Pedagogul Ştefan Bârsănescu, membru corespondent al Academiei Române, s-a născut la 4

martie 1895, în localitatea Vipereşti din judeţul Buzău.

A făcut studiile secundare la Buzău, iar pe cele superioare la Iaşi. Licenţiat în drept
(1919) şi în filosofie (1921), în 1925 a obţinut titlul de doctor în filosofie şi pedagogie, cu
teza "Emile Boutroux, viaţa, opera şi filosofia sa", conform lucrării "Dicţionarul membrilor
Academiei Române (1866-2010)" (Editura Enciclopedică, 2010).

Şi-a desăvârşit pregătirea la Institutul Central de Educaţie şi Învăţământ din Berlin,

unde a urmat cursuri de pedagogie, psihologie şi sociologie pedagogică; a făcut, apoi,
călătorii de studii în Germania (Munchen, Berlin, Jena) şi în Danemarca (Hillerod).
Activitatea didactică şi-a început-o ca profesor de pedagogie la Şcoala Normală "Vasile
Lupu" din Iaşi, continuând după aceea, vreme de 32 de ani, ca profesor de pedagogie şi de
istoria pedagogiei, la Universitatea din Iaşi.

A condus Seminarul Pedagogic Universitar din Iaşi, Centrul de Ştiinţe Sociale din Iaşi
şi revistele "Ethos" (împreună cu N. Bagdasar) şi "Cercetări pedagogice". A elaborat peste 30
de volume şi aproximativ 500 de studii şi articole publicate în ţară şi în străinătate.

În domeniul pedagogiei, a contribuit la statuarea unor discipline: epistemologia

pedagogică, didactica, metodica, pedagogia experimentală, pedagogia comparată, politica
şcolară, pedagogia culturii, istoria pedagogiei, pedagogia prospectivă, pedagogia agricolă.
Dintre lucrările sale, amintim: "Pedagogia pentru şcolile normale" (1932); "Didactica"
(1935); "Unitatea pedagogiei contemporane ca ştiinţă" (1936); "Tehnologia didactică"
(1939); "Istoria pedagogiei române" (1941); "Pedagogia practică" (1946); "Pedagogia
agricolă" (1946); "Schola latinať de la Cotnari" (1957); "Academia domnească din Iaşi. 1714-
1821" (1962); "Pagini nescrise din istoria culturii româneşti" (1971); "Educaţia, învăţământul
şi gândirea pedagogică din România. Dicţionar cronologic" (1978, în colaborare);
"Medalioane pentru o pedagogie a modelelor" (1983).

Ştefan Bârsănescu a fost şi a rămas cel mai remarcabil istoric al educaţiei şi

pedagogiei, prin lucrarea din 1941 oferind prima sinteză a istoriei pedagogiei româneşti.
Considera că popoarele se prezintă în arena mondială prin calitatea studiilor istorice, care
sunt o mărturie a nivelului cultural atins de o colectivitate umană.

Pedagogia culturii are în Ştefan Bârsănescu, discipol al lui Eduard Spranger, cel mai
important reprezentant român. Din această perspectivă, scopul educaţiei este personalitatea
culturală, caracterizată de stăpânirea unui cerc larg de cunoştinţe, de capacitatea omului de a
se devota binelui, adevărului, frumosului şi de a crea valori culturale. Conceptul de
personalitate culturală îl includea pe cel de personalitate morală. Adevărul, binele şi frumosul
sunt valori eterne, dincolo de timp şi spaţiu.

De asemenea, s-a preocupat de problema educaţiei estetice, elaborând, în colaborare,

în 1962, prima lucrare de teoria educaţiei estetice din literatura pedagogică românească. A
fost coautor la "Dicţionarul de pedagogie contemporană"(1968) şi coordonator al manualului
"Istoria pedagogiei” (1969)