13.2.

Omul și societatea

Gândirea filosofică despre om nu poate ignora raporturile dintre oameni, dintre individ şi
societate, sensul în care omul este fiinţă socială. Filosofii au înţeles că o teorie satisfăcătoare
despre om presupune nu doar cunoaşterea socratică de sine, ci şi experienţa socială a omului.
În această privinţă, unele concepţii susţin că omul se defineşte prin atributul sociabilităţii, prin
care el este din natură fiinţă socială, iar altele au relevat că, originar, omul a trăit în stare de
natură, dobândind sociabilitatea la un moment dat al existenţei sale istorice, ca urmare a
încheierii tacite şi conştiente a unui pact social cu semenii săi.

Aristotel identifică trei niveluri ale existenţei: spaţiul natural, spaţiul social şi cel
supranatural. Omul, prin natura sa, este fiinţă socială, fiind dotat cu grai articulat şi stări
morale. Situat în afara spaţiului său existenţial – comunitatea cu ceilalţi - , omul ar decădea în
lumea fiarelor sau s-ar însingura pe sine asemenea zeului, sacrificând socialitatea în favoarea
asocialului. Însă omul, care „nu îşi este suficient sieşi”, are nevoie de tovărăşia semenilor.
Totodată, el se naşte ca fiinţă socială într-o comunitate: familie, stat. Prin urmare, statul este
anterior individului, care îşi manifestă adevărata natură – sociabilitatea -, învăţând să practice
virtuţile individuale (cumpătarea) şi sociale (dreptatea). De aceea, ca organizaţie naturală (şi nu
artificială, cum argumentau sofiştii), statul este forma cea mai adecvată în care omul îşi poate
manifesta sociabilitatea, prin raţionalitate şi moralitate.

Spre deosebire de Aristotel, J.J.Rousseau, contractualist, subscrie la teza omului natural.

Acesta este anterior celui social, dar din punct de vedere logic, şi nu cronologic. Identificarea
omului natural îi serveşte filosofului pentru a denunţa starea actuală a omului - cea socială - ale
cărei caracteristici rezidă în contrastul dintre „pasiunea care se crede raţională şi înţelegerea
care delirează”.

În timp ce omul natural se supune conştient „legii naturale”, omul social se supune legilor
umane (norme morale, juridice). Totodată, prin distincţia om social – om natural, filosoful
explică involuţia omului natural, care, fiind dotat de la natură cu două atribute - dragostea de
sine şi mila -, îşi pierde treptat sentimentul de milă, devenind de nerecunoscut - om social. În
consecinţă, filosoful afirmă că omul poate fi reabilitat în atributele sale naturale, prin relaţii
bazate pe legi, care să restabilească valorile contaractului social iniţial (dreptul tuturor la
proprietate, dreptul la libertate etc.). Dacă, potrivit lui Aristotel, individul se supune
necondiţionat statului şi societăţii, conform contractualismului lui J.J. Rousseau, omul se
supune acestora, dar numai în măsura în care ele respectă contractul social originar.

Imaginile omului în filosofia contemporană resimt influenţa criticii largi a raţionalismului

făcută în sec. XIX de A. Shopenhauer şi Fr. Nietzsche. Filosofia vieţii, existenţialismul fac
eforturi de a umple golurile lăsate de imaginea generală a lumii şi a omului în filosofiile
predominant raţionaliste. Fundamentul comun al tuturor concepţiilor despre om rămâne ideea
evoluţiei, necesară soluţionării problemelor filosofice, îndeosebi a celor referitoare la
specificarea umană.

Este importantă şi constituirea unor asemenea concepţii filosofice, care s-ar întemeia pe
centralizarea ontologică a omului, cum a fost, de exemplu, concepţia lui M. Heidegger. Dacă în
concepţiile filosofice tradiţionale explicarea omului s-a realizat prin raportarea sa la natură, la
divinitate sau societate, deci din punctul de vedere al existenţei, în filosofia sec. XX predomină
punctul de vedere valoric. Aceasta se explică prin apariţia unor preocupări dominante privind
scopurile umane şi sociale, în serviciul cărora se pune ştiinţa şi civilizaţia, privind problema
destinului uman, a rolului voinţei şi acţiunii umane, deoarece prin cunoaştere şi evaluare omul
e singura fiinţă care instituie în lume sensul şi valoarea.

E. Cassirer în lucrarea Eseu despre om defineşte omul ca fiinţă simbolică. Omul trăieşte
simultan într-un univers fizic şi în univers simbolic de sensuri şi semnificaţii. Prin limbaj, mit,
artă, religie, istorie, ştiinţă şi filozofie capătă viaţă acest univers simbolic în care trăieşte omul.
Prin simboluri oamenii rezumă şi comunică nu numai referitor la propria lor experienţă şi
gândire, dar şi la cele ale grupului uman sau ale societăţii. Ele pot stimula şi influenţa gândurile,
sentimentele şi acţiunile.

Spre deosebire de secolul trecut, secolul nostru se orienteză nu atât spre definirea
statutului existenţial al omului şi al societăţii, cât mai ales spre determinarea locului individului
şi grupurilor umane în raport cu propriile lor creaţii spirituale şi tehnice, spre descifrarea
statutului ontologic şi al funcţionării lumii create de specia umană. A crescut şi interesul pentru
formele de organizare a vieţii colective, pentru norme, reguli, sisteme de valori. Ideea
existenţialistă, potrivit căreia „omul nu este, el se face”, ce aparţine lui J.P. Sartre, exprimă
probabil cel mai deplin modalitatea actuală de înţelegere a omului.