteva mii de ani să năsoocim o
explicaţie mulţumitoare pentru măreţia fulgerului? Orice inteligenţă începe să lâncezească
cînd o scoţi din sfera ei care este mereu mică şi cînd o pui faţă în faţă cu nişte evenimente pe
care nu le-a pus niciodată în mişcare. De altfel, nu se poate şti dacă, tot repetînd experienţa,
albinele nu vor ajunge să înţeleagă cursa şi o ocolească. Ele au înţeles deja mai multe
experienţe de acest fel şi au ştiut să profite de ele cu inteligenţă. Experienţa cu „ramele
mobile” sau cu „secţiunile”, de exemplu, unde sunt obligate să depună mierea de rezervă în
mici cutioare simetric îngrămădite sau experienţa şi mai extraordinară făcută cu „fagurii
artificiali” unde celulele nu sunt decît desenate printr-un slab contur de ceară al căror folos îl
simt imediat, continuînd să clădească celule desăvîrşite, scutind muncă şi timp, sunt dovezi
grăitoare în acest sens. Nu descoperă ele oare, în toate împrejurările care nu se înfăţişează sub
forma unei curse întinse de către un zeu şiret şi răutăcios, cel mai bun şi singurul gînd al
omului? Pentru a aminti una din aceste împrejurări fireşti, dar cu totul neobişnuite, cînd un
vierme sau un şoarece se strecoară în stup şi, după ce-l omoară, ce vor face cu cadavrul care
nu va întîrzia să strice aerul? Dacă nu reuşesc să-l dea afară sau să-l facă bucăţele, îl închid cu
meşteşug într-un adevărat coşciug de ceară şi propolis, coşciug în care nu intră pic de aer şi
care se ridică asemenea unei clădiri ciudate printre celelalte edificii ale cetăţii. Am întîlnit
anul trecut într-unui din stupii mei, trei morminte de acest fel grămădite la un loc şi despărţite,
ca şi celulele fagurilor, prin nişte pereţi comuni pentru a economisi cât mai multă ceară.
Prevăzătoarele lucrătoare le clădiseră peste rămăşiţele a trei melci mititei pe care un copil îi
băgase în stup. De obicei, cînd este vorba de melci, se mulţumesc să astupe cu ceară orificiul
cochiliei. Dar în cazul de faţă, coaja căsuţei fiind găurită pe alocuri, au găsit de cuviinţă că
este mai bine să acopere toată căsuţa; şi, pentru a nu stînjeni intrarea, ele au construit în
această masă greoaie un oarecare număr de galerii potrivite exact, nu după trupul lor ci după
trupul trîntorilor care sunt aproape de două ori mai mari decît ele. Faptul acesta şi cel ce va
urma nu ne face să credem că într-o zi vor ajunge să înţeleagă de ce matca nu le poate urma
străbătînd plasa? Ele au un simţ foarte sigur al proporţiilor şi al spaţiului necesar unui corp
pentru a se mişca. În locurile în care bîntuie hidosul cap-de mort, Acherontia atropos, ele
clădesc la intrarea stupilor coloane de ceară printre care hoţul de noapte nu-şi poate strecura
uriaşul pîntec.

XXVIII
Dar să punem punct acestei discuţii căci, dacă aş cita toate exemplele nu ştiu unde am putea
ajunge. Pentru a rezuma în două cuvinte care este rolul şi situaţia mătcii s-ar putea spune că ea
este inima-selavă a cetăţii a cărei inteligenţă o înconjoară. Ea este singura stăpînă, dar, în
acelaşi timp, o servitoare regească, păstrătoarea captivă şi întruparea răspunzătoare a iubirii.
Poporul ei o slujeşte şi i se închină, fără să uite că nu se închină persoanei sale ci misiunii pe
care ea o îndeplineşte şi soartei pe care o întrupează. Cu greu am putea găsi o republică
omenească al cărui plan să îmbrăţişeze aşa de multe din dorinţele planetei noastre; o
democraţie în care independenţa să fie în acelaşi timp mai desăvârşită şi mai perfectă şi
supunerea mai completă şi mai bine gîndită. Nu vom găsi nici o cetate în care sacrificiile să
fie mai aspre şi mai absolute. Să nu vă închipuiţi că admir aceste jertfe, pe cât admir
rezultatele lor. Ar fi de dorit ca aceste rezultate să fie obţinute cu mai puţine jertfe, cu mai
puţine renunţări. Dar principiul o dată acceptat - şi poate că el este necesar în organizarea
ascunsă a globului nostru - organizarea lui e minunată. Oricare ar fi adevărul omenesc asupra
acestui lucru, în stup viaţa nu este privită ca un şir de ore mai mult sau mai puţin plăcute, din
care e bine să nu umbrim şi să nu îngreunăm decît momentele necesare întreţinerii ei, ci ca o
mare datorie comună riguros împărţită, îndreptată către un viitor greu de atins, care de la
începutul existenţei lor şi pînă astăzi nu face decît să se depărteze. Pentru aceasta, fiecare se
lipseşte de mai bine de o jumătate din drepturi şi fericire. Regina îşi ia rămas bun de la lumina
zilei, de la dulceaţa florilor şi de la libertate; lucrătoarele nu se mai gîndesc la dragoste, îşi
scurtează viaţa cu patru-cinci ani şi renunţă la bucuria de a fi mame. Regina îşi vede creierul
redus la nimic în folosul organelor de reproducere, iar lucrătoarele îşi văd aceleaşi organe
atrofiindu-se în folosul inteligenţei lor. Nu ar fi drept să susţinem că voinţa ar fi străină de
aceste renunţări. Este adevărat că lucrătoarea nu-şi poate schimba propria soartă dar, ea
dispune de aceea a tuturor nimfelor care o înconjoară şi care sunt fiicele sale indirecte. Am
văzut că fiecare larvă de lucrătoare, dacă este hrănită şi îngrijită în chip regesc, poate ajunge
matcă; şi tot la fel, fiecare larvă regală, dacă i se schimbă hrana şi i se micşorează locuinţa, s-
ar transforma în lucrătoare. Aceste uimitoare hotărîri au loc în fiecare zi la umbra aurită a
stupului. Ele nu se produc la întîmplare. O înţelepciune a cărei dreaptă judecată şi a cărei
pătrundere numai omul ar putea-o pune la îndoială, o înţelepciune mereu trează le face şi le
desface, ţinînd socoteală de tot ce se întâmplă înăuntrul şi în afara cetăţii. Dacă nişte flori
neprevăzute se deschid deodată pline de bogăţie, dacă luncile sau malurile rîului strălucesc de
noi comori, dacă matca a îmbătrînit sau e mai puţin rodnică, dacă poporul se înmulţeşte şi se
simte strîmtorat, veţi vedea înălţîndu-se botci. Aceleaşi botci vor fi distruse, dacă recolta e
slabă sau dacă stupul e mărit. Adesea, ele vor fi păstrate atîta timp cât tînăra matcă nu şi-a
săvîrşit sau nu a reuşit zborul nupţial pentru a fi distruse îndată ce ea ar reveni în stup trăgînd
după sine semnul neîndoielnic al împerecherii. Unde este această înţelepciune care apasă
astfel prezentul şi viitorul şi din care ceea ce noi nu vedem încă e mult mai de preţ decît ceea
ce vedem? Unde sălăşluieşte această prevedere necunoscută care alege şi renunţă, care înalţă
şi micşorează, care, din atîtea lucrătoare, poate să facă atîtea regine şi care, din atîtea mame,
face un popor de fecioare? Am spus mai sus că ea se află în „spiritul stupului”; dar unde să
căutăm acest „spirit al stupului” dacă nu în ansamblul lucrătoarelor? Pentru a ne convinge,
poate, că acolo trebuie căutat, ar fi bine să observăm cu multă luare aminte obiceiurile
republicii regale. Ar fi de-ajuns, aşa cum au făcut-o DUJARDIN, BRANDT, GIRARD,
VOGEL şi alţi savanţi entomologi, să aşezăm sub microscop, alături de ţeasta cam goală a
reginei şi de capul măreţ al trântorilor cei cu douăzeci şi şase de mii de ochi, micul cap sărăcuţ
şi plin de griji al fecioarei lucrătoare. Am putea vedea că în acest căpşor se împletesc
circumvoluţiunile creierului celui mai bogat şi mai iscusit din tot stupul. El este chiar cel mai
frumos, cel mai complicat, cel mai delicat, cel mai perfect, într-o altă ordine şi cu o orînduială
diferită, vine în ordine firească după cel al omului (creierul albinei, după calculele lui
Dujardin, formează a 174-a parte din toată greutatea insectei iar cel al furnicii a 206-a parte.
În schimb, corpii pedunculaţi, care par să se dezvolte în proporţie cu victoria ce inteligenţa o
dobîndeşte asupra instinctului, sunt mai puţin importanţi la albină decît la furnică.
Compensînd una cu alta, s-ar putea conchide, păstrînd totuşi terenul ipotezei şi ţinînd 6eama
de greutatea problemei, că valoarea intelectuală a albinei este aproape aceeaşi cu aceea a
furnicii). Şi aici, ca peste tot în lumea pe care o cunoaştem, acolo unde se află creierul, se
găseşte autoritatea, forţa cea adevărată, înţelepciunea şi victoria. Şi aici este un atom aproape
nevăzut al acestei substanţe misterioase care robeşte şi organizează materia şi care ştie să-şi
făurească un mic colţ triumfător şi statornic in mijlocul puterilor uriaşe şi nemişcate ale
neantului şi morţii.

XXIX
Să ne întoarcem la stupul nostru care roieşte şi care nu a aşteptat sfîrşitul acestor gînduri
pentru a da semnalul de plecare. În clipa în care semnalul a fost dat, s-ar zice că toate porţile
oraşului se deschid simultan în urma unei îmbulziri nebune şi neaşteptate. Mulţimea neagră
evadează sau, mai bine zis, ţîşneşte, după numărul deschiderilor în două, trei sau patru jeturi
deodată, frământate, zgomotoase şi neîncetate care erup şi se răspîndesc în văzduh într-o reţea
sonoră împletită de o sută de mii de aripi străvezii şi exasperate. Timp de cîteva minute,
reţeaua aceasta pluteşte deasupra stupului, ca un murmur ameţitor de mătăsuri diafane pe care
mii şi mii de degete electrizate ar sfîşia-o şi ar ţese-o iar fără încetare. Acest norişor pluteşte,
ezită, tremură ca un văl de dansatoare, pe care mîini nevăzute îl leagănă uşor între cer şi
pămînt strîngîndu-l şi desfăşurîndu-l, înălţîndu-l uşor de lîngă flori pînă în azurul cerului, în
aşteptarea unei sosiri sau al unei plecări măreţe. În sfîrşit, una din poalele mantiei coboară,
cealaltă se ridică, cele patru colţuri pline de soare ale acestei pelerine de zumzet se unesc şi,
întocmai ca un covor fermecat din basmele cu zîne trece dincolo de orizont, mantia se
îndreaptă compactă şi strînsă, pentru a acoperi prezenţa sfîntă a viitorului, spre tei, păr sau
salcie unde matca se aşezase cîteva clipe mai înainte ca un cui de aur. Aici, în jurul acestui
cui, se agaţă, una după alta, acele note muzicale înfăşurînd în jurul lui pînza de mărgăritare
strălucind de lumina zilei. Mai apoi, liniştea cuprinde din nou văzduhul. Această frămîntare
gălăgioasă şi acest văl periculos ce părea urzit cu numeroase ameninţări şi mînii, această
grindină asurzitoare de aur care, plutind prin aer, cădea gălăgioasă pe toate lucrurile
dimprejur, se transformă, pe nevăzute, într-un ciorchine mare, blînd şi liniştit, ce se leagănă de
o creangă, format din mii şi mii de mici boabe vii, dar nemişcate, care aşteaptă reîntoarcerea
cercetaşelor plecate în căutarea unui adăpost.

XXX
Este primul pas ce-l face roiul care a fost numit „roiul primar” în fruntea căruia se află mereu
bătrîna regină. El se aşează, de obicei, pe capacul sau pe arbustul cel mai apropiat de stup,
căci regina, plină de ouă şi oare n-a văzut lumina zilei de la zborul de nuntă sau de la roirea
din anul precedent, ezită să se avînte în văzduh şi pare că a uitat menirea aripilor.
Apicultorul aşteaptă ca ghemul să se strîngă bine. Apoi, cu pălăria de paie pe cap (căci albina
cea mai blîndă înţeapă atunci cînd se rătăceşte prin păr, crezînd că a căzut într-o capcană), dar
fără mască şi făr văl, şi, dacă este îndemînatec, după ce şi-a udat cu apă rece mîinile pînă la
coate, culege roiul scuturînd cu putere craca deasupra unui stup cu gura în sus. Ghemul cade
greoi în stup ca o fructă coaptă. Cînd craca este prea puternică, el ia poporul zgomotos cu un
polonic şi îl împrăştie pe unde-i place, cum ar semăna grîu. Nu trebuie să se teamă de albinele
ce bîzîie în jurul său şi care îi acoperă cu zecile mîinile şi faţa. El ascultă cîntecul lor de
bucurie care nu seamănă cu acela al mîniei. Nu trebuie să-şi facă griji, de asemenea, dacă
roiul se împarte, se irită, se împrăştie sau îi scapă. Am mai spus-o: în această zi, misterioasele
lucrătoare sunt stăpînite de un spirit de sărbătoare şi de încredere pe care nimic nu-l
zdruncină. Ele s-au despărţit de bunurile ce aveau datoria să le apere şi nu-şi mai recunosc
vrăjmaşii. Ele sunt inofensive pentru că sunt fericite şi sunt fericite fără să se ştie de ce:
împlinesc o lege. Nu este fiinţă care să nu aibă momente de fericire deplină, pe care natura i le
hărăzeşte pentru ca să-şi atingă ţelurile. Să nu ne mirăm că albinele sunt înşelate; şi noi, de
sute de ani de cînd le privim, cu un creier mai perfect decît al lor, suntem înşelaţi şi nu ştim
încă dacă albina e binevoitoare, nepăsătoare sau josnic de crudă. Roiul se va fixa acolo unde a
căzut regina şi, chiar dacă a căzut singură în stup, îndată ce albinele o descoperă, îşi vor
îndrepta paşii către ea, pornind în nesfîrşite şiruri negre; şi, pe cînd cea mai mare parte vor
pătrunde în grabă în noua casă, o altă mulţime, oprindu-se o clipă în pragul porţilor
necunoscute, va forma cercuri pline de bucurie cu care ele îşi sărbătoresc momentele de
bucurie. Ele „fac adunarea” după cum spun sătenii noştri. Pe loc, adăpostul neaşteptat este
luat în primire şi cercetat în cele mai îndepărtate unghere; locul lui în prisacă, forma, culoarea
sunt recunoscute şi înscrise în mii de mici memorii prevăzătoare şi credicioase. Lucrurile
dimprejur sunt memorate cu grijă, noua cetate există în închipuirea lor îndrăzneaţă, locul ei
este însemnat în inima şi în sufletul tuturor locuitorilor; între zidurile ei începe să răsune
cîntecul de iubire al prezenţei regale şi munca îşi reia cursul.

XXXI
Dacă omul nu-l prinde, povestea roiului nu se termină aici. El rămîne atîrnat de cracă pînă la
întoarcerea lucrătoarelor care fac serviciul de cercetăşie şi care, din primele clipe ale roitului,
s-au răspândit în cele patru vînturi în căutarea unui adăpost. Acestea se întorc una după alta şi
dau socoteală de misiunea lor şi, deoarece nu ne este cu putinţă să pătrundem în gândurile
albinelor, trebuie să tilmăcim omeneşte priveliştea ce se înfăţişează sub ochii noştri. Pe semne
că fiecare este ascultată cu luare aminte. Una poate că laudă o scorbură de copac, alta laudă o
spărtură de zid părăsit, o a treia le îmbie cu foloasele unei peşteri sau alte unei gropi părăsite.
Se întîmplă deseori că adunarea stă la îndoială şi cumpăneşte pînă a doua zi dimineaţa. În cele
din urmă, alegerea se face şi înţelegerea este unanimă. La un moment dat, tot ciorchinele se
agită, furnică, se desprinde, se împrăştie şi, dintr-un singur zbor, puternic şi hotărît, care de
data aceasta nu mai cunoaşte nici o oprelişte, pâlcul zgomotos porneşte în linie dreaptă peste
garduri, ogoare, cîmpii cu in, căpiţe de fin, mori, bălţi, sate şi fluvii, către o ţintă precisă şi
totdeauna foarte depărtată. Destul de rar omul le mai poate urmări în această a doua plecare.
Ele revin în sînul naturii-mamă şi le pierdem urma pentru totdeauna.

3.Intemeierea cetatii

I
Să vedem acum ce face în stup roiul pe care stuparul nostru 1-a scuturat mai înainte. Şi, mai
întîi, să ne reamintim jertfa pe care au făcut-o cele cincizeci de mii de fecioare, care, după
cum spune Ronsard:
Portent un gentil coeur dedan un petit corps (Poartă o inimă gingaşă în trup atât de firav) şi să
admirăm curajul care le trebuie pentru a reîncepe viaţa în singurătatea unde au poposit. Ele au
uitat cetatea bogată şi măreaţă unde s-au născut, unde viaţa era fără de griji şi atît de bine
orînduită, unde parfumul tuturor florilor ce aminteau soarele binefăcător le îngăduia să
înfrunte fără grijă ameninţările iernii viforoase. Ele au părăsit, adormite în leagăn, mii şi mii
de fiice pe care nu le vor mai revedea niciodată. În afară de uriaşa comoară de ceară, de
propolis şi de polen, strînsă cu atîta trudă, au părăsit mai mult de 60 kg de miere, adică de
douăsprezece ori greutatea poporului întreg, aproape de şase sute de mii de ori greutatea
fiecărei albine, ceea ce ar însemna pentru om patruzeci şi două de mii de tone de merinde, o
întreagă flotilă de vase mari încărcate cu alimentele cele mai scumpe şi cele mai bune pe care
le cunoaştem, căci mierea este pentru albine un fel de viaţă curgătoare, un fel de chil ce se
asimilează imediat şi în întregime.
Aici, în noua casă, nu este nimic, nici un strop de miere, nici o bucată de ceară, nici un fir
călăuzitor, nici un punct de sprijin. Intîlneşti numai goliciunea plină de tristeţe a unui
monument uriaş ce nu are decît acoperiş şi ziduri. Pereţii, rotunzi şi lustruiţi, nu închid decît
întunericul iar, sus, bolta înfricoşătoare este aruncată peste abis. Dar albina nu are păreri de
rău zadarnice; în orice caz, ea nu se opreşte. Avîntul ei, departe de a fi abătut printr-o
încercare ce ar întrece ou mult orice altă fire, e mai mare ca oricînd. De-abia stupul este întors
şi aşezat la noul său loc, de-abia învălmăşeala mulţimii gălăgioase începe să se potolească şi
îndată poţi vedea, pe neaşteptate, că ele se despart foarte precis. Cea mai mare parte a
albinelor, ca o armată ce ar asculta de un ordin precis, încep să se urce, în şiruri compacte, pe
zidurile drepte ale clădirii. Ajunse la boltă, cele dintîi se agaţă de ea cu unghiile picioarelor
din faţă, cele care vin mai apoi se agaţă de primele şi aşa mai departe, pînă ce s-au format
punţi ce servesc mulţimii ce nu conteneşte să urce. încetul cu încetul, aceste şiruri înmulţindu-
se, întărindu-se şi înlănţuindu-se la nesfîrşit, devin nişte ghirlande, care sub urcuşul neîncetat
al celorlalte, se transformă, la rîndul lor într-o perdea deasă şi triunghiulară sau, mai degrabă,
într-un fel de con compact şi întors, al cărui vîrf se prinde de cupolă, iar corpul se lasă în jos
pier-zîndu-se pînă la jumătatea sau la două treimi din înălţimea stupului. Atunci, de îndată ce
ultima albină, ce se simte chemată de un glas misterios să facă parte din acest grup, ajunge la
perdeaua suspendată în întuneric, urcuşul se opreşte, orice mişcare se potoleşte sub cupolă, şi
timp de mai multe ore, toată această curioasă suflare aşteaptă, într-o linişte religioasă şi într-o
nemişcare ce ar părea înfricoşătoare, sosirea misterioasă a cerii.
În acest timp, fără să se îngrijească de ţesutul minunatei perdele din cutele căreia va apărea un
dar fermecat, restul albinelor, adică toate acelea care au rămas la temelia stupului, nu se simt
deloc îmbiate de a se uni cu celelalte, cercetează ou luare aminte noua clădire şi încep
lucrările necesare.
Podeaua este măturată cu grijă. Frunzele veştede, urmele de tot felul, firicelele de nisip sunt
duse departe rînd pe rînd, căci curăţenia albinelor merge pînă la manie. Chiar în toiul iernii,
cînd crapă pietrele de frig, şi nu pot ieşi din stup pentru a face „zborul de curăţire”, după cum
spun stuparii, ele preferă să piară cu sutele, victime ale bolilor, decît să-şi murdărească cât de
cât stupul. Numai trîntorii sunt cu totul nepăsători şi murdăresc fără ruşine fagurii pe care se
aşează, lăsînd pe bietele lucrătoare să cureţe fără încetare în urma lor. După ce au făcut
curăţenie, albinele din acelaşi grup, care nu se amestecă cu grămada ce stă atîrnată într-un fel
de extaz, se apucă să ohituiască cu multă grijă de jur împrejur temelia stupului. După ce toate
crăpăturile sunt cercetate, umplute şi acoperite cu propolis se începe de sus în jos şi lustruirea
pereţilor. Paza de la intrare este reînfiinţată şi, peste puţin timp, un oarecare număr de
lucrătoare pleacă pe cîmp şi se reîntorc încărcate cu nectar şi polen.

II
Înainte de a ridica puţin cutele perdelei misterioase, la adăpostul căreia se pune temelia
adevăratei locuinţe, să încercăm a ne da seama de priceperea de care trebuie să dea dovadă
acest mic popor de emigrante, de exactitatea privirii, de socotelile şi de munca necesară
pentru a-şi dura adăpostul, pentru a desena cu inteligenţă în acest pustiu locul edificiilor ce
trebuie ridicate cu cât mai multă economie şi repeziciune, căci matca, nevoită să ouă, a şi
început să-şi depună pe jos ouăle. În afară de aceasta, în acest labirint de clădiri diferite, încă
imaginare şi care vor trebui să fie ridicate într-un chip necunoscut pînă atunci, ele nu vor
trebui să uite legile aerisirii, ale trăiniciei, să verifice mereu rezstenţa cerii, să fie cu luare
aminte la felul merindelor ce le vor depozita şi la uşurinţa de a ajunge la ele, să nu uite de
obiceiurile mătcii, de locul ei dinainte stabilit, deoarece ea este organic cea mai importantă, să
prevadă locul magaziilor, al caselor, al străzilor şi al locurilor de trecere şi atîtea alte lucruri
care ne-ar fi greu de povestit.
Dar forma stupilor cu care omul îmbie albinele variază la infinit, începând cu copacul
scorburos sau cu oala de lut ars, ce se mai întrebuinţează şi azi în Africa şi Asia, trecînd prin
vechea coşniţă de paie pe oare o zărim în mijlocul unui lan de floarea-soarelui, de brumărele
sau de nalbe, sub ferestre sau în grădinile de zarzavat şi pînă la adevăratele uzine ale
apiculturii mobile de astăzi unde se adună uneori mai mult de o sută cincizeci de kilograme de
miere în trei sau patru etaje de faguri suprapuşi şi înconjuraţi fiecare de o ramă ce ne dă
posibilitatea să-i ridicăm, să-i mişcăm după voie, să extragem mierea cu ajutorul centrifugii şi
după aceea să-i aşezăm la loc aşa cum facem, în bibliotecă, cu o carte pe care am citit-o.
Capriciul sau ingeniozitatea omului adăposteşte într-o bună zi roiul acesta docil într-una din
aceste locuinţe curioase. Şi iată mica gîză obligată să se descurce, să se orienteze, să-şi
schimbe planurile pe care forţa lucrurilor o făcuse să le creadă veşnice şi nestrămutate, să-şi
hotărască în această casă necunoscută poziţia hambarelor de iarnă care nu se pot întinde
dincolo de ţinuturile micului popor in faşă; tot ea este aceea care va socoti locul unde se vor
aduna fagurii de puiet, care n-au voie să fie nici prea sus nici prea jos, nici prea departe, nici
prea aproape de intrare, căci altfel ar fi pierduţi. Ea iese, de exemplu, din trunchiul unui copac
prăbuşit care nu forma decît o lungă galerie orizontală strimtă şi turtită pe alocuri şi, iat-o,
dintr-o dată, într-o clădire înaltă cât un turn şi al cărei acoperiş se pierde în neguri. Pentru a
înţelege şi mai bine mirarea ce trebuie s-o cuprindă, ea se obişnuise de sute de ani să trăiască
sub bolta buduroaielor de paie din satele noastre şi acum se vede găzduită într-un fel de dulap
mare sau ladă spaţioasă, de trei sau patru ori mai mare decît locuinţa ei de baştină, în mijlocul
unei învălmăşeli de rame atîrnînd unele deasupra altora aici paralele, aici perpendiculare pe
intrare, ce formează o reţea de schele care îi încurcă toată casa.

III
Cu toate acestea, nu s-a întîmplat niciodată ca un roi să fi refuzat să lucreze, să se fi descurajat
sau zăpăcit de ciudăţenia lucrurilor din jur, în afară de cazul în care locuinţa ce i se oferă
miroase urît şi este, într-adevăr, de nelocuit. Chiar şi în acest caz nu putem vorbi de
descurajare, de zăpăceală şi nici una nu-şi uită datoria. El părăseşte locuinţa inospitalieră,
pentru a-şi căuta norocul în altă parte şi nu putem spune că cineva le-a putut vreodată obliga
să facă un lucru copilăros sau lipsit de judecată. Nimeni nu le-a văzut pe albine pier zîndu-şi
capul şi nici apucîndu-se să construiască, în momente de nehotărîre, locuinţe bizare şi fără
rost. Puneţi-le într-o sferă, într-un cub, într-o piramidă, într-un coş oval sau poligonal, într-un
cilindru sau într-o spirală, observaţi-le după cîteva zile, dacă au acceptat această nouă
locuinţă, şi veţi vedea că acest popor straniu format din mici inteligenţe independente a ştiut
să se pună numaidecît de acord pentru a alege, fără zăbavă, cu o metodă ale cărei principii par
inflexibile, punctul cel mai de folos şi adesea singurul cu putinţă al ciudatului adăpost.
Cînd le adăposteşti într-una din acele mari uzine cu rame despre care am vorbit mai sus, ele
nu ţin seamă de aceste rame decît în măsura în care le aduc vreun folos sau vreun punct de
sprijin pentru fagurii lor şi atunci, desigur, nu vor să ţină seamă nici de dorinţele şi nici de
intenţiile omului. Dar, dacă apicultorul s-a îngrijit să lipească cîte o fîşie îngustă de ceară în
partea de sus a acestor rame, ele văd imediat avantajele ce le-ar avea de pe urma acestei
munci începute şi vor continua cu grijă acea fîşie şi lipind de ea propria lor ceară, vor prelungi
cu pricepere fagurele în direcţia indicată. De asemenea - şi cazul este destul de frecvent în
stupinele mari de azi - dacă toate ramele stupului unde am scuturat roiul sunt pline cu faguri
artificiali, ele nu vor mai pierde vremea clădind în dreapta sau în stînga, producînd o ceară de
prisos ci, găsind lucrul pe jumătate făcut, se mulţumesc să adîncească şi să lărgească fiecare
din celulele fagurilor artificiali, îndreptînd părţile în care ele se abat de la linia dreaptă şi, în
felul acesta, ele vor avea, în mai puţin de o săptămînă, o cetate tot atît de luxoasă şi bine
făcută ca aceea pe care au părăsit-o. Altminteri, lăsate fără ajutor, le-ar trebui două sau trei
luni pentru a-şi reconstrui aceeaşi mulţime de hambare şi de case din ceară albă.

IV
Se pare totuşi că acest spirit de adaptare depăşeşte ciudat limitele instinctului. De altfel, nimic
nu e mai arbitrar decît deosebirile ce se fac între instict şi ceea ce se cheamă inteligenţă. Sir
John LUBBOCK, care a făcut observaţii atît de curioase şi personale asupra furnicilor,
viespilor şi albinelor, este foarte înclinat, poate dintr-o predilecţie inconştientă şi puţin şi
nedreaptă, pentru furnici, pe care le-a observat mai ales - căci fiecare cercetător vrea ca
insecta pe care o studiază să fie mai inteligentă sau mai deosebită decît celelalte şi nu trebuie
să fim pătimaşi în acest studiu, sir John LUBBOCK, cum am spus, este înclinat să tăgăduiască
albinei orice discernămînt şi orice judecată de îndată ce o scoţi de pe făgaşul muncii de toate
zilele. Pentru a întări această afirmaţie, el ne dă drept exemplu o experienţă uşor de făcut.
Introduceţi într-o sticlă de apă cîteva muşte şi vreo cîteva albine; apoi culcîind sticla, aşezaţi-o
cu fundul către fereastră. Ore întregi, albinele se vor strădui pînă ce vor cădea răpuse de
oboseală să găsească o ieşire prin fundul sticlei, pe cînd muştele, în mai puţin de două minute,
se vor furişa toate prin gîtul ei. Sir John LUBBOCK trage concluzia că, inteligenţa albinei
este foarte limitată, pe cînd musca este mult mai abilă reuşind să se descurce şi să-şi
regăsească drumul. Această concluzie nu pare fără defect. Întoarceţi de douăzeci de ori, rînd
pe rînd, cînd fundul cînd gîtul sticlei transparente şi de douăzeci de ori albinele se vor întoarce
spre lumină. Ceea ce le duce la pierzanie în experienţa savantului englez este dragostea lor de
lumină sau chiar inteligenţa lor. Ele îşi închipuie, bineînţeles, că, în orice închisoare, scăparea
vine din partea cea mai luminată, acţionează astfel şi, lucrînd mereu aşa, lucrează foarte logic.
Ele n-au cunoscut niciodată taina supranaturală ce o reprezintă sticla, această atmosferă de
nepătruns care nu există în natură, această piedică şi acest mister trebuie să le fie cu atît mai
greu de pătruns şi de neadmis ou cât sunt mai inteligente. Pe cînd muştele zăpăcite, fără să le
pese de logică, de chemarea luminii, de misterul cristalului, se învîrtesc la întîmplare prin
sticlă. Găsind în cele din urmă norocul celor săraci cu duhul, care adesea scapă tocmai acolo
unde pier cei cuminţi, muştele nimeresc, fără îndoială, în drumul lor, gura sticlei, prin care ies
afară.

V
Acelaşi naturalist ne dă o altă dovadă a lipsei lor de inteligenţă, găsind-o în următoarea pagină
a marelui apicultor a-meriean, bătrînul LANGSTROTH. „Fiindcă musca n-a fost hărăzită să
trăiască pe flori, ci pe materii în care s-ar fi putut îneca uşor, ea se aşează binişor pe marginea
vaselor ce conţin o hrană lichidă, gustînd uşor pe cînd nefericita albină se aruncă cu capul în
jos şi moare numaidecât. Nenorocitul destin al surorilor lor nu le opreşte o clipă pe celelalte
cînd se apropie, la rîndul lor, de aceeaşi cursă, căci ele se aşează ca nişte nebune peste
cadavrele celor moarte sau peste cele muribunde, pentru a le împărtăşi trista lor soartă.
Nimeni nu-şi poate închipui cât de nebune sunt dacă n-a văzut vreo cofetărie asaltată de mii şi
mii de albine înfometate. Eu am văzut zeci de mii cum erau scoase din siropurile în care se
înecaseră, mii de albine ce se aşezau pe zahărul ce fierbea, pămîntul era acoperit şi ferestrele
întunecate de albine. Unele se tîrau, altele zburau, în sf îrşit, altele erau atît de pline de sirop
încât nici nu mai puteau să se tîrască sau să zboare; nici una din zece nu era în stare să aducă
acasă prada aşa de greu dobîndită, şi cu toate acestea, aerul gemea de noi legiuni ce soseau la
fel de nebune ca şi cele dintîi”.
Acest lucru nu este mai hotărîtor decît ar fi, de exemplu, pentru un observator venit din altă
lume ce şi-ar propune să fixeze limitele înţelepciunii noastre, spectacolul dureros al
alcoolismului sau al unui câmp de luptă. Poate, chiar mai puţin, situaţia albinei în lumea
aceasta, dacă o comparăm cu a noastră, este foarte curioasă. Ea a fost adusă pe lume pentru a
trăi în mijlocul naturii nepăsătoare şi inconştiente şi nicidecum alături de o făptură
extraordinară care răstoarnă legile cele mai statornice şi creează fenomene măreţe şi de
neînţeles. În natură, în timpul existenţei monotone din pădurea natală, zăpăceala descrisă de
LANGSTROTH nu ar putea să se producă decît numai dacă vreun accident ar distruge stupul
plin cu miere. Dar atunci nu ar fi acolo nici ferestre ucigătoare, nici zahăr încins, nici sirop
prea gros, prin urmare n-ar fi nici morţi şi nici alte primejdii, decît acelea de care se loveşte
orice animal urmărindu-şi prada.
Ne-am păstra noi mai bine sângele rece decât albinele dacă ne-am vedea ameninţaţi la fiecare
pas de o putere neobişnuită? Ne este foarte greu să judecăm albinele pe care noi înşine le
irităm şi a căror inteligenţă nu pare destul de pregătită pentru a învinge cursele noastre, după
cum nici inteligenţa noastră nu pare destul de tare pentru a dejuca pe acelea ale unei fiinţe
superioare, necunoscută nouă, dar a cărei existenţă pare posibilă. Necunoscînd nimic care să
ne întreacă, noi credem că ocupăm locul cel mai important de pe pămînt; dar, la urma urmei,
acest lucru poate fi discutat. Nu vreau să cred că atunci cînd facem lucruri urîte sau nesăbuite
cădem în capcana unei fiinţe superioare, dar nu e cu totul de necrezut că lucrul acesta să pară
verosimil într-o zi. Pe de altă parte, nu se poate susţine în mod raţional că albinele sunt lipsite
de inteligenţă, deoarece nu au ajuns să deosebească pe om de maimuţă sau de urs şi de aceea
ele se poartă cu noi cum s-ar purta cu aceşti oaspeţi nevinovaţi din pădurea primitivă. Fără
îndoială că, în noi şi în jurul nostru, sunt influenţe şi puteri atît de deosebite una de cealaltă
încât nu ne dăm seama de ele mai mult decît o fac albinele.
În sfîrşit, pentru a termina această apologie care mă face să cad în păcatul pe care-l reproşam
lui Sir John LUBBOCK, nu trebuie oare să fii inteligent pentru a fi în stare de nebunii aşa
mari? Lucrurile stau aşa aproape mereu în domeniul nesigur al inteligenţei, care este starea
cea mai precară şi mai schimbătoare a materiei. Pe aceeaşi linie cu inteligenţa se află pasiunea
despre care nu s-ar putea spune prea bine dacă este fumul sau focul flăcării. Şi cînd vorbim de
albine, pasiunea lor este destul de mare pentru a fi iertate de şovăielile inteligenţei. Ceea ce le
determină să comită această imprudenţă nu este lăcomia animală de a mînca miere peste
puterile lor. Ele ar putea-o face nestingherite în hambarele locuinţelor lor. Observaţi-le,
urmăriţi-le într-o împrejurare asemănătoare şi le veţi vedea că, îndată ce-şi simt guşa plină,
revin în stup pentru a-şi depozita prada şi, mai apoi, se întorc şi părăsesc de treizeci de ori
într-o oră florile parfumate. Ne găsim în faţa aceleiaşi dorinţe care săvîrşeşte atîtea lucruri
minunate: rîvna de a căra cât mai multe bunuri în casa surorilor lor şi a viitorului. Cînd
nebuniile oamenilor au o cauză atît de lipsită de interes, noi le dăm adesea un alt nume.

VI
Cu toate acestea, trebuie să spunem tot adevărul. În mijlocul minunilor muncii lor, a rînduielii
lor şi a jertfelor cu care ne uimesc, un lucru ne va surprinde mereu în admiraţia pe care o
avem faţă de ele şi anume nepăsarea lor faţă de moarte şi faţă de nenorocirea tovarăşelor lor.
În caracterul albinei pare că se ascunde o dedublare destul de curioasă. În stup toate se iubesc
şi se într-ajutorează. Ele sunt tot atît de unite cum sunt gîndurile bune ale aceluiaşi suflet.
Dacă loveşti pe vreuna o mie de surori se vor jertfi pentru a răzbuna ofensa. Afară din stup,
ele nu se mai cunosc una cu alta. Distrugeţi, striviţi - dar mai bine feriţi-vă de a face acest
lucru deoarece ar fi o cruzime zadarnică, fiindcă situaţia nu s-ar schimba cu nimic - dar, în
sfîrşit, să ne închipuim că aţi omorît, că aţi strivit pe un fagure aşezat la cîţiva paşi de locuinţa
lor zece douăzeci sau treizeci de albine ce ies din acelaşi stup. Acelea oare au scăpat neatinse
nu vor întoarce capul şi vor continua să sugă cu ajutorul limbii, bizară oa o armă chinezească,
mierea care le este mai scumpă decît viaţa, fără să le pese cîtuşi de puţin de ultimele mişcări
ale acelora care agonizează alături sau de strigătele deznădăjduite ale altora. Cînd fagurele se
va goli, pentru a nu pierde nimic, nici chiar mierea ce s-a lipit de cadavre, ele se vor urca
încetişor pe corpurile celor moarte şi pe cele rănite, fără să se înduioşeze şi fără a se gîndi să
le ajute pe cele rănite. Deci, în acest caz, ele nu au nici noţiunea primejdiei ce le ameninţă,
pentru că moartea ce se întinde în jurul lor nu le tulbură deloc neavînd nici cel mai mic
sentiment de solidaritate sau de milă faţă de semeni. Cît priveşte pericolul, este cert, albina nu
cunoaşte teama dar nimic pe lume nu o înfricoşează în afară de fum. Cînd pleacă din stup ea
respiră odată cu albastrul cerului, blîndeţea şi răbdarea. Ea îi ocoleşte pe cei ce o supără şi se
face că nu vede pe acela care nu o sîcîie din cale afară. Ai zice că-şi dă foarte bine seama că
trăieşte într-un univers al tuturor, uncie fiecare are drept la o mică parte şi, aşa stînd lucrurile,
e bine să fii blînd şi împăciuitor. Sub această bunătate se ascunde un suflet atît de sigur de
sine, încât nu se gîndeşte să-şi facă înadins ştiută prezenţa. Dacă cineva o ameninţă, ea îl
ocoleşte, dar nu fuge niciodată. Pe de altă parte, în stup, pa nu se mulţumeşte să înregistreze
cu nepăsare pericolul. Ea se repede cu o furie de neasemuit asupra oricărei fiinţe, furnică, leu
sau om care ar îndrăzni să se apropie de această corabie sfîntă. Şi să numim acest lucru, după
cum ne place, mînie, îndîrjire oarbă sau eroism?
Dar asupra lipsei de unire în afară de stup şi asupra solidarităţii lor dinăuntru nu avem nimic
de zis. Trebuie oare să credem în existenţa unor asemenea limite neprevăzute în orice
inteligenţă şi că scînteia ce pleacă cu greutate dintr-un creier, efect al arderii anevoioase a
atîtor materii neînsufleţite, să fie atît de nesigură încât să nu lumineze bine o regiune decît ou
preţul uitării celorlalte? Putem considera că albina sau că natura a rînduit, înfcMin chip mai
desăvîrşit decît în oricare altă fiinţă, munca în obşte, cultul şi dragostea pentru viitor? Oare
din această cauză pierd ele din vedere restul? Ele iubesc ceea ce văd înaintea lor, pe cînd noi
iubim mai ales ceea ce este în jurul nostru. E poate deajuns să iubeşti aici pentru a nu avea
nici o dragoste dincolo. Nimic nu e mai schimbător decît direcţia bunătăţii şi a milei. Altădată,
chiar noi n-am fi fost atât de surprinşi ca astăzi de nepăsarea albinelor şi mulţi oameni din
vechime nu s-ar fi gîndit vreodată să le găsească vreo vină. De altfel, am putea prevedea toată
surpriza unei fiinţe care ne-ar observa, aşa cum observăm noi albinele?
VII
Ar rămîne să mai vedem, pentru a ne face o idee mai clară despre inteligenţa lor, felul în care
se înţeleg între ele. E un lucru hotărît că se înţeleg şi că o republică aşa de numeroasă, cu
munci variate şi minunat rînduite n-ar putea să trăiască dacă cetăţenii ei ar tăcea şi s-ar feri
unul de altul. Prin urmare, ele trebuie să aibă darul de a-şi comunica gîndu-rile sau simţurile,
fie cu ajutorul unui grai oarecare, fie, şi mai sigur, cu ajutorul unui limbaj tactil sau al unei
perceperi magnetice care corespunde, poate, unor simţiri sau unor însuşiri ale materiei pe care
nu le putem cunoaşte, pricepe care s-ar putea afla în acele misterioase antene cu care ele se
conduc aşa de bine prin întuneric şi care, după socotelile lui CHES-SHIRE, sunt formate la
lucrătoare din douăsprezece mii de perişori tactili şi de cinci mii de cavităţi pentru miros.
Ceea ce dovedeşte că ele se înţeleg nu numai asupra muncii de toate zilele, ci şi asupra
neprevăzutului, care are un nume şi un loc bine definit în limba lor, este felul în care se
răspîndeşte în stup o noutate bună sau rea, obişnuită sau ieşită din comun; pierderea sau
reîntoarcerea mamei, căderea unui fagure, intrarea unui duşman, strecurarea unei regine
străine, apropierea unei cete de hoţi, descoperirea unei comori, etc. Faţă de fiecare din aceste
evenimente, mişcările şi murmurul lor sunt atît de diferite, atît de caracteristice, încât stuparul
cu experienţă ghiceşte foarte uşor ceea ce se petrece în liniştea tulburată a stupului.
- Cine vrea o dovadă mai sigură, ar putea să observe o albină care a găsit cîteva picături de
miere risipite pe geam sau pe un colţ al mesei. La început ea va mînca cu atîta lăcomie, încât
ai putea, liniştit, fără să o deranjezi, să o însemni pe vestuţă cu o culoare. Dar această lăcomie
nu este decît aparentă. Căci mierea nu ajunge în stomacul propriu al albinei, ci rămîne în guşă,
primul ei stomac, pe care l-am putea numi, mai bine, stomacul întregii colectivităţii. îndată ce
guşa este plină, albina se va depărta, dar nu grăbită sau prosteşte, cum ar face un fluture sau o
muscă. Dimpotrivă, o vei vedea zburînd şovăitoare cîteva clipe, înconjurînd fereastra sau
masa, cu faţa spre casă.
Ea se uită bine de jur împrejur şi fixează în memorie poziţia exactă a comorii. Mai apoi
aleargă la stup, îşi lasă provizia într-una din celulele hambarului, pentru a se reîntoarce după
trei sau patru minute şi a pleca din nou încărcată de la camera cea binecuvântată. Din cinci în
cinci minute cât timp va dura mierea, şi dacă e nevoie pînă seara tîrziu, fără răgaz, ea va zbura
mereu de la fereastră la stup, de la stup la fereastră.

VIII
Nu vreau să înfrumuseţez adevărul, aşa cum au făcut-o mulţi care au scris despre albine.
Asemenea observaţii nu prezintă nici un fel de interes decît dacă sunt absolut sincere. Aş fi
recunoscut că albinele sunt incapabile de a pricepe un eveniment exterior şi aş fi simţit, poate,
cu toată decepţia ce m-ar fi cuprins, o oarecare plăcere să constat, odată mai mult, că omul
este singura fiinţă cu adevărat inteligentă de pe pămînt. Şi dealtfel, după ce ai ajuns la o
anumită vîrstă, începi să te bucuri mai mult spunînd lucruri adevărate decît izbitoare. Se
cuvine şi aici, ca în toate împrejurările de altfel, să nu te depărtezi de la acest principiu: dacă
adevărul adevărat pare deoomadată mai puţin măreţ, mai puţin nobil sau de mai puţină
însemnătate ca podoaba imaginară cu care l-am putea găti, greşeala este numai a noastră care
nu ştim încă să deosebim legătura totdeauna neaşteptată care există între fiinţa noastră
necunoscută şi legile universului şi, în acest caz, nu adevărul are nevoie de a fi mărit şi
înnobilat, ci inteligenţa noastră.
Vă voi spune că, adesea, albinele însemnate cu o culoare se întorc singure. Trebuie să credem
că există şi între ele aceleaşi deosebiri de caracter ca între oameni, unele sunt mai tăcute,
altele mai vorbăreţe. Cineva care asista la experienţele mele, susţinea că, din egoism sau din
vanitate, multe din ele nu voiau să dezvăluie celorlalte izvorul bogăţiei lor sau să împartă cu
una din prietenele lor gloria unei munci pe care tot stupul o va acoperi cu laude. Iată, desigur,
vicii de condamnat, care n-au parfumul sincer şi curat al casei celor o mie de surori. în ciuda
acestei constatări, se întîmplă adesea ca albina norocoasă să se reîntoarcă însoţită de două sau
trei colaboratoare. Ştiu că sir John LUBBOCK, la sfîrşitul cărţii sale Ants, Bees and Wasps,
ne face lungi şi minuţioase observaţii, de unde se poate trage concluzia că aproape niciodată o
albină nu urmează alteia. Nu ştiu ce fel de albine a observat învăţatul naturalist sau dacă
împrejurările observaţiilor sale erau favorabile. În ceea ce mă priveşte, consultînd tabelele ce
le-am alcătuit singur şi, după ce am luat toate precauţiunile necesare pentru ca albinele să nu
fie direct atrase de mirosul mierii, am observat că, într-o proporţie de patru la zece cazuri, o
albină îşi aducea surorile la sursa de hrană descoperită.
într-o zi am întîlnit chiar o minunată albinuţă italiană pe care am însemnat-o cu albastru. La a
doua călătorie ea era urmată de alte două surori. Le-am reţinut pe acestea, fără să o tulbur pe
ea. Plecată din nou, a revenit însoţită de alte trei asociate care au avut soarta celor dintîi şi am
procedat astfel pînă la sfîrşitul după-amiezii, pentru a constata că ea comunicase vestea unui
număr de optsprezece albine.
Pe scurt, dacă aţi repeta aceleaşi experienţe, v-aţi putea da seama că dacă între albine nu este o
comunicare regulată, ea se face, cu toate acestea, destul de des. Acest lucru este, de altfel, aşa
de cunoscut vînătorilor de albine din America, încât se folosesc de el atunci cînd e vorba să
descopere un cuib. „Ei aleg, spune Dl. Josiah EMERY (citat de ROMANES, în Intelligence
des animaux vol. 1, pag. 117), pentru a-şi începe lucrul, un cîmp sau o pădure depărtate de
orice colonie de albine domestice. Ajunşi acolo, ei pîndesc cîteva albine care culeg pe flori, de
prind şi le închid într-o cutie plină cu miere şi apoi, după ce s-au ghiftuit, le dau drumul. Trece
un timp de aşteptare, mai lung sau mai scurt, după distanţa la oare se află copacul cu albine; în
sfîrşit, cu răbdare, vînătorul îşi vede în cele din urmă albinele întorcîndu-se cu alte tovarăşe.
Le prinde din nou, le hrăneşte regeşte şi dă drumul din cutie fiecăreia din alt loc observînd cu
luare aminte încotro apucă fiecare; punctul către care se îndreaptă toate îl fac să ghicească cu
aproximaţie unde se găseşte cuibul”.

IX
Veţi vedea de asemenea, în experienţele ce le veţi face, că tovarăşele ce ascultă parcă de
cuvîntul celei norocoase, nu zboară toate în grup şi că sosesc acasă la cîteva clipe una după
alta. În legătură cu aceste comunicări ar trebui să ne punem întrebarea căreia sir John
LUBBOCK i-a găsit un răspuns pentru lumea furnicilor. însoţitoarele care vin la comoara
găsită de prima albină nu fac decît s-o urmeze pe ea sau o nimeresc după semnele şi
descrierea locurilor pe care le face? Desigur, acest lucru este de cea mai mare însemnătate
pentru a ne da seama de întinderea şi de puterea inteligenţei lor. Savantul englez, cu ajutorul
unui aparat complicat şi ingenios, compus din punţi, coridoare, gropi pline cu apă şi poduri
suspendate, a reuşit să stabilească faptul că, în aceste cazuri, furnicile urmau numai drumul
insectei ce o lua înainte. Aceste. experienţe se puteau face numai cu furnicile pe care le poţi
sili să treacă pe unde vrei, dar albinelor, care au aripi, toate căile le sunt deschise. Trebuia
imaginat un cu totul alt mijloc. Iată unul de care m-am folosit, care nu mi-a dat, ce-i drept,
rezultate hotărâtoare, dar care, mai bine organizat şi în împrejurări mai prielnice, ne-ar
conduce, cred, la rezultate mulţumitoare. Cabinetul meu de lucru de la ţară este la primul etaj,
deasupra unui parter destul de înalt. În timpul înfloririi teilor şi castanilor, albinele nu zboară
aşa de sus, încât mai bine de o săptămînă înaintea experienţei, am lăsat pe masă un fagure
descăpăcit (ale cărui celule fusese deschise) fără ca nici o albină să fie atrasă de parfumul
mierii. Am luat atunci dintr-un stup de sticlă, aşezat aproape de casă, o albină de rasă
italienească, am adus-o în cabinetul meu de lucru, am aşezat-o pe fagure şi am însemnat-o în
timp ce ea se ospăta.
Sătulă, îşi luă zborul spre stup şi, urmărind-o, am văzut-o cum se grăbeşte înghesuindu-se
peste celelalte, băgîndu-şi capul într-o celulă goală, depunîndu-şi mierea şi pregătin-du-se iar
de zbor. Am pîndit-o şi, cînd a apărut la ieşire, am prins-o. Am repetat de douăzeci de ori la
rînd această experienţă cu albine diferite şi prinzând de fiecare dată albina „înşelată”, pentru
ca celelalte să nu descopere pista. Pentru a uşura experienţa, am aşezat la urdiniş o cutie de
geam despărţită în două. Dacă albina însemnată ieşea singură, o închideam aşa cum făcusem
cu cea dintîi şi mă duceam să aştept în odaia mea de lucru pe acelea cărora le-ar fi putut
comunica noutatea. Dacă însă ea ieşea însoţită de una sau două tovarăşe, o ţineam în cea dintîi
despărţitură a cutiei pentru a o izola de celelalte şi, după ce însemnam pe celelalte cu altă
culoare, le dădeam drumul urmărindu-le cu ochiul. Fără îndoială, dacă ar fi avut loc între ele
vreo comunicare verbală sau magnetică, vreo descriere a locurilor, o metodă de orientare, ar fi
trebuit să găsesc în cabinetul meu un oarecare număr din aceste albine informate. Trebuie să
recunosc că n-am văzut venind decît una singură. Urmase ea poveţile date în stup, era o
simplă întîmplare? Observaţia nu era suficientă dar condiţiile nu mi-au permis să o continui.
Am dat drumul albinelor „închise” şi, după puţin timp, odaia îmi era invadată de mulţimea
gălăgioasă a acelora care aflaseră drumul comorii după felul obişnuit de informare (am reluat
experienţa în primele zile ale acestei primăveri capricioase. Ea a avut acelaşi rezultat negativ.
Pe de altă parte, unul din prietenii apicultori, observator iscusit şi corect, căruia îi scrisesm
despre experienţa mea, îmi spune că a obţinut, după acelaşi procedeu, patru comunicări fără
tăgadă. Lucrul trebuie să fie verificat şi problema nu este încă dezlegată. Dar eu cred că
prietenul meu s-a lăsat indus în eroare de dorinţa lui foarte firească de a-i reuşi experienţa).

X
Fără a trage vreo concluzie hotărîtă din această experienţă incompletă, mai multe lucruri
curioase ne obligă să admitem că albinele au între ele raporturi sufleteşti care nu se mărginesc
la un „da” sau la un „nu” sau la simple legături pe care le determină o mişcare sau un
exemplu. S-ar putea cita, între altele, armonia plină de mişcare a muncii care frămîntă stupul,
uimitoarea împărţire a nevoilor şi rotaţia lor regulată. De exemplu, am putut vedea deseori că
lucrătoarele pe care le însemnasem dimineaţa se ocupau după amiază - numai cînd culesul nu
era prea bogat - să încălzească sau să aerisească fagurii cu puiet sau le descopeream prin
mulţimea care forma acele tainice lanţuri adormite în mijlocul cărora lucrează ceresele şi
constructoarele de celule. Am mai observat, de asemenea, că lucrătoarele pe care le-am văzut
culegînd polen „o zi sau două”, nu-l mai cărau a doua zi, cînd zburau numai în căutarea
nectarului şi invers.
S-ar mai putea cita încă, din punctul de vedere al diviziunii muncii, ceea ce vestitul apicultor
francez Georges de LAYENS numeşte repartiţia albinelor pe plantele meltfere. În fiecare zi,
odată cu răsăritul soarelui, îndată după reîntoarcerea primelor cercetase, stupul care se trezeşte
află noutăţile bune ale zilei: „astăzi înfloresc teii ce străjuiesc malurile”, - „trifoiul alb
luminează iarba drumurilor”, - „sulfina şi salvia de pe cîmpie se vor deschide”, „crinii şi
rozetele sunt pline de polen”. Repede, ele trebuie să-şi rînduiască munca, să ia măsuri, să-şi
împartă îndotoririle. Cinci mii din cele mai vîn-joase vor zbura spre tei, trei mii din cele mai
tinere vor 16a calea trifoiului alb. Acestea se îmbătau ieri cu nectarul corolelor, astăzi, pentru
a-şi odihni limba şi glandele guşii, vor merge să ouleagă polenul roşu al rozetelor, celelalte,
polenul galben al crinilor celor mari, căci nu veţi vedea niciodată o albină celugînd sau
amestecînd polenuri de culori sau de specii diferite. Rînduiala prafului parfumat în hambare
după felul lor, după culare şi origină este una din marile griji ale stupului. Astfel sunt date
poruncile de geniul lor ascuns. Fără să piardă vreo clipă, lucrătoarele ies în şiruri lungi şi
fiecare zboară drept la ţintă. „S-ar zice, afirmă LAYENS, că albinele sunt perfect informate
asupra locului, bogăţiei melifere relative şi depărtării tuturor plantelor ce se găsesc în jurul
stupului.
Dacă notăm cu grijă diferitele direcţii în care zboară lucrătoarele şi dacă observăm atent
recolta albinelor de pe diferitele plante dimprejur, am putea constata că lucrătoarele se
răspîndesc pe flori după cât de mare e numărul plantelor de acelaşi fel şi după cât sunt de
bogate în miere. Ceva mai mult, ele apreciază în fiecare zi valoarea celui mai bun lichid dulce
pe care-l pot strînge.
De pildă, primăvara, după înflorirea sălciilor, cînd nimic n-a înflorit pe cîmpie, albinele n-au
altă sursă de hrană decît primele flori de pădure şi le putem vedea aşezîndu-se pe anemone, pe
florile de mierea-ursului, pe arbuşti şi pe violete. Cîteva zile mai tîrziu, după înflorirea verzei
şi a rapiţei, albinele părăsesc plantele pădurii în plină floare pentru a cerceta cu stăruinţă
florile de varză sau de rapiţă.
în fiecare zi îşi rînduiesc astfel munca pe flori pentru a culege în cel mai scurt timp posibil cel
mai bun şi cel mai dulce lichid.
Am putea zice, prin urmare, că o colonie, atît în truda zborului din floare în floare cât şi în
activitatea din stup, ştie să stabilească o distribuţie foarte echilibrată a numărului de lucrătoare
aplieînd principiul diviziunii muncii”.

XI
Dar, s-ar putea spune, ce ne pasă nouă dacă albinele sunt mai mult sau mai puţin inteligente?
De ce să cîntărim astfel, cu atîta grijă, o mică urmă de materie, aproape nevăzută, ca şi cum ar
fi vorba de ceva de care ar depinde destinele omului? Fără să exagerez nimic, cred că interesul
pe care-l avem pentru a face cât de cât lumină, este din cele mai însemnate. A găsi, în afară de
noi, vreo urmă de inteligenţă adevărată, înseamnă a retrăi în parte emoţia lui Robinson cînd a
descoperit urma unui pas omenesc pe prundişul insulei sale. Se pare că suntem mai puţin
singuri pe acest pămînt decît am crede. Cînd încercăm să ne dăm seama de inteligenţa
albinelor, la urma urmei, cercetăm în ele tot ce e mai scump în noi înşine, un atorn din această
materie extraordinară care, oriunde se iveşte, are uimitoarea însuşire de a da o strălucire
neaşteptată nevoilor oarbe, de a organiza, de a înfrumuseţa şi de a îmbogăţi viaţa, de a ţine în
aşteptare, într-un chip izbitor, pornirea îndărătnică a morţii şi valul uriaş ce rostogleşte
aproape tot ce trăieşte într-o inconştienţă veşnică.
Dacă am fi singurii în stare să stăpînim şi să menţinem o părticică de materie în acea stare
minunată de înflorire sau de incandescenţă pe care o numim inteligenţă, am avea oarecare
drept să ne credem privilegiaţi şi să ne închipuim că natura şi-a atins cu noi scopul; dar iată o
categorie întreagă de fiinţe, himenopterele, în care natura şi-a atins un scop aproape
asemănător. Dacă vrem, acest lucru nu înseamnă prea mult, dar faptul nu ocupă un loc mai
puţin însemnat printre mulţimea micilor lucruri care lămuresc mai bine situaţia noastră pe
acest pămînt. Dintr-un anumit punct de vedere, aceasta este o contră^probă a părţii celei mai
nepătrunse din fiinţa noastră, este o coincidenţă a destinelor pe care le dominăm de pe o
înălţime de unde putem contempla, ca nimeni alţii, soarta omenirii. Vedem în viaţa lor, la
proporţii reduse, linii mari şi simple ce nu le putem niciodată descîlci şi nici urmări cu atenţie
pînă la capăt în lumea noastră fără de margini. Vedem spirit şi materie, specie şi individ,
evoluţie şi permanenţă, trecut şi viitor, viaţă şi moarte, grămădite toate într-un spaţiu mic pe
care-l putem ţine în mînă şi cuprinde cu o singură privire; şi ne-am putea întreba dacă puterea
corpurilor şi locul pe care ele îl ocupă în timp şi spaţiu schimbă, atît cât credem noi, tainicul
gînd al naturii, pe care vrem să-l surprindem în mica istorie a stupului, seculară în cîteva zile,
cum ar fi marea istorie a oamenilor unde trei generaţii nu pot fi cuprinse de un veac întreg.

XII
Să reluăm deci, de unde am lăsat-o, povestea stupului nostru, pentru a ridica, pe cât ne va fi cu
putinţă unul din faldurile perdelei de ghirlande în dosul căreia roiul începe a se umezi de acea
sudoare curioasă, albă ca zăpada şi mai uşoară decît puful unei aripioare. Fiindcă ceara pe
care o produc acum nu seamănă deloc cu aceea pe care o cunoaştem cu toţii: este curată,
neatinsă, imponderabilă, parcă ar fi, într-adevăr, sufletul mierii, care, şi ea, este duhul florilor,
scos la lumină de un susur tainic, pentru a deveni mai tîrziu în mîinile noastre, în lumina
mirositoare a altarelor, amintirea originii sale în care e atîta lumină, atîta parfum, atîta cer
albastru, atâtea raze străvezii, atîta puritate şi măreţie.

XIII
Este foarte greu să urmărim diferitele faze ale producerii şi întrebuinţării cerii la un roi care
începe să-şi clădească fagurii. Totul are loc în mijlocul mulţimii, al aglomerării care, devenind
mai mare, poate produce căldura necesară acelei asudări ce poate cuprinde pe cele tinere.
HUBER, care le-a studiat cel dintîi cu o răbdare de necrezut şi, uneori, cu preţul unor pericole
destul de serioase, consacră acestor fenomene mai mult de două sute cincizeci de pagini
interesante, dar destul de confuze. Eu, care nu fac o lucrare tehnică, mă voi mărgini,
folosindu-mă la nevoie de ceea ce s-a mai observat înaintea mea, să vă prezint ceea ce fiecare
poate să vadă după ce a capturat un roi într-un stup de sticlă.
Să o spunem fără ocol: nu se ştie încă prin ce alchimie mierea se transformă în ceară în corpul
plin de enigme al gîzelor noastre. După optsprezece sau douăzeci şi patru de ore de aşteptare,
la o temperatură destul de ridicată, încât ai crede că o flacără a cuprins stupul, observi cum
apar, în deschizătura celor patru mici buzunare, aşezate de fiecare parte a abdomenului
albinei, nişte solzi albi şi străvezii.
Cînd cea mai mare parte din albinele care formează conul întors au pîntecele vărgat de lamele
ca fildeşul, poţi vedea, deodată, pe cîte una din ele, ca prinsă de un gînd neaşteptat, dezli-
pindu-se de mulţime, eăţărîndu-se cu repeziciune de-a lungul mulţimii liniştite pînă la culmea
dinăuntru a bolţii unde se instalează solid dînd cu capul în dreapta şi în stingă în vecinele care
îi stînjenesc mişcările. Atunci înşfacă cu gura şi cu picioarele unul din cei opt solzi de pe
pîntece, îl roade, îl îndreaptă, îl subţiază, îl frămîntă cu saliva ei, îl îndoaie şi-l lucrează cu
iscusinţa unui tîmplar. În sfîrşit, cînd substanţa lucrată astfel i se pare că ar avea dimensiunile
şi tăria trebuincioasă, o lipeşte de vîrful bolţii, punînd astfel prima piatră sau, mai bine zis,
cheia de boltă a noii cetăţi, căci aici este vorba de o cetate cam pe dos, ce coboară din cer şi
nu se înalţă de la pămînt ca un oraş omenesc.
După aceasta, ea potriveşte la această cheie de boltă suspendată în gol alte bucăţele de ceară
luate treptat de pe inelele ei; mai lustruieşte o dată construcţia cu limba şi o încearcă cu
antenele; apoi, tot aşa de repede cum a venit, se retrage şi se pierde în mulţime.
Numaidecît, o a doua albină îi ia locul, preia munca de acolo de unde a fost lăsată, o adaugă
pe a ei, îndreaptă ceea ce nu i se pare conform cu planul ideal al comunităţii, dispare la rîndu-
i, şi o a treia, o a patra, o a cincea, care îi urmează, adaugă fiecare, într-un şir de apariţii rapide
şi inspirate partea lor de muncă, fără ca vreuna să încheie întreaga operă.

XIV
De vîrful bolţii atârnă acum o bucată mică de ceară fără formă. Cînd li se pare destul de
groasă, din mulţime iese o altă albină, al cărei chip se deosebeşte simţitor de acelea care au
precedat-o. Ai putea crede, văzînd siguranţa deciziei şi aşteptarea celor din jur, că este un fel
de inginer iscusit care le arată dintr-odată locul primei celule de care va depinde matematic
construcţia celorlalte. În orice caz, această albină aparţine clasei lucrătoarelor care sculptează
sau cizelează, nu produc ceară, mulţumindu-se să lucreze materialele ce li se oferă. Ea alege,
prin urmare, locul celei dinţii celule, sapă o clipă în grămada de ceară gaura în jurul căreia
aşează ceea ce a scos dinăuntru. După aceea, cum au făcut cele care au pus bazele fundaţiei şi
ea dispare deodată. O altă lucrătoare nerăbdătoare o înlocuieşte continuîndu-i munca pe care o
a treia o va sfîrşi, pe cînd altele, după aceeaşi metodă de lucru neîntrerupt şi succesiv, încep să
clădească în jurul lor restul suprafeţei şi partea opusă a peretelui de ceară. Ai zice că legea
nepătrunsă a stupului împarte între ele mîndria acestei munci şi că orice muncă trebuie să fie
comună şi anonimă spre a fi cu adevărat frăţească.

XV
Peste puţin timp începe să se ivească fagurele cel nou. La început este neregulat, căci micile
celule care îl compun, nefiind deopotrivă de adînci, se scurtează regulat şi treptat de la mijloc
spre margini. În acest moment el are aproape înfăţişarea şi grosimea unei limbi omeneşti
alcătuită, pe cele două feţe ale ei, din celule hexagonale.
De îndată ce primele căsuţe sunt construite, albinele însărcinate cu punerea temeliilor lipesc
de boltă o a doua şi mai apoi o a treia şi o a patra bucată de ceară. Aceste bucăţi de ceară sunt
rînduite la intervale regulate şi astfel calculate încât, atunci cînd fagurii vor fi atins forma lor
definitivă, ceea ce se va petrece mult mai tîrziu, albinele vor avea totdeauna destul loc pentru
a se mişca între pereţii paraleli.
În planul lor ele trebuie să prevadă grosimea definitivă a fiecărui fagure, care este de douăzeci
şi doi sau douăzeci şi trei de milimetri şi, în acelaşi timp, lărgimea străzilor care le separă şi
care trebuie să aibă vreo unsprezece milimetri lărgime, adică de două ori înălţimea unei
albine, pentru că, printre faguri, ele vor trebui să meargă spate în spate.
De altfel şi ele pot greşi şi siguranţa lor nu pare a fi aceea a unei maşini. În împrejurări grele
fac, cîteodată, greşeli destul de mari. Cîteodată, între faguri rămîne prea mult sau prea puţin
loc. Ele îndreaptă această situaţie cât pot mai bine, fie lăsînd într-o parte fagurele prea
apropiat, fie construind un alt fagure mai subţire acolo unde locul a rămas prea larg. „Li se
întîmplă adesea să se înşele, spune despre acest lucru REAUMUR, dar aceasta e încă un fapt
ce arată că ele judecă”.

XVI
Se ştie că albinele construiesc patru feluri de celule. Mai întâi clădesc botcile care nu sunt ca
celelalte şi seamănă ou o ghindă. Apoi desăvîrşesc celulele cele mari pentru creşterea
trîntorilor şi adunarea proviziilor cînd florile sunt pline’de belşug. Mai apoi ridică celulele
cele mici, care slujesc de leagăn lucrătoarelor şi de hambare obişnuite şi care ocupă, de obicei,
optzeci la sută din suprafaţa clădită a stupului. În sfîrşit, pentru a lega pe nesimţite pe cale
mari de cele mici, ele construiesc un oarecare număr de celule de tranziţie. În afară de
neregularitatea inevitabilă a acestora din urmă, mărimea celor mari şi a celor mici e aşa de
bine calculată, încât, în momentul stabilirii sistemului zecimal, cînd toată lumea căuta în
natură o măsură fixă, care să poată servi ca punct de plecare şi ca unitate de măsură sigură,
REAUMUR a propus celula albinei (această propunere a fost respinsă nu fără motiv.
Diametrul celulelor este de o regularitate minunată dar, oa orice produs al unei fiinţe vii, nu
este matematic invariabil în acelaşi stup. În afară de aceasta, aşa cum observă. Dl. Maurice
GIRARD, diferitele specii de albine au fiecare altă măsură pentru celulele lor, aşa încât
unitatea de măsură s-ar schimba de la un stup la altul după rasa albinelor ce se găsesc
înăuntru).
Fiecare din aceste celule e compusă dintr-o ţeava hexagonală aşezată pe o temelie piramidală
şi fiecare fagure este compus din două straturi de astfel de ţevi lipite la bază astfel încât
fiecare din cele trei romburi, care constituie baza piramidală a unei celule de pe o faţă,
formează, în acelaşi timp, baza, de asemenea piramidală, a trei celule de pe faţa opusă.
În aceste tuburi prismatice este adunată mierea. Pentru a evita însă scurgerea ei pe timpul
coacerii, lucru care s-ar întâmpla uşor dacă ar fi perfect orizontale după cum par a fi, albinele
le ridică puţind formînd astfel un unghi de patru, cinci grade.
”În afară de economia de ceară ce rezultă din această dispunere a celulelor, spune
REAUMUR admirînd ansamblul acestei construcţii minunate, şi de faptul, că prin această
dispunere, albinele clădesc peste tot fără a lăsa nici un colţ gol, mai descoperim şi avantajele
acestei opere destul de trainice. Unghiul de bază al fiecărei celule, vîrful cavităţii piramidale,
este sprijinit de colţul pe care-l fac împreună două feţe ale hexagonului unei alte celule. Cele
două triunghiuri sau prelungiri ale acestor feţe hexagonale care alcătuiesc unul din unghiurile
cavităţii închise de cele trei romburi, compun toate un unghi plan în partea unde vin în
atingere; fiecare din aceste unghiuri, care este concav înăuntrul celulei, sprijină în partea ei
convexă din afară una din lamele destinate sâ formeze hexagonul unei alte celule şi această
celulă, care se sprijină şi ea de acest unghi, se opune puterii care le-ar împinge în afară; în
felul acesta colţurile sunt întărite. Toate foloasele pe care le-ai putea pretinde de la o celulă în
ceea ce priveşte trăinicia ei sunt cîştigate prin forma ei şi prin felul în care sunt aşezate unele
faţă de celelalte”.

XVII
Geometrii ştiu, spune Dr. REID, că nu există decît trei feluri de figuri de care te poţi folosi
pentru a împărţi o suprafaţă în mici spaţii asemănătoare, de formă regulată, de mărime egală,
fără goluri între ele.
”Acestea sunt triunghiul echilateral, pătratul şi hexagonul regulat, care, în ceea ce priveşte
alcătuirea celulelor depăşeşte pe celelalte două din punct de vedere al comodităţii şi al
rezistenţei. Ei bine, tocmai de hexagon se folosesc albinele ca şi cînd i-ar cunoaşte foloasele.
De asemenea, fundul celulelor se compune din trei feţe care se întîlnesc într-un punct şi se ştie
că acest sistem de construcţie permite o economie însemnată de muncă şi de materiale. Mai
trebuie să ştim totuşi ce unghi de înclinaţie al feţelor contribuie la o economie mai mare,
problemă ce ţine de matematicile superioare şi care a fost rezolvată de cîţiva savanţi printre
alţii şi de MACLAURIN şi comunicată în darea de seamă prezentată Societăţii regale din
Londra (REAUMUR propusese celebrului matematician KOENIG următoarea problemă:
„Dintre toate celulele hexagonale cu fundul piramidal compus din trei romburi asemenea şi
egale care este aceea ce poate fi construită cu mai puţine materiale?” KOENIG a descoperit că
o astfel de celulă are fundul făcut din trei romburi ale căror unghiuri mari aveau 109°26’ şi
fiecare unghi mic de 70°34’. Un alt savant, MARALDI, măsurînd cât mai exact posibil
unghiul romburilor construite de albine, a găsit pe cel mare de 109°28’ şl pe cele mici de
70°32’. Prin urmare, între cele două rezolvări nu este decît o diferenţă de 2’. Este posibil ca
greşeala, dacă este greşeală, să fie a lui MARALDI şi nicidecum a albinelor deoarece nu
există nici un instrument să măsoare cu precizie unghiurile celulelor care nu sunt destul de
bine precizate. Un alt matematician, CRAMER, căruia i s-a propus aceeaşi problemă, a dat o
soluţie care se apropie şi mai mult de aceea a albinelor şi anume: 109°28’ şi jumătate pentru
unghiurile mari şi 70°30’ şi jumătate pentru cele mici. MACLAURIN, îndreptlndu-l pe
KOENIG, dă 70°32’ şi 109°28’. Dl. Leon LALANNE dă 109°28’16” şi 70°81’44”. Asupra
acestei chestiuni discutate vezi MACLAURIN, Philos. Trans. of London, 1743;
BROUGHAM, Rech. anal. et expir, sur Ies alv. des a-beilles; L. LALANNE, Note sur l’Arch.
des abeilles, etc.). Dar unghiul astfel determinat prin calcul corespunde cu acela măsurat pe
fundul celulelor”.
XVIII
Desigur, eu nu cred că albinele fac socoteli aşa de grele, dar nici nu pot crede că întîmplarea
sau forţa lucrurilor produce aceste rezultate uimitoare. Pentru viespi, de pildă, care clădesc ca
şi albinele faguri din celule hexagonale problema era aceeaşi dar ele au rezolvat-o mai puţin
ingenios. Fagurii lor n-au decît o singură fîşie de celule şi n-au fundul comun care serveşte
ambelor feţe ale fagurelui ca la albine. De aceea, fagurii viespii n-au nici atîta trăinicie, nu
sunt nici aşa de regulaţi, cer mult mai mult timp, material şi spaţiu, le răpesc un sfert din
munca lor şi le frustrează de a treia parte din spaţiu. De asemenea, trigonele şi meliponele,
care sunt adevărate albine domestice, dar mai puţin civilizate decît albinele noastre, nu-şi
construiesc celulele decît pe un singur rînd, sprijinindu-şi fagurii pe nişte stîlpi de ceară urîţi
şi greu de construit. În ceea ce priveşte hambarele lor, ele seamănă cu nişte mari burdufuri
grămădite fără nici o orînduială, iar acolo unde s-ar putea încrucişa, realizîndu-se, prin
urmare, o economie de spaţiu şi material, aşa cum se petrece la albine, Meliponele, fără să
sesizeze posibilitatea acestei economii, introduc între acele sfere nişte celule cu pereţi plani.
Din această cauză, cînd compari unul din cuiburile lor cu cetatea matematic construită a
albinelor noastre, ai putea crede că te afli în faţa unui sat cu bordeie alături de unul din marile
oraşe frumoase, care sunt rezultatul fără farmec, poate, dar logic, al geniului uman care luptă
azi cu mai mare îndîrjire decît odinioară împotriva timpului, a spaţiului şi a materiei.

XIX
Teoria curentă, reînnoită de altfel de către BUFFON, susţine că albinele n-au cîtuşi de puţin
intenţia să facă he-xagoane cu bază piramidală, că ele nu vor să sape în ceară decît celule
rotunde, dar că vecinele lor şi acelea care lucrează pe cealaltă parte a fagurelui sapă în acelaşi
timp, cu aceleaşi intenţii, iar punctele unde celulele se întîlnesc iau, prin forţa împrejurărilor,
forma unui hexagon. Acelaşi lucru se întîmplă şi la cristale, la solzii unor peşti, la baloanele
de săpun, etc. şi în experienţa următoare pe care o propune BUFFON. „Dacă umplem, zice el,
un vas cu mazăre sau cu alte boabe de formă cilindrică şi dacă îl închidem tocmai după ce am
turnat atîta apă cât poate primi spaţiul liber dintre boabe, dacă fierbem această apă, toţi aceşti
cilindri vor deveni coloane cu şase feţe. Se poate vedea clar motivul, care este pur mecanic:
fiecare boabă cilindrică tinde, prin umflare, să ocupe cât mai mult loc posibil într-un sapţiu
dat; ele vor deveni, prin urmare, în chip firesc, nişte hexagoane prin compresia reciprocă.
Fiecare albină caută să ocupe, de asemenea, cât mai mult loc într-un spaţiu dat; e, prin urmare,
firesc, de asemenea, fiindcă şi trupul albinelor e cilindric, ca celulele să fie hexagonale din
aceeaşi cauză a obstacolelor ce-şi ridică una în calea alteia”.

XX
Iată dar obstacole reciproce care produc o minune, după cum viciile oamenilor, din aceeaşi
pricină, produc o virtute generală care este de ajuns pentru ca neamul omenesc, luat în
întregime, să nu merite dispreţul pe care-l merită fiecare individ luat în parte. Mai întîi s-ar
putea obiecta, asa cum au făcut-o BROUGHMAN, KIRBY şi SPENCE şi alţi savanţi, că
experienţa cu bulele de săpun şi cu boabele de mazăre nu dovedeşte nimic pentru că, într-un
caz şi în altul, efectul presiunii nu duce decît la forme foarte neregulate şi nu explică raţiunea
de a fi a bazei prismatice a celulelor.
S-ar putea răspunde mai ales că sunt mai multe feluri de a profita de pe urma necesităţilor
oarbe. Viespea, bondarul păros, meliponele şi trigonele din Mexic şi Brazilia, deşi trăiesc în
condiţii asemănătoare şi au scopuri identice, ajung la rezultate destul de deosebite şi evident
inferioare. S-ar mai putea adăuga că, dacă celulele albinei se supun legii cristalelor, a zăpezii,
a baloanelor de săpun sau a mazărei fierte a lui BUFFON, ele se supun, în acelaşi timp, prin
simetria generală, prin aşezarea în două straturi opuse, prin înclinarea calculată, la multe alte
legi care nu se găsesc în materie.
S-ar mai putea adăuga că tot geniul omului stă, de asemenea, în felul în care ştie să învingă
nevoi de acelaşi fel şi, dacă acest fel ni se pare cel mai bun cu putinţă, este pentru că deasupra
noastră nu se află alt judecător. Dar este mult mai bine ca raţionamentele să dispară în faţa
faptelor şi, pentru a lămuri o obiecţie ce decurge dintr-o experienţă, nimic nu este mai bun
decît o altă experienţă.
Pentru a mă convinge că arhitectura hexagonală este într-adevăr înscrisă în spiritul albinei, am
decupat şi am scos într-o bună zi, din mijlocul unui fagure, unde era deopotrivă şi puiet şi
miere, un disc de mărimea unei monezi ceva mai mărişoare. Tăind mai apoi discul prin
mijlocul grosimii lui, adică în locul în care se unesc bazele piramidale ale celor două rânduri
de celule, am lipit pe bazele uneia din cele două secţiuni astfel obţinute, o plăcuţă de cositor
de aceeaşi mărime şi destul de rezistentă pentru ca albinele să nu o poată nici deforma şi nici
curba. Apoi am aşezat la loc în fagure această secţiune cu tăbliţe de cositor. Una din feţele
fagurelui nu prezenta nimic deosebit deoarece paguba era astfel îndreptată, dar pe cealaltă faţă
se vedea un fel de gaură destul de mare al cărui fund era format de rondela de cositor şi care
ţinea acum locul a mai bine de treizeci de celule. Mai întîi, albinele au fost tulburate,, veneau
cu grămada să cerceteze şi să studieze prăpastia de necrezut şi, timp de mai multe zile la rînd,
s-au agitat în jur şi au deliberat fără să ia vreo hotărîre. Dar cum le dădeam multă hrană în
fiecare seară, a fost un moment în care nu aveau celule disponibile pentru a-şi depozita
proviziile. E probabil că atunci inginerii cei iscusiţi, sculptorii şi pricepuţii fabricanţi de ceară
au primit poruncă să dea de rostul acestei prăpăstii nefolositoare.
Un şir greoi de cerese se rînduiseră de jur împrejur pentru a întreţine căldura trebuincioasă,
alte albine se scoborîră în gaură şi începură să fixeze cu trăinicie placa de metal cu ajutorul
unor mici cîrlige de ceară înfipte de jur împrejur şi prinse de colţul celulelor vecine. Ele au
început mai apoi să construiască trei sau patru celule în jumătatea de sus a plăcii, legîndu-le
de acele cîrlige. Fiecare din aceste celule de tranziţie sau de reparaţie avea partea de sus mai
mult sau mai puţin deformată, pentru a se lipi cu celula vecină a fagurelui, dar jumătatea ei de
jos desena mereu pe tăbliţă trei unghiuri foarte distincte, de unde ieşeau deja trei mici linii
drepte din care începea să se ridice prima jumătate a celulei următoare.
La capătul a patruzeci şi opt de ore, cu toate că trei sau patru albine, cel mult, au putut lucra
simultan în această deschizătură, toată suprafaţa cositorului era acoperită de începutul
temeliilor viitoare ale celulelor. Aceste celule erau, fireşte, mai puţin regulate decît cele ale
unui fagure obişnuit; de aceea, regina, înţeleaptă, după ce le-a vizitat, a refuzat să-şi depună
aici ouăle crezînd că va ieşi o generaţie nenorocită. Dar toate erau perfect hexagonale; nu
aveau o singură linie curbă, nu aveau nici un unghi greşit. Cu toate acestea, toate condiţiile
obişnuite erau schimbate. Celulele nu erau săpate într-un bloc aşa cum observă HUBER sau
într-o calotă de ceară, după cum spune DARWIN, rotunde la început iar mai apoi hexagonale
ca urmare a presiunii celulelor vecine. Nu putea fi vorba de piedici opuse una alteia, deoarece
se năşteau una după alta însemnînd pe tabla netedă mici linii de început. E, prin urmare destul
de sigur că hexagonul nu este rezultatul unor necesităţi mecanice, ci el face parte într-adevăr
din planul, din experienţa, din inteligenţa şi din voinţa albinei. Un alt fapt curios al
perspicacităţii lor, pe care-l notez în trecere, este că tuburile pe care le clădiră pe discul de
metal n-aveau alt fund decît metalul. Inginerii trupei au socotit, desigur, că metalul e destul de
tare pentru a nu lăsa lichidul să pătrundă prin el şi, de aceea, nu l-au căptuşit cu un strat de
ceară. Dar, după puţin timp, văzînd probabil că primele picături de miere se strică venind în
contact ou metalul, s-au răzgîndit şi pe suprafaţa cositorului au aşternut un strat subţire de
ceară.
XXI
Dacă am vrea să dăm la iveală toate misterele acestei arhitecturi geometrice am mai avea încă
de cercetat mai multe lucruri interesante, cum ar fi, de pildă, forma primelor celule care se
lipesc de capacul stupului şi care se schimbă după nevoia de a atinge acest acoperiş în cât mai
multe puncte.
Ar mai trebui să observăm nu atît orientarea marilor străzi, dictată de paralelismul fagurilor,
cit, mai ales, aşezarea străzilor mai mici, a trecătorilor ce se găsesc ici şi colo de-a lungul sau
împrejurul fagurilor, făcute pentru a înlesni circulaţia aerului şi astfel rînduite pentru a evita
ocolişurile prea mari şi o probabilă aglomeraţie. Ar trebui, în sfîrşit, studiată construcţia
celulelor de tranziţie, instinctul, care determină pe albine, la un moment dat, să mărească
dimensiunile căsuţelor lor, fie că recolta îmbelşugată cere vase mai mari, fie că socotesc
populaţia prea puternică sau naşterea trîntorilor devine necesară. Ar trebui să admirăm, în
acelaşi timp, priceperea minunată şi siguranţa plină de armonie cu care ele; trec, în aceste
cazuri, de la mic la mare sau de la mare la mic, de la simetria perfectă la o asimetrie de
neînlăturat, pentru a reveni, îndată ce legile geometriei lor o îngăduie, la regularitatea ideală,
fără ca vreo celulă să fie pierdută, fără ca vreo parte din edificiile stupului să fie sacrificată
copilăreşte sau fără rost, fără să lase nimic neîntrebuinţat. Dar mă tem că m-am pierdut în
multe amănunte lipsite de interes pentru un cititor care n-a urmărit, poate, niciodată cu ochii
săi zborul albinelor sau care fiii s-a interesat de albine decît în treacăt, cum îier- interesăm cu
toţii de o floare, cînd trecem pe lingă ea, de o pasăre, de o piatră preţioasă, fără a cere altceva
decît o certitudine superficială şi fără să credem că cel mai mic secret al unui obiect pe care-l
vedem în natura care nu ţine de om, este mult mai legat de misterul de nepătruns al destinelor
şi obîrşiei noastre decît secretul pasiunilor noastre cele mai aprinse pe care le-am studiat cu
cea mai mare răbdare.

XXII
Pentru a nu îngreuna acest studiu, voi trece şi peste instinctul destul de surprinzător care le
face deseori să subţieze sau să distrugă marginile fagurilor cînd vor să-i prelungească sau să-i
lărgească. Şi, cu toate acestea, nu vom tăgădui că a surpa pentru a reclădi, a strica ceea ce ai
făcut pentru a o face la loc mai bine şi mai îngrijit, presupune o curioasă dedublare a
instinctului orb de a clădi. Las la d parte şi_ alte experienţe interesante ce le putem face pentru
a le forţa să construiască faguri rotunzi, ovali, în formă de tuburi sau avînd forme curioase şi
felul iscusit cu care ele izbutesc să facă celule lărgite ale părţii convexe din fagure care să
corespundă cu celulele înguste ale părţii concave.
Dar, înainte de a părăsi acest subiect, să ne oprim cîteva clipe asupra felului misterios cum îşi
orînduiesc munca şi cum iau măsurile necesare atunci cînd sculptează, în acelaşi timp, fără să
se vadă, cele două feţe ale unui fagure. Priviţi în lumină unul din aceşti faguri şi veţi vedea,
desenată de umbre ascuţite în ceară străvezie, o întreagă reţea de prisme cu linii aşa de clare,
un întreg sistem de construcţii atît de exacte, încât le-ai crede întipărite în oţel.
Nu ştiu dacă cei care n-au văzut niciodată cum arată interiorul unui stup îşi pot închipui
îndeajuns aşezarea şi aspectul fagurilor. Să-şi imagineze, pentru a da drept exemplu stupul
sătenilor noştri, în care albina este lăsată în voia ei - un coş de paie sau de răchină în formă de
clopot; această coşniţă este împrăţită de sus în jos prin cinci, şase, opt sau chiar zece
despărţituri de ceară perfect parelele ca nişte felii rotunde de pîine care coboară din vîrful
stupului şi se lipesc şi urmează forma ovoidală a pereţilor. Intre fiecare din aceste felii se
găseşte un spaţiu cam de unsprezece milimetri, în care se află şi circulă albinele. Cînd în
vîrful stupului începe construcţia uneia din aceste felii, zidul de ceară cu care încep şi care
mai tîrziu va fi subţiat şi lungit, este încă foarte gros şi desparte complet cele cincizeci sau
şaizeci de albine ce lucrează deasupra de cele cincizeci sau şaizeci ce lucrează dedesubt, aşa
încât este cu neputinţă ca ele să se vadă unele pe altele, afară numai dacă am crede că ochii lor
au darul să pătrundă şi corpurile cele mai întunecate. Ou toate acestea, o albină de pe faţa de
sus nu sapă nici o gaură, nu adaugă nici strop de ceară care să nu se potrivească în mod
desăvîrşit cu ieşiturile sau cu adînciturile de pe cealaltă faţă şi invers. Cum oare reuşesc acest
lucru? Cum se face că una nu sapă prea mult şi cealaltă prea puţin?
Cum se potrivesc toate unghiurile construcţiei lor aşa de uimitor? Cine le spune să înceapă
lucrul aici şi să-l oprească mai apoi? Trebuie să ne mulţumim, odată mai mult, cu răspunsul
care nu ne spune mare lucru: „Este unul din misterele stupului”. HUBER a încercat să explice
acest mister spu-nînd, că la anumite intervale, prin presiunea picioarelor sau dinţilor ele
provocau, poate, o uşoară proeminenţă pe faţa cealaltă a fagurelui sau că ele îşi dădeau seama
de grosimea mai mult sau mai puţin mare a blocului datorită flexibilităţii, elasticităţii sau altei
proprietăţi fizice a cerii. Tot el continuă spunînd că antenele lor par că le slujesc la cercetarea
părţilor celor mai subţiri şi mai deformate ale obiectelor, servindu-se de ele ca de un compas
în întuneric sau, în sfîrşit că forma şi mărimea tuturor celulelor decurge matematic din
aşezarea şi dimensiunile acelora din primul rînd, fără să mai fie nevoie de vreo altă măsurare.
Dar putem vedea că aceste explicaţii nu sunt suficiente: primele sunt ipoteze de neverificat;
celelalte le evită pur şi simplu. Şi, dacă este bine să le eviţi cât mai des posibil, nu trebuie să
spui că, înlocuind o taină cu cealaltă, le-am dezlegat întru totul.

XXIII
Să părăsim, în sfîrşit, platourile monotone şi deşertul geometric al celulelor. Iată, deci, fagurii
începuţi, care pot fi locuiţi. Migala nevăzută creşte pe nesimţite şi ochiul nostru, care vede aşa
de puţin, nu observă nimic din munca lor, cu toate că opera de ceară la care se lucrează zi şi
noapte fără răgaz se întinde cu o rapiditate extraordinară. Regina, plină de nerăbdare, a
străbătut de mai multe ori clădirile care se întind albe prin întuneric şi acum, cînd temeliile au
fost terminate, ea le ia în primire cu toată suita de gardiene, sfetnice sau sclave, căci nu ai
putea spune dacă o regină este condusă sau urmată, dacă e respectată sau păzită. Sosită în
locul pe care ea îl socoteşte prielnic sau pe care sfetnieile ei i-l impun, ea îşi încovoaie
spinarea şi îşi strecoară trupul ei lung şi inelat într-una din celulele noi. În acest timp, toate
micile capete din jur, micile capete cu enormii ochi ai gardienelor din escortă, o înconjoară,
cu luare aminte, pline de dragoste, îi susţin picioruşele, îi mîngîie aripile şi agită deasupra ei
antenele lor înfrigurate, parcă ar voi să o încurajeze, s-o zorească sau s-o felicite. Se poate
recunoaşte cu uşurinţă locul unde se găseşte regina după acea cocardă înstelată sau, mai mult,
după această broşa ovală al cărui topaz din mijloc este ea însăşi şi care seamănă destul de bine
cu acele broşe pe care le purtau bunicile noastre. E curios de văzut, de altfel, şi o poate vedea
oricine, că lucrătoarele se feresc totdeauna să întoarcă spatele reginei. De îndată ce se apropie
de un grup, toate se aşează astfel încât să-i prezinte ochii şi antenele şi în faţa ei nu merg decît
de-a-ndaratelea. Este un semn de respect sau mai mult de bunăvoinţă care, oricît de curios ar
părea, este statornic şi general. Dar să revenim la regina noastră. Adesea, în timpul micii
sforţări ce însoţeşte ouatul, una din fiicele ei o prinde în braţe şi, frunte lîngă frunte, gură lîngă
gură, pare că-i vorbeşte încetişor. Ea, destul de indiferentă la aceste mărturisiri pătimaşe, nu
se pierde cu firea, nu se emoţionează, absorbită fiind de misiunea sa, care i se pare a fi o
desfătare amoroasă şi nicidecum o muncă istovitoare. În fine, după cîteva momente, ea se
ridică binişor, mai înaintează cu un pas, priveşte puţin în jur şi, înainte de a introduce
pîntecele, bagă capul în celula vecină pentru a se convinge că totul este în ordine şi că nu ouă
de două ori în aceeaşi celulă. În acest timp, două sau trei albine din suită coboară grăbite în
celula părăsită de regină, pentru a vedea dacă opera s-a săvîrşit şi pentru a îngriji sau a pune
într-un loc mai bun micul ouşor albăstrui pe care 1-a depus regina. Din această clipă şi pînă la
primul frig al toamnei, ea nu se mai opreşte, ouînd cînd e hrănită şi cînd doarme - dacă putem
spune că doarme. De acum înainte ea reprezintă puterea mistuitoare a viitorului care pune
stăpînire pe toate colţişoarele stupului. Ea urmează pas cu pas pe nefericitele lucrătoare care
se istovesc construind leagănele pe care rodnicia reginei nu încetează să le ceară. Asistăm
asftel la conlucrarea a două instincte puternice ale căror peripeţii ne dau la iveală, nicidecum
pentru a le dezlega, mai multe taine ale stupului.
Se întîmplă, de exemplu, că lucrătoarele o iau mai înainte. Ascultînd de obiceiurile lor de
bune gospodine care se gîn-desc la proviziile din zilele geroase, ele se grăbesc să umple cu
miere celulele în care regina nu a ouat încă. Dar ea se apropie; bunurile materiale trebuie
atunci să lase locul gîndului superior al naturii şi atunci lucrătoarele speriate golesc în grabă
această comoară ce stînjeneşte.
Se întîmplă, de asemenea, ca ele să isprăvească înaintea reginei chiar un fagure întreg: atunci,
nemaiavînd sub ochi pe aceea care reprezintă tirania zielelor pe care nimeni nu le va mai
apuca, ele se folosesc de timp pentru a clădi cât mai repede cu putinţă o zonă de celule pentru
trîntori, a căror construcţie este mult mai uşoară şi mai rapidă. Ajungînd în această zonă,
regina lasă cu părere de rău cîteva ouă, trece înainte şi cere noi celule de lucrătoare.
Lucrătoarele se supun, îngustează încet, încet, celulele şi urmărirea reîncepe pînă cînd,
nesăţioasa mamă, aidoma unui blestem rodnic şi adorat, este readusă la celulele de început din
care s-a şi născut prima generaţie. Peste cîtva timp, din umbra leagănului în care s-a născut,
noua generaiţe se va risipi pe florile din împrejurimi, va zburda cîntînd în razele soarelui
umplînd de viaţă ceasurile binecuvîntate pentru ca, la rîndul lor, peste puţin timp, să se
jertfească şi ele generaţiei care a şi înlocuit-o în leagănele părăsite.

XXIV
Şi albina-regină cui se supune oare? Hranei ce i se dă; căci ea nu se hrăneşte singură; ea e
hrănită ca un copil chiar de lucrătoare pe care rodnicia ei nu le lasă o clipă să răsufle. Iar
hrana aceasta, este, la rîndul ei, măsurată de lucrătoare după bogăţia florilor şi după culesul cu
care vin încărcate tovarăşele lor. Şi aici, deci, ca oriunde în lumea aceasta, o parte din ceea ce
vedem este învăluită de întuneric; aici, ca oriunde, porunca supremă vine din afară, de la o
putere necunoscută iar albinele i se supun ca şi noi, dealtfel, stăpînului necunoscut al roţii care
se învîrteşte în loc distru-gînd voinţele care o pun în mişcare.
Cineva căruia îi arătam cum cîteva zile, într-unui din stupii mei din sticlă, mişcarea acestei
roţi ce se putea vedea ca şi roata mare a unui ceasornic, cineva care vedea limpede acea
furnicare neostoită de pe faguri, toată forfota înfrigurată, nebună şi misterioasă a doicilor în
jurul cuibului, punţile şi scările vii pe care le formează ceresele, spiralele pe care le desenează
regina, activitatea felurită şi fără de răgaz a mulţimii, efortul zadarnic şi necruţător, goana
pătimaşă încoace şi încolo, odihna necunoscută decît în leagănul pe care-l şi pândeşte munca
de mîine, liniştea pe care nu le-o dă decît moartea îndepărtată şi ea din acest ţinut care nu
îngăduie nici bolnavi şi nici morminte, cineva care vedea toate acestea, după ce şi-a revenit
din prima surpriză, şi-a întors privirile unde se putea citi o spaimă plină de tristeţe.
Dincolo de aparenţa plăcută a primei priviri, dincolo de amintirile minunate ale zilelor
frumoase care îl umplu şi fac din el sipetul plin cu giuvaeruri ale verii, dincolo de acel du-te-
vino care-l leagă de miile de flori, de apele limpezi, de albastrul cerului, de belşugul
desfătător a tot ceea ce reprezintă frumosul şi fericirea, în stup, într-adevăr, dincolo de aceste
minuni ce le putem vedea, te întîmpină o privelişte din cele mai triste ce se pot vedea. Iar noi
ceştilalţi, orbi, care nu privim decît cu nişte ochi împăienjeniţi, cînd ne uităm bine la aceste
biete osândite pricepem bine că nu numai ele sunt de plîns, că nu numai pe ele mintea noastră
nu e în stare să le priceapă, ci e o formă jalnică a acelei mari puteri oare ne însufleţeşte
deopotrivă şi ne mistuie şi pe noi.
Da, desigur, acest lucru e trist, după cum totul este trist în natură cînd priveşti cu atenţie. Şi va
fi aşa atîta timp cât mini vom pătrunde taina dacă are, bineînţeles, vreo taină. Şi, dacă într-o
bună zi am afla că nu a fost nici o taină sau că a fost o taină îngrozitoare, a doua zi vor naşte
alte datorii care nu au pînă astăzi nume. Aşteptînd acel moment, inima noastră să repete dacă
vrea: „E trist”, dar mintea să se mulţumească a-i răspunde: „E trist, dar aşa e”. Datoria noastră
de astăzi este să vedem dacă, dincolo de această tristeţe, nu se mai află ceva şi, pentru aceasta,
nu trebuie să întoarcem ochii în altă parte ci, trebuie să le privim ţintă şi să le studiem cu atîta
luare aminte şi cu atît curaj, ca şi cînd ar fi vorba de nişte bucurii. Se cade ca, înainte de a ne
plînge, înainte de a judeca natura, să fim în stare să o cunoaştem cât mai bine.

XXV
Am văzut că lucrătoarele, de îndată ce nu se mai simt zorite de rodnicia ameninţătoare a
mamei, se grăbesc să clădească celule pentru provizii a căror construcţie este mai
economicoasă şi care au o capacitate mai mare. Am mai văzut, de asemenea, că matca ţine să-
şi depună ouălele mai cu seamă în celule mai mici, pe oare nu încetează să le ceară de la
lucrătoare. Totuşi, în lipsa lor, sau aşteptînd să i se clădească celule după voie, ea se
resemnează şi ouă şi în celulele mai mari pe care le întîlneşte în drumul ei.
Albinele care vor ieşi din aceste celule vor fi bărbaţi sau trântori cu toate că ouălele nu se
deosebesc de loc de acelea din care ies lucrătoarele. Dar, contrar cu ceea ce se întîmplă la
transformarea unei lucrătoare în regină, nu forma sau capacitatea unei oelule face să se nască
trîntorul, căci dintr-un ou depus într-o celulă mare se va naşte neapărat un bărbat, chiar dacă l-
am introduce într-o celulă mică de lucrătoare (eu am reuşit să fac de patru sau cinci ori această
schimbare deosebit de grea din cauza dimensiunilor miroscopice ale oului şi a fragilităţii lui).
Deci, regina, atunci cînd ouă, trebuie să aibă darul să recunoască sau să hotărască sexul oului
pe care-l depune şi să-l potrivească după mărimea celulei pe care s-a oprit. Rareori îi este dat
să se înşele. Dar cum izbuteşte? Şi cum, printre zecile de mii de ouă ce le poartă în cele două
ovare, poate alege bărbaţii de femei şi cum poate să strecoare ouăle după bunul ei plac, în
singurul ei oviduct?
Iată-ne, şi de data aceasta, în faţa uneia dintre tainele stupului şi a uneia dintre cele mai de
nepătruns. Se ştie că regina fecioară nu este stearpă, dar ea nu poate oua decît ouă de trîntori.
Numai după împerecherea ce se produce în zborul nupţial ea poate aduce pe lume, după bunul
ei plac, lucrătoare sau trîntori. După zborul de nuntă, ea are cu totul în stăpînire, pînă cînd va
pieri, spermatozoizii smulşi de la nefericitul ei iubit. Aceşti spermatozoizi, ce ating cifra de
douăzeci şi cinci de milioane, după cum crede doctorul LEUCKART, sunt păstraţi vii într-o
glandă specială, aşezată sub ovare, la intrarea oviduetului comun, glandă ce poartă numele de
spermateca. Se presupune, prin urmare, că îngustimea intrării micilor celule şi forma acestui
orificiu, silind-o pe regină să se înco-voaie şi să se chircească, produce o anumită apăsare
asupra spermatecii, în urma căreia spermatozoizii ies şi fecundează oul în momentul trecerii
lui. Această apăsare nu se mai produce cînd regina se opreşte pe celulele cele mari,
spermateca nu mai este apăsată şi nu se mai deschide. Alţii, dimpotrivă, cred că regina
porunceşte într-adevăr muşchilor care deschid sau închid spermateca care dă în vagin şi, într-
adevăr, aceşti muşchi sunt foarte numeroşi, puternici şi complicaţi. Fără a putea spune care
din aceste două ipoteze este cea mai bună, căci, cu cât observi mai mult, cu atît vezi mai bine
că nu suntem decît nişte naufragiaţi pe oceanul foarte necunoscut al naturii şi învăţăm mai
bine că un fapt este întotdeauna gata să iasă din sînul unui val devenit pe neaşteptate mai
limpede distrugînd într-o clipă tot ceea ce credeai că ştii, totuşi eu voi mărturisi că înclin în
favoarea celei de a doua ipoteze. Mai întîi, experienţele unui apicultor din Bordeaux, M.
DRORY, arată că, dacă am lua toate celule mari dintr-un stup, mama, în momentul sorocit
pentru a depune ouă de trîntori, nu şovăie să le depună în celule de lucrătoare; şi, din contră,
ea va depune ouă de lucrătoare în celule mari, dacă n-a găsit altele la în-demînă.
Apoi frumoasele observaţii ale Domnului FABRE asupra Osmiilor care sunt albine sălbatice
şi singuratice din familia Gastrilegidelor dovedesc destul de clar nu numai că Osmia ştie
dinainte sexul oului pe care-l va depune, dar că acest sex rămîne la bunul plac al mamei după
spaţiul de care dispune, „spaţiu de cele mai multe ori întîmplător, greu de schimbat”, lăsînd
aici un ou de mascul, ceva mai departe un ou de femelă. Nu voi intra aici în amănuntele
experienţelor marelui entomolog francez. Ele sunt din cale afară de migăloase şi ne-ar duce
prea departe. Dar, oricare ar fi ipoteza pe care o acceptăm, atît una cât şi cealaltă ar explica
foarte bine, în afara oricărei descoperiri viitoare, înclinarea reginei de a oua în celule de
lucrătoare.
Este probabil că această mamă-roabă pe care suntem înclinaţi să o plîngem, dar care, poate,
este o îndrăgostită nesăţioasă, o mare voluptuoasă, simte din unirea principiului bărbătesc şi
femeiesc ce se plămădeşte în fiinţa sa o oarecare bucurie, o amintire a beţiei zborului de
nuntă, pe care îl simte numai odată în viaţa sa. Şi aici, natura, care nu este niciodată atît de
iscusită şi nici atît de prevăzătoare sub înfăţişarea ei prefăcută decît atunci cînd este vorba de
capcanele pe care le întinde dragostea, a avut grijă să ocrotească interesul înmulţirii speciei
sprijinindu-l, ca de obicei, pe simţul unei plăceri. De altfel, să încercăm să ne facem bine
înţeleşi ca să nu ne înşelăm cu propria noastră explicaţie. Dacă am presupune că natura are
astfel de gînduri şi am crede că acest lucru este de ajuns, ir fi ca şi cînd am arunca o piatră
într-una din acele prăpăstii necunoscute ce se mai găsesc în întunericul unor peşteri şi ne-am
închipui că zgomotul pe oare îl va face căzînd va răspunde tuturor întrebărilor noastre şi ne va
dezvălui altceva decît necuprinsul abisului.
Cînd repetăm mereu: natura vrea cutare lucru, pregăteşte cutare minune, urmăreşte cutare
scop, spunem, în realitate, că o mică parte de viaţă iese la lumină şi izbuteşte să se menţină pe
nemărginita suprafaţă a materiei care nouă ni se pare trîndavă şi pe care o numim, evident, pe
nedrept, ori de cîte ori ne ocupăm de ea, neant sau moarte. Un concurs de împrejurări
întîmplătoare a menţinut această manifestare de viaţă printre multe altele, poate la fel de
interesante, la fel de inteligente, dar care nu au avut acelaşi noroc şi care au dispărut pentru
totdeauna fără să aibă prilejul să ne minuneze. Ar fi un lucru îndrăzneţ să afirmi altceva şi tot
ceea ce rămîne, gîndurile noastre, încăpăţînata noastră explicare a scopurilor existenţei,
speranţele noastre, tot ceea ce ne uimeşte nu sunt în realitate decît necunoscutul, pe care îl tot
lovim de lucruri şi mai necunoscute pentru a provoca un mic zgomdt care ne face să simţim
gradul cel mai înalt al existenţei particulare pe care am putea-o atinge pe aceeaşi suprafaţă
tăcută şi de nepătruns, după cum cîntecul privighetorii şi zborul condorului le descoperă de
asemenea cel mai înalt grad de existenţă proprie neamului lor. Cu toate acestea, nu e mai
puţin adevărat că una din datoriile noastre cele mai neclintite este de a produce acest unic
zgomot ori de cîte ori se iveşte prilejul, fără să deznădăjduim, deoarece, după toate aparenţele,
este inutil.

4.Tinerele regine

I
Să închidem aici stupul nostru cel tînăr în care viaţa, reluîndu-şi mişcarea bogată şi fără tihnă,
cuprinde toată colonia pentru a se împărţi la rîndu-i, deîndată oe va atinge culmea forţei şi
fericirii, şi să deschidem din nou, ultima dată, cetatea mamă pentru a vedea ceea ce se
întîmplă după plecarea roiului.
După ce tumultul ce însoţeşte plecarea s-a calmat şi două treimi din numărul copiilor săi au
părăsit-o fără vreun gînd de reîntoarcere, nefericita cetate este aidoma unui corp din care s-a
scurs tot sîngele: este sleită de puteri, pustie, aproape moartă. Cu toate acestea, au mai rămas
cîteva mii de albine înăuntru care, neclintite, dar puţin slăbite, îşi reiau lucrul înlocuind cât pot
mai bine pe cele plecate, şterg urmele urgiei, strîng rămăşiţele proviziilor prădate, vizitează
florile, veghează asupra cuibului oare va asigura viitorul, pătrunse de chemarea lor şi
credincioase datoriei pe care un destin neînduplecat le-a impus-o.
Dar, dacă prezentul pare întunecat, tot ceea ce putem vedea ne umple inima de speranţe.
Sîntem într-unui din castelele de basm din poveştile germane, ale căror ziduri sunt formate din
mii de steluţe în care se găsec sufletele oamenilor ce se vor naşte. Sîntem în ţinutul miraculos
al vieţii care precede viaţa. Aici, în toate unghiurile, în leagănele bine închise, în suprapunerea
infinită a minunatelor celule cu şase feţe, sunt zeci de mii de nimfe, mai albe decât laptele
care, cu braţele încrucişate şi cu capul plecat pe piept, aşteaptă ora deşteptării. Văzîndu-le în
linţoliile lor uniforme, nenumărate şi aproape străvezii, ai putea crede că sunt nişte pitici
încărunţiţi pradă gîndurilor sau cete de fecioare stîlcite de cutele giulgiului, îngropate în
prismele hexagonale pe care un geometru neînduplecat le-a înmulţit nebuneşte.
Pe întreaga suprafaţă a acestor ziduri perpendiculare în care este închisă o lume ce creşte, se
transformă, se agită, îşi schimbă de patru sau cinci ori veşmintele şi îşi toarce linţoliul în
întuneric, bat din aripi şi dansează sute de lucrătoare pentru a menţine căldura necesară şi cine
mai ştie pentru ce altceva, căci dansul lor are mişcări extraordinare şi metodice, oare trebuie
să corespundă unui scop pe care nici un observator, după cât ştim, nu 1-a descoperit.
După cîteva zile, capacele acestor zeci de mii de cutii (într-un stup puternic pot exista între
şaizeci şi optzeci de mii) încep să crape şi doi ochi mari negri şi serioşi îşi fac apariţia însoţiţi
de antenele ce bîjbîie în jurul lor, pe cînd fălcile lor neobosite continuă să lărgească
deschizătura. îndată, doicile îşi fac apariţia, ajută tînăra albină să-şi părăsească închisoarea, o
susţin, o perie, o curăţă şi-i întind cu vîrful limbii prima picătură de miere din noua sa viaţă.
Ea, care vine din-tr-o altă lume, este încă zăpăcită, puţin palidă, şovăitoare. E plăpîndă ca un
biet bătrîn scăpat de la moarte, ai putea spune că este o călătoare plină de praful pufos al
cărărilor necunoscute care au condus-o la viaţă. De altfel, ea este desăvîrşită din cap pînă-n
picioare, ştie numaidecît tot ceea ce trebuie să ştie şi, asemenea copiilor din popor care învaţă,
pentru a spune astfel, de îndată ce văd lumina zilei, deoarece nu vor avea timp de joacă sau de
rîs, se îndreaptă spre celulele închise şi începe să bată din aripi şi să se agite în ritm cu
celelalte, pentru a încălzi, la rîndu-i, pe surorile care mai dorm încă în leagăn, fără să se mai
ostenească să priceapă uimitoarea taină a destinului şi a rasei sale.

II
Cu toate acestea, lucrările cele mai istovitoare n-o privesc deocamdată. Ea nu părăseşte stupul
decît după opt zile de la naştere pentru a face primul său „zbor de curăţire” şi pentru a-şi
umple cu aer plămînii care se umflă, îi înfrumuseţează tot corpul şi fac din ea, din acest
moment, soţia văzduhului nemărginit. Se reîntoarce apoi în stup, mai aşteaptă o săptămînă şi
după aceea, însoţită de surorile ei de aceeaşi vîrstă, face prima sa ieşire de culegătoare
cuprinsă de o emoţie aparte, pe care apicultorii o numesc joc de artificii. Ar trebui numită mai
degrabă joc al neliniştii. într-adevăr, vezi că le este frică, lor, fiicelor umbrei de nepătruns şi a
mulţimii, vezi că se tem de abisul azuriu şi de singurătatea nesfîrşită a luminii, iar bucuria lor
reţinută e tulburată de groază. Ele se plimbă încetişor în pragul urdinişului, stau la îndoială,
vin şi pleacă de douăzeci de ori. Se leagănă în văzduh cu capul întors mereu spre casa unde s-
au născut, se înalţă binişor în cercuri mari care se ridică şi cad deodată ca şi cum ar fi muncite
de vreo părere de rău şi cei treisprezece mii de ochi ai fiecăreia cercetează totul de jur
împrejur, judecă, ţin minte tot ce văd, copacii, fîntîna, gardul, pomii de lîngă zidul casei,
acoperişurile şi ferestrele de primprejur şi aceasta pînă ce în mintea lor calea pe care vor pluti
la reîntoarcerea acasă să fie tot atît de bine întipărită ca şi cînd două şine de oţel ar desena-o în
văzduh.
Iată o nouă taină. S-o cercetăm îndeaproape la fel ca pe celelalte şi, dacă la întrebările noastre
nu primim nici un răspuns, tăcerea ce o va însoţi va mări, cel puţin cu cîteva măsuri semănate,
ce-i drept, cu bună voinţă, cîmpul neştiinţei noastre vădite, care este cel mai roditor din toată
activitatea noastră. Cum îşi regăsesc albinele locuinţa pe care, uneori, este imposibil să o
zărească, ascunsă deseori sub arbori şi a cărei intrare nu este în tot cazul, decît un punct de
nevăzut din întinderea necuprinsă? Cum se face că, dacă le-am duce într-o cutie la o depărtare
de doi sau trei kilometri de stup, se întîmplă foarte rar să se rătăcească?
Îl recunosc oare printre atîtea obstacole? Se călăuzesc oare după anumite semne meşteşugite
sau albinele au acest simţ special şi mai puţin cunoscut pe care-l atribuim unor fiinţe
necuvîntătoare, rîndunelelor şi porumbeilor, de exemplu, şi pe care-l numim simţul direcţiei?
Experienţele lui J. H. FABRE, ale lui LUBBOCK şi mai ales acelea ale lui M. ROMANES
(Nature 29 octombrie 1886) par să stabilească faptul că ele nu sunt conduse de acest instinct
straniu. Pe de altă parte, am constatat de multe ori că nu dau deloc atenţie formei sau culorii
stupului. Ele par că sunt mai mult captivate de înfăţişarea obişnuită a suportului pe care este
instalată casa lor, de forma urdinişului şi a scîndurii de zbor - Scîndură de zbor, care nu este
altceva decît prelungirea suportului pe care este aşezat stupul, formează un fel de peron, de
balcon sau loc de odihnă în faţa intrării principale care se numeşte urdiniş.). Dar nici acest
lucru nu are prea mare importanţă căci, dacă, în timpul absenţei culegătoarelor, se modifică de
sus pînă jos înfăţişarea casei lor, ele se vor reîntoarce drept la ea din adîncurile de necuprins
ale zărilor, ou o precizie la fel de mare şi nu vor manifesta vreo şovăială decît în clipa în care
vor păşi pragul de nerecunoscut. Metoda lor de orientare, atît cât experienţele noastre ne
îngăduie să ne formăm o idee, pare mai degrabă bazată pe o cunoaştere extraordinar de
minuţioasă şi precisă a împrejurimilor. Ele nu-şi reicunosc stupul, ci, cu o aproximaţie de trei
sau patru milimetri, poziţia lui faţă de obiectele din jur. Şi această recunoaştere este atît de
minunată, atît de matematic exactă şi atît de adînc întipărită în memoria lor încât, dacă aşezi
stupul pe suportul lui dar mai la dreapta sau mai la stînga, după cinci luni de iernare într-o
pivniţă întunecoasă, toate lucrătoarele, întorcîndu-se de pe primele flori ale primăverii, se vor
îndrepta într-un zbor netulburat şi precis către locul ocupat de stup în vara trecută şi numai
bîj-bîind vor regăsi, în cele din urmă, poarta mişcată din loc. S-ar părea că văzduhul a păstrat
cu sfinţenie, pe tot timpul iernii, urma de neşters a cărărilor umblate şi că mica lor potecă,
bătătorită cu truda lor nepotolită, a rămas săpată în albastrul cerului.
De aceea, atunci cînd mutăm un stup de la locul lui, multe albine se rătăcesc afară numai dacă
nu fac o călătorie mai îndepărtată sau dacă împrejurimile pe care le cunosc perfect pînă la trei
sau patru kilometri de jur împrejur nu s-au schimbat, după cum iar se mai pot rătăci cînd nu
avem grijă să punem în faţa „urdinişului” o scîndură, un ciob de ţiglă sau un obstacol
oarecare, pentru a le atrage luarea aminte că s-a schimbat ceva, îngăduindu-le astfel să se
orienteze din nou după noile lucruri din jur.

III
După ce am spus toate acestea, să ne reîntoarcem la cetatea care se populează din nou, în care
mulţimea leagănelor nu încetează să se deschidă, în care chiar substanţa zidurilor se pune în
mişcare. Totuşi această cetate nu are încă o regină. Pe marginile unuia din fagurii din centru
se înalţă, în cîmpia bolovănoasă a celulelor obişnuite, şapte sau opt clădiri bizare care ne duc
cu gîndul la umflăturile şi la craterele ce fac atît de stranii fotografiile lunii. Sînt ca nişte
capsule de ceară aspră sau ca nişte ghinde înclinate şi perfect astupate, care ocupă locul a trei
sau patru celule de lucrătoare. De obicei, ele sunt grupate într-un singur punct şi o strajă
numeroasă, deosebit de neliniştită şi vigilentă, veghează în jurul acestor locuri peste care
pluteşte un prestigiu necunoscut. Aici se zămislesc reginele. În fiecare din aceste capsule,
înaintea plecării roiului, a fost despus un ou, asemănător cu acelea din care ies lucrătoarele,
fie de către regina însuşi, fie, cum mai e cu putinţă, deşi nu avem vreo dovadă sigură, de către
una din albinele doici care l-au adus aici din vreun leagăn vecin.
După trei zile, din acest ou iese o mică larvă căreia i se dă o hrană deosebită şi cât mai
îmbelşugată; şi iată cum ne stă în putinţă să observăm, pas cu pas, mişcările uneia din acele
metode minunat de măreţe ale naturii pe care am boteza-o, dacă ar fi vorba de oameni, cu
numele măreţ de Fatalitate.
Mulţumită acestei îngrijiri, larva cea mică ia o dezvoltare neobişnuită; mişcările şi tot corpul i
se transformă aşa de mult, încât albina care iese din această larvă pare să aparţină unei rase de
insecte cu totul deosebite.
Ea va trăi patru sau cinci ani în loc de şase sau opt săptămîni. Pîntecele ei va fi de două ori
mai lung, culoarea ei va fi mai deschisă şi mai aurie, iar acul său va fi mai încovoiat. Ochii ei
nu vor avea decît opt sau nouă mii de faţete în loc de douăsprezece sau treisprezece mii.
Creierul său va fi mai mic, ovarele sale vor deveni uriaşe şi ea va dobîndi un organ special,
spermateca, graţie căreia va deveni o vietate, pentru a spune astfel, hermafrodită. Ea nu va
avea nici una din uneltele unei vieţi de muncă: nici glanda pentru a secreta ceara, nici periuţe,
nici coşuleţe pentru adunatul polenului. Ea nu va avea nici unul din obiceiurile, nici una din
pasiunile pe care le atribuim albinei. Ea nu va dori să vadă nici soarele, nici să cutreiere
văzduhul şi va muri fără să se fi atins de vreo floare. Ea îşi va petrece viaţa în întuneric, în
agitaţia mulţimii stupului, căutînd cu înfrigurare noi leagăne libere pe care e ursită să le
populeze. În schimb, ea singură va cunoaşte nelinştea dragostei. Ea nu este sigură că va avea
două clipe de lumină în viaţa sa - căci plecarea roiului nu este inevitabilă - şi, poate, nu se va
servi de aripi decît o singura dată pentru a-şi întîlni iubitul. Este ciudat să vedem că atîtea
lucruri, atîtea organe, idei, dorinţe, obiceiuri, un întreg destin se găsesc astfel în aşteptare,
nicidecum într-o sămînţă - aceasta ar fi miracolul obişnuit al planetei, al animalului şi al
omului - ci într-o substanţă străină şi inertă: într-o picătură de miere (unii apidologi susţin că,
după naştere, lucrătoarele şi reginele primesc aceeaşi hrană, un fel de lapte foarte bogat în
azot, secretat de o glandă specială ce se găseşte în capul doicilor. Dar, după cîteva zile, larvele
de luorătoare sunt înţărcate şi supuse unui regim obişnuit de miere şi polen, în timp ce
viitoarea regină este hrănită pînă La completa ei dezvoltare cu un lapte preţios care se
numeşte „lăptişor de matcă”. Oricum ar fi, rezultatul şi minunea sunt asemănătoare..).

IV
S-a scurs aproape o săptămînă de la plecarea bătrînii regine. Nimfele princiare, oare dorm în
leagăne, nu sunt toate de aceeaşi vîrstă, căci albinele au tot interesul ca naşterile regale să vină
una după alta, după cum vor hotărî ca un al doilea, un al treilea sau un al patrulea roi să iasă
din stup. De cîteva ore, ele au tot subţiat, puţin cîte puţin, pereţii celulei celei mai coapte şi,
îndată, tînăra regină, care, în acelaşi timp, rodea şi ea din interior capacul rotund, îşi arată
capul, iese pe jumătate şi, ajutată de gardienele care aleargă spre ea, care o perie, o curăţă, o
mîngîie, iese din celulă şi face primii paşi pe fagure. La fel ca şi lucrătoarele care s-au născut
de curînd, noua regină este palidă şi firavă dar după vreo zece minute picioarele-i se întăresc
şi, neliniştită, simţind că nu este singură şi că e datoare să-şi cucerească regatul, că alte
pretendente sunt ascunse undeva, ea parcurge zidurile de ceară, în căutarea rivalelor sale. Aici
intervin înţelepciunea, hotărîrile necunoscute ale instinctului, ale spiritului stupului sau ale
lucrătoarelor strînse la un loc. Lucrul cel mai surprinzător, atunci cînd priveşti toate aceste
evenimente într-un stup de sticlă, este că nu poţi vedea niciodată nici cea mai mică şovăială
sau cea mai mică discordie. Nu găseşti nici urmă de discuţie sau de nehotărîre. Peste tot
domneşte o înţelegere generală stabilită de mai înainte, e atmosfera oraşului şi fiecare albină
pare că ştie dinainte ceea ce vor gîndi toate celelalte. Cu toate acestea, pentru ele se apropie o
clipă de mare cumpănă: la drept vorbind, se apropie clipa vitală a cetăţii. Ele trebuie să ia o
hotărîre, din trei sau patru cîte le stau înainte, hotărîri ce vor avea urmări îndepărtate, cu totul
diferite una de cealaltă şi pe care un lucru mărunt le poate schimba în nenorocire. Ele au de
împăcat pasiunea sau datoria înnăscută a reproducerii speciei cu păstrarea trunchiului şi a
lăstarelor lui. Uneori ele se înşeală, pregătesc plecarea succesivă a trei sau patru roiuri care
sleiesc complet cetatea-mamă şi, mai apoi, prea slăbite pentru a se reorganiza destul de
repede, surprinse de clima noastră, care nu este clima lor de obîrşie, dar de care îşi reamintesc
totuşi, mor în masă odată cu venirea iernii. Atunci, ele sunt victime a ceea ce numim „frigurile
roitului”, care sunt, la fel ca febra obişnuită, o reacţie prea puternică a vieţii, o reacţie care
depăşeşte scopul, închide cercul şi regăseşte moartea.

V
Nici una din hotărîrile ce vor fi luate, nu pare să precumpănească şi omul, dacă rămîne numai
un simplu spectator, nu poate prevedea la care din hotărîri se vor opri. Dar, ceea ce dovedeşte
că hotărîrea aleasă este mereu plină de înţelepciune, este că omul poate înrîuri, poate chiar
schimba hotărîrile lor, după cum ar modifica sau nu anumite împrejurări, micşorînd sau
mărind spaţiul ce le acordă, scoţînd fagurii plini de miere pentru a-i înlocui cu faguri noi, plini
de celule de lucrătoare. Ele trebuie să ştie, prin urmare, nu atît dacă trebuie să roiască de două
sau de trei ori - căci s-ar putea spune că aici n-ar fi decît o hotărîre oarbă, născută din capriciul
sau cerinţele înfrigurate ale unui moment prielnic - ci trebuie ca ele să ia de pe acum şi în
deplină înţelegere măsurile ce le vor permite să arunce în văzduh un al doilea roi la trei sau la
patru zile de la naşterea primei regine şi să roiască a treia oară, la trei zile după plecarea
tinerei regine în fruntea celui de al doilea roi. Nu s-ar putea tăgădui că este vorba de un întreg
sistem, de o întreagă combinaţie de prevederi care se întinde pe un timp destul de lung dacă îl
comparăm, mai ales, cu viaţa lor atît de scurtă.

VI
Aceste măsuri privesc straja tinerelor regine care stau încă în închisorile lor de ceară.
Bănuiesc că albinele au judecată mai cumpănită şi nu pregătesc un al doilea roi. Şi aici se pot
mtîmpla două lucruri. Oare vor îngădui ele primei născute din fecioarele regale, aceleia pe
care am văzut-o cum se naşte, să-şi nimicească surorile vrăjmaşe sau vor aştepta ca ea să
săvîrşească periculoasa ceremonie a „zborului nupţial” de oare poate depinde viitorul
naţiunii? Adeseori ele permit nimicirea lor imediată; alteori ele se opun, dar este, desigur,
foarte greu de înţeles dacă o fac pentru a pregăti un al doilea roi sau ţinînd seamă de
primejdiile „zborului nupţial”, căci s-a putut vedea de mai multe ori că, după ce hotărîseră o a
doua roire, ele renunţau la ea pe neaşteptate şi nimiceau toată generaţia de urmaşi, fie că
timpul devenise neprielnic, fie din altă pricină pe care nu o putem pătrunde. Dar să ne
închipuim că ele au renunţat la roire şi au acceptat riscurile „zborului nupţial”. Cînd tînăra
noastră regină, minată de dorinţa ei tainică, se apropie de locul marilor leagăne, straja îi lasă
drumul liber. Stăpînită de o gelozie plină de furie, ea se aruncă asupra primei celule pe care o
întîlneşte şi cu ajutorul picioruşelor şi a dinţilor, se sileşte să rupă învelişul de ceară ce o
acoperă. Reuşeşte să o facă, smulge ou violenţă coconul ce căptuşeşte locuinţa, o dezbracă pe
prinţesa adormită şi, dacă rivala sa este aproape de a vedea lumina zilei, ea se reîntoarce, îşi
strecoară acul în celulă şi o înţeapă cu sete pînă cînd captiva moare sub loviturile armei
otrăvite. După aceasta îşi recapătă liniştea, mulţumită de moartea ce pune un frîu tainic urii
tuturor fiinţelor, îşi retrage acul, atacă o nouă celulă, o deschide, trece mai departe dacă nu
găseşte înăuntru decît o larvă sau o nimfă neisprăvită şi nu se opreşte decît atunci cînd gîfîind,
extenuată, unghiile şi dinţii săi alunecă sleiţi pe pereţii de ceară.
Albinele din juru-i îşi privesc suverana plină de mînie, dar nu se amestecă, se dau la o parte
pentru a-i lăsa drumul liber; dar, pe măsură ce o celulă este găurită şi pustiită, ele vin în grabă,
scot din celulă şi aruncă afară din stup cadavrul, larva încă vie sau nimfa înţepată şi se
ospătează cu lăcomie din preţiosul lăptişor de matcă ce umple fundul celulei. Mai apoi, după
ce regina, la capătul puterilor, îşi domoleşte furia, ele desăvîrşesc uciderea sărmanelor
nevinovate şi fac astfel să dispară neamul şi casele regale.
Ca şi la nimicirea trîntorilor, care, de altfel, este de iertat, aceasta este momentul îngrozitor al
stupului, singurul în care lucrătoarele acceptă ca dezbinarea şi moartea să calce pragul
locuinţei lor. Şi, aşa cum se întîmplă adesea în natură, fiinţele răsfăţate ale dragostei sunt
acelea care atrag asupra lor loviturile năpraznice ale nemiloasei morţi.
Uneori, dar cazul este rar deoarece albinele îşi iau măsurile de prevedere pentru a-l evita, se
nasc două regine în acelaşi timp. Atunci, de îndată ce-şi părăsesc leagănul, lupta neîntîrziată şi
ucigătoare, menţionată pentru prima dată de HUBER, are o particularitate destul de stranie: de
fiecare dată, în drumul lor, cele două fecioare cu pieptarul de chitină se aşează astfel una în
faţa alteia încât, scoţîndu-şi acul, s-ar străpunge reciproc - la fel ca în luptele din Iliada. Ai
zice că un zeu sau o zeiţă, care este poate zeul sau zeiţa rasei, se aşează între ele, şi cele două
războinice cuprinse de o spaimă comună iau poziţie de luptă, se depărtează şi se fugăresc
înnebunite, pentru a se reîntîlni şi a reîncepe goana, dacă primejdia dublei lor existenţe
ameninţă din nou viitorul poporului lor pînă ce una dintre ele reuşeşte să-şi surprindă rivala
imprudentă sau stîngace şi s-o omoare fără pericol, căci legea speciei nu cere decît o singură
jertfă.

VII
După ce tînăra suverană a nimicit leagănele celorlalte sau şi-a omorît rivala, ea e primită de
popor şi, pentru a domni întradevăr şi a fi privită la fel ca mama lui, nu-i mai rămîne altceva
de făcut, decît a săvîrşi zborul nupţial, deoarece albinele nu o prea bagă în seamă şi nu-i dau
toate onorurile ce i se cuvin, atîta timp cât este stearpă. Dar, adeseori, povestea ei este mai
puţin simplă şi lucrătoarele renunţă rareori la dorinţa de a roi şi a doua oară.
În acest caz, la fel ca şi în celălalt, minată de aceeaşi dorinţă, ea se apropie de celulele regale
dar, în loc de a găsi acolo nişte supuse plecate care să o încurajeze, ea se loveşte de o strajă
potrivnică şi numeroasă care îi taie drumul. Supărată, dar stăpînită de ideea ei fixă, vrea să
forţeze cordoanele sau să le ocolească, dar pretutindeni întîlneşte santinele care veghează la
căpătîiul prinţeselor adormite. Se încăpăţînează, încearcă din nou, este respinsă din ce în ce
mai aprig, străjerii o brutalizează chiar, pînă cînd înţelege vag că aceste mici lucrătoare dîrze
în îndărătnicia lor reprezintă o lege înaintea căreia trebuie să se plece cealaltă lege care o
însufleţeşte pe ea.
În sfîrşit, se îndepărtează plimbîndu-şi, de pe un fagure pe altul, mînia nepotolită făcînd să
răsune acel strigăt de luptă sau acea văicăreală ameninţătoare cunoscută de orice apicultor,
care seamănă cu sunetul unei îndepărtate trimbiţi de argint şi care este atît de puternic în
slăbiciunea ei mî-nioasă încât îl auzi, mai ales seara, la o distanţă de trei sau patru metri de
stup străbătînd de-a lungul pereţilor dubli ai stupului celui mai bine închis.
Acest strigăt regesc are o influenţă magică asupra lucrătoarelor. El le înspăimîntă sau le face
să se oprească, uimite-, pline de respect, iar cînd regina scoate acest strigăt în jurul celulelor
păzite, gardienele, care o înconjoară şi o hărţuiesc, se opresc brusc, îşi pleacă fruntea şi
aşteaptă, nemişcate, pînă ce strigătul va înceta. Se crede, de altfel, că, tocmai datorită
fascinaţiei acestui strigăt pe care îl imită, Sphinx Atropos poate pătrunde în stupi şi se
ghiftuieşte cu miere, fără ca albinele să se gîndească măcar să-l atace.
Timp de două sau trei zile fără întrerupere, uneori chiar cinci, acest geamăt rănit al reginei
răsună în tot stupul che-mînd la luptă rivalele protejate. Intre timp acestea se dezvoltă, vor să
vadă lumina zilei şi încep să roadă căpăcelele de ceară ale celulelor. O mare restrişte ameninţă
republica. Dar geniul stupului, luînd odată o hotărire precisă, a avut în vedere toate urmările.
Gardienele, bine pregătite, îşi cunosc ceas cu ceas îndatoririle pentru a evita orice surpriză a
unui instinct nesatisfăcut şi pentru a împăca două forţe vrăjmaşe. Ele ştiu prea bine că, dacă
tinerele regine, care aşteaptă sâ vadă lumina zilei, ar reuşi să iasă din celule, ar cădea repede
pe mina reginei mai mari, deja neînvinsă, care le-ar nimici una după alta. De aceea, pe măsură
ce una din întemniţate subţiază pe dinăuntru pereţii turnului, lucrătoarele îi acoperă pe
dinafară cu un nou strat de ceară şi nerăbdătoarea lucrează cu înverşunare, fără să-i treacă prin
gînd, măcar că roade o piedică vrăjită, ca din basme, ce naşte din propria-i ţarină. Ea aude, în
acelaşi, timp, provocările rivalei sale şi, cunoscîndu-şi destinul şi datoria ei regească chiar
înainte de a fi putut arunca o privire în viaţă şi înainte de a şti ceea ce este un stup, îi răspunde
eroic din adîncul temniţei în care se află. Dar, cum strigătul său trebuie să străbată zidurile
unui mormînt, el este cu totul deosebit, e înăbuşit, sună a gol şi stuparul, care soseşte spre
seară, cînd zumzetul cîm-piei se potoleşte şi totul este învăluit în liniştea stelelor, pentru a
cerceta intrările cetăţilor miraculoase, recunoaşte şi înţelege numaidecît ce prevesteşte
dialogul dintre fecioara ce rătăceşte şi captivele ei duşmance.

VIII
Această închisoare prelungită le este prielnică tinerelor fecioare care ies din celule mature,
viguroase şi gata să-şi ia zborul. Pe de altă parte, aşteptarea a întărit-o pe tînăra regină fiind
acum în stare să înfrunte pericolele călătoriei. Al doilea roi sau roiul secundar părăseşte atunci
locuinţa avînd în fruntea lui prima născută dintre regine. Imediat, după plecarea lui,
lucrătoarele rămase în stup dau drumul uneia din captive care reîncepe aceleaşi tentative
ucigaşe, scoate aceleaşi strigăte de mînie pentru a părăsi, la rîndu-i, stupul după trei zile în
fruntea unui al treilea roi şi aşa mai departe în cazul frigurilor roirii, pînă la depopularea totală
a cetăţii-mamă.
SWAMMERDAM vorbeşte de un stup care, prin roiurile sale şi prin roiurile roiurilor sale, a
dat naştere la treizeci de colonii într-un singur anotimp.
Această înmulţire extraordinară se observă mai ales după iernile aspre, ca şi cînd albinele, în
legătură neîntreruptă cu voinţa de nepătruns a naturii, şi-au dat seama de primejdia ce
ameninţă specia. Dar, în timp obişnuit, „frigurile roitului” sunt destul de rare în coloniile
puternice şi bine cîrmuite. Multe colonii nu roiesc decît o singură dată, cele mai multe nu
roiesc chiar deloc.
De obicei, după a doua roire, albinele renunţă să se împartă şi mai mult, fie că-şi dau seama de
slăbirea peste măsură a coloniei, fie că un semn nedesluşit al cerului le sfătuieşte să fie
prevăzătoare. Atunci ele dau voie celei de a treia regine să ucidă captivele, viaţa îşi reia cursul
obişnuit şi ele se reorganizează cu şi mai multă rîvnă, cu cât aproape toate lucrătoarele sunt
foarte tinere, stupul este sărăcit şi depopulat şi mai sunt atîtea goluri de umplut înainte de
venirea iernii.

IX
Plecarea celui de al doilea şi celui de al treilea roi seamănă eu aceea a oelui dintîi. Toate
împrejurările sunt asemănătoare în afară de faptul că albinele din urmă sunt mai puţin
numeroase, trupa este mai puţin prudentă şi nu mai are cercetaşe. Tînăra regină, fecioară,
energică şi sprintenă zboară mult mai departe şi din primele clipe îşi călăuzeşte tot poporul ce
o urmează mult mai departe de stup. Afară de aceasta, cea de a doua şi a treia emigrare sunt
mult mai îndrăzneţe şi soarta acestor colonii pribege este plină de primejdii. Ele nu au în
fruntea lor, pentru a reprezenta viitorul, decît o regină stearpă. Tot viitorul lor depinde de
zborul nupţial ce va avea loc. O pasăre ce trece, cîţiva stropi de ploaie, un vînt rece, o greşeală
şi nenorocirea nu mai poate fi împiedicată. Albinele o ştiu prea bine încât, îndată ce au găsit
adăpostul, în pofida dragostei pentru casa lor de o zi şi a lucrărilor începute, ele părăsesc
adesea totul pentru a o însoţi pe tînăra lor stăpînă în căutarea iubitului, pentru a nu o pierde
din ochi, pentru a o înfăşură şi a o ascunde cu mii de aripi devotate sau a se pierde cu ea cînd
dragostea o duce atît de departe de noul stup, cînd încă drumul neobişnuit al întoarcerii este
încîlcit şi începe să se şteargă din memoria lor.

X
Dar legea viitorului este atît de puternică, încât nici o albină nu dă înapoi în faţa acestor
îndoieli şi primejdiile moarte. Entuziasmul roiurilor secundare şi terţiare este egal cu acela al
primului roi. Cînd cetatea-mamă a luat această hotărîre, fiecare din tinerele regine periculoase
găseşte o mînă de lucrătoare pentru a-i împărtăşi soarta şi a o însoţi în această călătorie unde
au numai de pierdut şi nimic de cîştigat, în afară de speranţa unui instinct satisfăcut. Cine le
dă această energie, pe care noi nu o avem niciodată, să rupă cu trecutul la fel cum fac cu un
duşman? Cine alege din mulţime pe acelea ce trebuie să plece şi cine le înseamnă pe acelea
care rămîn? Căci nu cutare sau cutare clasă trebuie să plece sau să rămînă, - pe aici cele mai
tinere, pe acolo cele mai vîrstnice; în jurul fiecărei regine care nu se va mai reîntoarce se
îngrămădesc culegătoare foarte vîrstnice alături de tinere lucrătoare care vor înfrunta pentru
prima dată înălţimile ameţitoare ale azurului. Şi, mai mult, nu este nici simpla întîmplare,
ocazia, elanul ori slăbiciunea trecătoare a unui gînd ori a vreunui instict sau sentiment care
măreşte sau micşorează puterea roiului. Am încercat de mai multe ori să-mi dau seama de
raportul dintre numărul de albine ce-l compun faţă de numărul acelora care rămîn; şi cu toate
că greutăţile experienţei nu mi-au îngăduit să ajung la o precizie matematică, am putut să
constat că acest raport, dacă ţinem seama de puiet, adică de naşterile ce vor urma, era cam
acelaşi, încât s-ar putea presupune că geniul stupului face şi aici o socoteală exactă şi tainică.

XI
Nu vom urmări peripeţiile acestor roiuri. Ele sunt numeroase şi adesea complicate. Uneori,
două roiuri se unesc; alteori, în învălmăşeala plecării, două sau trei regine captive scapă de
sub supravegherea gardienelor şi se amestecă cu roiul care se formează. Adesea, una din
tinerele regine, înconjurată de trîntori, se foloseşte de zborul de roire pentru a se împerechea şi
atunci ia după ea tot poporul la o înălţime şi la o distanţă extraordinare. În practica apicolă,
aceste roiuri secundare şi terţiare’ sunt readuse mereu în stup. Reginele şe regăsesc în stup,
lucrătoarele iau poziţie în jurul luptătoarelor şi, atunci cînd cea mai bună a ieşit învingătoare,
duşmance ale dezordinii, dornice de lucru, scot afară leşurile, închid poarta violenţelor
viitorului, uită trecutul, se împrăştie pe faguri şi regăsesc cărarea liniştită a florilor care le
aşteaptă.

XII
Pentru a scurta povestirea noastră, să reînnodăm firul de la momentul în care regina, cu
învoirea supuselor, şi-a omorît surorile în leagăn. Aşa cum am mai spus-o, ele sunt adesea
potrivnice acestui măcel, chiar şi cînd nu par să aibă de gînd să roiască de două ori. Dar tot
aşa de des ele îl îngăduie, deoarece spiritul politic al stupilor din aceeaşi pri-sacă este la fel de
felurit ca acela al naţiunilor de pe acelaşi continent. Dar este sigur că, învoindu-se la acest
lucru, ele comit o greşeală. Dacă regina piere sau se rătăceşte în timpul zborului de nuntă, nu
mai este nimeni care s-o înlocuiască şi larvele de lucrătoare au trecut de vîrsta transformării
regale. Dar, în sfîrşit, greşeala a fost făcută şi iată-le în faţa primei născute, suverană unică,
recunoscută în conştiinţa porului său. Cu toate acestea, ea este încă fecioară. Pentru a fi la fel
cu mama pe care o înlocuieşte, ea va trebui să-şi întîlnească iubitul după primele douăzeci de
zile de la naştere. Dacă, dintro cauză oarecare, această întîlnire este întîrziată, fecioria ei este
veşnică. Cu toate acestea, aşa cum am văzut, deşi fecioară, ea nu este stearpă. Sîntem aici în
faţa acestei mari anomalii, a acestei prudenţe sau a acestui capriciu uimitor al naturii ce poartă
numele de partenogeneză şi care este comun unui anumit număr de insecte - puricilor
plantelor, lepidopterelor din genul Psyche, himenopterelor din specia Cynipidelor, etc.
Regina-fecioară este, deci, în stare să depună ouă, ca şi cînd ar fi fost fecundată, dar din toate
ouăle depuse atît în celulele mari şi mici nu vor ieşi decît trîntori, iar cum trîntorii nu lucrează
niciodată şi trăiesc după urma muncii harnicelor albine, căci nu culeg nici pentru ei şi nu se
îngrijesc nici de propria lor întreţinere, după cîteva săptămîni, odată cu moartea ultimelor
lucrătoare sleite, urmează ruina şi dispariţia totată a coloniei. Din regina-fecioară vor ieşi mii
de trîntori şi fiecare din aceşti bărbaţi vor avea milioane de spermatozoizi din care nici unul
nu a putut să se furişeze în organismul reginei-fecioare. La urma urmei, acest lucru nu este
mai surprinzător decît alte mii de fenomene asemănătoare căci, după puţin timp, cînd studiezi
mai bine aceste lucruri, în special acelea ale naşterii, unde miraculosul şi neprevăzutul te
întîmpină la tot pasul mult mai mult şi mult mai puţin omenesc decît în basmele cele mai
fermecătoare, surpriza devine atît de obişnuită, încât îţi pierzi repede cumpătul. Dar faptul nu
era, din această cauză, mai puţin demn de mirare. Pe de altă parte, cum putem desluşi
intenţiile naturii care protejează astfel trîntorii, atît de nefolositori, pe seama lucrătoarelor, atît
de folositoare? Se teme natura că inteligenţa femelelor le va conduce să micşoreze peste
măsură numărul acestor paraziţi păgubitori, dar de neînlocuit pentru perpetuarea speciei? Oare
o face dintr-o reacţie exagerată faţă de nefericirea reginei sterpe? Sau este, poate, una din
aceste prevederi exagerate şi orbeşti care nu disting cauza răului, depăşesc soluţia şi, pentru a
preveni un accident supărător, produce o catastrofă? În realitate - dar să nu uităm că această
realitate nu este realitatea naturii celei dintîi, căci în pădurea de origine coloniile erau mult
mai depărtate decît astăzi - în realitate, deci, cînd o regină nu este fecundată, aceasta nu se
datoreşte niciodată lipsei de trîntori care sunt mereu numeroşi şi vin de foarte departe. Mai
degrabă, frigul sau ploaia o reţin mai mult timp în stup şi, de cele mai multe ori, chiar aripile
sale încă nedezvoltate o împiedică să facă marele zbor cerut de organismul trîntorelui. Cu
toate acestea, natura, fără a ţine seamă de aceste cauze mai reale, se preocupă pătimaşă de
înmulţirea masculilor. Ea mai tulbură şi alte legi pentru a obţine trîntori şi, uneori, găsim în
poporul orfan două sau trei lucrătoare mînate de setea de a-şi perpetua specia astfel încât, în
ciuda ovarelor lor atrofiate, se căznesc să ouă, îşi văd mădularele cum prind putere sub vraja
unei dorinţe nebune şi reuşesc cu greu să depună cîteva ouă; din aceste ouă, la fel ca şi din
acelea ale fecioarei-mamă nu ies decît trîntori.

XIII
Noi presupunem că aici intervine o voinţă superioară, dar poate nechibzuită care supără serios
voinţa inteligentă a unei vieţi. Asemenea intervenţii sunt destul de dese în lumea insectelor şi
este foarte interesant să le cercetăm. Această lume fiind mai numeroasă, mai complexă decît
altele, poţi observa aici mai bine anumite dorinţe ale naturii şi le poţi surprinde în cadrul
experienţelor ce le-am putea crede neterminate. Ea are, de exemplu, o mare dorinţă generală
pe care o vădeşte peste tot şi anume: îmbunătăţirea fiecărei specii prin victoria celui mai tare.
De obicei, lupta este bine orînduită. Măcelul celor slabi este mare, dar acest lucru nu are prea
mare importanţă, cu condiţia ca răsplata învingătorului să fie sigură şi eficace. Dar, uneori,
sunt cazuri în care ai zice că ea nu a avut răgazul să-şi descurce combinaţiile, cînd răsplata
este imposibilă şi cînd soarta învingătorului este la fel de nenorocită ca aceea a învinşilor. Şi,
pentru a nu ne depărta de lumea albinelor noastre, nu ştiu ceva mai izbitor în această privinţă
decît povestea înmulţirii triungulinelor Sitaris Colletis. Se va vedea, de altfel, că mai multe
amănunte din această povestire nu sunt aşa de străine omului pe cât am fi tentaţi să o credem.
Aceste triunguline sunt larvele primare ale unui parazit specific albinei sălbatice şi solitare,
Colletis, care îşi clădesc cuibul în galerii subterane. Ele pindesc albina la intrarea ei în aceste
galerii şi, în grupuri de trei, patru, cinci şi uneori mai multe, se prind de perişorii albinei şi se
aşază pe spatele ei. Dacă lupta dintre cei puternici şi cei slabi ar avea loc acum, nu ar fi nimic
de spus şi totul s-ar petrece după legea universală. Dar, nu ştim de ce, instinctul lor o cere şi,
în consecinţă, natura porunceşte ca ei să stea liniştiţi atît timp cât sunt pe spatele albinei. În
timp ce ea cutreieră florile, îşi zideşte şi îşi umple fagurii, ele aşteaptă răbdătoare clipa
prielnică. Dar, de îndată ce un ou a fost depus, toate sar asupra lui şi nevinovata Colletes
închide grijulie celula plină cu hrană, fără să bănuiască „măcar că odată cu el închide în celulă
şi moartea progeniturii sale.
Odată celula închisă, inevitabila luptă a selecţiei naturale începe imediat între triunguline în
jurul singurului ou. Cel mai tare, cel mai iscusit se aruncă asupra adversarului neînarmat, îl
ridică deasupra capului său şi îl ţine aşa între mandibule ore întregi, pînă cînd îşi dă duhul.
Dar, în timpul luptei, o altă triungulină rămasă singură sau victorioasă asupra rivalului său s-a
năpustit asupra oului şi a început să-l mă-nînce. Atunci, ultimul învingător trebuie.să-l înlăture
pe acest nou duşman, lucru de altfel uşor de făcut, căci triungulină care îşi potoleşte foamea
prenatală se lipeşte cu atîta îndîrjire de ou, încât nici nu se mai gîndeşte să se apere.
Iată-l, în sfîrşit, omorît şi celălalt se găseşte singur în prezenţa oului aşa de scump şi cîştigat
cu atîta trudă. Ea îşi cufundă capul cu lăcomie în spărtura făcută de predecesorul său şi începe
îndelungatul ospăţ care trebuie s-o schimbe în Insectă perfectă şi să-i dea mijloacele necesare
să iasă din celula în care este sechestrată. Dar natura, care vrea această luptă de încercare, a
socotit, pe de altă parte, preţul triumfului său cu o precizie atît de avară, încât un ou întreg
ajunge tocmai bine pentru a hrăni o singură triungulină. „În acest fel, spune Dl. Mayet, căruia
îi datorăm povestirea acestor suprin-zătoare aventuri, în acest fel învingătorului nostru îi
lipseşte tocmai atîta hrană cât a mîncat ultimul său duşman înainte de a muri şi, neputincios de
a îndura prima năpîrlire, moare la rîndu-i, rămîne agăţat de coaja oului sau va mări numărul
înecaţilor din sucul dulce al mierii”.

XIV
Acest caz, cu toate că este rareori atît de limpede, nu este singur în istoria naturală. Vedem pe
viu înfruntarea dintre voinţa conştientă a triungulinei care vrea să trăiască şi voinţa obscură şi
generală a naturii care doreşte tot aşa de mult ca ea să trăiască şi chiar să-şi întărească şi să-şi
îmbunătăţească viaţa mai mult decît propria-i voinţă nu ar putea-o ajuta să o facă. Dar, printr-
o curiozitate neexplicată, îmbunătăţirea impusă distruge chiar existenţa celui mai bun şi
Sitaris Colletis ar fi „dispărut de mult timp, dacă unii indivizi, izolaţi de o întîmplare contrară
intenţiilor naturii, nu ar fi scăpat astfel de sub puterea minunatei şi prevăzătoarei legi care cere
peste tot biruinţa celui mai tare.
Se întîmplă oare ca marea putere care ni se pare oarbă, dar cuminte şi fără greş, doarece viaţa
pe care o orînduieşte şi pe care o întreţine îi dă mereu dreptate, se întîmplă oare să facă
greşeli? înalta ei înţelepciune pe care o invocăm atunci cînd atingem hotarele raţiunii noastre,
ar avea deci şi scăpări? Şi, dacă are scăpări, cine le îndreaptă?
Dar să ne reîntoarcem la intervenţia ei irezistibilă care ia forma partenogenezei. Şi să nu uităm
că aceste probleme, pe care le întîlnim într-o lume ce ne pare foarte depărtată de a noastră, ne
priveşte îndeaproape şi pe noi oamenii. Mai întîi, este probabil că şi în corpul nostru, care ne
face atît de orgolioşi, totul să se petreacă aidoma. Voinţa sau spiritul naturii lucrînd în
stomacul nostru, în inima noastră şi în partea neştiută a creierului nostru, nu trebuie să se
deosebească cu nimic de spiritul sau voinţa pe care ea le-a aşezat în animalele cel mai puţin
evoluate, în plante şi chiar în minerale. Mai apoi, cine ar îndrăzni să afirme că intervenţii mai
ascunse, dar nu mai puţin primejdioase, nu au loc niciodată în sfera conştientă a activităţii
omului? La urma urmelor, în cazul care ne interesează, cine are dreptate, natura sau albina?
Ce s-ar întîmplă dacă albina, mai docilă sau mai inteligentă, înţelegînd prea bine dorinţa
naturii, ar îndeplini-o pînă la exagerare şi, deoarece ea cere imperios masculi, i-ar înmulţi la
infinit? Nu ar risca să-şi distrugă specia? Trebuie oare să credem că sunt intenţii ale naturii pe
care ar fi periculos să le înţelegi şi funest de a le urma cu prea multă dăruire şi că una din
cerinţele ei vrea să nu fie pătrunse şi urmate toate dorinţele ei? Nu este oare aici unul din
pericolele ce ameninţă chiar rasa omenească? Căci noi înşine simţim în noi forţe necunoscute
care ne împing tocmai la contrariul a ceea ce inteligenţa noastră cere să facem. E oare bine ca
această inteligenţă, care, de obicei, după ce se învîrteşte în jurul ei, nu ştie încotro să o ia, e
bine, deci să se unească cu acele forţe şi să le adauge greutatea sa neaşteptată?

XV
Avem oare dreptul să conchidem, din toate acestea că partenogeneza reprezintă un pericol,
putem spune că ‚natura nu ştie mereu să-şi cumpănească mijloacele cu scopul, că ceea ce ea
vrea să menţină se menţine uneori datorită altor precauţii, pe care ea le-a luat chiar împotriva
propriilor sale precauţii şi, adesea, chiar de împrejurări străine pe care ea nu le-a prevăzut?
Dar oare prevede ea, înţelege ea oare să menţină ceva? Natura, se va spune, este un cuvînt cu
care învă-luim necunoscutul şi puţine lucruri hotărîte ne îndreptăţesc să-i atribuim un scop sau
o inteligenţă. Este adevărat. Umblăm aici cu nişte vase ermetic închise, care împodobesc
concepţia noastră despre univers. Pentru a nu-i atribui mereu inscripţia Necunoscut care
descurajează şi obligă la tăcere, noi gravăm, după formă şi mărime, cuvintele: „Natură”,
„Viaţă”, „Moarte”, „Infinit”, „Selecţie”, „Geniu al Speciei” şi multe altele, după cum cei care
au trăit înaintea noastră au statornicit cuvintele: „Dumnezeu”, „Providenţă”, „Destin”,
„Recunoştinţă”, etc. Atîta e şi nimic mai mult. Dar dacă partea noastră lăuntrică rămîne
învăluită în taină, cel puţin am cîştigat curajul să ne apropiem de aceste vase, căci inscripţiile
fiind mai puţin ameninţătoare, să le putem atinge şi să ne putem lipi urechea de ele cuprinşi de
o curiozitate salvatoare.
Dar, orice nume le-am da, este sigur că cel puţin unul din aceste vase, şi anume cel mai mare,
ce poartă pe pînte-cele sale cuvîntul: „Natură”, cuprinde o forţă foarte reală, cea mai reală
dintre toate şi care ştie să menţină pe globul nostru o cantitate şi o calitate a vieţii, imensă şi
uluitoare prin mijloace atît de meşteşugite, încât putem spune, fără să exagerăm, că ele
depăşesc tot ceea ce geniul omului este capabil să organizeze. Această calitate şi această
cantitate s-ar putea menţine prin alte mijloace? Şi nu cumva ne înşelăm noi crezînd că vedem
prudenţă acolo unde nu este, poate, decît o simplă întîmplare fericită care supravieţuieşte unui
milion de întîmplări nefericite?

XVI
Se prea poate; dar aceste întîmplări fericite ne dau in acest caz lecţii de admiraţie care
egalează pe acelea pe care le-am găsi deasupra simplei întîmplări. Să nu privim numai fiinţele
care au o licărire de inteligenţă sau de conştiinţă şi care pot lupta împotriva legilor oarbe, să
nu ne concentrăm atenţia nici chiar asupra primilor reprezentanţi necunoscuţi din regnul
animal ce se înfiripă: Protozoarele. Experienţele celebrului microscopist H.M.J. CARTER,
demonstrează, într-adevăr, că o voinţă, dorinţe şi preferinţe se manifestă încă în embrionii atît
de minusculi de mixomicete, că există mişcări şirete în infuzorii lipsiţi de orice organism
aparent, cum ar fi Amoeba care pîndeşte cu o aşteptare prefăcută tinerele Acinetes la ieşirea
din ovarul matern, deoarece ea ştie că, în acest moment, ele nu au încă tentacule veninoase.
Dar Amoeba nu are nici sistem nervos şi nici vreun organ ce se poate observa. Să ne
concentrăm atenţia asupra vegetalelor, care sunt nemişcate şi par toate supuse tuturor
fatalităţilor şi fără să ne oprim la plantele carnivore, la Drosera de pildă, care se comportă
întocmai ca animalele, să studiem mai degrabă inteligenţa afişată de unele din florile noastre
cele mai simple pentru ca vizita unei albine să ducă negreşit la fecundarea încrucişată ce le
este necesară. Să privim jocul combinat, atît de minunat, al plantei rostellum şi ai retinacle-
lor, a aderenţei şi a înclinării matematice şi automate a poliniilor din Untul vacii, orhideea
pricăjită a plaiurilor noastre (noi putem prezenta aici amănunte despre această capcană
miraculoasă descrisă de către Darwin. Dar iată-o descrisă în cîteva cuvinte: polenul, in Untul
vacii, nu este oa praful, ci este aglomerat sub formă de mici măciuci numite masă de polen.
Fiecare din aceste măciuci (două la număr) se termină la extremitatea inferioară printr-o ron-
delă vîscoasă (Retinacolul) închisă într-un fel de sac membranos (Rostellwn), care se deschide
la cea mai mică atingere. Cînd o albină se aşează pe o floare, capul său, alungindu-se pentru a
pompa nectarul, atinge sacul memtranos, care se sfîşie şi dă la iveală cele două rondele
vîscoase. Poliniile, datorită cleiului rondelelor, se lipesc de capul insectei care, atunci cînd
părăseşte floarea, le ia ca pe nişte coarne umflate. Dacă aceste două coarne încărcate cu polen
ar rămîne drepte şi ţepene, în momentul în care albina pătrunde într-o orhidee vecină, ele ar
atinge şi ar sparge numai sacul membranos al celei de a doua flori, dar ele nu ar atinge
stigmatul sau organul feminin care trebuie fecundat şi care este aşezat sub sacul membranos.
Geniu! lui Orichis Morio (Untul vacii) a prevăzut acest neajuns şi, la capătul a treizeci de
secunde, adică în scurtul timp necesar insectei pentru a termina de pompat tot nectarul şi să-l
transpore pe o altă floare, tija midi măciuci se slăbeşte şi se trage înapoi, mereu în aceeaşi
parte şi în acelaşi sens; bulbul oare conţine polenul se înclină şi gradul său de înclinare este
astfel calculat încât, în momentul în care albina va intra în floarea vecină, el se va găsi exact
la nivelul stigmatului deasupra căruia trebuie să răspândească praful de fecundat (vezi, pentru
toate detaliile acestei drame intime a lumii inconştiente a florilor, admirabilul studiu al lui Ch.
Darwin: De la ţecondation des Orchidees par Ies insectes et des bons effets du croisement,
1862); să demontăm dubla basculă perfectă a anterelor salviei, care vin să atingă într-un loc
corpul insectei care o vizitează, pentru oa la rîndul său, să atingă într-un loc precis stigmatul
unei flori vecine; să urmărim, de asemenea, declanşările succesive şi calculele stigmatului
plantei Pedicularis Sylvatica; să observăm cum, la apariţia albinei, toate organele acestor trei
flori încep sa se mişte la fel ca figurile mecanice din bîl-ciurile noastre, care încep să prindă
viaţă de îndată ce un trăgător iscusit a lovit punctul negru al ţintei.
Am putea merge şi mai departe şi să arătăm, aşa cum a făcut-o RUSKIN în Ethics of the Dust,
obiceiurile, caracterul şi şireteniile cristalelor, cearta lor, cînd un corp străin vine să le tulbure
planurile care sunt mai vechi decît tot ceea ce imaginaţia noastră poate concepe, apoi felul
cum primesc sau resping duşmanul; victoria posibilă a celui mai slab asupra celui mai
puternic, de exemplu cuarţul atotputernic care cedează curtenitor în faţa umilului şi
vicleanului epidot şi îi permite să-l înfrîngă, lupta acum înspăimîntătoare, acum măreaţă a
cristalului de rocă cu fierul, expansiunea regulată, imaculată şi puritatea fără de pată a unui
bloc sticlos, care respinge de la început toate murdăriile şi creşterea bolnăvicioasă,
imoralitatea vădită a fratelui său care le acceptă şi se răsuceşte nefericit în gol; am mai putea
reaminti straniile fenomene de cicatrizare şi de reintegrare cristalină despre care vorbeşte
Claude BERNARD, etc... Dar aici taina ne este prea străină. Să nu ne depărtăm de florile
noastre, care sunt ultimele imagini ale unei vieţi care mai are încă legături cu viaţa noastră.
Nu mai este vorba de animale sau de insecte, cărora le atribuim o voinţă inteligentă şi
personală datorită căreia supravieţuiesc. Mineralelor, pe drept sau pe nedrept, nu le atribuim
nici una. În orice caz nu putem găsi la ele nici cea mai mică urmă din acele organe în care ia
naştere şi sălăşluieşte de obicei voinţa, inteligenţa, iniţiativa unei acţiuni. Prin urmare, ceea ce
lucrează în ele în chip atît de minunat vine direct de la ceea ce în altă parte am numit-o
„Natura”. Nu inteligenţa individului, ci forţa inconştientă şi indivizibilă le ajută să întindă
curse altor forme ieşite din sînul aceleiaşi Naturi. Şi de aici putem crede că aceste curse sunt
altceva decît pure accidente fixate de o obişnuinţă şi ea întîmplătoare? Nu avem încă dreptul
să o credem. Se poate spune că, în lipsa acestor combinaţii miraculoase, aceste flori nu ar fi
putut supravieţui, dar că altele, care n-ar fi avut nevoie de fecundare încrucişată, le-ar fi
înlocuit, fără ca nimeni să fi observat lipsa celor dintîi, fără ca viaţa care se risipeşte cu atîta
dărnicie pe pămînt să ne fi părut mai puţin de neînţeles, mai puţin variată şi mai puţin
vrednică de uimire.

XVII
Şi, cu toate acestea, ar fi greu să nu recunoaştem că unele fapte, care par întru totul a fi acte de
prudenţă şi de inteligenţă, provoacă şi susţin întîmplările fericite. De unde izvorăsc ele? Din
fiinţa care le făptuieşte sau dîn forţa care îi dă viaţă? Nu voi spune „puţin interesează”, ci,
dimpotrivă: ne-ar interesa foarte mult să ştim acest lucru. Dar, aşteptînd să cunoaştem acest
lucru, fie că ar fi floarea care se străduieşte să întreţină şi să perfecţioneze viaţa pe care natura
a rînduit-o în ea, fie că ar fi natura care se sileşte să întreţină şi să amelioreze părticica de
viaţă pe care floarea a luat-o, fie, în sfîrşit, că ar fi hazardul, care pînă la sfîrşit reuşeşte să
îndrepte hazardul, o mulţime de aparenţe ne fac să credem că există ceva deopotrivă cu
gîndurile noastre cele mai înalte ce se desprinde din cînd în cînd dintr-un fond comun pe care
suntem chemaţi să-l admirăm, fără a putea spune unde se află.
Ni se pare, uneori, că o eroare iese din acest fond comun. Dar, cu toate că ştim foarte puţine
lucruri, avem de nenumărate ori ocazia să recunoaştem că eroarea este un act de prudenţă care
întrecea puterea de pătrundere a primelor noastre observaţii. Chiar în micul cerc pe care-l
cuprind ochii noştri, putem descoperi că, dacă natura pare să se înşele undeva, este că ea crede
de folos să îndrepte în alt loc presupusa sa greşeală. Ea a pus cele trei flori de care vorbim în
condiţii atît de grele încât să nu se poată fecunda între ele, lucru pe care ea îl consideră
folositor, fără ca noi să-l înţelegem deloc, şf ă rinduit ca ele să fie fecundate de vecinele lor; şi
geniul pe care nu ni 1-a arătat undeva ea ni-l descoperă în altă parte, iuţind inteligenţa
victimelor sale. Capriciile acestui geniu rămîn de nedesluşit, dar puterea lui rămîne mereu
aceeaşi. El pare că greşeşte uneori, presupunînd că ar putea să greşească, dar el reapare
imediat în organul însărcinat să repare greşeala. În orice parte ne-am îndrepta privirile el
domină inteligenţele noastre. El este oceanul circular, imensa întindere de apă ce nu scade
niciodată şi faţă de care gîndurile noastre cele mai îndrăzneţe, cele mai independente, nu vor
fi decît nişte clipo-ciri supuse. Astăzi o numim natură şi mîine îi vom da, poate, un alt nume,
mal înfricoşător sau mai dulce. În aşteptarea acestei clipe, el domneşte deopotrivă şi cu acelaşi
duh peste viaţă, peste moarte şi hărăzeşte celor două surori de neîmpăcat armele minunate sau
obişnuite care-i răscolesc şi-i împodobesc sînul.

XVIII
A şti dacă acest geniu, acest ocean ia măsuri de precauţie pentru a menţine ceea ce se agită la
suprafaţa lui sau dacă trebuie închis cel mai straniu din cercuri, spunînd că ceea ce se agită la
suprafaţă ia măsuri de precauţie împotriva geniului însuşi care-i dă viaţă, iată nişte întrebări la
care nu ştim cum am putea răspunde. Nu e cu putinţă să ştim dacă o specie a supravieţuit în
ciuda intenţiilor primejdioase ale voinţei superioare, independent de acestea sau, în sfîrşit,
numai prin ele însele.
Tot ceea ce putem constata este că o anumită specie vieţuieşte şi că natura, în consecinţă, pare
că are dreptate în această privinţă. Dar cine ne va spune cîte alte specii, necunoscute nouă, au
căzut victimele inteligenţei ei superioare, care le-a uitat sau le-a năpăstuit? Tot ceea ce ne este
dat să mai aflăm sunt formele surprinzătoare şi uneori vrăjmaşe ce le ia, uneori într-o
inconştienţă perfectă, alteori cu un fel de conştiinţă reală, fluidul extraordinar pe care-l numim
viaţă, fluid care ne însufleţeşte şi pe noi şi pe restul lumii şi care este chiar acela care dă
naştere gîndurilor noastre, cu ajutorul cărora îl judecăm şi vocii noastre cu care ne silim să
vorbim despre el.

5.Zborul nuntii

I
Să vedem acum în ce fel se petrece împerecherea reginei-albină. Şi aici natura a luat măsuri
extraordinare pentru a favoriza împerecherea masculilor şi femelelor ieşite din strămoşi
diferiţi; lege stranie, pe care nimic nu a obligat-o s-o decreteze, capriciu, sau poate nepotrivire
de început, pentru a cărei îndreptare ea îşi sleieşte forţele sale cele mai minunate.
Am putea crede că, dacă firea, pentru a asigura viaţa, pentru a micşora suferinţa, pentru a
îndulci disperarea morţii, pentru a îndepărta întâmplările nenorocite, ar fi întrebuinţat numai
pe jumătate geniul pe care-l risipeşte în jurul împerecherii încrucişate şi în jurul altor dorinţe
curioase, universul s-ar fi înfăţişat ca o enigmă mai uşor de pătruns şi mai puţin vrednică de
milă decît aceea pe care ne silim s-o dezlegăm. Dar nu este vorba acum de ceea ce ar fi putut
fi, ci de ceea ce este şi în aceasta trebuie să pătrundă conştiinţa noastră şi să se lege interesul
nostru de viaţă.
În jurul reginei fecioare şi trăind cu ea în furnicarul stupului se agită sute de trîntori pătimaşi,
veşnic lacomi după miere, al căror singur motiv de a fi este dragostea. Dar, în ciuda
contactului neîntrerupt a celor două elemente neliniştite, care în orice alt loc înving toate
piedicile, niciodată împerecherea nu are loc în stup şi niciodată o regină captivă nu a putut fi
împerecheată (recent, profesorul Mc Lain a putut însămânţa artificial cîteva regine în urma
unei adevărate operaţii chirurgicale destul de delicată şi complicată. De altfel, fecundarea
acestor regine s-a făcut rar şi a fost efemeră). Iubiţii care o înconjoară nu ştiu cine este atîta
timp cit stă printre ei. Fără a bănui măcar că au trecut prin apropierea ei, că dormeau împreună
pe aceeaşi faguri, că au îmbrîncit-o, poate, în timpul ieşirii lor năvalnice, ei o vor căuta în
văzduh, prin colţurile cele mai ascunse ale zării. S-ar părea că ochii lor minunaţi, care le
împodobesc tot capul aidoma unui coif scînteietor, nu o recunosc şi nu o doresc decît atunci
cînd ea pluteşte în albastrul zării. În fiecare zi, de la orele unsprezece la trei după amiază, cînd
lumina îşi desfăşoară toată splendoarea şi amiaza îşi desface pînă la marginile cerului marile-i
aripi albastre, pentru a aprinde flăcările soarelui, hoarda cu panaş se năpusteşte în căutarea
soţiei celei mai majestuoase şi mai neîntrecute cum nu există în nici o poveste cu prinţese
mofturoase, căci o înconjoară douăzeci sau treizeci de triburi sosite din toate cetăţile de
primprejur, pentru a-i alcătui un alai de mai bine de zece mii de pretendenţi. Din această
mulţime va fi ales numai unul singur pentru sărutarea de o clipă, sărutare ce-l va cununa cu
moartea şi cu fericirea în acelaşi timp, pe cînd ceilalţi vor zbura fără rost în jurul perechii
înlănţuite şi vor pieri în curînd, fără să mai vadă această apariţie uimitoare şi fatală.

II
Nu exagerez de loc această surprinzătoare, această nebună risipă a naturii. În cei mai buni
stupi pot exista, de obicei, patru sau cinci sute de trîntori. În stupii mai slabi sau îmbătrîniţi se
găsesc deseori patru pînă la cinci mii căci, cu cât un stup se apropie de pieire, cu atît numărul
trîntorilor este mai mare. Se poate spune .că, în medie, o prisacă formată din zece colonii
răspîndeşte în văzduh, la un moment dat, un popor de zece mii de trîntori din care zece sau
cincisprezece cel mult vor avea norocul să desăvîrşească singura faptă pentru care au fost
aduşi pe lume.
În aşteptarea acestui moment, ei sleiesc proviziile cetăţii şi munca neîntreruptă a cinci sau
şase lucrătoare de-abia reuşeşte să hrănească trîndăvia lacomă şi nesăţioasă a fiecăruia dintre
aceşti paraziţi, la care numai ‚gura e neobosită. Dar natura este mereu mărinimoasă, atunci
cînd este vorba de funcţiile şi privilegiile dragostei. Ea nu drămuieşte cu zgîr-cenie decît
organele şi instrumentele de lucru. Ea este deosebit de aspră cu tot ceea ce oamenii au numit
virtute. Dimpotrivă, ea nu este zgîrcită nici cu bucuriile, nici cu harurile pe care le răspîndeşte
în calea îndrăgostiţilor celor puţin vrednici de luare aminte. Ea strigă din toate părţile: „Uni-ţi-
vă, înmulţiţi-vă, nu există altă lege, nu e altă ţintă decit dragostea”, - chiar dacă îngînă mai
apoi cu vocea pe jumătate: - „Şi, mai apoi, trăiţi, dacă puteţi, acest lucru nu mă mai priveşte”.
în zadar te zbaţi şi vrei altceva dar peste tot regăseşti aceeaşi morală străină de a noastră. În
aceleaşi fiinţe mici putem vedea zgîrcenia ei nedreaptă şi risipa ei fără sens. De cînd se naşte
şi pînă cînd dispare, culegătoarea cea cumpănită trebuie să zboare în depărtări, să străbată
hăţişurile cele mai dese în căutarea mulţimii de flori ce se ascund. Ea trebuie să descopere în
labirintul nectariilor, în aleile secrete ale anterelor mierea şi polenul ascunse cu grijă. Totuşi,
ochii săi, organele sale de miros, sunt ca nişte organe de infirm pe lîngă acelea ale trîntorilor.
Dacă aceştia ar fi aproape orbi şi lipsiţi de miros, ei n-ar suferi deloc şi poate nici n-ar şti-o. Ei
nu au nimic de făcut, nici o pradă de urmărit. Hrana li se aduce de-a gata şi îşi duc viaţa
sorbind mierea chiar de pe faguri, în întunericul stupului. Dar ei sunt organele iubirii şi
darurile cele mai măreţe şi cele mai inutile sunt aruncate cu amîndouă mîinile în abisul
viitorului. Unul dintr-o mie va descoperi, odată în viaţă, în înaltul cerului, prezenţa fecioarei
regale. Unul dintr-o mie va trebui să urmărească o clipă în spaţiu, drumul femelei care nu
caută să fugă. E de ajuns. Puterea naturii a deschis pînă la capăt şi fără frîu comorile sale
nemaiauzite. Fiecăruia dintre iubiţii ei improbabili, din care nouă sute nouăzeci şi nouă vor fi
masacraţi după cîteva zile de la nunta aducătoare de moarte a celui singur ales, natura i-a
dăruit treisprezece mii de ochi de fiecare parte a capului, pe cînd lucrătoarei neobosite nu i-a
dat decît şase mii. Ea a împodobit antenele lor, după socotelile lui CHESHIRE, cu treizeci şi
şapte de mii opt-sute cavităţi olfactive, pe cînd lucrătoarea nu are decît cinci mii. Iată o pildă
de disproporţie care se observă aproape peste tot între darurile pe care ea le hărăzeşte
dragostei şi acelea pe care le dă cu zgîrcenie muncii. între favoarea pe care ea o răspîndeşte
asupra aceleia care dă viaţă dintr-o plăcere şi indiferenţa cu care uită pe cei ce se zbat cu
răbdare în greul existenţei. Acela care ar dori să înfăţişeze cu adevărat caracterul naturii, după
trăsăturile cu care ea ni se înfăţişează, ar produce o impresie extraordinară, care nu ar avea
nici o legătură cu idealul nostru care trebuie totuşi să izvorască tot de la ea. Dar omul
cunoaşte prea puţine lucruri ca să poată zugrăvi acest portret în care el n-ar putea pune decît o
mare pată de umbră din care străbat două sau trei puncte de o lumină îndoielnică.

III
Îmi închipui că sunt foarte puţini la număr aceia care au pătruns secretul nunţii reginei-albină,
oare se cunună în strălucitoarele ţinuturi fără de sfîrşit ale unui cer albastru. Dar e cu putinţă
să surprindem plecarea nehotărîtă a logodnicei ca si reîntoarcerea ucigaşă a soţiei.
În ciuda nerăbdării ce o stăpâneşte, ea îşi alege ziua şi ceasul aşteptând ân umbra porţilor ca o
dimineaţă minunată să-şi desfăşoare strălucirea peste hotarele albastre ale ţinutului de nuntă.
Ea îşi alege clipa cînd un pic de rouă învăluie ca o amintire frunzele şi florile, cînd ultima
adiere răcoroasă a zorilor ce se sting luptă cu fierbinţeala zilei, aidoma unei fecioare goale în
braţele unui războinic uriaş, cînd trandafirii şi liniştea amiezii ce se apropie mai lasă încă, pe
ici pe colo, să răzbată parfumul violetelor de dimineaţă sau vreun strigăt diafan al aurorei.
Ea apare atunci în pragul stupului in mijlocul indiferenţei culegătoarelor care îşi văd de
treburile lor sau iese însoţită de lucrătoare agitate, după cum ea mai lasă în stup surori sau că
nu mai este nimeni care să o înlocuiască. Ea îşi ia zborul de-a-ndaratelea, se reîntoarce de
două-trei ori pe pragul de unde şi-a luat zborul şi, cînd şi-a întipărit bine înfăţişarea şi
împrejurimile regatului său pe care ea nu 1-a văzut niciodată pe dinafară, porneşte ca o
săgeată în înaltul cerului. Ea se avântă astfel la mari înălţimi şi într-un ţinut de lumină unde nu
se încumetă niciodată celelalte albine in viaţa lor. În depărtare, în jurul florilor, unde bijbâie
alene, trîntorii au şi zărit-o şi i-au respirat parfumul magnetic, care se răspândeşte treptat în
jurul lor pînă la prisăcile vecine. Deîndată hoardele se adună şi se lansează în urmărirea ei pe
marea de bucurie ale cărei hotare transparente se pun în mişcare. Regina, îmbătată de aripile
sale şi ascultînd de minunata lege a speciei care-i alege iubitul şi vrea ca cel mai puternic s-o
îmbrăţişeze singur în singurătatea nemărginitului, urcă mereu şi aerul străveziu al dimineţii
pătrunde adînc pentru prima oară în stigmatele pîntecului şi cîntă ca sîngele cerului în miile de
fulgi minusculi lipiţi de cei doi saci traheeni care ocupă jumătatea corpului său şi care se
hrănesc din adierea văzduhului. Ea continuă să urce mereu. Ea trebuie să ajungă într-un ţinut
pustiu unde nu mai sunt păsări care le-ar putea tulbura misterul. Ea nu încetează să urce, pe
cînd ceata inegală a urmăritorilor se micşorează şi se împrăştie tot mai mult. Cei slabi,
infirmii, bătrînii, nepoftiţii, cei prost hrăniţi din cetăţile fără vlagă sau nevoiaşe renunţă să o
mai urmărească şi dispar în gol. în opalul nemărginit, nu mai rămîne decît un mic grup
neobosit. Ea cere o ultimă sforţare aripilor sale şi iată că alesul forţelor necunoscute o ajunge,
o prinde în braţe, o fecundează şi, dusă de un dublu elan, spirala ascendentă a zborului lor
înlănţuit tremură o clipă în delirul pătimaş al dragostei.

IV
Mai toate fiinţele au simţămîntul nedesluşit că o întâmplare foarte precară, un fel de pînză
străvezie desparte moartea de dragoste şi că rînduiala profundă a naturii vrea ca să mori chiar
în clipa în care dai viaţa. Poate că această teamă moştenită dă atîta însemnătate iubirii. Aici,
cel puţin, se realizează, în simplicitatea sa primitivă, această idee a cărei amintire pluteşte încă
asupra îmbrăţişării oamenilor. De îndată ce unirea s-a săvîrşit, pîntecul trîntorelui se
întredeschide, organul său se desprinde trăgînd după el toate măruntaiele, aripile se destind şi,
ca trăznit de înfrigurările nunţii, corpul golit se învîrte şi cade în abis.
Acelaşi gînd, care uneori în partenogeneză jertfea viitorul stupului pentru reproducerea
neobişnuită a trîntorilor, sacrifică aici pe trîntori pentru viitorul stupului.
Această rînduială nu încetează să ne mire; cu cât încercăm s-a pătrundem mai mult, cu atît
certitudinile noastre se micşorează şi DARWIN, de exemplu, pentru a vorbi de acela care a
căutat s-o pătrundă cu mai multă pasiune şi iscusinţă mai mult decît oricare altul, DARWIN,
fără să o mărturisească prea mult, îşi cam pierde răbdarea, la fiece pas şi dă înapoi în faţa
neprevăzutului şi a nepătrunsului. Priviţi-l, dacă vreţi, şi vedeţi spectacolul nobil dar deosebit
de umilitor al geniului omenesc în luptă cu puterea nepătrunsă, priviţi-l cum se sileşte să
lămurească legile bizare, legile misterioase şi fără legătură ale sterilităţii şi ale fecundării
hibrizilor sau acelea ale variabilităţii caracterelor specifice şi generice. De abia a reuşit să
stabilească un principiu şi îndată excepţii fără număr îl copleşesc şi imediat bietul principiu
copleşit este fericit să se poată adăposti într-un ungher şi să poată păstra, cu numele de
excepţie, o urmă de existenţă.
Aceasta se datoreşte faptului că în starea hibridă, în variabilitate (în special în schimbările
simultane numite corelaţie de creştere) în instinct, în procedeele luptei pentru existenţă, în
selecţie, în succesiunea geologică şi în distribuţia geografică a fiinţelor organiazte, în
afinităţile reciproce, ca peste tot, de altfel, gîndul naturii este chiţibuşar şi neglijent, econom şi
risipitor, prevăzător şi indiferent, schimbător şi de nezdruncinat, frămîntat şi nemişcat, unic şi
greu de numit, măreţ şi josnic în acelaşi moment şi în acelaşi fenomen. Pe cînd avea în faţa ei
cîmpul nesfîrşit şi neumblat al simplicităţii, ea îl populează cu mici greşeli, cu mici legi
contradictorii, cu mici probleme grele care se pierd în noianul existenţei ca nişte turme oarbe.
Este adevărat că toate aceste lucruri se răsfrîng în ochiul nostru, care nu reflectă decît o
realitate corespunzătoare dimensiunii şi nevoilor noastre şi nimic nu ne dă dreptul să credem
că natura pierde din vedere cauzele şi rezultatele rătăcite.
În orice caz, rareori, ea le permite să meargă prea departe, să se apropie de ţinuturi ilogice sau
periculoase. Ea dispune de două puteri care nu se înşeală niciodată şi, cînd fenomenele întrec
anumite limite, ea face semn vieţii sau morţii, care vin să restabilească ordinea şi să îndrepte
drumul cu nepăsare.

V
Ea ne scapă din toate părţile, ea nesocoteşte cea mai mare parte a legilor noastre şi sfărîmă
toate măsurile cu care ne-am obişnuit. La dreapta noastră, ea este cu mult sub gîndirea noastră
dar, iată că la stingă, ea o domină deodată ca un munte. În orice clipă se pare că ea se înşeală
la fel de bine în lumea primelor ei încercări cât şi în aceea a celor de pe urmă, vream să spun
în lumea omului. Ea pecetluieşte aicd instinctul masei necunoscute, nedreptatea nesimţitoare a
numărului, înfrîngerea inteligenţei şi a virtuţii, morala fără înălţime care călăuzeşte marele
puhoi al speciei şi care este vădit inferioară moralei pe care o poate concepe şi dori spiritul ce
se contopeşte micului val mai limpede ce urcă în susul fluviului. Cu toate acestea, spiritul
acesta nu are dreptate cînd se întreabă astăzi dacă nu-i de datoria sa să caute tot adevărul, în
consecinţă şi adevărurile morale, la fel ca şi pe celelalte, în acest haos mai degrabă decît în
sine însuşi, unde i se înfăţişează atît de limpezi şi hotărîte?
El nu se gîndeşte să tăgăduiască raţiunea şi virtutea idealului său consacrat de atîţea eroi şi de
înţelepţi, dar uneori îşi spune că, poate, acest ideal s-a format destul de departe de masa
enormă a cărei frumuseţe nedesluşită pretinde că o reprezintă. Cu drept cuvînt el a putut să se
teamă pînă acum că silindu-se să împace morala sa cu aceea a naturii, să nu fi nimicit ceea ce
i se părea a fi capodopera însăşi a acestei naturi. Dar acum, cînd cunoaşte natura puţin mai
bine şi cînd unele răspunsuri nelămurite încă, dar de o importanţă neaşteptată, l-au lăsat să
întrezărească un plan şi o inteligenţă mai uimitoare decît tot ce-şi putea închipui, înohizîndu-
se în sine însuşi, îi este mai puţin teamă şi, de asemenea, nu mai are nici imperios nevoie de a
se refugia în umbra virtuţii şi a motivelor sale particulare. El crede că ceea ce este atît de mare
nu ne poate îmbia să-i diminuăm măreţia. El ar dori să ştie dacă nu a venit momentul de a-şi
supune principiile, certitudinile şi visele unei cercetări mai atente.
O spun din nou, el nu se gîndeşte să-şi părăsească idealul său omenesc. Ceea ce pare la prima
vedere că e făcut să te depărteze de acest ideal te învaţă numaidecît să te întorci la el. Natura
nu ar putea să dea sfaturi rele unui spirit căruia orice adevăr, care nu este cel puţin tot aşa de
important ca adevărul propriei sale dorinţe, nu-i pare atît de important pentru a fi în adevăr
vrednic de marele plan pe care se sileşte să-l cuprindă. Nimic nu-şi schimbă locul în viaţa lui,
decît pentru a evolua odată eu el şi încă mult timp îşi va spune că evoluează cînd, în fond, se
apropie de vechea imagine a binelui. Dar, în gîndul său, totul se schimbă cu o libertate mai
mare şi, în contemplarea sa pasionată, el poate coborî nepedepsit pînă la a îndrăgi ca pe nişte
virtuţi contradicţiile cele mai crude şi cele mai imorale ale vieţii, căci el are presimţirea că,
una după alta, o mulţime de văi conduc la limanul dorit. Această contemplare, această
dragoste nu-l opresc ca, pornit în căutarea adevărului şi chiar atunci cînd străduinţele sale îl
duc tocmai la ceea ce nu dorea, să nu-şi rîndu-iască purtarea după adevărul omenesc cel mai
frumos şi să păşească într-o stare de provizorat excesiv. Tot ceea ce sporeşte virtutea
binefăcătoare intră fără zăbavă în viaţa sa; tot ce ar micşora-o rămîne în rezervă, la fel ca
acele săruri insolubile ce nu se topesc decît în momentul experienţei hotă-rîtoare. El poate
accepta un adevăr (inferior, dar, pentru a lucra după cum îi dictează acest adevăr, el va aştepta
- timp de secole, dacă e nevoie - să desluşească legătura ce există între acest adevăr şi
adevărurile celelalte, destul de nepătruns pentru a putea crede în cele din urmă că adevărul cel
nou le covîrşeşte şi le întrece pe toate celelalte.
Pe scurt, el desparte ordinea morală de ordinea intelectuală şi nu admite în cea dîntîi ceea ce
este mai mare şi mai frumos ca altădată. Şi, dacă este vinovat că separă aceste două ordini,
cum se întîmplă adesea în viaţă, pentru a lucra mai puţin bine decît s-ar crede; a vedea tot ceea
ce e mai rău şi a urma calea binelui, a pune fapta mai presus de gînd, aceasta este mereu
cuminte şi de folos, căci experienţa omenească ne îngăduie să nădăjduim tot mai mult de la o
zi la alta, încât şi gîndirea cea mai înaltă ce o putem atinge va mai fi timp îndelungat mai
prejos de tainicul adevăr pe care-l căutăm neostoiţi. Ceva mai mult, dacă nimic nu ar fi
adevărat din tot ceea ce am spus mai înainte, tot i-ar mai rămîne un motiv simplu şi firesc
pentru a nu-şi părăsi încă idealul omenesc. Cu cât el dă mai multă putere legilor care par să
propovăduiască pilda egoismului, a nedreptăţii şi a cruzimii, cu atît, în acelaşi timp, el dă
putere şi altor legi care îndeamnă la generozitate, la milă, la dreptate, căci din clipa în care
încep să se potrivească şi să se împace mai metodic părţile ce le-a rînduit universului şi sie
însuşi, el găseşte că aceste din urmă legi au o potrivire tot aşa de adîncă cu firea ca şi cele
dinţii, deoarece ele sunt înscrise la fel de adînc în el pe cât sunt şi celelalte în tot ceea ce-l
înconjoară.

VI
Dar să ne reîntoarcem la tragica nuntă a reginei. În exemplul de care ne ocupăm, natura vrea,
prin urmare, în scopul împerecherii încrucişate, ca împerecherea trîntorelui cu regina-aibină să
nu fie posibilă decît în văzduh. Dar dorinţele sale se împletesc ca o reţea şi legile sale cele mai
de preţ vor trece prin sita altor legi care, după o clipă, la rîndul lor, se vor opune celor dinţii.
După ce a populat acelaşi cer cu pericole fără număr, cu vînturi reci, cu curenţi, cu furtuni, cu
păsări, cu insecte, cu picături de apă care ascultă şi ele de legi de neînvins, trebuia ca natura să
ia măsurile cuvenite pentru ca această împerechere să dureze cât mai puţin. Şi aşa şi este,
datorită morţii fulgerătoare a bărbatului. O singură îmbrăţişare este deajuns şi urmarea acestei
nunţi se săvîrşeşte în chiar pîntecele soţiei.
Din înălţimile azurii regina coboară spre stup trăgînd după ea, ca nişte flamuri, măruntaiele
desfăşurate ale iubitului. Unii apidologi pretind că lucrătoarele arată o mare bucurie în
momentul acestei reîntoarceri atît de bogată în făgăduinţe. BUCHNER, printre alţii, îi face
chiar un tablou amănunţit. Am pîndit şi eu de nenumărate ori aceste reîntoarceri nupţiale şi
mărturisesc că nu am văzut niciodată vreo frămînta-re neobişnuită, afară numai cînd era vorba
de o tînără regină ce părăsise stupul în fruntea unui roi şi care reprezenta singura speranţă a
unei cetăţi de curînd întemeiate şi încă pustie. Atunci toate lucrătoarele sunt îngrozite şi se
năpustesc să o întîmpine. Dar, de obicei, şi cu toate că primejdia ce ameninţă viitorul cetăţii
este adesea destul de mare, se pare că ele o uită. Ele au prevăzut totul până în clipa în care au
îngăduit nimicirea reginelor rivale. Dar, odată ajunse aici, instinctul lor pare că se opreşte; iar
prudenţa lor încetează să le mai călăuzească. Ele par aproape cu totul nepăsătoare. Ele îşi
ridică frunţile, recunosc poate mărturia ucigaşă a împreunării, dar, neîncrezătoare încă, nu-şi
arată bucuria la care ne aşteptam. Rezervate şi domoale în faţa iluziei, înainte de a-şi da
drumul bucuriei, ele aşteaptă, parcă, şi alte dovezi. E o greşeală să le faci logice cu orice preţ
şi să împrumuţi sentimentele noastre unor fiinţe atît de mici şi atît de deosebite de firea
noastră. Cu albinele, la fel ca şi cu toate animalele care poartă în ele o imagine a inteligenţei
noastre, se ajunge rareori la rezultate atît de precise ca acelea descrise în cărţile noastre. Prea
multe împrejurări ne rămîn necunoscute. De ce oare să le înfăţişăm mai desăvîrşite decît sunt
în realitate, punînd pe seama lor ceea ce nu au? Dacă unii cred că albinele ar fi mai interesante
dacă ar fi aidoma nouă, înseamnă că ei nu au încă o idee precisă de ceea ce trebuie să
trezească interesul unei minţi sincere. Scopul observatorului nu este de a uimi, ci de a înţelege
şi este tot aşa de interesant să notezi pur şi simplu defectele unei inteligenţe şi toate semnele
unui regim cerebral care se deosebeşte de al nostru, decît de a povesti lucruri năstruşnice.
Cu toate acestea, nepăsarea nu le stăpîneşte pe toate şi atunci cînd regina care gîfîie ajunge în
pragul urdinişului, se formează numaidecît cîteva grupuri care o însoţesc pe sub bolţi unde,
soarele, erou al tuturor sărbătorilor stupului, pătrunde cu mici paşi sfioşi, scăldînd în umbră şi
lumină zidurile de ceară şi perdelele de miere. De altfel, tînăra soţie nu e mai tulburată decît
poporul ei căci, în mintea sa mărginită de regină practică şi barbară, nu e prea mult loc pentru
emoţii numeroase. Ea nu are decît o singură grijă, pe aceea de a scăpa cât mai repede de
amintirile supărătoare ale soţului care îi îngreunează mişcările. Se aşează în pragul stupului şi
smulge cu grijă măruntaiele inutile, pe care lucrătoarele le culeg după aceea pentru a le duce
mai departe; căci bărbatul i-a dat tot ceea ce avea şi mult mai mult decît trebuia. În
spermatecă ea nu păstrează decît lichidul seminal în care înoată milioane de germeni care,
pînă în ultima sa zi, vor veni unul după altul, odată cu trecerea ouălelor, să desăvîr-şească, la
adăpostul trupului ei, tainica împreunare a elementului bărbătesc şi femeiesc din care se vor
naşte lucrătoarele. Printr-un schimb ciudat, din ea izvorăşte partea bărbătească şi din bărbat
principiul femeiesc. Două zile după nuntă ea începe să depună primele ouă şi, numaidecît, tot
poporul o înconjoară cu cea mai mare grijă. Din acest moment, înzestrată cu amîndouă sexele,
purtînd în ea un bărbat fără sfîrşit, ea îşi începe adevărata viaţă, nu mai părăseşte stupul, nu
mai vede lumina soarelui decît atunci cînd va însoţi vreun roi şi rodnicia ei nu se opreşte decît
odată cu apropierea morţii.

VII
Iată, fără îndoială, o nuntă fantastică, cea mai feerică şi cea mai tragică pe care ne-am putea-o
închipui, înflăcărată de avîntul unei dorinţi mai presus decît viaţa, o nuntă fulgerătoare şi fără
sfîrşit, unică şi minunată, singuratică şi infinită. Iată beţii minunate unde moartea, apărînd în
ceea ce este mai limpede şi mai frumos în jurul acestei sfere: spaţiul virginal şi fără de hotar, -
fixează în sfinţenia măreaţă a înaltului cerului clipa de fericire, purifică în lumina imaculată
acea mică parte adumbrită ce însoţeşte mereu dragostea, face de neuitat îmbrăţişarea şi,
mulţumindu-se de data aceasta cu un tribut modest, cu mîinile sale, ca nişte mîini de mamă,
are grijă ea însăşi să introducă şi să unească pentru un lung şi nedespărţit viitor, într-un singur
trup, două vieţi mici şi plăpînde.
Adevărul profund este lipsit de această poezie, el are o altă poezie pe care noi suntem mai
puţin în stare să o înţelegem, dar într-un tîrziu o vom înţelege şi iubi. Natura n-a avut de gînd
să le pregătească acestor doi „atomi în miniatură”, cum i-ar numi PASCAL, o nuntă
strălucitoare, o clipă perfectă de iubire. Ea n-a avut în vedere, aşa cum am mai spus-o, decît
îmbunătăţirea speciei prin împerecherea încrucişată. Pentru a fi sigură de reuşită, ea a aşezat
organul bărbatului într-o poziţie atît de specială, încât i-ar fi cu neputinţă să se slujească de el
decît în spaţiu. Trebuie, mai întîi, ca printr-un zbor prelungit să-şi dilate cei doi mari saci tra-
heieni. Aceste enorme băşici ce se umplu cu aer, apasă atunci abdomenul şi îngăduie
organului să iasă. Acesta este tot secreţul fiziologic, destul de vulgar, vor spune unii, aproape
supărător, vor afirma alţii, al minunatului zbor de dragoste, al goanei pline de farmec din
această nuntă de basm.

VIII
”Şi noi, se întreabă un poet, va trebui să ne bucurăm mereu de tot ceea ce este dincolo de
adevăr?”.
Da, oricând, în orice clipă, in orice lucru, să ne mulţumim nu cu ceea ce e dincolo de adevăr,
ceeace e cu neputinţă, pentru că nu ştim unde e adevărul, ci cu ceea ce este dincolo de
adevărurile mărunte pe care le Întrezărim. Dacă vreo in-tîmplare, vreo amintire, vreo iluzie
sau vreo dorinţă vie, într-un cuvînt vreun motiv oarecare face ca un obiect să ni se pară ma-i
frumos decît îl văd alţii, să Începem a-l Îndrăgi. Dar poate că el să nu fie decît o greşeală: dar
greşeala nu împiedică de loc ca momentul în care acel lucru ne apare mai frumos să fie chiar
momentul în care am putea avea cea mai mare şansă să-i descoperim adevărul. Frumuseţea ce
i-o atribuim ne îndreaptă atenţia asupra frumuseţii şi măreţiei sale reale, care nu sunt deloc
uşor de descoperit şi care se găsesc în legăturile pe oare orice lucru le are cu legile, cu forţele
generale şi veşnice. Darul de a ne minuna, ce a izvorât odată cu iluzia, nu se va pierde, chiar
dacă adevărul se va ivi mai curând sau mai târziu. Omenirea primeşte cu cuvinte, cu
sentimente, cu căldura răspândită de vechile frumuseţi Închipuite acele adevăruri care, poate,
nu s-ar fi ivit şi n-ar fi găsit un mijloc mai prielnic, dacă aceste iluzii jertfite n-ar fi sălăşluit şi
încălzit mai întîi inima şi gîndul în care adevărurile vor coborî. Fericiţi ochii care n-au nevoie
de nici o iluzie pentru a vedea cât de măreaţă este această privelişte! Pentru ceilalţi, iluzia e
aceea care îi învaţă să privească, să se mire şi să se bucure. Şi, oricât de sus ar privi, nu vor
reuşi niciodată să-şi ridice privirile prea sus. De indată ce te apropii de adevăr, adevărul se
inalţă; numai admirîndu-l, îl poţi înţelege. Şi, oricît de înalte ar fi ţinuturile în care s-ar
desfăta, ei nu vor ajunge niciodată în acele ţinuturi eterate şi nici nu se vor ridica deasupra
adevărului necunoscut şi veşnic ce pluteşte deasupra oricărui lucru ca o frumuseţe nevăzută.

IX
Ni s-ar putea spune, oare, că ne lăsăm seduşi de minciună, de o poezie voluntară şi ireală şi
că, în lipsă de altceva mai bun, nu găsim bucurie decît în ele? Ni s-ar putea spune că, în
exemplul pe care-l avem în faţa noastră, - lucru mic în sine, dar asupra căruia ne oprim atenţia
pentru că înfăţişează alte mii, precum şi toată atitudinea noastră faţă de feluritele ordine de
adevăruri - putem spune că în acest exemplu vom trece cu vederea explicaţia fiziologică
pentru a nu ne opri şi a nu gusia decît emoţia acestui zbor de nuntă care, oricare i-ar fi cauza,
rămîne unul din cele mai pline de poezie ale acestei puteri deopotrivă de desinteresată şi
irezistibilă de care ascultă toate fiinţele vii şi pe care o numim iubire? Nimic nu ar fi mai
‚copilăresc, nimic nu ar fi mai imposibil datorită minunatelor obiceiuri dobîndite astăzi de
către toate spiritele de bună credinţă.
Acest lucru mărunt, al ieşirii organului bărbătesc, care nu se poate întîmpla decît în urma
umflării sacilor traheieni, îl acceptăm, deoarece este un lucru de netăgăduit. Dar, dacă ne
mulţumim numai cu acest lucru, dacă nu observăm mai atent, dacă conchidem că orice gînd
care merge prea departe sau se ridică prea sus cade neapărat în greşeală şi că adevărul se
găseşte mereu în amănuntul material, dacă nu căutăm peste tot, în îndoielile noastre, adesea
mai serioase decît acelea pe care mica noastră explicaţie ne-a obligat să o părăsim, de
exemplu în straniul mister al împerecherii încrucişate, în perpetuarea speciei şi a vieţii, în
rînduiala naturii, dacă nu căutăm acolo o urmare a acestei explicaţii, o continuare a frumuseţii
şi măreţiei în necunoscut, îndrăznesc să afirm că existenţa noastră s-ar scurge pe un drum
mult mai depărtat de adevăr decît existenţa acelora ‚care perseverează orbeşte în interpretarea
poetică şi foarte imaginară a acestei nunţi fermecătoare. Neîndoielnic, ei se înşeală asupra
formei sau nuanţei adevărului, dar se înşeală mult mai puţin decît aceia care îşi închipuie că
deţin adevărul în întregime, căci ei trăiesc sub impresia şi în atmosfera lui. Ei sunt pregătiţi
să-l primească, au în sufletul lor un loc mai primitor şi, chiar dacă nu-l văd, îşi îndreaptă cel
puţin privirea spre locul plin de frumuseţe şi de măreţie în care e bine să creadă că se găseşte
adevărul.
Noi oamenii nu cunoaştem ţelul naturii care ne apare nouă ca un adevăr ce stăpîneşte pe toate
celelalte. Dar, chiar de dragul acestui adevăr, pentru a păstra în sufletul nostru dragostea de a-l
căuta, e necesar să-l credem impunător. Şi, dacă într-o bună zi am mărturisi că ne-am avîntat
pe un drum greşit care este mic şi nu duce nicăieri, noi vom fi descoperit micimea lui tot
mulţumită avîntului pe care ni-l dăduse închipuita lui măreţie, şi această micime, cînd va fi
mai presus de îndoială, ne va povăţui ce avem de făcut. În aşteptarea acestei clipe, nu greşim
prea mult, continuînd să căutăm adevărul şi să punem în mişcare tot ceea ce inima şi mintea
noastră au mai puternic şi mai îndrăzneţ. Şi, cînd ultimul cuvînt al acestor străduinţe ar fi de
plîns, tot nu va fi puţin lucru de a fi smuls vălul ce acoperă micimea sau zădărnicia scopului
naturii.

X
”Nu cunoaştem însă nici un adevăr, îmi spunea într-o zi unul din marii fiziologi ai timpurilor
noastre în timp ce ne plimbam împreună la ţară, nu cunoaştem încă nici un adevăr, ci peste tot
plutesc trei aparenţe ale adevărului. Fiecare alege sau, mai degrabă, suportă alegerea făcută şi
această alegere, pe care o suportă sau pe care o face adesea fără să se gîndească şi de care se
ţine, determină forma şi purtarea a tot ceea ce primeşte. Prietenul pe care-l întîlnim, femeia
care ne primeşte cu surîsul pe buze, dragostea ce ne deschide inimile, moartea sau tristeţea
care ni le închid, cerul acesta de septembrie ce ne încîntă, această grădină superbă şi
fermecătoare, unde vedem ca în Psyche de CORNEILLE „leagăne de verdeaţă sprijinite de
statui aurite”, turma care paşte şi păstorul care doarme, casele din marginea satului, oceanul
dintre arbori, totul se micşorează şi se înalţă, totul se înfrumuseţează sau se leapădă de tot
înainte de a intra în noi după micul semn ce i-l face alegerea noastră. Să învăţăm să distingem
aparenţa. În amurgul unei vieţi în care am tot căutat adevărul cel mai mărunt şi cauza fizică,
încep să îndrăgesc nu ceea ce mă îndepărtează de ele, ci, din contră, ceea ce le precede şi, mai
ales, ceea ce le întrece întrucîtva.
Poposisem pe înălţimile unui tăpşan din ţinutul Caux, în Normandia, care este mlădioasă ca
un parc englezesc, dar un parc natural şi nesfîrşit. Aici se găseşte unul din rarele locuri de pe
pămînt unde cîmpia ţi se înfăţişează curată, de un verde imaculat. Ceva mai spre miazănoapte
o ameninţă frigul; iar spre miazăzi soarele o oboseşte şi o ofileşte. La capătul unei câmpii ce
se întindea pînă la mare, nişte săteni înălţau o căpiţă.
Priveşte-i, îmi spune el: văzuţi de aici sunt frumoşi. Ei ridică acest lucru atît de simplu şi atît
de important care este prin excelenţă monumentul fericit şi aproape neschimbat al vieţii
omeneşti care se statorniceşte: o căpiţă cu spice de grîu. Depărtarea, adierea serii fac din
strigătele lor de bucurie un fel de cîntec fără cuvinte ce răspunde parcă sfintei cîntări a
frunzelor ce se îngînă deasupra capetelor noastre. Deasupra lor cerul este minunat, ca şi cum
nişte duhuri binevoitoare, înarmate cu crengi de foc, ar fi gonit toată lumina dinspre căpiţă
pentru a le lumina mai rriliff timp munca. Şi urma acestor crengi de foc a rămas întipărită în
azur. Priviţi şi bisericuţa modestă care îi domină şi-i are in pază, colo pe costişte, printre teii
frumos rotunjiţi în verdeaţa ţintirimului prea bine cunoscut ce priveşte spre oceanul natal.
Muncind, ei îşi înalţă plini de armonie monumentul lor de viaţă sub monumentele morţilor
lor, care au făcut odată aceleaşi gesturi şi nu sunt absenţi.
Cuprinde totul ou privirea: nici un amănunt nu este prea izbitor, prea caracteristic, aşa cum am
descoperi în Anglia, în Provenţa sau în Olanda. Aici este tabloul larg şi destul de banal pentru
a fi simbolic, al unei vieţi tihnite şi fericite. Iată, deci, ritmul vieţii omeneşti în mişcările
folositoare. Priveşte omul ce mînă caii, priveşte tot corpul aceluia care ia snopul în furcă,
femeile aplecate pe arie şi copiii care se joacă... Ei nu-au mişcat nici o piatră, n-au răsturnat
nici un bulgăre de pămînt pentru a înfrumuseţa peisajul; ei nu fac nici un pas, nu sădesc nici
un pom, nu seamănă nici o floare care să nu fie de folos. Toată această privelişte nu este decît
rezultatul fără de voie al străduinţei omului pentru a trăi o clipă în natură; şi, cu toate acestea,
aceia dintre noi care nu au altă grijă decît de a-şi închipui sau a crea spectacole unde domneşte
pacea, desfătarea sau adînca cugetare, n-au găsit altceva mai desăvîrşit şi vin direct să picteze
sau să descrie acest spectacol cînd vor să ne înfăţişeze frumuseţea sau fericirea. Iată prima
aparenţă pe care unii o numesc adevăr”.

XI
”Să ne apropiem dar! Auzi oare cîntecul care răspundea atît de bine frunzişul arborilor? Bl e
făcut din cuvinte grele şi din insulte; şi rîsul nu se stîrneşte decît atunci cînd un bărbat sau o
femeie spune vorbe deochiate sau toţi rid de cel mai slab, care nu-şi poate ridica povara, de
cel şchiop pe care-l trîntesc, de idiotul satului, care este bătaia de joc a tuturor.
Mă uit la ei de atîta amar de ani. Trăim aici, în Nor-mandia, unde pămîntul este roditor şi
darnic. E aici un belşug puţin mai mare decît ne-am putea închipui în altă parte într-o
privelişte asemănătoare. De aceea, cea mai mare parte a bărbaţilor sunt beţivi şi multe femei
le împărtăşesc viciul. O altă otravă, pe care nu simt nevoia să o mai numesc, le macină de
asemenea neamul. Din cauza ei şi a alcoolului au fost aduşi pe lume aceşti copii pe care-i
vedeţi în jur: piticul, cel plin de bube, acest picioare-strîmbe, cel de colo, cu buză de iepure
sau celălalt cu capul mare cât un dovleac. Toţi, bărbaţi şi femei, tineri şi bătrîni au păcatele
obişnuite ale ţăranului. Sînt brutali, prefăcuţi, mincinoşi, hrăpăreţi, bîrfitori, bănuitori,
invidioşi, gata să cîştige necinstit, să te acopere de josnicii, să-l preamărească pe cel mai tare.
Nevoia îi adună la un loc şi îi sileşte să se ajute unul pe altul, dar gîndul ascuns al fiecăruia
este a-şi face cât mai mult rău unul altuia, de îndată ce pot să o facă fără a păţi ceva.
Nenorocirea altuia este singura plăcere serioasă din tot satul. Un mare nenoroc este mult timp
izvorul ascuns al unor desfătări viclene. Ei se pîndesc, se pizmuiesc, se dispreţuiesc, se urăsc.
Cît timp sunt săraci, ei nutresc împotriva asprimii şi zgîrceniei stăpînilor lor o ură mocnită şi
ameninţătoare, iar dacă, la rîndul lor, devin stăpîni, profită de experienţa lor de slugi pentru a
întrece asprimea şi zgîrcenia de care au suferit.
”Aş putea să vă arăt în amănunţime meschinăriile, vicleniile, cruzimile, nedreptăţile, pizmele
care însufleţesc această muncă scăldată de pace şi lumină. Să nu credeţi că priveliştea acestui
cer minunat, a mării care întinde dincolo de biserică un alt cer mai fermecător, ce învăluie
pământul ca o uriaşă oglindă din care se revarsă înţelepciune şi bunătate să nu credeţi că toate
acestea îi schimbă sau îi înalţă. Ei nu l-au privit niciodată. Nimic nu-i frămîntă sau nu le
călăuzeşte gîndurile, afară de trei sau patru temeri precise: frica de foame, frica de putere, de
gura lumii şi de lege şi, în ceasul de pe urmă, groaza iadului. Pentru a-i cunoaşte ca lumea, ar
trebui să-i iei unul cîte unul. Priviţi-l pe zăplanul acesta din stînga, cu privirea jovială, care
aruncă snopi atît de frumoşi. Vara trecută prietenii i-au rupt mîna dreaptă într-o încăierare la
circiumă. I-am pus osul la loc, iar fractura era grea şi complicată. L-am îngrijit mult timp, i-
am dat cu ce să trăiască aşteptînd clipa în care va putea să muncească. Mă vizita în fiecare zi.
A profitat de bunătatea mea pentru a răspîndi în tot satul zvonul că m-a văzut în braţele
cumnatei mele şi că mama mea era o beţivă. Nu este răutăcios şi nu mă urăşte; din contră,
priviţi-l, faţa i se înseninează cu un zîmbet sincer cînd mă vede. Nici ura socială nu-l
împingea să facă aceasta. Ţăranul nu urăşte pe cel bogat; el respectă prea mult bogăţia. Dar eu
cred că cel care mînuieşte atît de bine furca nu înţelegea deloc de ce îl îngrijeam fără să-i cer
ceva. Bănuieşte că la mijloc este vreun tertip şi nu vrea să se lase înşelat. El nu credea câ
minte împrăştiindu-şi zvonurile, ci urma îndemnurile obiceiului împămîntenit. Respecta fără
să ştie, pentru a spune astfel, dorinţa atotputernică a răutăţii generale. Dar de ce să merg mai
departe cu tablolul bine cunoscut tuturor acelora care au trăit cîţiva ani la ţară. Iată a doua
aparenţă, pe care cei mai mulţi o numesc adevăr. Este adevărul vieţii necesare. Este sigur că el
se bazează pe faptele cele mai precise, pe singurele fapte pe care orice om le poate observa şi
pătrunde”.
XII
”Să ne aşezăm pe aceşti snopi, continuă el, şi să mai privim. Să nu neglijăm nici unul din
micile lucruri care formează realitatea de care v-am vorbit. Să le lăsăm să se îndepărteze de la
sine în văzduh. Ele ocupă primul plan, dar trebuie să recunoaştem că, în dosul lor, se ascunde
o forţă admirabilă care menţine totul laolaltă. îl menţine ea numai şi nu-l înalţă? Aceşti
oameni pe care-i vedem nu mai sunt animalele sălbatice ale lui LA BRUYERE „oare aveau
un fel de voce articulată şi se retrăgeau noaptea în vizuini unde îşi duceau zilele cu pîine
neagră, apă şi rădăcini....”.
Rasa, îmi veţi spune, este mai puţin viguroasă şi mai puţin sănătoasă, se prea poate; alcoolul şi
celălalt flagel sunt accidente pe care omenirea trebuie să le învingă, poate că sunt încercări din
care organele noastre, organele nervoase de exemplu, vor avea de cîştigat, căci, de regulă,
vedem că viaţa are de cîştigat de pe urma nenorocirilor ce le învinge. Afară de acestea, un
lucru mărunt ce poate fi descoperit mîine va fi de ajuns să le facă nevătămătoare. Prin urmare,
nu acest lucru ne va sili să ne limităm privirea. Aceşti oameni au gînduri, sentimente cum n-
aveau ţăranii lui La BRUYERE. - „îmi place mai mult creatura simplă şi goală decît odioasa
corcitură murmurai la rîndu-mi”. - „Dumneata vorbeşti astfel fiind sub impresia primei
aparenţe, aceea a poeţilor, pe care am văzut-o, continuă el; să nu o confundăm cu aceea pe
care o cercetăm. Aceste gînduri şi aceste sentimente sunt mici şi josnice, dacă vreţi, dar, ceea
ce este mic şi josnic, tot e mai bun decît ceea ce nu e. Ei nu se folosesc de loc de ele, decît
pentru a-şi face rău şi pentru a se îndărătnici în mediocritatea lor; dar acest lucru se întîmplă
deseori şi în natură. De darurile ei nu te foloseşti mai întîi decît pentru a face rău, pentru a
înrăutăţi ceva ceea ce ea părea că voia să îmbunătăţească; dar, la urma urmei, din tot răul iese
mereu ceva bun. Şi, apoi, eu nu ţin deloc să dovedesc progresul; din locul de unde-l privim,
progresul este un lucru sau foarte mic sau foarte mare. Să facem condiţia umană mai puţin
odioasă, mai puţin apăsătoare este un lucru enorm, este, poate, idealul cel mai nobil; dar,
depărtîndu-ne o clipă de urmările materiale şi preţuind cu spiritul distanţa dintre omul care
deschide calea progresului şi acela oe ne tîrăşte orbeşte în urma lui, ea nu este aşa de mare.
Printre aceşti tineri neciopliţi, al căror creier nu este stăpînit decît de gînduri grosolane, se
găsesc mulţi care au posibilitatea să atingă, în scurt timp, nivelul de înţelegere la care am
ajuns noi doi. Sîntem adesea izbiţi de spaţiul foarte mic ce desparte neştiinţa acestor oameni,
pe care noi o credem desăvîrşită, de conştiinţa cea mai înaltă ce ne-o putem închipui.
De altfel din ce este făcută această conştiinţă de care suntem atît de mîndri? Din mult mai
multă umbră decît lumină, din mult mai multă neştiinţă decît ştiinţă, din mult mai multe
lucruri despre care ştim că trebuie să renunţăm a le cunoaşte decît din lucruri pe care le
cunoaştem. Cu toate acestea, conştiinţa reprezintă toată demnitatea noastră, toată măreţia
noastră adevărată şi, probabil, fenomenul cel mai surprinzător din acesta lume. Ea este aceea
ce ne permite să ţinem fruntea sus în faţa principiului necunoscut şi să-i spunem: Nu te
cunosc, dar e ceva în mine care începe să te înţeleagă. Mă vei nimici, poate, dar dacă nu o vei
face pentru ca din rămăşiţele mele să zideşti un organism mai bun ca al meu, te vei arăta mai
mic decît mine, iar liniştea ce va urma morţii neamului meu te va înştiinţa că ai fost osîndit.
Şi, dacă tu nu eşti în stare să te îngrijeşti că vei fi judecat ou dreptate, ce importanţă mai are
taina ta? Nu mai ţinem să o aflăm. Ea trebuie să fie stupidă şi hidoasă. Tu ai produs, din
întâmplare o fiinţă pe care nu aveai calitatea să o produci. Cu atît mai bine pentru ea, pentru
că ai distrus-o printr-o întîmplare potrivnică, înainte ca ea să fi putut măsura limita
inconştienţei tale şi este încă şi mai fericită că nu supravieţuieşte lanţului nesfîrşit al
experienţelor tale îngrozitoare. Ea nu avea ce căuta într-o lume în care inteligenţa sa nu găsea
răsunet în nici o inteligenţă veşnică, unde năzuinţa ei de mai bine nu putea ajunge la nici un
sfîrşit fericit.
încă o dată, progresul nu este necesar pentru ca priveliştea să ne pasioneze. E de ajuns enigma
şi această enigmă este tot atît de mare, are o strălucire tot atît de misterioasă în ţăranii aceştia,
cât şi în noi înşine. O găsim peste tot cînd urmărim viaţa pînă în principiul ei atotputernic.
Acestui principiu îi schimbăm numele din veac in veac. Avea odată nume care erau precise şi
mîngîietoare. S-a recunoscut că aceste mîngîieri şi această precizie erau închipuite. Dar, fie că
îl numim Dumnezeu, Providenţă, Natură, întîmplare, Viaţă, Destin, taina rămîne aceeaşi şi, tot
ceea ce ne-au învăţat mii de ani de experienţă, nu a fost altceva decît de a-i da un nume mai
cuprinzător, mai apropiat de noi, mai mlădios, mai prielnic răbdării şi neprevăzutului. Aşa e
numele care îl poartă astăzi; şi, de aceea, el nu a apărut niciodată mai mare. Iată, dar, una din
numeroasele înfăţişări ale celei de a treia aparenţe, care este, în acelaşi timp, şi „adevărul de
pe urmă”.

6.Macelul trantorilor

I
După fecundarea reginelor, dacă cerul rămîne limpede şi aerul este cald, dacă polenul şi
nectarul se găsesc din belşug pe flori, lucrătoarele, cu o indulgenţă binevoitoare sau poate
prevăzătoare peste măsură, mai tolerează cîtva timp prezenţa supărătoare şi păgubitoare a
trîntorilor. Aceştia se comportă în stup la fel ca şi peţitorii Penelopei în casa lui Ulise. Voioşi
şi fără griji, ei duc o viaţă de iubiţi onorifici, risipitori şi grosolani: satisfăcuţi, burtoşi,
încurcând circulaţia pe alei, închizând trecerile, îngreunînd munca, îmbulzindu-se, înghesuiţi,
aiuriţi, plini de importanţă, înfumuraţi, dar fără răutate, dispreţuiţi cu inteligenţă şi cu gînduri
ascunse, fără să bănuiască mânia ce creşte ca şi soarta ce-i aşteaptă. Pentru a dormita în voie,
ei aleg locul cel mai cald din casă, se scoală alene pentru a sorbi direct din celulele deschise
mierea cea mai parfumată, murdărind cu excrementele lor fagurii cei albi pe care trec.
Lucrătoarele, pline de calm, privesc viitorul reparând în linişte stricăciunile. De la ora
prînzului şi pînă la ora trei, cînd şesul albăstrui al câmpiei tremură de o dulce oboseală sub
privirea neînduplecată a soarelui de iulie sau august, trîntorii îşi fac apariţia în pragul stupului.
Ei au o cască bătută cu uriaşe mărgăritare negre, două panaşe înalte ce se mişcă mereu, un
pieptar de catifea roşcată scăldată de lumină, o haină de cavaler şi o împătrită platoşă,
puternică şi străvezie. Ei fac un zgomot asurzitor, dau la o parte străjerii, răstoarnă pe cele
care aerisesc încăperile, îmbrîncesc lucrătoarele care se întorc încărcate cu modesta lor pradă.
Văzîndu-i aşa de preocupaţi, extravaganţi şi fără îngăduinţă, ei au aerul zeilor indispensabili
care ies în dezordine spre o ţintă importantă, neştiută de cei mulţi. Unul cîte unul se avîntă în
văzduh, glorioşi, plini de încredere şi merg liniştiţi să se aşeze pe florile învecinate unde
adorm pînă ce răcoarea după amiezii îi trezeşte. Atunci ei se întorc în stup în acelaşi iureş
năvalnic şi, copleşiţi de aceeaşi ţintă măreaţă, se năpustesc spre pivniţele cu miere,
cufundîndu-şi capul pînă la umeri în ciuberele cu miere, umflîndu-se ca nişte amfore pentru a-
şi drege puterile sleite şi se întorc cu paşi greoi pe faguri pentru a se lăsa din nou pradă
somnului fără vise şi fără griji care-i copleşeşte pînă la masa următoare.

II
Dar răbdarea albinelor nu e aşa de mare ca aceea a oamenilor, într-o bună dimineaţă, o
poruncă aşteptată face ocolul stupului şi blîndele lucrătoare se schimbă în judecători şi în
călăi. Nu putem şti de unde vine; ea vine pe neaşteptate din nemulţumirea rece şi stăpînită a
lucrătoarelor şi, după cum dictează geniul republicii întregi, ea cuprinde toate inimile. O parte
a poporului renunţă la cules pentru a se consacra astăzi operei de dreptate. Grecii nevolnici
care dorm nepăsători în ciorchini pe pereţii plini de miere sunt brusc treziţi de o armată de
fecioare supărate. Ei se deşteaptă tîmpi şi nesiguri, nu-şi pot crede ochilor şi mirarea lor de-
abia răzbate prin lenea ce-i apasă, la fel cum se petrece cu raza de lună ce vrea să treacă prin
apa unei mlaştini. Ei îşi închipuie că sunt victimele unei greşeli, privesc în jurul lor cu
stupoare şi ideea cea mare a vieţii lor se însufleţeşte din nou în creierele lor greoaie şi dau să
facă un pas spre ciuberele cu miere pentru a mai prinde ceva putere. Dar nu mai sunt
vremurile cele bune, vremea mierii de mai, a florilor de tei, a neîntinatei ambrozii de salvie,
nu mai este vremea mierii de cimbrişor, de trifoi sau de maghiran. În loc să găsească drumul
liber spre marile zăcători pline, care-şi deschideau sub gura lor ghizdurile de ceară dulce,
găsesc de jur împrejur un hăţiş agitat de suliţe înveninate care îi ameninţă. Atmosfera oraşului
este cu totul alta. Mireasma prietenoasă a nectarului s-a risipit, lăsînd loc mirosului acru al
veninului care scînteiază în mii de picături din vîrful acelor ce răspîndesc răzbunare şi ură.
Fără să ştie prea bine de sfîrşitul neaşteptat al destinului său şi de răsturnarea legilor fericite
ale cetăţii, fiecare din aceşti paraziţi îngroziţi este înconjurat de trei sau patru judecătoare ce
se căznesc să-i taie aripile, să-i despartă pieptul de trup, să-i taie antenele jucăuşe, să-i taie
picioarele şi să găsească o spărtură printre inelele pieptarului pentru a-i înfige spada. Uriaşi,
dar lipsiţi de arme, fără ac, ei nici nu se gîndesc să se apere, caută să o şteargă sau nu opun
decît corpul lor mătăhălos loviturilor ce-i copleşesc. Trîntiţi pe spate, ei luptă cu stângăcie cu
picioruşele lor puternice împotriva atacatoarelor care nu-i slăbesc deloc sau, învîrtindu-se în
jurul lor, ei tîrăsc tot grupul într-un vîrtej nebunesc, care se calmează după scurt timp. Peste
puţin timp sunt aşa de vrednici de plîns, încât mila, care nu este niciodată prea departe de
dreptate în sufletul nostru, şi-ar face imediat loc şi ar cere îndurare - dar în zadar -
neînduplecatelor lucrătoare, care nu cunosc decît legea nestrămutată şi aprigă a naturii.
Aripile nefericiţilor sunt sfîşiate, picioruşele smulse, antenele rupte şi minunaţii lor ochi negri,
oglinzi ale florilor îmbelşugate, felinare ale azurului şi a nevinovatei arogante a verii, sunt
acum copleşiţi de durere şi nu mai oglindesc decît suferinţa, deznădejdea şi groaza sfîrşitului.
Unii din ei se sting în urma rănilor primite şi sunt imediat duşi de doi sau trei călăi în
cimitirele îndepărtate. Alţii, mai puţin răniţi, reuşesc să se refugieze într-un colţ, unde se
îngrămădesc şi unde o strajă neînduplecată îi înconjoară şi-i ţin închişi pînă cînd mor de
foame. Mulţi dintre ei reuşesc să ajungă pînă la poarta stupului şi ies în văzduh, ducînd cu ei
şi pe adversari, dar, spre seară, munciţi de foame şi ameninţaţi de frig, se întorc cu grămada la
intrarea stupului cerşind adăpost. Dar şi de data aceasta nimeresc peste o altă gardă şi mai
neînduplecată. A doua zi, odată cu primul zbor, lucrătoarele curăţă pragul stupului pe care se
îngrămădesc cadavrele uriaşilor nefolositori şi amintirea rasei leneşe se stinge în cetate pînă la
venirea primăverii următoare.

III
Adesea, măcelul se petrece în aceeaşi zi în mai multe colonii din prisacă. Coloniile cele mai
puternice, cele mai bine conduse dau semnalul de început. Cîteva zile după aceasta, micile
republici mai puţin bogate le urmează exemplul. Numai stirpele cele mai sărace, cele mai
slabe, acelea a căror mamă este foarte bătrînă şi aproape stearpă, pentru a nu pierde speranţa
de a vedea într-o bună zi înnuntită regina neprihănită pe care ele o aşteaptă şi care mai poate
să se nască, numai ele îşi întreţin trîntorii pînă în pragul iernii. Atunci sunt copleşite de
mizeria de neînlăturat şi tot tribul, mamă, trîntori, lucrătoare se strîng laolaltă într-un grup
înfometat şi înlănţuit ce se stinge în linişte, în umbra tristă a stupului, înaintea primilor fulgi
de nea.
După măcelul trîntorilor, în cetăţile populate şi puternice munca reîncepe, dar cu o rîvnă mai
domolită, deoarece nectarul florilor începe să devină mai rar. Marile sărbători, ca şi marile
drame au trecut de mult. Ghirlanda miraculoasă împodobită cu mii de suflete, nobilul monstru
fără somn, hrănit de flori şi de rouă, gloriosul stup al frumoaselor zile de iulie începe, încet
încet, să aţipească şi răsuflarea lui caldă, plină de miresme, se domoleşte şi amorţeşte. Mierea
culeasă toamna pentru a completa proviziile trebuitoare se adună, totuşi, în pereţii care le vor
hrăni şi ultimele rezervoare sunt pecetluite ou pecetea de ceară albă fără de pată. Construcţiile
încetează, naşterile scad, morţii devin mai numeroşi, nopţile sunt mai lungi, lumina zilei este
mai zgîrcită cu ele. Ploaia şi vînturile neostoite, bruma dimineţii, capcanele frigului oe vin pe
neaşteptate duc la pierzanie sute de lucrătoare care nu se mai întorc acasă şi poporul cel mic,
avid de soare, tot aşa ca şi greierii din Africa, simte cum se întinde deasupra lui ameninţarea
îngheţată a iernii.
Omul a luat din stup partea sa din recoltă. Fiecare din stupii puternici i-a dat patruzeci sau
cincizeci de kilograme de miere, iar stupii foarte puternici pot da, uneori, chiar o sută de
kilograme, cantităţi ce reprezintă enorme întinderi de lumină plămădite în miere, cîmpuri
nesfîrşite de flori vizitate, una cîte una, de mii de albine în fiecare zi. În aceste clipe,
apicultorul mai priveşte pentru ultima oară coloniile care încep să amorţească. Ei ia celor mai
bogate comorile ce le prisosesc, pentru a le da celor care suferă de pe urma nenorocirilor,
mereu nemeritate în această lume plină de hărnicie. El le acoperă stupii cu grijă, închide
urdinişurile pe jumătate, scoate ramele de prisos şi lasă albinele să-şi doarmă somnul cel lung
al iernii. Ele se adună acum în mijlocul stupului, se agaţă grămadă de faguri, din ale căror
coşuleţe îmbelşugate se va scurge în zilele geroase substanţa transformată a verii. Regina e în
mijloc înconjurată de suita ei. În primul rînd, lucrătoarele se agaţă de celulele căpăcite, un al
doilea rînd le acoperă, acoperit şi el, la rindu-i de un al treilea şi aşa mai departe, pînă la
ultimul, care formează învelişul. Cînd albinele din acest înveliş încep să simtă frigul, ele intră
înăuntru şi altele vin să le schimbe rînd pe rînd. Ciorchinele agăţat arată ca o sferă călduţă şi
roşiatică, tăiată de pereţii de miere şi care se urcă sau se coboară, înaintează sau dă înapoi pe
nesimţite, pe măsură ce se golesc celulele de care s-a lipit. Căci, contrar a ceea ce se crede,
viaţa albinelor e micşorată şi nu întreruptă pe timpul iernii (un stup puternic, în timpul
iernării, care durează în părţile noastre vreo şase luni, adică din octombrie şi pînă la începutul
lui aprilie, consumă de obicei zece pînă la cincisprezece kilograme de miere). Prin zgomotul
neîntrerupt al aripilor lor, micile surioare supravieţuitoare ale flăcărilor soarelui, care bat mai
iute sau mai încet după cum se schimbă gerul de afară, menţin în jurul lor o căldură constantă
şi egală cu aceea a unei zile de primăvară. Această tainică primăvară izvorăşte din mierea
miraculoasă, care nu este altceva decît o rază de căldură transformată odinioară şi care, acum,
îşi recapătă forma cea dintîi. Ea circulă acum prin ciorchine ca un sînge salvator. Albinele
care se găsesc prinse de celulele pline o trec vecinelor care, la rîndul lor, o picură vecinelor.
Mierea trece astfel din picioruş în picioruş, din gură în gură şi ajunge la capătul grupului care
nu are decît un singur gînd şi o singură forţă risipită şi strînsă în mii de inimi. Ea ţine loc de
soare şi flori, pînă cînd fratele ei mai vîrstnic, soarele cel adevărat al minunatei primăveri,
strecurîndu-şi prin porţile întredeschise primele mîngîieri călduţe, va trezi la viaţă violetele şi
anemonele şi va scoate din toropeală şi lucrătoarele, spunîndu-le că azurul a pus din nou
stăpînire pe lume şi că cercul neîntrerupt ce leagă moartea de viaţă a mai făcut un ocol în jurul
său şi iar a înviat.

7.Propasirea neamului

I
Înainte de a închide această carte, după cum am închis stupul în liniştea îngheţată a iernii, aş
dori să vorbesc despre o obiecţie pe care rareori uită să o facă cei cărora le descoperi
străşnicia şi iscusinţa surprinzătoare a albinelor. Da, şoptesc ei, toate acestea sunt minunate,
dar sunt neclintite. Iată mii de ani de cînd trăiesc sub imperiul acestor legi minunate, dar, iată,
mii de ani de cînd aceste legi n-au suferit nici o schimbare. De mii de ani ele clădesc fagurii
aceştia uimitori cărora n-ai putea să le adaugi nimic şi nici să le iei ceva şi în care se unesc,
într-o desăvîrşită măsură, ştiinţa chimistului cu aceea a geometrului, ingeniozitatea
arhitectului ou aceea a inginerului. Aceşti faguri sunt întru totul asemănători cu aceia pe care-i
găsim în sarcofage sau care sunt zugrăviţi pe pietre sau pe papirusurile egiptene. Arătaţi-ne
numai un singur fapt care să dovedească cel mai mic progres, daţi-ne un singur amănunt în
care să vedem ceva nou, un locşor unde şi-au schimbat rutina lor de veacuri: ne vom pleca
îndată capul şi vom recunoaşte că într-însele nu sălăşluieşte numai un instinct minunat, dar şi
o inteligenţă care se cade să fie alături de aceea a omului; şi, odată cu ea, să sperăm într-un
destin mai înalt decît acela al materiei inconştiente şi supuse.
Nu numai un neştiutor vorbeşte astfel, dar chiar şi unii entomologi renumiţi ca KIRBY şi
SPENCE, care s-au folosit de acelaşi argument pentru a tăgădui albinelor orice altă
inteligenţă, în afară de aceea ce se agită la voia întîmplării în strimta prinsoare a unui instinct
surprinzător dar mereu acelaşi. „Arătaţi-ne, spun ei, un singur caz în care, silite de
împrejurări, să le dea prin gînd să înlocuiască ceara şi pro-polisul cu argila, de exemplu, sau
cu mortarul şi atunci vom crede că sunt în stare să gîndească”.
Acest argument pe care ROMANES îl numeşte „The question begging argument” şi care ar
mai putea fi numit „argumentul nesăţios” este dintre cele mai primejdioase şi, aplicat la om,
ne-ar duce foarte departe. Studiindu-l mai bine, el decurge din „acest simplu bun simţ”, care
face adesea mult rău şi care îi răspundea lui Galileu: „Nu pămîntul se învîrteşte, căci eu văd
soarele cum se mişcă pe cer, urcind dimineaţa şi coborînd seara şi nimic nu poate întrece
mărturia ochilor mei”. Bunul simţ este minunat şi necesar la temelia spiritul nostru, cu
condiţia ca o nelinişte superioară să-l supravegheze şi să-i aducă aminte la timp nemărginita
noastră neştiinţă; altfel el nu înseamnă decît rutina părţilor celor mai josnice ale inteligenţei
noastre. Dar albinele au răspuns singure la obiecţia lui KIRBY şi SPENCE. De-abia îşi
formulaseră obiecţia cînd, un alt naturalist, Andrew KNIGHT, acoperind cu un fel de pastă
făcută din ceară şi terebentină scoarţa bolnavă a anumitor arbori, a observat că albinele sale au
renunţat de-a binelea să mai recolteze propolisul şi nu mai strîngeau decît acest material
necunoscut, verificat şi adoptat după puţin timp, pe care îl găseau gata pregătit şi din belşug
împrejurul casei lor.
De altfel, jumătate din ştiinţa şi practica stupăritului constă tocmai din iscusinţa de a pune în
lumină spiritul de iniţiativă al albinei, de a oferi inteligenţei sale întreprinzătoare ocazia de a
iscodi, de a face adevărate descoperiri, adevărate invenţii. Astfel, cînd polenul este rar pe
flori, stuparii, pentru a le ajuta la creşterea larvelor şi nimfelor, care au nevoie de mult polen,
presară o oarecare cantitate de făină în jurul stupului. Este neîndoielnic că, în starea de
sălbăticie, în sînul pădurilor în care s-au născut sau a văilor asiatice unde au văzut probabil
lumina zilei în epoca terţiară, ele nu au mai întîlnit niciodată o substanţă asemănătoare.
Totuşi, dacă ai grijă să „alertezi” cîteva, aşezîndu-le pe făina răspîndită în jurul stupului, ele o
ating, o gustă şi recunosc calităţile aproape echivalente cu acelea ale prafului de pe flori, se
reîntorc la stup, vestesc surorilor noutatea şi iată că toate culegătoarele se îndreaptă către acest
aliment neaşteptat şi greu de înţeles care, în memoria lor ereditară, trebuie să ţină şi ea de
inima florilor unde, de atîtea veacuri, zborul lor este atît de voluptos şi somptuos salutat.

II
Iată că s-au scurs de-abia o sută de ani de la lucrările lui HUBER, adică din momentul în care
albinele au început să fie studiate cu atenţie descoperindu-se astfel cele dintîi adevăruri
însemnate care ne îngăduie să le observăm cu folos. Iată ceva mai bine de cincizeci de ani de
cînd, mulţumită fagurilor şi ramelor mobile inventate de DZIERZON şi LANG-STROTH, a
început creşterea raţională şi practică a albinelor şi de cînd stupul a încetat să mai fie o casă
inviolabilă, unde totul se petrecea învăluit în taină pe care noi nu o puteam dezlega decît
atunci cînd moartea a risipit-o. În sfîrşit, iată mai puţin de cincizeci de ani de cînd
perfecţionările microscopului şi ale laboratorului entomologilor ne-au dat la iveală taina
adevărată a principalelor organe ale lucrătoarei, ale mamei şi ale trîntorilor. E oare de mirare
că ştiinţa noastră să fie la fel de mărginită ca şi experienţa noastră? Albinele vieţuiesc de mii
de ani şi noi le observăm de vreo cincizeci-şaizeci de ani. Chiar atunci cînd ar fi dovedit că
nimic nu s-a schimbat în stup de cînd l-am deschis, am avea noi dreptul să credem că
niciodată nu s-a schimbat nimic în el, înainte ca noi să-l deschidem? Nu ştim noi oare că, în
evoluţia unei specii, un veac se pierde ca o picătură de ploaie în vîrtejul unui fluviu şi că,
deasupra vieţii materiei universale, miile de veacuri trec la fel de iute ca şi anii în istoria unui
popor?

III
Dar nu s-a dovedit că nimic nu s-a schimbat în viaţa albinelor. Dacă le-am privi fără părtinire
şi fără să ne aventurăm în afară de micul cîmp luminat de experienţa noastră actuală, am găsi,
dimpotrivă, schimbări foarte mari. Şi cine ar putea spune cîte din ele ne scapă? Un observator
care ar avea aproape de o sută cincizeci de ori înălţimea noastră şi de aproape şapte mii de ori
mărimea noastră (acestea sunt raporturile dintre mărimea şi greutatea noastră faţă de plăpînda
albină) care nu ar înţelege limba noastră şi ar avea cu totul alte simţuri decît cele ale noastre,
şi-ar da seama că s-au produs schimbări materiale destul de curioase în ultimele două treimi
ale acestui veac, dar cum şi-ar putea el face o idee de evoluţia noastră morală, socială,
religioasă, politică şi economică?
Peste puţin timp, cea mai temeinică dintre ipotezele ştiinţifice ne va permite să apropiem
albina noastră domestică de marele neam al Apiilor, unde se găsesc, probabil, strămoşii ei şi
care cuprinde toate albinele sălbatice (iată locul ce-l ocupă albina domestică în clasificarea
ştiinţifică: Clasa:Insecte, Ordin:Himenoptere, Familie:Apide, Gen:Apis, Specie:Mellifica
Termenul Mellifica este acela al clasificării lineiene.El nu este dintre cei mai fericiţi, deoarece
toate Apidele, în afară de cîteva specii parazite, sunt melifice. SCOPOLI le spune: cerifere;
REAUMUR, domestica, GEOFFROY, gregaria. Apis ligustica, albina italiană, este o varietate
a lui Apis Mellifica.).Vom fi atunci martorii unor schimbări fiziologice, sociale, economice,
industriale şi arhitecturale mai extraordinare decît acelea ale evoluţiei noastre omeneşti.
Deocamdată nu ne vom referi decît la acelea oare privesc albina noastră domestică. Se crede
că sunt aproape şaisprezece specii bine distincte; dar, în realitate, fie că este vorba de Apis
dorsata, cea mai mare, fie de Apis Florea, cea mai mică din cîte cunoaştem, este întocmai
aceeaşi insectă, mai mult sau mai puţin schimbată de climă şi de împrejurările la care a fost
silită să se adapteze. Toate aceste specii nu se deosebesc între ele mai mult decît se deosebeşte
un englez de un spaniol sau un japonez de un european. Limitînd aici primele noastre
observaţii, noi nu constatăm decît ceea ce văd cu adevărat ochii noştri şi chiar în această clipă,
fără să chemăm în ajutor nici o ipoteză, oricât de verosimilă şi de imperioasă ar putea fi. Nu
vom cerceta toate faptele ce s-ar putea invoca. Vor fi de ajuns, în treacăt, numai câteva dintre
cele mai importante.

IV
Mai întîi să ne oprim la îmbunătăţirea cea mai importantă şi cea mai hotărîtoare, care ar
corespunde în planul activităţii umane unor munci uriaşe şi anume protecţia exterioară a
comunităţii.
Albinele nu locuiesc ca noi în oraşe aşezate sub cerul liber, pradă vînturilor şi furtunilor, ci în
cetăţi acoperite întru totul de un material protector. Ei bine, în stare naturală şi într-un climat
ideal, lucrurile nu s-ar petrece tot astfel. Dacă ele nu s-ar conduce decît după instinctul lor,
albinele şi-ar clădi fagurii sub cerul liber. În India, Apis dorsata nu caută cu ardoare scorburile
copacilor sau scobiturile stâncilor. Roiul se aşează unde creanga se îmbină cu tulpina şi
fagurele se alungeşte, regina ouă, merindele se adună fără alt adăpost decît acela al trupurilor
lucrătoarelor. Am văzut uneori chiar albina noastră înşelată de o vară prea timpurie cum s-a
întors la aoest instinct şi s-au găsit roiuri care trăiau astfel în aer liber în mijlocul unor
mărăcini (acest lucru se întîmplă destul de des rolurilor secundare şi terţiare, căci ele sunt mai
puţin experimentate şi mai puţin prudente decît roiul primar. Ele au în fruntea lor o regină
virgină şi uşuratică şi sînit formate din albine foarte tinere, în care instinctul primitiv vorbeşte
cu atît mai tare, cu cât ele nu cunosc asprimea cerului nostru potrivnic. De altfel, nici unul din
aceste roiuri nu supravieţuieşte primelor vînturi de toamnă şi ele se duc să mărească numărul
fără sfîrşit al victimelor experienţelor încete şi necunoscute ale naturii).
Dar, chiar în India, acest obicei care pare înnăscut are urmări nefericite. El imobilizează un
număr aşa de mare de lucrătoare care sunt ocupate numai şi numai cu păstrarea căldurii
necesare în jurul acelora care lucrează ceara şi cresc larvele, încât Apis dorsata, atîrnată de
ramuri, nu construieşte decît un singur fagure. Dimpotrivă, cel mai mic adăpost îi îngăduie să
clădească patru, cinci sau chiar mai mulţi faguri şi întăreşte cu atît mai mult populaţia şi
belşugul coloniei. De aceea, toate rasele de albine din ţinuturile reci şi temperate au părăsit cu
totul această metodă primitivă. Este evident că selecţia naturală a aprobat iniţiativa inteligentă
a insectei, neîngăduind să supravieţuiască iernilor noastre decît coloniilor celor mai
numeroase şi celor mai bine ocrotite. Ceea ce nu fusese decît o idee potrivnică instinctului a
devenit încetul cu încetul, un obicei instinctiv. Dar nu e mai puţin adevărat că, mai întîi, a fost
o idee îndrăzneaţă şi poate plină de observaţii, de experienţe şi de raţionamente, încât s-a
putut renunţa astfel la lumina minunată a naturii adorate, pentru a se statornici în ungherele
tăinuite ale unui trunchi sau ale unei peşteri. S-ar putea afirma că această idee a fost tot atît de
importantă pentru viitorul albinei cum a fost descoperirea focului pentru destinul neamului
omenesc.

V
După acest mare progres, care, deşi este vechi şi strămoşesc, rămîne totuşi nou, găsim o
mulţime de amănunte nesfîrşit de variate, care ne dovedesc că ingeniozitatea şi chiar politica
stupului nu sunt statornicite în formule date o dată pentru totdeauna. Am vorbit mai înainte de
înlocuirea inteligentă a polenului cu făina şi a propolisului cu o pastă artificială. Am mai
văzut, de asemenea, cu cită iscusinţă se pricep albinele să folosească pentru nevoile lor casele
uneori neprimitoare în care omul le aşează. Tot aşa, am observat cât de repede şi cât de dibaci
au ştiut să folosească fagurii gata făcuţi, pe care omul s-a gîndit să-i pună la dispoziţia lor.
Aici, folosirea ingenioasă a unui fenomen neînchipuit de fericit, dar incomplet, este cu totul
extraordinară. într-adevăr, ele l-au înţeles pe om înainte ca acesta să-şi sfîrşească gîndurile.
Inchipuiţi-vă că, de atîtea veacuri, noi ne-am clădi oraşele nu din pietre, var şi cărămizi, ci
dintr-o substanţă moale pe care ar secreta-o cu greu organele speciale ale trupului nostru
istovit. Intr-o bună zi, o fiinţă atotputernică ne aşează în mijlocul unei cetăţi fabuloase. Noi ne
dăm seama că ea este făcută dintr-o substanţă asemănătoare cu aceea pe care o secretăm şi
noi, dar, în ceea ce priveşte celelalte, totul ni se pare un vis, a cărui legică, chiar o logică
sucită şi curioasă, e mai de neînţeles decît ar fi lipsa ei de legătură. Regăsim şi aici planurile
noastre obişnuite, totul este făcut după cum ne aşteptam, dar schiţat numai şi, pentru a spune
astfel, aproape strivit de către o forţă care a oprit totul în faşă şi a îngheţat devenirea. Casele
care trebuie să măsoare patru sau cinci metri în înălţime sunt nişte movilite ce le putem
cuprinde cu mîinile. Miile de ziduri sunt însemnate printr-o trăsătură care cuprinde, în acelaşi
timp, desenul şi materialul din care vor fi înălţate. În altă parte, sunt mari greşeli pe care va
trebui să le corectezi, goluri ce vor trebui să fie astupate şi armonizate cu tot ansamblul, mari
suprafeţe care se mai mişcă şi pe care cuiele le vor statornici. Căci opera este neaşteptată, dar
rudimentară şi plină de primejdii. Ea a fost concepută de o inteligenţă superioară, care a ghicit
cea mai mare parte a dorinţelor noastre, dar care, stînjenită, pare-se, de propria-i măreţie, nu
le-a putut realiza decît cu multă stîngăcie. Trebuie, deci, să pui ordine în toate acestea, să te
foloseşti de cele mai mici intenţii ale supranaturalului donator, să construieşti în cîteva zile
ceea ce, de obicei, îţi ia atît amar de ani, să uiţi obiceiurile înnăscute, să-ţi schimbi cu
desăvîrşire metodele de lucru. Fără îndoială că omului i-ar ajunge de-abia întreaga sa
pricepere pentru a dezlega problemele de care s-ar lovi şi a nu pierde nimic din ajutorul, din
darul cu care o mînă, de o generozitate providenţială, a vrut să-i vină în ajutor. Ei bine, cam
tot acest lucru îl fac şi albinele în stupii noştri moderni (fiindcă ne ocupăm pentru ultima oară
de clădirile albinei să amintim în trecere o particularitate curioasă la Apis florea. Unii pereţi ai
celulelor de trîntori au formă cilindrică şi nu hexagonală. Se pare că această albină nu a
terminat faza de trecere de la o formă la alta şi nu a adoptat definitiv pe cea mai bună).

VI
Chiar politica albinelor, aşa cum am spus, nu este probabil neschimbătoare. Şi acesta este
lucrul cel mai învăluit în mister şi cel mai greu de pătruns. Nu mă voi opri la felul diferit cu
care ele îşi tratează regina, nici la legile roitului, ce sunt altele pentru fiecare stup şi care par
să se transmită din generaţie în generaţie. Dar, alături de aceste fapte care nu sunt destul de
lămurite, mai sunt şi altele, stabilite şi precise, care ne arată că nu toate rasele de albine
domestice au atins acelaşi grad de civilizaţie politică, unde spiritul public mai bîjbîie încă şi
caută, poate, o altă soluţie problemei regale. Albina siriană, de pildă, creşte de obicei o sută
două zeci de regine şi, deseori, chiar mai multe, pe cînd albina noastră Apis mellifica creşte,
cel mult, zece sau douăsprezece. CHESHIRE ne povesteşte despre un stup sirian, deloc ieşit
din comun, unde s-au descoperit douăzeci şi una de regine moarte şi nouăzeci de regine vii şi
libere. Iată punctul de plecare sau de sosire al unei evoluţii sociale destul de curioase şi care ar
fi interesant de studiat în amănunţime. Să nu uităm, de asemenea, că, în privinţa creşterii
reginelor, albina cipriotă se apropie mult de albina siriană. Să fie vorba de o reîntoarcere,
nesigură încă, la oligarhie după experienţa monarhică, o reîntoarcere la maternitatea mai
multor mame după ce au făcut experienţa unei mame unice? Orice s-ar spune, albina siriană şi
cipriotă, îndeaproape înrudite cu albina egipteană şi italiană, sunt, probabil, primele pe care
omul le-a domesticit. În sfîrşit, o ultimă observaţie ne face să vedem şi mai limpede că
obiceiurile, organizarea plină de înţelepciune a stupului nu sunt rezultatul unei porniri
primitive, aplicată orbeşte de-a lungul timpurilor şi în cele mai diferite clime, ci că spiritul
care conduce mica republică ştie să deosebească împrejurările noi ce se ivesc, să se adapteze
şi să le întrebuinţeze în folosul lui, la fel cum a învăţat să evite pericolele mai vechi.
”Strămutată în Australia sau în California, albina neagră de la noi îşi schimbă cu totul
obiceiurile. După al doilea sau al treilea an, văzînd că vara este nesfîrşită şi florile nu lipsesc
niciodată, ea trăieşte de pe o zi pe alta, se mulţumeşte să culeagă mierea şi polenul necesar
consumului zilnic şi observaţia sa recentă, plină de bun simţ, trecînd astfel peste experienţa
acumulată timp de generaţii, o ssfătuieşte să nu-şi mai facă provizii pentru iarnă (BUCHNER
semnalează un fapt asemănător, dovedind că adaptarea la împrejurări nu este lentă, nu cere
timp, nu este inconştientă şi fatală, ci imediată şi inteligentă: la Barbade, în mijlocul
rafinăriilor, unde tot timpul anului găsesc zahăr din abundenţă, albinele încetează cu totul să
mai viziteze floriile). Şi nu putem chiar să o facem să-şi continuie activitatea decît luîndu-i
puţin cîte puţin din fructul muncii.

VII
Iată ceea ce putem desluşi cu ochii noştri. Vom fi de acord că ne aflăm în faţa cîtorva fapte
caracteristice, care au darul să pună pe gînduri pe aceia ce cred că orice inteligenţă este
instinctivă şi orice viitor e predestinat, în afară de inteligenţa şi de viitorul omului.
Dar, dacă acceptăm pentru un moment ipoteza transforma-ţionismului, priveliştea începe să se
desfăşoare şi lumina sa îndoielnică şi măreaţă cuprinde pe neştitute şi propriul nostru destin.
Nu este evident, dar, pentru cine priveşte cu luare aminte, nu e greu să nu recunoască în
natură existenţa unei voinţe ce tinde să înalţe o parte a materiei la o stare mai perfecţionată şi,
poate, .mai bună, să-i învăluie, puţin cîte puţin, suprafaţa cu un fluid plin de mister pe care îl
numim mai întîi viaţă, mai apoi instinct şi, după aceea, inteligenţă; şi tot această voinţă
asigură, organizează şi înlesneşte existenţa a tot ceea ce se însufleţeşte pentru un scop
necunoscut. Sigur nu este, dar nenumărate exemple ce le vedem în jurul nostru ne îndeamnă
să presupunem că, dacă s-ar putea preţui cantitatea de materie care a progresat astfel de la
origini şi pînă acum, am putea descoperi că ea nu a încetat să crească. Repet încă o dată,
observaţia este prea puţin consistentă, dar ea este singura pe care am putut-o face asupra
puterii ascunse care ne mînă; şi acest lucru este destul de însemnat într-o lume în care cea
dintîi datorie a noastră este încrederea în viaţă, chiar şi atunci cînd nu am descoperi în ea nici
o lumină care să ne dea curaj şi atîta timp cât nu va fi o siguranţă contrarie.
Cunosc tot ce se poate spune împotriva teorei transformaţioniste. Ea dispune de numeroase
dovezi şi de argumente puternice dar care, în cel mai rău caz, nu ne poate convinge. Nimeni,
niciodată, n-ar trebui să adopte fără rezervă adevărurile epocii în care trăieşte. Se prea poate
ca, peste o sută de ani, numeroase capitole din cărţile noastre, care poartă pecetea acestui
adevăr, să apară din această cauză, învechite, aşa cum sunt astăzi operele filosofilor din
secolul trecut, dominate de un om prea desăvîrşit, dar care nu există şi cum sunt atîtea pagini
din secolul al XVII-lea care au micşorat ideea Dumnezeului aprig şi meschin al tradiţiei
catolice, deformată de atîtea vanităţi şi neadevăruri.
Totuşi, atunci cînd nu poţi şti adevărul despre un lucru, este bine să accepţi ipoteza care, în
momentul în care întâmplarea ne aduce pe lume, se impune imperios raţiunii noastre. Ai putea
paria că este greşită şi, atîta timp cât o credem adevărată, ea este folositoare, înflăcărează
curajul şi călăuzeşte cercetările pe un făgaş nou. La prima vedere, pentru a înlocui aceste
presupuneri iscusite, s-ar părea mult mai cuminte să spunem pur şi simplu adevărul adînc pe
care, din nefericire, nu-l cunoaştem. Dar acest adevăr n-ar fi de folos decît atunci cînd ar fi
dovedit că nici nu vom şti niciodată nimic. Aşteptînd această clipă el ne-ar menţine într-o
nemişcare mai rea decît cele mai supărătoare iluzii. Noi suntem astfel făcuţi, încât nimic nu ne
duce nici mai departe şi nici prea sus decît salturile greşelilor noastre. În realitate puţinul cât l-
am aflat, îl datorăm unor ipoteze mereu hazardate, adesea absurde şi, în cea mai mare parte,
mai puţin prudente decît aceea de astăzi. Ele erau, poate, nechibzuite, dar au întreţinut vie
pasiunea cercetării. Ce-i pasă călătoralui îngheţat dacă acela care veghează la căminul hanului
omenesc este orb sau gîrbovit de ani, cînd se aşează lîngă el? Dacă focul nu s-a stins sub
supravegherea lui, el a făcut cel mai bun lucru ce-l putea face. Să transmitem această pasiune,
nu intactă, ci mărită şi nimic n-o poate mări mai mult decît această ipoteză a
transformaţionismului, care ne obligă să întrebăm cu ajutorul unei metode mai severe şi cu o
pasiune mai trainică tot ceea ce există pe pămînt, în măruntaiele sale, în adîncurile mării şi în
nesfîrşitul cerului. Ce-i putem opune şi ce-i putem pune în loc dacă o respingem? Marea
mărturisire sinceră a neştiinţei savante care se cunoaşte pe sine, dar care, de obicei, este
inactivă şi descurajează curiozitatea, care e mai necesară omului decît însăşi înţelepciunea sau
chiar ipoteza fixităţii speciilor şi a creaţiei divine, care este mai puţin dovedită decît teoria
noastră şi care îndepărtează pentru totdeauna părţile vii ale problemei şi înlătură inexplicabilul
interzicîndu-ţi să-l cercetezi.

VIII
În această dimineaţă de aprilie, în mijlocul unei grădini care renaşte sub divina rouă străvezie
în faţa răzoarelor de trandafiri şi de ciuboţica-cucului, străjuite de iarbă roşie ce mai poartă şi
numele de albită sau coşuleţ de argint, am revăzut albinele slăbatice, strămoşii aceleia care s-a
supus dorinţelor noastre şi mi-am adus aminte lecţiile bătrînului stupar amator din Zelanda.
De nenumărate ori m-a condus printre brazdele de flori multicolore ale grădinii, desenate şi
îngrijite frumos, ca pe vremea părintelui Cats, bunul poet olandez, cunoscut şi plin de
inspiraţie. Brazdele formau rozete, stele, ghirlande, ciucuri şi girandole la piciorul unui spin
alb sau al unui pom fructifer tăiat în formă de glob, în piramidă sau în chip de furcă, iar
merişorul, vigilent ca un dine ciobănesc, fugea de-a lungul marginilor pentru a împiedica
florile să nu invadeze aleile. Acolo am învăţat numele şi obiceiurile culegătoarelor
independente pe care noi nu le privim niciodată, luîndu-le drept nişte muşte oarecare, viespi
răufăcătoare sau alte insecte neghioabe. Şi, cu toate acestea, fiecare dintre ele poartă sub dubla
pereche de aripi care o distinge în ţara insectelor, un plan de viaţă, uneltele şi ideea unui
destin deosebit şi adesea minunat. Iată, mai întîi, cele mai apropiate rude ale albinelor noastre
domestice, trîntorii ursuzi şi îndesaţi, uneori mici de tot, mai totdeauna uriaşi şi acoperiţi, ca şi
oamenii primitivi, de un fel de platoşă fără formă ce este înconjurată de inele de aramă sau de
cinabru. Ei mai sunt încă pe jumătate sălbatici, forţează caliciile florilor, le rup cînd nu pot
pătrunde sub valurile satinate ale corolelor, la fel ca ursul cavernelor, care intra sub cortul de
mătase şi de perle ale unei prinţese bizantine. Alături, mai mare decît cel mai mare dintre ei,
trece un monstru înfăşurat în umbră. Parcă este cuprins de un foc mocnit, verde şi liliachiu: el
este xilocopul, rozător al pădurii, uriaşul poporului de albine. După el, rînduiţi după mărime,
vin întunecatele calicodome sau albinele zidari, îmbrăcate ca într-un postav negru şi care
construiesc din lut şi pietricele, locuinţe tari ca piatra. Apoi, zboară talmeş-balmeş dasipodele
şi halictele, care seamănă cu viespile, andrenele atacate adesea de un parazit fantastic, sti-
lopsul, care schimbă cu totul înfăţişarea victimei pe care şi-a ales-o, panurgii, aproape pitici şi
totdeauna copleşiţi de mari greutăţi de polen şi osmiile multiforme, care au sute de
îndeletniciri deosebite. Una dintre ele, osmia papaveris, nu se mulţumeşte să ceară florilor
pîinea şi vinul trebuincioase vieţii; ea taie, chiar din floarea macilor, mari fîşii de purpură
pentru a împodobi în chip regesc palatul fiicelor sale. O altă albină, cea mai mică dintre toate,
un grăunte de praf plutind pe patru aripi electrice, megachile circumcinta, taie din frunzele de
trandafir semicercuri desăvîrşite, care le-ai putea crede făcute cu stanţa, pe care le îndoaie mai
apoi, le potriveşte şi formează din ele un toc compus dintr-un şir de mici degetare perfect
regulate, din care fiecare formează celula unei larve. O carte întreagă ne-ar ajunge de-abia să
înşirăm obiceiurile şi talentele felurite ale mulţimii însetate după miere, care se agită în toate
direcţiile pe florile ce stau lacome şi supuse, ca nişte logodnice robite în aşteptarea soliei de
dragoste adusă de nişte vizitatori distraţi.

IX
Se cunosc aproape patru mii cinci sute de specii de albine sălbatice. Se înţelege de la sine că
nu ne vom ocupa de fiecare. Intr-o zi, poate, un studiu amănunţit, observaţii şi experienţe oare
nu au fost făcute pînă acum şi care ar putea cere mai mult decît o viaţă de om, vor arunca o
lumină hotărîtoare asupra istoriei evoluţiei albinei. Această istorie, după cât ştiu eu, nu a fost
metodic făcută, să nădăjduim că va fi întreprinsă, căci ea ar avea să se ocupe de mai multe
probleme la fel de mari ca altele care preocupă spiritul omenesc. Noi, fără să mai afirmăm
nimic, deoarece ne aventurăm în ţinutul ascuns al presupunerilor, ne vom mulţumi să urmărim
în drumul său spre o existenţă mai inteligentă, către puţină fericire şi siguranţă, un trib de
himenoptere şi vom însemna cu o simplă linie faptele deosebite ale acestei ascensiuni de mai
multe ori milenară. Tribul despre care este vorba, după cum ştim, este acela al apinelor, ale
căror trăsături esenţiale sunt atît de bine statornicite şi atît de lămurite, încât putem, totuşi,
crede că toţi membrii săi coboară din acelaşi strămoş.
Discipolii lui DARWIN şi, între alţii, Hermann MULLER consideră o mică albină sălbatică,
răspîndită în tot universul şi numită Prosopis, ca fiind urmaşa de azi a albinei primitive din
care s-ar fi născut toate albinele pe care le cunoaştem astăzi.
Faţă de loouitoarea stupilor noştri sărmana Prosopis este aproape ceea ce omul cavernelor ar
fi faţă de fericiţii din marile noastre oraşe. Poate, fără să băgăm de seamă şi fără să bănuim,
avem în faţa noastră pe. venerabila străbună căreia îi datorăm, probabil, cea mai mare parte a
florilor şi fructelor -noastre. (într-adevăr, se crede că mai mult de o sută de mii de specii de
plante ar dispare dacă albinele nu le-ar vizita). Şi cine ştie, oare? chiar şi civilizaţia noastră,
căci totul se înlănţuie în aceste mistere, a fost, poate, nu o dată văzută de ochii noştri într-un
colţ părăsit al grădinii unde se frămîntă în jurul mărăcinilor. Ea e frumoasă şi vie; cea mai
cunoscută în Franţa este frumos pătată cu alb pe fond negru. Dar această eleganţă ascunde o
sărăcie de necrezut. Ea duce o viaţă de înfometată. Ea este aproape goală cînd toate surorile ei
sunt înveşmîntate de blănuri calde şi luxoase. Ea nu are-işicfe o unealtă de lucru. Ea nu are
coşuleţe pentru a strînge polenul aşa cum au apidele sau, în lipsa lor, nici sacul de la coada
andrenelor sau peria de pe pîntecele gastrilegidelor. De aceea, ea trebuie să strîngă cu mare
greutate, cu ajutorul micilor picioruşe praful florilor şi să-l înghită pentru a-l putea duce în
vizuina ei. Ea nu are altă unealtă în afară de limbă, gură şi picioruşe, dar limba ei este prea
scurtă, picioruşele prea slabe şi buzele fără vlagă. Neputînd produce ceară, nici săpa lemnul,
nici scormoni pămîntul, ea îşi face galerii stângace în măduva tînără a rădăcinilor uscate, îşi
clădeşte acolo cîteva celule aşezate în neorânduială, are grijă să lase în ele puţina hrană pentru
copiii pe care nu-i va vedea niciodată, iar, mai apoi, după ce şi-a terminat această nenorocită
datorie menită unui scop pe care nici ea nu-l ştie şi pe care nici noi nu-l cunoaştem mai mult,
se duce să moară într-un colţ, singură pe lume cum a şi trăit.

X
Nu ne vom opri la mulţimea speciilor intermediare, unde am putea vedea, încetul cu încetul,
lungindu-se limba pentru a putea sorbi nectarul din fundul unui număr mai mare de flori, apoi
aparatul ce strînge polenul, ce este compus din atîtea organe formîndu-se şi dezvoltîndu-se,
picioruşele şi buzele în-tărindu-se, secreţiile folositoare formîndu-se şi geniul care conduce
construcţia locuinţelor căutând şi găsind in toate părţile imbunătăţâri uimitoare. Un asemenea
studiu s-ar putea cuprinde într-o carte. Eu nu vreau să schiţez decât un capitol, mai puţin de un
capitol, o pagină, care să ne arate de-a lungul încercărilor pline de sfială ale voinţei de a trăi şi
de a fi mai fericit, naşterea, dezvoltarea şi întărirea inteligenţei sociale.
Am văzut zburând nefericita Prosopis care duce in linişte prin această lume plină de puteri
înfricoşătoare umila-i soartă singuratecă. Un număr oarecare al surorilor ei, înrudindu-se cu
rase mai înzestrate şi mai iscusite, de pildă bine înveşmîntatele Collete sau minunata tăietoare
a florilor de trandafir, megachile cucumcinta, trăiesc într-o singurătate atît de adîncă şi, dacă,
din întîmplare, cineva se apropie de ele şi vrea să împartă cu ele locuinţa lor, nu este decît un
duşman şi mult mai des un parazit. Căci lumea albinelor e populată de stafii mai curioase
decît cele din lumea noastră şi există astfel numeroase specii care au un dublu misterior şi
leneş, la fel cu victima pe care şi-o alege şi care, din pricina lenei uitată de veacuri, 1-a făcut
să-şi piardă, una cîte una, uneltele muncii şi nu mai poate trăi acum decît pe spinarea tipului
muncitor al rasei sale (EXEMPLE. Trîntorid au drept paraziţi Psitirele, Stelidele care trăiesc
pe seama Antidiilor. „Sîntem siliţi să admitem, a spus, pe drept cuvînt, J. PEREZ (Albinele)
cu privire la frecventa asemănare a parazitului cu victima sa, că cele două genuri nu sunt decît
două forme ale aceluiaşi tip şi sunt unite între ele prin cea mai strînsă asemănare. Pentru
naturaliştii care împărtăşesc doctrina transformaţionistă această înrudire nu este numai ideală,
ci este reală. Genul parazitului n-ar fi decît un urmaş ieşit din genul lucrătoarelor, care şi-a
pierdut însă organele de culegere în urma obişnuinţei de a duce o viaţă de parazit”).
Cu toate acestea, printre albinele care au fost numite puţin cam categoric Apide solitare,
întocmai ca o flacără copleşită sub povara materiei care înăbuşă orice urmă de viaţă primitivă,
începe să mijească instinctul social. Ici şi colo, în direcţii neaşteptate, prin străluciri timide şi
uneori ciudate, ca şi cînd ar vrea să se facă văzut, el reuşeşte să străbată rugul ce-l copleşeşte
şi oare, într-o zi, îi va hrăni triumful.
Dacă în lumea aceasta totul este materie, putem surprinde aici mişcarea cea mai imaterială a
materiei. E vorba de a trece de la viaţa egoistă, nesigură şi nedesăvîrşită la viaţa frăţească ceva
mai sigură şi puţin mai fericită. E vorba să unim într-un mod ideal, prin puterea spiritului,
ceea ce este, într-adevăr, despărţit prin corp, să obţinem ca individul să se jertfească speciei şi
să înlocuiască lucrurile care se văd cu acelea ce nu se pot vedea. E oare atît de uimitor că
albinele nu realizează de la prima încercare ceea ce noi, care ne găsim într-un loc privilegiat,
de unde instinctul străluceşte din toate părţile în conştiinţa noastră, ceea ce noi înşine nu am
lămurit încă? De aceea este curios, aproape înduioşător, să vezi cum ideea cea nouă bîjbîie la
început prin întunericul care învăluie tot ceea ce se naşte pe acest pămînt. Această idee
izvorăşte din materie, ea este cu totul materială. Ea nu este decît frig, foame, frică, schimbate
într-un lucru ce nu poartă încă chip. Ea se tîrăşte nedesluşit în jurul marilor primejdii, în jurul
nopţilor lungi ce anunţă venirea iernii, într-o toropeală care este aproape de moarte.

XI
Am văzut că xylocopele sunt albine puternice care îşi construiesc cuibul în lemn uscat. Ele
trăiesc totdeauna singure. Cu toate acestea, spre sfîrşitul verii, se întîmplă să găseşti cîţiva
indivizi ieşiţi dintr-o specie deosebită (Xylocopa Pyaneseens) ce se adună, înfriguraţi, la
rădăcina liliacului, pentru a petrece iarna împreună. Această fraternitate întîrziată e foarte rară
la xylocope, dar, la rudele lor foarte apropiate, ceratinele, obiceiul este deja încetăţenit. Iată
ideea ce începe să se nască. Ea se opreşte de îndată şi, pînă aici, la xilocopide ea n-a putut
depăşi această primă linie tainică a iubirii.
La alte apiene, ideea ce se caută dobîndeşte alte forme. Calicodomele din hambare, care sunt
albine-zidăriţe, dasipodele şi halietele oare sapă gropi, se adună în colonii numeroase pentru
a-şi construi cuiburile. Dar să nu ne înşelăm: este o adunare de scurtă durată formată din
indivizi singuratici. Nici o înţelegere şi nici o acţiune comună nu-i leagă. Fiecare, adînc izolat
în mulţime, îşi construieşte locuinţa pentru sine fără să se intereseze de vecini. „Este o simplă
îngrămădire de inşi avînd aceleaşi gusturi, după cum observă J. PEREZ, aceeaşi înclinare,
unde maxima „fiecare pentru sine” domneşte cu toată asprimea; în sfîrşit, este o îmbulzeală de
muncitori ce-ţi aduce aminte de roiul unui stup numai prin număr şi agitaţie. Astfel de
îngrămădiri sunt, deci, numai rezultatul marelui număr de indivizi locuind în acelaşi loc”.
Dar la Panurge, verişoarele Dasipodelor, o mică rază de lumină străbate pe neaşteptate şi
luminează naşterea unui sentiment nou în înghesuiala întâmplătoare. Ele se adună după cum
fac cele dintîi şi fiecare lucrează pentru sine camera sa de sub pămînt; dar intrarea, gangul
care te duce la suprafaţa pămîntuiui pînă la celulele lor separate, este comun. „Astfel, spune
tot J. PEREZ, în ceea ce priveşte munca de construcţie a celulelor, fiecare se poartă ca şi cînd
ar fi singură; dar toate folosesc intrarea comună; toate, aici, se folosesc de munca uneia şi
economisesc timpul şi truda de a-şi construi fiecare o altă galerie. Ar fi interesant de aflat dacă
săparea acestei galerii nu se face cumva în comun şi dacă mai multe femele nu se pun de
acord pentru a lucra cu rîndul”.
Oricum ar fi, ideea de solidaritate face o breşă în zidul care despărţea două lumi. Nu mai este
iarna, foamea sau frica în faţa morţii care smulge instinctului lor acest sentiment, ci tocmai
viaţa activă. Şi, de data aceasta, asemenea idee se opreşte repede şi nu ajunge să se
înrădăcineze prea mult în această direcţie. Dar aceasta nu are importanţă, ea nu se
descurajează şi încearcă alte căi. Şi iată că ea pătrunde în lumea bondarilor, unde se
maturizează, se întăreşte într-o. atmosferă diferită şi face primele minuni hotărîtoare.
XII
Bondarii, aceste albine mari catifelate, zgomotoase, înfricoşătoare dar blînde şi pe care le
cunoaştem cu toţii, trăiesc la început singuratice. încă din primele zile ale lui martie, femela
fecundată care a biruit iarna începe construcţia cuibului fie sub pămînt, fie într-un mărăciniş,
după specia căreia îi aparţine. Ea e singură pe lume în primăvara ce trezeşte totul la viaţă. Ea
curăţă, sapă, aranjează locul ales. Ea clădeşte mai apoi celule de ceară destul de urîte, le
umple cu miere şi cu polen, ouă, le cloceşte, îngrijeşte şi hrăneşte larvele care ies şi peste
puţin timp se vede înconjurată de o ceată de fiice oare o ajută la toate muncile dinăuntru şi
dinafară şi unele din ele încep să ouă la rîndul lor. Bunăstarea creşte, construcţia celulelor se
îmbunătăţeşte, colonia sporeşte. Albina fondatoare rămîne sufletul şi mama principală a
coloniei şi se găseşte în fruntea unui regat oare îţi aminteşte de acela al albinei noastre. Dar
această asemănare nu este decît foarte depărtată. Belşugul, aici, este mereu limitat, legile sunt
rău statornicite şi nerespectate, canibalismul şi uciderea pruncilor apar uneori, arhitectura este
greoaie şi costisitoare, dar ceea ce deosebeşte şi mai mult cele două cetăţi este faptul că una
este permanentă iar cealaltă trecătoare. într-adevăr, cetatea bondarilor va dispare cu totul la
venirea toamnei, cei trei sau patru sute de locuitori se vor stinge fără să lase urme, tot efortul
lor se năruieşte şi o singură femelă mai supravieţuieşte pînă la primăvara următoare cînd va
reîncepe, ca şi mama sa, în singurătate şi lipsă, aceeaşi muncă fără sens. Dar nu e mai puţin
adevărat, că, de data aceasta, ideea a luat cunoştinţă de puterea ei. La bondari o vedem
oprindu-se aici dar îndată, credincioasă obiceiului său, printr-un fel de metempsihoză
neobosită, se va încarna, tremurînd încă de ultima ei izbîndă, atotputernică şi aproape
desăvîrşită într-un alt grup, penultimul din rasă, acela care precede imediat albina noastră
domestică, adică grupul meliponitelor şi care cuprinde meliponele şi trigonele tropicale.

XIII
Aici totul e organizat ca în stupii noştri. Există probabil o singură mamă (nu se ştie sigur dacă
principiul unei singure regine sau mame este întotdeauna respectat la Meliponite.
BLANCHARD crede, pe drept ouvînt, că neavând ac şi nepultuidu-se să se omoare între ele
aşa de uşor ca reginele albinei pe care o cunoaştem, într-un stup trăiesc, probabil, mai multe
regine. Dar acest lucru n-a putut fi încă verificat atît din cauza marii asemănări dintre femele
şi lucrătoare, cât şi din cauza imposibilităţii de a creşte Melipone în clima noastră), lucrătoare
sterpe şi trîntori. Unele amănunte sunt chiar mai bine aranjate. De pildă, trîntorii nu sunt ou
totul nefolositori, ei secretă ceara. Intrarea în cetate este păzită cu mai mare grijă, în timpul
nopţilor friguroase o uşă se închide, iar în timpul nopţilor călduroase se ridică un fel de perdea
ce lasă aerul să circule.
Dar republica este mai puţin puternică, viaţa obştească e mai puţin sigură, belşugul mai mic
decît la albinele noastre şi, peste tot unde am introduce albinele noastre, Meliponitele dispar
în faţa lor. Ideea solidarităţii s-a dezvoltat deopotrivă în cele două rase, cu excepţia unui
singur punct, în care la una din ele nu a trecut peste ceea ce realizase în mica familie a
bondarilor. Acest punct este organizarea mecanică a muncii în comun, economia precisă a
efortului, într-un cuvînt arhitectura cetăţii care este, fără îndoială, inferioară. Ar ajunge să
reamintesc ceea ce am spus în Cartea a IlI-a capitolul XVIII din această lucrare, adăugind că,
în stupii api-telor noastre, toate celulele sunt deopotrivă de bune pentru creşterea puietului şi
pentru strîngerea proviziilor şi ele durează tot atît de mult ca şi cetatea, pe cînd la Meliponite
celulele nu pot sluji decît unui singur scop, iar cele care servesc drept leagăne tinerelor nimfe
sunt distruse după ieşirea lor.
Prin urmare, ideea a ajuns la dezvoltarea ei cea mai desăvîrşită în felul de viaţă al albinelor
noastre domestice; şi iată un tablou rapid şi incomplet al schimbărilor prin care a trecut
această idee. Aceste schimbări sunt oare statornicite odată pentru totdeauna în fiecare specie
şi linia care le uneşte nu există oare numai în închipuirea noastră? Să nu clădim încă sisteme
în această regiune puţin cunoscută. Să nu ne oprim decît la concluzii provizorii şi, dacă vrem,
să ne interesăm mai mult de cele mai pline de speranţă, căci, dacă ar trebui să facem neapărat
o alegere, cîteva sclipiri ne-ar şi arăta că cele mai dorite vor fi şi cele mai sigure. De altfel, să
mai recunoaştem încă o dată că neştiinţa noastră este adîncă. învăţăm încă să deschidem ochii
şi mii de experienţe ce s-ar putea face nici n-au fost încercate. De exemplu, prosopele,
prizoniere obligate să locuiască împreună cu semenele lor, ar putea cu timpul să treacă pragul
de fier al singurătăţii desăvîrşite, să se unească la un loc ca dasipodele şi să facă un efort de
înfrăţire asemănător cu acela al panurgelor? Panurgele, la rîndul lor, în împrejurări impuse şi
neobişnuite, ar trece din gangul comun într-o cameră comună? Mamele bondarilor, care au
petrecut iarna împreună, crescute şi hrănite în captivitate, ar putea ele ajunge la bună
înţelegere şi la diviziunea muncii? Iar meliponitelor li s-au dat vreodată faguri artificiali? Li s-
a dat oare amfore artificiale pentru a înlocui curioasele lor amfore de miere? Le-ar accepta
oare? şi cum s-ar folosi de ele? şi cum şi-ar potrivi obiceiurile cu această arhitectură
neobişnuită? Iată atîtea întrebări care se adresează unor biete fiinţe mititele, dar care conţin
totuşi răspunsul la cele mai mari taine care ne frămîntă. Noi nu suntem în stare să dăm vreun
răspuns, deoarece experienţa noastră e abia de ieri. Socotind timpul scurs de la experienţele
lui REAUMUR, iată aproape un veac şi jumătate de cînd observăm obiceiurile unor albine
sălbatice. REAUMUR nu cunoştea decît cîteva, iar noi am studiat altele; dar sute, poate mii,
n-au fost studiate pînă acum decît de călători grăbiţi sau neştiutori. Cele pe care le cunoaştem
din interesantele lucrări ale autorului Memoriilor nu şi-au schimbat ou nimic obiceiurile şi
bondarii care, către anii 1730, se prăfuiau cu aur, vibrau ca minunatul murmur al soarelui şi se
încărcau cu miere în grădinile din Charenton erau aidoma acelora care odată cu reîntoarcerea
lui april vor zburda la cîţiva paşi de aici, în pădurea de la Vincennes. Dar de la REAUMUR şi
pînă în zilele noastre nu este decît o clipă din timpul nesfîrşit pe care-l cercetăm şi mai multe
vieţi omeneşti, puse cap la cap, nu acoperă decît o secundă din istoria unui gînd al naturii.

XIV
Dacă ideea pe care am urmărit-o cu ochii a luat forma cea mai desăvîrşită la albinele noastre
domestice, nu putem spune că tot ceea ce se petrece în stup e fără cusur. O capodoperă, celula
hexagonală, atinge într-adevăr perfecţiunea desăvîrşită şi, dacă s-ar aduna toate capetele
luminate, n-ar putea să-i aducă vreo îmbunătăţire. Nici o vieţuitoare, nici chiar omul, n-a
realizat in centrul sferei sale de activitate ceea ce albina a realizat în sfera ei; şi, dacă o
inteligenţă străină globului nostru ar veni să ceară pămîntului obiectul cel mai desăvîrşit al
logicii vieţii, ar trebui să i se înfăţişeze modestul fagure de miere.
Dar nu tot ce se află în stup seamănă cu această capodoperă. Am arătat în treacăt vreo cîteva
greşeli şi erori, uneori evidente, alteori tainice: mulţimea şi lenevia păgubitoare a trîntorilor,
partenogeneza, primejdiile zborului nupţial, roirea peste măsură, lipsa de milă, sacrificiul
aproape monstruos al individului faţă de societate. Să mai adăugăm la acestea şi tendinţa
curioasă de a aduna mari cantităţi de polen, care, neîntrebuinţate, nu întîrzie să se rîncezească
şi să se întărească încurcînd locul, apoi lungul interval de timp, fără activitate, ce începe de la
cel dintîi roit şi se sfîrşeşte cu fecundarea celei de a doua regine, etc. Dintre aceste greşeli, cea
mai gravă, singura care în părţile noastre are mai totdeauna urmări fatale, este roitul repetat.
Dar să nu uităm că, în această privinţă, selecţia naturală a albinei domestice, este, de mii de
ani, împiedicată de om. De la egipteanul de pe vremea faraonilor şi pînă la ţăranii din zilele
noastre omul a acţionat împotriva dorinţelor şi avantajelor speciei. Stupii cei mai bogaţi sunt
aceia care nu roiesc decît o singură dată la începutul verii. Ele îşi îndeplinesc astfel dorinţa
maternă, asigură perpetuarea speciei, primenirea necesară a reginelor şi viitorul roiului care,
numeros şi precoce, are timpul să clădească locuinţe solide şi bine aprovizionate înainte de
venirea toamnei. Este neîndoielnic că, lăsate în voia lor, aceste colonii precum şi descendenţii
lor, biruind singuri greutăţile iernii, care ar fi distrus aproape sigur coloniile însufleţite de
instincte diferite, regula roitului restrîns s-a fixat puţin cîte puţin şi la rasele noastre
meridionale. Dar omul a distrus mereu tocmai aceşti stupi prevăzători, bogaţi şi deprinşi cu
clima, pentru a le răpi bogăţiile. în practica apicolă obişnuită el nu lăsa şi nu lasă nici azi să
supravieţuiască decît coloniile, mame epuizate, roiuri secundare sau terţiare care au abia din
ce să se întreţină iarna şi cărora apicultorul le mai dă cîteva resturi de miere pentru a le întregi
slabele lor provizii. Ca urmare a acestei situaţii specia a ieşit, probabil, slăbită şi tendinţa la
roire excesivă s-a dezvoltat foarte mult de-a lungul generaţiilor astfel încât astăzi, aproape
toate albinele noastre, mai ales albinele negre, roiesc prea mult. De cîţiva ani încoace,
metodele noi ale apiculturii „transhumante” au început să combată acest obicei periculos şi,
cînd vedem cu cîtă repeziciune acţionează selecţia artificială asupra celei mai mari părţi a
animalelor noastre domestice, asupra boilor, clinilor, oilor, cailor, porumbeilor, pentru a nu le
înşira aici pe toate, putem spera că, peste puţin timp, vom avea o rasă de albine care va
renunţa aproape în întregime la roirea naturală şi îşi va concentra toată activitatea la recoltarea
mierii şi a polenului.

XV
Dar o inteligenţă care ar înţelege mai bine scopul vieţii comune nu ar putea să îndrepte
celelalte greşeli? Ar fi multe lucruri de spus despre aceste greşeli care izvorăsc uneori din
taina stupului, alteori nu sunt decît o urmare a roitului şi a greşelilor sale la care avem şi noi o
parte de vină. Dar, din cele ce am văzut pînă aici, fiecare poate, după bunul său plac, să
atribuie sau să conteste orice inteligenţă albinelor. Nu ţin nicidecum să le apăr. Mi se pare că
de multe ori ele dau dovadă de pricepere şi, chiar dacă ar face dintr-o pornire oarbă tot ceea ce
fac, mirarea mea n-ar fi mai mică. Este interesant de văzut cum un creier găseşte în sine
resurse extraordinare pentru a lupta împotriva frigului, foamei, morţii, timpului, spaţiului,
singurătăţii, împotriva tuturor vrăjmaşilor materiei care prinde viaţă; dar, de asemenea, e tot
atît de interesant şi de extraordinar ca o fiinţă să ajungă să-şi menţină mica ei viaţă complicată
şi profundă fără să depăşească instinctul şi fără a face nimic ce-i depăşeşte puterile ei
obişnuite. Obişnuitul şi miraculosul se confundă şi au aceeaşi valoare atunci cînd le aşezăm în
adevăratul lor loc în sînul naturii. Nu ele sunt acelea care poartă nume nepotrivite, ci
necunoscutul şi inexplicabilul trebuie să ne oprească privirile, să ne însufleţească activitatea şi
să dea o formă nouă şi mai potrivită ideilor, sentimentelor şi cuvintelor noastre. Toată
înţelepciunea este de a nu depăşi aceste limite.

XVI
De altfel, noi nu suntem deloc îndreptăţiţi să judecăm greşelile albinelor în numele
inteligenţei noastre. Nu vedem noi, oare, conştiinţa şi inteligenţa trăind mult timp în mijlocul
nostru, înconjurate de atîtea rătăciri şi greşeli, fără să le observăm şi fără să le îndreptăm?
Dacă există o fiinţă al cărui destin i-a poruncit în mod special, aproape în mod organic, să
gîndească asupra sa, să trăiască şi să-şi organizeze viaţa după raţiunea pură, acea fiinţă este
tocmai omul. Cu toate acestea, priviţi ceea ce face din toate acestea şi comparaţi greşelile
stupului cu acelea ale societăţii noastre. Dacă noi am fi nişte albine şi am observa oamenii,
mirarea noastră n-ar fi mică, privind bunăoară nechibzuinţa şi nedrepta rînduială a muncii
într-un trib de fiinţe care, de altfel, ne-ar părea că sunt înzestrate cu o judecată deosebită. Am
vedea astfel suprafaţa pământului, singurul izvor al întregii vieţi în comun, cultivat cu greu şi
neîndestulător de către două sau trei zecimi ale populaţiei totale; o altă zecime, total leneşă, ia
ce mai bună parte a produselor acestei munci; ultimele şapte zecimi, osîndite aproape la
foame neîntreruptă, se sleiesc fără răgaz făcînd eforturi stranii şi sterile de pe urma cărora ei
nu profită niciodată şi care nu par să aibă altă menire decît de a face şi mai complicată şi mai
neînţeleasă viaţa celor leneşi. Din toate acestea am conchide că raţiunea şi sensul moral al
acestor fiinţe aparţin unei lumi complet diferite de a noastră, supunîndu-se unor principii pe
care noi nu trebuie să sperăm că le vom înţelege vreodată. Dar să nu împingem prea departe
acest tablou al greşelilor noastre. De altfel, ele sunt mereu prezente în gîndurile noastre.. E
adevărat că, fiind mereu în faţa ochilor noştri, nu cîştigăm prea mare lucru. Numai de la un
veac la altul cîte una din ele se trezeşte, îşi alungă somnul pentru o clipă, scoate un strigăt de
mirare, îşi întinde braţul amorţit ce-i sprijinea capul, îşi schimbă poziţia, se culcă din nou,
adoarme pînă ce o nouă durere, ieşită din oboseala plină de tristeţe, o trezeşte din nou.

XVII
După ce am admis evoluţia apienelor sau, cel puţin, a apitelor, deoarece ea este mai
verosimilă decît fixitatea lor, care este deci direcţia constantă şi generală a acestei evoluţii? Ba
pare să urmeze aceeaşi curbă cu evoluţia noastră. Ea tinde în mod evident să micşoreze
efortul, nesiguranţa, mizeria şi să mărească bunăstarea, întîmplările favorabile şi autoritatea
speciei. În acest scop, ea nu ezită să sacrifice individul compensînd, prin forţa şi fericirea
tuturora, independenţa singurătăţii, de altfel iluzorie şi nenorocită. Aş spune că natura crede,
ca Pericle în Tucidide, că indivizii, chiar atunci cînd suferă, sunt mai fericiţi în sînul unui oraş
care prosperă în ansamblu decît dacă individul ar prospera şi Statul s-ar pierde. Ea protejează
pe sclavul muncitor în cetatea puternică şi lasă pradă duşmanilor fără chip şi fără nume, ce se
întîlnese în orice clipă, în toate mişcările universului, în toate golurile pămîntului, pe
trecătorul care n-are obligaţii în vremelnica asociaţie. Nu este aici momentul să discutăm
acest gînd al naturii, nici să ne întrebăm dacă omului îi convine să-l urmeze, dar este sigur să
peste tot masa nesfîrşită ne permite să sesizăm aparenţa unei idei, iar aparenţa se angajează pe
acest drum al cărui capăt nu-l cunoaştem. În ceea ce ne priveşte va fi deajuns să constatăm
grija cu care natura se preocupă să păstreze şi să fixeze în rasa care evoluează tot ceea ce a
fost cucerit în lupta contra inerţiei potrivnice materiei. Ea înseamnă un punct după fiecare
efort fericit şi opune retragerii, care ar urma inevitabil după efort, nişte legi speciale şi
binevoitoare. Acest progres, care ar fi greu de nerecunoscut la speciile cele mai inteligente, nu
are, poate alt scop, decît mişcarea sa şi nu ştie încotro se îndreaptă. În orice caz, într-o lume
unde nimic, în afară de citeva fapte de acest gen, nu indică o voinţă hotărîtă, este destul de
semnificativ să vedem anumite fiinţe ridicîndu-se astfel puţin cîte puţin şi fără întrerupere din
ziua în care au deschis ochii; şi, atunci cînd albinele nu ne vor fi arătat ochilor noştri altceva
decît această misterioasă spirală de lumini în atotputernicia nopţii, va fi încă deajuns pentru a
nu regreta timpul închinat studiului micilor lor gesturi şi umilelor lor obiceiuri, atît de
depărtate şi totuşi atît de apropiate de marile noastre patimi şi de destinele noastre trufaşe.

XVIII
Se poate ca toate acestea să fie deşertăciuni şi că spirala luminilor noastre, la fel ca şi aceea a
albinelor, nu licăreşte decît pentru a distra întunericul. Se mai poate ca un enorm accident,
venit din afară, din altă lume sau dintr-un fenomen nou, să dea pe neaşteptate un sens definitiv
acestui efort sau să-l distrugă pentru totdeauna. Totuşi să ne urmăm drumul ca şi cum nimic
anormal nu ar trebui să se întîmple. De am şti, bunăoară, că mîine o descoperire, o
comunicare cu o planetă mai veche şi mai luminoasă, va trebui să răstoarne pămîntul nostru,
să nimicească pasiunile, legile şi adevărurile eterne ale fiinţei noastre, lucrul cel mai cuminte
ar fi să jertfim toată ziua de azi pentru a ne cunoaşte pasiunile, legile şi aeeste adevăruri, să le
armonizăm, în spiritul nostru, să rămînem credincioşi destinului nostru care, este de a subjuga
şi de a face să crească în noi şi în jurul nostru forţele întunecate ale vieţii. Este posibil ca
nimic să nu mai supravieţuiască noii revelaţii, dar este imposibil ca aceia care îşi vor îndeplini
pînă la capăt misiunea, care este mai presus de orice o misiune umană, să nu se găsească în
primele rîn-duri pentru a primi această revelaţie: şi, chiar atunci cînd ea ne va spune că
singura obligaţie adevărată va fi lipsa de curiozitate şi resemnarea înaintea necunoscutului,
noi vom şti să pricepem, mai bine decît alţii, această lipsă de curiozitate şi această resemnare
definitivă şi vom şti să ne folosim de ea.

XIX
Şi apoi, să nu ne avîntăm visînd în această direcţie. Perspectiva unei distrugeri generale să nu
intre deloc în socoteala nevoilor noastre, la fel cum nu intră nici intervenţia miraculoasă a
unei întîmplări. Pînă aici, cu toate făgăduinţele închipuirii noastre, noi ne-am văzut
întotdeauna nevoiţi să ne încredem numai în noi înşine şi în puterile noastre. Numai datorită
eforturilor noastre celor mai modeste am să-vîrşit tot ce s-a făcut mai folositor şi mai trainic
pe acest pămînt. N-avem decît să ne aşteptăm la mai bine sau la mai rău în urma unui accident
din afară; dar cu condiţia ca această aşteptare să nu zădărnicească datoria noastră de oameni.
Şi aici albinele ne dau o minunată pildă, ca orice lecţie ce vine de la natură. Ele ar putea
crede, într-adevăr, într-un amestec uimitor. Ele sunt pradă, mult mai mult decît noi, mîinilor
unei voinţe care le poate distruge sau modifica rasa şi destinele. Ou toate acestea, ele îşi
urmează în mod statornic datoria lor veche şi adîncă. Şi tocmai acelea dintre ele oare ascultă
cel mai bine de această datorie sunt mai bine pregătite să se slujească de orice amestec din
afară care ar veni să schimbe astăzi soarta speciei lor. Cu toate acestea, este mai puţin greu
decît s-ar crede să descoperim menirea neabătută a unei fiinţe. O putem observa mereu în
organul care o distinge de celelalte şi căruia îi sunt supuse toate celelalte mădulare Şi, după
cum este scris ca limba, gura şi stomacul albinelor să producă miere, tot astfel stă scris în
ochii noştri, în urechile noastre, în mădularele noastre, în toate ascunzişurile creierului nostru,
în tot sistemul nervos al corpului nostru, că noi suntem făcuţi pentru a transforma tot ceea ce
luăm din darurile acestui pămînt într-o energie deosebită şi de o calitate fără pereche pe
această lume. Nici o fiinţă, după cîte ştiu, nu a fost creată pentru a produce ca noi acel fluid
straniu pe care-l numim gîndire, inteligenţă, pricepere, raţiune, suflet, spirit, putere mintală,
virtute, bunătate, dreptate, ştiinţă; căci acest fluid are mii de nume, cu toate că nu are deoît o
singură esenţă. Tot ceea ce este în noi i-a fost jertfit lui. Muşchii noştri, sănătatea, agerimea
membrelor, echilibrul funcţiilor noastre animale, tihna vieţii noastre poartă pecetea măreaţă a
superiorităţii sale. El este starea cea mai preţioasă şi cea mai grea la care putem ridica materia.
Flacăra, căldura, lumina, viaţa însăşi, apoi instinctul, mai subtil decît viaţa, şi cea mai mare
parte a puterilor nevăzute care dominau lumea înaintea venirii noastre, au pălit în faţa acestui
suflu nou. Nu ştim unde ne duce, ceea ce va face din noi, ceea ce vom face noi din el. El va fi
acela care ne va înştiinţa când va domni în deplinătatea puterilor sale. În aşteptarea acestei
clipe să nu ne gîndim decît a-i da tot ceea ce ne cere, să-i sacrificăm tot ceea ce ar putea
întîrzia deplina lui înflorire. Nu este îndoielnic că deocamdată aceasta este cea dinţii şi cea
mai luminoasă dintre datoriile noastre. Pe celelalte le vom învăţa, încetul cu încetul, tot de la
ea. Ea ni le va nutri şi le va prelungi după cum ea însăşi va fi nutrită întocmai cum apa din
înălţime hrăneşte şi duce pîraiele din cîmpie, după cum e şi belşugul tainicelor vîrfuri. Să nu
ne chinuim zadarnic să cunoaştem cine se va folosi de toate aceste puteri pe care le cheltuim.
Albinele nu ştiu dacă vor mînca mierea pe care au strîns-o. Şi nici noi nu ştim cine va profita
de puterea spirituală pe care o introducem în univers. După cum ele zboară din floare în
floare, pentru a strînge mai multă miere decît le face trebuinţă lor şi copiilor lor, suntem datori
şi noi să mergem şi, la fel, din realităţi în realităţi în căutarea a tot ceea ce poate nutri acea
flacără de neînţeles şi de a aştepta cu liniştea datoriei împlinite orice eveniment ce ar putea
veni. Să o hrănim cu sentimentele noastre, cu pasiunile noastre, cu tot ceea ce se vede, se
aude, se înţelege, se pipăie şi cu propria-i esenţă, care este ideea ce iese din descoperirile,
experienţele, observaţiile pe care le dă la iveală din tot ceea ce ea vedea. Atunci, vine o clipă
în care totul se schimbă aşa de firesc în bine pentru orice spirit ce s-a jertfit cu bunăvoinţă
adevăratei datorii omeneşti, încât însăşi bănuiala că străduinţele în care se frămîntă erau,
poate, fără scop, face încă şi mai luminoasă, mai curată şi mai dezinteresată, mai
independentă şi mai nobilă patima căutării sale.