Universitatea ”Alexandru Ioan Cuza” din Iași

Facultatea de Drept
Anul universitar 2018-2019
Semestrul I/II

I. Informaţii generale despre curs

Titlul disciplinei: DREPT CONSTITUȚIONL ȘI INSTITUȚII POLITICE

Tipul disciplinei (impusă, opţională, facultativă): DI (disciplină impusă)

II. Informaţii despre coordonatorul de disciplină

Nume şi titlul ştiinţific: MARIUS BALAN, conferenţiar doctor

Contact e-mail: balan@uaic.ro
Program consultaţii: miercuri: 10-12; vineri: 14-16

III. Condiţionări şi cunoştinţe pre-rechizite

Înscrierea la curs nu este condiţionată de parcurgerea vreunui curs anterior.

IV. Obiectivele și competențele asigurate (identice cu cele menționate în Fișa Disciplinei)

1. Obiective:
Obiectivul general
Cursul îşi propune să treacă în revistă modurile de instituire şi legitimare a puterii de stat,
conceptele fundamentale ale teoriei statului şi constituţiei, precum şi principalele instituţii ale
dreptului constituţional românesc, acordând o atenţie specială mecanismelor de limitare şi
control al puterii în stat, drepturilor şi libertăţilor fundamentale şi deschiderii statului faţă de
cooperare, atât pe plan internaţional, cât şi regional european.
Obiectivele specifice
La finalizarea cu succes a acestei discipline, studenţii vor fi capabili să:
 Explice modul concret de organizare şi funcţionare a instituţiilor politice din România;
 Descrie trăsăturile specifice ale separaţiei şi echilibrului puterilor în România, precum şi pe
cele ale drepturilor şi libertăţilor fundamentale consacrate în Constituţia României;
 Utilizeze noţiunile şi conceptele juridice pentru a argumenta o soluţie într-un litigiu
constituţional;
 Analizeze argumentele care pledează pro şi contra unei anumite soluţii în cazul unui litigiu
constituţional concret;
 Calculeze – mai exact să aprecieze - şansele de admitere a unei sesizări sau excepţii de
neconstituţionalitate într-un litigiu dat.

2. Competențe:
Competenţe profesionale

1
 C1. Folosirea în mod adecvat a conceptelor, teoriilor, paradigmelor şi metodologiilor
din domeniul juridic;
C2. Aplicarea tehnicilor şi instrumentelor specifice domeniului juridic
C3. Înţelegerea modului de aplicarea a legislaţiei româneşti, a legislaţiei europene şi a
celorlalte instrumente juridice internaţionale;
C4. Interpretarea textelor juridice precum şi corelarea şi compararea instituţiilor
juridice din dreptul naţional, din dreptul altor state, precum şi din dreptul european şi
dreptul internaţional;
C5. Utilizarea legislaţiei în vigoare în analiza situaţiilor juridice, în încadrarea lor
corectă din punct de vedere juridic şi în soluţionarea lor
Competenţe transversale
CT1. Realizarea în mod eficient şi responsabil a sarcinilor profesionale, respectând
regulile deontologice specifice domeniului
CT2. Aplicarea tehnicilor de muncă eficientă în echipă (cu elemente de
interdisciplinaritate), cu respectarea palierelor ierarhice;
CT3. Utilizarea eficientă a resurselor de comunicare şi a surselor de informare şi de
formare profesională asistată, atât în limba română, cât şi în cel puţin una din limbile
de circulaţie internaţională

V. Structura cursului – pe unități de învățare, cu indicarea duratei de parcurgere

(identice cu cele menționate în Fișa Disciplinei)

Unitatea de învățare 1: Partea I:Teoria generală a statului şi a constituţiei: Capitolul I: Statul (§ 1.

Noţiunea de stat; § 2. Personalitatea juridică a statului; § 3. Elementele statului; § 4. Suveranitatea; §
5. Forme de stat; § 6. Separaţia puterilor în stat; § 7. Statul de drept; § 8 Reprezentarea simbolică a
statului)
Unitatea de învățare 2: Capitolul II: Constituţia (§ 9. Noţiunea de constituţie; § 10. Puterea
constituantă; § 11. Legalitate şi legitimitate; § 12. Clasificarea constituţiilor; § 13. Controlul de
constituţionalitate; § 14. Regimuri politice sau constituţionale)
Unitatea de învățare 3: Partea a II-a Constituţia României, Capitolul I: Istoria constituţională a
României (§ 15. Formarea statului român modern; § 16. Epoca democraţiei parlamentare; § 17. Deriva
autoritaristă;§ 18. Perioada 23 august 1944 – 30 decembrie 1947; § 19. Regimul totalitar comunist; §
20. Perioada 22 decembrie 1989 – 8 decembrie 1991; § 21. Constituţia din 8 decembrie 1991)
Unitatea de învățare 4: Capitolul II: Deciziile politice fundamentale (§ 22. Noţiunea de decizie
fundamentală; § 23. Democraţia reprezentativă şi pluralismul politic;§ 24. România – stat de drept; §
25. România – stat social; § 26. România – stat unitar; § 27. Integrarea euro-atlantică)
Unitatea de învățare 5: Capitolul III: Statutul juridic al individului. Subcapitolul I: Cetăţenia română
(§ 28. Consideraţii generale; § 29. Principii care guvernează reglementarea cetăţeniei române; § 30.
Moduri de dobândire a cetăţeniei române; § 31. Pierderea cetăţeniei române; § 32. Drepturile şi
îndatoririle specifice cetăţenilor români; § 33. Cetăţenia europeană) Subcapitolul II: Străinii şi apatrizii
(§ 34. Statutul juridic al străinilor şi apatrizilor); Subcapitolul III: Drepturile, libertăţile şi îndatoririle
fundamentale § 35. Probleme generale;
Unitatea de învățare 6: § 36. Categorii de drepturi fundamentale; § 37. Drepturi civile şi politice; §

2
38. Dreptul de proprietate şi economia;
Unitatea de învățare 7: § 39. Drepturi sociale; § 40. Drepturi din generaţia a III-a;)§ 41. Îndatoririle
fundamentale; § 41bis. Avocatul Poporului)
Unitatea de învățare 8: Capitolul IV: Autorităţile publice (§ 42 Parlamentul României: a)
Constituirea, structura, organizarea şi funcţionarea Parlamentului; b) Organizarea şi funcţionarea
Parlamentului; c) Statutul parlamentarilor; d) Mandatul parlamentar; e) Funcţiile Parlamentului; f)
Actele Parlamentului;
Unitatea de învățare 9: § 42. Preşedintele României: a) Rolul Preşedintelui României; b) Mandatul
Preşedintelui României;)c) Funcţiile şi atribuţiile Preşedintelui României; d) Actele Preşedintelui
României;
Unitatea de învățare 10: § 43. Guvernul: a) Noţiune b) Rolul şi funcţiile Guvernului; c)
Componenţa Guvernului; d) Învestitura Guvernului; e) Mandatul Guvernului şi statutul membrilor
Guvernului; f) Atribuţiile Guvernului; g) Organizarea şi funcţionarea Guvernului; h) Actele Guvernului;
i) Responsabilitatea Guvernului; § 44. Administraţia publică: a) Administraţia publică centrală; b)
Administraţia publică locală;
Unitatea de învățare 11: § 45. Curtea Constituţională: a) Organizarea şi funcţionarea Curţii
Constituţionale; b) Atribuţiile Curţii Constituţionale; § 46. Autoritatea judecătorească: a) Terminologie
şi noţiuni; b) Instanţele judecătoreşti; c) Ministerul Public; d) Consiliul Superior al Magistraturii)
Unitatea de învățare 12: Capitolul V: Funcţiile statului (§ 47. Funcţia legislativă; § 48. Funcţia
executivă; § 49. Justiţia; § 50. Funcţia discreţionară; § 51. Planificarea)
Unitatea de învățare 13: Capitolul VI: Protecţia statului şi a Constituţiei (§ 52. Apărarea naţională;
§ 53. Starea de asediu şi starea de urgenţă; § 54. Protecţia statului)
Unitatea de învățare 14: Capitolul VII: România în comunitatea internaţională (§ 55. România şi
Organizaţia Naţiunilor Unite; § 56.România şi Europa; § 67. România şi Tratatul Atlanticului de Nord)

VI. Numărul și formatul lucrărilor de verificare pe parcurs

….

VII. Metodele și instrumentele de evaluare

- Evaluare finală – examen scris: 60 %

- Evaluare formativă continuă: 40 %

VIII. Bibliografie obligatorie și resurse suplimentare

Referinţe principale:
1. Marius Balan, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. 1. Teoria generală a statului şi
a constituţiei. Constituţia română în context european, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2015;
2. Genoveva Vrabie şi Marius Balan, Organizarea politico-etatică a României, Institutul
European, Iaşi, 2004;
3. Ioan Muraru şi Simina Tănăsescu, Drept constituţional şi instituţii politice, ediţia a 15-a, (2
vol. ), C.H. Beck, Bucureşti, 2016-2017;
4. Ştefan Deaconu, Drept constituţional, ediţia a 3-a, C.H. Beck, 2017;
5. Ştefan Deaconu, Instituţii politice, ediţia a 3-a, C.H. Beck, Bucureşti, 2017;

3
6. Tudorel Toader, Marieta Safta, Constituţia României. Decizii CCR, hotărâri CEDO,
hotărâri CJUE, legislaţie conexă, ediţia a 3-a, Hamangiu, Bucureşti, 2019;
7. Genoveva Vrabie, Drept constituţional şi instituţii politice, 2 vol., Editura Cugetarea, Iaşi,
1999
8. Bianca Selejan-Guţan, Drept constituţional şi instituţii politice, ediţia a 3-a, 2 vol., Editura
Hamangiu, Bucureşti, 2015-2016;
9. Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
1998 (2. vol.);
10. Ion Deleanu, Instituţii şi proceduri constituţionale, Editura C.H. Beck, Bucureşti,
2006;
11. Bogdan Iancu, Legislative Delegation: The Erosion of Normative Limits in Modern
Constitutionalism, Springer, Heidelberg,, New York, 2012;
12. Manuel Guţan, Transplant constituţional si constituţionalism în România modernă:
1802-1866, Hamangiu, Bucureşti, 2013;
13. Dan Claudiu Dănişor, Drept constituţional şi instituţii politice, vol. I, Teoria generală,
Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007;
14. Cristian Ionescu, Tratat de drept constituţional contemporan, ediţia a 2-a, Editura C.H.
Beck, Bucureşti, 2008;

Referinţe suplimentare:

15. Tudorel Toader, Marieta Safta, Curs de contencios constituţional, Hamangiu, Bucureşti,
2017;
16. Constanţa Călinoiu, Victor Duculescu, Drept constituţional european, Editura
„Lumina Lex”, Bucureşti, 2008;
17. Cristian Ionescu, Corina Dumitrescu (ed.), Constituţia României. Comentarii şi
explicaţii, C.H. Beck, Bucureşti, 2017;
18. Ioan Stanomir, Libertate lege şi drept. O istorie a constituţionalismului românesc,
Editura Polirom, Iaşi, 2005;
19. Emil Boc, Drepturile omului şi libertăţile publice, Editura Accent, Cluj-Napoca, 2004;
20. Ioan Muraru şi Simina Tănăsescu (editori), Constituţia României. Comentariu pe
articole, Editura All-Beck, Bucureşti, 2008;
21. Ioan Stanomir, Radu Carp şi Laurenţiu Vlad, De la pravilă la constituţie, Editura
Nemira, Bucureşti, 2002;
22. Vlad Constantinesco, Stéphane Pierré-Caps, Droit constitutionnel, Presses
Universitaires de France, Paris, 2006;
Andras Sájo, Limiting Government. An Introduction to Constitutionalism, Budapest, Central
European University Press, 1999

4
Unitatea de învățare 1: Partea I:Teoria generală a statului şi a constituţiei: Capitolul I: Statul
(§ 1. Noţiunea de stat; § 2. Personalitatea juridică a statului; § 3. Elementele statului; § 4.
Suveranitatea; § 5. Forme de stat; § 6. Separaţia puterilor în stat; § 7. Statul de drept; § 8
Reprezentarea simbolică a statului)

1.1. INTRODUCERE
Unitatea de învăţare nr. 1 prezintă: noţiunea de stat, elementele statului, suveranitatea,
formele de stat, separaţia puterilor în stat, statul de drept, reprezentarea simbolică a statului.

1.2. Competenţele unităţii de învăţare

După parcurgerea unităţii de învăţare, studentul va fi capabil:
- să definească noţiunea de stat şi să distingă între diversele forme ale acesteia;
- să înţeleagă formele concrete de stat şi condiţionările istorice ale acestora;
- să deceleze elementele statului şi trăsăturile lor;
- să înţeleagă conceptul de stat de drept şi principiul separaţiei puterilor în stat, precum şi
exigenţele şi limitele acestora;
- să înţeleagă raţiunea şi funcţiile simbolurilor statului.

1.3. Durata
Durata medie de parcurgere a fiecărei unităţi de învăţare este de 4 ore.

1.4. Conţinutul unităţii de învăţare

Partea I
Teoria generală a statului şi a constituţiei
Capitolul I. Statul

5
1.4.1. Statul
1.4.1.1. Noţiunea de stat

Concepţia dominantă în literatura juridică asupra statului a fost formulată cu un secol în

urmă de Georg Jellinek. Pentru el statul este „corporaţia unui popor sedentar înzestrată cu o
putere de dominaţie originară” sau „corporaţia teritorială înzestrată cu putere de dominaţie
originară”. (G. Jellinek, Allgemeine Staatslehre, Berlin, 1921 p. 183) Cele trei elemente ale
statului sunt, în opinia lui Jellinek, teritoriul de stat (Staatsgebiet), poporul statului
(Staatsvolk) şi puterea de stat (Staatsgewalt). El a fost preocupat de formularea unei soluţii
metodologice unitare, care să ia în considerare criterii exclusiv juridice, fără a recurge la
criterii şi metode străine, de domeniul sociologiei sau al ştiinţei politice. Totuşi, observăm că
primele două elemente (teritoriul şi poporul) par a ţine de domeniul faptic şi nu de cel al
normativităţii. În apărarea soluţiei autorului german, se poate menţiona că el priveşte al doilea
element ca entitate organizată, şi nu ca simplă „populaţie”; pentru el poporul este concomitent
obiect al puterii de stat şi subiect al acesteia. În privinţa teritoriului, trebuie precizat că
Jellinek subliniază faptul că relaţia statului faţă de acesta are un caracter personal şi nu
patrimonial; recunoaşterea acestui fapt constituind pentru el una din cele mai importante
concluzii ale teoriei moderne a statului. Din perspectivă juridică, teritoriul apare ca imperium
şi nu ca dominium, confuzia dintre cele două sfere fiind specifică dreptului medieval. Teoria
sa este aplicabilă statului modern; pentru „statul antic” sau „statul medieval”, ea este
inaplicabilă.
Deşi până la urmă soluţia lui Jellinek nu este la adăpost de critici vizând o anumită
inconsecvenţă metodologică, teoria celor trei elemente ale statului (teritoriu, popor şi putere
de stat) a fost acceptată sau însuşită tacit. De aproape un secol majoritatea cursurilor şi
tratatelor de drept constituţional, drept internaţional public şi de teoria generală a statului au
adoptat-o, structurându-şi materia în raport cu ea.
În lucrările mai recente se pune accentul pe structurarea juridică a statului (aspect pe care
fireşte, şi Jellinek l-a avut în vedere). Statul este privit ca o comunitate constituită juridic,
caracterizată prin dirijarea raţională a conduitei umane. Coordonarea acestei conduite se
face printr-o ordine normativă efectivă, care-l expune pe eventualul contravenient la pericolul
izolării sociale. Încălcării unei reguli îi corespunde o sancţiune, a cărei aplicare este prevăzută
în norme procedurale corespunzătoare. Respectarea acestor reguli este la rândul ei asigurată
de dispoziţii specifice, garantate la rândul lor prin prevederi exprese ale legii. Ordinea juridică
se structurează ca un sistem „împletit” de reguli şi mecanisme de control, precum ochiurile
unei texturi, care se limitează şi se sprijină reciproc. Prin urmare, comportamentul indivizilor
reuniţi într-un stat este coordonat prin aceea că se orientează în raport cu anumite norme, care
au o şansă apropiată de certitudine de a fi realizate printr-o procedură coercitivă organizată
juridic. Normele juridice care dirijează conduita indivizilor trebuie să fie compatibile între ele
şi lipsite de contradicţii, precum şi să conveargă către un model de ansamblu funcţional al
unei ordini comunitare. Existenţa unor competenţe precise şi determinate, precum şi a unei
„supremaţii pe planul competenţei” depinde prin urmare şi de omogenitatea şi coerenţa
dreptului.
În literatura juridică română, statul este definit ca „o instituţie având ca suport o grupare de
oameni aşezată pe un spaţiu delimitat, capabilă a-şi determina singură propria competenţă şi

6
organizată în vederea exercitării unor activităţi care pot fi grupate în funcţiile: legislativă,
executivă şi judecătorească.” Observăm şi aici amprenta teoriei lui Jellinek, a celor trei
elemente („o grupare de oameni” = poporul; „spaţiu delimitat” = teritoriul şi organizarea +
capacitatea de a-şi determina singură competenţa).
Statul mai apare ca „o îmbinare a unor elemente de fapt – populaţia şi teritoriul – cu un
element politico-juridic, adică o putere politică reglementată juridiceşte, putere politică
organizată, ce poate organiza în mod legal constrângerea fiind suverană.” Într-o altă
importantă lucrare, statul este privit ca având două accepţiuni. În prima, fidelă tot teoriei lui
Jellinek, statul este suma a trei elemente – teritoriul, populaţia şi suveranitatea – iar în cea de a
doua, strict juridică, statul este forma organizată a puterii poporului, mai exact mecanismul
sau aparatul statal.

1.4.1.2. Personalitatea juridică a statului

Problema personalităţii juridice a statului apare în epoca modernă, odată cu cristalizarea

vechii distincţii dintre dreptul public şi dreptul privat şi cu transformarea vechilor drepturi
personale ale monarhului în prerogative absolute ale unei entităţi suverane. Pe plan juridic,
aceste prerogative se manifestă prin drepturi şi obligaţii. Aşa cum bine observa Jellinek, în
ciuda puterii discreţionare a unei autorităţi suverane, aceasta poate fi legată prin obligaţii faţă
de indivizii supuşi jurisdicţiei sale; în absenţa unor raporturi obligaţionale ea neputând avea
nici drepturi faţă de aceştia.
În Evul Mediu au existat uneori construcţii juridice, de inspiraţie teologică, prin care
monarhului i se conferea o personalitate distinctă de cea pe care o avea ca fiinţă umană, şi
aceasta fără a înceta să o deţină pe cea din urmă. Teoria engleză a celor „două corpuri ale
regelui”, a cărei minuţioasă şi documentată analiză o datorăm lui Ernst H. Kantorowicz (The
King’s Two Bodies, Princeton University Press, Princeton, N.J., 1957), permitea distincţia
dintre corpul muritor al regelui, supus imperfecţiunilor specific umane, bolilor şi greşelii, şi
corpul nemuritor al regelui, rezultat al învestiturii divine, neafectat de trecerea timpului şi
nesupus erorilor şi viciilor umane.Această ingenioasă construcţie juridică permitea atribuirea
unor acte ale regelui, după caz sau după interes, fie personalităţii sale umane şi failibile, fie
corpului nemuritor şi nesupus greşelii. Actele din prima categorie puteau fi anulate, celelalte
nu, angajând şi pe succesorii monarhului. La limită, chiar şi actele de trădare comise de
monarh pe când era prinţ moştenitor, erau şterse fără a mai atrage răspunderea juridică,
întrucât prin ungerea ca rege şi dobândirea corpului nemuritor, prinţul era absolvit de păcate
la fel ca un nou născut, prin botez. Această concepţie, a unui „corp al regelui” distinct faţă de
persoana sa fizică, se menţine cu o deosebită vigoare până la începutul epocii moderne.
Astfel, în timpul războiului civil (1642-1649), atât partizanii Parlamentului cât şi cei ai regelui
Carol I invocă instituţia „Regelui în Parlament” (King in Parliament), ca titular necontestat al
puterii supreme în stat. Reprezentări iconografice ale unor fruntaşi parlamentari cuprind
imaginea regelui prezidând Parlamentul, însoţită de deviza „Pro Religione, Lege, Rege et
Parliamento”. Declaraţia ambelor camere ale Parlamentului din 27 mai 1642 menţine regele
privit ca un corp politic, dar îl respinge în ipostaza sa umană. Invocarea regelui chiar şi de
către cei care luptau efectiv împotriva sa era absolut necesară; orice pretenţie de legitimitate
politică trebuia susţinută prin raportare la el.

7
 Pe lângă avantajul de a permite – în funcţie de considerente de ordin practic sau de interese
conjuncturale – disocierea între acte atribuite „corpului muritor” (anulabile de către monarh
sau de urmaşii acestuia) şi acte emanând de la „corpul veşnic” (imposibil de retractat, anulat
sau modificat), teoria celor „două corpuri ale Regelui” mai avea meritul de a evidenţia, prin
forme şi simboluri specifice unei epoci de gândire ancorată în teologie, caracterul peren şi
continuu al puterii de stat. Ancorată încă într-o paradigmă antropomorfică a gândirii politice,
ficţiunea celui de-al doilea corp al regelui constituie totuşi un prim pas către o concepţie
abstractă şi depersonalizată asupra statului.
Odată cu cristalizarea structurilor instituţionalizate ale statului modern, în condiţiile creşterii
considerabile a activităţii normativa a acestuia şi a frecvenţei tot mai mari a raporturilor
juridice între indivizi, precum şi între aceştia şi autorităţi, apare şi necesitatea unei teorii
juridice elaborate privitoare la „persoana morală” sau „persoana juridică”, cu alte cuvinte la o
entitate cu personalitate, patrimoniu, drepturi şi obligaţii distincte de cele ale indivizilor care o
compun.
În teoria ficţiunii, urmând o teză acceptată de pe vremea postglosatorilor, se consideră că
normele juridice se adresează exclusiv oamenilor; doar aceştia pot fi, prin urmare, titulari de
drepturi şi obligaţii. Pentru Friedrich Carl von Savigny, teza aceasta era fundamentată pe
ideea libertăţii şi autonomiei individuale: „Orice drept există doar în vederea libertăţii morale,
inerente fiecărui individ uman. De aceea, conceptul originar de persoană sau de subiect de
drept trebuie să coincidă cu conceptul de om, iar această identitate a conceptelor se poate
exprima în următoarea formulă: fiecare individ uman, şi numai individul uman, are capacitate
juridică”. Pentru ca o asociaţie umană să intre în raporturi juridice distincte, este nevoie de o
ficţiune, conform căreia am avea de a face cu o persoană. Este vorba de o personalitate
artificială, care nu se bazează pe nimic real, lipsită de o voinţă proprie, de o ficţiune în scopuri
pur juridice.
Conform teoriei personalităţii reale a asociaţiilor umane, titular al drepturilor şi obligaţiilor
ar fi de fapt unitatea vitală supraindividuală a corporaţiei: comunitatea ca subiect de drept,
statul ca persoană juridică. Această concepţie este legată de opera marelui teoretician şi istoric
german al dreptului Otto von Gierke. Calitatea de subiect revine asociaţiei reale, entitate care
acţionează prin intermediul organelor sale. Comunitatea posedă prin „fiecare organ o parte din
sine însăşi şi coincide integral, ca personalitate dispunând de voinţă şi capacitate de acţiune,
cu organul care funcţionează în această privinţă”. Statul devine „prezent” prin acţiunea
entităţii care îl reprezintă: organul său. Obiecţiile contra acestei concepţii vizează faptul că
fenomenul psihologic al voinţei, care poate fi conceput numai la nivelul individului uman,
este atribuit în mod inacceptabil comunităţilor, ca o voinţă reală şi supraindividuală, care, ca
fapt de ordin psihologic, nu poate fi constatată niciodată în mod empiric.
Concepţia dominantă în ultimul timp, personalitatea juridică este privită ca o schemă de
atribuire. Problema personalităţii juridice a statului are implicaţii în privinţa modului cum
sunt concepute organele statului. Domeniile de activitate statală (‚funcţiile statului”) sunt
delimitate prin constituţie şi prin legi. Competenţe şi atribuţii specifice sunt conferite de
acestea entităţilor organizatorice (=autorităţi publice) prin intermediul cărora statul îşi
manifestă existenţa.
Delimitarea competenţelor operează orizontal, între funcţiile legislativă, executivă,
administrativă şi judecătorească, precum şi vertical (în cazul administraţiei şi al autorităţii

8
judecătoreşti), între organele centrale şi locale şi între nivelurile ierarhice ale acestora, iar în
cazul statelor federale, şi între federaţie şi state. Autorităţile publice pot avea sau nu
personalitate juridică; în cazul în care personalitatea juridică lipseşte, o vor avea autorităţile
superioare acestora. De regulă, personalitatea juridică a autorităţilor publice are relevanţă mai
mare în raporturile dintre ele; în raport cu persoanele fizice, aceste organe reprezintă statul,
acesta fiind în cele din urmă titularul drepturilor şi obligaţiilor faţă de indivizi.

1.4.1.3. Elementele statului

1.4.1.3.1. Teritoriul

1. Delimitarea teritoriului. Teritoriul reprezintă o porţiune din suprafaţa planetei care este
delimitată prin frontierele statului. Suveranitatea statului va fi exercitată în acele limite.
Frontierele pot fi astronomice, naturale sau convenţionale. Propriu-zis, toate frontierele sunt
convenţionale întrucât sunt stabilite prin tratate internaţionale; chiar şi în cazul unor frontiere
naturale datând din vremuri imemoriale, vom avea întotdeauna un act internaţional
consacrând acele frontiere.
2. Elementele teritoriului. Teritoriul statului cuprinde spaţiul terestru, subsolul
acestuia, spaţiul acvatic precum şi spaţiul aerian.
Spaţiul terestru al statului cuprinde întregul teritoriu (suprafeţele de uscat, dar şi lacurile şi
apele curgătoare) delimitat de frontierele statului. Nu fac parte din teritoriul statului
enclavele: suprafeţe de mici dimensiuni, care în baza unor realităţi politice şi juridice datând
de secole, confirmate însă prin tratate internaţionale, aparţin unui alt stat (de regulă un stat
vecin). Există enclave la frontiera dintre Italia şi Elveţia sau între Belgia şi Olanda.
Spaţiul terestru include şi subsolul, până la limita maximă a posibilităţilor tehnice de
exploatare. Un stat suveran este liber să dispună de resursele subsolului său; le poate exploata
direct sau le poate concesiona unor persoana fizice sau juridice din ţară sau din străinătate.
Resursele de interes public ale subsolului constituie obiect exclusiv al dreptului de proprietate
publică [art. 136 alin. (3) din Constituţie]; ele pot fi concesionate [art. 136 alin. (4)].
Bordul navelor aflate în marea liberă şi al aeronavelor aflate în zbor nu ţin de teritoriului
statului. „Insulele artificiale” sau platformele de foraj marin nu constituie teritoriu de stat,
chiar şi în cazul în care sunt de dimensiuni relativ mari şi sunt locuite permanent de zeci sau
sute de oameni. Drept urmare, ele sunt irelevante sub aspectul determinării limitelor mării
teritoriale, însă în jurul lor se stabileşte o zonă de protecţie de 500 de metri.
Contrar unei convingeri foarte răspândite, terenul pe care se află sediile misiunilor
diplomatice este parte a teritoriului statului acreditar şi nicidecum a teritoriului statului
acreditant. În baza dreptului internaţional, sediile misiunilor diplomatice beneficiază de
imunitate; cu alte cuvinte autorităţile statului acreditar se abţin să-şi exercite jurisdicţia asupra
terenului pe care se află aceste sedii (ca şi în privinţa persoanelor care beneficiază de statutul
diplomatic). La limită, aceste autorităţi pot interveni, exercitându-şi atribuţiile şi în sediul unei
misiuni diplomatice (de exemplu, pentru a evacua un intrus sau pentru arestarea unui
infractor), dar numai la solicitarea expresă a şefului de misiune.
Teritoriul acvatic cuprinde suprafeţele maritime supuse jurisdicţiei statului. Sunt incluse
aici: marea teritorială, apele interioare, radele porturilor, apele golfurilor şi băilor

9
interioare. Conform legii româneşti relevante, din teritoriul ţării fac parte apele maritime
interioare, marea teritorială, solul şi subsolul acestora, precum şi spaţiul aerian de deasupra
lor. În aceste spaţii România îşi exercită suveranitatea în conformitate cu legislaţia sa internă,
cu prevederile convenţiilor internaţionale la care este parte şi ţinând seama de principiile şi
normele dreptului internaţional [art. 6 alin. (2) din Legea nr. 17/1990].
Delimitarea mării teritoriale se face în raport de linia de bază a ţărmului. Marea
teritorială reprezintă o bandă continuă de o anumită lăţime (între 3 şi 12 mile marine),
calculată de la linia de bază a ţărmului.
Zonele maritime cu regim special (zona contiguă, zona economică exclusivă și platoul
contienntal) au un statut aparte: ele nu aparţin teritoriului statului, dar în privinţa lor statul
exercită anumite drepturi suverane (nu şi suveranitatea în întregul său, care poate fi
exercitată doar asupra teritoriului şi în limitele acestuia).
Marea liberă nu aparţine statului, fiind deschisă tuturor statelor; nici un stat nu poate
exercita drepturi suverane asupra mării libere sau a unor porţiuni din aceasta. Nici un stat nu
poate pretinde în mod legitim să supună o parte oarecare a mării libere suveranităţii sale.
Spaţiul aerian reprezintă coloana de aer situată deasupra spaţiului terestru şi a celui
acvatic, până la limita spaţiului cosmic. Spaţiul cosmic, ca şi luna şi corpurile cereşti nu sunt
susceptibile de apropriere din partea vreunui stat, constituind patrimoniu comun al întregii
omeniri.
Începând din deceniul al VI-lea al secolului trecut, anumite state (SUA, apoi Marea
Britanie, URSS, Japonia şi China) au instituit zone aeriene defensive („Air Defense
Identification Zones”) în largul coastelor proprii; în aceste zone aeronavele sunt supuse unui
regim special, neputând intra decât în anumite condiţii, trebuind să se identifice şi să
conformeze indicaţiilor de zbor ale autorităţilor acestor state. Raţiunea acestor măsuri constă
în necesitatea prevenirii unui atac aerian prin surprindere, prin monitorizarea tuturor
zborurilor din anumite zone situate în apropierea teritoriului naţional, în vederea identificării
într-o fază timpurie a aeronavelor necunoscute, susceptibile de a declanşa un asemenea atac
aerian.
3. Caracterele juridice ale teritoriului. Teritoriul unui stat este caracterizat prin
exclusivitate, inalienabilitate şi indivizibilitate.

1.4.1.3.2. Poporul

Poporul poate fi privit din două puncte de vedere: ca o comunitate politico-juridică a cărei
voinţă legitimează puterea de stat. (comunitate care-i reuneşte pe cetăţenii unui stat) sau ca o
realitate socială şi politică, o comunitate etno-culturală şi lingvistică, ai cărei membri pot avea
cetăţenii diferite, dar care se simt legaţi printr-un sentiment de apartenenţă la acea comunitate
şi sunt dispuşi să confere elementelor comune (limbă, religie, cultură, tradiţii istorice, spaţiul
geografic al convieţuirii etc.) o relevanţă politică deosebită. Din secolul al XIX-lea trăim în
epoca statelor naţionale. Ideea că o naţiune îşi atinge treapta deplinei maturităţi politice prin
constituirea propriului stat naţional a fost multă vreme de la sine înţeleasă şi este şi astăzi larg
acceptată.
Poporul apare ca subiect de drept mai ales sub două ipostaze: ca titular al puterii
constituante şi ca titular al dreptului de autodeterminare.

10
 Problema minorităţilor este consecinţa aplicării pe plan internaţional a principiului
autodeterminării popoarelor.
Pe plan constituţional intern, drepturile minorităţilor sunt consacrate în art. 6 al legii
noastre fundamentale (intitulat „Dreptul la identitate”). Conform primului alineat al acestui
articol, „[s]tatul recunoaşte şi garantează persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale
dreptul la păstrarea, la dezvoltarea şi la exprimarea identităţii lor etnice, culturale, lingvistice
şi religioase.”
Dincolo de problemele ţinând de protecţia identităţii minorităţilor naţionale, poporul se
prezintă pe plan constituţional intern ca un tot unitar. Statul modern nu poate opera distincţii
între cetăţeni pe baza stărilor, a claselor, a confesiunii religioase sau a altor criterii. Egalitatea
şi interdicţia discriminării [art. 4 alin. (2), coroborat cu art. 16 alin. (1)] au nu numai rolul unei
protecţii a individului contra abuzului şi a arbitrariului statal, ci şi funcţia de factor constructiv
al statului şi de fundament al legitimităţii puterii de stat.

1.4.1.3.3. Puterea de stat

Puterea de stat este o putere de dominaţie politică, unică, permanentă, seculară cu un

caracter organizat şi raţional şi este suverană.1 Suveranitatea este cea mai importantă
trăsătură a puterii de stat; într-o formă sintetică ea le înglobează pe toate celelalte. Datorită
importanţei ei cu totul deosebite îi vom consacra o secţiune distinctă.

1.4.1.4. Suveranitatea

Prin suveranitate înţelegem acea calitate a puterii de stat (sau a statului, în unele opinii)
de a fi supremă pe plan intern şi independentă în exterior.
Supremaţia internă vizează legitimarea deciziilor adoptate de autorităţile statului. Nici un
individ şi nici un grup de indivizi nu se poate opune unei decizii statale rămânând totodată în
limitele dreptului. Suveranitatea este incompatibilă cu noţiunea iusnaturalistă, frecvent
utilizată în evul Mediu, de „drept la rezistenţă”.Caracterul absolut al puterii suverane implică
integrarea tuturor remediilor politice şi juridice ale eventualelor nedreptăţi şi abuzuri ale
autorităţilor sau ale agenţilor acestora într-un sistem de instituţii, norme şi proceduri statale:
acţiuni în justiţie, contencios administrativ şi constituţional, electivitatea anumitor autorităţi
publice, alegeri generale şi periodice, principiul legalităţii etc. Cel nemulţumit de remediile
existente nu se poate prevala însă de nedreptatea suferită pentru a se opune comunităţii
politice în întregul ei sau pentru a-i nega autoritatea.
Statul suveran deţine atât monopolul constrângerii cât şi pe cel al edictării şi aplicării
dreptului. Indivizii, asociaţiile acestora, precum şi comunităţile teritoriale locale au drepturi
subiective doar în măsura în care acestea sunt recunoscute, confirmate sau concedate de către
stat. Sub acest aspect, conceptul de suveranitate, gândit şi aplicat consecvent până la capăt,
este antinomic faţă de statul de drept şi de ideea drepturilor omului. Rezolvarea acestei
probleme constă în pozitivarea principiilor statului de drept şi a drepturilor omului; acestea

1
Este de remarcat că pentru Jellinek, suveranitatea nu este o trăsătură esenţială a puterii de stat. Vezi G.
JELLINEK, ASL, pp. 486 şi urm.

11
din urmă, prin consacrare legală şi constituţională, devin drepturi şi libertăţi fundamentale,
garantate de ordinea statală. Această soluţie este însă specifică doar comunităţilor politice care
recunosc şi respectă principiile statului de drept. Statele autoritare sau totalitare înţeleg să-şi
rezerve prerogativele suverane în mod nelimitat, inclusiv libertatea de a exercita abuziv sau
chiar de a încălca propriile limitări legale şi constituţionale.
O anumită limitare a caracterului absolut al suveranităţii pare să rezide în aplicarea
principiului subsidiarităţii. Aplicarea principiului subsidiarităţii constituie într-adevăr o
atenuare a aspectului de unilateralitate a deciziei, inerent suveranităţii. Totuşi, subsidiaritatea
nu poate înlocui suveranitatea; chiar şi în cazul unei stricte aplicări a priorităţii competenţei
comunităţii restrânse şi a apropierii de individ a procesului adoptării deciziei, mai este necesar
să se stabilească dacă o problemă poate sau nu să fie soluţionată eficient la nivelul comunităţii
restrânse. Stabilirea acestui lucru constituie prin excelenţă domeniul deciziei suverane.
Aspectul extern al suveranităţii priveşte independenţa puterii de stat faţă de orice putere
din exterior. La data când teoria suveranităţii a fost elaborată pentru prima oară în mod
coerent de către Jean Bodin, puterile externe vizate erau Împăratul şi Papa. În prezent,
independenţa externă implică lipsa oricărei ingerinţe, directe sau indirecte, din partea altui stat
sau a unei organizaţii internaţionale în procesul decizional intern al unui stat. O examinare fie
şi sumară a relaţiilor internaţionale contemporane evidenţiază faptul că, în cazul majorităţii –
dacă nu al tuturor – statelor, o asemenea independenţă este iluzorie. Procesele decizionale
interne, inclusiv pe plan legislativ sunt adesea influenţate sau chiar determinate de factori
externi. Presiunile din partea unor mari puteri, a unor parteneri comerciali importanţi, a unor
organizaţii internaţionale sau chiar organizaţii neguvernamentale influente ori a unor mari
concerne, sau pur şi simplu din partea comunităţii internaţionale în ansamblu se manifestă
frecvent şi la toate nivelele. Acest fapt nu elimină suveranitatea; aceste presiuni influenţează
sau chiar determină conţinutul deciziei suverane dar nu se substituie acesteia. Pentru ca
rezultatul unui demers deschis sau deghizat al unei mari puteri sau al unui alt factor
internaţional să se materializeze este nevoie de un act al suveranului. Doar decizia acestuia
leagă juridic indivizii supuşi jurisdicţiei sale.

1.4.1.5. Forme de stat

1.4.1.5.1. Monocraţii, oligarhii şi democraţii

În prezent, clasificarea tripartită este reluată cu o terminologie întrucâtva diferită.

Clasificarea binară a formelor de stat (monarhii şi republici) este păstrată, dar priveşte mai
ales aspecte formale ale exercitării puterii sau circumstanţe accidentale (păstrarea formei
exterioare a unor tradiţii politice, în cazul unor monarhii). Ea va fi însă subordonată
clasificării principale a formelor statului în monocraţii, oligarhii şi democraţii
reprezentative. Criteriul distinctiv este acelaşi cu cel al gândirii politice a antichităţii:
numărul celor care exercită puterea.
Monocraţiile se împart în monarhii şi dictaturi. Monarhiile se subîmpart în monarhii
absolute şi monarhii constituţionale, iar dictaturile în dictaturi comisariene şi dictaturi
autocratice.

12
 În statele moderne, dictatura face loc unui sistem totalitar statul însuşi devine instrumentul
unui proiect utopic, ajungând în cele din urmă o simplă faţadă a unei structuri de putere
concentrată în jurul partidului sau a „mişcării” totalitare.
În cazul oligarhiilor, decizia asupra chestiunilor decisive revine nu unui singur individ ori
unei organizaţii rigide ci unei anumite elite, definite prin anumite calităţi – pretinse sau reale –
pe plan moral, intelectual sau profesional.
Democraţiile reprezentative sunt în prezent singurele forme politice viabile în care
democraţia poate coexista cu un grad acceptabil de respectare a drepturilor fundamentale.
Teoretic, democraţia directă constituie o soluţie rezonabilă, fiind de altfel aplicată în unele
cantoane elveţiene. Totuşi, la dimensiunile unor comunităţi mai largi, această soluţie se
vădeşte ca evident impracticabilă. Democraţia reprezentativă este legată indisolubil de
principiile statului de drept, care vor fi examinate în detaliu mai jos 2. Formele democraţiei
reprezentative, stabilite după criteriul modului de aplicare a principiului separaţiei puterilor
vor fi expuse în detaliu mai jos, în capitolul al II-lea, consacrat teoriei constituţiei3.

1.4.1.5.2. Monarhii şi republici

După criteriul juridic al modului de desemnare a şefului de stat, formele de guvernământ pot
fi monarhice sau republicane. Monarhia actuală nu păstrează decât câteva din trăsăturile
caracteristice monarhiilor din trecut (subsumabile monocraţiilor), de regulă cele mai puţin
importante pentru exerciţiul puterii. Chiar şi faţă de monarhiile constituţionale din secolul al
XIX-lea, poziţia monarhului actual este sensibil mai puţin relevantă politic. Totuşi el nu
rămâne un simplu element de decor, personificare a tradiţiei şi continuităţii statele sau simbol
al unităţii naţionale.
Trăsătura esenţială a formei de guvernământ republicane nu rezidă în primul rând în
eligibilitatea şefului statului (destul de multe monarhii din trecut erau elective) şi nici în
limitarea în timp a duratei exercitării puterii (uneori, ce-i drept rar, domnia monarhilor era
limitată, după cum alteori mandatele unor preşedinţi se succed până la moartea sau
răsturnarea acestora), ci în etosul politic şi juridic diferit. Instaurarea republicii implică
abandonarea deliberată, de multe ori în mod solemn, a unei tradiţii politice percepute ca
desuetă sau pernicioasă precum şi voinţa expresă de a inaugura o nouă eră politică, bazată pe
principii total diferite de cele în vigoare anterior. Vechile ierarhii şi valori sunt abandonate, şi
odată cu ele, cutumele şi instituţiile care le-au dat consistenţă şi efectivitate. În noua ordine,
care se vrea „un început de ciclu”, gândirea orientată spre soluţii generale şi abstracte,
structurate într-un sistem unitar şi coerent, cu pretenţii de universalitate, coexistă cu invocarea
unor alte tradiţii, livreşti, democratice şi republicane, idealizate şi transfigurate prin prisma
lecturilor din clasicii antichităţii greceşti şi romane.
Făcând abstracţie de câteva incidente istorice minore soluţia unei guvernări republicane nu a
constituit subiect de discuţie în statul românesc modern. Chiar şi comuniştii, în perioada care
a urmat accederii lor la putere (6 martie 1945), au respins drept calomnii ale „partidelor
istorice” orice acuzaţii privind intenţia guvernului lor de a înlătura în viitorul apropiat

2
Vezi infra, §7. Statul de drept.
3
Vezi infra, §15. Regimuri politice sau constituţionale.

13
monarhia. Actul de la 30 decembrie 1947 (abdicarea Regelui Mihai I) a constituit o surpriză
chiar şi pentru mulţi din partizanii regimului. În literatura juridică au fost puse în discuţie atât
validitatea actului de abdicare, cât şi cea a legii subsecvente prin care se proclama Republica,
precum şi legitimitatea formei republicane de guvernământ instaurate astfel. Credem că este
absolut clar că acţiunii lui Petru Groza şi Gheorghe Gheorghiu-Dej (cei care l-au determinat
pe Rege să abdice), precum şi actelor subsecvente le lipseşte orice element de legitimitate
politică şi constituţională. Îndepărtarea Regelui Mihai I a fost percepută de contemporani în
mod aproape unanim ca o grea lovitură; în acel moment şeful statului se bucura de o
popularitate depăşind pe departe pe cea a oricărui alt om politic, iar opinia publică vedea în el
singura speranţă, atât în privinţa unei temperări a exceselor guvernanţilor de atunci, cât şi în
privinţa unei eventuale întoarceri la un regim politic democratic. Plecarea Regelui României
lăsa ţara la discreţia comuniştilor şi însemna înlăturarea ultimului obstacol în calea exercitării
neîngrădite a puterii de către aceştia. Forma republicană de guvernământ este legitimată prin
voinţa poporului; pentru adepţii ei, ea este superioară monarhiei tocmai prin aplicarea
consecventă a principiilor democratice, inclusiv, şi mai ales, în privinţa desemnării şefului
statului. Or, în cazul actului de la 30 decembrie 1947, chiar voinţa poporului a fost în modul
cel mai grav încălcată. Republica română este prin urmare grevată de acest certificat de
naştere infamant, atestând violarea tocmai a principiilor care în orice republică sunt privite ca
primordiale. Din perspectiva principiilor democraţiei, actul de la 30 decembrie este lipsit de
orice legitimitate, reprezentând o denaturare grotescă a spiritului republican.

1.4.1.5.3 State unitare şi state compuse

Sub aspectul exercitării puterii în teritoriu – sau al „separaţiei verticale a puterii” –

statele pot fi unitare sau compuse. Statele unitare au un singur sistem de drept, un singur
aparat de stat cu un singur nivel de autorităţi legislative, executive şi judecătoreşti (şi o
singură curte supremă) şi – întotdeauna – o singură cetăţenie.
Statele unitare sunt produsul parcurgerii integrale a procesului de centralizare a puterii în
epoca modernă. Procesul de centralizare a dus nu numai la concentrarea majorităţii
prerogativelor în mâinile unei singure autorităţi, ci şi la uniformizarea administraţiei, a
dreptului şi a justiţiei şi chiar a limbii şi a culturii. Aceste inconveniente pot fi atenuate într-un
stat unitar prin instituirea unui nivel rezonabil de autonomie locală, precum şi prin
descentralizare şi desconcentrare.
Statele compuse apar fie ca asociaţii de state, fie ca federaţii (state federale). În decursul
istoriei au apărut cele mai diverse forme de asociere între state. O teorie generală a federaţiei
începe să fie schiţată abia în secolul al XIX-lea. Din acea epocă s-a impus clasificarea
asociaţiilor de state în patru categorii: uniuni personale, uniuni reale, confederaţii şi federaţii.

1.4.1.6. Statul de drept

Limitarea şi controlul puterii politice şi subordonarea acesteia faţă de lege, sau, într-o
formulare mai sintetică, „supremaţia legii” reprezintă o temă constantă în gândirea politică şi
juridică. Curentele de drept natural, gândirea lui Althusius, Spinoza, Locke şi Montesquieu,

14
precum şi scrierile „părinţilor fondatori” ai Constituţiei SUA (îndeosebi cele grupate în „The
Federalist”) au examinat această problematică din cele mai diferite perspective.
Teoriile statului de drept s-au cristalizat pornind de la realitatea politică şi juridică concretă
a statelor europene. Doctrina engleză a „domniei legii” (rule of law) echivalată de regulă cu
statul de drept, este ilustrativă în acest sens. Formularea clasică a „domniei legii” apare în
cunoscuta lucrare a de drept constituţional a lui Albert Venn Dicey În opinia autorului
britanic, supremaţia legii are trei semnificaţii. În primul rând, ea vizează „supremaţia sau
predominanţa absolută a dreptului regulat (regular law), în contrast cu influenţa puterii
arbitrare, şi [care] exclude existenţa arbitrariului, a prerogativei, sau chiar a unei largi
autorităţi discreţionare din partea guvernământului” În al doilea rând, ea reclamă egalitatea în
faţa legii, în sensul că „orice persoană, oricare i-ar fi condiţia sau rangul, este supusă
dreptului ordinar al ţării (ordinary law of the realm) şi accesibilă (amenable) jurisdicţiei
tribunalelor ordinare.” În fine, o a treia semnificaţie vizează predominanţa spiritului juridic,
specifică instituţiilor engleze. Aici constituţia este „îmbibată” (pervaded) de domnia legii, prin
aceea că „principiile generale ale constituţiei (ca, de exemplu, dreptul la libertatea
persoanei, sau dreptul la întruniri publice) sunt pentru noi produsul unor decizii judiciare ce
stabilesc drepturi ale unor persoane particulare (private persons) deduse spre judecare
instanţelor (brought before Courts); pe când sub [regimul] multor constituţii străine, siguranţa
(atâta câtă este) a drepturilor indivizilor decurge, sau apare ca decurgând, din principiile
generale ale constituţiei.”

Exigenţele actuale ale statului de drept

În prezent, statul de drept presupune respectarea anumitor principii printre care menţionăm:
a) Organizarea autorităţilor pe baza separaţiei puterilor, având în vedere mai ales
respectarea independenţei justiţiei.
b) Garantarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale.
c) Asigurarea supremaţiei legii în ordinea juridică internă, în special prin impunerea
consecventă a principiului legalităţii în administraţia publică. Realizarea acestui deziderat
este legată indisolubil de posibilitatea ca o persoană vătămată într-un drept subiectiv sau într-
un interes legitim, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea la termenul legal a unei
cereri, să se adreseze instanţei judecătoreşti competente, pentru a cere anularea actului,
recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei (acţiunea în
contencios administrativ).
d) Asigurarea supremaţiei constituţiei, în sensul lipsirii de efecte juridice a actelor ce
contravin dispoziţiilor legii fundamentale, chiar şi în cazul în care aparţin legiuitorului.
Conform tendinţei – specifice statului de drept – de judiciarizare a dreptului, supremaţia
constituţiei poate fi cel mai bine asigurată printr-un mecanism jurisdicţional (contenciosul
constituţional).
e) Asigurarea unui înalt grad de certitudine şi de stabilitate a raporturilor juridice.
f) Atingerea unui grad mai ridicat de predictibilitate a dreptului.
g) Respectarea principiului proporţionalităţii. Atunci când anumite acte ale legiuitorului
sau ale executivului afectează drepturi subiective ale individului – în special drepturile sale
fundamentale – este necesar ca scopul urmărit precum şi mijloacele utilizate să fie legitime,

15
măsura restrictivă să fie aptă să ducă la atingerea obiectivului urmărit şi adecvată acestuia şi
să nu existe o măsură alternativă de natură a permite atingerea aceluiaşi obiectiv şi care să
implice ingerinţe mai puţin grave în sfera drepturilor individuale.
h) Respectarea obligaţiei de a motiva şi fundamenta raţional deciziile adoptate, cu
indicarea temeiurilor legale ale acestora.

1.4.1.7 Separaţia puterilor în stat

Separaţia puterilor în stat constituie unul din principiile esenţiale ale statului de drept de
concepţie liberală; „dogmă” fundamentală a democraţiei parlamentare actuale, ea se regăseşte,
în mod expres sau implicit, în arhitectura juridică a aproape tuturor constituţiilor din
momentul de faţă.
Ca şi în cazul altor noţiuni fundamentale ale dreptului public şi ale teoriei statului,
cristalizarea unei concepţii coerente a separaţiei puterilor s-a produs treptat; anumite elemente
ale sale pot fi întâlnite, cu un rol diferit şi în proporţii diferite, în operele mai multor autori, cu
secole înainte de Locke şi Montesquieu, de numele cărora este legată de regulă elaborarea
sistematică a acestui principiu.
În opinia unui important autor britanic (M.J.C. VILE, Constitution and the Separation of
Powers, Second Edition, Liberty Fund, Indianapolis, 1998, p. 14.), o „doctrină pură” a
separaţiei puterilor poate fi formulată în modul următor: „este esenţial pentru stabilirea şi
menţinerea libertăţii politice, ca guvernământul (government) să fie divizat în trei ramuri sau
departamente: legislativul, executivul şi judiciarul [1]. Fiecăreia din cele trei ramuri îi
corespunde o funcţie identificabilă a guvernământului, legislativă, executivă şi judiciară [2].
Fiecare ramură a guvernământului trebuie limitată la exercitarea funcţiei ei proprii, fără a i se
permite a uzurpa funcţiile altor ramuri [3]. În plus, persoanele care alcătuiesc cele trei
autorităţi (agencies) ale guvernământului trebuie menţinute separate şi distincte, nici unui
individ nefiindu-i permis să aibă în acelaşi timp calitatea de membru în mai mult de una din
aceste ramuri [4]. Astfel, fiecare ramură va realiza un control asupra celorlalte şi nici un grup
de persoane nu va fi capabil să controleze de unul singur mecanismul statului [5]”. În opinia
autorului citat, un autor trebuie să abordeze şi să subscrie într-o anumită măsură la fiecare din
tezele menţionate mai sus pentru a fi subsumabil categoriei de „teoretician al separaţiei
puterilor”; evident, foarte puţini sunt cei care subscriu integral la toate aceste exigenţe, iar
cazurile în care „forma pură” a doctrinei a fost pusă în practică sunt şi mai rare.
Justificarea primordială a separaţiei puterilor a constat – ca şi în cazul teoriei
guvernământului mixt, cu care această doctrină are numeroase afinităţi şi interferenţe – în
asigurarea libertăţii politice în stat, contra tendinţelor abuzive ale deţinătorilor autorităţii.
Argumentele invocate de-a lungul timpului în favoarea acestui principiu sunt:
(1) creşterea eficienţei actului de guvernare. Aparent, prin sistemul său de frâne şi
contragreutăţi, separaţia puterilor se află în relaţii antinomice cu guvernarea eficientă. La
prima vedere, un guvern care îşi poate exercita nestingherit atribuţiile, fără controlul
stingheritor al altor autorităţi are toate şansele să realizeze performanţe superioare celor ale
unui guvern unde preocuparea pentru garantarea libertăţii politice duce la limitarea şi
îngrădirea puterii sale. În fapt, însă, exercitarea nestingherită a puterii duce la multiplicarea
organelor statului şi la diminuarea interesului faţă de rezolvarea problemelor cetăţenilor.

16
 (2) garanţia că legile scrise sunt adoptate în vederea interesului comun al societăţii;
(3) garantarea faptului că legea este administrată în mod imparţial şi că toţi administratorii
stau sub imperiul acesteia;
(4) crearea posibilităţii ca reprezentanţii poporului să tragă la răspundere pe demnitarii şi
funcţionarii executivului pentru exercitarea abuzivă a puterii lor; şi
(5) stabilirea unui echilibru al puterilor guvernământului (vezi în acest sens, W.B. GWYN,
The Meaning of the Separation of Powers. An Analysis of the Doctrine from Its Origin to the
Adoption of the United States Constitution, Tulane University, New Orleans, 1965, pp. 127-
128). Cu excepţia primei versiuni a argumentării, toate celelalte sunt în mod direct preocupate
de menţinerea libertăţii politice şi de evitarea tiraniei.

Provocări actuale la adresa separaţiei puterilor

Statul contemporan este caracterizat de o constelaţie de forţe şi interese, de mecanisme şi

evoluţii în mare măsură diferite de cele ale epocii în care Locke şi Montesquieu şi-au elaborat
operele. Dacă natura umană, dorinţa de putere şi tentaţia de a abuza de aceasta precum şi
valoarea şi semnificaţia libertăţii politice a individului au rămas în linii mari aceleaşi, căile şi
modalităţile prin care aceşti factori se manifestă pe plan politic sunt foarte diferite. Raportul
de forţe este altul decât în secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea. Printre aceste elemente de
noutate care impun o anumită reconsiderare a separaţiei şi echilibrului puterilor se cuvin
menţionate: dezvoltarea explozivă a sferei administraţiei, delegarea legislativă şi justiţia
constituţională.
Administraţia publică realizează în prezent pe departe cel mai mare volum de activitate în
sfera statală. Atât prin dimensiunile personalului angrenat în acest domeniu, cât şi prin
expertiză, grad de organizare şi prin continuitatea activităţii, ea depăşeşte cu mult ariile
însumate ale puterii legislative şi ale puterii judecătoreşti. Puterea administraţiei este
considerabilă şi greu de contracarat. În câte un domeniu punctual, legislativul, printr-un efort
concentrat, se poate impune asupra administraţiei, de exemplu elaborând un act normativ în
materie. Dacă ţinem cont însă de faptul că majoritatea legilor sunt adoptate în urma unor
iniţiative guvernamentale şi că în elaborarea proiectelor de lege un rol important îl au
expertiza structurilor administrative din cadrul ministerelor şi a celorlalte autorităţi publice
centrale, raporturile reale între legislativ şi administraţie apar într-o altă lumină.
Instituţia delegării legislative a apărut în circumstanţele speciale ale primului război
mondial şi ale crizelor economice care l-au urmat. Rezolvarea promptă a problemelor
complexe şi urgente decurgând din anumite situaţii excepţionale reclama de multe ori
modificarea cadrului legislativ sau transgresarea unor limite impuse de lege executivului. În
concluzie, principiul separaţiei puterilor poate fi şi trebuie menţinut şi îşi vădeşte relevanţa şi
utilitatea şi cazul unei guvernări în care executivul este abilitat să emită acte cu putere de lege;
schimbate sunt doar circumstanţele în care trebuie asigurat echilibrul şi controlul reciproc al
puterilor în stat. Evident, echilibrul este mai greu de realizat, dar rămâne totuşi posibil.
Justiţia constituţională constituie un alt element care schimbă raporturile dintre puteri aşa
cum erau înţelese în epoca clasică a parlamentarismului şi a separaţiei puterilor. Avem în
vedere sistemul de control al constituţionalităţii legilor realizat prin instanţe speciale, de
contencios constituţional (curţi constituţionale); sistemul controlului prin instanţe ordinare

17
fiind deja încadrat în sistem şi asimilat acestuia, cel târziu de la începutul secolului al XIX-
lea.
În fine, statul contemporan se mai deosebeşte de cel avut în vedere de clasicii teoriei
separaţiei puterilor şi în ceea ce priveşte rolul partidelor politice. Puterea se concentrează
din ce în ce mai mult în jurul structurilor de partid şi mai puţin în zona ramurilor
guvernământului; acestea din urmă apar mai degrabă ca instrumente prin care partidele îşi
urmăresc propriile obiective politice.

1.4.1.8. Reprezentarea simbolică a statului

Simbol al statului poate fi un obiect perceptibil senzorial, o instituţie sau o acţiune în care
statul se reprezintă pe sine sau care sugerează o întâmplare semnificativă din perspectiva sa
(de exemplu un eveniment istoric important). Scopul simbolului îl reprezintă auto-
reprezentarea statului, pentru a înfăţişa sau sugera în mod plastic coeziunea comunităţii
politice şi pentru a produce prin aceasta un efect integrator asupra societăţii.
Simbolurile statului sunt de multe ori şi simboluri ale puterii. Ele fac vizibil statutul celui
care le poartă şi apartenenţa acestuia la o anumită autoritate publică, acţionând în numele
entităţii care legitimează puterea politică (Dumnezeu, persoana monarhului, o dinastie
considerată divină, poporul sau o grupare politică pretinzând a-l reprezenta).
Funcţia simbolurilor statului este în primul rând aceea de a contribui la crearea şi
menţinerea ordinii politice şi sociale; ele permit indivizilor să distingă între o persoană care
acţionează în numele autorităţii – şi ale cărei acte şi decizii leagă statul – de simpli particulari
sau de reprezentanţi ai altor puteri.
Funcţia simbolurilor statului de a contribui la menţinerea ordinii în stat şi în societate este
îndeplinită şi prin simpla lor existenţă. O a doua funcţie, nu mai puţin importantă, a
simbolurilor statului o constituie cea de integrare politică a societăţii.
Conform art. 12 din Constituţie, simbolurile statului sunt stema României (care
„simbolizează statul român naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil”: art. 1 alin.
(1) din Legea nr. 102/1992), sigiliul statului, drapelul României şi Ziua naţională a
României (1 Decembrie).

1.5. Test de evaluare – autoevaluare

- identificaţi elementele statului.
- identificaţi elementele teritoriului.
- precizaţi raportul dintre suveranitate şi statul de drept.
- de ce este necesară separaţia puterilor?
care este relaţia dintre statul de drept şi democraţie?
- identificaţi exigenţele statului de drept şi evaluaţi măsură în care acestea sunt
îndeplinite în România de astăzi;
- care este miza politică a separaţiei puterilor?
- stabiliţi dacă şi în ce măsură recentele modificări ale legilor justiţiei (legile nr.
303/2004, 304/2004 şi 317/;004) contravin principiului separaţiei puterilor.

18
Unitatea de învățare 2: Capitolul II: Constituţia (§ 9. Noţiunea de constituţie; § 10. Puterea
constituantă; § 11. Legalitate şi legitimitate; § 12. Clasificarea constituţiilor; § 13. Controlul
de constituţionalitate; § 14. Regimuri politice sau constituţionale)

2.1. INTRODUCERE
Unitatea de învăţare nr. 1 prezintă: noţiunile de constituţie şi de putere constituantă,
clasificarea constituţiilor, controlul de constituţionalitate, regimurile politice sau
constituţionale.

2.2. Competenţele unităţii de învăţare

După parcurgerea unităţii de învăţare, studentul va fi capabil:
- să înţeleagă noţiunile de constituţie şi de putere constituantă;
- să înţeleagă necesitatea controlului constituţionalităţii legilor şi locul acestei instituţii în
arhitectura statului de drept;
- să facă distincţia dintre legalitate şi legitimitate;
- să facă distincţia dintre tipurile de constituţie şi să înţeleagă atât elementele lor comune
cât şi pe cele distinctive;
- să înţeleagă formele şi mecanismele de control al constituţionalităţii legilor, precum şi
originea şi evoluţia acestei instituţii;
- să înţeleagă importanţa practică şi miza politică a interpretării Constituţiei;
- să înţeleagă distincţia dintre regimurile constituţionale și importanţa practică a acesteia.

2.3. Durata
Durata medie de parcurgere a fiecărei unităţi de învăţare este de 4 ore.

2.4. Conţinutul unităţii de învăţare

Capitolul II. Constituţia

2.4.1. Noţiunea de constituţie. Precizări terminologice

Sub aspect etimologic, noţiunea de constituţie este legată de verbul latin constituo (=a
statornici, a aşeza cu temei).
La începutul evului mediu, termenul „constituţie” era utilizat cu precădere în limbajul
ecleziastic pentru a desemna anumite reguli monastice. Ulterior, începând cu primele secole
ale epocii moderne, prin „constituţie” se înţelegea alcătuirea ori structura politico-juridică a
unei entităţi politice ori a unui anumit stat. În acest sens, orice stat avea o constituţie. În
secolul XVIII se impune ideea adoptării unui act legislativ de către reprezentanţa naţională –
ceea ce atestă impunerea concepţiei suveranităţii naţionale – act care să consacre relaţiile
fundamentale în stat. Un asemenea act ar fi reprezentat o limitare considerabilă a
prerogativelor monarhului – ale cărui puteri şi atribuţii se bazau pe tradiţie şi nu pe acte scrise

19
– constituind totodată un puternic instrument favorabil intereselor stării a III-a (=a
burgheziei), aflată în ascensiune pe plan social şi politic. Consacrarea expresă (şi limitativă) a
întinderii atribuţiilor puterii centrale constituia totodată şi o garanţie a libertăţii colective şi
individuale a celor guvernaţi, în condiţiile apariţiei statului modern, caracterizat prin
adoptarea frecventă de acte normative ce modifică dreptul existent (şi, odată cu acesta,
garanţiile vechilor libertăţi), prin armată permanentă, un corp de funcţionari publici şi prin
extinderea fără precedent a funcţiilor şi atribuţiilor statale, ceea ce implica şi o creştere
substanţială a sarcinilor fiscale ale populaţiei.
Noile raporturi politice şi juridice impun pe de o parte delimitarea mai strictă a
prerogativelor statului – a cărui atotputernicie din ce în ce mai vădită îl pune în conflict cu
drepturile şi interesele individuale – dar şi legitimarea acestor prerogative până nu demult
inacceptabil de largi printr-o manifestare expresă a celor voinţei guvernaţi. Ca atare alături de
vechea accepţiune materială a noţiunii de constituţie (care ia în considerare conţinutul şi
importanţa relaţiilor reglementate) apare un concept formal: constituţia este legea
fundamentală adoptată de către o adunare reprezentativă (parlament, reprezentanţă naţională,
convenţie naţională, adunare constituantă), printr-o procedură specială, diferită de cea uzitată
în cazul legilor ordinare, având forţă juridică superioară acestora. Forţa juridică superioară a
constituţiei (şi implicit a garanţiei drepturilor fundamentale conţinute în aceasta) reprezenta
un eficient mijloc de apărare contra pericolelor atotputerniciei statale. Ideii moderne de
constituţie i se asociază şi principiul separaţiei puterilor. În concepţia Franţei revoluţionare,
formulată în art. 16 al Declaraţiei drepturilor omului şi cetăţeanului din 26 august 1789, „orice
societate în care garanţia drepturilor şi a libertăţilor nu este înfăptuită, şi nici separaţia
puterilor în stat nu este realizată, nu are constituţie”.
Evident, ideea consacrării într-o lege fundamentală adoptată de către o adunare
reprezentativă a unor reguli fundamentale privind organizarea statului precum şi limitele
puterii acestuia are mai mult decât simple consecinţe de ordin tehnic şi nu se reduce la un
aspect formal. Deşi ideea limitării puterii autorităţii este la fel de veche ca şi statul, iar
existenţa unor drepturi aparţinând celor guvernaţi, opozabile deţinătorilor puterii poate fi
constatată din cele mai vechi timpuri, îmbinarea acestor idei, încadrarea lor într-o concepţie
sistematică şi formularea lor în scris constituie evenimente de natură să transforme profund
societatea şi statul. Legile scrise, accesibile în principiu cunoaşterii şi înţelegerii oricui
constituiau o garanţie a drepturilor supuşilor sau cetăţenilor. O reglementare scrisă clară,
raţională şi sistematică permitea instituirea unei ordini juridice inteligibile, suple şi dinamice,
în care individul să poată anticipa consecinţele actelor sale, să poată prevedea rezultatul
judecăţii în caz de litigiu şi să depindă mai puţin de bunăvoinţa, înţelegerea sau capriciul unui
magistrat ori demnitar. Apariţia şi impunerea unei economii dominate de valorile pieţii şi a
unei societăţi orientată spre evoluţie şi deschidere vor încuraja tendinţa de a aplica în
domeniul dreptului public reguli şi instituţii specifice dreptului privat. Noţiunea de „contract
social” este un exemplu în acest sens.
Supremaţia normelor constituţionale, implicând abrogarea oricăror cutume sau legiuiri mai
vechi incompatibile cu dispoziţiile acesteia precum şi lipsirea de efect a oricărui act normativ
ulterior care contravine dispoziţiilor respective, este o componentă esenţială a noţiunii
moderne de constituţie. Din acest motiv, criteriul formal al definirii acesteia are un rol atât de
important în societatea modernă. Criteriul formal nu epuizează însă conţinutul noţiunii de

20
constituţie. O analiză istorică sau sociologică a evoluţiei statelor poate evidenţia oricând
faptul că anumite reglementări (privitoare, de exemplu, la contracte, comerţ, proprietate,
moştenire sau la sistemul fiscal) au avut consecinţe mult mai durabile şi mai profunde asupra
evoluţiei acestor state decât anumite norme constituţionale. În consecinţă, în definirea
constituţiei ar trebui luat în considerare şi criteriul material.
Sub aspect formal, o constituţie este o lege fundamentală, intitulată de regulă chiar
„constituţie”, adoptată de o adunare special constituită – adunarea constituantă – conform unei
proceduri speciale, deosebite de cea a adoptării legilor ordinare, şi care are o forţă juridică
superioară celorlalte legi.
Sub aspect material, constituţia include toate reglementările, indiferent de sursa lor
formală, referitoare la instituirea şi exercitarea puterii în stat, raportul dintre puterile statului,
precum şi drepturile şi libertăţile fundamentale. Cu alte cuvinte, noţiunii de constituţie în sens
material îi sunt subsumabile nu numai reglementările cuprinse în actul intitulat „constituţie”
(=constituţia în sens formal), ci şi o serie de reglementări cuprinse în legi organice sau
ordinare (legea electorală, legea partidelor politice, legea cetăţeniei, legile privind organizarea
Curţii Constituţionale, a Guvernului sau a altor autorităţi publice), în acte ale Guvernului (de
exemplu, ordonanţa de urgenţă privind regimul stării de asediu şi regimul stării de urgenţă),
hotărâri ale Parlamentului (regulamentele Parlamentului) sau chiar în cutume.
După cum se poate observa cu uşurinţă, noţiunea de constituţie în sens material este cu mult
mai largă decât cea de constituţie în sens formal. Practic întotdeauna, prima noţiune este
inclusă în cea de-a doua. Destul de rar, ce-i drept, apar şi situaţii în care în legea fundamentală
se găsesc norme reglementând relaţii relativ puţin importante din viaţa socială, neîncadrabile
sub aspect material în constituţie, dar care îndeplinesc totuşi criteriile formale, având în
consecinţă forţa juridică a unei reglementări constituţionale.
În literatura juridică s-a manifestat tendinţa de a formula definiţia constituţiei prin utilizarea
concomitentă a ambelor criterii: formal şi material. În ce ne priveşte, ne raliem opiniei
profesorului clujean Tudor Drăganu, care consideră că o “definiţie a noţiunii de constituţie
bazată pe cumularea criteriului material cu cel formal este uneori prea strâmtă pentru a putea
cuprinde realitatea în întreaga ei complexitate”.
Constituţia în sens formal – legea fundamentală a unei ţări – are un caracter sistematic şi,
de cele mai multe ori, exhaustiv. Sub acest aspect ea se deosebeşte de aşa numitele acte
constituţionale care vizează nu întregul ansamblu al raporturilor sociale relevante pe plan
constituţional, ci doar anumite aspecte punctuale ale acestora. Ele sunt specifice perioadelor
de tranziţie, fie de la un regim constituţional către unul autoritar sau chiar totalitar, fie în sens
invers, în direcţia (re)stabilirii democraţiei şi a statului de drept.
2.4.2. Puterea constituantă. Legalitate şi legitimitate

La modul ideal, adoptarea sau „darea” constituţiei are loc în două situaţii. În prima variantă,
comunitate îşi primeşte propria constituţie, întemeindu-şi astfel statul. Aici fondarea statului şi
adoptarea legii sale fundamentale coincid. Modelul istoric în acest sens îl reprezintă
Constituţia SUA din 1787. În cealaltă variantă, în cadrul unui stat deja existent, constituţia
este înlocuită pe cale revoluţionară cu una nouă; ordinea veche este răsturnată şi este
întemeiată o nouă ordine, pe baza unei noi legitimităţi. Prototipul istoric al unei asemenea
răsturnări îl reprezintă Revoluţia franceză din 1789.

21
 Temeiul unei noi ordini, care să o înlocuiască pe cea existentă anterior, îl constituie voinţa
poporului. Poporul în întregul său, privit ca autor al răsturnării politice şi juridice îşi manifestă
aici puterea constituantă.
Doctrina puterii constituante este legată de numele lui Emmanuel Joseph Sieyès. În celebra
sa lucrare (Qu’est-ce que le tiers état, 1789 ) apărută puţin înainte de declanşarea Revoluţiei
franceze, examinează aspectele constituţionale ale aşteptatelor reforme ce urmau a fi adoptate
de Stările generale care fuseseră convocate în mai 1789. Sieyès porneşte de la ipoteza, pe care
o consideră de la sine înţeleasă, că Regele va propune Stărilor o serie de reforme ample şi
profunde, dorite de întreaga societate. În ordinea constituţională a Vechiului Regim, deciziile
importante erau adoptate de Rege cu consimţământul tuturor celor trei stări (clerul, nobilimea
şi „Starea a treia”– burghezia), împreună, iar fiecare din ele, singură, putea bloca orice
decizie. Una din reforme viza tocmai recunoaşterea şi consacrarea rolului Stării a treia, care
prin număr şi prin contribuţia sa pe plan fiscal şi economic, dar şi ştiinţific şi cultural, depăşea
net celelalte două stări luate împreună. Pentru Sieyès Starea a treia se identifica cu naţiunea;
ei singure trebuia să-i revină dreptul de decizie, care în regimul existent la acea dată, era
exercitat de cele trei stări împreună. Evident, o asemenea reformă s-ar fi blocat automat prin
opoziţia uneia dintre stările privilegiate. Ea nu putea fi adoptată decât cu preţul încălcării
ordinii existente, a vechii „constituţii”. Pentru a justifica o asemenea încălcare, Sieyès
introduce conceptul de putere constituantă, precum şi distincţia dintre puterea constituantă şi
„puterile constituite”. Regele şi Stările erau puteri constituite, iar existenţa lor depindea de
puterea constituantă a poporului. Aceasta din urmă putea fi exercitată oricând şi nu era legată
prin niciun fel de forme şi proceduri. Prin urmare nu se putea cere poporului să-şi manifeste
voinţa supremă şi absolută doar în formele constituţionale existente, prin intermediul puterilor
constituite.
Noţiunea de putere constituantă se caracterizează prin polivalenţa funcţiilor. Ea poate
delegitima un regim constituţional instituit, după cum poate legitima o viitoare
constituţie. Ea este utilă în legitimarea unei revoluţii, dar şi în apărarea ordinii
constituţionale existente, căreia i se atribuie misiunea realizării obiectivelor unei
revoluţii din trecut. Puterea constituantă serveşte atât la întemeierea unei noi ordini, a
unui nou început în viaţa constituţională, cât şi la menţinerea tradiţiei, prin trimitere la
momentul fondării statului sau la cel al instituirii regimului. Recursul la popor şi la
puterea sa constituantă poate duce atât la juridicizarea ordinii statale, la aşezarea
disputelor politice pe făgaşul unor forme şi proceduri judiciare, cât şi la politizarea
acestei ordini şi la destabilizarea statului şi a constituţiei.
Puterea constituantă se află în antinomie cu ideea de reprezentare sub aspectul decelării
titularului ultim al suveranităţii. Într-o democraţie reprezentativă, actele puterilor constituite
(monarh sau alt şef de stat, guvern, parlament ori reprezentanţă naţională) sunt atribuibile
poporului, cu alte cuvinte există o prezumţie că poporul şi-a manifestat voinţa în acest sens.
Reprezentanţii sunt prezumaţi a acţiona în numele poporului.
În majoritatea cursurilor şi tratatelor de drept constituţional, puterea constituantă este
clasificată în două categorii: putere constituantă originară (când poporul îşi dă o nouă
constituţie, ignorând sau încălcând regulile vechii ordini constituţionale, abrogate) şi putere
constituantă derivată (când are loc revizuirea constituţiei, de către puterile constituite,
conform regulilor constituţiei existente). În baza distincţiei schmittiene între constituţie şi lege

22
constituţională, consider că în al doilea caz – cel al revizuirii constituţiei, adică al modificării
sale conform regulilor stabilite de aceasta – nu este vorba de adoptarea unei constituţii. O lege
de revizuire este o simplă lege constituţională şi nu implică exerciţiul puterii constituante, ci
doar exercitarea de către puterile constituite a competenţelor ce le revin în baza constituţiei în
vigoare.

2.4.3. Clasificarea constituţiilor

Varietatea constituţiilor este determinată de varietatea formelor de organizare politică şi

juridică reglementată de aceste legi fundamentale. În cele ce urmează, vom examina
clasificarea constituţiilor în funcţie de următoarele trei criterii: a) criteriul sursei formale; b)
criteriul modului de adoptare; c) criteriul rigidităţii; d) caracterul conţinutului; şi e) criteriul
ontologic.

2.4.3.1. Criteriul sursei formale: constituţii cutumiare şi constituţii scrise

Sub aspectul criteriului sursei formale, o constituţie poate fi scrisă sau cutumiară. În
prezent, aproape toate constituţiile în vigoare sunt constituţii scrise. În ţara noastră au fost
adoptate următoarele constituţii scrise: Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris (1858),
Constituţia din 1866, Constituţia din 1923, Constituţia din 1923, cele 3 constituţii comuniste
(din 1948, din 1952 şi din 1965), precum şi actuala Constituţie, din 8 decembrie 1991.
Constituţia scrisă poate consta dintr-un singur act sau din mai multe acte normative distincte,
având toate valoare constituţională. Astfel, Constituţia celei de a III-a Republici franceze
consta din trei legi distincte, cu valoare constituţională, adoptate în 1875. Alteori, o constituţie
scrisă constând dintr-un singur act normativ, printr-una din dispoziţiile sale, stabileşte
valoarea constituţională a unor acte sau menţine în vigoare părţi ale vechii constituţii
abrogate. Astfel, preambulul actualei Constituţii franceze (adoptate în 1958), proclamând
ataşamentul faţă de „drepturile omului […], aşa cum au fost definite de Declaraţia [drepturilor
omului şi cetăţeanului] din 1789, confirmate şi completate prin preambulul Constituţiei din
1946”, consacră valoarea constituţională a prevederilor respective. Ele fac corp comun cu
Constituţia din 1958. Legea fundamentală a Germaniei (din 1949) menţine în vigoare (prin
art. 140) dispoziţiile art. 136, 137, 138, 139 şi 141 ale Constituţiei de la Weimar, din 1919.
Ele constituie parte integrantă a respectivei legi fundamentale. Cele 26 de amendamente
aduse, începând cu anul 1791, Constituţiei federale americane din 1787 constituie de
asemenea parte integrantă a Constituţiei.
Constituţiile cutumiare reprezintă un ansamblu de reguli nescrise privitoare la desemnarea
şefului statului, procedura parlamentară, numirea guvernului, controlul parlamentar asupra
executivului precum şi asupra unor drepturi fundamentale. S-ar putea afirma în prezent că nu
există constituţii propriu-zis cutumiare, ci doar constituţii mixte, care constau din acte
normative scrise, având prin tradiţie valoare constituţională, acte completate de uzanţe şi
practici constituţionale în viaţa parlamentară sau în activitatea executivului. Asemenea
constituţii mixte întâlnim în Marea Britanie, Noua Zeelandă şi în Israel. În Marea Britanie
actele scrise cele mai importante care au valoare constituţională sunt: Magna Carta (1215),
Petiţia Dreptului (1628), Habeas Corpus Act (1679), The Bill of Rights (1689), Actul de

23
succesiune la tron (1702), Actele (=legile) privind Parlamentul (1911 şi 1949), precum şi
Actul asupra „pair”-iei pe viaţă (1958). În privinţa acestei opinii se cuvin făcute două
observaţii: în primul rând orice constituţie este de fapt „mixtă”; chiar şi o constituţie „scrisă”
este completată de o serie de cutume privind de exemplu modul de interpretare a unui anumit
text constituţional.

2.4.3.2. Criteriul modului de adoptare: constituţii octroiate, constituţii statut, constituţii

pact, constituţii convenţie şi constituţii referendare

Clasificarea după criteriul modului de adoptare priveşte fireşte doar constituţiile scrise;
constituţiile cutumiare, cristalizându-se treptat, nu pot fi „adoptate”. Acest criteriu nu este
unul pur tehnic, ci are o evidentă conotaţie politică, relevantă însă pentru constelaţia de forţe
şi interese specifică secolului al XIX-lea. Astfel, constituţiile scrise se clasifică în: a)
constituţii octroiate sau carte concedate; b) constituţii statut; c) constituţii pact; d) constituţii
convenţie şi e) constituţii referendare.
a) Constituţiile octroiate (din fr. octroyer = a acorda, a concesiona), numite şi carte
concedate, constituie sub aspect formal, acte unilaterale ale unui suveran. Ele reprezintă o
emanaţie a puterii sale, în principiu absolute, dar în fapt sunt consecinţa erodării poziţiei
politice a suveranului, care se vede constrâns de împrejurări la anumite concesii. Exemple în
acest sens sunt: Carta constituţională a regelui Ludovic al XVIII-lea al Franţei, din 4 iunie
1814, Constituţia Regatului Piemontului şi al Sardiniei din 4 martie 1848 („Statutul Albertin”)
sau Constituţia japoneză din 11 februarie 1889.
b) Statutul constituie tot o emanaţie a voinţei şefului statului, însă este supus aprobării prin
populaţiei prin plebiscit. Formal o constituţie-statut reprezintă un progres prin implicarea
voinţei poporului şi o recunoaştere a puterii constituante a acestuia, însă în practică deseori
rezultatul unui plebiscit a putut fi determinat de către organizatorii acestuia, prin constrângere,
intimidare, fraudă sau propagandă unilaterală. Chiar făcând abstracţie de aceste modalităţi de
influenţare a electoratului, organizatorii unui plebiscit sau a unui referendum beneficiază
întotdeauna de înclinaţia naturală a majorităţii populaţiei de a prefera soluţiile concrete, chiar
şi cele criticabile, lipsei unei soluţii şi situaţiei de incertitudine decurgând de aici. Exemple în
acest sens: Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris (1864) din Principatele Unite sau
Constituţia supusă de Regele Carol al II-lea aprobării prin plebiscit în 27 februarie 1938.
c) Pactul este consecinţa unui compromis, încheiat de cele mai multe ori între monarh şi
forţele politice reprezentate în Parlament (nobilimea, „Starea a III-a” sau „burghezia”).
Monarhul renunţă la o parte din prerogativele sale tradiţionale şi se angajează să respecte
actele Parlamentului. Actele prin care s-au instituit monarhiile constituţionale în secolul al
XIX-lea, reprezentând compromisuri între grupurile sociale conservatoare, în general
apropiate dinastiei conducătoare (cler, nobilime, armată, corpul înalţilor funcţionari) şi
„societatea civilă” sunt subsumabile categoriei de constituţie-pact. Carta franceză din 14
august 1830 este invocată ca exemplu în acest sens.
d) Constituţia-convenţie reprezintă formă de legea fundamentală, care a fost dezbătută şi
adoptată de o adunare anume aleasă, în acest scop. Sub aspect formal, o constituţie-convenţie
reprezintă emanaţia integrală a voinţei poporului, manifestate prin reprezentanţa naţională,
fără nici un fel de constrângeri ori limitări impuse de tradiţie sau de ingerinţele puterii

24
executive. Arhetipul constituţiilor-convenţie îl reprezintă Constituţia federală a Statelor Unite,
adoptată de Convenţia Federală, întrunită la Philadelphia, în 1787.
e) Constituţia referendară este legea fundamentală adoptată de o reprezentanţă naţională
(adunare constituantă) supusă ulterior aprobării poporului prin referendum. Observaţiile
formulate cu privire la constituţia-statut sunt în linii mari valabile şi aici; tendinţa firească a
poporului va fi întotdeauna să aprobe constituţia propusă, chiar şi în cazul în care rezervele
faţă de ea sunt numeroase şi consistente. Pe de altă parte, dezbaterea publică a textului
constituţional în adunarea constituantă oferă garanţii ale reflectării în mod echilibrat şi
echitabil a intereselor mai multor categorii sociale şi orientări politice în textul constituţiei.
Aprobarea (după cum am precizat, uşor de anticipat) a poporului prin referendum prezintă
atuul legitimării superioare a constituţiei respective, fapt dezirabil în cazul în care confruntări
politice recente pe plan intern şi crize nesoluţionate în momentul adoptării constituţiei ar fi de
natură să afecteze imaginea de reprezentativitate a adunării constituante, dominată de o
majoritate inevitabil diferită de cea a parlamentelor de mai târziu, afectând astfel indirect
autoritatea legii fundamentale.

2.4.3.3. Constituţii dogmatice şi constituţii istorice

Sub aspectul unităţii de concepţie şi al coerenţei conţinutului, constituţiile pot fi dogmatice

sau istorice.

2.4.3.4. Criteriul „ontologic”: constituţii normative, constituţii nominale şi constituţii

semantice

Criteriul ontologic, al realităţii unei constituţii ia în considerare împrejurarea că, indiferent

de modul de adoptare, de rigiditate sau de caracterul dispoziţiilor pe care le conţin,
constituţiile scrise au un rol diferit în statele a căror fizionomie politică şi juridică o
configurează. Nu toate „există” cu adevărat pe plan normativ sau, cel puţin, nu în aceeaşi
măsură. În loc de a examina substanţa şi conţinutul constituţiilor, analiza onologică ia în
considerare concordanţa dintre normele constituţionale şi realitatea proceselor de putere.
Această analiză este operată de Karl Loewenstein (1891-1973), important politolog şi
constituţionalist german de origine evreiască, forţat după 1933 să emigreze în SUA.
Constituţiile normative sunt cele în care normele constituţionale domină procesul politic, şi
nu invers. Ea are nevoie de un climat naţional favorabil. Este necesar ca obişnuinţele
îndătinate faţă de tehnicile autocratice de guvernare se fi estompat suficient de mult, atât în
privinţa deţinătorilor puterii, cât şi în cea a guvernaţilor..
Constituţia nominală este validă din punct de vedere juridic: ea este „în vigoare.”
Dinamica procesului politic nu urmează însă normele constituţionale, practica constituţională
nu coincide cu litera constituţiei. Constituţiile nu sunt modificate prin legi constituţionale, ci
sunt supuse, şi încă în mare măsură, unei metamorfoze insesizabile operate prin norme
instituite prin cutume şi uzanţe politice. Funcţia primară a constituţiei nominale este una
educativă; ea are ţelul ca într-un viitor mai depărtat sau mai apropiat să devină pe deplin
normativă şi să determine dinamica procesului politic, în loc să se conformeze docil acesteia.
Ea poate fi comparată, în lui formularea Loewenstein, cu un costum prea larg, care se află

25
încă în şifonier. Când corpul politic al naţiunii s-a maturizat suficient pentru a-l purta, acesta
va fi purtat efectiv.
Constituţiile semantice sunt cele a căror realitate ontologică nu reprezintă altceva decât
formalizarea raporturilor de putere existente în acel moment, spre folosul exclusiv al
deţinătorilor de fapt ai puterii. Ea poate foarte bine să fie juridic validă, iar textul ei să reflecte
raporturile reale de putere. Pe când funcţia originară a constituţiilor scrise era cea de a limita
concentrarea puterii şi de a face posibilă evoluţia liberă a forţelor sociale în cadrul normelor
constituţionale, aici dinamica socială este îngrădită în libertatea sa de mişcare fiind constrânsă
să urmeze direcţiile impuse de deţinătorii puterii. Chiar şi în absenţa unei constituţii în sens
formal, procesul politic ar urma acelaşi curs. Asemenea constituţii nu mai sunt „costume”,
care se pot potrivi sau nu cu corpul politic al unei naţiuni; ele nu sunt menite să fie „purtate”,
ele nu sunt altceva decât măşti de carnaval.

2.4.3.5. Criteriul modului de revizuire: constituţii flexibile şi constituţii rigide

Sub aspectul posibilităţii de revizuire, constituţiile pot fi flexibile sau rigide. Constituţiile
flexibile sunt cele uşor de revizuit. De regulă, modificarea unei constituţii flexibile reclamă
adoptarea legii de revizuire doar cu majoritatea calificată de două treimi din numărul
membrilor corpului legislativ, fără a se mai stipula alte condiţii.

2.4.4. Controlul de constituţionalitate

2.4.4.1. Necesitatea controlului de constituţionalitate

Ca lege fundamentală a statului, constituţia cuprinde nu numai reguli privitoare la

organele de stat şi la procedura legislativă, ci şi un catalog al drepturilor şi libertăţilor
fundamentale; ea apare deci nu doar ca un sistem de norme procedurale, ci ca un ansamblu de
reguli de fond. Încălcarea unor norme privind drepturile individului constituie cea mai
evidentă manifestare abuzivă a puterii legiuitoare, iar într-un sistem politic bazat pe atribuirea
celor mai largi prerogative către parlament, această încălcare riscă să rămână nesancţionată.
De altfel, nici încălcarea dispoziţiilor organizatorice ale constituţiei nu este nici pe departe
lipsită de urmări. Chiar dacă scurtarea sau simplificarea unor proceduri constituţionale sau
încălcarea limitelor stricte a unor competenţe pare să rezolve practic şi expeditiv o problemă
urgentă, o asemenea soluţie deschide poarta unor abuzuri imprevizibile şi mult mai grave în
viitor. Prin urmare garanţia supremaţiei constituţiei implică existenţa unui mecanism care să
lipsească de efecte actele contrare dispoziţiilor constituţionale.
Un asemenea mecanism trebuie în primul rând să vizeze actele puterii legislative.
Controlul constituţionalităţii legilor nu epuizează însă domeniul controlului de
constituţionalitate. Actele emise de guvern în urma delegării legislative pot de asemenea să
contravină legii fundamentale. Legea de abilitare poate fi constituţională, însă guvernul poate
reglementa depăşind limitele acesteia sau încălcând drepturi fundamentale garantate de
constituţie. Probleme de acest gen mai pot să apară în statele federale, în privinţa conflictelor
de competenţă între federaţie şi state sau în cazul unei legi statale care contravine unei legi
federale. De asemenea anumite litigii de natură electorală pot privi alegerea unor autorităţi

26
constituţionale sau rezultatele unui referendum. Între autorităţile publice mai pot surveni (alte)
conflicte cu privire la interpretarea unor dispoziţii constituţionale. Controlul de
constituţionalitate trebuie prin urmare să se întindă dincolo de domeniul strict al controlului
constituţionalităţii legilor, să privească şi alte acte şi, în anumite împrejurări, să se extindă
asupra unor fapte care au relevanţă în viaţa politică şi constituţională a statului. Toate aceste
modalităţi de control au ca element comun interpretarea constituţiei, în raport cu anumite
legi sau cu dispoziţii concrete ale acestora, cu alte acte normative ori individuale sau cu
anumite fapte.
Latura cea mai importanţă a controlului de constituţionalitate o reprezintă controlul
constituţionalităţii legilor. În mod normal, un asemenea control este realizat de un organ
independent, altul decât cel care a elaborat norma juridică supusă controlului. Este de precizat
că, în cazul exercitării unui asemenea control, constatarea încălcării de către legiuitor a
dispoziţiilor legii fundamentale nu are drept consecinţă abrogarea sau “anularea” legii –
conform exigenţelor principiului separaţiei puterilor în stat, doar parlamentul poate abroga o
lege – ci doar lipsirea ei de efecte, fie faţă de părţile unui litigiu, fie faţă de toţi subiecţii de
drept. Practic însă, consecinţa declarării neconstituţionalităţii este aceeaşi cu a abrogării: legea
neconstituţională nu se mai aplică.

2.4.4.2. Forme de control al constituţionalităţii legilor

Controlul constituţionalităţii legilor poate fi politic, parlamentar sau jurisdicţional.
Unii autori menţionează şi un control prin intermediul opiniei publice; în cazul unor grave
încălcări a ordinii constituţionale sau a drepturilor fundamentale, poporul se poate opune
guvernanţilor şi are chiar un drept la insurecţie. “Dreptul la rezistenţă” era frecvent invocat în
evul mediu, într-o epocă în care noţiunea de suveranitate nu era clar conturată, iar puterea
statului era departe de a fi necontestată. În secolele XVI-XVII, autori de orientare
jusnaturalistă (Vitoria, Suarez, Althusius, Grotius) au făcut deseori referiri la un asemenea
drept. Chiar şi în prezent, dispoziţii constituţionale în vigoare (art. 20, alin. 4 al Legii
Fundamentale a Germaniei din 1949) îl consacră. Dreptul la rezistenţă nu constituie însă un
control de constituţionalitate; exercitarea sa poate duce la înlăturarea unui guvern sau chiar la
prăbuşirea unui sistem politic şi constituţional dar nicidecum la înlăturarea punctuală a unei
dispoziţii contrare legii fundamentale.
Controlul politic al constituţionalităţii legilor a apărut în Franţa. Conform Constituţiei
anului VIII (=1799), el se exercita asupra proiectelor de lege, anterior promulgării acestora, de
către Senat. În timpul celui de-al doilea Imperiu (1851-1870), Senatului îi reveneau atribuţii
similare. Caracterul politic al acestei forme de control decurgea din modul de constituire şi
din poziţia celei de a doua camere; conform articolului 20 al Constituţiei din 1852, cu
excepţia cardinalilor, mareşalilor şi amiralilor – membri de drept – , senatorii erau numiţi de
Preşedintele Republicii (iar după instituirea Imperiului, de către Împărat). Controlul de
constituţionalitate realizat în prezent în Franţa (prin Consiliul Constituţional) este considerat
frecvent ca fiind un control politico-jurisdicţional, şi aceasta în baza faptului că membrii
acestui consiliu sunt numiţi de către Preşedinte, Senat şi respectiv de Adunarea Deputaţilor.
Unii autori încadrează însă controlul instituit de Constituţia franceză din 1958 în categoria
controlului jurisdicţional.

27
 Controlul parlamentar constă în examinarea legii, de regulă anterior adoptării acesteia,
de regulă de către o comisie constituţională. Examinarea se face sub aspectul conformităţii cu
constituţia. Această formă de control a fost întâlnită în statele comuniste şi avea un caracter
pur formal. Conform concepţiei comuniste, de inspiraţie sovietică, privind organizarea
politică şi constituţională a statului, adunările reprezentative (=parlamentele) erau “organe
supreme ale puterii de stat”, cărora le erau subordonate toate celelalte organe ale statului (“ale
administraţiei de stat”, “organele judecătoreşti” şi cele ale “procuraturii”); un control exercitat
de un organ aparţinând oricăreia din aceste din urmă categorii era incompatibil cu poziţia
supremă a organelor “puterii de stat”, constituind aşadar o negare a suveranităţii poporului.
Controlul exercitat chiar de către organul a cărui activitate urmează a fi controlată nu are cum
să fie efectiv; această formă de control a constituit de altfel una din modalităţile, prea puţin
convingătoare de altfel, prin care statele comuniste căutau să creeze aparenţa unei vieţi
politice şi parlamentare cât de cât democratice.
Singura formă efectivă şi imparţială de control al constituţionalităţii legilor este cea
jurisdicţională. Împotriva unei asemenea forme de control se poate formula obiecţia –
aparent redutabilă – că un act legislativ, exprimând voinţa generală manifestată prin
intermediul reprezentanţei naţionale, este supus cenzurii unui organ al statului cu o legitimare
democratică mult inferioară, şi anume judecătorului. Obiecţia poate fi înlăturată dacă luăm în
considerare faptul că voinţa poporului îşi găseşte manifestarea cea mai înaltă în textul
constituţiei, care limitează chiar şi voinţa legiuitorului. Or, pronunţându-se asupra
constituţionalităţii unei legi, judecătorul nu face decât să evidenţieze aceste limite şi să dea
curs voinţei poporului, aşa cum a fost consacrată în legea fundamentală. Problema a fost
abordată încă din secolul XVII de către „părinţii fondatori” ai Statelor Unite. Astfel,
Alexander Hamilton subliniază că această formă de control presupune doar că puterea
poporului este superioară atât celei a instanţelor judecătoreşti cât şi celei a Congresului, iar în
caz de contradicţie între voinţa legislativului, exprimată în actele Congresului şi cea a
poporului, exprimată prin Constituţie, judecătorii trebuie să acorde prioritate celei din urmă.
("It only supposes, that the power of the people a superior to both [the courts and the
Congress]; and that where the will of the legislature, declared in its statutes, stands in
opposition to that of the people, declared in the Constitution, the Judges ought to be governed
by the latter rather than the former."Alexander Hamilton, în The Federalist, nr. 78). Acest
argument a fost reiterat de altfel mai târziu de către John Marshall în cazul "Marbury vs.
Madison”.

Această formă de control cunoaşte două variante: controlul realizat de către instanţele
ordinare (în Statele Unite ale Americii şi – până în 1940 – şi în România) şi cel îndeplinit de
instanţe speciale, şi anume de curţile constituţionale.

2.4.4.3. Interpretarea Constituţiei

În cazul oricărui act normativ, interpretarea vizează stabilirea înţelesului textului

acestuia, sau mai exact precizarea voinţei autorului său exprimate în prin acesta. Ca act scris,
constituţiei i se aplică de asemenea canonul celor patru metode de interpretare stabilite cu
peste un secol şi jumătate în urmă de către Savigny: interpretarea gramaticală,

28
interpretarea logică, interpretarea sistematică şi interpretarea istorică. Prima metodă,
cea mai des uzitată, determină înţelesul textului de lege pe baza semnificaţiei obişnuite a
termenilor pe care îi conţine, privite în raport de funcţia lor sintactică . Interpretarea logică
vizează decelarea conexiunilor logice dintre diversele dispoziţii ale unui act şi implicaţiile
acestora; de multe ori un text neagă ceea ce nu afirmă explicit, iar alteori tot ceea ce nu se
interzice în mod expres este permis. A treia metodă de interpretare pune accentul pe caracterul
de sistem ordonat şi raţional organizat al dreptului pozitiv, căutând să plaseze actul interpretat
în contextul său normativ, să precizeze raporturile sale cu alte acte normative mai generale
sau de detaliu, să identifice alte norme incidente cazului în discuţie şi să decidă pe această
bază regula aplicabilă. Metoda istorică pune accentul pe stabilirea înţelesului textului
interpretat pe baza proiectelor şi documentelor pregătitoare ale actului normativ în discuţie, a
dezbaterilor parlamentare şi a luărilor de poziţie ale celor implicaţi, cu alte cuvinte pe ceea ce
în doctrina engleză şi americană (unde această metodă se bucură de o apreciere deosebită) se
numeşte „legislative history”.
Alături de metodele obiective de interpretare, mai putem avea în vedere intenţia
autorilor actului interpretat, caz în care operează interpretarea teleologică. Ea vizează
obiectivul avut în vedere de legiuitor, obiectiv care reiese din expunerea de motive sau din
preambulul actului interpretat, din dezbaterile legislative (caz în care ne apropiem deja de
interpretarea istorică) sau din structura şi conţinutul de ansamblu al actului interpretat (caz în
care ne apropiem de interpretarea sistematică).
În privinţa acestor metode nu există reguli fixe care să stabilească prioritatea uneia
dintre ele sau ordinea aplicării lor. Evident, de multe ori rezultatul interpretării depinde de
metoda aleasă iar disputele privind o anumită decizie politică pot fi foarte uşor camuflate în
controverse metodologice cu privire la interpretarea corectă a unui text constituţional.
Raţiunile care fac necesară interpretarea sunt multiple. Un prim factor important este
nedeterminarea textului de lege. Numeroase expresii utilizate în text pot avea multiple
semnificaţii; nu întotdeauna legiuitorul poate fi precis şi exhaustiv. Uneori, el formulează în
mod deliberat o dispoziţie în termeni mai generali – utilizând formule precum „termen
rezonabil”, „condiţii normale”, „dreaptă şi prealabilă despăgubire” sau „situaţii extraordinare”
(în articolele 21 alin. (3), 42, alin. (2), lit. b), 44, alin. (3) şi respectiv 115, alin. (4) din
Constituţie) – , lăsând în seama autorităţilor abilitate cu aplicarea textului să aprecieze
înţelesul său concret, în raport de circumstanţele cazului. Excesul de detalii ar fi supraîncărcat
textul constituţional, implicând în plus pericolul ignorării anumitor aspecte sau situaţii.
Alteori o formulare dorită a fi clară şi precisă va necesita ulterior, în cazul survenirii unui
anumit eveniment, o interpretare. Ca exemplu, putem menţiona dispoziţiile art. 85, alin. (2),
coroborat cu 101, alin. (3) şi 105 din Constituţie (în redactarea anterioară revizuirii din 2003).
Este vorba de posibilitatea revocării primului ministru, aspect asupra căruia vom mai reveni.
O altă împrejurare care face necesară interpretarea este aceea în care însăşi
semnificaţia textului nu este clară. Pentru un text elaborat de un singur autor, soluţia este
destul de simplă: colaţionarea sa cu alte texte, având conţinut apropriat şi în care apar termeni
şi expresii similare (pe lângă soluţia directă: îl întrebăm pe autor). Textelor adoptate de
adunări legiuitoare nu li se poate aplica această metodă. Ele aprobă, uneori cu modificări,
proiecte redactate de comitete sau grupuri relativ restrânse. Nu întotdeauna ceea ce înţeleg
iniţiatorii că au propus este acelaşi lucru cu ceea ce înţeleg votanţii că au aprobat. Uneori nici

29
chiar votanţii înşişi nu sunt de acord între ei cu semnificaţia unor termeni, iar alteori ei nici nu
s-au preocupat să înţeleagă şi să clarifice sensul anumitor părţi din text, mulţumindu-se să
urmeze în privinţa votului recomandarea colegilor lor care au participat la elaborarea
proiectului sau la discutarea acestuia în comisii. Alteori problemele pot să apară datorită
utilizării unor termeni improprii, nefericit aleşi sau utilizaţi inconsecvent. Astfel, inspirându-
se probabil din art. 68 al Constituţiei franceze, constituantul român din 1991 a prevăzut în art.
84, alin. (3) – dispoziţii preluate după revizuire în art. 96, alin. (1) şi (4) – tragerea la
răspundere a Preşedintelui României pentru „înaltă trădare”. A fost însă omisă împrejurarea
că infracţiunea de „înaltă trădare” era prevăzută în legislaţia penală franceză, dar nu şi în
Codul penal român. Prin urmare, semnificaţia juridică a acestei sintagme este neclară de la
bun început: este vorba de o însărcinare tacită a legiuitorului de a modifica textul Codului
penal şi de a insera o nouă infracţiune de „înaltă trădare”, sau de o calificare generală a unor
infracţiuni grave contra statului („trădare”, „trădare prin transmiterea unor secrete”, „trădare
prin ajutarea inamicului”, „subminarea puterii de stat” etc.), infracţiuni care atrag răspunderea
penală a Preşedintelui.
Mai este posibil ca semnificaţia textului, clară şi precisă în momentul iniţial, să se
schimbe pe parcurs, datorită evoluţiei concepţiilor politice şi sociale sau a mentalităţilor.
Egalitatea între cetăţeni avută în vedere la data adoptării declaraţiilor de drepturi din Franţa nu
implica dreptul de vot pentru femei; nici bărbaţilor acest drept nu le era recunoscut automat,
menţinându-se multă vreme limitări în funcţie de domiciliu, vârstă sau avere. Noţiuni precum
„stat naţional”, „ordine publică”, „interes public”, „bunele moravuri” sau „familie” au
accepţiuni diferite de la o epocă la alta. Dacă o constituţie este adoptată de mai multe decenii,
sau mai ales – ca în cazul celei americane – cu peste două secole în urmă, atunci cu
certitudine, multe din noţiunile pe care le conţine vor avea alte semnificaţii decât cele avute în
vedere de autorii lor originari.
Interpretarea textului legislativ poate fi privită prin prisma a două concepţii: ca act de
cunoaştere şi ca act de voinţă. În primul caz se consideră că un text are un singur sens; dacă
acesta este clar, interpretarea este superfluă, iar dacă este obscur ea va fi necesară. Cea de-a
doua concepţie, numită si realistă, forţa interpretării depinde de autoritatea de la care aceasta
emană. Esenţial nu este să se precizeze înţelesul unui text, ci să se decidă între variantele
posibile pe care textul le admite. Forţa cea mai mare o va avea fireşte interpretarea
autentică, cea care provine de la autoritatea emitentă a actului. Totuşi, în unele cazuri – mai
ales în privinţa curţilor constituţionale – interpretarea realizată de alte autorităţi decât cele ce
au emis actul interpretat va avea acelaşi efect, nefiind supusă nici unui control. Şi aceste
interpretări pot fi considerate autentice. Consecinţa: interpretul dispune de puteri echivalente
cu cele ale autorului actului: „Interpretul legii dispune de o putere legislativă, iar interpretul
constituţiei de o putere constituantă”.
Mai recent, în privinţa legii fundamentale a României, au fost decelate două metode de
interpretare: metoda juridică şi metoda politică. Metoda juridică priveşte interpretarea ca pe
un silogism, a cărui premisă majoră este legea, situaţia care urmează a fi calificată reprezintă
premisa minoră iar concluzia constituie rezultatul interpretării. Metoda politică are în vedere
scopul urmărit, cu luarea în discuţie a diverselor finalităţi de ordin politic, social, economic,
cultural etc., esenţa raţionamentului fiind dată de considerente de oportunitate.

30
 Interpretarea constituţiei are de multe ori o miză politică foarte ridicată. Discursul
participanţilor la o dispută politică se poate centra pe argumente de ordin constituţional;
fiecare parte va respinge susţinerile adversarilor nu pe baza inconsistenţei sau a gradului de
risc al soluţiilor promovate de aceştia, ci pe pretinsa lor neconstituţionalitate. Această retorică
are ce-i drept avantajul de a aduce legea fundamentală în centrul atenţiei publicului şi de a
induce acestuia respectul faţă de constituţie, dar pe de altă parte escaladează inutil şi periculos
o confruntare politică, în care adversarul în loc de a fi „un onorabil coleg, a cărui opinie din
păcate nu o împărtăşim” devine un periculos adversar al ordinii constituţionale.

2.4.5. Regimuri politice sau constituţionale

Conceptul de regim politic sau constituţional este un concept descriptiv şi nu normativ.

Calificarea României ca regim semiprezidenţial sau prezidenţialist – ori semiparlamentar în
opinia unora – nu atrage după sine consecinţe practice în privinţa interpretării textului
Constituţiei sau al recunoaşterii ori negării vreunei competenţe uneia sau alteia din autorităţile
statului. Prin regim politic sau constituţional înţelegem modul concret de partajare a
competenţelor constituţionale între autorităţile publice. Esenţiale pentru regimul politic sunt
raportarea expresă sau implicită la principiul separaţiei puterilor în stat şi soluţiile concrete de
implementare (sau de respingere) a exigenţelor acestuia. Prin urmare, noţiunea de regim
politic are relevanţă mai ales în democraţiile constituţionale, unde există un sistem clar,
transparent şi echilibrat de separaţie a puterilor. Modalitatea concretă de partajare a
competenţelor în cadrul unui stat poate să reiasă din textul constituţional, dar poate fi şi
rezultatul unei evoluţii politice şi juridice îndelungate.
Sistemul constituţional poate fi amenajat astfel încât deciziile şi iniţiativele majore în stat să
revină cu preponderenţă şefului de stat, şi atunci vorbim de un regim prezidenţial. În situaţia
în care reprezentanţa naţională s-a impus ca factor politic preponderent în viaţa statală,
reuşind să-şi ancoreze în constituţie competenţele de control deplin asupra executivului,
suntem în prezenţa unui regim parlamentar. Soluţiile intermediare, prin care se atribuie
competenţele decizionale relevante atât şefului de stat, ales, în principiu, direct de popor, cât
şi parlamentului sunt specifice regimurilor semiprezidenţiale sau prezidenţialiste. Mai rare
sunt cazurile în care o adunare reprezentativă exercită controlul deplin asupra întregii
activităţi statale (guvernământul de adunare). În fine, regimurile totalitare sunt cele în
care lipseşte orice intenţie de echilibru între puteri şi de control reciproc al acestora; aici statul
este „capturat” de o organizaţie politică antidemocratică conspirativă şi subversivă şi (partidul
unic) şi instrumentalizat în slujba unei ideologii utopice, seducătoare în teorie dar invariabil
catastrofală în practică.
În practică se disting următoarele regimuri politice sau constituţionale:
- regimul politic prezidenţial (SUA);
- regimul politic parlamentar (Marea Britanie, R.F. Germania, Italia);
- regimul politic semi-prezidenţial sau prezidenţialist (Franţa, România),
- guvernământul de adunare (regimul Convenţiei Naţionale din perioada Revoluţiei
franceze);

31
- regimul directorial (Directoratul instituit în 1795 în Franţa, actualul regim din Elveţia).

2.5. Test de evaluare – autoevaluare

- identificaţi trăsăturile distinctive ale constituţiilor moderne;

- identificaţi consecinţele practice ale adoptării diverselor tipuri de constituţie;
- de ce este necesar controlul constituţionalităţii legilor?
- identificaţi formele de control al constituţionalităţii legilor şi indicaţi avantajele şi
dezavantajele fiecăreia.
- stabiliţi dacă şi în ce măsură un control judiciar activ al constituţionalităţii legilor
periclitează normativitatea constituţiei?
- care este miza politică a interpretării constituţiei?
- care sunt consecinţele instituirii unui anumit regim politic sau constituţional?

Unitatea de învățare 3: Partea a II-a Constituţia României, Capitolul I: Istoria

constituţională a României (§ 15. Formarea statului român modern; § 16. Epoca democraţiei
parlamentare; § 17. Deriva autoritaristă;§ 18. Perioada 23 august 1944 – 30 decembrie 1947;
§ 19. Regimul totalitar comunist; § 20. Perioada 22 decembrie 1989 – 8 decembrie 1991; §
21. Constituţia din 8 decembrie 1991)

3.1. INTRODUCERE
Unitatea de învăţare nr. 1 prezintă: noţiunea de stat de drept, principiul separaţiei puterilor;
evoluţia separaţiei puterilor în România.

3.2. Competenţele unităţii de învăţare

După parcurgerea unităţii de învăţare, studentul va fi capabil:
- să definească noţiunea de stat de drept
- să deceleze exigenţele statului de drept
- să înţeleagă formele concrete de limitare a puterii în stat printr-un mecanism de separare şi
echilibrare a puterilor

32
- să înţeleagă raţiunea care stă la baza principiului separaţiei şi echilibrului puterilor şi
formele de concretizare în practică a acestui principiu
- să identifice evoluţiile şi factorii politici şi constituţionali care constituie provocări la a
adresa separaţiei puterilor sau reclamă reinterpretarea acestui principiu

3.3. Durata
Durata medie de parcurgere a fiecărei unităţi de învăţare este de 4 ore.

3.4. Conţinutul unităţii de învăţare

Unitatea de învățare 3: Partea a II-a Constituţia României, Capitolul I: Istoria

constituţională a României (§ 15. Formarea statului român modern; § 16. Epoca democraţiei
parlamentare; § 17. Deriva autoritaristă;§ 18. Perioada 23 august 1944 – 30 decembrie 1947;
§ 19. Regimul totalitar comunist; § 20. Perioada 22 decembrie 1989 – 8 decembrie 1991; §
21. Constituţia din 8 decembrie 1991)

3.1. INTRODUCERE
Unitatea de învăţare nr. 1 prezintă: aspecetele constituţionale ale formării şi evoluţiei statului
român modern; principalele reglementări constituţionale din trecutul recent; contextul istoric
al adoptării Constituţiei din 8 decembrie 1991.

3.2. Competenţele unităţii de învăţare

După parcurgerea unităţii de învăţare, studentul va fi capabil:
- să deceleze elementele definitorii ale evoluţiei constituţionale a României;
- să deceleze şi să înţeleagă aspectele constituţionale ale formării statului român modern;
- să identifice şi să înţeleagă modalitatea de receptare a doctrinei şi practicii constituţionale
europene în legile fundamentale ale României;
- să deceleze modul şi formele în care fidelitatea faţă propriile tradiţii politice a concurat cu
receptivitatea faţă de ideile şi soluţiile constituţionale europene ale epocii;
- să identifice şi să examineze aspectele pozitive şi cele criticabile ale legilor fundamentale
din 1866 şi 1923;
- să înţeleagă contextul istoric al adoptării Constituţiei din 8 decembrie 1991.

3.3. Durata
Durata medie de parcurgere a fiecărei unităţi de învăţare este de 4 ore.

3.4. Conţinutul unităţii de învăţare

33
3.4.1. Istoria constituţională a României .Formarea statului român modern;

Dintre actele cu valoare constituţională din prima jumătate a secolului XIX, o

importanţă specială revine „Constituţiei Cărvunarilor”. Redactat foarte probabil de Ionică
Tăutu şi prezentat la 13 septembrie 1822 de către un grup de boieri Domnului Ioniţă Sandu
Sturza, memoriul „cărvunarilor” reprezintă un prim proiect de constituţie în care sunt
receptate elemente esenţiale ale filosofiei politice liberale. Terminologia textului lui Tăutu
poartă încă pecetea arhaică a limbajului epocii; calculul politic ce stătea la baza demersului
său era însă cât se poate de modern şi de pragmatic.
Statutul individului este reglementat în prima parte a documentului. Întâlnim
formularea unei concepţii moderne a cetăţeniei: „pământean al Moldovei” este „tot cel
născut în Moldova din părinţi moldoveni slobozi şi aşăzaţi cu locuinţa în Moldova” (art. 14).
Regăsim şi cele mai importante elemente ale unui catalog modern al drepturilor şi
libertăţilor cetăţeneşti: libertatea credinţei (art. 2), garanţia proprietăţii şi interdicţia
exproprierii arbitrare (art. 3 şi 5), libertatea individuală (art. 4), legalitatea infracţiunii şi a
pedepsei (art. 6), libertatea muncii şi a comerţului (art. 13), garanţia onoarei oamenilor contra
„fărădelegilor ocârmuirei” (art. 18), precum şi egalitatea în faţa legilor (art. 8, 12, 18, 46).
Sunt definite – în art. 14 – condiţiile existenţei calităţii de „pământean” (a cetăţeniei) precum
şi cele ale împământenirii (art. 14, partea finală; art. 15 şi 16).
În conformitate cu „legiuirea aceia a sfatului obştesc ce au avut-o pământul acesta
iarăşi din vechime”, „puterea ocârmuirei şi a împlinirei” (puterea executivă) revine „singură
în mâna domnului” (art. 19). Puterea legislativă („puterea hotărârei”) era exercitată împreună
de domn şi de sfatul obştesc; în caz de divergenţă precumpănea voinţa sfatului (art. 19-23).
Un rol central revine legii „pravila ţării”, considerată „temeiul în care stă stavila întregii
slobozenii, hotarul puterii celor ce plinesc trebile obşteşti, pravăţul [=învăţătură, normă] cel
povăţuitoriu spre ocrotirea acestei a averei şi a drepturilor obşteşti sau în parte fiştecăruia, şi
în sfârşit temeiul puterii, care plineşte şi face a se plini toate aceste legături soţialiceşti” (art.
75). Pravilelor ţării le sunt supuşi însuşi domnul şi sfatul obştesc (art. 74). Sub acest aspect,
memoriul urmăreşte stabilirea unui regim constituţional. Memoriul urmărea extinderea
drepturilor politice, menţinând însă controlul clasei nobiliare asupra conducerii statului. În
circumstanţele politice ale locului şi ale momentului, nici nu era de imaginat o reformă mai
amplă.

3.4.2. Epoca democraţiei parlamentare

3.4.2.1. Constituţia din 1/13 iulie1866

Întrunind deopotrivă condiţiile formale (adoptarea de către reprezentanţa naţională,

forţa juridică superioară), cât şi cele de conţinut (garanţia drepturilor fundamentale şi
organizarea autorităţilor pe baza separaţiei puterilor) ale unei legi fundamentale, Constituţia
din 1866 este prima constituţie modernă – în deplina accepţie a termenului – din România.

34
Odată cu adoptarea ei începe o epocă de stabilitate şi dezvoltare neîntreruptă, pe plan politic,
instituţional şi economic. Deşi n-au lipsit inconsecvenţele, crizele şi confruntările, perioada
1866-1914 a reprezentat cea mai puţin criticabilă etapă din istoria constituţională a ţării
noastre. Prin această Constituţie, liberalismul politic românesc a cunoscut momentul său
istoric culminat şi vârful de performanţă realizabilă, în circumstanţele specifice ţării noastre.
Rolul Parlamentului devine din ce în ce mai pronunţat, deşi factorul constituţional
determinant rămâne, pentru întreaga perioadă, şeful statului.

Structura Constituţiei din 1866 o urmează îndeaproape pe cea legii fundamentale

belgiene, care a stat atât la baza proiectului lui Kogălniceanu cât şi la cea a proiectului
Comisiei Centrale de la Focşani. Cele 8 titluri ale Constituţiei sunt consacrate, în ordine,
teritoriului român, drepturilor românilor, puterilor statului (cu câte un capitol referitor la
„reprezentarea naţională” (cu câte o secţiune pentru Adunarea Deputaţilor şi pentru Senat), la
Domn şi miniştri, la puterea judecătorească şi la „instituţiunile judeţene şi comunale”),
finanţelor, puterii armate, dispoziţiunilor generale, revizuirii constituţiei şi dispoziţiilor
tranzitorii şi suplimentare.
Sunt consacrate în, primul titlu, indivizibilitatea Principatelor-Unite Române (art. 1),
inalienabilitatea teritoriului (art. 2), interdicţia „colonizării cu populaţiuni de gintă străină”
(art. 3) şi împărţirea administrativă în judeţe, plăşi şi comune (art. 4).
Catalogul drepturilor şi libertăţilor din Titlul II confirmă caracterul liberal al
Constituţiei. Sunt enunţate toate libertăţile importante prezente în legile fundamentale ale
timpului: libertatea conştiinţei, a învăţământului, a presei şi a întrunirilor (art. 5, în principiu,
iar în detaliu la art. 21, 23, 24 şi 26); deplina egalitate „înaintea legii” a cetăţenilor şi absenţa
deosebirilor de clasă (art. 10); protecţia legală a persoanei şi averii străinilor (art. 11);
interzicerea privilegiilor, scutirilor şi monopolurilor de clasă, precum şi a titlurilor nobiliare
străine (art. 12); garanţia generală a libertăţii individuale (art. 13); interdicţia sustragerii
cuiva de la judecătorul stabilit de lege (art. 14); inviolabilitatea domiciliului (art. 16);
interdicţia pentru legiuitor de a institui pedeapsa confiscării averilor (art. 17); interdicţia
pedepsei cu moartea – cu excepţia cazurilor stabilite în Codul penal militar, pe timp de război
(art. 18); caracterul sacru şi inviolabil al proprietăţii de orice natură, precum şi al creanţelor
asupra statului (art. 19); secretul corespondenţei (art. 25); dreptul la liberă asociere (art. 27) şi
dreptul de petiţionare (art. 28). În privinţa cetăţeniei şi a regimului străinilor, legea
fundamentală din 1866 stabileşte (în art. 7, 8, 9 şi 11) norme specifice reglementărilor
moderne ale epocii: stabilirea prin legile civile a dobândirii, menţinerii şi pierderii cetăţeniei
(„însuşirii de Român”); rezervarea drepturilor politice pentru cetăţeni; posibilitatea
încetăţenirii românilor etnici; protecţia generală, prin lege, a străinilor. Sub un singur aspect
Constituţia contravine filosofiei politice liberale: art. 7, alin. (2) stabileşte că
„împământenirea” (încetăţenirea) este rezervată străinilor de rit creştin. Aceasta echivalează
cu interdicţia dobândirii cetăţeniei române pentru evreii – deja destul de numeroşi – din
Moldova.
Titlurile III-V sunt consacrate organizării statului. Toate puterile statului emană de la
naţiune, care nu le poate exercita decât prin delegaţie după principiile şi regulile „aşezate în
Constituţia de faţă” (art. 31). Aceste dispoziţii tranşează clar raporturile dintre monarh şi
reprezentanţa naţională: nu exista o competenţă reziduală a monarhului (ca în cazul unor

35
constituţii octroiate), după cum acesta nu putea invoca reprezentarea naţiunii (în concurenţă
cu parlamentul) decât în măsura stabilită de textul constituţional. Puterea legislativă se
exercita în comun de Domn şi de reprezentanţa naţională, constituită din două camere:
Senatul şi Adunarea Deputaţilor (art. 32). Deputaţii erau aleşi de corpul electoral, compus
după un sistem cenzitar din patru colegii, în raport de venituri. Votul cenzitar era justificat în
concepţia liberală a epocii prin prestigiul pe care îl confereau averea – considerată răsplată a
muncii şi spiritului de economie – şi educaţia. Lipsa sau restrângerea dreptului de vot al
claselor neavute era justificată prin preocuparea de a nu le expune promisiunilor demagogice
ale unor radicali lipsiţi de scrupule, dispuşi să acceadă la putere cu preţul perturbării ordinii
politice şi sociale.
Puterile constituţionale ale Domnului erau ereditare, în linie coborâtoare directă şi
legitimă a Principelui Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen, în baza principiilor masculinităţii
şi primogeniturii, iar descendenţii urmau a fi crescuţi în religia ortodoxă (art. 82). Erau
prevăzute reguli în caz de vacanţă a tronului, şi reglementate regenţa precum şi situaţia
imposibilităţii de a domni. Domnul era inviolabil, dar miniştrii săi erau răspunzători, în
condiţiile în care niciun act al Domnului nu producea efecte decât dacă era contrasemnat de
un ministru (art. 92). Domnul avea o serie de atribuţii importante: numai şi revoca pe miniştrii
săi; sancţiona şi promulga legile, putând refuza sancţiunea sa; avea dreptul de amnistie în
materie politică; putea înlătura sau reduce pedepsele (putea graţia) în materie penală, cu
excepţia celor privitoare la miniştri; numea sau confirma în funcţii publice; adopta
regulamente necesare pentru executarea legilor; conferea grade militare şi decoraţii; avea
dreptul de a emite monedă şi încheia cu statele străine convenţii de comerţ şi navigaţie „şi
alte asemenea”, pentru care avea nevoie de ratificarea puterii legislative.
O dispoziţie importantă, preluată de asemenea din Constituţia belgiană (art. 78),
stabilea că „Domnul nu are alte atribuţii decât cele date lui prin Constituţiune” (art. 96). Prin
aceasta se rezolva tranşant, în favoarea reprezentanţei naţionale, problema „competenţelor
reziduale”, adică a desemnării celui care trebuie să decidă în situaţiile pentru care legea
fundamentală nu prevede expres un decident. Se poate deduce că Domnul era conceput ca un
organ creat exclusiv prin Constituţie, exercitând doar puterile încredinţate de legea
fundamentală în limitele stabilite prin aceasta, neputând invoca precedente sau cutume din
perioada anterioară.
Revizuirea legii fundamentale este reglementată în art. 129, care, singur, formează
Titlul VII al Constituţiei. Procedura este una rigidă. În prima etapă, se indică textele care
trebuie revizuite, printr-o declaraţie citită de trei ori din 15 în 15 zile în ambele Adunări, după
care acestea sunt dizolvate de drept, convocându-se altele în termenul arătat de art. 95.
Adunările nou alese urmau să realizeze, în acord cu Domnul, modificarea textelor supuse
revizuirii. Adunările puteau delibera doar în prezenţa a două treimi din membrii lor, iar legea
de revizuire era adoptată cu o majoritate de două treimi din voturile exprimate.
Constituantul român – urmând concepţia celui belgian – a înţeles să fie rezervat în faţa
schimbărilor, pe care a fost dispus să le accepte doar dacă răspund unor nevoi reale şi
profunde, confirmate în decursul a două legislaturi succesive. Se elimina astfel pericolul ca o
majoritate care, întâmplător reuşea să treacă pragul majorităţii de două treimi, să-şi
permanentizeze opţiunile politice adoptând legi de rang constituţional (sau mai exact
conferind rang constituţional unor soluţii politice partizane), pe care majoritatea diferită de

36
mâine să nu le poată înlătura decât atunci când va avea şi ea norocul de a trece pragul celor
două treimi.
În cei peste 50 de ani de aplicare, Constituţia din 1/13 iulie 1866 a fost revizuită de
trei ori. Prima revizuire a avut loc în 1879, în urma Tratatului de Pace de la Berlin (13 iulie
1878), care stabilea că recunoaşterea independenţei României va fi condiţionată de inserarea
în legea fundamentală a unor clauze referitoare la libertatea religioasă şi la egalitatea în
dobândirea şi exercitarea drepturilor civile şi politice. Legea de revizuire elimină restricţia
din art. 7, alin. (2) din Constituţie, preia formularea art. 44 din Tratat, însă stabileşte că
naturalizarea se va face prin lege şi individual. Totodată sunt prevăzute condiţiile naturalizării
(incluzând un stagiu de10 ani), şi se precizează că imobilele rurale nu pot fi dobândite decât
de români şi de cei naturalizaţi români (art. 7, alin. (5)).
În 1881, România a fost declarată Regat. Formal, Constituţia nu a fost însă revizuită.
Abia la 8 iunie 1884, o amplă lege de revizuire va opera modificările de rigoare, în toate
articolele referitoare la Domnul ţării. Totodată, noua lege reorganizează colegiile electorale.
Astfel, pentru Adunarea deputaţilor rămân trei colegii: în primul votau cei ce realizează un
venit funciar rural sau urban de cel puţin 1200 de lei (art. 59); în cel de-al doilea votau cei
domiciliaţi în oraşe şi plătesc către stat o dare directă de cel puţin 20 de lei anual, fiind scutite
de cens profesiunile libere, categoria ofiţerilor în retragere, a pensionarilor statului, precum şi
cea a absolvenţilor de învăţământ primar (art. 60). Al treilea colegiu îi cuprindea pe cei
neincluşi în primele două colegii, care plăteau o dare cât de mică către stat. Ei votau indirect.
De la această categorie erau prevăzute anumite excepţii, ai căror beneficiari puteau vota direct
(art. 61). La Senat rămân două colegii: în primul votau cei ce realizau un venit funciar urban
sau rural de cel puţin 2000 de lei (cu dispensă pentru unele categorii de deputaţi şi senatori,
pentru miniştri, reprezentanţi diplomatici, dar şi pentru cei cu diplomă de doctorat sau de
licenţă, care şi-au exercitat profesia timp de 6 ani, şi pentru membrii Academiei Române); în
cel de-al doilea, votau proprietarii cu venit funciar rural sau urban mai mare de 800 de lei, cu
dispensă pentru posesorii unei diplome de doctorat, pentru licenţiaţii în drept, litere, filozofie
sau ştiinţe, ingineri, arhitecţi, profesori, precum şi pensionarii cu pensie de minimum 1000 de
lei.
Cea de-a treia lege de revizuire a fost adoptată în condiţiile dramatice ale refugiului în
Moldova, în la 29 iunie 1917. Legea făcea posibile, în primul rând exproprierea terenurilor
agricole şi împroprietărirea ţăranilor fără pământ sau cu pământ puţin şi, în al doilea rând,
eliminarea colegiilor şi introducerea votului universal. Procedura stabilită de art. 128 nu a fost
însă respectată. În condiţiile refugiului de la Iaşi, cu peste două treimi din teritoriu sub
ocupaţie, era evident imposibil să se organizeze alegeri pentru noi Camere, care să opereze
revizuirea în condiţiile stipulate de articolul menţionat.
Unirea cu România a provinciilor istorice aflate anterior în componenţa unor state
străine a reprezentat o nouă provocare pentru cadrul constituţional creat de legea
fundamentală din 1866. Singurele organe în măsură să funcţioneze fiind, la acea, oră regele şi
guvernul, hotărârile de unire adoptate la Chişinău (27 martie 1918), Cernăuţi (28 noiembrie)
şi Alba Iulia (1 decembrie) au fost aprobate, în numele statului român prin decrete-legi, la 9
aprilie, 11 şi 18 decembrie 1918. Ulterior, odată cu alegerea noilor camere, decretele-legi au
fost ratificate de Parament.

37
3.4.2.2. Constituţia din 29 martie 1923

Dacă în 1866, în ciuda rivalităţilor şi adversităţilor personale sau doctrinare, a existat

un consens fundamental în privinţa modului şi a formei de existenţă a statului român,
adoptarea Constituţiei din 1923 a fost marcată de dispute politice şi ideologice înverşunate.
Tehnic, avem de-a face cu o revizuire substanţială a Constituţiei din 1866 şi nu cu o
nouă constituţie. Structura constituţiei revizuite rămâne neschimbată: opt titluri, consacrate, în
ordine, teritoriului român, drepturilor românilor, puterilor statului, finanţelor, puterii armate,
dispoziţiilor generale, revizuirii şi normelor tranzitorii şi suplimentare. Succesiunea logică a
secţiunilor este păstrată, ca şi conţinutul majorităţii articolelor (unele suferind adaptări sau
modificări minore); datorită eliminării unor articole şi inserării altora noi, articolelor legii
fundamentale li s-a dat o nouă numerotare.

a) Primul articol consacră caracterul României de stat naţional. Inovaţia avea darul de
a irita minorităţile (care reprezentau cca 29% din populaţia ţării) , însă urma un curent de
opinia larg împărtăşit în acel moment de majoritatea românilor, mai ales în Vechiul Regat.
b) În privinţa proprietăţii private (art. 19, fost 17) modificarea esenţială a fost făcută
deja în 1917, prin lărgirea sferei cauzelor de utilitate publică, în care era posibilă exproprierea,
făcând posibilă reforma agrară care avusese deja loc în 1921. Ca o noutate, legiuitorul ordinar
este abilitat să instituie noi cauze de utilitate publică (art. 17, alin. 4). Totodată zăcămintele
miniere şi orice alte bogăţii ale subsolului sunt declarate proprietate de stat (art. 19), iar căile
de comunicaţie, apele navigabile şi flotabile, precum şi spaţiul aerian sunt declarate de
domeniu public (art. 20). Este remarcabil că teoria, pronunţat antiliberală şi în contrasens cu
ideile constituţionalismului clasic, a proprietăţii ca funcţie socială era general acceptată în
epocă, fiind însuşită explicit chiar şi în expunerea de principii a anteproiectului liberal de
constituţie al lui D. Ioaniţescu.
c) Nou introdus, articolul 21 reglementează raporturile de muncă, precizând că „toţi
factorii producţiunii se bucură de o egală protecţiune”, garantând libertatea muncii şi
stabilind că prin lege se va reglementa asigurarea socială în caz de boală, accident ori alte
motive.
d) Articolul referitor la libertatea conştiinţei (art. 22, iar în vechea numerotare, 21)
menţine statutul de „biserică dominantă” al Bisericii Ortodoxe; acum cu precizarea: „fiind
religia marii majorităţi a românilor” şi cu adaosul „cea greco-catolică are întâietate faţă de
celelalte culte”.
e) În privinţa libertăţii cuvântului, se introduc două noi alineate la finele articolului 25
(fost 24) şi un nou articol 26, care detaliază condiţiile răspunderii, atât pentru publicaţiile
periodice cât şi pentru cele neperiodice, şi stabilesc ordinea în care răspund autorul,
directorul, redactorul, editorul şi directorul tipografiei. Inovaţiile aduse reprezintă o limitare a
libertăţii presei în raport cu regimul Constituţiei din 1866.
f) Puterea legislativă şi cea executivă nu au fost afectate în mod semnificativ prin noua
reglementare constituţională. Şi aici, schimbarea decisivă s-a făcut prin legea de revizuire din
iulie 1917 şi a fost pusă în practică prin alegerile organizate pe baza votului universal,
începând cu anul 1919. Se măreşte numărul senatorilor de drept (art. 72, raportat la art. 76 din
vechea Constituţie). În continuare, universităţile îşi aleg câte un reprezentant în Senat (art.

38
71). Desemnarea ca senatori de drept a reprezentanţilor elitelor politice şi profesionale denotă
o anumită precauţie şi intenţia de a compensa parţial tendinţa spre populism sau radicalism a
unor adunări alese prin vot universal. O inovaţie importantă o reprezintă crearea Consiliul
Legislativ, organ consultativ, care să ajute la „facerea şi formularea legilor” (art. 76).
Dispoziţiile referitoare la Rege (art. 77-91) preiau aproape neschimbat textul celor din vechea
Constituţia (art. 82-96).
g) Dispoziţiile privitoare la puterea judecătorească (Cap. IV, art. 101-107) au fost
substanţial completate şi modificate. În primul rând este de menţionat consacrarea
contenciosului constituţional, prin articolul 103, nou introdus. Decizia asupra
constituţionalităţii legilor şi inaplicabilităţii celor găsite ca fiind contrare legii fundamentale
este rezervată ÎCCJ, iar soluţia Curţii este valabilă doar pentru cazul judecat (art. 103, alin. 1).
Este o restrângere a controlului difuz, creat pe cale pretoriană în 1912 prin procesul
tramvaielor. În al doilea rând, alt articol nou introdus (104) consacră inamovibilitatea
judecătorilor, stabilind că legea va fixa condiţiile acesteia. Se definitivează astfel un proces
început deja odată cu Regulamentele Organice: crearea unei justiţii independente şi a unui
corp de magistraţi independenţi. Judecătorii, inclusiv cei de la instanţele inferioare, obţinuseră
deja inamovibilitatea în condiţiile legii din 1909, însă ancorarea în textul constituţional a
acestei instituţii era o garanţie deosebit de importantă şi efectivă. O inovaţie mai puţin
importantă priveşte consacrarea justiţiei militare, a cărei organizare trebuia făcută prin lege
specială (art. 106), În fine, noutatea cea mai importantă o întâlnim în art. 107: reglementarea
contenciosului administrativ. Conform alin 3 din acest articol „cel vătămat în drepturile sale,
fie printr-un act administrativ de autoritate, fie printr-un act de gestiune făcut cu călcarea
legilor şi a regulamentelor, fie prin rea voinţă a autorităţilor administrative de a rezolva
cererea privitoare la un drept poate face cerere la instanţele judecătoreşti pentru recunoaşterea
dreptului său.”
h) În privinţa „instituţiilor judeţene şi comunale” (Titlul III, cap. V), textul este
contopit într-un singur articol (108) cu o importantă schimbare: legile reglementând aceste
instituţii nu vor mai avea „de bază descentralizarea administrativă mai complectă şi
independenţa [=autonomia] comunală” ci doar „descentralizarea administrativă”. Un nou
alineat prevede alegerea consilierilor judeţeni şi comunali prin vot universal, egal, direct,
secret şi obligatoriu, cu reprezentarea minorităţilor.
i) Titlurile IV (Despre finanţe) şi V (Despre puterea armată) au suferit modificări
destul de puţin importante; notabilă este crearea prin art. 122 a „Consiliului superior al
apărării ţării”.
j) În Titlul VI (dispoziţiuni generale) articolul privind interdicţia suspendării
Constituţiei (128, şi respectiv 127 în vechea Constituţie) s-a îmbogăţit cu un nou alineat care-l
goleşte practic de conţinut: „În caz de pericol de Stat se poate prin lege institui starea de
asediu totală şi parţială”. Inovaţia respectivă atestă faptul că la noi, ca şi în restul Europei,
epoca liniştită şi patriarhală a ordinii burgheze şi a confruntărilor politice nonviolente,
guvernate de principiile liberale ale democraţiei parlamentare, se încheiase. Starea de asediu –
care fusese instituită şi înainte de adoptarea Constituţiei – va fi foarte frecvent declarată în
perioada care a urmat.
Constituţia interbelică a României este mai puţin liberală decât cea precedentă, nu
numai din cauză că receptează imperativele sociale ale timpului, dar şi pentru că manifestă o

39
tendinţă – prezentă de altfel în întreaga Europă – spre creşterea rolului statului în viaţa
socială, economie, învăţământ şi cultură. Totodată ea este marcată de o apăsată accentuare a
etosului naţional, într-o măsură nu tocmai compatibilă cu spiritul individualist al
liberalismului.
Evoluţia politică şi constituţională din anii care au urmat este caracterizată prin
erodarea încrederii în mecanismele democraţiei parlamentare şi în partidele politice. Viaţa
politică de până atunci, caracterizată de un parlamentarism mai degrabă formal şi superficial,
scoate treptat în evidenţă fundalul său pronunţat autoritar. Eroziunea democraţiei şi a
parlamentarismului sa sunt accentuate de practica diverselor guverne de a conduce ţara
utilizând regimul stării de asediu şi reglementarea pe bază de decrete.

Reputaţia postumă a Constituţiei din 1923 este una neaşteptat de bună – atât de bună,
încât mai degrabă critica ar fi de natură să surprindă. Chiar literatura din anii ultimi ai
comunismului a fost relativ favorabilă în aprecieri. În ochii liderilor comunişti din „Epoca
Ceauşescu”, legea fundamentală din 1923 avea numeroase merite: propensiunea etatistă,
emanând din voinţa unui singur partid, ai cărui lideri aveau tendinţa să controleze ferm statul
şi economia, sensibilitatea (justificată) faţă de problemele sociale, caracterul centralizator şi
rezerva sau chiar ostilitatea faţă de ideea de autonomie, precum şi lipsa de receptivitate faţă de
reglementările şi angajamentele internaţionale. Pentru adversarii comunismului, acelaşi act
reprezenta simbolul ordinii constituţionale liberale şi democratice a unui stat naţional
independent. Constituţia din 1923 contrasta, atât cu cea din 1938, cât faţă de domnia
fărădelegii din anii comunismului; ba mai mult a fost contrapusă ca un exemplu pozitiv
Constituţiei din 1991, căreia i-au fost găsite multe neajunsuri, nu numai sub aspectul
circumstanţelor politice şi procedurii prin care a fost adoptată, ci şi în privinţa conţinutului
normativ.

3.4.3. Deriva autoritaristă

3.4.3.1. Constituţia din 27 februarie 1938

Constituţia din 1938 este produsul unei lovituri de stat. Criza politică internă,
decredibilizarea partidelor, tentaţia de a imita modelele din alte ţări europene, pierderea
încrederii în soluţiile constituţionalismului clasic, dar şi personalitatea sa ambiţioasă şi
voluntară l-au determinat pe Regele Carol II să-şi asume direct responsabilitatea guvernării.

Noua Constituţie păstrează „scheletul” celei din 1923, în sensul că sunt menţinute (cu o
singură şi importantă modificare) atât denumirea celor 8 titluri ale vechii legi fundamentale,
cât şi ordinea acestora. Conţinutul este schimbat radical.
Din Titlul I (Despre teritoriul României) este suprimat art. 4 referitor la împărţirea
administrativă în judeţe şi comune, pentru a lăsa mână liberă legiuitorului ordinar să
reorganizeze teritoriul ţării. Ulterior, printr-o nouă lege vor fi create unităţi administrative de
mari dimensiuni – ţinuturile, conduse de rezidenţi regali.

40
 Denumirea Titlului II este schimbată: noua Constituţie consacră „datoriile şi drepturile
românilor”. Nu numai că apar „datoriile”, dar ele trec înaintea drepturilor. Românii sunt datori
„a socoti Patria drept cel mai de seamă temei al rostului lor în viaţă” (art. 4 teza I); ei nu se
pot socoti dezlegaţi de datoriile lor civice sau militare, publice sau particulare, pe temeiul
credinţei religioase sau de orice alt fel [art. 5 alin. (2)]; este interzis a se „propovădui prin viu
grai sau prin scris schimbarea formei de guvernământ a Statului, împărţirea averii altora,
scutirea de impozite sau lupta de clasă” (art. 7) iar în art. 8 se interzicea preoţilor să utilizeze
autoritatea lor spirituală în scop politic, fiind interzice şi asociaţiile politice „pe temeiuri ori
pretexte religioase”. Cu restricţiile substanţiale menţionate mai sus, catalogul drepturilor şi
libertăţilor rămâne la fel de cuprinzător: libertatea conştiinţei, libertatea muncii, libertatea
învăţământului, libertatea presei, libertatea de asociaţie (toate acestea enunţate în acelaşi
articol 10), libertatea individuală (art. 12), interdicţia de a fi sustras de la judecătorul dat de
lege (art. 13), inviolabilitatea domiciliului (art. 14), limitarea pedepsei cu moartea pentru
situaţii survenite pe timp de război (art. 15), garanţia proprietăţii (art. 16), secretul
corespondenţei (art. 23), dreptul de petiţionare (art. 25), admisibilitatea în funcţii publice (art.
27). Dispare dispoziţia foarte importantă din art. 14 al vechii Constituţii: „Nici o pedeapsă nu
poate fi înfiinţată, nici aplicată decât în temeiul unei legi”. Libertatea de expresie (libertatea
„de a comunica”) este enunţată doar formal, fără a mai fi preluate garanţiile detaliate din art.
25 al vechii legi fundamentale.
În Titlul III („Despre Puterile Statului”), raportul dintre autorităţi este schimbat în favoarea
Regelui, căruia îi este consacrat primul capitol (art. 34-47). „Reprezentarea naţională” era
organizată după un principiu corporatist. Deputaţii erau aleşi de cetăţenii români având 30 de
ani împliniţi, care practicau o îndeletnicire ce intra în una din următoarele 3 categorii: a)
agricultura şi munca manuală; b) industria şi comerţul; c) ocupaţiuni intelectuale (art. 61). O
dispoziţie interesantă din art. 53 viza conflictul de interese.
În privinţa guvernului şi a miniştrilor (Capitolul IV, art. 65-71) este de observat o redactare
mai fericită a dispoziţiilor privind răspunderea membrilor guvernului. Frapează însă
prevederile art. 67: nu poate fi ministru decât cel care este român de cel puţin trei generaţii.
Puterea judecătorească (Capitolul V, art. 73-78) îşi păstrează formal independenţa. Sunt
menţinute dispoziţiile privind legalitatea jurisdicţiilor, interdicţia creării de instanţe
extraordinare, controlul constituţionalităţii legilor şi garanţia constituţională a dreptului de
recurs în casare. Inamovibilitatea judecătorilor este de asemenea menţinută. Dispare însă
garanţia juriului. Contenciosul administrativ este menţinut, printr-o dispoziţie lapidară,
eliminând condiţionările stipulate în Constituţia anterioară.
Dictatura regală era îndreptată mai ales împotriva legionarilor. Aceştia au fost reprimaţi
brutal, dar partidelor politice, formal desfiinţate, li s-au tolerat unele acţiuni de opoziţie.
Regimului autoritar instituit de Carol al II-lea îi lipsea susţinerea reală pe plan intern, iar
circumstanţele internaţionale nefavorabile au făcut ca România să rămână izolată în 1940.
Cedarea fără luptă a Basarabiei, a Bucovinei de Nord şi a părţii de Nord a Transilvaniei au
compromis total dictatura regală. Măsurile de ultim moment, precum renunţarea la garanţiile
anglo-franceze, apropierea de Germania sau legislaţia antisemită nu ameliorează situaţia
politică a regelui. În disperare de cauză, acesta recurge la generalul Ion Antonescu, căruia îi
încredinţează şefia guvernului, la 4 septembrie 1940. În ziua următoare, Antonescu cere

41
imperativ abdicarea lui Carol, care acceptă în dimineaţa zilei de 6 septembrie să renunţe la
tron în favoarea fiului său. Mihai I devine, pentru a doua oară, la 19 ani, rege al României.

3.4.3.2. Dictatura antonesciană

La 6 septembrie 1940 generalul Ion Antonescu devine practic conducător al statului. Prin
Decretul Regal nr. 3067 din aceeaşi zi, Ion Antonescu este (re)învestit „cu depline puteri
pentru conducerea Statului Român”. Regele îşi păstrează anumite prerogative, care diferă
întrucâtva de cele păstrate de Carol cu o zi înainte (prin Decretul-lege nr. 3052/5 septembrie).
El rămâne în continuare „Cap al Oştirii” şi păstrează dreptul de a bate monedă, de a conferi
decoraţiile române, de a primi şi acredita ambasadori şi miniştri plenipotenţiari. El pierde
dreptul de amnistie şi graţiere şi de încheiere a tratatelor, dar dobândeşte prerogativa de a
aproba modificarea legilor organice şi de a numi pe Primul Ministru însărcinat cu depline
puteri [art. 2 pct. e) din Decretul-lege nr. 3067/1940]. Foarte curând, pe 8 septembrie, Regele
redobândeşte prerogativa de a amnistia şi graţia, dar o pierde pe cea de a aproba modificările
legilor organice. Toate celelalte puteri vor fi rezervate Preşedintelui Consiliului de miniştri.
Poziţia generalului Antonescu devine şi mai clar vizibilă la 9 septembrie, când el preia oficial
titlul de „Conducător al Statului.”
Colaborarea temporară a generalului Antonescu cu Mişcarea Legionară îşi găseşte expresie
în textul Î.d.r. nr. 3151 din 14 septembrie 1940. Statul român devine „Stat Naţional Legionar”
(art. 1), iar Mişcarea Legionară este „singura mişcare recunoscută în noul Stat” (art. 2).
Generalul Ion Antonescu este „Conducătorul Statului Legionar şi Şeful Regimului Legionar”
(art. 3). Horia Sima este „Conducătorul Mişcării Legionare” (art. 4). Este de remarcat
caracterul bicefal al conducerii politice: Ion Antonescu este conducător efectiv al statului şi
conducător nominal al legionarilor („Şeful Regimului Legionar”); Mişcarea Legionară îşi
păstrează identitatea distinctă, prin poziţia de conducător a lui Horia Sima. Coabitarea între
Antonescu şi Horia Sima este marcată de numeroase crize şi tensiuni şi încetează în urma
rebeliunii din 21-24 ianuarie 1941. Formal, Statul Naţional Legionar încetează prin abrogarea
Î.d.r. nr. 3151/1940 la 15 februarie 1941. Articolul 2 din acest act interzicea, până la o nouă
reglementare (care nu a mai survenit), „orice acţiune politică de orice natură”. De aici înainte,
generalul Antonescu (mareşal din noiembrie 1941) îşi asumă singur responsabilitatea
conducerii statului. În două rânduri, conducătorul statului va solicita poporului „aprobarea sau
dezaprobarea”, prin plebiscit, a modului în care conduce ţara.
Inamovibilitatea judecătorească a fost suspendată încă din octombrie 1940. În materia
drepturilor fundamentale, situaţia era bineînţeles mult mai rea decât înainte de 1938, deşi
uneori în discursul conducătorului apar anumite referinţe la „Constituţie”, ca reflex al unei
practici discursive formate în deceniile precedente.
De suferit au avut în mod special evreii, prin măsuri legislative discriminatorii, şi mai ales
prin acţiuni în afara legii. Responsabilitatea unor asemenea acţiuni revine autorităţilor, atât
civile cât şi militare, precum şi unor persoane fără calităţi oficiale sau care au abuzat de
calitatea lor oficială, pe fundalul general de ostilitate xenofobă. Excluşi de la serviciul militar,
evreii erau datori să plătească „taxele militare statornicite prin legi” şi să presteze „munci de
interes obştesc.”

42
 Pe fundalul situaţiei militare fără perspectivă, România fiind în stare de război nu numai cu
URSS, ci şi cu Marea Britanie şi cu SUA, având o parte a teritoriului sub ocupaţie, în faţa
imposibilităţii de a găsi o cale acceptabilă de ieşire din război, guvernarea antonesciană ia
sfârşit. La 23 august 1944 Regele Mihai îl destituie pe mareşalul Ion Antonescu şi îl
învesteşte pe generalul Constantin Sănătescu cu conducerea guvernului.

3.4.5. Perioada 23 august 1944 – 30 decembrie 1947

Perioada care a urmat actului de la 23 august 1944 este una de tranziţie de la un regim
constituţional nominal către unul totalitar comunist. Constituţia din 1923 a fost repusă în
vigoare, dar limitările impuse prin Convenţia de armistiţiu din 12 septembrie 1944, ocupaţia
sovietică şi politica activă a URSS de preluare a controlului total asupra statului şi societăţii
româneşti (ca şi în celelalte ţări est-europene) au făcut ca lucrurile să evolueze într-o direcţie
nefastă.
Prin Înaltul Decretul Regal nr. 1626 din 31 august 1944 a fost repusă în vigoare
Constituţia. Primul articol din acest act stabilea că „[d]repturile Românilor sunt cele
recunoscute de Constituţiunea din 1866, cu modificările ce i-au fost aduse de Constituţiunea
din 29 martie 1923.” În privinţa exercitării puterilor statului, dispoziţiilor constituţionale din
1923 li se aduceau două importante modificări. În primul rând, dat fiind faptul că din 1940 nu
mai exista reprezentanţă naţională, puterea legislativă urma a fi exercitată de către Rege, la
propunerea Consiliului de Miniştri (art. III). Dacă prima modificare putea fi justificată prin
considerente de ordin practic, ce a de-a doua este mai gravă: articolul IV înlătură
inamovibilitatea magistraţilor sau, mai exact, menţine suprimarea anterioară a acesteia, decisă
prin Decretul-lege nr. 3354 din 4 octombrie 1940. De asemenea, este menţinută desfiinţarea
juriului [art. IV alin. (2)].
Convenţia de armistiţiu din 12 septembrie 1944 a reprezentat o limitare heteronomă (şi
inevitabilă), atât a puterilor legislativă, executivă şi judecătorească din România, cât şi a
drepturilor fundamentale. Conţinutul ei a fost impus aproape integral de URSS, în a cărei
sferă de influenţa intra ţara noastră.
Decretul-lege 1849 din 11 octombrie 1944 modifică Î.d.r. nr. 1626 din 31 august,
adăugându-i, la finele art. IV, două noi alineate. Primul prevede adoptarea unor legi speciale
privind urmărirea şi sancţionarea tuturor elor care „în orice calitate şi sub orice formă au
contribuit la dezastrul ţării, în special în legătură cu războiul purtat împotriva Naţiunilor
Unite”, iar cel de-al doilea instituie posibilitatea urmăririi averilor acestora.
Legea nr. 86 din 6 februarie 1945 privind Statutul Naţionalităţilor Minoritare a fost
adoptată în vederea executării obligaţiilor ce reveneau României prin Convenţia de armistiţiu
cu privire la eliminarea legislaţiei discriminatorii. Tehnic este vorba, ca şi în celelalte cazuri,
de un decret emis de rege la propunerea Consiliului de Miniştri (conform art. III, alin. 2 din
Î.d.r. nr. 1626/1944). Ca şi în cazul reglementărilor, menţionate mai sus, privind judecarea
crimelor de război, titulatura de „lege” a fost folosită pentru a sublinia rolul şi importanţa
acestei reglementări.
Una din primele măsuri adoptate de guvernul comunist condus de Petru Groza a
reprezentat-o reforma agrară. Legea nr. 187 din 22 martie 1945 expropriază fără
despăgubire terenurile agricole de peste 50 de hectare.

43
 Decretul 2218 din 13 iulie 1945 pentru organizarea Reprezentanţei naţionale stipulează
(reluând formularea din Constituţie) că puterea legislativă se exercită colectiv de Rege şi
Reprezentanţa Naţională şi stabileşte organizarea într-acesteia un singur corp: Adunarea
Deputaţilor (art. 1, alin. 2). Alegători sunt cetăţenii având 21 de ani împliniţi; pot fi aleşi
cetăţenii în vârstă de cel puţin 25 de ani (art. 2). Reglementarea are meritul de a consemna
expres dreptul de vot al femeilor, în aceleaşi condiţii cu bărbaţii (art. 3). Mandatul adunării
este de patru ani [art. 5 alin. (1)]. Dintre dispoziţiile referitoare la funcţionarea Adunării,
prezintă interes cele din art. 8 (un proiect de lege nu poate fi adoptat decât după ce a fost votat
articol cu articol), art. 14 (imunitatea membrilor adunării) şi art. 17, care stipulează că
Adunarea nu poate revizui Constituţia [alin. (1)], revizuirea făcându-se numai după
modalităţile prevăzute în Titlul VII al acestei constituţii.
Legea nr. 560/1946 privind alegerile pentru Adunarea Deputaţilor confirmă dreptul la
vot al cetăţenilor care au împlinit vârsta de 21 de ani precum şi al femeilor.
Legea nr. 363/1947 pentru constituirea statului roman in Republica Populară Română a
fost adoptată în circumstanţe din cele mai suspecte. Este greu de crezut că deputaţii, aflaţi în
vacanţă parlamentară au putut fi adunaţi în câteva ore din toată ţara, pentru a întruni cvorumul
de şedinţă. Timpul scurt consemnat în procesul verbal de şedinţă (45 de minute) arată că fizic
era imposibil să se fi prezentat la vot un număr de deputaţi cât de cât apropiat de cvorumul
legal. În art. 1 din lege se ia act de abdicarea Regelui. Art. 2 abroga „Constituţia din 1866, cu
modificările din 29 martie 1923 şi acelea din 1 septembrie 1944 si următoarele”, iar art. 3
proclama „Republica Populară Română.” Puterea legislativă era exercitată de Adunarea
Deputaţilor, până la întrunirea unei adunări constituante (art. 4), iar puterea executivă de către
un prezidiu de cinci membri, aleşi din rândurile adunării (art. 5).

3.4.6. Regimul totalitar comunist

Prezentarea fie şi sumară a trăsăturilor regimului comunist excede limitele impuse unui
capitol de curs de drept constituţional. În plus, evoluţia politică şi juridică în această epocă a
fost una marcată de rupturi şi răsturnări surprinzătoare, însoţite de dese reevaluări ale unor
evenimente şi personalităţi istorice sau contemporane, determinate de diverse repoziţionări
doctrinare şi politice. Pot fi totuşi evidenţiate unele elemente de continuitate, care permit
înţelegerea sistemului constituţional din perioada 1944-1989.
În primul rând, puterea politică a aparţinut în totalitate partidului comunist (numit „Partid
Muncitoresc Român”, în urma unirii forţate cu social-democraţii, în 1948, iar din 1965 „Partid
Comunist Român”). Acest fapt era consacrat inclusiv în textul constituţiei.
În al doilea rând puterea politică a comuniştilor se întindea asupra întregii societăţi.
Partidul s-a infiltrat în toate structurile sociale, statale şi profesionale. În cadrul fiecărei
instituţii a statului (minister, departament, centrală, organe locale), în toate instanţele
judecătoreşti, în orice unitate militară sau a Ministerului de Interne şi în fiecare unitate
economică exista o organizaţie de partid. Teoretic organizaţiile de partid şi organele şi
instituţiile statului funcţionau paralel, cu linii decizionale independente. Practic, deciziile erau
adoptate şi transmise pe linie de partid, iar organele statului nu făceau decât să le pună în
aplicare. La nivelurile înalte ale puterii, ocuparea sau pierderea unui post de conducere era
consecinţa avansării sau retrogradării în partid. La nivelurile inferioare, funcţiile decizionale

44
nu reflectau întotdeauna poziţia în partid a titularului lor, dar nici o promovare sau numire în
funcţie nu avea loc fără acordul conducerii de partid. Calitatea de membru de partid nu
implica automat dobândirea unor avantaje în carieră, dar absenţa ei echivala cu cvasi-
certitudinea lipsei oricărei şanse de promovare în funcţii de conducere.
Ca în orice regim totalitar, în România comunistă exista o dualitate între partid şi stat.
Statul era condus de legi şi acte normative care de cele mai multe ori (dar nu întotdeauna)
erau publicate şi cuprindeau dispoziţii explicite (nu chiar întotdeauna) privind conduita
adresanţilor. Acţiunea normelor legale putea fi însă oricând suspendată, întreruptă, modificată
sau chiar anihilată la intervenţia ocultă a partidului. Primind o indicaţie pe linie de partid,
demnitarii, funcţionarii, magistraţii sau conducătorii instituţiilor trebuiau să decidă – în nume
propriu sau al instituţiei pe care o conduceau – conform acestei indicaţii, fără a dezvălui de
unde venea decizia. Caracterul conspirativ al procesului decizional din partid dădea
decidenţilor posibilitatea de a profita de poziţia lor, atribuind unui for mai înalt propriile
abuzuri. Considerentele de putere ale partidului se împleteau inextricabil cu interesele
personale – de multe ori meschine sau derizorii – ale potentaţilor de la toate nivelurile de
conducere.
Odată ce puterea comunistă s-a consolidat, legile ajung să fie aplicate (de cele mai multe
ori) şi interpretate (în general) coerent, mai ales începând din anii ’60. Aceasta se datorează
stabilizării regimului, care nu se mai vedea ameninţat, dar şi supravieţuirii unui număr de
jurişti remarcabili profesional, formaţi înainte de 1947, păstraţi în Institutul de Cercetări
Juridice, în Consiliul Legislativ, în facultăţile de drept şi uneori chiar în rândul magistraţilor.
În plus, mecanismul decizional conspirativ al comuniştilor era eficient în controlul puterii
politice, dar nu era nicidecum apt pentru conducerea unui stat, a administraţiei, finanţelor şi
economiei. Aici operau elementele de permanenţă ale statalităţii şi constantele dreptului, care
au supravieţuit în ciuda şi nu datorită ideologiei comuniste totalitare.
Dacă, până la un punct, se poate admite că în regimul de „democraţie populară” legile au
funcţionat – cu numeroase scăderi – într-un mod oarecum similar celui în care operau într-un
stat normal, în privinţa constituţiei discrepanţa este absolută. Constituţiile socialiste sunt de
fapt pseudo-constituţii. Ele nu erau constituţii decât prin numele înscris pe pagina de titlu.
Practic aveau caracterul unor legi organice, reglementând organizarea şi funcţionarea
principalelor autorităţi („organe”) ale statului. Nu exista nici o preocupare pentru echilibrul şi
controlul reciproc al puterilor. Mai mult chiar, Marea Adunare Naţională era proclamată
solemn drept „organ suprem al puterii de stat.” Partea privind drepturile fundamentale era pur
retorică şi lipsită de conţinut real, fără cea mai mică intenţie de a o transpune în practică în
sensul obligării organelor statului de a se conforma prevederilor constituţionale. Forţa juridică
superioară a constituţiei era şi ea o iluzie, dat fiind faptul că legile erau adoptate de MAN în
unanimitate sau cu o majoritate copleşitoare – cu unul ori câteva voturi contra sau abţineri.
Majoritatea de două treimi era oricum depăşită cu mult, în cazul fiecărei legi, iar singura
precauţie pe care trebuiau să o adopte cei ce voiau să modifice constituţia era să nu uite să
includă în titulatura proiectului de lege formula „lege constituţională”.
În timpul regimului totalitar comunist au fost adoptate trei „constituţii socialiste”:

- Constituţia din 13 aprilie 1948

- Constituţia din 27 septembrie 1952

45
- Constituţia din 21 august 1965

3.4.6. Perioada 22 decembrie 1989 – 8 decembrie 1991; Constituţia din 8 decembrie

1991)

Scurta perioadă de timp scursă între căderea lui Nicolae Ceauşescu şi adoptarea noii
constituţii democratice a României a fost marcată de evenimente politice deosebite, atât
interne cât şi internaţionale, şi a cunoscut o pronunţată diversitate de forme de exercitare a
puterii. Percepţia acestei diversităţi a fost întrucâtva atenuată de împrejurarea că, pe întreaga
durată a acestei perioade, puterea a fost exercitată de aceeaşi grupare politică (Frontul Salvării
Naţionale, ulterior Frontul Democrat al Salvării Naţionale), aflată sub conducerea d-lui Ion
Iliescu.
Din perspectiva evoluţiei constituţionale, perioada 1989-1991 este divizibilă în două etape:
cea a puterii revoluţionare şi cea a legalizării Revoluţiei. Prima etapă se subdivide într-o
etapă a puterii revoluţionare difuze şi una a puterii revoluţionare organizate sub forma
guvernământului de adunare.

Constituţia din 8 decembrie 1991

Constituţia aprobată prin referendumul din 8 decembrie 1991 este prima constituţie
democratică a României postbelice. Deşi circumstanţele politice în care a fost adoptată au fost
marcate de tensiuni politice şi sociale considerabile, şi în ciuda unor dispoziţii sau formulări
care nu sunt deasupra oricărei critici, conţinutul legii fundamentale trebuie apreciat în mod
pozitiv.
Structura constituţiei o reia în linii mari pe cea a constituţiilor româneşti mai vechi. Primul
titlu (art. 1-14) este dedicat principiilor generale. Drepturile, libertăţile şi îndatoririle
fundamentale sunt consacrate în titlul al II-lea (art. 15-57). Titlul III (art. 58-133), cel mai
amplu, reglementează autorităţile publice (Parlamentul, Preşedintele României, Guvernul,
raporturile Parlamentului cu Guvernul, Administraţia publică şi Autoritatea judecătorească).
Titlul IV (art. 134-139) priveşte economia şi finanţele publice, iar Curtea Constituţională
(creată prin noua lege fundamentală) formează obiect de reglementare al Titlului V (art. 140-
145). Următorul titlu (VI: art. 146-148) cuprinde dispoziţiile asupra revizuirii constituţiei şi
un ultim titlu cuprinde dispoziţiile tranzitorii şi finale.
Prevederile legii fundamentale vor fi analizate detaliat în capitolele următoare, însă unele
observaţii privind caracterizarea generală a Constituţiei din 1991 pot fi făcute de pe acum.
- Constituţia consacră caracterul de stat unitar, independent şi suveran şi indivizibil al
României. Totodată se precizează că România este „stat de drept, democratic şi social” [art. 1
alin. (1) şi (3)].
- Forma de guvernământ a statului rămâne republica [art. 1 alin. (2)].
- Separaţia puterilor (evocată în toate actele constituţionale importante de după 22
decembrie) nu este expres menţionată în textul constituţional. Totuşi mecanismele de
control şi echilibru între puteri reclamate de acest principiu sunt prezente.

46
 - O importantă inovaţie o reprezintă reglementarea de principiu a raporturilor dintre
dreptul internaţional şi dreptul intern (art. 11), concomitent cu consacrarea constituţională a
priorităţii normelor internaţionale în materia drepturilor omului (art. 20).
- Legea fundamentală cuprinde un consistent catalog al drepturilor şi al libertăţilor
fundamentale. Totodată, spre deosebire de constituţiile din 1866, 1923 şi 1938, acum apare o
mai bună sistematizare a prevederilor din această categorie.
- Ca şi constituţiile socialiste, legea fundamentală din 1991 include în catalogul
drepturilor şi drepturile „social-economice şi culturale”: dreptul la învăţătură (art. 32),
dreptul la ocrotirea sănătăţii (art. 33), dreptul la muncă (art. 38), dreptul la grevă (art. 40),
dreptul la un nivel de trai decent (art. 43), ocrotirea familiei (art. 44), protecţia copiilor şi a
tinerilor (art. 45) şi protecţia persoanelor cu handicap (art. 46). Aceste articole sunt intercalate
între cele consacrate drepturilor civile şi politice. Dat fiind faptul că acestea din urmă
consacră în general obligaţii negative ale statului faţă de indivizi, clar realizabile în justiţie, pe
când drepturile social-economice indică doar deziderate pioase şi obiective politice de
principiu, forţa normativă a drepturilor de primă generaţie (civile şi politice) este diluată. Ar fi
fost de dorit ca drepturile social-politice să fie reglementate într-o secţiune aparte.
- Apare o instituţie nouă, preluată după modelul „Ombudsman”-ului suedez: Avocatul
poporului, pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.” (Titlul II, Capitolul IV, art.
55-57).
- Prin Parlamentul bicameral, Constituţia revine la tradiţia politică românească
statornicită în perioada 1864-1940. Nu mai avem însă senatori de drept, iar camerele au
practic aceleaşi atribuţii (cu excepţia alegerii Avocatului Poporului, care revenea Senatului).
- Este instituită o nouă categorie de legi: legile organice. Acestea reglementează
domenii rezervate în mod expres lor prin textul Constituţiei şi sunt adoptate cu majoritate
calificată: majoritatea membrilor celor două Camere.
- Procedura legislativă este caracterizată prin puterea decizională egală a celor două
camere în adoptarea proiectelor de lege. Proiectele de lege sau propunerile legislative erau
depuse la una din cele două camere şi după adoptarea de către aceasta, urma dezbaterea şi
adoptarea de către cea de-a doua cameră. În cazul adoptării unor versiuni diferite ale textului
de lege, urma o procedură de mediere în faţa unei comisii mixte, iar dacă medierea nu avea
succes, textul definitiv era adoptat de către cele două camere întrunite în şedinţă comună (art.
76). Această procedură a făcut ca adoptarea legilor să se prelungească excesiv, uneori pe
durata mai multor ani.
- Reapare Consiliul Legislativ, consacrat în art. 79.
- Şeful de stat este Preşedintele României, cu un mandat de 4 ani, putând fi ales
pentru cel mult două mandate. Are atribuţii de reprezentare a statului român, ia parte la
şedinţele Guvernului (în condiţiile art. 87), promulgă legile, poate sesiza Curtea
Constituţională în exercitarea controlului prealabil de constituţionalitate [art. 144 pct. a)]. La
rândul său, poate fi suspendat de Parlament şi demis prin referendum (art. 95). Se bucură de
imunitate şi nu poate fi trimis în judecată decât pentru înaltă trădare (art. 84).
- Guvernul este numit de Preşedinte pe baza votului de încredere din Parlament (art.
102); poate fi demis prin moţiune de cenzură (art. 112 şi 113), dar poate adopta acte cu putere
de lege în baza delegării legislative (art. 114) şi-şi poate asuma răspunderea asupra unui

47
proiect de lege, care este considerat adoptat dacă nu se depune nicio moţiunea de cenzură în
urma asumării răspunderii sau dacă moţiunea depusă este respinsă (art. 113).
- Administraţia publică păstrează în linii mari principiile existente anterior (autonomia
locală, descentralizarea) şi împărţirea administrativ teritorială de dinainte de 1989. Ca element
de noutate, apare instituţia „autorităţilor administrative autonome” [art. 115, alin. (2)];
- „Autoritatea judecătorească” este formal independentă, asigurându-se
judecătorilor inamovibilitatea (art. 123 şi 124). Totuşi, în cazul Curţii Supreme de Justiţie,
judecătorii erau numiţi pe o perioadă de 6 ani [art. 124 alin. (1)], ceea ce le afecta sensibil
independenţa. Discutabilă şi greu de interpretat este dispoziţia din art. 131 alin. (1):
„Procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii, al imparţialităţii şi al
controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiţiei.”
- Cea mai importantă inovaţie a legii fundamentale din 1991 o reprezintă instituirea
Curţii Constituţionale, organ de jurisdicţie constituţională având 9 atribuţii enumerate
limitativ în art. 144. Printre acestea sunt şi cele de control al constituţionalităţii legilor.
Controlul este atât prealabil, înainte de promulgare [art. 144 lit. a)], cât şi posterior, pe cale de
excepţie în cazul legilor şi ordonanţelor în vigoare [art. 144 lit. c)].
- Dispoziţiile privitoare la revizuire (Titlul VI, art. 146-148) fac din legea fundamentală
adoptată în 1991 o constituţie rigidă.

Revizuirea din 2003 a Constituţiei

Constituţia României a fost revizuită prin Legea nr. 429 din 19 septembrie 2003, aprobată
prin Referendumul din 18-19 octombrie 2003. Iniţiativa revizuirii a venit din partea grupurilor
parlamentare ale PSD, PNL, PD şi UDMR. Singurul partid care s-a împotrivit revizuirii a
rămas PRM. Modificarea legii fundamentale a fost necesară în primul rând pentru a face
posibilă integrarea României în UE şi aderarea la NATO, punând de acord prevederile
constituţionale cu dispoziţiile Tratatului constitutiv al Comunităţii Europene şi cu celelalte
tratate europene.
În formularea sintetică a profesorului Ştefan Deaconu, implicaţiile constituţionale ale
aderării la UE şi ale intrării în NATO sunt următoarele:
- schimbarea funcţiilor forţelor armare (modificări aduse art. 118);
- reevaluarea atribuţiilor CSAT (modificarea art. 119);
- respectarea dispoziţiilor acquis-ului european privitoare la libera circulaţie a
capitalurilor, la dreptul cetăţenilor europeni de a investi şi de a dobândi bunuri în condiţii de
egalitate cu cetăţenii români (revizuirea art. 44);
- circumstanţierea interdicţiei constituţionale privitoare la extrădarea cetăţenilor români
(revizuirea art. 19).
În al doilea rând, practica politică şi constituţională din deceniul care a urmat adoptării
Constituţiei a evidenţiat anumite disfuncţionalităţi în procesul decizional al autorităţilor
publice. Apoi, protecţia eficientă a drepturilor şi a libertăţilor fundamentale reclama garanţii
mai efective şi anumite precizări exprese în textul constituţional. În fine, textul legii
fundamentale a mai cunoscut anumite reformulări şi îmbunătăţiri „estetice”, care, prin ele
însele, nu ar fi justificat adoptarea unei legi speciale de revizuire, dar care puteau fi operate cu
ocazia unei revizuiri mai ample.

48
 Modificările cele mai remarcabile s-au produs în domeniul instituţiilor politice. Urmând din
nou sinteza elaborată de profesorul Ştefan Deaconu, precizăm principalele inovaţii:
- sporirea atribuţiilor Curţii Constituţionale. Sporirea rolului justiţiei şi
garantarea independenţei judecătorului. Toţi judecătorii – inclusiv stagiarii – sunt de acum
înainte inamovibili, în condiţiile legii. Consiliului Superior al Magistraturii îi revin atribuţii
lărgite în domeniul numirii, al promovării, al transferării şi al sancţionării magistraţilor.
- Înlăturarea competenţelor jurisdicţionale ale Curţii de Conturi.
- Departajarea atribuţiilor celor două Camere ale Parlamentului. Legile sunt
adoptate în două etape: examinarea prealabilă în camera de reflecţie, în termen de cel mult 45
de zile (60 în cazul codurilor sau al proiectelor mai complexe, urmată de adoptarea legii de
către camera de decizie. Art. 75 al Constituţiei revizuite stabileşte limitativ situaţiile în care
Camera Deputaţilor este cameră de reflecţie (şi, implicit, Senatul este cameră decizională). În
toate celelalte situaţii, puterea decizională revine Camerei Deputaţilor.
După 2003 au mai existat două tentative de revizuire a legii fundamentale. Prima a apărut ca
urmare a referendumului din noiembrie 2009, în care majoritatea votanţilor a răspuns pozitiv
celor două întrebări formulate de Preşedintele României: dacă doresc instituirea unui
Parlament unicameral şi dacă aprobă reducerea numărului de parlamentari la cel mult 300.
Primul ministru Emil Boc a prezentat Preşedintelui o propunere de revizuire, în care
principalele modificări vizau textele referitoare la structura bicamerală a Parlamentului, care
urma a fi înlăturată. Preşedintele şi-a însuşit această propunere şi, în baza art. 150 din
Constituţie, a înaintat-o Parlamentului în 2011.
Deşi şansele de adoptare a unei asemenea legi de revizuire erau minime şi au scăzut încă şi
mai mult în urma schimbării majorităţii în Parlament şi a formării unui guvern USL (mai
2012), iar oportunitatea renunţării la bicameralism este discutabilă în cel mai înalt grad, o
iniţiativă formală de revizuire a Constituţiei se cuvenea tratată cu seriozitate. Nu există
îndoială asupra rezultatului final – respingerea iniţiativei – dar această respingere trebuia
făcută deschis, în plen, de către ambele Camere ale Parlamentului şi nu tacit, prin ignorarea ei
şi încălcarea procedurilor constituţionale.
O nouă iniţiativă a fost declanşată în 2013, de către parlamentarii coaliţiei majoritare (USL).
A fost înfiinţată în acest sens o comisie constituţională, sub conducerea preşedintelui
Senatului, dl. Crin Antonescu. În 2014, dl. Antonescu s-a retras din comisie, iar funcţia de
preşedinte a fost preluată ulterior de vice-preşedintele Senatului, dl. Ioan Chelaru. Comisia a
formulat o propunere de revizuire, asupra căreia s-a pronunţat din oficiu Curtea
Constituţională în baza art. 146 lit. a) teza ultimă. Curtea a apreciat ca fiind neconstituţionale
26 de modificări din propunerea de revizuire.

3.5. Test de evaluare – autoevaluare

- Cum au fost receptate doctrina constituţională comună statelor europene în legile
fundamentale ale României?
- Care sunt principalele aspecte pozitive ale legilor fundamentale din 1866 şi 1923?
- Identificaţi aspectele criticabile din cele două constituţiile româneşti menţionate anterior.
- Identificaţi trăsăturile distinctive ale Constituţiei din 8 decembrie 1991;

49
- Identificaţi principalele modificări survenite în urma revizuirii din 2003 a Constituţiei
României.

Unitatea de învățare 4: Capitolul II: Deciziile politice fundamentale (§ 22. Noţiunea de

decizie fundamentală; § 23. Democraţia reprezentativă şi pluralismul politic;§ 24. România –
stat de drept; § 25. România – stat social; § 26. România – stat unitar; § 27. Integrarea euro-
atlantică)

4.1. INTRODUCERE
Unitatea de învăţare nr. 1 prezintă: noţiunea de decizie politică fundamentală, democraţia
reprezentativă şi pluralismul politic; România – stat de drept; România – stat social; România
– stat unitar.

4.2. Competenţele unităţii de învăţare

După parcurgerea unităţii de învăţare, studentul va fi capabil:
- să înţeleagă noţiunea de decizie politică fundamentală;
- să înţeleagă esenţa noţiunii de democraţia reprezentativă;
- să identifice elementele care permit definirea României ca stat de drept, şi ca stat social;
- să deceleze consecinţele practice ale caracterului unitar al statului român.

4.3. Durata
Durata medie de parcurgere a fiecărei unităţi de învăţare este de 4 ore.

4.4. Conţinutul unităţii de învăţare

4.4.1. Noţiunea de decizie fundamentală

Textul constituţiei are un caracter complex şi eterogen. Alături de dispoziţiile consacrând

decizii esenţiale pentru fizionomia juridică a unei comunităţi politice concrete întâlnim reguli
de detaliu, precizând modalităţile în care asemenea decizii sunt aplicate în practică. Teoretic,
textul constituţional în ansamblul său are aceeaşi forţă juridică, modificarea sa reclamând
respectarea procedurii speciale de revizuire a constituţiei. Astfel, sunt puse pe acelaşi plan sub
aspect formal dispoziţiile referitoare la separaţia puterilor sau la garanţiile drepturilor
fundamentale cu regulile privind structura parlamentelor, sesiunile şi şedinţele parlamentare,
organizarea internă a camerelor (/camerei), atribuţiile precise ale şefului statului sau ale
guvernului.
Evident, anumite modificări concertate ale unor asemenea dispoziţii speciale pot dilua sau
eroda substanţial deciziile politice fundamentale precum cele asupra organizării democratice a

50
autorităţilor publice, a separaţiei puterilor sau a caracterului unitar ori federal al statului.
Există totuşi un spaţiu de manevră destul de larg care permite modificarea acestor reguli
speciale fără a afecta fizionomia de ansamblu a statului. Pe de altă parte, utilizând procedura
constituţională de revizuire a legii fundamentale, forţe politice interesate ar putea utiliza
mecanismele democratice ale statului de drept pentru a submina ordinea juridică existentă şi a
înlătura constituţia chiar cu instrumentele concepute de fapt în vederea apărării sale. După
cum am precizat anterior, în ultimele decenii legiuitorii constituanţi ai unor state democratice
au fost preocupaţi să sustragă anumite norme fundamentale pericolului unor eventuale
modificări pe calea procedurii de revizuire a constituţiei, proclamând caracterul nerevizuibil
al unor dispoziţii consacrate în aceasta.
Trebuie să observăm însă că aceste dispoziţii au un caracter strict defensiv; sunt menţionate
de regulă acele dispoziţii care sunt considerate a fi expuse cu mai mare probabilitate unei
modificări şi nu neapărat toate acele norme care ar prezenta în ochii legiuitorului constituant
importanţa centrală în economia textului legii fundamentale. Poziţia eminentă a unor
dispoziţii declarate nerevizuibile reiese implicit din faptul consacrării lor ca atare, dar
omisiunea interdicţiei de a revizui o normă nu implică neapărat relevanţa scăzută a acesteia.
Cu alte cuvinte, regulile privind limitele materiale ale revizuirii constituţiei – consacrate în
art. 152 al Constituţiei noastre – reprezintă un indiciu important în decelarea deciziilor
fundamentale ale constituantului român, dar nu şi un criteriu absolut şi exclusiv în acest sens.
Determinarea concretă a deciziilor politice fundamentale ale constituantului comportă un
anumit grad de subiectivitate. Pe de altă parte se cuvin luate în considerare circumstanţele
istorice, politice, economice, sociale şi culturale ale epocii, care oferă de multe ori cheia
înţelegerii şi interpretării corecte a textului constituţional. Climatul politic intern şi
internaţional, constelaţia de forţe implicate în jocul politic, evoluţia societăţii şi a
mentalităţilor pot relativiza anumite consacrări normative care la momentul redactării lor
păreau să aibă o importanţă centrală în economia textului constituţional, fiind chiar consacrate
ca nerevizuibile.
Avem în vedere de exemplu dispoziţia art. 1 alin. (1) teza I din Constituţia noastră:
„România este stat naţional...”, care reia într-o formă uşor schimbată prima teză a Constituţiei
din 29 martie 1923. Respectul şi fidelitatea manifestate faţă de formele şi tradiţiile
democraţiei româneşti ante- şi interbelice sunt de înţeles. Faptul că din perspectivă politică şi
istorică România este stat naţional, adică realizarea în practică a unui proiect statal al unor
elite politice din secolul al XIX-lea, însuşit treptat de marea majoritate a populaţiei teritoriilor
ce vor face ulterior parte din statul unitar român este indiscutabil. Însă consacrarea în legea
fundamentală a unor fapte –– fie ele şi adevăruri evidente – nu este întotdeauna oportună.
Conştiinţa naţională a unui popor poate fi promovată şi susţinută printr-o guvernare
competentă şi eficientă, printr-o economie viabilă şi competitivă şi printr-o politică inteligentă
şi consecventă în domeniile culturii, educaţiei şi cercetării. Evidenţierea frecventă şi emfatică
a identităţii naţionale şi a caracterului naţional al statului poate duce la iritarea inutilă a unor
minorităţi şi la percepţii greşite, uneori ostile din partea altor state, cu atât mai mult cu cât
constituţiile europene postbelice evită utilizarea sintagmei de „stat naţional”. Comunitate
politică bazată pe profunde afinităţi culturale, etnice, lingvistice şi – într-o anumită măsură –
religioase, naţiunea nu are nevoie de atestarea unei adunări parlamentare – fie ea şi
constituantă – şi nici de o consacrare expresă în lege a rolului său în cadrul statului. Pe de altă

51
parte, lipsa coeziunii interne şi a voinţei de a menţine comunitatea istoric constituită nu pot fi
suplinite de forţa juridică a unei consacrări constituţionale. Caracterul naţional al statului
român ţine de domeniul fapticului şi nu de cel al normativităţii.
Chiar dacă inserarea termenului de „stat naţional” în textul constituţiei este – pentru
motivele indicate mai sus – criticabilă, evoluţia politică şi constituţională a României din
ultimul deceniu a infirmat posibilele temeri privitoare la impunerea unei viziuni etnocentrice,
susţinute de un discurs demagogic naţionalist, temeri alimentate printre altele şi de formularea
menţionată. Angajamentul clar (deşi limitat uneori la o simplă retorică) faţă de drepturile
omului, atitudinea destul de pragmatică şi flexibilă faţă de problemele şi interesele
minorităţilor concomitent cu preocuparea firească faţă de identitatea naţională a majorităţii
precum şi opţiunea fermă pentru integrarea euro-atlantică au dezamorsat potenţialul „coroziv”
al acestei formule. În privinţa raporturilor inter-etnice şi a respectării drepturilor minorităţilor,
statul român nu se abate decisiv de la canonul european în materie. Prin urmare, formula
„România – stat naţional” nu reprezintă expresia unei decizii fundamentale a constituantului
român. Această concluzie mai este susţinută şi de un alt argument: o decizie implică opţiunea
între două sau mai multe alternative. Or, consacrarea caracterului naţional al statului român
reprezintă evidenţierea (inutilă, după cum am mai precizat) unui fapt şi nu opţiunea pentru
una din alternative. De asemenea, nu considerăm nici suveranitatea ca opţiune fundamentală a
constituantului: suveranitatea este imanentă oricărui stat modern.
În opinia noastră, deciziile politice fundamentale ale constituantului român sunt: democraţia
reprezentativă şi pluralismul politic; statul de drept, statul social, caracterul unitar al statului şi
integrarea euroatlantică.

4.4.2. Deciziile politice fundamentale ale constituantului român

4.4.2.1. Democraţia reprezentativă şi pluralismul politic

România este stat democratic, trăsătură care împreună cu pluralismul politic este consacrată
în mod expres de Constituţie [art. 1 alin. (3)]. Puterea în stat este legitimată prin voinţa
poporului, dispoziţia relevantă [art. 2 alin. (1)], precizând în acest sens că: „Suveranitatea
naţională aparţine poporului român care o exercită prin organele sale reprezentative,
constituite prin alegeri libere, periodice şi corecte, precum şi prin referendum.”
Caracterul reprezentativ al democraţiei constituţionale din ţara noastră este atestat şi prin
dispoziţiile art. 69, care stabileşte că în exercitarea mandatului, deputaţii şi senatorii sunt în
serviciul poporului [alin. (1)] şi că orice mandat imperativ este nul [alin. (2)].
Putem însă remarca faptul că în ultimul secol foarte puţine sunt statele nu au consacrat
solemn, prin acte constituţionale şi legislative, caracterul democratic al formei lor de
organizare politică: regimurile democratic-parlamentare, la fel ca şi autoritare sau totalitare
clamează deopotrivă legitimarea lor prin voinţa naţională. Alegerile – chiar libere şi corecte –
din statele supuse anterior unui sistem totalitar au frecvent rezultate surprinzător de favorabile
grupărilor politice asociate vechiului regim, fapt invocat frecvent de acestea pentru a susţine
caracterul „democratic” al noii puteri. Democraţia implică însă – din perspectiva practicii
politice europene şi americane din ultimele două secole – o participare reală şi efectivă a

52
poporului la definirea problemelor supuse discuţiei, la găsirea soluţiilor, adoptarea deciziilor
şi executarea acestora precum şi existenţa în mod efectiv a mai multor soluţii şi opţiuni reale.
Ceea ce justifică pretenţia de legitimitate a democraţiei reprezentative este pluralismul
politic. Pluralitatea opiniilor, în privinţa identificării problemelor şi a posibilelor soluţii la
acestea nu implică nicidecum dezordine sau lipsa unităţii şi a consecvenţei pe planul acţiunii.
Ordinea, unitatea şi consecvenţa sunt asigurate printr-un guvernământ reprezentativ,
responsabil în faţa electoratului. Un guvernământ reprezentativ trebuie nu doar să pretindă că
guvernează în numele poporului şi să se prezinte periodic la alegeri (caz în care învestitura
populară poate fi uşor uzurpată), ci să ofere şi mijloace de retroacţiune democratică (feed-
back) asupra procesului decizional. Asemenea mijloace constau în libertatea cuvântului şi a
presei (art. 30), în dreptul la informaţie (art. 31), în libertatea întrunirilor (art. 39), în dreptul
de asociere, inclusiv în partide politice (art. 40), indirect în garanţiile libertăţii individuale şi
în dreptul la apărare (art. 23, respectiv 24) în libertatea de circulaţie (art. 25), garanţia
proprietăţii şi libertatea economică (art. 44, respectiv 45). Fireşte, simpla consacrare în legea
fundamentală a unor asemenea instituţii nu este suficientă. O bună parte a acestora erau
consacrate şi în constituţiile comuniste. Mai este necesară existenţa unor mecanisme sociale
viabile care să asigure acestor instituţii eficienţa şi combativitatea. În plus, funcţionarea
acestor mecanisme este influenţată de o serie de factori precum intensitatea şi profunzimea
conflictelor sociale, disponibilitatea faţă de dialog, capacitatea de autoorganizare a societăţii
sau a anumitor grupuri sociale sau disponibilitatea actorilor vieţii sociale şi politice de a
respecta regulile jocului chiar şi în cazul în care le sunt afectate interesele.
Teoretic, asemenea exigenţe ar putea fi satisfăcute şi în condiţiile unei democraţii directe:
toate deciziile importante în stat sunt adoptate pe baza consultării corpului electoral.
O primă obiecţie contra unui asemenea sistem este de ordin pur tehnic: o comunitate mai
mare de câteva mii de persoane nu poate fi decât cu greu consultată iar operaţiunile electorale
de constatare a voinţei exprimate printr-un referendum sau plebiscit sunt lungi, anevoioase şi
costisitoare. În al doilea rând, votul exprimată astfel reprezintă mai degrabă răspunsul –
pozitiv sau negativ – al majorităţii electorilor la o întrebare formulată de organizatorii
referendumului. Decisivă prin urmare este nu atât voinţa reală a majorităţii cât voinţa
organizatorilor consultării populare; rezultatul depinde de modul în care este formulată o
întrebare iar sondajele de opinie permit anticiparea acestuia. Guvernanţii pot să nu organizeze
un referendum dacă curentul de opinie este ostil soluţiei preferate de ei, pot să amâne
consultarea poporului pentru momentul în care electoratul le va fi favorabil sau să formuleze
întrebarea în mod tendenţios astfel încât rezultatul să fie influenţat. În plus, predispoziţia
naturală a majorităţii este de a aproba soluţiile deja adoptate, de a prefera o soluţie concretă –
fie ea şi discutabilă – incertitudinii decurgând din indecizie şi absenţa oricărei soluţii şi de a
prefera status quo-ul unor situaţii noi şi necunoscute. Nu este de mirare că, în secolul care a
urmat Revoluţiei franceze, plebiscitele europene au dat invariabil câştig de cauză
organizatorilor. Dincolo de constrângerile şi presiunile exercitate de conducerea politică şi
de administraţie, de impunerea uneori a votului deschis, de incorectitudinea operaţiunilor
electorale, un factor care a acţionat constant în favoarea guvernanţilor l-a reprezentat această
predispoziţie naturală a majorităţii faţă de ordinea existentă şi de soluţiile deja adoptate. Prin
urmare, democraţia directă constituie mai degrabă un mijloc de a oferi guvernanţilor girul

53
unor repetate confirmări populare a deciziilor lor decât o modalitate de control asupra
activităţii acestora.
Datele problemei se schimbă întrucâtva în cazul unui referendum. Poporul nu se mai
pronunţă aprobând sau respingând o soluţie care-i este oferită intempestiv, de către un şef de
stat dornic să-şi consolideze pe planul legitimităţii puterea pe care o deţine deja în mod
efectiv. Consultarea poporului se face – de regulă – în situaţii prevăzute de normele
constituţionale, desfăşurarea referendumului este reglementată în detaliu prin lege iar
posibilitatea reală a unor dezbateri în contradictoriu în condiţiile pluralismului politic şi ale
libertăţii presei facilitează pronunţarea în cunoştinţă de cauză a celor consultaţi.
Totuşi, comportamentul electoratului nu diferă esenţial în cazul unui referendum. Tendinţa
generală de a prefera status quo-ul şi de a aproba deciziile deja adoptate joacă un rol deseori
determinant. În aceste condiţii, ne putem pune întrebarea, de ce mai este oare necesară
consultarea directă a poporului în privinţa unor decizii importante? Nu ar fi mai bine ca
adoptarea unor asemenea decizii să se facă de către reprezentanţa naţională? În principiu,
răspunsul la întrebarea din urmă pare să fie pozitiv. Parlamentul poate adopta mai rapid şi cu
mai puţine costuri o asemenea decizie. În plus, dezbaterile parlamentare – care permit
chestionarea unor experţi în domeniile incidente problemei analizate – oferă mai multe
garanţii în privinţa unei examinări serioase şi efective a unei probleme în comparaţie cu
atmosfera dominată de discursul nu rareori populist şi demagogic care invadează spaţiul
public cu prilejul consultării corpului electoral. Pe de altă parte, însă, votul parlamentarilor
este determinat în mare măsură de calitatea lor de membri ai partidelor de care aparţin; de
multe ori ei votează orientându-se în funcţie de interesele electorale imediate. Soluţiile utile şi
juste dar impopulare vor fi în general respinse. Deciziile necesare, dar care implică anumite
costuri economice şi sociale dureroase, pe care electoratul le înţelege şi le aprobă în momentul
adoptării, pot determina în viitor o erodare gravă popularităţii unui partid, mai ales dacă unele
formaţiuni politice mai mici vor profita de aceste împrejurări printr-un discurs demagogic
pentru a-şi spori în mod facil ponderea şi influenţa. Aceste pericole pot fi evitate transferând o
parte din povara responsabilităţii privitoare la o decizie gravă şi importantă pe umerii
electoratului. În acelaşi timp, referendumul constituie – alături de alegerile parlamentare şi
prezidenţiale – un prilej şi un mijloc de integrare politică a cetăţenilor, consolidând
sentimentul de participare la adoptarea deciziilor importante în stat şi în societate.
În cazul ţării noastre, Constituţia prevede trei cazuri de consultare a poporului prin
referendum:
- în privinţa unor „probleme de interes naţional”, din iniţiativa Preşedintelui României, după
consultarea Parlamentului (art. 90);
- în privinţa demiterii Preşedintelui României, în urma suspendării acestuia de către
Parlament, conform art. 95 din legea fundamentală;
- pentru aprobarea revizuirii Constituţiei, în termen de 30 de zile de la adoptarea de către
Parlament a legii de revizuire (art. 147 alin. ultim).
Organizarea şi desfăşurarea referendumului sunt prevăzute în detaliu în Legea nr. 3/2000.
Chiar dacă în principiu, consultarea poporului prin referendum este antinomică faţă de
democraţia reprezentativă, o anumită componentă referendară a constituţiei se poate
dovedi utilă. În măsura în care nu se abuzează de recursul la voinţa poporului prin
organizarea frecventă a unor asemenea consultări, referendumul constituie un important

54
mijloc de realizare a retroacţiunii democratice asupra deciziilor conducătorilor. Faptul că
legea noastră fundamentală prevede (în subsidiar) exercitarea suveranităţii naţionale prin
referendum nu afectează însă caracterul de democraţie reprezentativă a statului român.
Pluralismul politic este consacrat de art. 1 alin. (3) drept una din valorile fundamentale în
statul român. Conform art. 8 alin. (1), în societatea românească, pluralismul este o condiţie şi
o garanţie a democraţiei constituţionale. Partidele politice se constituie şi îşi desfăşoară
activitatea în condiţiile legii, contribuind la definirea şi exprimarea voinţei politice a
cetăţenilor, respectând suveranitatea naţională, integritatea teritorială, ordinea de drept şi
principiile democraţiei [art. 8 alin. (2)]. În privinţa ancorării pluralismului politic în realitatea
vieţii noastre politice şi constituţionale se cuvin făcute anumite observaţii: în primul rând
situaţia iniţială a democraţiei noastre postdecembriste a fost una deloc de invidiat, mult mai
proastă decât a celorlalte state din centrul şi estul Europei. Preluarea puterii şi a controlului
absolut în societate de către comunişti s-a făcut într-o primă etapă prin constituirea unor
formaţiuni politice satelit, desprinse din partidele democratice (numite de ei „istorice”) sau cu
denumiri deliberat asemănătoare cu ale acestora, formaţiuni reunite cu comuniştii în alianţe
politice şi electorale largi („fronturi” sau „blocuri”), care pretindeau că înglobează „toate
forţele democratice ale naţiunii”, în contrast cu partidele „burgheze” sau „istorice”. După
eliminarea acestora din urmă (prin intimidarea adepţilor, acuzaţii de „fascism”, de
„naţionalism” sau de „trădare de ţară”, alegeri măsluite, măsuri poliţieneşti de represiune şi, în
fine, arestarea liderilor urmată de procese regizate), în etapa a doua, jocul politic democratic
era mimat, cu participarea doar a partidelor agreate de comunişti, cărora le revenea un rol de
pură figuraţie. În cazul României, eliminarea partidelor ostile a fost urmată de dispariţia (prin
absorbţie, dizolvare sau autodizolvare) partidelor satelit, partidul comunist rămânând singurul
pe scena politică. Coexistenţa pe scena politică a mai multor partide, însoţită de mimarea,
oricât de stângace, a unor aparenţe de viaţă politică normală, a unor dezbateri democratice şi a
unei opoziţii parlamentare au constituit factori care au accelerat în statele central-europene
apariţia şi consolidarea unui pluralism politic real şi efectiv precum şi a unei democraţii
funcţionale. Prin simulacrul de democraţie, opinia publică a dobândit măcar imaginea a ceea
ce trebuie să fie o democraţie adevărata; contrafacerile grosolane au trezit sau au menţinut
gustul şi interesul pentru produsul original.
Lipsită de experienţa unei dispute parlamentare, fie ea şi mimată, şi a dialogului politic şi
social cu participarea mai multor actori pe scena politică, societatea românească se afla în
decembrie 1989 într-o stare de confuzie şi dezorientare. Modul în care a apărut „Frontul
Salvării Naţionale”, organizaţie care grupa „toate forţele sănătoase ale ţării”, transformată
ulterior în partid politic (purtând acelaşi nume, care, graţie prestaţiei zeloase a singurului post
de televiziune de atunci, era asociat răsturnării cuplului Ceauşescu), aserţiunile unor lideri
politici importanţi, conform cărora noţiunea de partid politic ar fi fost depăşită şi de domeniul
trecutului, în prezent fiind preferabile forme mai largi de asociere politică, ca de exemplu
Forumul Democratic din Cehoslovacia sau sindicatul Solidaritatea din Polonia, precum şi
pretenţia unora de a considera suficientă o „democraţie în Cadrul Frontului” şi inutilă
existenţa altor partide politice au constituit factori care au perturbat grav climatul necesar
cristalizării pluralismului politic.
Dispariţia bruscă şi neaşteptată a terorii totalitare, a presiunilor sistematice şi omniprezente
din partea aparatului de partid şi a Securităţii, faptul că dintr-o dată televiziunea publică

55
emitea pe post mesaje şi opinii contrare celor transmise obsesiv de decenii şi, în fine, bucuria
nesperatei eliberări au creat o atmosferă de entuziasm general şi de încredere nestrămutată în
bunul mers al societăţii de acum încolo. Lucrurile păreau a fi rezolvate de la sine prin
formarea şi consolidarea unei noi puteri care se dezicea energic de regimul lui Ceauşescu şi de
practicile sale; în acele momente neîncrederea de principiu în guvernanţi, premisa oricărei
gândiri democratice, a fost cu totul abandonată. Atitudinea critică faţă de noua putere era
privită – nu în ultimul rând datorită prestaţiei deplorabile a presei obediente şi a televiziunii –
ca manifestare a ostilităţii faţă de Revoluţie, faţă de poporul român sau chiar ca rezultat al
cointeresării din afară de anumite „forţe străine” ostile României. Existenţa partidelor politice
a fost privită nu ca manifestare absolut firească şi de la sine înţeleasă a libertăţii de asociere,
ci ca rezultat al atitudinii (poate prea) binevoitoare a autorităţilor care, printr-o reglementare
expresă, au creat „cadrul legal de funcţionare” al partidelor politice. De prisos să mai
precizăm că, într-un un stat de drept şi într-o societate democratică, un drept precum libertatea
de asociere este de la sine înţeles şi inerent fiinţei umane; existenţa sa nu necesită o
confirmare prealabilă prin lege sau alt act al autorităţilor statele, legea putând interveni doar
pentru a limita şi condiţiona existenţa acestui drept, neavând însă un caracter constitutiv în
privinţa sa. Chiar şi mai târziu, în cursul campaniei electorale din toamna anului 1996, unii
politicieni şi-au asumat meritul consacrării pluralismului politic în România prin adoptarea
Decretului-lege nr. 8/1989.
În cei aproape 16 ani scurşi de la prăbuşirea regimului Ceauşescu, evoluţia politică a
societăţii româneşti a dus la acceptarea treptată a exigenţelor unui real pluralism politic.
Alternanţele la guvernare, deschiderea treptată a mass media faţă de discursul practicat de
preopinenţi, apariţia mai multor posturi de televiziune, precum şi presiunile şi influenţele din
exterior au moderat treptat severitatea confruntării politice.

4.4.2.2. România – stat de drept

Principiul statului de drept consacrat în art. 1 alin. (3) al Constituţiei: „România este stat de
drept, democratic şi social ...”. Fireşte, simpla adeziune formală nu este suficientă pentru a
transforma ţara noastră într-un adevărat stat de drept; adeziunea respectivă trebuie să-şi
găsească confirmarea în instituţiile şi reglementările concrete ale legii noastre fundamentale,
precum şi în practica politică şi constituţională a autorităţilor publice. Confruntarea cu
exigenţele acestui principiu poate releva disfuncţionalităţi şi aspecte criticabile în cazul
oricărui stat din trecut sau prezent. Pe de altă parte, evoluţia complexă a problemelor sociale,
economice, culturale sau ale mediului pun în permanenţă autorităţile în faţa unor noi
provocări. Reglementarea acestor situaţii implică aproape întotdeauna decizii care afectează
drepturile fundamentale ale unor cetăţeni, creează nemulţumiri şi duc la controverse. În
privinţa statelor membre ale Uniunii Europene însă, putem constata o preocupare constantă şi
serioasă, datând de decenii în cazul membrilor mai vechi ai acesteia, de remediere a
deficienţelor existente sau apărute pe parcurs. Examinarea performanţelor politice ale acestor
ţări din perspectiva statului de drept reclamă o analiză a modului practic de aplicare
exigenţelor acestui principiu. Bilanţul statelor europene este în general pozitiv iar existenţa
unor mecanisme politico-juridice internaţionale regionale şi supranaţionale constituie o
garanţie a menţinerii acestor standarde.

56
 Seriozitatea şi efectivitatea aplicării practice a principiului statului de drept în ţara noastră
impune de asemenea o discuţie în raport cu exigenţele concrete ale acestui principiu.
Separaţia puterilor de stat, unul din cele mai importante corolarii ale statului de drept, este
consacrată în art. 1 alin. (4) din Constituţie. Puterea legislativă este limitată şi controlată prin
controlul constituţionalităţii legilor exercitate de Curtea Constituţională şi prin alegeri
parlamentare periodice. Puterea executivă este limitată şi controlată prin responsabilitatea faţă
de Parlament, prin răspunderea ministerială, prin posibilitatea suspendării şi a demiterii
Preşedintelui României, prin controlul judecătoresc pe calea contenciosului administrativ şi
supunerea faţă de lege a administraţiei, prin controlul de constituţionalitate asupra
ordonanţelor Guvernului, precum şi prin alegerea periodică a unor autorităţi administrative
locale. Desfăşurarea legală şi corectă a alegerilor este controlată de instanţele judecătoreşti
(iar în cazul alegerilor prezidenţiale, de Curtea Constituţională). Supunerea judecătorilor faţă
de lege, existenţa mai multor trepte de jurisdicţie, precum şi caracterul public al dezbaterilor
permit limitarea şi controlul puterii judecătoreşti. Separaţia puterilor în stat este însă pusă în
discuţie de practica de peste un deceniu a guvernelor care s-au succedat în România de a
rezolva expeditiv problemele de ordin legislativ prin ordonanţe de urgenţă. Instituţia delegării
legislative este întrucâtva antinomică faţă de principiul separaţiei puterilor şi nu a fost decât
cu greu asimilată în sistemul acestuia. Atitudinea sistematică a executivului nostru de a
scurtcircuita procesul decizional legislativ prin emiterea promptă şi repetată de ordonanţe de
urgenţă pune serios sub întrebare fermitatea angajamentului României la principiile statului de
drept.
O problemă deosebită o reprezintă independenţa justiţiei; consacrată formal şi garantată ca
„valoare supremă” în statul român [art. 1 alin. (3)], susţinută de instituţii şi precum
inamovibilitatea judecătorească şi Consiliul Suprem al Magistraturii, ea reprezintă un capitol
în privinţa căruia ţara noastră a fost multă vreme şi a rămas deficitară faţă de standardele
europene, din punct de vedere al negociatorilor tratatului de aderare a României la UE. Gradul
de independenţă a justiţiei depinde însă de foarte mulţi factori; consacrarea constituţională
singură este tot atât de eficientă ca şi în cazul unei eventuale rezolvări a subdezvoltării
economice ori eliminări a corupţiei prin stipularea în legea constituţională a unor dispoziţii
care să interzică respectivelor fenomene să se producă. O importanţă mult mai mare revine
legilor de organizare judecătorească, reglementării cazurilor de incompatibilitate, politicii de
personal în selectarea magistraţilor şi în privinţa promovării profesionale, asigurării unui
statut social corespunzător pentru magistraţi precum şi a unui număr suficient de posturi
pentru a evita supraaglomerarea completelor de judecată. Sub toate aceste aspecte, percepţia
publicului este încă, preponderent negativă.
Respectul autorităţilor faţă de drepturile şi libertăţile fundamentale reprezintă un alt
aspect de importanţă crucială în aprecierea efectivităţii aplicării principiului statului de drept.
Admiterea ţării noastre în Consiliul Europei, aderarea la Convenţia pentru apărarea drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi supunerea faţă de jurisdicţia Curţii Europene
a Drepturilor Omului sunt factori care au determinat alinierea treptată a autorităţilor publice
din ţara noastră la standardelor europene în materie. Rolul principal în acest domeniu revine
autorităţilor statului; mecanismele europene pot interveni şi controla modul în care sunt
respectate anumite drepturi, însă acţiunea lor este limitată sub aspect temporal şi substanţial,

57
iar intervenţia, producându-se abia după epuizarea căilor judiciare interne, este adesea foarte
târzie.
O judecată de ansamblu asupra gradului de respectare sau de nerespectare de către statul
român a drepturilor şi libertăţilor fundamentale este greu de dat datorită enormei complexităţi
a problemei; în plus ea este legată de momentul emiterii ei, întrucât datele pentru fiecare
aspect concret (libertatea individuală, tratamentul deţinuţilor în închisori, al celor aflaţi în
arest preventiv sau sub anchetă, poziţia faţă de minorităţi, faţă de persoanele cu handicap ori
faţă de drepturile copilului, atitudinea faţă de proprietate, faţă de dreptul la apărare ori faţă de
libertatea presei etc.) iar datele problemei se pot schimba de la o zi la alta. Un rezultat pe
ansamblu foarte satisfăcător nu împiedică existenţa sau survenirea unor abuzuri deosebit de
grave în unele domenii, după cum anumite încălcări grave în domenii concrete nu implică
neapărat o atitudine general negativă şi sistematică faţă de drepturile omului.
Totuşi, putem constata că în anumite domenii, atitudinea autorităţilor române a fost mai
degrabă negativă. Problema proprietăţii este exemplul cel mai evident în acest sens.
Întârzierea nejustificată şi inexplicabilă a statului în a reglementa situaţia bunurilor confiscate
ori „naţionalizate” de regimul comunist, inclusiv a bunurilor aparţinând unor biserici şi culte
religioase, constituie poate cel mai negativ aspect al perioadei de după 22 decembrie 1989.
Argumentele de ordin social (precum protecţia chiriaşilor din imobilele naţionalizate) sunt pur
şi simplu puerile: pentru protecţia acestor categorii de persoane există sau se puteau adopta (şi
s-au adoptat) măsuri adecvate de protecţie, precum prorogarea contractelor de închiriere,
limitarea sau plafonarea cuantumului chiriilor ori subvenţionarea acestora sau construcţia de
locuinţe sociale. Este greu de înţeles de ce a protecţia chiriaşilor trebuia realizată prin refuzul
restituirii proprietăţilor confiscate către proprietarii de drept sau chiar prin vânzarea acestora
către chiriaşi. Libertatea presei este un alt domeniu în care prestaţia statului român s-a arătat
deficitară în ultimii ani, iar deficienţele, menţionate mai sus, în privinţa independenţei
justiţiei, afectează grav drepturi individuale precum accesul la justiţie, dreptul la un proces
echitabil şi dreptul la apărare.
Una din exigenţele cele mai frecvent încălcate ale statului de drept vizează predictibilitatea
dreptului şi certitudinea raporturilor juridice. Grava instabilitate legislativă, amplificată
prin modificarea frecventă a normelor existente prin ordonanţe de urgenţă, la rândul lor
modificate prin legile de aprobare a acestora, adoptarea pripită a unor reglementări de
amploare, ale căror deficienţe ies rapid la iveală şi reclamă noi modificări, în condiţiile
presiunilor externe determinate de necesitatea alinieri rapide la aquis-ul comunitar constituie
factori care afectează serios compatibilitatea statului nostru cu standardele unui stat de drept.

4.4.2.3. România – stat social

Conform dispoziţiilor art. 1 alin. (3) teza I din legea noastră fundamentală, „România este
stat de drept, democratic şi social ...”. Asupra faptului că democraţia nu coincide cu statul de
drept nu insistăm aici; cuvenitele observaţii au fost făcute cu ocazia examinării conceptului de
stat de drept. Componenta socială completează şi contrabalansează componenta liberală a
statului de drept. Dacă pentru statul de drept, esenţială este îngrădirea şi limitarea puterii de
stat în scopul garantării libertăţii individului, exigenţele acestuia fiind în general de ordin
negativ, interzicând concentrarea puterii la nivelul anumitor autorităţi sau ingerinţele în sfera

58
libertăţii individuale, în cazul statului social, autorităţilor le revin obligaţii pozitive în direcţia
creării şi menţinerii premiselor egalităţii între toţi membrii comunităţii politice.
Statul social trebuie să contrabalanseze prin intervenţie directă tendinţele spre inegalitate
economică crescândă (care se poate uşor converti şi în inegalitate politică), ce decurg din
libertatea economică instituită de statul de drept. Evident, în privinţa termenilor acestui raport,
opiniile pot fi şi sunt foarte diferite. Orientarea politico-ideologică, filozofică sau spirituală ori
preferinţele culturale ne pot determina să punem accentele în mod diferit pe diverşii factori
care intră în ecuaţie.
Pe linia unei celebre formulări a lui Anatole France, care proslăvea ironic libertatea şi
egalitatea secolului al XIX-lea, în care legea interzicea deopotrivă bogaţilor ca şi săracilor să
doarmă sub poduri, se pot sublinia formalismul şi ineficienţa principiilor statului de drept,
incapabil să perceapă şi cu atât mai puţin să soluţioneze gravele probleme sociale apărute ca
urmare a inegalităţilor economice. „Statul-paznic-de-noapte al capitalismului” nu poate
gestiona complexele crize apărute datorită insuficienţei sale structurale şi devine un paravan
pentru interesele egoiste – în primul rând economice – ale unui restrâns grup de privilegiaţi.
Chiar şi în condiţiile unei competiţii oneste, în care singurul criteriu îl reprezintă meritul
personal, sorţii vor înclina invariabil în favoarea celor privilegiaţi economic, ei beneficiind de
o educaţie superioară, pe care şi-au putut-o permite datorită resurselor lor sau ale familiilor
lor.
Pe de altă parte, accentul pus pe problematica socială prezintă riscul restrângerii treptate a
libertăţii economice şi, în cele din urmă, a libertăţii pur şi simplu. „Statul providenţă”, care
încearcă să asigure un anumit nivel de bunăstare tuturor cetăţenilor săi, şi aceasta indiferent de
circumstanţele financiare, economice sau politice şi chiar de efortul şi de meritele celor
interesaţi, duce la proliferarea unei birocraţii de binefăcători oficiali, pe banii contribuabilului.
Aceştia vor folosi poziţia lor pentru a-şi consolida puterea politică, a permanentiza sistemul,
inclusiv situaţia de dependenţă a celor asistaţi, iar sistemul se va dovedi inevitabil greoi şi
ineficient chiar şi pentru beneficiarii săi. Aceste mecanisme vor crea generaţii întregi de
asistaţi social, care vor considera sprijinul din partea statului ca un drept câştigat şi vor fi prea
puţin predispuşi să-şi îmbunătăţească situaţia prin eforturi proprii, asumându-şi riscuri sau
chiar sacrificii. Elita politică şi birocratică a statului asistenţial va fi în mod cert foarte puţin
interesată în a schimba această stare de lucruri, din moment ce rezonanţa discursului său
public şi baza sa politică depind de existenţa unor categorii numeroase de persoane
nemulţumite şi dependente de asistenţa publică.
Fiecare din aceste poziţii este în felul ei îndreptăţită. Autorităţile statului trebuie să găsească
„media de aur” între cele două extreme, evitând atât abstinenţa cvasi-totală în probleme
sociale a liberalismului secolului al XIX-lea, cât şi proliferarea unei birocraţii asistenţiale şi
crearea unei clase de asistaţi. Constituţia nu oferă şi nu poate oferi o soluţie în această
privinţă. Ea doar semnalează legiuitorului, după ce a consacrat principiul statului de drept,
importanţa componentei sociale. Măsura în care se vor pune accentele pe una sau alta din
aceste componente urmează a fi stabilită prin jocul politic democratic, prin mecanismele
constituţionale de formare a voinţei politice în stat. Decizia revine electoratului, care va
aproba sau va respinge soluţiile propuse de partidele politice şi va sancţiona la urne
guvernanţii ai căror programe se vor dovedi inadecvate. Gradul de realizare a statului social şi

59
plasarea accentelor pe componenta de stat de drept sau respectiv pe cea socială reprezintă
probleme politice şi nu de (ne)constituţionalitate.
Componenta socială a organizării politice a statului român este atestată de textele
constituţionale privind sindicatele, patronatele şi asociaţiile profesionale (art. 9), drepturile
sociale prevăzute în Titlul II, Capitolul II (dreptul la învăţătură, la ocrotirea sănătăţii, la
muncă şi la protecţia muncii, la grevă, la un nivel de trai decent, dreptul la protecţie al copiilor
şi tinerilor, precum şi al persoanelor cu handicap) sau la Consiliul Economic şi Social (art.
141).
Deşi sunt reglementate în acelaşi capitol ca şi drepturile civile şi politice, drepturile sociale
sunt lipsite deficienţa acestora. Ele au mai degrabă caracterul unor misiuni constituţionale
conferite de legea fundamentală legiuitorului, dar şi executivului, astfel încât în activitatea
acestor autorităţi să fie avute în vedere (şi) obiectivele stipulate în textele constituţionale
incidente (ocuparea forţei de muncă, asigurarea unui nivel de trai decent, protecţia copiilor şi
a tinerilor etc.). Consecinţa juridică efectivă a acestor normări o reprezintă prestarea în mod
egal a ceea ce statul asigură cetăţenilor săi în baza „drepturilor” menţionate. Dispoziţiile
respective nu ne spun cât trebuie să presteze statul şi nici dacă o asemenea prestaţie trebuie să
aibă loc.
Măsura în care România se situează la parametrii unui stat social este dată nu de
consacrarea în Constituţie a unor dispoziţii în acest sens, nici de prezenţa în legea
fundamentală a unui cuprinzător catalog de „drepturi sociale” sau „social-economice şi
culturale”, ci de performanţele politice, economice şi organizaţionale ale statului român.
În concepţia Curţii Constituţionale, statul social reprezintă „rezultatul confruntării
principiilor care stau la baza statului de drept clasic, neintervenţionist cu cele care
fundamentează ideea de justiţie socială şi pune în centrul preocupărilor sale valorile sociale,
aspect care este de natură a conferi cetăţeanului sentimentul demnităţii, prevenind, în acelaşi
timp, excluderea sau marginalizarea socială a acestuia. (…) [M]enirea statului social este de a
asigura atât bunăstarea economică şi socială a cetăţenilor, cât şi coeziunea socială, fără a nega
însă dreptul autorităţilor publice de a stabili condiţiile concrete ale realizării acestui deziderat.
Prin urmare, noţiunea de „stat social” poate fi definită ca fiind acel complex de măsuri ce
vizează atât politica economică, cât şi cea socială şi care pune în prim-plan prevederile sociale
de natură economică ce au consecinţe pozitive asupra statutului social al cetăţenilor.”
Prin urmare, în concepţia Curţii „statul social presupune un anumit grad de intervenţie
etatică în abordarea diferitelor domenii cu caracter social existente la nivelul politicii sociale a
statului. Stabilirea gradului de intervenţie a statului în sfera drepturilor cu caracter social,
precum şi a formelor concrete de intervenţie, adecvate fiecărei etape de dezvoltare a acestuia,
este o prerogativă exclusivă a Parlamentului, care poate opta fie pentru o intervenţie masivă
necondiţionată a statului în domeniul social (model social-democrat), fie pentru
intervenţia subsidiară a acestuia, locul primordial revenind familiei, comunităţii, bisericii
sau sindicatelor (model conservator-corporatist), fie pentru o intervenţie minimă, situaţie
în care este încurajată dezvoltarea economică în scopul rezolvării problemelor sociale (model
liberal)” [sublinierea ne aparţine].
Statul poate alege unul din modelele menţionate însă „are îndatorirea să creeze condiţiile
necesare pentru realizarea unei securităţi sociale optime pentru cetăţenii săi, dar nu înseamnă
că acesta trebuie să creeze şi să întreţină singur tot sistemul. Resursele statului singure nu

60
ajung să facă faţă acestor sarcini, mai ales în situaţii de criză economică profundă, astfel încât
trebuie conştientizat faptul că nu numai statul, ci şi comunitatea şi indivizii au răspunderi
reciproce, obligaţii corelative în acest domeniu.”
Prin urmare, cât timp nu renunţă la funcţia sa socială, impusă de dispoziţiile art. 1 alin. (3)
din Constituţia, statul poate opta pentru un model de securitate socială, stabilind după propria
sa apreciere gradul de intervenţie la care este dispus să recurgă în raport „de viziunea politică
şi de condiţiile economice ale statului de la un anumit moment dat”. Negarea posibilităţii ca
legiuitorul să-şi modifice concepţia în această privinţă echivalează, în opinia Curţii, cu a nega
evoluţia şi adaptarea societăţii la situaţia de fapt existentă.

4.4.2.4. România – stat unitar

Cu excepţia unei scurte perioade iniţiale (1859-1862), în care Principatele Unite constituiau
o uniune personală, statul român modern a fost pe toată durata existenţei sale un stat unitar.
Acest fapt a fost de altfel consacrat de toate constituţiile care s-au succedat de atunci.
Caracterul unitar al statului român a fost privit nu atât ca rezultatul unei opţiuni
constituţionale între federalism şi centralism, cât mai ales ca rezultat şi garanţie a unităţii
naţionale, a stabilităţii statului naţional român. Integrarea politică, administrativă şi
economică a celor două state româneşti unite în 1859, iar apoi şi a celorlalte provincii care au
intrat în componenţa statului român, se putea realiza cel mai rapid şi mai durabil în cadrul
unui stat unitar şi centralizat. De altfel, în secolul al XIX-lea, tendinţa generală, continuând-o
pe cea din secolele precedente, era de întărire a autorităţilor centrale, în cazul statelor unitare,
şi respectiv de sporire a puterilor autorităţilor federale, în dauna statelor federate, în cazul
statelor compuse. Aceste aspecte ţinând de domeniul istoriei dar şi a sensibilităţii naţionale au
determinat o rezervă ostilă sau măcar suspicioasă faţă de soluţiile federale, privite ca tentative
deghizate de subminare a unităţii naţionale sau chiar a integrităţii teritoriale a ţării. Atmosfera
politică a anilor ’90 a fost în bună măsură marcată de polemici stridente şi recriminări
înverşunate pe această temă.
Actuala Constituţie prevede în art. 1 alin. (1) – text rămas nemodificat de revizuirea din
2003 – că „România este stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil.” O primă
observaţie sintagma (uşor pleonastică) „suveran şi independent” nu adaugă nimic la textul
constituţional; suveranitatea este oricum imanentă oricărui stat modern – altfel am vorbi de o
provincie, un teritoriu dependent ori de o colonie şi nu de un stat – fiind de altfel recunoscută
pe plan internaţional, nu în ultimul rând prin Carta ONU, oricărui membru al organizaţiei
mondiale, adică practic tuturor statelor. Sublinierea apăsată a unei calităţi pe care nimeni nu o
poate contesta deschis pare a denota emfaza incertitudinii şi reduce din solemnitatea concisă a
unui text constituţional. Caracterul unitar al statului apare ca fiind prima decizie
constituţională pe care constituantul român o stipulează în textul legii fundamentale.
Importanţa simbolică a acestui fapt este deosebită. Reiese de aici atât valoarea pe care unitatea
statului – pusă pe acelaşi plan cu unitatea naţională – o are în ochii autorilor legii noastre
fundamentale, cât şi dorinţa acestora de a se ralia unei tradiţii politice mai vechi, de la care
nici în anii regimului comunist, statul român nu s-a abătut prea mult: cea a statului unitar
centralizat.

61
 Opţiunea constituantului român – consecvent în această privinţă de-a lungul timpului –
pentru statul unitar nu implică însă nicidecum menţinerea unei centralizări stricte. Conform
dispoziţiilor art. 120 alin. (1) din legea noastră fundamentală, „[a]dministraţia publică din
unităţile administrativ teritoriale se întemeiază pe principiile descentralizării, autonomiei
locale şi desconcentrării.” În acest sens, legiuitorul organic şi ordinar, precum şi executivul au
la dispoziţie un spaţiu discreţionar foarte larg pentru a configura concret autonomia locală a
unităţilor administrativ-teritoriale.

4.4.2.5. Integrarea euroatlantică → vezi infra, 14.4.2

4.5. Test de evaluare – autoevaluare

- Ce reprezintă decizie politică fundamentală a constituantului?

- Identificaţi elementele care determină calificarea statalităţii de drept ca decizie politică
fundamentală a constituantului român;
- Identificaţi elementele care determină calificarea statalităţii scoiale ca decizie politică
fundamentală a constituantului român;
- Care este valoarea constituţională a dispoziţiei constituţionale conform căreia România
este stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil (art. 1 alin. 1)?

Unitatea de învățare 5: Capitolul III: Statutul juridic al individului. Subcapitolul I: Cetăţenia

română (§ 28. Consideraţii generale; § 29. Principii care guvernează reglementarea cetăţeniei
române; § 30. Moduri de dobândire a cetăţeniei române; § 31. Pierderea cetăţeniei române; §
32. Drepturile şi îndatoririle specifice cetăţenilor români; § 33. Cetăţenia europeană)
Subcapitolul II: Străinii şi apatrizii (§ 34. Statutul juridic al străinilor şi apatrizilor);
Subcapitolul III: Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale § 35. Probleme generale;

5.1. INTRODUCERE
Unitatea de învăţare nr. 1 prezintă: noțiunea de cetățenie, modurile de dobândire a cetăţeniei
române şi modurile de pierdere a cetăţeniei române, evoluţia istorică şi natura juridică a
drepturilor şi libertăţilor fundamentale, formele şi nivelurile de protecţie a drepturilor şi
libertăţilor fundamentale.

5.2. Competenţele unităţii de învăţare

După parcurgerea unităţii de învăţare, studentul va fi capabil:
- să definească noţiunea de cetăţenie
- să identifice modurile de dobândire a cetăţeniei române
- să identifice modurile de pierdere a cetăţeniei române
- să înţeleagă sensul uzual şi conotaţiile termenilor utilizaţi pentru a desemna drepturile şi
libertăţile fundamentale, precum şi relevanţa practică a diverselor formulări în materie;

62
- să identifice elementele care configurează natura juridică a drepturilor şi libertăţilor
fundamentale;

5.3. Durata
Durata medie de parcurgere a fiecărei unităţi de învăţare este de 4 ore.

5.4. Conţinutul unităţii de învăţare

Capitolul III

Statutul juridic al individului

Subcapitolul I

Cetăţenia română

5.4.1. Consideraţii generale privind cetăţenia

Ca instituţie juridică, noţiunea de cetăţenie desemnează ansamblul de norme juridice

reglementând apartenenţa unui individ la un anumit stat, modalităţile în care această
apartenenţă ia naştere, este menţinută şi încetează precum şi drepturile şi obligaţiile specifice
celor legaţi prin asemenea raporturi de apartenenţă.
Sub aspect subiectiv, cetăţenia desemnează un statut: un complex de drepturi şi de
obligaţii ce revin unei persoane, unite printr-o conexiune specifică.
Înainte de a examina în detaliu instituţia cetăţeniei sunt necesare câteva precizări
terminologice. Apartenenţa individului la stat a fost desemnată în literatura de specialitate prin
termeni precum: supuşenie, naţionalitate, cetăţenie sau resortisanţă. Sensul acestor termeni nu
este întotdeauna identic.
Supuşenia desemnează apartenenţa la un stat, indiferent de împrejurarea că titularul
statutului respectiv are sau nu drepturi politice. Noţiunea este utilizabilă în cazurile în care
organizarea politică a unui stat nu are caracter democratic, indivizii neparticipând prin vot la
formarea voinţei politice în stat. Dat fiind faptul că în prezent marea majoritate a statelor fie
au o organizare democratică fie mimează o asemenea organizare, termenul de supus („sudit”
„sujet”, „subject”) are relevanţă mai mult sub aspect istoric.
Termenul de naţionalitate a fost multă vreme utilizată în sens identic cu cel de
cetăţenie. Totuşi noţiunea de naţionalitate are un sens mai larg, acoperind şi acele persoane
care ţin de jurisdicţia unui stat, sunt privite de dreptul internaţional ca ţinând de statul
respectiv dar nu au toate drepturile cetăţeneşti. În unele legislaţii se face o distincţie clară între
„naţionali” şi „cetăţeni”. În cazul persoanelor juridice, apartenenţa acestora la un anumit stat –
de regulă statul în care îşi au sediul – este desemnată prin termenul de „naţionalitate”; este
lipsit de sens să vorbim de „cetăţenia” persoanelor juridice.

63
 Termenul de „resortisant” este utilizat în general cu acelaşi sens ca al termenului de
„subiect” (sujet) sau de supus.

În concepţia legiuitorului român, cetăţenia „este legătura şi apartenenţa unei persoane

fizice la statul român” (art. 1, alin. 1 din Legea nr. 21 din 1 martie 1991 privind cetăţenia
română).

5.4.2. Principii care guvernează reglementarea cetăţeniei române

Dintre normele incidente cetăţeniei pot fi decelate câteva principii ce guvernează

instituţie juridică. Numărul lor precum şi formularea concretă a acestora variază de al un autor
la altul. Unele sunt comune reglementării cetăţeniei în majoritatea statelor (egalitatea în
drepturi, tempus regit actum, competenţa exclusivă a statelor în a reglementa propria
cetăţenie, interdicţia privării arbitrare de cetăţenie); altele sunt întâlnite doar în cazul anumitor
legislaţii (ius sanguinis). Considerăm4 că principiile guvernând reglementarea cetăţeniei sunt
următoarele: 1) egalitatea în drepturi; 2) lipsa relevanţei directe a căsătoriei în privinţa
dobândirii sau pierderii cetăţeniei; 3) ius sanguinis; 4) interdicţia privării arbitrare de
cetăţenie; 5) tempus regit actum; 6) Reglementarea în mod exclusiv de către statul român a
cetăţeniei române; şi 7) unicitatea. Uneori ca principiu guvernând cetăţenia figurează şi
exclusivitatea calităţii de titular al tuturor drepturilor consacrate în constituţie. Această
privilegiere a cetăţenilor este reală şi evidentă, întâlnindu-se practic în toate legislaţiile. Totuşi
ea este imanentă noţiunii de cetăţenie; orice comunitate politică discriminează între proprii ei
membri şi cei care nu fac parte din ea.

5.4.3. Moduri de dobândire a cetăţeniei române

Modurile de dobândire a cetăţeniei pot fi clasificate în:

- moduri de dobândire de drept a cetăţeniei române;
- moduri de dobândire a cetăţeniei române prin efectul unui act juridic al unei
autorităţi.

5.4.3.1. Dobândirea de drept a cetăţeniei române

4
Urmând – cu anumite modificări – opinia formulată în Vrabie II, pp. 417 şi urm.

64
 Cetăţenia română se dobândeşte de drept ca urmare a naşterii (1) şi a adopţiei (2).
Anumite considerente ţinând de rigoarea logică pledează pentru tratarea distinctă a dobândirii
cetăţeniei române prin „efectul adopţiei”.

a) dobândirea prin naştere

Legiuitorul român, fidel tradiţiilor sale juridice precum şi soluţiilor promovate de

majoritatea legislaţiilor Europei continentale, a statuat în această privinţă o regulă conformă
principiului ius sanguinis.
Conform art. 5 din Legea cetăţeniei, sunt cetăţeni români:
- copii născuţi pe teritoriul României, din părinţi cetăţeni români (alin. 1);
- copii născuţi pe teritoriul statului român, chiar dacă numai unul dintre părinţi este
cetăţean român (alin. 2, pct. a)
- copii născuţi în străinătate, când ambii părinţi sau numai unul dintre aceştia are
cetăţenia română (alin. 2, pct. b).
La prima vedere, legiuitorul ia în considerare ambii factori care ar putea atrage
dobândirea de drept, la naştere, a cetăţeniei române: naşterea din părinţi cetăţeni şi naşterea pe
teritoriul ţării. De fapt, relevantă este doar naşterea din părinţi cetăţeni. Dispoziţia articolului
menţionat s-ar putea reformula mai simplu: copilul unui cetăţean român are prin naştere
cetăţenia română.
Stabilirea filiaţiei unei persoane are efecte pe planul cetăţeniei. Persoana respectivă
este cetăţean român prin naştere dacă părintele faţă de care a fost stabilită filiaţia avea – la
data naşterii copilului – cetăţenie română. Ca atare, şi o asemenea situaţie intră sub incidenţa
art. 5 din lege, constituind un caz de dobândire a cetăţeniei române prin naştere.
O situaţie aparte o prezintă cazul copilului găsit. Conform art. 5, alin. ultim din Legea
cetăţeniei, copilul găsit pe teritoriul statului român este considerat cetăţean român, până la
proba contrarie, dacă nici unul dintre părinţi nu este cunoscut. Această soluţie elimină orice
posibilitate de interpretare în sensul unei concesii făcute principiului ius soli. Relevant nu este
faptul naşterii pe teritoriul României. De exemplu, în cazul în care s-ar putea proba că
naşterea unui copil găsit abandonat într-o staţie sau o gară în regiunea de frontieră, aflată pe
teritoriul statului român, s-a produs în afara teritoriului naţional, iar mama nu ar putea fi
identificată, nou-născutul va beneficia de dispoziţiile art. 5, alin. ultim din legea menţionată,
dobândind cetăţenia română. Relevant este aşadar faptul găsirii unui copil, din părinţi
necunoscuţi, pe teritoriul României. În mod implicit legiuitorul instituie o prezumţie în
favoarea sa: aceea că cel puţin unul dintre părinţii săi are cetăţenie română. Dacă se dovedeşte
însă contrariul, el va pierde retroactiv cetăţenia română, în condiţiile art. 29.

b) dobândirea cetăţeniei prin adopţie

În condiţiile art. 6, alin. 1, cetăţenia română se dobândeşte de către copilul cetăţean

străin sau fără cetăţenie prin adopţie, dacă adoptatorii sunt cetăţeni români. În situaţia în care
doar unul dintre adoptatori este cetăţean român, părinţii vor hotărî de comun acord în privinţa
cetăţeniei copilului (art. 6, alin. 2, fraza 1).

65
 c) dobândirea cetăţeniei române prin efectul dobândirii cetăţeniei de către părinţi

Cazul respectiv priveşte copiilor minori ai căror părinţi au dobândit cetăţenia română la cerere
în condiţiile art. 8 din Legea cetăţeniei. Pentru părinţi, cetăţenia este dobândită „ca efect al
unui act juridic individual emis de organul de stat competent”. Copii minori ai acestora
beneficiază însă de dispoziţiile art. 9 din aceeaşi lege: ei dobândesc cetăţenia română de drept,
fără a fi nevoie de o manifestare de voinţă în acest sens. Mai mult, copii minori primesc
cetăţenia română o dată cu părinţii lor, indiferent de împrejurarea că au fost sau nu menţionaţi
în cererea de încetăţenire. Copilul minor al unui străin ce dobândeşte la cerere – în condiţiile
art. 8 – cetăţenia română, născut anterior acordării cetăţeniei dobândeşte cetăţenia română de
drept, de la data dobândirii cetăţeniei de către părintele său (art. 9, alin. 3), chiar dacă filiaţia a
fost stabilită ulterior dobândirii cetăţeniei române de către acesta din urmă.
În cazul în care numai unul din părinţi dobândeşte cetăţenia română, părinţii vor hotărî
de comun acord asupra cetăţeniei copilului, iar dacă nu cad de acord, decizia revine instanţei
de la domiciliul minorului, care va ţine cont de interesele acestuia (art. 9, alin. 2). Minorului
care a împlinit vârsta de 14 ani i se cere consimţământul (fraza ultimă a alineatului
menţionat).

5.4.3.2. Dobândirea cetăţeniei române prin efectul unui act juridic al unei autorităţi

Cetăţenia română mai poate fi dobândită ca urmare a manifestării exprese de voinţă a

unei autorităţi. Este cazul acordării cetăţeniei la cerere, căruia i se subsumează şi cazul
redobândirii cetăţeniei.

a) dobândirea cetăţeniei române la cerere

Conform dispoziţiilor art. 8 din lege, cetăţenia română poate fi acordată la cerere
străinului sau apatridului în următoarele condiţii:
1) s-a născut şi domiciliază, la data cererii, pe teritoriul României sau, deşi nu s-a
născut pe acest teritoriu, domiciliază în condiţiile legii pe teritoriul statului român de cel puţin
8 ani sau, în cazul în care este căsătorit şi convieţuieşte cu un cetăţean român, de cel puţin 5
ani de la data căsătoriei (art. 8, alin. 1, lit. a)). Solicitantul căsătorit cu un cetăţean român
beneficiază prin urmare de o reducere cu trei ani a stagiului. Existenţa căsătoriei cu un
cetăţean român şi raporturile de familie astfel stabilite atestă un grad ridicat de integrare
socială a unui străin domiciliat în România.

În cazul în care solicitantul este o personalitate recunoscută pe plan internaţional,

termenele respective pot fi reduse până la jumătate ori a investit în România sume care
depăşesc 500.000 de Euro (art. 8, alin. 2).
Conform alineatului 3 al articolului 8 – inserat prin Ordonanţa de urgenţă nr. 43 / 2003
dacă solicitantul se află în afara teritoriului statului român o perioadă mai mare de 6 luni în
cursul unui an, anul respectiv nu se ia în calcul la calcularea stagiului.

66
 2) dovedeşte, prin comportament, acţiuni şi atitudine, loialitate faţă de statul român,
nu întreprinde sau sprijină acţiuni împotriva ordinii de drept sau a securităţii naţionale şi
declară că nici în trecut nu a întreprins asemenea acţiuni (art. 8, alin. 1, lit. b)).
3) a împlinit vârsta de 18 ani (art. 8, alin. 1, lit. c)).
4) are asigurate în România mijloace legale pentru o existenţă decentă, în condiţiile
stabilite de legislaţia privind regimul străinilor (art. 8, alin. 1, lit. d)).
5) este cunoscut cu o bună comportare şi nu a fost condamnat în ţară sau în străinătate
pentru o infracţiune care îl face nedemn de a fi cetăţean român (art. 8, alin. 1, lit. e)).
6) cunoaşte limba română şi posedă noţiuni elementare de cultură şi civilizaţie română,
în măsură suficientă pentru a se integra în viaţa socială(art. 8, alin. 1, lit. f)).
7) cunoaşte prevederile Constituţiei României şi imnul naţional ((art. 8, alin. 1, lit. g)).
Cetăţenia nu poate fi acordată în cazul neîndeplinirii fie şi a unei singure condiţii din
cele stipulate mai sus.
OUG nr. 5/2010 a schimbat natura juridică a dobândirii cetăţeniei române la cerere.
Străinul sau apatridul domiciliat în România are de acum înainte un drept subiectiv la
dobândirea cetăţeniei române (şi nu o vocaţie ca până acum). Nou înfiinţata Autoritate
Naţională pentru Cetăţenie, care preia atribuţia de acordare a cetăţeniei, exercitată anterior de
Guvern, este obligată să acorde cetăţenia română solicitantului care dovedeşte îndeplinirea
condiţiilor stabilite de lege (art. 19, alin. (1) din legea cetăţeniei republicată).
Dobândirea la cerere a cetăţeniei române nu are niciun efect asupra soţului
dobânditorului dar are ca efect, în baza art. 9, alin. 1, dobândirea de drept a copiilor
dobânditorului, dacă aceştia nu au împlinit 18 ani.

b) Redobândirea cetăţeniei române

În condiţiile art. 10 din lege, cetăţenia română se poate acorda persoanei care a avut
această cetăţenie şi care cere redobândirea ei. Condiţiile sunt mai puţine: textul menţionat
prevede doar îndeplinirea în mod corespunzător a condiţiilor prevăzute de art. 8, lit. b)
(loialitate), c) (vârsta de 18 ani) d) (mijloace legale de existenţă) şi e) (buna comportare şi
inexistenţa condamnărilor atrăgând nedemnitatea). Nu este necesară cunoaşterea limbii
române (pe care totuşi, în majoritatea cazurilor, un fost cetăţean român o va cunoaşte). De
posibilitatea de a redobândi în condiţii mai lejere cetăţenia beneficiază şi foştii cetăţeni
români care au pierdut cetăţenia română înainte de data de 22 decembrie 1989 precum şi cei
cărora li s-a ridicat cetăţenia română fără voia lor sau din motive neimputabile acestora,
precum şi descendenţii lor până la gradul II, inclusiv. Ei vor trebui să îndeplinească în mod
corespunzător condiţiile prevăzute de art. 8, lit. b) (loialitate), c) (vârsta de 18 ani), e) (bună
comportare) şi f (cunoaşterea limbii). Persoanele din această categorie care îşi au deja
domiciliul sau reşedinţa în ţară pot depune cererea de redobândire a cetăţeniei la împlinirea
unui termen de 4 ani de la stabilirea domiciliului sau respectiv de la dobândirea dreptului de
şedere în România.
Redobândirea cetăţeniei române nu are efecte asupra cetăţeniei soţului (art. 10, alin. 4)
dar poate avea în privinţa copiilor minori. Părinţii care se repatriază hotărăsc de comun acord
asupra cetăţeniei copiilor, iar dacă nu cad de acord, va decide instanţa judecătorească de la

67
domiciliul minorului, ţinând cont de interesele acestuia. Consimţământul său este necesar în
cazul în care a împlinit vârsta de 14 ani (art. 10, alin. 3).

c) dobândirea cetăţeniei române prin repatriere

În versiunea sa anterioară modificării din 1999, Legea nr. 21 / 1991 prevedea în art. 4
repatrierea (reglementată în detaliu în art. 8, abrogat ulterior), ca modalitate distinctă de
dobândire a cetăţeniei române. Sub aspect terminologic este de menţionat că repatrierea este o
modalitate de redobândire a cetăţeniei; sub acest aspect legiuitorul din 1991 s-a dovedit într-o
oarecare măsură neglijent în formulare. Textul alin. 1 al fostului art. 8 dispunea: „Persoana
care a pierdut cetăţenia română o poate redobândi prin efectul repatrierii, dacă îşi exprimă
dorinţa în acest sens.” Observăm că cetăţenia era redobândită „prin efectul repatrierii” iar
exprimarea „dorinţei” reprezenta doar o condiţie a redobândirii; data redobândirii era data
repatrierii, indiferent dacă „dorinţa în acest sens” (al redobândirii cetăţeniei) era exprimată
anterior repatrierii, în momentul acesteia sau imediat după. Aparent, formularea textului ar
părea să justifice ideea redobândirii de drept a cetăţeniei române în cazul repatriaţilor. Totuşi,
în practică ei trebuiau să formuleze o cerere, să facă dovada faptului material al repatrierii
precum şi a împrejurării că au mai avut cetăţenia română, iar apoi, prin hotărâre a Guvernului
se aproba acordarea cetăţeniei române prin repatriere. În prezent, cazurile de repatriere sunt
subsumate ipotezei din art. 10 (persoană care a mai avut cetăţenia română şi care cere
redobândirea acesteia). De data aceasta nu mai este suficient simplul fapt material al
repatrierii, însoţit de o manifestare de voinţă în sensul redobândirii cetăţeniei, ci trebuie
îndeplinite şi condiţiile prevăzute în art. 8 (din noua versiune a legii), pct. b), c) şi e).

5.4.4. Pierderea cetăţeniei române

Conform dispoziţiilor art. 24 din lege, cetăţenia română se pierde prin:

- retragere;
- aprobarea renunţării;
- alte cazuri prevăzute de lege (adopţia de către străini urmată de dobândirea la
cerere a cetăţeniei străine, încetarea adopţiei în cazul minorului care a dobândit
cetăţenia prin adopţie, sau stabilirea filiaţiei – faţă de părinţi străini – a copilului
găsit)

5.4.4.1. Pierderea cetăţeniei române prin retragere

Retragerea cetăţeniei române are caracter de sancţiune. Art. 25 din legea cetăţeniei
prevede patru situaţii în care cetăţenia unei persoane poate fi retrasă.
În primul rând, cetăţenia poate fi retrasă persoanei care aflată în străinătate, săvârşeşte
fapte deosebit de grave prin care vatămă interesele statului român sau lezează prestigiul

68
României. Este de remarcat faptul că sancţiunea retragerii cetăţeniei nu intervine în acest caz
decât dacă persoana sancţionată se află în străinătate. Dacă autorul unor asemenea fapte,
oricât ar fi ele de grave, se află pe teritoriul ţării, el va fi supus rigorilor legii penale, dar nu va
pierde cetăţenia română. Practic, retragerea cetăţeniei operează ca un substitut al sancţiunii
penale; dacă nu există posibilitatea judecării sau condamnării în ţară a autorului unor fapte
deosebit de grave contra statului, el este sancţionat măcar simbolic prin excluderea din
comunitatea politică, prin privarea de cetăţenie şi implicit de dreptul la protecţie diplomatică,
riscând să ajungă apatrid (fapt care evident are şi o relevanţă practică). Totuşi, chiar şi după
retragerea cetăţeniei române, statul poate solicita extrădarea fostului său cetăţean autorităţilor
din statul în care acesta domiciliază. Nu există o regulă în dreptul internaţional care să
interzică extrădarea unei persoane (care nu are cetăţenie statului de reşedinţă) către un stat terţ
sau chiar către statul a cărui cetăţenie a avut-o.
În al doilea rând, cetăţenia română poate fi retrasă celui care aflat în străinătate, se
înrolează în forţele armate ale unui stat cu care România se află în stare de război sau cu
care a rupt relaţiile diplomatice (art. 25, pct. b)). Şi în acest caz, este necesar ca persoana
sancţionată să se afle în străinătate.
Cetăţenia română se mai poate retrage celui care a dobândit-o prin mijloace
frauduloase. De exemplu: în cazul în care solicitantul nu îndeplinea la data depunerii cererii
condiţiile pentru acordarea cetăţeniei, dar a pretins în mod fraudulos îndeplinirea acestor
condiţii, iar falsitatea acestor susţineri este constatată ulterior.
În sfârşit, cetăţenia română se mai poate retrage care „este cunoscută ca având
legături cu grupări teroriste sau le-a sprijinit, sub orice formă, ori a săvârşit alte fapte care
pun în pericol siguranţa naţională” (art. 25, pct. d)) . Retragerea nu este condiţionată de
împrejurarea că persoana care intră sub incidenţa acestui motiv de retragere se află în
străinătate; cetăţenia românpoate fi retrasă la fel de bine şi unei persoane domiciliate în ţară.
Pe de altă parte, conform dispoziţiilor art. 5, alin. 2 din Constituţie, reiterate în art. 25,
alin 2 din lege, cetăţenia română nu poate fi retrasă celui care a dobândit-o prin naştere.
Dat fiind faptul că numărul celor ce au dobândit cetăţenia română la cerere sau prin adopţie
este insignifiant faţă de cel al restului cetăţenilor români, dobânditori prin naştere a cetăţeniei,
rezultă că odată cu intrarea în vigoare a Constituţiei (8. 12. 1991), primele două puncte ale
alin 1 din art. 26 şi-au pierdut relevanţa practică aproape în întregime, iar dispoziţiile
punctului d) – inserat prin Legea nr. 405 / 2003 – au o valoare mai degrabă simbolică.

5.4.4.2. Pierderea cetăţeniei române prin aprobarea renunţării

Renunţarea la cetăţenia română se poate aproba pentru motive temeinice, unei

persoane care a împlinit vârsta de 18 ani (art. 26, alin. 1). Suplimentar mai trebuie îndeplinite
trei condiţii:
- renunţătorul să nu fie învinuit sau inculpat într-o cauză penală şi să nu aibă de
executat o pedeapsă penală;

69
 - renunţătorul să nu aibă debite către de stat, persoane fizice sau juridice din ţară,
sau, având asemenea debite, să le achite sau să ofere garanţii corespunzătoare
pentru achitarea lor;
- renunţătorul să fi dobândit o altă cetăţenie sau să fi solicitat una, având asigurarea
dobândirii ei.
Pierderea cetăţeniei române prin renunţare nu produce nici un efect asupra soţului
renunţătorului şi – în principiu – nici asupra copiilor minori ai acestuia (art. 27, alin. 1).
Minorul pierde însă cetăţenia română odată cu părinţii săi în cazul în care ambii obţin
aprobarea renunţării la cetăţenie, dacă se află cu ei în străinătate sau dacă părăseşte ţara odată
cu părinţii săi. Dacă părinţii pierd cetăţenia la date diferite, minorul o va pierde pe ultima din
aceste date, iar dacă acesta din urmă părăseşte ţara pentru a domicilia în străinătate după ce
ambii părinţi au pierdut cetăţenia română, el va pierde această cetăţenie la data plecării din
ţară (art. 28, alin. 2). În cazul în care minorul este încredinţat prin hotărâre judecătorească
părintelui domiciliat în străinătate şi care a renunţat la cetăţenia română, pierderea cetăţeniei
se produce la aceeaşi dată cu părintele căruia i-a fost încredinţat şi la care locuieşte, cu
condiţia obţinerii acordului celuilalt părinte cetăţean român (art. 28, alin. 4). Din dispoziţiile
menţionate mai sus, rezultă per a contrario, că un minor având părinţi dintre care doar unul a
pierdut cetăţenia română prin renunţare va păstra cetăţenia română, indiferent de dorinţa
părinţilor săi, cu excepţia cazului în care aceştia trăiesc despărţiţi iar minorul este încredinţat
prin hotărâre judecătorească părintelui aflat în străinătate şi care a renunţat la cetăţenia
română. Se poate observa preocuparea legiuitorului de a-l proteja pe minor menţinându-i
acestuia în cât mai multe cazuri şi pentru cât mai mult timp cetăţenia română. Minorului care
a împlinit vârsta de 14 ani i se cere consimţământul (art. 27, alin. ultim).

5.4.4.3. Pierderea cetăţeniei române în urma desfiinţării adopţiei

Conform dispoziţiilor art. 7 din legea cetăţeniei, minorul care a dobândit cetăţenia
română prin adopţie pierde această cetăţenie în cazul încetării adopţiei. În cazul în care cauza
care duce la încetarea adopţiei este nulitatea (absolută sau relativă), cetăţenia este pierdută
retroactiv (art. 7, alin. 1: „copilul ... este considerat că nu a fost niciodată cetăţean român”).
Textul menţionat mai sus prevede două ipoteze: declararea nulităţii adopţiei şi
anularea adopţiei. Nulitatea este o sancţiune civilă, consecinţă a încălcării unor dispoziţii
imperative ale legii şi constă în lipsirea de efecte a actului lovit de nulitate. În textul citat sunt
avute în vedere atât nulitatea absolută cât şi nulitatea relativă a adopţiei. Prima se produce în
baza unor cauze de interes general şi poate fi invocată de către oricine (de exemplu inexistenţa
diferenţei de vârstă de minimum 18 ani între adoptat şi adoptator) şi nu poate fi acoperită. Cea
de a doua este consecinţa unor încălcări afectând doar interesele părţilor, care au posibilitatea
de a decide să o invoce sau nu. Ea poate fi acoperită (de exemplu adoptatorii se află în eroare
asupra identităţii adoptatului, însă se ataşează de cel adoptat din eroare şi decid să menţină
adopţia). În ambele cazuri este vorba de cauze care fac imposibilă de la bun început
încheierea adopţiei, şi care existau la data încheierii acesteia. Dacă se ajunge la declararea

70
nulităţi sau respectiv la anularea adopţiei, dispar retroactiv toate efectele adopţiei, inclusiv
calitatea de cetăţean român a adoptatului.
Dacă adopţia încetează prin desfacere, pierderea cetăţeniei se produce pe data
desfacerii adopţiei (art. 7, alin. 2). În caz de desfacere a adopţiei, avem de-a face cu o adopţie
perfect valabilă, afectată însă de împrejurări ulterioare care fac imposibilă menţinerea ei în
continuare (de exemplu: rele tratamente aplicate de adoptatori adoptatului).
Împrejurarea că un minor adoptat a avut pentru o perioadă de timp cetăţenie română,
pierzând-o ulterior, nu este lipsită de relevanţă practică. Spre deosebire de minorul care este
considerat a nu fi avut niciodată cetăţenie română, el poate redobândi această cetăţenie în baza
art. 9 din legea cetăţeniei, pe când acesta din urmă nu o va mai putea dobândi decât
îndeplinind condiţiile prevăzute în art. 8 din aceeaşi lege. Minorul care a avut cetăţenia
română are capacitatea de a dobândi terenuri pe teritoriul României în baza unui testament,
într-o succesiune deschisă în momentul când el mai avea încă cetăţenia română.
În ambele situaţii (nulitatea adopţiei şi desfacerea acesteia), pierderea cetăţeniei
române este condiţionată:
- în primul rând de faptul ca adoptatul să nu fi împlinit 18 ani la data desfiinţării
adopţiei;
- de faptul domicilierii în străinătate sau al părăsirii ţării în vederea stabilirii
domiciliului în străinătate.
După cum am menţionat mai sus, minorul străin sau apatrid adoptat de români nu
pierde cetăţenia română dacă până la încetarea adopţiei a împlinit deja vârsta de 18 ani sau
dacă domiciliază în ţară şi nu părăseşte ţara anterior împlinirii acestei vârste, pentru a
domicilia în străinătate.

5.4.4.4 Pierderea cetăţeniei române prin adopţie de către un cetăţean străin

Minorul cetăţean român îşi pierde cetăţenia dacă este adoptat de către un cetăţean
străin şi dobândeşte – la cererea adoptatorului sau a adoptatorilor – cetăţenia străină în
condiţiile legii străine, iar dacă a împlinit vârsta de 14 ani, i se cere consimţământul (art. 29,
alin. 1).
În cazul declarării nulităţii sau al anulării adopţiei, copilul care nu a împlinit vârsta de
18 ani este considerat că nu a pierdut niciodată cetăţenia română (art. 29, alin. 2). Observăm
că textul legii nu dispune în privinţa cazului desfacerii adopţiei. Minorul adoptat care a
pierdut cetăţenia română poate deveni apatrid, dacă legea naţională a adoptatorului
(adoptatorilor) conţine o dispoziţie similară celei din art. 7, alin. 2 din legea română, statuând
pierderea cetăţeniei în caz de desfacere a adopţiei. Credem că se impune modificarea legii
cetăţeniei în sensul inserării unei dispoziţii prevăzând ca în caz de desfacere a adopţiei,
minorul fost cetăţean român să redobândească cetăţenia română de la data încetării adopţiei.

71
5.4.4.5.. Stabilirea filiaţiei copilului găsit

Conform dispoziţiilor art. 30, alin. 1 din legea cetăţeniei, în situaţia prevăzută de art.
5, alin. 3, copilul găsit pierde cetăţenia română dacă până la împlinirea vârstei de 18 ani i se
stabileşte filiaţia faţă de ambii părinţi, cetăţeni străini.
În cazul în care copilului găsit pe teritoriul României i se stabileşte filiaţia faţă de un
singur părinte (în practică: întotdeauna faţă de mamă), cetăţean străin, celălalt rămânând
necunoscut, el pierde de asemenea cetăţenia română (art. 30, alin. 2).

5.4.5. Drepturile şi îndatoririle specifice cetăţenilor români

Cetățenii români se bucură de următoarele drepturi specifice calității de cetățean:

- dreptul de a ocupa funcții și demnități publice (art. 16, alin. 3 din Constituție);
- dreptul la protecție din partea statului român, dacă se află în străinătate (art. 17 din
Constituție);
- dreptul de a nu fi expulzați și extrădați (art. 19 din Constituție; conform alin. 2 al
aceluiași articol, extrădarea este totuși posibilă, în baza convențiilor internaționale
la care România este parte, în condițiile legiii și pe bază de reciprocitate);
- dreptul de a părăsi țara și de a reveni în țară (art. 25, alin. 2 din Constituție);
- dreptul de vot (art. 36 din Constituție);
- dreptul de a fi ales (art. 37 din Constituție);
- dreptul de a se asocia în partide politice (art. 40 din Constituție);
- dreptul de a dobândi terenuri în proprietate privată (art. 44 alin. 2, tezaa 2-a din
Constituție);

5.4.6. Cetăţenia europeană

Cetăţenia Uniunii este reglementată prin dispoziţiile părţii a doua (art. 18-25) din
Tratatul privind Funcţionarea Uniunii Europene. Cetăţean al Uniunii este oricare persoană
care are naţionalitatea unui stat membru. Cetăţenia Uniunii nu înlocuieşte cetăţenia naţională,
ci se adaugă acesteia (art. 20, alin. 1 TFUE).

72
 Prin urmare, nu există modalităţi distincte de dobândire sau de pierdere a cetăţeniei
Uniunii; dobândirera ori pierderea acestei cetăţenii vor fi consecinţa dobândirii sau pierderii
cetăţeniei naţionale a unui stat membru al Uniunii.

Calitatea de cetăţean al Uniunii conferă titularului acesteia următoarele drepturi:

a) Dreptul de a circula şi de a se stabili în mod liber pe teritoriul statelor membre (art.

21 alin. 1 din Tratat). Acest drept poate fi supus unor limitări şi condiţii.

b) Dreptul de a alege şi de a fi ales în alegerile locale, în cazul cetăţenilor Uniunii,

rezidenţi într-un stat a cărui cetăţenie nu o au (art. 22, alin. 1 din Tratat). Cetăţenii Uniunii îşi
exercită acest drept în aceleaşi condiţii cu cetăţenii statului în care îşi au reşedinţa.

c) Dreptul de a alege şi de a fi ales în Parlamentul European

d) Cetăţenii Uniunii aflaţi pe teritoriul unui stat terţ beneficiază de protecţie din partea
autorităţilor diplomatice şi consulare ale oricărui stat membru, dacă statul a cărui cetăţenie o
au nu este reprezentat în aceleaşi condiţii ca şi cetăţenii acelui stat (art. 23 TFUE).

e) Cetăţenii Uniunii au dreptul de adresa petiţii Parlamentului European, de a se adresa

Ombudsmanului european, Consiliului, Comisiei, Curţii de Justiţie şi Curţii de Conturi, în
condiţiile prevăzute de Tratatul privind Uniunea Europeană

Subcapitolul II: Străinii şi apatrizii

5.4.7. Statutul juridic al străinilor şi apatrizilor);

Străinii și apatrizii beneficiază de drepturile și libertățile consacrate în și garantate de

Constituție, mai puțin cele rezervate expres cetățenilor români (dintre care cele mai
importante au fost menționate mai sus).
Deşi consacrarea drepturilor fundamentale în legea fundamentală a României este
expresia adeziunii constituantului român la concepţia politico-filosofică occidentală a
drepturilor omului, guvernată de principiile cu vocaţie universală ale libertăţii şi egalităţii,
nivelul protecţiei drepturilor nu este acelaşi în toate situaţiile. Distincţia între cetăţenii statului
şi străini sau persoanele fără cetăţenie se menţine. Niciun stat nu poate proteja la fel străinii ca
şi proprii cetăţeni. În primul rând, statul român – ca şi oricare alt stat – acordă protecţie
cetăţenilor săi aflaţi în străinătate (art. 17). Protecţia vizează, în limitele permise de dreptul
internaţional, şi eventualele abuzuri ale autorităţilor din statul de reşedinţă. Totodată, cetăţenii
români aflaţi în străinătate trebuie să-şi îndeplinească obligaţiile ce decurg din calitatea de
cetăţean, cu excepţia celor care nu sunt compatibile cu absenţa lor din ţară (art. 17, teza
ultimă). Străinii domiciliaţi în România nu pot beneficia de protecţia diplomatică a statului
român în cazul în care călătoresc în străinătate. Ei beneficiază, cât timp se află în România, de

73
protecţia generală a persoanelor şi averilor, garantată de Constituţie şi de alte legi (art. 18 alin.
(1)).
Un drept specific străinilor este cel de azil, acordat în condiţiile legii, cu respectarea
tratatelor şi convenţiilor internaţionale la care România este parte (art. 18 alin. (2)). Azilul se
acordă unor persoane persecutate şi urmărite în ţara lor de origine sau de reşedinţă, din motive
politice ori de conştiinţă, rasiale sau religioase, în cazul în care întoarcerea în acea ţară le-ar
pune în pericol viaţa, integritatea fizică ori psihică, sau libertatea. Acordarea azilului
presupune aprecierea legitimităţii pretinselor persecuţii,5 dar şi a veridicităţii relatărilor
solicitantului. Nu rareori motivele pentru care se solicită azilul sunt mai degrabă economice.

Subcapitolul III: Drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale

5.4.8. Probleme generale

5.4.8.1. Precizări terminologice

Vorbim de drepturi ale omului atât în accepţiunea unei filosofii politice care
postulează libertatea individului, preexistentă şi prioritară faţă de reglementările statele, cât şi
în sensul unor drepturi subiective, realizabile în instanţă. Acest sens tehnic nu are totuşi
relevanţă decât într-o societate unde ordinea constituţională se bazează pe principiile statului
de drept şi ale democraţiei reprezentative. Când întâlnim sintagma „drepturi ale omului” nu ne
putem da decât din context dacă este vorba de exprimarea unui deziderat moral, de formularea
unei concepţii politico-filosofice, a unor preferinţe ideologice deghizate în discurs juridic sau
de evidenţierea unor drepturi fundamentale, consacrate prin dispoziţii legale şi constituţionale.
Drepturile omului sunt considerate sau imaginate a avea legătură organică cu
întemeierea comunităţilor umane, fiind o componentă indispesabilă şi irevocabilăa
contractului social. Este ilustrativ în acest sens un fragment din cursul de drept constituţional
al unui autor ieşean interbelic:
„Drepturile naturale, primare, iniţiale, originare, adică acelea cu care omul se naşte,
iar societatea nu face altceva decât să le constate preexistenţa ca să le garanteze mai
bine.
- Cele sociale, publice, secundare, derivate, adică drepturile omului în convieţuire
socială şi care s-au născut tocmai din nevoile acelei convieţuiri, ori au apărut ca

5
Acordarea azilului presupune de obicei şi o evaluare politică implicit negativă a statului de unde provine
solicitantul de azil şi chiar o anumită afinitate faţă de valorile susţinute de acesta. Uneori azilul se acordă şi se
menţine chiar şi în situaţia unor state foarte apropiate pe plan politic, economic şi cultural. Astfel, în timpul
mandatului preşedintelui francez Mitterand a fost acordat azil politic extremistului de stânga italian Cezare
Battisti, condamnat în Italia pentru patru omoruri; decizia de neextrădare a fost menţinută în primul mandat al
succesorului său, Jacques Chirac. Ulterior, Battisti va fugi în Mexic şi apoi în Brazilia.

74
 urmare logică din cele dintâi prin exerciţiul lor faţă de ceilalţi oameni, de asemenea
înzestraţi cu drepturi naturale (…)
- Drepturile politice prin opoziţie cu totalitatea celor înglobate sub denumirea de
drepturi civile, adică drepturile privitoare la raporturile cetăţeanului cu autoritatea
socială, la participarea lui în opera de conducere a organizaţiei sociale prin îndoitul rol
de guvernant şi guvernat în acelaşi timp.”
În literatura franceză s-a consacrat încă din secolului XIX sintagma „libertăţi publice”.
Acestea sunt contrapuse drepturilor politice (dreptul de vot, dreptul de a fi ales şi de a ocupa
funcţii publice).
În literatura germană, pe fundalul doctrinelor de teorie a statului şi de drept
administrativ, s-a formulat începând cu secolul XIX o teorie a „drepturilor publice
subiective”. Spre deosebire de concepţia franceză, unde s-a pornit de la aspectul doctrinar al
celebrelor „declaraţii de drepturi”, care au dobândit treptat semnificaţie juridică sau de cea
anglo-saxonă, unde anumite libertăţi au fost consacrate juridic în urma unor confruntări
politice cu autoritatea statului, în concepţia germană s-a pornit de la sistemul elaborat al
dreptului public în vigoare, în care anumite interese şi drepturi ale celor guvernaţi, protejate
prin arhitectura statului administrativ, dobândesc treptat şi selectiv valoare politică şi
constituţională. Elementele doctrinare importate sau adaptate din gândirea occidentală
(engleză şi franceză) sunt grefate pe fundamentul concret, de drept administrativ, al statului.
În practica germană, iniţial a apărut un mecanism statal complex în care individului i-au fost
protejate anumite interese, recunoscute apoi ca drepturi subiective – fundamentate pe poziţia
guvernanţilor ca monarhi creştini animaţi de spiritul datoriei – sistem care apoi a fost
convertit şi racordat la liniile de forţă ale constituţionalismului liberal. Drepturile
fundamentale ca drepturi publice subiective s-au cristalizat nu în conflict cu statul, ci mai ales
ca urmare a consacrării treptate în dreptul pozitiv a obiectivelor politice şi a performanţelor
unei administraţii corecte şi eficiente.
În măsura în care drepturile omului au fost consacrate în dreptul pozitiv, fiind
garantate prin constituţie vorbim în general de drepturi şi libertăţi fundamentale. Termenul
de drepturi civile este uneori derutant. La prima vedere suntem tentaţi să ne gândim la
raporturi de drept privat, de domeniul dreptului civil. Etimologic, este vorba de drepturi
cetăţeneşti. Totuşi, drepturile fundamentale nu sunt rezervate exclusiv cetăţenilor. Expresie a
unei filosofii individualiste cu vocaţie universală, filosofia drepturilor omului, drepturile
fundamentale sunt recunoscute şi străinilor sau persoanelor fără cetăţenie, cu excepţia
drepturilor de a participa la formarea voinţei politice în stat. Drepturile politice (dreptul de
vot, dreptul de a fi ales, de a ocupa funcţii publice, de a se asocia în partide politice) sunt
rezervate cetăţenilor. Este de precizat că formula „drepturi civile şi politice” este întrucâtva
pleonastică. În esenţă, cei doi termeni – civil şi politic – spun unul şi acelaşi lucru, făcând
trimitere la calitatea de membru al comunităţii politice a titularilor acestor drepturi. Totuşi în
practică, uzul acestor termeni este mai nuanţat; drepturile „civile” sunt cele în care relevantă
este calitatea individului de membru al comunităţii umane (civilizate”), iar cele politice sunt
drepturi în cadrul comunităţii politice, implicând participarea, în baza lui status activus, la
deciziile majore, „politice” ale cetăţii. În literatura juridică română s-a impus de mult timp o
subclasificare a drepturilor numite „civile şi politice” (în contrast cu cele social-economice şi
culturale) în inviolabilităţi (drepturi care nu reclamă interacţiunea socială şi cooperarea cu

75
semenii, ci mai degrabă protejează contra societăţii), drepturi social-politice, drepturi
politice (propriu zise) şi drepturi garanţii (dreptul la acces în justiţie şi dreptul de petiţionare).

5.4.8.2. Natura juridică a drepturilor fundamentale

Drepturile fundamentale sunt drepturi subiective, opozabile în principiu statului şi care

privesc aspecte fundamentale ale personalităţii umane.

5.4.8.2.1. Drepturi subiective

În primul rând, drepturile şi libertăţile fundamentale sunt drepturi subiective. Prin

drept subiectiv înţelegem facultatea unei persoane de a avea o anumită conduită şi de a cere
altor subiecţi de drept o conduită corespunzătoare.
Examinarea instituţiei drepturilor subiective a stat cu precădere în atenţia autorilor de
drept privat, care prin natura domeniului lor de studiu sunt confruntaţi cu necesitatea
delimitării riguroase a unei mari varietăţi de raporturi juridice. În formularea lui Matei
Cantacuzino, dreptul subiectiv este “puterea ce o are fiecare individ de a pretinde ca
facultăţile, aptitudinile şi puterile sale care nu sunt îngrădite prin lege să fie nu numai
respectate, adică nesupărate de alţii sau de societate prin organele sale, ci să fie, atunci când
ele s-au tradus prin acte de voinţă, creatoare de raporturi cu alţii, sprijinite de societate prin
organele sale spre a fi aduse la îndeplinire efectele raporturilor create.”
Dreptul subiectiv este considerat ca o putere, o facultate, o prerogativă sau o
posibilitate. Definiţiile formulate nu pot fi considerate ca definitive, ca nici o altă definiţie –
după cum a subliniat recent o autoare – întrucât incidente în discuţie devin „prerogativele
juridice,” care sunt altceva decât drepturi sau obligaţii. Expresia „a avea un drept” acoperă
situaţii juridice foarte diferite şi anume: a avea un drept de proprietate, un drept de a dispune
de ceva sau cineva, de a sancţiona, de a acţiona în justiţie, un drept de căsătorie, etc. Aceste
formule nu acoperă realităţi asimilabile.
Diversitatea împrejurărilor pentru care folosim noţiunea de drept subiectiv implică
prin urmare o relativitate a noţiunii ca atare. Privim aceste situaţii foarte diferite întotdeauna
din perspectiva individului, subiect de drept. Această perspectivă ni se pare astăzi de la sine
înţeleasă; mai mult există convingerea că ea exista din toate timpurile şi era familiară
dreptului roman. Convingerea este falsă. Perspectiva individuală şi dreptul subiectiv sunt o
creaţie a modernităţii, după cum a demonstrat clar Michel Villley într-un celebru studiu de
publicat în urmă cu peste o jumătate de secol. Formulele „ius suffragi”, „ius honorum”, „ius
connubi”, „ius altius tolendi”, indicau nu un drept subiectiv al unui individ, ci o ordine
obiectivă, specifică unui anumit domeniu precis determinat. Astfel devine explicabil faptul că
în dreptul roman lipsea o formulă asemănătoare în cazul celor mai importante drepturi
subiective: dreptul de proprietate şi dreptul de creanţă. „Revoluţia coperniciană” în materie, în
sensul naşterii dimensiunii subiective a drepturilor s-ar fi produs, în opinia lui Villey, prin
gândirea lui William Ockham. Cercetări ulterioare au pus în discuţie această paternitate;
momentul de cotitură a fost plasat într-o epocă anterioară.

76
5.4.8.2.2. Drepturi opozabile statului

Drepturile şi libertăţile fundamentale sunt opozabile statului. Un stat de drept se

supune normelor juridice pe care el însuşi le-a edictat, astfel încât obligațiile care decurg din
aceste norme devin drepturi subiective ale indivizilor în raporturile juridice cu statul. Statul nu
este numai autor al legilor pozitive și garant al ordinii juridice, ci și subiect în raporturile cu
indivizii. Aceștia sunt protejați de ordinea juridică a unui stat de drept nu numai împotriva
încălcărilor drepturilor lor de către alții, ci și în cazul în care autoritățile le ignoră ori le
încalcă drepturile.
Drepturile fundamentale circumscriu o sferă a libertăţii individului, în care ingerinţele
statului sunt în pricipiu excluse. Normele edictate de stat sau actele administrative ori
jurisdicţionale pot afecta totuşi această sferă a libertăţii umane, însă statului îi revine obligaţia
de a dovedi necesitatea ingerinţei. O ingerinţă a statului în domeniul protejat al libertăţii
individuale este prezumată a fi ilicită.
Totuşi statul nu este unicul subiect obligat în raporturile implicând drepturi și libertăți
fundamentale. Prin efectul „iradierii” constituţiei în toate ramurile dreptului, al
constituţionalizării dreptului, drepturile şi libertăţile fundamentale apar ca mai mult decât o
sumă de drepturi subiective ale indivizilor. Ele se structurează într-o ordine juridică obiectivă,
care produce efecte şi faţă de terţi, inclusiv faţă de subiecţi de drept privat. Aceştia din urmă
apar, cel puţin indirect, ca având obligaţii faţă de titularii anumitor drepturi fundamentale.
Ideea acestui efect faţă de terţi (Drittwirkung) al drepturilor şi libertăţilor
fundamentale este formulată pentru prima oară în jurisprudenţa Curţii Constituţionale
Federale a Germaniei. Soluţia a fost preluată în practica altor instanţe, inclusiv în cea a Curţii
Europeen a Drepturilor Omului, sub formularea de efect orizontal al drepturilor omului.

5.4.8.2.3.Privesc domenii esenţiale pentru personalitatea umană

Nu orice drepturi subiective ale individului faţă de stat pot fi considerate drepturi
fundamentale. Zi de zi intrăm în raporturi juridice cu un număr mare de subiecţi de drept,
inclusiv cu statul. În raporturile juridice cu statul se nasc anumite drepturi subiective inerente
vieţii de zi cu zi, cu un caracter de rutină: solicitarea şi eliberarea unor acte sau documente,
emiterea unor autorizaţii, prestarea unor anumite servicii publice etc. Întinderea acestor
drepturi şi modalităţile concrete de protecţie sunt reglementate prin lege; de regulă prin
reglementări de domeniul dreptului administrativ. Este vorba în aceste cazuri de drepturi
publice subiective, nu de drepturi fundamentale. Unele drepturi pot fi consacrate
constituţional, cum ar fi dreptul la imunitate al parlamentarilor sau dreptul acestora de a
formula întrebări sau interpelări, fără a deveni prin aceasta drepturi fundamentale. Acestea din
urmă privesc aspecte esenţiale pentru demnitatea umană şi pentru personalitatea fiecărui
individ. Diferenţa între domeniile considerate esenţiale şi cele „banale” nu este neapărat una
de substanţă, de obiect al reglementării, ci mai ales una de percepţie subiectivă. Importantă
este atitudinea indivizilor şi semnificaţia pe care aceştia o conferă unor anumite circumstanţe
sau împrejurări.

77
5.5. Test de evaluare – autoevaluare

- Stabiliţi dacă şi în ce măsură naşterea pe teritoriul României are efecte asupra

dobândirii şi pierderii cetăţeniei române;
- Identificaţi modurile şi condiţiile în care un cetăţean român domiciliat în ţară poate
pierde cetăţenia română.
- Identificaţi sensul cuvântului „civil” în sintagma „drepturi civile şi politice”.
- Stabiliţi dacă şi în ce măsură ocuparea cu forţa a unui teren de către vecinul
proprietarului acestuia, urmată de respingerea acţiunii sale în revendicare
constituie încălcarea unui drept fundamental al proprietarului. Care este dreptul
fundamental încălcat şi cine este autorul încălcării?

Unitatea de învățare 6:
§ 36. Categorii de drepturi fundamentale; § 37. Drepturi civile şi politice; § 38. Dreptul de
proprietate şi economia;

6.1. INTRODUCERE
Unitatea de învăţare nr. 1 prezintă: categoriile de drepturi şi libertăţi fundamentale, iar dintre
drepturile şi libertăţile civile și politice consacrate în Constituţia României sunt prezentate mai
detaliat, cu titlu de exemplu, dreptul la viaţă şi libertatea de exprime; dreptul de proprietate și
economia.

6.2. Competenţele unităţii de învăţare

După parcurgerea unităţii de învăţare, studentul va fi capabil:
- să distingă între categoriile de drepturi şi libertăţi fundamentale;
- să identifice aspectele de ordin practic din realitatea socială care pun probleme în privinţa
respectării dreptului fundamental la viaţă;
- să deceleze rațiunea garantării și limitele de exercitare a libertății de exprimare;
- să identifice aspectele concrete din realitatea socială care pun probleme în privinţa
garantării dreptului de proprietate;

6.3. Durata
Durata medie de parcurgere a fiecărei unităţi de învăţare este de 4 ore.

6.4. Conţinutul unităţii de învăţare

78
6.4.1. Categorii de drepturi fundamentale;

Drepturile și libertățile fundamentale sunt în general clasificate în două mari categorii:

drepturi civile și politice, și drepturi social-economice și culturale. Drepturile și libertățile din
prima categorie reclamă de regulă o atitudine omisivă din partea statului, care trebuie să se
abțină de la ingerințe în sfera de libertate a individului sau, în cel mai bun caz trebuie să
acorde anumite înlesniri și să faciliteze manifestarea libertății individuale. Ele sunt
subsumabile imperativului libertății. Drepturile din a doua categorie reclamă prestații pozitive
din partea statului, care trebuie să adopte și să transpună în practică politici concrete menite să
satisfacă anumite nevoi fundamentale ale individului, în special ale categoriilor defavorizate
sau care necesită protecție specială. Ele sunt subsumabile principiului egalității, dar și celui al
solidarității. Nu întotdeauna distincția dintre aceste categorii este clară și tranșantă. Garantarea
proprietății private (art. 44 din Constituție) este de domeniul primei categorii; reclamă
abținerea statului de la ingerințe în materia raporturilor de proprietate, reglementate de dreptul
civil (privat), unde titularul dreptului este singur în măsură să dispună asupra bunului pe care-l
deține în proprietate. Totuși, ordinea economică depinde în mare măsură de reglementările
statale (chiar și într-o economie liberă, de piață), iar drepturile proprietarilor de politica
economică și fiscală a guvernanților. Acest fapt reclamă tratarea dreptului de proprietate în
mod distinct, împreună cu ordinea economică. De asemenea dreptul la învățătură, aparținând
categoriei drepturilor social-economice are și o componentă de domeniul drepturilor civile și
politice, sub aspectul libertății învățământului, al accesului liber la orice formă de învățământ,
al autonomiei universitare sau al libertății învățământului religios.

6.4.2. Drepturile civile şi politice

Drepturile civile și politice prevăzute de Constituția României sunt: dreptul la viaţă

(art. 22, alin. 1), dreptul la integritate fizică şi psihică (art. 22, alin. 2), libertatea individuală
(art. 23), dreptul la apărare (art. 24), dreptul la liberă circulaţie (art. 25), Respectarea vieţii
intime, familiale şi private (art. 26), inviolabilitatea domiciliului (art. 27), secretul
corespondenţei (art. 28), libertatea conştiinţei (art. 29), libertatea de exprimare (art. 29),
dreptul la informaţie (art. 30), accesul la cultură (art. 33), dreptul de vot (art. 36), dreptul de a
fi ales (art. 37), libertatea întrunirilor (art. 39), dreptul de asociere (art. 40), dreptul de
petiţionare (art. 51), dreptul la acces în justiţie (art. 51), dreptul persoanei vătămate de o
autoritate publică (art. 52). În continuare, vor fi expuse mai în detaliu, cu titlu de exemplu,
dreptul la viață și libertatea de exprimare.

6.4.2.1. Dreptul la viaţă

Dreptul la viaţă este consacrat lapidar în art. 22, alin. (1) din legea noastră
fundamentală. Pe plan internaţional, garantarea acestui drept este realizată prin dispoziţiile art.
2 din Convenţia europeană a drepturilor omului precum şi prin cele ale art. 6, alin. 1 din
Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, semnat la 16 decembrie 1966.

79
Acest drept nu poate fi supus nici unui fel de restricţii sau condiţionări, nici prin lege şi cu atât
mai puţin prin alte acte normative. Statul nu poate dispune sub nici o formă de viaţa
cetăţenilor săi.
Implicaţiile practice ale consacrării dreptului la viaţă privesc mai multe aspecte
concrete, precum problema pedepsei capitale, cea a avortului, eutanasia, reprimarea unor
tulburări grave, precum şi disciplina militară în timp de război sau pe durata unor conflicte
militare în afara stării de război.
În cazul pedepsei capitale, soluţia constituantului român este simplă şi neechivocă:
pedeapsa cu moartea este interzisă (art. 22, alin. (3) din Constituţie). Interdicţia a fost
pronunţată prin decret-lege al CFSN în ziua de 31 decembrie 1989, fiind apoi preluată de
noua lege fundamentală. Ea corespunde reglementărilor şi practicii pe plan european, fiind
consacrată în Protocolul adiţional nr. 6 la Convenţia europeană a drepturilor omului.
Concepţia statelor europene – aşa cum s-a cristalizat în ultimele decenii – este în mod vădit
ostilă pedepsei cu moartea, privită ca o încălcare a dreptului la viaţă. Pe plan mondial însă,
recunoaşterea şi consacrarea expresă a dreptului la viaţă nu implică automat abolirea pedepsei
capitale. O mare parte din statele componente ale SUA o prevăd în legislaţia lor şi o aplică
frecvent.
Avortul constituie un alt caz care reclamă punerea în discuţie a întinderii dreptului la
viaţă. Există un drept la viaţă al copilului nou-născut sau un „drept la avort” al femeii
însărcinate? Dacă ambele drepturi sunt recunoscute, care din ele va avea prioritate? Răspunsul
la prima întrebare nu poate fi expediat facil prin trimitere la domeniul medical, prin
evidenţierea insistentă a diferenţelor dintre copilul nou născut şi fetus, diferenţe care eventual
ar justifica negarea dreptului la existenţă a unei fiinţe umane înainte de naştere. Pe de altă
parte, un copil nenăscut nu este perceput ca un membru de plin drept al familiei şi al
societăţii; întreruperea cursului sarcinii – mai ales într-o etapă timpurie a acesteia – ,
indiferent de severitatea verdictelor pe plan etic sau religios pe care ar atrage-o o asemenea
acţiune, nu produce aceeaşi oroare şi repulsie pe care o produce uciderea unui copil nou
născut.
Este evident că avortul are consecinţe traumatizante pentru femeia
însărcinată şi produce repercusiuni negative pentru familie şi societate. Legislaţiile din toate
timpurile şi din toate culturile l-au reprimat cu severitate. Pe de altă parte însă, în societatea
contemporană, femeia însărcinată este supusă unor presiuni pe plan economic şi profesional
mult mai mari decât în trecut – în ciuda sau tocmai datorită emancipării sale politice şi sociale
–, astfel încât conceperea şi naşterea unui copil reclamă eforturi şi sacrificii incomparabil mai
mari decât în epocile precedente. Pe plan moral se poate discuta dacă promovarea
profesională şi menţinerea unor venituri mari sau acceptabile trebuie într-adevăr plătită cu
viaţă propriului copil, dar această problemă ţine de domeniul conştiinţei femeii însărcinate şi,
într-o anumită măsură, de responsabilitatea familiei ei, de a cărei disponibilitate de a prelua o
parte din sarcinile îngrijirii şi creşterii copilului depinde decizia finală privind avortul. Statul
nu se poate substitui mamei în această privinţă şi nici nu poate stabili criterii rigide pentru a-i
forţa decizia; ca entitate neutră sau chiar „oarbă” ori „daltonistă” pe plan religios şi filozofic,
el nu poate sancţiona o fiinţă umană pentru slăbiciunea de a ceda presiunilor unui mediu de
multe ori ostil vieţii de familie, de a cărui apariţie şi menţinere este în mare măsură el însuşi
responsabil. Nu există însă un „drept la avort”; avortul este sancţionat de dispoziţiile Codului

80
penal, atât în România cât şi în celelalte state. Liberalizarea sau „legalizarea avortului” constă
de fapt într-o reformulare a articolului din legea penală care incriminează această faptă.
Întreruperea cursului sarcinii este în continuare pedepsită, însă doar dacă a fost făcută după un
anumit termen (de regulă, după a 14-a săptămână de sarcină), în afara unei clinici de
specialitate sau de către altcineva decât un medic de specialitate. Aceste condiţii pot fi uneori
foarte restrictive; în legislaţia noastră – ca reacţie la interdicţia cvasi-absolută a avortului în
perioada 1966-1989 – aceste condiţii sunt destul de lejere. Unele state europene interzic
avortul aproape în toate cazurile, cu excepţia celor justificate din punct de vedere medical. În
alte state – precum Germania – clauza de nepedepsire este condiţionată suplimentar de
parcurgerea unei proceduri de consiliere (din partea bisericii de care aparţine femeia
însărcinată sau de către un psiholog autorizat), prin care solicitantei i se explică repercusiunile
medicale, morale şi spirituale ale actului său; această consiliere echivalează practic de cele
mai multe ori cu exercitarea unor presiuni în sensul renunţării la avort.
Eutanasia implică discutarea limitei opuse a dreptului la viaţă: sfârşitul acesteia.
Există două aspecte importante ale acestei probleme. În primul rând este vorba de oroarea faţă
de suferinţa fizică, mult mai pregnantă în societatea contemporană. Faptul de a asista pasivi şi
neputincioşi la chinurile unui bolnav incurabil, pentru care nu se mai poate face nimic, dar
care, prin performanţele tehnice ale timpului, mai poate fi menţinut în viaţă este deosebit de
traumatizant pentru cei apropiaţi. Al doilea aspect vizează considerente practice: menţinerea
artificială în viaţă a unor bolnavi incurabili, mai ales dacă se află în comă, implică uneori
costuri enorme, a căror utilizare în alte scopuri poate vindeca alţi bolnavi sau chiar salva vieţi.
Privită cu oroare de către majoritatea cultelor religioase şi de cele mai multe curente politico-
ideologice, eutanasia pare să aducă un sfârşit decent şi liniştit unor persoane afectate de
suferinţe insuportabile sau degradante. Sub acest aspect, eutanasia este legată de problema
sinuciderii. Legea penală nu pedepseşte sinucigaşul (mai exact pe autorul unei tentative
nereuşite de sinucidere), însă pedepseşte pe cel care determină sau înlesneşte sinuciderea. Aşa
numita „eutanasie pasivă” sau sinucidere asistată (medicul care stabileşte doza optimă de
substanţă letală sau care-i administrează un calmant pentru a-i „însenina” agonia) intră sub
incidenţa legii penale. Mult mai grav va fi pedepsită „eutanasia activă” uciderea unei
persoane, bolnav incurabil, la cererea acestuia ori mai ales, în absenţa unui consimţământ
expres, pe baza convingerii că a-i pune capăt suferinţelor constituie dorinţa sa nemărturisită.
Unele state – precum Olanda – admit în anumite condiţii eutanasia, în cazul bolnavilor
incurabili, la cererea acestora sau a rudelor lor, atunci când ei se află în stare de inconştienţă.
Soluţia este însă foarte periculoasă, sub aspectul posibilităţii extinderii în viitor al numărului
de cazuri în care eutanasia va fi permisă, precum şi datorită diverselor presiuni psihice la care
vor putea fi supuşi bolnavii incurabili, pentru a alege o cale economic mai convenabilă pentru
administraţiile spitalelor şi pentru familiile lor.
Pe de altă parte, criteriul economic poate avea o anumită relevanţă. Câtă vreme
menţinerea în viaţă a unui bolnav apare doar ca problemă a reducerii costurilor, respingerea
eutanasiei trebuie să fie categorică. Dar în cazul în care resursele economisite pot fi utilizate
pentru a trata bolnavi cu şanse de vindecare, salvând efectiv alte vieţi, răspunsul este greu de
dat, mai ales în cazul unui sistem sanitar subfinanţat, cum se întâmplă să fie cel din ţara
noastră. Problema poate fi soluţionată în practică prin stabilirea unor reguli şi criterii clare
privind finanţarea din fondurile publice a tratamentului unor asemenea pacienţi; odată depăşit

81
nivelul pe care sistemul sanitar şi-l poate în mod rezonabil permite, familia pacientului ar
trebui să aibă opţiunea de a continua tratamentul pe cont propriu, suportând costurile
menţinerii sale artificiale în viaţă.
Reprimarea unor tulburări grave poate implica punerea în pericol a vieţii unor
civili: fie a unor persoane implicate în asemenea acţiuni, care nu se supun somaţiilor forţelor
de ordine, fie a unor persoane aflate întâmplător la locul conflictului şi care cad victimă
schimbului de focuri sau violenţelor ocazionate de confruntarea dintre rebeli şi forţele de
ordine. Convenţia europeană a drepturilor omului admite utilizarea de către stat a mijloacelor
violente în asemenea situaţii, chiar şi în cazul în care rezultatul constă în pierderea de vieţi
omeneşti. Violenţa din partea autorităţilor este de asemenea permisă pentru a apăra o
persoană contra violenţei ilegale sau pentru a efectua o arestare legală ori a împiedica
evadarea unei persoane legal deţinute. Fireşte, utilizarea violenţei trebuie să fie justificată
de împrejurările concrete ale cazului iar măsurile adoptate trebuie să fie proporţionale cu
pericolul combătut sau preîntâmpinat.
O problemă aparte o constituie cea a disciplinei militare în timpul unui conflict
armat. Distincţia dintre starea de război şi alte conflicte armate internaţionale sau interne nu
este relevantă aici. Funcţionarea oricărei structuri militare reclamă supunerea promptă şi
necondiţionată faţă de ordinele superiorilor, chiar şi în cazul în care aceasta implică riscarea
propriei vieţi. Dacă apărarea unei singure vieţi poate legitima autoritatea în ordinul dat unui
agent de poliţie de a ucide un infractor, evident, apărarea statului, a întregii comunităţi
naţionale şi siguranţa publică legitimează cu atât mai mult ordinul dat de comandanţi de a
ucide un inamic; problema este dacă aceste valori sunt suficient de importante pentru a obliga
un membru al propriei comunităţi să se lase ucis pentru ele. Cu alte cuvinte: ordinul dat de
superior unui militar pe timp de război trebuie executat chiar şi atunci când este evident că
implică aproape cu certitudine moartea celui căruia îi este adresat?
Pentru doctrina politică şi constituţională a secolului XIX sau a primei jumătăţi a
secolului XX, răspunsul era neîndoielnic afirmativ. În ultimele decenii însă, accentul pus pe
drepturile fundamentale şi pe libertatea individuală precum şi scepticismul generalizat faţă de
stat – în special faţă de statele naţionale –, faţă de autorităţi, de ierarhie şi de ideea (anterior de
la sine înţeleasă) a sacrificiului pentru întreaga comunitate impun un răspuns mai nuanţat.
Totuşi, ideea drepturilor fundamentale nu implică nicidecum – în ciuda unei opinii larg
răspândite – neglijarea intereselor majore ale comunităţii politice în ansamblu în favoarea
intereselor unui singur individ. Garantarea drepturilor fundamentale duce însă la o prezumţie
în favoarea libertăţii individului; statul trebuie să demonstreze necesitatea unei ingerinţe în
sfera libertăţii acesteia şi să intervină doar în măsura în care acest lucru este necesar. Aceasta
este valabil cu atât mai mult în cazul dreptului la viaţă. A cere unui cetăţean să-şi pună în
pericol sau să-şi sacrifice viaţa trebuie să fie o măsură ultimă, adoptată doar în caz de extremă
necesitate. Justificarea constituţională a unei asemenea obligaţii se găseşte în textele
articolelor 54 (fidelitatea faţă de ţară) şi 55 (obligaţia de apărare a ţării) din legea noastră
fundamentală.
Este însă de observat că disciplina militară în timp de război este foarte greu sau chiar
imposibil de păstrat în absenţa posibilităţii aplicării unor pedepse extrem de severe. Din
nefericire, abolirea pedepsei capitale în dreptul românesc s-a făcut fără a avea în vedere cazul
(admis de Convenţia europeană a drepturilor omului şi de Protocolul adiţional nr. 6) faptelor

82
săvârşite în timp de război sau de pericol iminent de război. Este paradoxal şi de neînţeles ca
un stat să poată cere cetăţenilor săi loiali să-şi sacrifice viaţa dar să fie lipsit de posibilitatea de
a sancţiona drastic în caz de pericol grav, chiar şi atunci când existenţa sa este în joc, pe
cetăţenii neloiali sau pe dezertori. Survenirea unei asemenea situaţii extreme este puţin
probabilă în viitorul apropiat şi, în consecinţă, deficienţa menţionată nu va avea prea curând
relevanţă practică; totuşi ea rămâne, nu mai puţin, o eroare a legiuitorului nostru constituant.

6.4.2.2. Libertatea de exprimare

1. Constituţia consacră libertatea de exprimare (sau libertatea cuvântului) în art. 30.

Această libertate priveşte exprimarea gândurilor, a opiniilor sau a credinţelor şi libertatea
creaţiilor de orice fel, prin viu grai sau prin scris, prin imagini, prin sunete sau prin alte
mijloace de comunicare în public (alin. (1) al articolului citat). Libertatea cuvântului este
strâns legată de libertatea conştiinţei; în unele cazuri – precum Amendamentul I al
Constituţiei americane – sunt consacrate împreună. Intercondiţionarea dintre libertatea
conştiinţei şi posibilitatea exprimării propriilor convingeri şi opinii este evidentă; prima ar fi
golită de conţinut în cazul în care nu ar fi garantată cea de a doua. Totuşi, libertatea de
exprimare nu poate fi considerată doar ca o formă de manifestare a libertăţii conştiinţei. Ca
ilustrare a acestui fapt, putem privi cazul unei persoane ale cărei opinii exprimate în public
sunt privite ca iritante sau ostile de către autorităţi, dovedindu-se ulterior însă că atitudinea sa
nu reflectă ceea ce crede cu adevărat. Ipocrizia constituie fireşte un important motiv de
discreditare a emiţătorului unor opinii nesincere, dar această sancţiune trebuie să vină din
partea opiniei publice şi a societăţii. Statul nu poate pedepsi sub nici o formă opiniile pe motiv
că ar fi nesincere şi că nu ar exprima în mod real conştiinţa autorului lor.
Libertatea cuvântului are nu numai rolul garantării unei sfere a libertăţii individului,
garantată contra ingerinţelor din partea statului, ci şi pe cea de a asigura climatul indispensabil
unei funcţionări normale a democraţiei parlamentare, permiţând formarea voinţei politice în
stat în urma unei dezbateri deschise, sincere şi responsabile a problemelor de interes comun,
cu participarea tuturor categoriilor sociale, politice şi profesionale interesate.
2. Legea noastră fundamentală interzice „cenzura de orice fel” (art. 30, alin. (2)). În
această privinţă se cuvin făcute anumite precizări. Cenzura vizează activitatea de control
asupra exprimării opiniilor şi convingerilor, iar sub acest aspect, orice societate practică o
cenzură. După cum observa şi Tocqueville, într-o societate democratică, cenzura difuză şi
omniprezentă exercitată de opinia majorităţii este mult mai eficientă şi mai teribilă decât
cenzura autorităţilor. Forţa nivelatoare a societăţilor democratice se bazează în special pe
controlul permanent al opiniei publice, nu numai asupra actelor şi atitudinilor politice, ci şi
asupra moravurilor, gusturilor şi a comportamentului privat. Exprimarea opiniilor nu este
lipsită de efecte; chiar autorii lor au de cele mai multe ori intenţia deliberată de a produce un
anumit rezultat, de natură a afecta interesele şi drepturile altora. Nu întotdeauna interesele şi
drepturile lezate se pot apăra prin susţinerea sau promovarea unor opinii contrare celor care le

83
lezează. O asemenea campanie reclamă timp, disponibilitate şi resurse. Este firesc ca
susţinerea unor opinii care prejudiciază drepturile sau interesele legitime ale cuiva să fie
sancţionată. Această sancţiune trebuie însă să rămână la latitudinea celor lezaţi şi nu trebuie
exercitată de stat în numele acestora decât în cazuri cu totul excepţionale. Sub acest aspect
putem afirma că în orice societate există o anumită „cenzură” a opiniei publice şi a indivizilor
(în măsura în care se consideră lezaţi şi urmăresc în justiţie pentru daune pe autorul opiniei
care-i prejudiciază); instanţele care dau câştig de cauză reclamanţilor, obligând la despăgubiri
pe autorii unor afirmaţii calomnioase, insultătoare sau de natură a prejudicia în vreun alt mod,
nu încalcă textul art. 30, alin. (2) referitor la „cenzură”. Bineînţeles, aplicarea unei sancţiuni
civile sau chiar penale autorului unei afirmaţii contestate poate fi un prilej de încălcare a
libertăţii cuvântului, fapt atestat de numeroase exemple în practica judiciară din ţara noastră şi
din alte state. Totuşi, în principiu, sancţionarea în justiţie a autorului unei calomnii sau insulte
nu reprezintă în sine o negare a acestei libertăţi şi nici „cenzură” în accepţiunea textului legii
noastre fundamentale.
Interdicţia cenzurii vizează aici imposibilitatea constituirii unor autorităţi ale statului
având competenţe în domeniul examinării conformităţii publicaţiilor cu legea, bunele
moravuri şi ordinea publică. Cenzura ca activitate a autorităţilor statale a apărut în Europa
practic imediat după inventarea tiparului. Puterea centrală a înţeles repede care este impactul
răspândirii rapide a textelor tipărite într-un număr mare de exemplare şi a condiţionat
activitatea tipografică de acordarea unor licenţe speciale pentru cei care o practicau. În afară
de cenzura preventivă (controlul conţinutului unui text înainte de tipărirea sau difuzarea sa,
respectiv controlul prealabil al conţinutului unei emisiuni sau a unui spectacol) mai exista şi
cenzura represivă, constând în aplicarea unor sancţiuni pentru texte deja tipărite sau
spectacole care au avut loc ori emisiuni deja transmise. Sancţiunile puteau consta în
confiscarea tirajului unei publicaţii, suspendarea unui spectacol sau emisiuni, suspendarea sau
anularea licenţei pentru o publicaţie, amenda contravenţională sau chiar închisoarea. Cenzura
era o instituţie normală în prima aparte a epocii moderne şi pentru statul administrativ
(„poliţienesc”) al secolului XVIII, fiind întâlnită şi în prima jumătate a secolului XIX. Din
punct de vedere oficial ea constituia în primul rând o poliţie a moravurilor, dar în practică era
un instrument de control asupra opiniilor politice neagreate de guvernanţi. Aplicarea unor
sancţiuni era destul de frecventă, dar acestea erau în general mici şi nu atrăgeau consecinţe
grave sau infamante pentru cei cărora le erau aplicate.
Situaţia va fi cu totul alta în statele autoritare şi mai ales în regimurile totalitare.
Contravenienţii erau consideraţi ca duşmani ai regimului şi supuşi unor represiuni severe,
mergând până la anihilarea fizică. Chiar şi în perioadele de relaxare, presa şi mediile culturale
şi academice erau supuse unui regim de supraveghere continuă. În România din anii
comunismului „Direcţia presei şi a tipăriturilor” de pe lângă Consiliul Culturii şi Educaţiei
Socialiste (echivalentul de atunci al Ministerului Culturii) şi-a câştigat o tristă reputaţie. Nici
un text nu putea fi tipărit fără avizul acestei instituţii. Oficial ea a fost desfiinţată în 1977,
dându-se de înţeles că regimul urmărea eliminarea cenzurii; în fapt însă responsabilităţile
acestei direcţii au fost trecute asupra redacţiilor publicaţiilor şi editurilor, înveninând foarte
mult raporturile din lumea culturală.
Diferenţa între atitudinea faţă de libertatea cuvântului în regimurile neliberale de până
în secolul XIX şi cea a regimurilor totalitare nu este doar una de grad, ci şi de structură. În

84
primul caz, puterea politică utilizează instrumentele juridico-statale pentru a menţine şi
proteja valorile morale ale societăţii, „îngheţând” raporturile politice existente. Valori general
împărtăşite în societate sunt instrumentalizate aici pentru a menţine în mod forţat anumite
raporturi sociale şi politice, sustrăgându-le criticilor şi schimbării. În cazul sistemelor
totalitare, potentaţii impun nu numai o nouă ordine politică şi socială, ci şi valori culturale şi
morale proprii, cu pretenţia promovării unui nou tip de model de umanitate, a „omului nou”.
Nu numai cei care se opun în mod manifest regimului, ci şi cei neangajaţi, adepţii valorilor şi
mentalităţilor existente (de acum înainte privite ca „învechite” sau „contrarevoluţionare”)
devin „în mod obiectiv” duşmani ai regimului. O asemenea atitudine reclamă ocuparea în
mod ferm şi exclusiv a scenei publice, precum şi controlul strict al tuturor manifestărilor
publice: presă, radiodifuziune, televiziune, teatru, şi spectacole, publicaţii ştiinţifice şi
culturale şi chiar tipărirea afişelor, programelor şi broşurilor informative sau utilizarea
aparatelor de multiplicat. Un aparat birocratic imens este mobilizat pentru a supraveghea
puritatea ideologică a tuturor manifestărilor in spaţiul public; consecinţa inevitabilă va fi
diminuarea drastică a volumului manifestărilor ştiinţifice şi culturale de orice fel, pentru ca
acestea să nu iasă de sub incidenţa controlului partidului totalitar.
Rolul negativ al cenzurii ca activitate statală nu constă în controlul propriu zis al
opiniilor exprimate în public sub aspectul conformităţii lor faţă de ordinea de drept şi de
bunele moravuri, ci în faptul că acest control poate fi exercitat abuziv, în interesul
guvernanţilor, pentru şicanarea sau reprimarea opoziţiei şi a contestatarilor. Orice autoritate în
stat are tendinţa naturală de a-şi extinde competenţele şi de a-şi exagera importanţa, căutând
uneori prin gesturi spectaculoase sau exces de zel să-şi demonstreze utilitatea. Această
tendinţă poate converge în mod periculos cu înclinaţia firească a guvernanţilor de a abuza de
puterea lor şi de a-şi prelungi cât mai mult timpul petrecut la putere.
Un control în privinţa exercitării abuzive a libertăţii de exprimare este necesar, însă
este preferabil să fie lăsat la iniţiativa celor prejudiciaţi în mod direct. Chiar şi în cazul în care
o publicaţie lezează nu o persoană anume, ci un anumit grup generic (culte religioase, femei,
minorităţi, persoane handicapate sau o categorie socio-profesională) asociaţiile şi organizaţiile
care reprezintă interesele categoriei lezate – sau diverse organizaţii neguvernamentale
interesate în combaterea discriminării – pot reacţiona, prin dreptul la replică, printr-o
campanie în sens contrar sau printr-o acţiune în justiţie.
Cei prejudiciaţi prin exercitarea abuzivă a libertăţii cuvântului se pot organiza şi
acţiona în mod concertat. Acest lucru este valabil mai ales în privinţa „discursului urii” (hate
speech) îndreptat împotriva unor grupuri vulnerabile, ameninţate în mod special sau pur şi
simplu impopulare. Un aspect deosebit de sensibil al acestei probleme îl reprezintă discutarea
publică a Holocaustului: acţiunea sistematică de dislocare şi asasinare a unei mari părţi a
evreilor din Europa, în cursul celui de-al doilea război mondial. Aici restrângerea libertăţii de
exprimare – în sensul interdicţiei de a formula opinii false, impopulare sau absurde – este
foarte energică, mergând până la sancţiuni penale. Temeiul acestei ingerinţe rezidă nu în
pericolul unor asemenea opinii pentru ordinea publică, ci în protecţia demnităţii personale a
victimelor şi a urmaşilor lor, cărora li se neagă însăşi realitatea experienţei traumatizante
suferite. Contracararea prin organizare, asociere şi acţiuni concertate a unor opinii false sau
impopulare este însă o sabie cu două tăişuri. Ea a dus la fenomenul „corectitudinii politice.”
În prezent, exprimarea unor opinii ostile ori critice sau chiar a unor judecăţi de valoare

85
neconforme canonului oficial al corectitudinii politice în privinţa unor grupuri din ce în ce
mai numeroase (femei, vârstnici, minorităţi, persoane de culoare, imigranţi, infirmi, asistaţi
social, străini, homosexuali, transsexuali) poate duce la represiuni contra emitentului. Uneori
există chiar sancţiuni juridice, iar în multe cazuri se poate declanşa o campanie mediatică
tinzând la ostracizarea profesională a „contravenientului”.
În momentul de faţă, libertatea de exprimare este mai ameninţată pe plan orizontal,
datorită dificultăţilor economice ale presei libere şi ale televiziunilor greu sustenabile
financiar precum şi din direcţia grupurilor şi organizaţiilor dedicate impunerii dogmelor tot
mai numeroase ale corectitudinii politice. Cenzura persistă în mod difuz, prin presiuni
economice şi prin imperativul de a formula discursul în aşa fel încât să nu declanşeze reacţiile
numeroşilor gardieni ai sensibilităţilor privilegiate.

Un corolar important al inexistenţei cenzurii îl constituie faptul că nici o publicaţie nu

poate fi suprimată (art. 30, alin. (4)). O publicaţie grupează aproape întotdeauna oameni
având anumite afinităţi politice, ideologice sau culturale. Cititorii văd de multe ori în ea o
tribună a unei anumite categorii de idei şi atitudini şi aşteaptă din partea ei opinii şi argumente
ţinând de o zonă determinată a spectrului politic şi ideologic. Dispariţia publicaţiei, chiar şi în
cazul în care ea reapare cu un alt nume, are un impact psihologic deosebit, fiind de natură să
creeze impresia unei ostracizări nu numai a persoanelor din redacţie, ci şi a ideilor şi
curentelor politice, culturale sau ideologice cu care aceste persoane sunt pe drept sau pe
nedrept asociaţi. Prin urmare, suprimarea unei publicaţii este un mijloc foarte eficient de
exhibare a puterii de către autoritate şi de intimidare sau şicanare a oponenţilor. Chiar dacă un
prin textul unui articol sau al mai multe articole se încalcă legea, există posibilitatea
sancţionării autorului sau a editorului. Este însă posibil ca o publicaţie să sucombe în urma
condamnării la plata unor despăgubiri prea mari. În acest caz, un proces pierdut are practic
efectul unei decizii de suprimare, dar libertatea cuvântului nu înseamnă şi garanţia contra
riscurilor economice ale activităţii publicistice.
Constituţia nu interzice suspendarea publicaţiilor, ceea ce constituie evident o
sancţiune mai puţin severă; totuşi şi o asemenea sancţiune se cuvine adoptată cu maximum de
reţinere.
3. Legea noastră fundamentală impune şi anumite limite exercitării dreptului la liberă
exprimare. În primul rând este vorba de limite privind drepturile şi libertăţile altora:
demnitatea, onoarea, viaţă particulară a persoanei şi dreptul la propria imagine (art. 30, alin.
(6)). Cei lezaţi pot acţiona în justiţie pe autorii afirmaţiilor insultătoare sau calomnioase, în
cazul în care nu obţin satisfacţie în alt mod. Stabilirea limitei precise între exercitarea normală
a dreptului de exprimare, inclusiv prin afirmaţii de natură a irita, cu caracter provocator sau
incitant şi chiar cu o anumită doză de exagerare, menite a sensibiliza opinia publică în privinţa
unei anumite probleme, pe de o parte, şi exercitarea abuzivă a acestui drept, prin încălcarea
dreptului la proprie imagine a unei persoane, pe de altă parte este o problemă dificilă, care
poate fi soluţionată numai în practica judiciară, pe baza circumstanţelor concrete ale fiecărui
caz în parte. Legea poate oferi unele criterii sau indicii în acest sens, indicând eventual şi
anumite priorităţi sau preferinţe în aprecierea lor, dar nu poate formula soluţii general
valabile. Relevante sunt şi interesele aflate în conflict. Astfel dreptul la viaţă intimă şi la
proprie imagine al unei personalităţi publice (actor, vedetă mass media, sportiv) poate intra în

86
coliziune cu dreptul publicului de a fi informat despre evenimentele în care este implicată
persoana în cauză. Gradul de protecţie a sferei vieţii intime şi uneori a dreptului la imagine a
unei asemenea persoane faţă de curiozitatea indiscretă a publicului este mai mic decât în cazul
unui om oarecare. În cazul demnitarilor şi al personalităţilor politice, pragul de protecţie este
şi mai scăzut. Ocuparea unei demnităţi şi funcţii publice implică automat obligaţia acceptării
unui control permanent şi nu întotdeauna binevoitor, adesea chiar tendenţios şi părtinitor, din
partea concetăţenilor, precum şi a judecăţii severe şi uneori nedrepte a opiniei publice.
O altă categorie de limite vizează valori de interes general, a căror protecţie este
rezervată prin Constituţie legii. Este vorba de interdicţia de defăimare a ţării şi a naţiunii, de
îndemn la război de agresiune, la ură de naţională, rasială, de clasă şi religioasă, de incitare la
discriminare, la separatism teritorial sau la violenţă publică precum şi a manifestărilor
obscene, contrare bunelor moravuri (art. 30, alin. (7)). În acest sens, Curtea Constituţională a
confirmat conformitatea cu legea noastră fundamentală a dispoziţiilor legale privitoare la
interzicerea difuzării de programe conţinând orice forme de incitare la ură pe considerente de
religie, rasă, naţionalitate sau orientare sexuală, sau a reglementărilor privind incriminarea
propagandei naţionalist-şovine precum şi a răspândirii, confecţionării şi deţinerii de simboluri
fasciste, rasiste ori xenofobe.
4. În privinţa răspunderii civile pentru informaţia sau creaţia aduse la cunoştinţa
publicului, legea noastră fundamentală stabileşte că aceasta revine editorului sau
realizatorului, autorului, organizatorului manifestării artistice, proprietarului mijlocului de
multiplicare, al postului de radio sau televiziune, în condiţiile legii (art. 30, alin. (8), fraza 1).
O garanţie suplimentară constă în obligativitatea reglementării prin lege a delictelor de
presă (art. 30, alin. (8), fraza a 2-a).

6.4.3. Dreptul de proprietatea şi ordinea economică

6.4.3.1. Consideraţii generale

Proprietatea constituie un domeniu deosebit de important al sferei libertăţii

individuale, exclusă de la ingerinţele nejustificate ale statului. Libertatea individului în
societate depinde în foarte mare măsură de capacitatea de a deveni proprietar şi de a exercita
prerogativele proprietăţii.
Construcţiile doctrinare iusnaturaliste ale epocii moderne au acordat un loc important
instituţiei proprietăţii în formarea societăţii civile. Pentru Hugo Grotius, originea proprietăţii
rezidă în principal în ocupaţiune, pe când în cazul lui John Locke, principalul izvor al
acesteia este munca. Diferenţa nu are doar semnificaţia unei controverse academice, ci
implică şi consecinţe de ordin practic în ceea ce priveşte poziţia juridică şi morală a
proprietarului şi posibilitatea unor ingerinţe ale autorităţii în sfera proprietăţii individului.
Atitudinea despre proprietate, privită ca sacră şi inviolabilă în epoca liberalismului şi a
democraţiei parlamentare, este justificată în acest caz prin faptul că provine în principal din

87
muncă, fiind un rezultat direct al eforturilor, sacrificiilor, iniţiativei şi ingeniozităţii
proprietarului, precum şi a disponibilităţii acestuia faţă de asumarea unor riscuri.
Declaraţiile de drepturi ale omului din secolul XVIII, atât America cât şi în Franţa,
menţionau proprietatea printre drepturile naturale fundamentale ale omului, alături de
libertate, dreptul la rezistenţă sau de siguranţa persoanei. Faţă de proprietate, statul modern
apare în dublă ipostază: pe de o parte el configurează „din interior” această instituţie,
reglementând prin lege (de obicei în Codul civil) modurile de dobândire, menţinere şi
transmitere a proprietăţii, stabilind totodată limitele şi sarcinile ei, atât faţă de societate cât şi
faţă de alţi proprietari, iar pe de altă parte el apare „din exterior” ca entitate potenţial agresivă,
pe care constituţia trebuie să-l limiteze în tendinţele sale de ingerinţă nejustificată în sfera
libertăţii şi proprietăţii individuale. Situaţia nu apare atât de paradoxală, dacă avem în vedere
faptul că, în prima ipostază, statul se manifestă prin norme generale, în principiu aceleaşi
pentru toţi, pe când în cea de-a doua, el acţionează pe calea unor acte individuale, de regulă
prin autorităţile executive, confiscând sau grevând proprietatea anumitor persoane. Teoretic,
un stat poate greva în mod egal proprietatea tuturor, caz în care garanţiile constituţionale sunt
ineficiente, dar este puţin probabil ca un asemenea caz să survină vreodată datorită costurilor
politice şi impopularităţii inerente unei asemenea decizii. Pericolul la adresa proprietăţii vine
mai ales din partea arbitrariului puterii executive. Prin confiscări, naţionalizări sau alte măsuri
vexatorii, îndreptate de multe ori contra rivalilor politici sau susţinătorilor acestora ori contra
unor categorii sociale sau profesionale – ori, mai grav, a unor grupuri religioase, etnice ori
rasiale minoritare – aparent cu motivaţia a soluţionării unor probleme sociale, a reparării unor
nedreptăţi trecute sau a compensării celor defavorizaţi, deţinătorii puterii nu fac de multe ori
altceva decât să se recompenseze pe ei înşişi, precum şi pe proprii lor complicii şi protejaţii.
Pericolele la adresa proprietăţii ce decurg din utilizarea interesată şi demagogică a
nemulţumirilor sociale nu ne împiedică să ignorăm faptul că individualismul şi inegalităţile
economice crescânde periclitează chiar fundamentele politice ale democraţiei liberale:
egalitatea politică şi libertatea persoanei. Constrângerea economică şi privaţiunile care decurg
de aici lipsesc de conţinut libertăţile civile şi politice ale celui mai puţin avut. Frustrarea şi
revolta produse de această situaţie ameninţă stabilitatea statului şi ordinea de drept. Aceste
determinări au fost sesizate şi examinate – cu interpretări şi concluzii diferite – încă din
secolul XIX de către Lorenz von Stein şi Karl Marx. Receptarea acestor probleme şi
confruntarea cu acestea au determinat perceperea funcţiei şi a dimensiunilor sociale ale
proprietăţii. Într-o formulare exemplară, art. 14, alin. (2) al Legii Fundamentale germane din
1949 stabileşte că „[p]roprietatea obligă. Folosinţa sa trebuie să servească în aceeaşi măsură
binelui general”.

6.4.3.2. Garanţia proprietăţii private

Constituţia garantează dreptul de proprietate privată, ca şi creanţele asupra statului.

Conţinutul şi limitele acestui drept sunt stabilite prin lege (art. 44, alin. (1)). Această
dispoziţie trebuie privită în conexiune cu prevederile art. 136, alin. ultim, conform cărora
proprietatea privată este inviolabilă, în condiţiile legii organice.

88
 Constituţia face o distincţie între proprietatea privată şi proprietatea publică.
Proprietatea publică este menţionată în art. 136. Art. 44, alin. (1) menţionează garantarea
dreptului de proprietate; având în vedere însă că articolul respectiv este intitulat „Dreptul de
proprietate privată”, precum şi faptul evident că drepturile fundamentale au ca titular indivizii,
rezultă că textul respectiv are în vedere doar garantarea proprietăţii private.
Garanţia proprietăţii private operează în mod egal, indiferent de titular (art. 44,
alin. (2), fraza 1). Textul legii fundamentale utilizează şi termenul de „ocrotire”, prevăzut în
versiunea iniţială din 1991, care însă nu menţiona „garantarea”. Termenul de „ocrotire” a
proprietăţii private a suscitat critici şi nemulţumiri, în special în presă şi în lumea politică. O
iniţiativă liberală din 1999 de revizuire a Constituţiei a avut ca obiect tocmai înlocuirea
acestui cuvânt. În opinia criticilor, acest termen amintea de terminologia „constituţiilor ”
comuniste. Deşi discutabil, termenul respectiv nu afectează spiritul şi efectele practice ale
acestei dispoziţii, care depind de ansamblul celorlalte reglementări din textul legii
fundamentale, precum şi de circumstanţele politice concrete şi de voinţa politică a societăţii;
cel mult dăunează într-o oarecare măsură efectelor pe plan estetic şi stilistic ale textului
constituţional.
Îndepărtându-se de concepţia actelor constituţionale comuniste, care menţionau pe
bază de descrieri şi enumerări minuţioase formele proprietăţii – socialistă (de stat şi
cooperatistă), particulară şi personală – dintre care unele erau „sprijinite” şi „ocrotite” de stat,
constituantul din 1991 respinge explicit orice fel de preferinţă, prevăzând garantarea (şi
„ocrotirea”) în mod egal a proprietăţii private, indiferent de titular.
Garanţia proprietăţii contra ingerinţelor statului are anumite limite imanente,
menţionate deja din secolul XVII de Pufendorf ; autorul german preciza că statul poate
preleva din proprietatea individului în trei moduri: prin impozite şi taxe, prin exproprieri şi
prin împrumuturi forţate. Patrimoniul în privinţa căruia este operează garanţia proprietăţii
este cel ce rămâne individului după prelevarea impozitelor, contribuţiilor şi taxelor
datorate statului. Nu se poate invoca garanţia constituţională a dreptului de proprietate pentru
a refuza plata contribuţiilor fiscale. Pe de altă parte, în condiţiile actuale, când statul
realizează anumite politici sociale şi economice, intervenind în economie prin pârghii de ordin
financiar, stimulând sau descurajând anumite domenii de activitate şi redistribuind venitul
naţional, sarcinile fiscale grevează în mod considerabil asupra instituţiei proprietăţii, punând
în pericol libertatea individului. Dreptul de proprietate poate fi lesne eviscerat prin diversele
decizii pe plan financiar ale legiuitorului, mai precis a majorităţii parlamentare, interesată din
motive politice şi electorale de promovarea rapidă a propriilor obiective sociale. Limitele
constituţionale ale legislaţiei fiscale privesc stabilirea prin lege – sau în condiţiile legii, în
cazul bugetelor locale – a impozitelor, taxelor şi celorlalte contribuţii fiscale (art. 139, alin.
(1) şi (2)), obligaţia respectării destinaţiei sumelor reprezentând contribuţii la anumite fonduri
(art. 139, alin. (3)) şi mai ales obligaţia justei aşezări a sarcinilor fiscale (art. 56, alin. (2)).
Alte reguli constituţionale generale, care să prevină pericolul golirii de conţinut a garanţiei
proprietăţii de către legiuitor prin adoptarea legislaţiei financiare, ar fi greu de găsit şi de
formulat. Remediul constă în declararea neconstituţionalităţii legilor care contravin în concret
principiilor deja enunţate, ca în cazul unei decizii mai vechi a Curţii Constituţionale. În acest
domeniu, este recomandabilă o doză consistentă de „activism judiciar”, în favoarea libertăţii
individului.

89
6.5. Test de evaluare – autoevaluare
- Identificaţi categoriile de drepturi şi libertăţi fundamentale și rațiunea distincției
dintre acestea.
- Care sunt principalele aspecte de ordin practic din realitatea socială care pun
probleme în privinţa respectării dreptului fundamental la viaţă?
- Identificați formele de manifestare a libertății de exprimare și limitele acestei
libertăți. Poate exista o corelație între mijloacele de exprimare a discursului și
limitele libertății acestuia?
- Care sunt cele mai importante domenii din realitatea socială care pun probleme în
privinţa respectării garanției proprietății private.

Unitatea de învățare 7:
§ 39. Drepturi sociale; § 40. Drepturi din generaţia a III-a;)§ 41. Îndatoririle fundamentale; §
41bis. Avocatul Poporului)

7.1. INTRODUCERE
Unitatea de învăţare nr. 7 prezintă: drepturile sociale, îndatoririle fundamentale, rolul
instituţiei Avocatului Poporului

7.2. Competenţele unităţii de învăţare

După parcurgerea unităţii de învăţare, studentul va fi capabil:
- să identifice şi să înţeleagă textele constituţionale privind drepturile social-economice şi
culturale;
- să deceleze modul şi formele în care fidelitatea faţă propriile tradiţii politice a concurat cu
receptivitatea faţă de ideile şi soluţiile constituţionale europene ale epocii;
- să înţeleagă rolul instituţiei Avocatului Poporului;

7.3. Durata
Durata medie de parcurgere a fiecărei unităţi de învăţare este de 4 ore.

7.4. Conţinutul unităţii de învăţare

90
7.4.1. Drepturile sociale

1. Apariţia, evoluţia, necesitatea şi relevanţa juridică a drepturilor social-economice şi

culturale

Drepturile social-economice şi culturale (numite uneori din raţiuni de expeditivitate

„drepturi sociale”) au ca trăsătură comună faptul că implică în mod necesar o prestaţie
pozitivă din partea statului, în favoarea titularilor lor. Sub aspectul funcţiilor clasice ale
drepturilor fundamentale, aşa cum au fost definite cu un secol în urmă de Georg Jellinek, ele
sunt subsumabile categoriei status positivus; individul nu poate beneficia de libertatea
conferită prin ele în absenţa statului; el trebuie să se bazeze pe instituţiile statului şi pe
activitatea acestora pentru configurarea şi menţinerea existenţei sale libere.

Prin activitatea statului individul beneficiază de bazele indispensabile ale unei vieţi
normale în conformitate cu exigenţele civilizaţiei moderne. Infrastructura, sistemul sanitar şi
de asistenţă socială, învăţământul, accesul la reţelele de energie electrică, apă, gaze şi
canalizare sunt doar câteva din obiectivele centrale ale activităţii statului contemporan, a căror
realizare reclamă alocarea unor resurse considerabile, de natură a supune societatea unor
sarcini şi restricţii economice şi fiscale de neimaginat în trecut. Asemenea transformări
sociale şi politice impun reconsiderarea paradigmei clasice a constituţionalismului liberal,
conform căreia drepturile fundamentale au o funcţie eminamente defensivă, protejând
individul contra abuzurilor autorităţilor statului. Drepturile defensive (subsumabile lui status
negativus în concepţia lui Jellinek) implică o sferă a libertăţii individului, în principiu
nelimitată, în care ingerinţele din partea statului sunt posibile doar în mod excepţional, şi
aceasta în baza legii, în limitele stabilite de constituţie, cu posibilitatea controlului judiciar
asupra modului în care autorităţile respectă limitele şi condiţiile prevăzute de legea
fundamentală. Statului îi revine prin urmare o obligaţie negativă, de a se abţine de la ingerinţe
nejustificate în sfera libertăţii individuale. Acest mecanism a funcţionat în general mulţumitor
în cursul secolului XIX, drepturilor fundamentale fiindu-le asociată multă vreme ideea de
limitare, restrângere şi control al prerogativelor puterii de stat în anumite domenii.

Este de remarcat că în perioada apariţiei primelor acte constituţionale scrise în Europa

– odată cu Revoluţia franceză – preocuparea pentru dimensiunea socială a drepturilor omului
nu a lipsit. Astfel, art. 21 din „Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului” care precedă
Constituţia franceză a anului I (1793), prevedea că asistenţa publică este o datorie sacră, iar
societatea datorează subzistenţă cetăţenilor nefericiţi, fie prin procurarea unui loc de muncă,
fie prin asigurarea mijloacelor de existenţă în cazul celor care nu sunt în stare să lucreze.

Noua ordine politică şi socială instituită în urma impunerii pe plan european a

principiilor constituţionalismului modern şi a democraţiei parlamentare s-a caracterizat însă
prin accentul asupra drepturilor individuale, a libertăţii privită în primul rând sub aspect
negativ, ca interzicând statului intervenţia în sfera rezervată liberei iniţiative şi decizii
individuale. Libertatea pe plan politic, social şi economic precum şi egalitatea politică va duce
însă inevitabil la menţinerea şi agravarea inegalităţilor economice. După cum observa un

91
proeminent specialist în ştiinţa administraţiei şi în dreptul public de la mijlocul secolului XIX,
„Libertatea este reală abia pentru acela care posedă condiţiile acesteia, bunurile materiale şi
spirituale ca premise ale autodeterminării.” Revendicările privitoare la anumite drepturi
sociale, în special asupra drepturilor muncitorilor, apar deja în primele programe ale
mişcărilor şi organizaţiilor politice socialiste şi social-democrate.

Treptat, într-o evoluţie care culminează cu victoria revoluţiei (/loviturii de stat)

bolşevice în Rusia, drepturile sociale, vor fi privite ca drepturi ale muncitorilor lipsiţi de
proprietate, ca drepturi a lua parte la distribuţia unor valori umane, opuse deliberat drepturilor
fundamentale liberale (burgheze) precum libertăţile individuale şi garanţia proprietăţii, care
apar ca drepturi ale clasei proprietarilor. Aceste drepturi vor fi consacrate în actele
constituţionale sovietice. Discuţia cu privire la semnificaţia politică şi juridică a constituţiilor
comuniste precum şi la atitudinea – marcată în primul rând de considerente de ordin
propagandistic – a regimurilor totalitare în privinţa drepturilor fundamentale, inclusiv a
drepturilor sociale, excede limitele acestei lucrări. Remarcăm însă, că prin evidenţierea
caracterului propagandistic şi a resorturilor tactice ascunse ale discursului comunist cu privire
la drepturile sociale, nu se epuizează nicidecum problematica şi miza reală a drepturilor
sociale: necesitatea asigurării libertăţii efective a individului într-o societate în care libertatea
economică duce inevitabil la inegalităţi economice a căror creştere poate determina erodarea
bazei libertăţii sociale şi politice garantate de statul de drept şi de drepturile fundamentale.
Consacrarea constituţională a unor drepturi sociale nu a rămas monopolul statelor comuniste.
Încă din 1919, în Germania Constituţia de la Weimar consacra dreptul la muncă (art. 163,
alin. II), la asigurări sociale pentru caz de boală, accident sau bătrâneţe (art. 161) sau
preocuparea pentru o locuinţă sănătoasă (art. 155). Aceste drepturi – circumstanţiate însă de
faptul că legiuitorului ordinar i se delegă atribuţia de a le reglementa concret – nu se mai
regăsesc în Legea Fundamentală a Germaniei din 1949; unele constituţii ale landurilor
germane au consacrat însă şi drepturi sociale.

Necesitatea şi justificarea drepturilor sociale decurg din ideea justiţiei sociale; ele apar
nu ca antinomice faţă de drepturile fundamentale liberale, ci ca o consecinţă logică a
principiului garantării libertăţii, dedusă în urma unor circumstanţe economice schimbate. Dar
şi aici este vorba de menţinerea libertăţii şi nicidecum anularea sau „depăşirea” acesteia în
favoarea unor forme de viaţă colectivă.

Constituţiile statelor democratice au fost în general rezervate în privinţa consacrării

exprese a unor drepturi sociale; în reglementările mai recente această rezervă tinde să dispară.
Atitudinea aceasta nu denotă nici pe departe lipsa unor preocupări pe plan social; ideea că
libertatea individuală devine formală şi iluzorie în absenţa unor acţiuni pozitive din partea
statului menite a compensa sau preveni creşterea inegalităţii economice este de mult un loc
comun în gândirea politică şi juridică europeană. Drepturile sociale pot fi însă privite ca
„determinări ale obiectivelor statului”, ca priorităţi politice în activitatea autorităţilor, în
primul rând a parlamentului dar nu în ultimul rând a executivului. Orice guvern democratic
ales şi responsabil faţă de alegătorii săi va fi preocupat să urmeze o politică economică şi
socială aptă să atragă sau măcar să menţină în continuare sprijinul popular. Împrejurarea că în
legea fundamentală sunt consacrate expres anumite drepturi precum dreptul la muncă, la

92
asistenţă socială, la protecţia sănătăţii sau accesul la învăţământ gratuit nu schimbă radical
datele problemei. Nu putem vorbi de un drept subiectiv la muncă, garantat prin accesul în
justiţie, în sensul că orice individ lipsit de un loc de muncă să poată reclama în justiţie
încălcarea dreptului său şi să obţină câştig de cauză, prin obligarea statului la atribuirea unui
loc de muncă. Chiar şi în cazul consacrării solemne şi exprese a drepturilor sociale, relevanţa
lor juridică concretă nu va fi alta decât cea a determinării unor obiective politice, a unor ţeluri
pe care autorităţile statului vor trebui să le aibă în vedere în activitatea lor, luând însă în
consideraţie o serie de alţi factori (resursele financiare, stabilitatea economică şi socială).

Consacrarea constituţională a drepturilor sociale – care după cum am văzut nu este

neapărat necesară pentru promovarea politică a valorilor protejate de acestea – nu este lipsită
de aspecte discutabile. Ancorarea în textul constituţional a anumitor obiective (asistenţă
socială, protecţia sănătăţii sau a nivelului de trai) implică o privilegiere faţă de obiectivele pe
care constituantul nu le-a avut în vedere, restrângând într-o anumită măsură marja de
apreciere a autorităţilor democratic legitimate ale statului în promovarea propriilor politici
sociale. În plus, dezbaterea liberă şi confruntarea politică în privinţa politicilor publice ale
momentului – inerente unui sistem democratic – vor fi acutizate prin recriminările reciproce
de încălcare a constituţiei, cu care în mod inevitabil adversarii politici îşi vor pigmenta
discursul. Aceasta poate duce nu numai la o escaladare a tensiunii pe plan politic dar şi la o
relativizare a respectului faţă de constituţie. Pe de altă parte, consacrarea a cât mai multor
drepturi sociale în legea fundamentală are drept consecinţă „diluarea” textului constituţional
prin stabilirea de obiective adesea contradictorii. Este greu de imaginat cum poate un guvern,
chiar şi în condiţiile unei confortabile majorităţi parlamentare, să asigure concomitent
eficienţa economică, un sistem generos de asistenţă socială, o protecţie a sănătăţii şi un
învăţământ bazate pe gratuitate, menţinând însă standarde înalte de performanţă, un nivel de
trai ridicat şi toate acestea împreună cu garanţia stabilităţii locurilor de muncă şi a protecţiei
şomerilor. Textele constituţionale nu oferă şi nu pot oferi ierarhii şi priorităţi în privinţa
acestor obiective sociale; nu există nici un criteriu şi nici un indiciu în privinţa cărui drept i se
va acorda preferinţă atunci când – şi anume aproape întotdeauna – nu va fi posibilă realizarea
tuturor obiectivelor stabilite prin legea fundamentală. Decizia în această privinţă nici nu poate
fi adoptată în mod anticipat de către constituant. Ea va fi rezultatul examinării tuturor
circumstanţelor de ordin politic, social, economic şi financiar de către autorităţile statului, în
urma unei dezbateri publice, libere şi democratice asupra tuturor problemelor incidente şi a
tuturor alternativelor şi soluţiilor posibile.

Independent de consacrarea constituţională, chiar existenţa drepturilor sociale şi a politicilor

publice corespunzătoare ridică o serie de probleme. Existenţa unei sfere largi a prestaţiilor
statului către anumite categorii sociale creează nu numai premisele unei nivelări economice,
garantând menţinerea şi efectivitatea drepturilor fundamentale clasice, liberale ci şi pe cele ale
formării unei clase de oameni dependenţi de asistenţa socială. După cum preciza un important
constituţionalist maghiar, dependenţa faţă de anumite prestaţii, recunoscute ca drepturi sociale
creează noi ameninţări la adresa autonomiei individului şi poate submina condiţiile
participării la constituirea instituţiilor democratice ale statului şi la definirea funcţiilor lor

93
democratice. La urma urmei, – se întreabă autorul citat – ce fel de decizie democratică s-ar
putea aştepta din partea celor care depind de asistenţa statului?

Angajamente internaţionale ale României în domeniul drepturilor social-economice şi

culturale

Primul document relevant în această privinţă este Declaraţia Universală a Drepturilor

Omului. Evident, ca rezoluţie a unei organizaţii internaţionale, acest document nu are la prima
vedere caracterul unui act internaţional de natură a produce obligaţii în sarcina statelor.
Totuşi, lăsând de o parte considerentele privitoare la efectele juridice ale rezoluţiilor
organizaţiilor internaţionale (una din manifestările aşa numitului „soft law”), amintim că
anumite dispoziţii din acest document au dobândit între timp caracterul unor norme de drept
cutumiar, legând acele state care nu sunt părţi ale pactelor drepturilor omului sau ale altor
tratate ori convenţii universale sau regionale în acest domeniu.

Pentru România, forţa juridică a acestui document este indiscutabilă, fiind stabilită
expres în textul art. 20, alin. 1 din Constituţie.

Declaraţia consacră dreptul la securitate socială (art. 22), dreptul la muncă şi la salariu
egal pentru muncă egală (art. 23), dreptul la odihnă şi la recreaţie (art. 24), dreptul la un nivel
de trai care să-i asigure sănătatea şi bunăstarea lui şi familiei sale, (art. 25) precum şi dreptul
la învăţătură (art. 26).

Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale din 16

decembrie 1966 stabileşte în articolul 2 angajamentul statelor părţi de a acţiona, atât prin
propriul lor efort, cât şi prin asistenţă şi cooperare internaţională, în special pe plan economic
şi tehnic, folosind la maximum resursele disponibile, pentru ca exercitarea drepturilor
recunoscute în cuprinsul pactului „să fie asigurată progresiv prin toate mijloacele adecvate,
inclusiv prin adoptarea de măsuri legislative”.

Partea a treia a pactului consacră dreptul la muncă (art. 6), dreptul la condiţii de muncă
juste şi prielnice (art. 7), dreptul de asociere în sindicate şi la grevă (art. 8), dreptul la
securitate socială (art. 9), dreptul la ocrotire şi asistenţă faţă de familie precum şi la asistenţă
specială în favoarea mamelor şi a copiilor şi adolescenţilor (art. 10), dreptul la un nivel de trai
corespunzător (art. 11) precum şi dreptul la sănătate fizică şi mintală (art. 12). Pactul nu
instituie în favoarea indivizilor drepturi subiective opozabile statului şi realizabile în justiţie;
totuşi dispoziţiile privind exercitarea fără discriminări a drepturilor enunţate în pact (art. 2,
alin. 2), în special cele referitoare la egalitatea între bărbat şi femeie (art. 3) au consecinţe
practice concrete: atunci când statul, prin măsuri de ordin legislativ şi administrativ, asigură
indivizilor aflaţi sub jurisdicţia sa beneficiul unor drepturi din cele menţionate în pact, va
trebui să asigure totodată exercitarea lor în mod egal, iar eventualele diferenţieri nu vor fi
operate după vreunul din criteriile expres prohibite în textul acestui tratat (rasă, culoare, sex,
limbă, religie, opinie politică, origine naţională sau socială, avere ori naştere). Această

94
consecinţă este deja produsă în dreptul intern românesc prin prevederile art. 16, alin. 1
coroborat cu art. 4, alin. 2 din Constituţie.

Carta socială europeană revizuită constituie o altă sursă importantă de reglementări

incidente domeniului drepturilor social-economice. În partea a II-a (art. 1-31), Carta oferă
statelor părţi un „meniu” de dispoziţii privitoare la dreptul la muncă, dreptul la muncă în
condiţii echitabile, la securitate şi igienă în muncă, la o salarizare echitabilă, la dreptul
sindical şi la negocieri colective, la dreptul copiilor şi al tinerilor la protecţie, la protecţia
maternităţii, la orientare profesională, la protecţia sănătăţii, la securitate socială, la asistenţă
socială şi medicală, la dreptul de a beneficia de servicii sociale, la drepturile speciale ale
persoanelor handicapate, la protecţia socială, economică şi juridică a familiei, la dreptul
copiilor şi adolescenţilor la protecţie, la munca în străinătate şi la protecţia muncitorilor
migranţi, la egalitatea de tratament, la dreptul de informare şi la participarea la ameliorarea
condiţiilor de muncă, la protecţia persoanelor vârstnice şi la protecţia în caz de concediere, la
protecţia creanţelor în caz de insolvabilitate a patronului, la demnitatea în muncă şi la
egalitatea de tratament a lucrătorilor cu responsabilităţi familiale, la drepturile şi facilităţile
reprezentanţilor lucrătorilor, la informare şi consultare în caz de concediere colectivă, la
protecţie contra sărăciei şi a excluderii sociale precum şi la dreptul la locuinţă. Din acest
„meniu” statele pot alege un număr de dispoziţii care să le fie aplicabile, cu condiţia de a se
încadra în limitele cantitative prevăzute în art. A, pct. b şi c din Partea a III-a a Cartei.

7.4.2. Principalele drepturi social-economice şi culturale

7.4.2.1. Dreptul la învăţătură (art. 32)

Consacrarea constituţională a libertăţii învăţământului este destul

de vagă şi de imprecisă: alin 1 al articolului 32 stabileşte doar că „[d]reptul la învăţătură este
asigurat prin învăţământul general obligatoriu, prin învăţământul liceal şi prin cel profesional,
prin învăţământul superior precum şi prin alte forme de instrucţie şi de perfecţionare.” Lipsesc
din textul constituţional orice referiri la accesul liber la instrucţie. Această deficienţă de
formulare nu are în prezent consecinţe practice, întrucât conform art. 20, alin. 1 din
Constituţie, dispoziţia citată va fi interpretată în conformitate cu normele internaţionale, în
speţă, cu prevederile art. 2 din primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor
Omului, prevederi ce consacră libertatea instrucţiei.
Desfăşurarea învăţământului de toate gradele are loc în limba
română, însă prin lege se poate stabili desfăşurarea învăţământului într-o „limbă de circulaţie
internaţională” (art. 32, alin. 2). Tot prin lege se stabilesc modalităţile de exercitare a
dreptului persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale. În prezent există instituţii de
învăţământ primar sau clase speciale în limbile tuturor minorităţilor naţionale din România
(cele mai importante: maghiară, reprezentând cca. 7 % din populaţie, germană, sârbă, rromă,
ucraineană, slovacă, bulgară, greacă, turcă, tătărească, albaneză, poloneză). Există secţii
speciale cu predare în limbile maghiară şi germană la Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj-
Napoca. Nu există încă un institut de învăţământ superior de stat cu predare exclusiv în limba
maghiară; crearea unui asemenea institut a fost revendicată în mod vehement de către
organizaţia politică a acestei minorităţi la începutul anilor `90, însă actualmente, fără ca

95
organizaţia respectivă să fi abandonat acest obiectiv, intensitatea revendicărilor în această
privinţă a scăzut.
Învăţământul este atât de stat cât şi particular. Constituţia nu făcea
iniţial referire expresă la învăţământul particular, însă absenţa unei prevederi era interpretată
ca permisiune tacită în acest sens. Prin revizuirea în 2003 a textului constituţional, noua
formulare a aliniatului 5 include o referire expresă la învăţământul particular (alături de cel de
stat şi confesional), astfel încât de acum înainte, legiuitorul ordinar nu mai are posibilitatea de
a desfiinţa sau de a interzice de principiu o asemenea formă de învăţământ.
Preluând o prevedere din epoca comunistă, Constituţia din 1991
garantează gratuitatea învăţământului de stat. Gratuitatea nu operează în cazul
învăţământului particular şi nici în privinţa studenţilor străini înscrişi la universităţile de stat.
După adoptarea primei legii postcomuniste a învăţământului, universităţile de stat şi-au mărit
treptat cifrele de şcolarizare, finanţând această creştere prin perceperea de taxe de la studenţii
situaţi pe locurile suplimentare. Teoretic, acest fapt este de natură să ridice probleme de
constituţionalitate. În mod evident, sensul dispoziţiei constituţionale privind dreptul la
învăţământ gratuit nu este cel de a institui un monopol al universităţilor private asupra
înmatriculării studenţilor plătitori de taxe. O eventuală limitare sau suprimare a dreptului
universităţilor de stat de a înmatricula studenţi pe locuri finanţate prin taxe ar însemna o
încălcare a dreptului la învăţătură al studenţilor. Un student care nu are acces la un loc gratuit,
finanţat de la buget, nu poate fi lipsit de dreptul de a opta să studieze, plătind taxa de studii, la
o una din universităţile româneşti de prestigiu, consacrate prin calitatea activităţii didactice şi
de cercetare, după cum nu poate fi silit să se înmatriculeze la vreo universitate recentă. În
condiţiile în care admiterea unui student pe un loc cu taxă la o universitate de stat implică şi
posibilitatea ca în baza rezultatelor bune la examene, acesta să acceadă, în viitoarele semestre,
la un loc gratuit, restricţiile privind textele ar afecta chiar şi dreptul la învăţământ gratuit al
studenţilor, constrânşi astfel să se înmatriculeze la universităţi particulare, care nu oferă
asemenea facilităţi. În plus, perceperea de taxe constituie o practică neîntreruptă şi
necontestată de peste 20 ani. Numărul locurilor cu taxă în cazul universităţilor de stat este în
general comparabil cu cel al locurilor gratuite (sensibil mai mare în cazul universităţilor noi).
În consecinţă, un viitor student are o şansă reală şi efectivă de a beneficia de gratuitatea
învăţământului superior, în condiţiile în care performanţele sale şcolare îi permit să se claseze
între primii admişi, astfel încât intenţia legiuitorului constituant din 1991 este pe deplin
satisfăcută.
Învăţământul religios este liber, potrivit cerinţelor fiecărui cult
(art. 32, alin. 7, fraza 1). În şcolile de stat, învăţământul religios este organizat şi garantat prin
lege (art. 32, alin. 7, fraza ultimă). Legea învăţământului a stabilit obligativitatea predării
religiei în şcoli, copii, cu acordul părinţilor sau al tutorelui, putând alege pentru studiu religia
sau confesiunea.

7.4.2.2. Accesul la cultură (art. 33)

Dispoziţiile incidente au fost inserate în Constituţie prin Legea de revizuire din 2003.
Accesul la cultură este garantat (art. 33, alin. 1), fiecare persoană este liberă să-şi dezvolte
spiritualitatea şi să acceadă la valorile culturale naţionale şi universale. Această libertate
nu poate fi îngrădită (art. 33, alin. 2). Din formularea textului constituţional, reiese că
accesul la cultură poate fi înţeles şi ca un drept din categoria lui status negativus, statul
fiind oprit de la orice măsuri de restrângere a libertăţii individuale pe plan cultural, atât în
privinţa creaţiei (caz acoperit prin prevederile art. 30), cât şi în privinţa accesului la
produsele actului de creaţie (caz avut în vedere de articolul 33). În afară de aceasta,

96
 articolul menţionat mai stabileşte anumite obiective ale activităţii statului în acest
domeniu: păstrarea identităţii spirituale, sprijinirea culturii naţionale, stimularea artelor,
păstrarea şi conservarea moştenirii culturale, dezvoltarea creativităţii contemporane,
promovarea valorilor culturale şi artistice ale României în lume (alin. 3).
În doctrină, accesul la cultură este privit ca un complement al dreptului la învăţătură
consacrat în articolul 32 al legii fundamentale, formând împreună cu acesta un drept la
educaţie în sens larg.

7.4.2.3. Dreptul la ocrotirea sănătăţii (art. 34)

Conform dispoziţiilor articolului incident, dreptul la ocrotirea sănătăţii este garantat

(alin. 1), prevăzându-se în acest sens o obligaţie generală a statului de a lua măsurile
necesare pentru asigurarea igienei şi sănătăţii publice (alin. 2). Organizarea asistenţei
medicale şi a sistemului de asigurări sociale pentru boală, accidente, maternitate şi
recuperare, controlul exercitării profesiilor medicale şi a activităţilor paramedicale,
precum şi alte măsuri de protecţie a sănătăţii fizice şi mentale a persoanei se stabilesc
potrivit legii (alin. 3).
Teoretic, asistenţa medicală este gratuită în majoritatea spitalelor publice (gratuitatea
era prevăzută expres în precedentele dispoziţiile constituţionale anterioare din anii
comunismului). În practică, sistemul sanitar românesc se confruntă cu probleme
organizatorice grave, în primul rând cu o subfinanţare acută, deşi cadrul legislativ al
finanţării acestuia – pe baza contribuţiei la asigurări sociale şi de sănătate plătite de fiecare
angajat - există. Nu rareori pacienţii trebuie să suporte o parte din cheltuielile
tratamentului în spitale, în special cele ale medicamentelor. De mai mult de un deceniu
există cabinete medicale şi stomatologice particulare –şi mai puţin clinici care ar reclama
costuri mult mai mari pentru aparatura medicală – unde tratamentul este efectuat contra
unor onorarii modice care depăşesc însă posibilităţile economice ale majorităţii
locuitorilor ţării.

7.4.2.4. Dreptul la muncă şi la protecţia socială a muncii (art. 41)

Dispoziţiile incidente dreptului la muncă sunt cuprinse în art. 41

din Constituţie care statuează în primul alineat că „dreptul la muncă nu poate fi îngrădit”
stabilind totodată libertatea alegerii profesiei, a meseriei sau a ocupaţiei precum şi a
alegerii locului de muncă. Dreptul la muncă poate fi înţeles în sens larg sau în sens
restrâns. În prima accepţiune el include libertatea alegerii profesiei, a ocupaţiei, a locului
de muncă în ţară sau în afara ei, salarizarea şi protecţia socială a muncii, stabilitatea în
muncă şi dreptul la negocieri colective şi individuale. În sens restrâns – în condiţiile
economiei de piaţă – avem în vedere doar libertatea muncii şi stabilitatea muncii.
Constituţia fixează domeniile în care trebuie adoptate măsuri de
protecţie socială. Acestea privesc securitatea şi sănătatea salariaţilor, regimul de muncă al
femeilor şi tinerilor, instituirea concediului de odihnă plătit, instituirea unui salariu minim
brut pe ţară, repausul săptămânal, concediul de odihnă plătit, prestarea muncii în condiţii
deosebite sau speciale sau formarea profesională. Prin lege se pot stabili alte situaţii
specifice, reclamând o reglementare specială (art. 41, alin. 2).
Durata normală a zilei de muncă este în medie de 8 ore (art. 41,
alin. (3)); dispoziţiile de detaliu ale Codului Muncii (=Legea nr. 53 / 2003) prevăd că

97
durata normală a muncii este de 8 ore pe zi şi 40 de ore pe săptămână, iar durata maximă
legală a orelor de muncă este de 48 de ore pe săptămână (art. 109, alin. 1 şi respectiv art.
111, alin. 1 din Codul Muncii). În cazul desfăşurării muncii în schimburi, ceea ce poate
implica depăşirea duratei maxime legale a zilei şi / sau a săptămânii de lucru, este necesar
ca munca să fir organizată în aşa fel încât durata medie – calculată pe o perioadă de cel
mult trei săptămâni – să se încadreze în limitele prevăzute de lege (art. 111, alin. 2 din
Codul Muncii). În cazul tinerilor (până la împlinirea vârstei de 18 ani), durata zilei de
muncă nu poate depăşi 6 ore pe zi şi 30 de ore săptămânal (art. 109, alin. 2 din acelaşi
cod).
Constituţia mai stabileşte egalitatea salarizării femeii cu bărbatul,
în cazul desfăşurării unei munci egale (art. 41, alin. (4)); dispoziţia respectivă trebuie
privită în conexiune cu prevederile art. 4, alin. (2) (interdicţia discriminării pe anumite
criterii, printre care şi cel al sexului) precum şi cu cele ale art. 16, alin. (3), fraza a 2-a,
care stabilesc că Statul român „garantează egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi pentru
ocuparea unor funţii şi demnităţi”.
Mai sunt garantate drepturile la negocieri colective în materie de muncă precum şi
caracterul obligatoriu al convenţiilor colective (art. 41, alin. (5)); aceste prevederi sunt
reluate în noul Cod al Muncii.
În privinţa modului concret de aplicare a dispoziţiilor constituţionale şi legale
referitoare la dreptul la muncă este de remarcat de la bun început că factorul decisiv îl
reprezintă situaţia economică a ţării. În privinţa accesului egal şi neîngrădit la muncă sunt
relativ puţine obiecţii de făcut, restricţiile absurde din anii comunismului privitoare la
atitudinea politică, la originea socială sau la situaţia personală a rudelor solicitantului
(„dosarul de cadre” în terminologia epocii) fiind de mult timp eliminate. Eficienţa
garanţiilor constituţionale este mult mai redusă în cazul acelor dispoziţii ce implică o
prestaţie pozitivă din partea statului sau a economiei. Creşterea numărului de locuri de
muncă, stabilitatea acestora şi salarizarea corespunzătoare a muncii sunt obiective de
politică economică aflate în dependenţă de o constelaţie de factori conjuncturali, interni şi
externi. Ele mai depind într-o oarecare măsură de clarviziunea şi perspicacitatea
guvernanţilor. Legiuitorul, fie el şi constituant nu poate comanda pieţei. Ca atare, efectul
ancorării în legea fundamentală a unor deziderate precum cele din art. 41, alin. (2) este
mai degrabă unul formal. De exemplu, guvernanţii sunt obligaţi să stabilească un salariu
minim pe economie, dar cuantumul acestuia nu este şi nu poate fi stabilit prin Constituţie,
astfel încât cerinţa respectivă poate fi uşor îndeplinită prin fixarea unui salariu derizoriu.
Dreptul la muncă este strâns legat de libertatea muncii, care are drept corolar
interzicerea muncii forţate, consacrată în art. 42 al legii noastre fundamentale. Pe plan
internaţional, interdicţia muncii forţate este ancorată în textul Pactului Internaţional
privind Drepturile Civile şi Politice (art. 8, alin. 3).şi în art. 4, alin,. 2 din Convenţia
europeană privind apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Preluând dispoziţiile reglementărilor internaţionale, Constituţia stabileşte în art. 42,
alin. (2), că nu reprezintă muncă forţată:
a) Activităţile pentru îndeplinirea îndatoririlor militare, precum şi cele desfăşurate,
potrivit legii, în locul acestora din motive religioase sau de conştiinţă;
b) Munca unei persoane condamnate, desfăşurată în condiţii normale, în perioada de
detenţie sau de libertate condiţionată;
c) Prestaţiile impuse în situaţiile create de calamităţi ori de alt pericol precum şi cele
care fac parte din obligaţiile civile normale stabilite prin lege.
Fapta de a supune o persoană, în alte cazuri decât cele prevăzute de dispoziţiile legale,
la prestarea unei munci împotriva voinţei sale constituie infracţiune, fiind prevăzută şi
pedepsită de dispoziţiile art. 212 din noul Cod penal.

98
7.4.2.5. Dreptul la grevă (art. 43)

Dreptul la grevă al salariaţilor este garantat în cazul în care greva are ca obiectiv
profesionale, economice şi sociale ale acestora (art. 43, alin, (1) din Constituţie). Implicit,
legea fundamentală refuză să garanteze dreptul la grevă în cazul susţinerii unor
revendicări politice. Acest fapt reiese clar şi din cuprinsul alineatului următor, unde se
prevede posibilitatea de a stabili prin lege condiţiile şi limitele dreptului la grevă precum
şi garanţiile necesare asigurării serviciilor esenţiale pentru societate. Constituţia nu se
pronunţă în privinţa admisibilităţii grevei funcţionarilor publici, lăsând această problemă
în seama legiuitorului ordinar. Acesta are însă obligaţia de a asigura menţinerea serviciilor
esenţiale pentru societate.
Pe durata exercitării dreptului la grevă, contractul de muncă poate fi suspendat, la
iniţiativa angajatului (art. 51, pct. f) din Codul Muncii); este interzisă concedierea acestuia
ca urmare a participării la grevă (art. 59, pct. b) din acelaşi act normativ).
În practică datorită situaţiei economice precare, a subfinanţării unor importante
domenii de activitate (nu în ultimul rând sănătatea şi învăţământul), a condiţiilor adesea
neclare şi oneroase în care au fost efectuate privatizările unor mari întreprinderi de stat sau
a unor disponibilizări iminente în aceste întreprinderi au loc deseori greve, însoţite de
obicei de forme de protest mai energice (demonstraţii de stradă, blocarea unor drumuri,
interzicerea accesului proprietarilor sau administratorilor într-o întreprindere etc.).
Succesul unor asemenea acţiuni depinde în mare măsură de o serie de factori precum
receptivitatea opiniei publice, modul de reflectare în presă a evenimentelor, resursele
disponibile din partea angajatorilor, voinţa politică de a soluţiona problema sau
proximitatea alegerilor. Nu întotdeauna greviştii obţin satisfacerea fie şi parţială a
revendicărilor lor, însă acest fapt depinde de o serie de factori – cei menţionaţi mai sus –
dar mai ales de starea de ansamblu a economiei.

7.4.2.6. Dreptul la un nivel de trai decent (art. 47)

Primul alineat al art. 47 din legea fundamentală statuează obligaţia statului de a lua
„măsuri de dezvoltare economică şi de protecţie socială, de natură să asigure cetăţenilor
un nivel de viaţă decent”. Evident determinarea concretă a înţelesului sintagmei „nivel de
viaţă decent” cade în sarcina legiuitorului a executivului dar şi al instanţelor judecătoreşti,
care – în grade diferite – vor trebui să ia în considerare o serie de circumstanţe precum
resursele financiare ale statului, nivelul performanţelor şi al dezvoltării economice ori
exigenţele europene în materie bugetară, fiscală, concurenţială şi de protecţie a
consumatorului.
Constituantul fixează anumite repere pentru o asemenea interpretare, nominalizând o
serie de domenii în care cetăţenilor le revin drepturi contigente conceptului de „nivel de
trai decent”. Această enumerare cuprinde: dreptul la pensie, la concediu de maternitate
plătit, la asistenţă medicală în unităţile sanitare de stat, la ajutor de şomaj şi la alte forme
de asigurări sociale prevăzute de lege. Cetăţenii au şi dreptul la măsuri de asistenţă
socială, potrivit legii. Aceste dispoziţii nu diferă esenţial de versiunea textului
constituţional anterioară revizuirii din 2003. Totuşi, în doctrină se consideră că
modificarea operată prin legea de revizuire „a instituţionalizat asistenţa socială, ca o
dimensiune modernă a măsurilor necesare pentru asigurarea unui trai decent.”

99
 Semnificaţia practică a acestor garanţii constituţionale este destul de redusă. Pe lângă
obligaţia concretă de a institui şi menţine un sistem de pensii, de asistenţă medicală şi de
asistenţă socială – elemente existente în orice stat modern - autorităţilor le mai revine
obligaţia de a reglementa şi implementa acordarea ajutorului de şomaj şi a concediului de
maternitate plătit (aspecte care existau de altfel şi în prima versiune a textului legii
fundamentale). Decisivă este însă problema cuantumului concret şi a condiţiilor de
acordare a acestor prestaţii, problemă care rămâne la latitudinea guvernanţilor şi a
legiuitorului.

7.4.2.7. Dreptul copiilor şi tinerilor la protecţie şi asistenţă (art. 49)

Constituţia garantează tinerilor şi copiilor „un regim special de protecţie şi asistenţă în

realizarea drepturilor lor” (art. 49, alin. (1)).
Acest regim special este concretizat printr-o serie de obligaţii negative: interdicţia
exploatării minorilor, a folosirii lor în activităţi care le-ar dăuna sănătăţii, moralităţii sau
care le-ar pune în primejdie viaţa sau dezvoltarea normală (art. 49, alin. (3)) precum şi
interdicţia angajării ca salariaţi a minorilor sub vârsta de 15 ani (art. 49, alin. (4)). Măsuri
de protecţie mai detaliate găsim în Codul Muncii: durata timpului de muncă este stabilită
în cazul minorilor de până la 18 ani la maximum 6 ore pe zi şi 30 de ore pe săptămână
(art. 109, alin. (2)), interdicţia pentru această categorie de minori de a presta muncă
suplimentară (art. 121) şi muncă de noapte (art. 125, alin. (1)) sau pauza de masă de cel
puţin 30 de minute în cazul minorilor a căror zi de muncă depăşeşte durata de patru ore şi
jumătate (art. 130, alin. (2)).
Prestaţiile pozitive stabilite de Constituţie pentru protecţia tinerilor şi a copiilor
privesc alocaţiile pentru copii şi ajutoarele pentru îngrijirea copilului bolnav ori cu
handicap (art. 49, alin. (2)) precum şi obligaţia autorităţilor de a contribui la „asigurarea
condiţiilor pentru participarea liberă a tinerilor la viaţa politică, socială, economică,
culturală şi sportivă a ţării” (art. 49, alin ultim).
Revizuirea din 2003 a Constituţiei a lăsat practic nemodificat textul art. 49 (45 în
vechea numerotare). Acest articol este privit în doctrină ca un „drept sinteză, care
valorifică realitatea în sensul căreia copii şi tinerii constituie marele potenţial uman, de
azi, dar mai ales de mâine al societăţii, că ei sunt continuitatea şi viitorul, perspectiva
umană”, acest „potenţial uman având dreptul la o protecţie aparte”.
Este de observat că – la fel ca şi în cazul celorlalte drepturi social-economice –
obligaţiile negative ale statului au în mai mare măsură o semnificaţie practică. Obligaţiile
pozitive – de a da – reprezintă mai degrabă obiective sociale şi politice pe care
constituantul le octroiază legiuitorului şi guvernanţilor, lăsându-le acestora o marjă de
apreciere discreţionară în privinţa modului de a le realiza în practică. Astfel cuantumul
prezent al alocaţiei de stat pentru copii – alocaţie care nu depinde de venituri şi nici de
cuantumul şi durata contribuţiei părinţilor la sistemul de asigurări sociale – este de circa 6
Euro. Suma este pur simbolică, chiar şi pentru categoriile sociale cu venituri mici şi foarte
mici şi are semnificaţia unei îndepliniri pur formale a sarcinii instituite de constituant în
seama guvernanţilor. Este evident că determinante sunt şi aici circumstanţele economice şi
resursele financiare ale statului; consacrarea constituţională a unor măsuri detaliate în
favoarea unor categorii – în acest caz a tinerilor şi a copiilor – nu poate ignora sau
schimba aceste premise ale problemei.

100
7.4.2.8. Dreptul persoanelor cu handicap la protecţie specială (art. 50)

Legea fundamentală stabileşte un „drept la protecţie specială” în

favoarea persoanelor cu handicap (art. 50, fraza 1). În acest sens, statul asigură realizarea
unei politici naţionale de egalitate a şanselor, de prevenire şi tratament al handicapului, în
vederea participării efective a persoanelor cu handicap în viaţa comunităţii respectând
drepturile ce le revin părinţilor şi tutorilor.
În doctrină se consideră că raţiunea acestei protecţii speciale a
persoanelor cu handicap rezidă pe de o parte în necesitatea asigurării egalităţii de şanse
pentru aceste persoane, iar pe de altă parte în împrejurarea că România este, conform
dispoziţiilor constituţionale (art. 1, alin. (3)) „stat social”. În afara modificării
terminologice (Persoane cu handicap” în loc de „persoane handicapate”) revizuirea din
2003 a inserat în articolul consacrat acestui subiect o menţiune expresă la politica
naţională de egalitate a şanselor, în scopul de a permite persoanelor afectate de un
handicap participarea efectivă la viaţa societăţii.
Legiuitorul constituant stabileşte şi o limită în privinţa măsurilor
pozitive ale statului în favoarea persoanelor cu handicap: este vorba de drepturile
părinţilor şi tutorilor (art. 50, teza ultimă). Motivaţia unei asemenea limitări este clară;
analog raţiunii care stă la baza principiului subsidiarităţii, statul trebuie să intervină în
favoarea acestei foarte sensibile şi vulnerabile categorii de cetăţeni numai într-o măsură
compatibilă cu drepturile persoanelor cărora le revine în primul rând şi în cea mai mare
măsură sarcina protejării celor în cauză, fiind cei mai apropiaţi de aceştia. Statul nu se
substituie familiei, intervenind doar în măsura în care aceasta nu poate, ea singură, să
asigure în mod corespunzător protecţia acestei categorii de persoane.
Măsurile luate de stat în acest sens pot fi negative – interdicţia
discriminării – dar şi pozitive (prevenire şi tratament). Este de remarcat că măsurile de
promovare a egalităţii şanselor sunt în general pozitive. Aplicarea lor depinde bineînţeles
în mare măsură de resursele economice şi financiare ale statului, însă nu exclusiv. Prin
înlăturarea unor impedimente absurde şi nerezonabile, statul poate uşura mult soarta
acestei categorii de cetăţeni, fără a supune contribuabilul la eforturi disproporţionate.

7.4.3. Drepturi din generaţia a III-a: Dreptul la un mediu sănătos (art. 35)

Aparţinând generaţiei a treia de drepturi ale omului, dreptul la un

mediu sănătos a fost consacrat în Constituţie prin revizuirea din 2003.
Conform dispoziţiilor art. 35, alin. (1) din Constituţie, statul
recunoaşte dreptul oricărei persoane la un mediu înconjurător sănătos şi echilibrat ecologic.
Statul trebuie să asigure cadrul legislativ pentru exercitarea acestui drept (alin. (2) din acelaşi
articol). Reglementarea constituţională a dreptului la un mediu sănătos se remarcă şi prin
aceea că sunt consacrate explicit efectele orizontale (faţă de terţi) ale unui drept fundamental.
În acest sens, în alineatul (3) se precizează că persoanele fizice şi juridice au îndatorirea de a
proteja şi a ameliora mediul înconjurător.
Măsurile active pe care statul trebuie să le adopte pentru a asigura
realizarea acestui drept reclamă în măsură considerabilă cooperarea internaţională, la nivel
regional dar şi mondial. Obiective majore precum reducerea emisiilor de dioxid de carbon în

101
atmosferă sau protecţia stratului de ozon nu pot fi atinse decât prin participarea tuturor statelor
şi prin instrumente internaţionale cu caracter universal. În acest sens pot fi citate Convenţia-
cadru a ONU privind schimbările climatice semnată la Rio de Janeiro în 5 iunie 1992 sau
Protocolul de la Kyoto din 1997 referitor la limitarea emisiilor de gaze cu efecte de seră.

7.4.3. Îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor

Noţiunea de îndatorire fundamentală face trimitere la natura contractuală a oricărei

asociaţii politice şi a oricărei comunităţi întemeiate pe valorile liberale. Statul nu poate
supravieţui decât în măsura în care cetăţenii sunt conştienţi de îndatoririle ce le revin şi de
faptul că drepturile şi libertăţile au sens doar într-o societate în care indivizii înţeleg să-şi
respecte obligaţiile. Respectarea obligaţiilor se face – în cazul cel mai fericit – de bună voie,
dar poate fi impusă în caz de necesitate prin forţa de constrângere a statului.

Ordinea politică, socială şi juridică reclamă conştientizarea permanentă a îndatoririlor.

Civilizaţiile au apărut şi s-au dezvoltat pe baza cultivării spiritului datoriei (faţă de zei, faţă de
cetate, faţă de alţii, dar şi faţă de sine), astfel încât evidenţierea lor specială nici nu era
necesară: ele erau de la sine înţelese.

Nu toate constituţiile cuprind dispoziţii exprese privind îndatoririle fundamentale.

Primele constituţii au avut drept obiectiv să limiteze o putere existentă, cea a statului.
Obligaţiile indivizilor faţă de semenii lor şi faţă de stat sunt imanente oricărei ordini juridice.
Statul nu are nevoie să proclame solemn obligaţia resortisanţilor săi de a-i plăti impozite şi
nici datoria de apărare a ţării. Prin urmare, consacrarea constituţională a îndatoririlor
fundamentale nu este neapărat necesară; mult mai importantă este crearea unui cadrul
legislativ şi a unui climat socio-cultural în care spiritul datoriei să-şi afle locul cuvenit.

Îndatoririle fundamentale sunt consacrate în Capitolul III al Titlului II al Constituţiei.

Îndatoririle specifice cetăţenilor români sunt:

1. Fidelitatea faţă de ţară (art. 54). Loialitatea faţă de comunitatea politică de care
aparţine un cetăţean este o condiţie sine qua non a viabilităţii oricărui stat. Ea presupune o
anumită atitudine în forul interior al fiecărei persoane, dar se exteriorizează prin actele şi
faptele sale.

Obligaţia de fidelitate revine tuturor cetăţenilor dar are conotaţii speciale în cazul
demnitarilor, al funcţionarilor publici şi al militarilor. Statutul lor special în această privinţă
este atestat şi de faptul că exercitarea funcţiilor lor este precedată de depunerea unui jurământ

102
stabilit prin lege (art. 54, alin. 2). Fidelitatea faţă de ţară nu poate fi definită cu precizie. Pot fi
definite însă anumite fapte (nu toate) care o contrazic flagrant. Este cazul faptelor prevăzute în
capitolul consacrat infracţiunilor contra statului din Codul penal.

2. Apărarea ţării (art. 55). Obligaţia de apărare a ţării implică mai mult decât
satisfacerea serviciului militar. În cazuri extreme această obligaţie impune sacrificarea
propriei vieţi. Revizuirea din 2003 a Constituţiei (modificarea alin. (2) al art. 55 – art. 52 în
vechea numerotare) a dus la desfiinţarea obligativităţii serviciului militar. Măsura a avut un
pronunţat caracter populist, menită fiind, printre altele, să încurajeze participarea la
referendumul pentru aprobarea legii de revizuire a tinerilor incorporabili. Dispariţia
consacrării constituţionale a obligativităţii serviciului militar nu înseamnă că legiuitorului
organic i-ar fi interzisă reintroducerea acestuia. Importantă nu este însă atât obligativitatea
serviciului militar. Crearea unei atmosfere în care îndatoririle faţă de semeni şi de comunitate
să fie luate în serios, în primul rând de către o elită politică responsabilă şi capabilă să convigă
prin puterea exemplului, constituie premisa restabilirii capacităţii de apărare a naţiunii şi a
disponibiltiăţii pentru sacrificiu a cetăţenilor.

Celelalte obligaţii (respectarea Constituţiei şi a legilor, a drepturilor şi libertăţilor

celorlalţi, exercitarea cu bună credinţă a drepturilor şi libertăţilor fundamentale, plata
impozitelor şi a taxelor) revin în egală măsură şi străinilor şi apatrizilor aflaţi în România.

7.4.4. Avocatul Poporului

Avocatul Poporului este numit de Parlamentul României, în şedinţă comună, pe o perioadă de

cinci ani şi este independent de orice autoritate publică. Rolul său este de a apăra drepturile şi
libertăţile persoanelor fizice (art. 58, alin. (1)).
Instituţia Avocatul Poporului se caracterizează prin:
- independenţă funcţională faţă de celelalte instituţii;
- activitate permanentă şi continuă de apărare a drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale;
- dreptul de a primi şi soluţiona petiţiile provenite de la persoanele vătămate în
vreun drept al lor de către o autoritate a administraţiei publice;
- dreptul de a solicita să i se pună la dispoziţie informaţiile şi documentele necesare
soluţionării cererilor provenite de la persoanele vătămate într-un drept al lor;
- posibilitatea de a emite recomandări în soluţionarea cererilor primite.
În analiza petiţiilor primite, Avocatul Poporului poate constata survenirea unei din
următoarele trei situaţii:

103
 - cererea este de competenţa autorităţii judecătoreşti, caz în care se va adresa, după
caz, ministrului justiţiei, Consiliului Superior al Magistraturii, Ministerului Public
sau preşedintelui instanţei judecătoreşti, care are obligaţia de a comunica măsurile
luate;
- cererea este vădit nefondată, caz în care ea va fi respinsă motivat;
- cererea este întemeiată, situaţie în care se va adresa autorităţii administrative care a
încălcat drepturilor persoanei fizice, căreia îi va cere să reformeze sau să revoce
actul administrativ şi să repare prejudiciul, sau, după caz, să emită actul
administrativ a cărui emitere o refuză nejustificat.
O importantă atribuţie a Avocatului Poporului vizează sesizarea Curţii Constituţionale
cu privire la neconstituţionalitatea legilor înainte de promulgare, precum şi la
neconstituţionalitatea legilor şi a ordonanţelor în vigoare (art. 146, lit. a) şi d)).

7.5. Test de evaluare – autoevaluare

- Identificaţi deosebirile dintre drepturile sociale şi drepturile ;i libert[‚ile civile ;i

politice.
- Care sunt principalele aspecte de ordin practic din realitatea socială care pun
probleme în privinţa respectării dreptului fundamental la muncă?
- Care sunt cele mai importante domenii din realitatea socială care pun probleme în
privinţa respectării dreptului fundamental la învăţătură?
- Identificaţi rolul Avocatului Poporului aspectul protecţiei drepturilor şi libertăților
fundamentale.

Unitatea de învățare 8:
Capitolul IV: Autorităţile publice (§ 42 Parlamentul României: a) Constituirea, structura,
organizarea şi funcţionarea Parlamentului; b) Organizarea şi funcţionarea Parlamentului; c)
Statutul parlamentarilor; d) Mandatul parlamentar; e) Funcţiile Parlamentului; f) Actele
Parlamentului;

8.1. INTRODUCERE
Unitatea de învăţare nr. 1 prezintă: principalele aspecte privitoare la sistemul electoral din
România; organizarea şi funcţionarea Parlamentului României.

8.2. Competenţele unităţii de învăţare

104
După parcurgerea unităţii de învăţare, studentul va fi capabil:
- să înţeleagă modul de constituire a Parlamentului României, modul distribuire a
mandatelor şi principalele trăsături ale sistemului electoral al ţării noastre;
- să deceleze modul şi formele în care pot fi reprezentate în Parlament minorităţile
naţionale;
- să identifice şi să examineze critic avantajele şi dezavantajele structurii bicamerale a
Parlamentului;
- să identifice rolul şi atribuţiile preşedinţilor Camerelor, ale birourilor permanente, ale
grupurilor parlamentare şi ale comisiilor parlamentare;
- să înţeleagă modul de funcţionare a Parlamentului.

8.3. Durata
Durata medie de parcurgere a fiecărei unităţi de învăţare este de 4 ore.

8.4. Conţinutul unităţii de învăţare

Capitolul IV: Autorităţile publice

8.4.1. Parlamentul României: a) Constituirea şi structura Parlamentului;

Camera Deputaţilor şi Senatul sunt alese prin vot universal, egal, direct, secret şi liber
exprimat, potrivit legii electorale (art. 61, alin. (1)). Legea electorală, în accepţiunea acestei
dispoziţii, este Legea nr. din 20 iulie 2015 privind alegerea Senatului şi a Camerei
Deputaţilor, precum şi pentru organizarea și funcționarea Autorității Electorale Permanente,
care înlocuiește Legea nr. 35 din 13 martie 2008. Noua lege electorală revine la principiul
reprezentării proporționale, cu scrutin de listă.
Numărul deputaţilor şi al senatorilor a fost stabilit iniţial, în 1992, prin dispoziţiile art.
3, alin. (2) şi (3) din Legea nr. 68/1992, după cum urmează: un deputat corespunde unui
număr de 70.000, iar un senator, unui număr de 160.000 de locuitori. Această normă de
reprezentare a fost păstrată şi de dispoziţiile corespunzătoare din legile ulterioare. Prin noua
lege electorală, norma de reprezentare este uşor schimbată: 730000 de locuitori pentru un
mandat de deputat și 168000 pentru un mandat de senator (Art. 5, alin. (2) şi (3) din Legea nr.
208/2015). Constituţia stabileşte un anumit privilegiu pentru organizaţiile cetăţenilor
aparţinând minorităţilor naţionale: în cazul în care acestea nu întrunesc numărul de voturi
pentru a fi reprezentate în Parlament, au dreptul la un loc de deputat, în condiţiile legii
electorale. O minoritate naţională poate fi însă reprezentată de o singură organizaţie (art. 62).
Conform art. 56, alin. 3 din Legea nr. 208/2015, minoritate naţională este „acea etnie
reprezentată în Consiliul Minorităţilor Naţionale”. Consiliul respectiv este un organism
consultativ al guvernului, fără personalitate juridică şi aflat în coordonarea Departamentului
pentru Relaţii Interetnice, care are drept scop asigurarea relaţiilor cu organizaţiile legal
constituite ale minorităţilor naţionale. Sunt reprezentate în Consiliu următoarele comunităţi
etnice: albaneză, armeană, bulgară, croată, greacă, evreiască, germană, italiană, maghiară,
poloneză, romă, a ruşilor lipoveni, sârbă, slovacă (având o organizaţie comună cu minoritatea
cehă), tătară (a tătarilor „turco-musulmani”), turcă, ucraineană, macedoneană şi ruteană. Toate
aceste minorităţi sunt reprezentate în Parlament: cea maghiară în mod consistent, prin

105
reprezentanţii UDMR, formaţiune care a depăşit de fiecare dată pragul electoral, iar celelalte
prin câte un deputat, în baza art. 62, alin. (2) din Constituţie.
Legea nr. 68/1992 stabilea în art. 4, alin. (1) că este necesar ca aceste organizaţii, legal
constituite, să fi obţinut în alegeri un număr de voturi egal cu cel puţin 5% din numărul mediu
de voturi valabil exprimate pe ţară pentru alegerea unui deputat. Legea nr. 35/2008 a ridicat
acest prag la 10% (art. 9, alin. (1)). Legea nr. 208/2015 revine la cerinţa obţinerii a cel puţin
5% din numărul mediu de voturi valabil exprimate pe ţară pentru alegerea unui deputat (art. 9,
alin. 1 din lege).
Pentru a candida în alegerile parlamentare, un cetăţean român trebuie să îndeplinească
următoarele condiţii:
- să aibă cetăţenia română şi domiciliul în ţară (art. 16, alin. (3));
- să aibă drept la vot, conform art. 34 (condiţie stabilită prin art. 36, alin. (1), teza 1).
Dreptul la vot, în condiţiile art. 34, îl au cetăţenii români care au împlinit vârsta de
18 ani, până în ziua alegerilor inclusiv, fiind excluşi debilii şi alienaţii mintal,
precum şi cei puşi sub interdicţie şi persoanele condamnate, prin hotărâre
judecătorească definitivă, la pierderea drepturilor electorale;
- să nu-i fie interzisă asocierea în partide politice, potrivit art. 40, alin. (3). Nu este
necesar ca persoana care candidează să aparţină unui partid politic; este însă
neapărat necesar ca ea să aibă dreptul de a se înscrie într-un partid. Le este
interzisă asocierea în partide politice următoarelor categorii de persoane:
judecătorilor Curţii Constituţionale, avocaţilor poporului, magistraţilor, membrilor
activi ai armatei, poliţiştilor precum şi altor categorii de funcţionari publici
stabilite prin lege organică;
- să fi împlinit, până în ziua alegerilor inclusiv, vârsta de 23 de ani pentru a fi ales în
Camera Deputaţilor sau vârsta de 33 de ani pentru a fi ales în Senat.

Legea electorală (avem în vedere Legea nr. 208/2015) stabileşte în detaliu delimitarea
circumscripţiilor electorale (care din raţiuni practice uşor de înţeles coincid cu unităţile
administrativ-teritoriale cele mai mari: judeţele), precum şi atribuţiile organismelor electorale
la nivel naţional (Autoritatea Electorală Permanentă şi Biroul Electoral Central) şi local
(Birourile electorale de circumscripţie şi Birourile electorale ale secţiilor de votare) (Cap. II:
Organismele electorale, art. 7-19). În continuare legea electorală mai reglementează
organizarea secţiilor de votare şi a birourilor electorale ale acestora (Cap. III, art. 19-23),
Registrul electoral, listele electorale (Cap. IV, art. 24-51), candidaturile (Cap. V, art. 52-60),
utilizarea buletinelor de vot şi a ştampilelor de vot (Cap. VI, art. 60-63), campania electorală
(Cap. VII, art. 64-80), desfăşurarea votării (Cap. VIII, art. 81-88), activitatea de observare a
alegerilor (Cap. IX, art. 89-90), numărarea voturilor şi constatarea rezultatelor (Cap. X, art.
91-97), contravenţiile şi sancţiunile acestora (Cap. XI, art. 98-99). Un titlu special (art. 100-
107) este consacrat organizării şi funcţionării Autorităţii electorale permanente.

- scrutinul reglementat de această lege este un scrutin proporţional. Alegătorii

votează candidaţii unei anumite liste de partid, iar numărul de mandate ce revine
partidului respectiv depinde de numărul total de voturi (pe întreaga ţară şi în
fiecare circumscripţie electorală) obţinute de listele acelui partid, în fiecaree

106
 circumscripţie electorală şi pe întreaga ţară. Cerinţa reprezentării proporţionale
trebuie respectată atât la nivel naţional, cât şi de circumscripţie;
- nu există diferenţe între Senat şi Camera Deputaţilor în privinţa datei alegerilor, a
modului de atribuire a mandatelor sau a modului de stabilire a rezultatului
alegerilor;
- metoda de atribuire a mandatelor de pe lista de candidaţi (ca şi cea din în legile
electorale anterioare, cu scrutin proporţional, dar diferită de sistemul aplicat în
alegerile din 2008 şi 2012) reprezintă o variantă întrucâtva diferită de modelul
originar – a aşa zisei “metode a celor mai mari câturi” (sau metoda d’Hondt).
Acest sistem, instituit de legea nr. 35/2008, prevedea un scrutin proporţional în
colegii uninominale. Fiecare circumscripţie electorală (=judeţ) era împărţită într-un
număr întreg de colegii uninominale, pentru Senat şi pentru Camera Deputaţilor.
Fiecare colegiu senatorial cuprindea un număr întreg de colegii pentru Camera
Deputaţilor. Alegătorii dintr-un colegiu votau pentru un singur candidat. Acesta nu
dobândea însă automat mandatul decât dacă avea majoritate absolută (50% din
voturile valabil exprimate) în colegiul său, prag foarte greu de atins. Atribuirea
mandatelor se făcea practic în ordinea descrescândă a voturilor, pentru fiecare
candidat in parte, atât la nivel de circumscripţie, cât şi la nivel naţional. Numărul
de mandate pentru fiecare competitor electoral (partid, alianţă politică, alianţă
electorală sau organizaţie reprezentând o minoritate naţională)n era însă
proporţional cu numărul total de voturi obţinute de acel competitor, atât la nivel
naţional, cât şi la nivel de circumscripţie. Astfel se întâmpla destul de des ca în
unele colegii electorale, mandatul să revină candidatului de pe al doilea sau chiar
de pe al treilea loc în colegiul respectiv. Aceasta în situaţia în care partidul
candidatului care a câştigat în acel colegiu şi-a epuizat deja numărul de mandate la
care acea dreptul, număr stabilit pe baza principiului proporţionalităţii.
Sistemul anterior, instituit de legea nr. 35/2008, prevedea un scrutin proporţional
în colegii uninominale. Fiecare circumscripţie electorală (=judeţ) era împărţită într-un număr
întreg de colegii uninominale, pentru Senat şi pentru Camera Deputaţilor. Fiecare colegiu
senatorial cuprindea un număr întreg de colegii pentru Camera Deputaţilor. Alegătorii dintr-
un colegiu votau pentru un singur candidat. Acesta nu dobândea însă automat mandatul decât
dacă avea majoritate absolută (50% din voturile valabil exprimate) în colegiul său, prag foarte
greu de atins. Atribuirea mandatelor se făcea practic în ordinea descrescândă a voturilor,
pentru fiecare candidat in parte, atât la nivel de circumscripţie, cât şi la nivel naţional.
Numărul de mandate pentru fiecare competitor electoral (partid, alianţă politică, alianţă
electorală sau organizaţie reprezentând o minoritate naţională)n era însă proporţional cu
numărul total de voturi obţinute de acel competitor, atât la nivel naţional, cât şi la nivel de
circumscripţie. Astfel se întâmpla destul de des ca în unele colegii electorale, mandatul să
revină candidatului de pe al doilea sau chiar de pe al treilea loc în colegiul respectiv. Aceasta
în situaţia în care partidul candidatului care a câştigat în acel colegiu şi-a epuizat deja numărul
de mandate la care acea dreptul, număr stabilit pe baza principiului proporţionalităţii

- legea stabileşte un prag electoral (care este, în urma modificării prin ordonanţă de
urgenţă, în anul 2000, de 5% pentru partide şi de cel puţin 8% pentru coaliţii de

107
 partide). Legea nr. 208/2015 mai prevede şi un prag special în art. 94, alin. (2), pct.
a): 5% din totalul voturilor valabil exprimate la nivel naţional sau 20% din totalul
voturilor valabil exprimate în cel puţin 4 circumscripţii electorale pentru toţi
competitorii electorali. Pragul acesta este croit special pentru UDMR (ale cărui
scoruri electorale se situează de regulă în jurul cifrei de 6%), pentru a-i garanta o
reprezentare echitabilă în Parlament chiar şi în cazul în care nu trece de pragul de
5%. Partidele sau coaliţiile de partide care nu au obţinut numărul necesar de voturi
pentru a atinge pragul electoral nu vor primi nici un mandat de parlamentar (cu
excepţia organizaţiilor reprezentând minorităţile naţionale, care beneficiază de
privilegiul stabilit în art. 62, alin. (2) al Constituţiei), iar mandatele ce le-ar reveni
în baza voturilor obţinute vor fi redistribuite proporţional celorlalte partide.

Camerele nou alese se vor întruni, la convocarea Preşedintelui României, în termen de

20 de zile de la data alegerilor generale (art. 63, alin. (3) din Constituţie.
Camerele sunt legal constituite după validarea a două treimi din numărul mandatelor
de deputat (art. 12 , alin. (1) RCD) şi respectiv trei pătrimi din numărul mandatelor de senator
(art. 14, alin. (1) RS).

8.4.2. Structura, organizarea şi funcţionarea Parlamentului

8.4.2.1 Consideraţii generale

Conform dispoziţiilor art. 60, alin. (1), Parlamentul este organ reprezentativ suprem şi
unica autoritate legiuitoare în România. Caracterul de organ reprezentativ mai este stabilit şi
în cazul Preşedintelui României (art. 80, alin. (1): “Preşedintele României reprezintă statul
român…”), iar pe plan local, primarii şi consiliile locale şi judeţene se bucură de
reprezentativitate. Caracterul reprezentativ decurge din desemnarea autorităţii de către
cetăţeni, prin vot. Faptul că Parlamentul este instituit ca “organ reprezentativ suprem” nu
implică nicidecum subordonarea celorlalte organe faţă de acesta. Ca legiuitor, Parlamentul
poate adopta reglementări obligatorii pentru toţi cetăţenii şi pentru toate autorităţile statului,
inclusiv pentru cele reprezentative, dar nu poate dispune în privinţa modului în care
Preşedintele îşi exercită atribuţiile sau organele administraţiei publice locale îşi exercită
propriile atribuţii în cadrul autonomiei locale consacrate de Constituţie. Cu alte cuvinte,
Parlamentul României, ca de altfel Parlamentul oricărei democraţii autentice, este departe de
rolul de “organ suprem al puterii de stat” jucat (în teorie) de Marea Adunare Naţională în anii
regimului totalitar comunist.
Fiind “unică autoritate legiuitoare”, Parlamentul poate reglementa prin lege orice
domeniu al vieţii sociale. Limitele puterii sale legislative sunt cele stabilite în Constituţie.
Astfel, Parlamentul trebuie să adopte legile respectând procedura prevăzută în legea
fundamentală (art. 73-79) şi nu poate modifica dispoziţii constituţionale decât cu respectarea
condiţiilor şi a procedurii prevăzute în art. 150-152. Alte autorităţi (Preşedintele României şi

108
Guvernul) deşi participă la elaborarea legilor, nu au calitatea de “autorităţi legiuitoare”, şi
aceasta spre deosebire de situaţia din monarhiile constituţionale, unde (la început în mod
efectiv, iar apoi doar formal) puterea legiuitoare era/este exercitată în comun de şeful statului
şi de Adunarea Legiuitoare. Practic însă, elaborarea legilor se face cu participarea
semnificativă a acestor organe.
Reglementările referitoare la Parlamentul României sunt cuprinse în principal în Titlul
III, Capitolul I din Constituţia României (art. 60-79) precum şi în regulamentele
Parlamentului: Regulamentul Camerei Deputaţilor (denumit în continuare prescurtat RCD),
adoptat la 24 februarie 1994, modificat în repetate rânduri; Regulamentul Senatului (denumit
în continuare prescurtat: RS), adoptat în 30 iunie 1993, modificat ulterior), precum şi
Regulamentul şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi ale Senatului, adoptat în 1992.
8.4.2.2. Structura Parlamentului

Sistemul bicameral este specific statelor federale; de regulă camera inferioară

reprezintă în mod direct pe alegători, numărul membrilor ei fiind stabilit în raport de populaţia
fiecărui stat federat, iar camera superioară reprezintă statele federate (nu întotdeauna în
proporţie strictă cu numărul de locuitori), constituind un important instrument prin care
acestea pot împiedica autorităţile centrale să încalce prerogativele lor. Ca atare electoratul este
reprezentat în mod diferit într-un parlament bicameral, sau, mai bine zis, paliere diferite ale
opiniei publice şi ale intereselor societăţii vor concura pentru formarea voinţei politice în stat.
Astfel, în camera inferioară, curentele şi schimbările din opinia publică se vor manifesta
prompt şi în mod nemijlocit, pe când în camera superioară se va acorda o anumită preferinţă
soluţiilor ponderate, prioritară fiind deseori reprezentarea intereselor regionale şi a tradiţiilor
locale precum şi menţinerea fizionomiei distincte a anumitor provincii. Senatul este deci, în
statele federale, deseori o contrapondere utilă în raport de o cameră inferioară mai impetuoasă
şi mai grăbită.
În cazul statelor unitare, aceste considerente îşi pierd din semnificaţie, fără a fi însă
lipsite de orice relevanţă. Unele state unitare europene (Spania – care, ce-i drept, acordă unor
provincii un grad ridicat de autonomie, care o apropie foarte mult de o federaţie – dar şi
Franţa, Olanda, Irlanda sau Italia) au optat pentru un Parlament bicameral. Parlament
monocameral întâlnim în state precum Danemarca, Grecia, Luxemburg, Ungaria, Finlanda
sau Portugalia. Un parlament monocameral oferă avantajele unor costuri diminuate şi ale unei
proceduri legislative mai expeditive. Reversul medaliei poate consta într-o stabilitate mai
scăzută a vieţii politice şi a legislaţiei. Un parlament monocameral este mai expus fluctuaţiilor
opiniei publice, fapt ce se va reflecta inevitabil în actele legislative.
Adunarea Constituantă a optat în 1991 pentru o structură bicamerală a Parlamentului.
Opţiunea respectivă, care se alinia de altfel tradiţiei parlamentare româneşti, consacrate în
toate constituţiile anterioare instaurării puterii comuniste, a fost prefigurată de altfel prin
Decretul Consiliului Provizoriu de Unitate Naţională nr. 92/14 martie 1990 pentru alegerea
Parlamentului şi a Preşedintelui României.
Conform dispoziţiilor art. 60, alin. (2), “Parlamentul este alcătuit din Camera
Deputaţilor şi Senat”. Atribuţiile celor două Camere erau până la adoptarea Legii de revizuire
a Constituţiei aproape identice; singura deosebire rezida în faptul că Senatul numea pe
Avocatul Poporului (art. 55, alin. (1)). În privinţa modului de constituire a celor două Camere,

109
Constituţia nu optează – şi nu optează nici în prezent - pentru nici una din soluţiile posibile,
lăsând aceasta pe seama legii electorale. Textul legii fundamentale impune doar stabilirea
numărului deputaţilor şi al senatorilor în raport de populaţia ţării. Este posibil, ca alegerea
deputaţilor şi a senatorilor să se realizeze pe baza unui tip diferit de scrutin: scrutin de listă
pentru camera inferioară şi scrutin uninominal în cazul Senatului. După cum am văzut însă
mai sus, legea electorală prevede acelaşi tip de scrutin (de listă) pentru ambele camere.
Data alegerilor pentru cele două Camere a fost aceeaşi pentru toate alegerile generale
de după 1989. Atât organizarea de alegeri la date diferite cât şi soluţia reînnoirii treptate a
camerei superioare, (concomitent eventual cu stabilirea unui mandat mai lung pentru senatori)
implică o revizuire a Constituţiei, dar ar fi de natură să confere Parlamentului un profil diferit.
Astfel guvernanţii vor fi mai sensibili la evoluţia opiniilor electoratului, de la care vor primi
semnale clare în timpul mandatului lor. În cazul unei reînnoiri treptate a camerei superioare,
se poate asigura o mai mare stabilitate a adunării legiuitoare dar şi a vieţii politice. În modul
în care se desfăşoară în prezent, o dată la patru ani, cu acelaşi tip de scrutin şi cu reînnoirea
integrală a ambelor Camere, alegerile generale constituie aproape un cataclism ciclic în viaţa
politică şi parlamentară românească, cu atât mai mult, cu cât alegerile prezidenţiale se
desfăşoară simultan. Întreaga viaţă politică a ţării va fi timp de patru ani determinată în mod
decisiv de voinţa manifestată de electorat într-o singură zi, fapt care este de natură să
provoace un sentiment de frustrare unui alegător care constată că o bună parte din
promisiunile electorale sunt încălcate sau nu sunt respectate în modul aşteptat şi care ştie
totodată că timp de patru ani opinia nu-i va afecta în mod direct pe guvernanţi. Se răspândeşte
treptat convingerea că toate partidele mint sistematic, ceea ce diminuează considerabil
încrederea în pluralismul politic, în sistemul parlamentar şi în valorile democraţiei.
În modul stabilit de prevederile Constituţiei anterioare revizuirii şi de Legea nr.
68/1992, sistemul parlamentar bicameral din România cumula dezavantajele sistemului
bicameral cu cele ale monocameralismului. Astfel, costurilor ridicate şi procedurii legislative
adeseori greoaie şi îndelungate li se adăuga un grad scăzut de stabilitate a legislaţiei şi de
reprezentare a particularităţilor şi intereselor regionale. Ca urmare a acestor critici, sistemul
bicameral a fost şi este frecvent contestat în România, deşi deficienţele ţin mai degrabă de
modul concret de realizare a acestuia şi nu de sistem în sine. Actuala procedură legislativă,
caracterizată prin delimitarea atribuţiilor legislative ale Camerelor şi prin reducerea
considerabilă a duratei adoptării unei legi va corecta probabil o parte a acestor deficienţe.
Funcţionarea criticabilă a sistemului bicameral în ţara noastră nu este însă imputabilă
exclusiv modului în care acesta a fost reglementat prin Constituţie şi prin legea electorală.
Practica Guvernului din ultimii ani de a emite anual sute de ordonanţe de urgenţă (fapt de
natură a supraîncărca Parlamentul cu activitatea de aprobare ori respingere a acestora),
toleranţa manifestată de Parlament şi de Curtea Constituţională faţă de practica respectivă
precum şi dificultăţile întâmpinate de partidele politice în găsirea unui consens fundamental
asupra unor acte legislative importante au jucat un rol considerabil în acest sens.

8.4.2.3. Organizarea Parlamentului

În vederea desfăşurării activităţii parlamentare, Camerele îşi vor alege:
- câte un preşedinte;

110
 - câte un birou permanent;
- un număr de comisii parlamentare stabilit prin regulamentul propriu.
La nivelul fiecărei Camere se vor constitui şi grupuri parlamentare, în condiţiile stabilite de
regulament (art. 64, alin. (3)). Preşedintele Camerei este ales pentru întreaga legislatură, iar
membrii biroului permanent vor fi aleşi pentru fiecare sesiune, putând fi revocaţi înainte de
expirarea mandatului (art. 64, alin. (2)).
Birourile permanente sunt constituite din preşedintele Camerei, 4 vicepreşedinţi, 4
secretari şi un număr de 2 chestori în cazul Senatului, şi respectiv 4 chestori în cazul Camerei
Deputaţilor). Numărul membrilor biroului permanent va fi stabilit în funcţie de configuraţia
politică a fiecărei Camere (art. 61, alin. (5)). Vicepreşedinţii, secretarii precum şi a chestorii
sunt aleşi de Cameră la propunerea grupurilor parlamentare.
Cele mai importante atribuţii ale biroului permanent sunt următoarele:
- propune camerei data începerii şi data încheierii sesiunilor parlamentare;
- solicită preşedintelui convocarea unei sesiuni extraordinare;
- supune aprobării Camerei regulamentul acesteia precum şi propunerile de
modificare;
- pregăteşte şi asigură desfăşurarea în bune condiţii a lucrărilor Camerei;
- primeşte şi distribuie membrilor Camerei proiectele de lege şi propunerile
legislative precum şi rapoartele comisiilor parlamentare;
- întocmeşte proiectul ordinii de zi a şedinţelor Camerei precum şi programul de
activitate (sau de lucru, în cazul Camerei Deputaţilor) al acesteia;
- conduce şi controlează serviciile Camerei.
Biroul permanent al Camei Deputaţilor se convoacă la cererea preşedintelui Camerei
sau la cererea a cel puţin 4 din membrii săi (art. 32 din RCD), iar în cazul Senatului, se
convoacă din oficiu de către Preşedintele Senatului sau la solicitarea a cel puţin 5 membri ai
săi, a unui grup parlamentar sau cel puţin 7 senatori independenţi (art. 37, alin. (1) RS).
Preşedinţii Camerelor sunt aleşi pe durata mandatului Camerei, prin vot secret, la
propunerea grupurilor parlamentare, în condiţiile în care fiecare grup parlamentar face o
singură propunere. Dacă nici un candidat nu a întrunit majoritatea, se organizează un al doilea
tur de scrutin la care participă primii doi candidaţi în ordinea descrescândă a numărului de
voturi obţinute (art. 24 din RS şi, respectiv, art. 21 din RCD).
Preşedinţii Camerelor au următoarele atribuţii principale:
- convoacă pe membrii Camerei în sesiuni ordinare şi extraordinare;
- conduc lucrările Camerei de care aparţin, asistaţi de câte doi secretari;
- acordă cuvântul, moderează discuţia, sintetizează problemele puse în dezbatere,
stabilesc ordinea votării şi anunţă rezultatul votării;
- conduce lucrările şedinţelor Biroului permanent;
- reprezintă Camera în relaţiile interne şi externe;
- sesizează Curtea Constituţională (asupra neconstituţionalităţii legilor înainte de
promulgarea acestora precum şi asupra regulamentelor Parlamentului), în
condiţiile art. 146, lit. a) şi c) din Constituţie.
Grupurile parlamentare sunt structuri ale Camerei. Grupurile parlamentare “asigură
supleţea activităţii Parlamentului precum şi concentrarea diverselor tendinţe politice existente
în cadrul acestuia”. Grupurile parlamentare se pot constitui din cel puţin 10 deputaţi (respectiv

111
7 senatori), aleşi pe listele aceluiaşi partid sau ale aceleiaşi formaţiuni politice (art. 12, alin.
(1) din RCD şi, respectiv, art. 16, alin. (2) din RS). Deputaţii care reprezintă organizaţiile
cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, altele decât minoritatea maghiară, pot constitui
un singur grup parlamentar (art. 12, alin. (5) din RCD). În urma alegerilor din noiembrie
2008, în Parlamentul României s-au constituit următoarele grupuri parlamentare: social-
democrat, al U.D.M.R., al P.D.L, al P.N.L.. Ulterior, prin migraţia politică a unor
parlamentari, s-a format un grup parlamentar progresist (din foşti membri PSD sau PNL, care
au constituit „Uniunea Naţională pentru Progresul României”, partid care a sprijinit guvernul
condus de dl. Emil Boc). În Camera Deputaţilor s-a constituit şi un grup al minorităţilor
naţionale, altele decât cea maghiară, având un număr de 16 membri (anterior 18).
Regulamentele Camerelor stabilesc pentru grupurile parlamentare o serie de atribuţii,
dintre care enumerăm;
- fac propuneri pentru componenţa comisiei de validare, comisia trebuind să reflecte
configuraţia politică a Camerei;
- propun candidaţi pentru alegerea preşedinţilor celor două Camere, precum şi a
vicepreşedinţilor, secretarilor şi chestorilor (deci a membrilor birourilor
permanente, care trebuie să reflecte componenţa politică a Camerei);
- îşi dau acordul – prin preşedinţii lor – la desemnarea membrilor comisiilor
parlamentare, care, de asemenea, trebuie să reflecte configuraţia politică a
Camerei;
- propun încetarea calităţii de membru al unei comisii parlamentare;
- prezintă amendamente la proiectele sau propunerile legislative.
Comisiile parlamentare sunt, ca şi birourile permanente, organe interne de lucru ale
Camerelor. În baza art. 64, alin. (4) din constituţie, fiecare Cameră îşi constituie comisii
permanente, putându-şi constitui şi comisii de anchetă şi alte comisii speciale. Componenţa
comisiilor trebuie să reflecte configuraţia politică a Camerelor (art. 61, alin. (5) din
Constituţie precum şi art. 39, alin. (1) din RCD şi, respectiv, art. 43 RS). Propunerile de
membri ai comisiilor se fac de către grupurile parlamentare (în cazul Senatului, prin
intermediul preşedinţilor acestor grupuri) şi se aprobă de plenul Camerei.
Pentru ca şedinţele comisiilor să aibă loc, este necesară prezenţa majorităţii membrilor
care le compun. Hotărârile comisiilor se adoptă cu majoritatea voturilor membrilor prezenţi.
Comisiile îşi aleg, la prima şedinţă, câte un preşedinte şi câte unul sau mai mulţi
vicepreşedinţi şi secretari, care alcătuiesc împreună biroul comisiei.
Comisiile permanente ale Camerelor au fost prevăzute expres de regulamentele
acestora. Astfel, Camera Deputaţilor îşi constituie, în baza art. 58 din RCD:
1. Comisia pentru politică economică, reformă şi privatizare;
2. Comisia pentru buget, finanţe şi bănci;
3. Comisia pentru industrii şi servicii;
4. Comisia pentru agricultură, silvicultură, industrie alimentară şi servicii specifice;
5. Comisia pentru drepturile omului, culte şi problemele minorităţilor naţionale;
6. Comisia pentru administraţie publică, amenajarea teritoriului şi echilibru ecologic;
7. Comisia pentru muncă şi protecţie socială;
8. Comisia pentru sănătate şi familie;
9. Comisia pentru învăţământ, ştiinţă, tineret şi sport;

112
 10. Comisia pentru cultură, artă, mijloace de informare în masă;
11. Comisia juridică, de disciplină şi imunităţi;
12. Comisia pentru apărare, ordine publică şi siguranţă naţională;
13. Comisia pentru politică externă;
14. Comisia pentru cercetarea abuzurilor, corupţie şi pentru petiţii;
15. Comisia pentru regulament;
16. Comisia pentru tehnologia informaţiei şi comunicaţiilor;
17. Comisia pentru egalitate de şanse pentru femei şi bărbaţi.
Un deputat nu poate face parte decât dintr-o singură comisie, cu excepţia membrilor
ultimelor două comisii din cele enumerate mai sus; aceştia pot face parte şi dintr-o altă
comisie.
Comisiile permanente ale Senatului, prevăzute în art. 66 din RS, au cu mici excepţii
aproape aceeaşi titulatură şi acelaşi obiect de activitate cu cele ale Camerei Deputaţilor:
Comisiile permanente au următoarele atribuţii principale:
- examinează proiecte şi propuneri legislative, în vederea elaborării rapoartelor sau
avizelor;
- solicită rapoarte, informaţii şi documente de la autorităţile publice;
- efectuează anchete parlamentare, atunci când consideră necesar, şi prezintă
rapoarte Biroului permanent;
- controlează modul în care ministerele şi celelalte organe ale administraţiei publice
îndeplinesc Programul de guvernare aprobat de Parlament, în domeniile lor
specifice de activitate;
În cazul în care o comisie permanentă consideră că un proiect de lege sau o propunere
legislativă ori un amendament la ace(a)sta este de competenţa sa, poate solicita Biroului
permanent, ca proiectul sau propunerea să-i fie trimis(ă) spre avizare. În caz de refuz, va
decide plenul Camerei. În mod similar se va proceda în cazul în care o comisie permanentă
consideră că proiectul ori propunerea de lege sau amendamentul nu este de competenţa sa:
comisia va solicita Biroului permanent trimiterea actului la comisia competentă, iar plenul va
decide în caz de refuz. Comisia permanentă sesizată în fond (cu un proiect sau o propunere de
lege) va stabili pentru celelalte comisii termenul în care trebuie să-i fie transmise avizele
necesare. În raportul comisiei de fond se va face referinţă la avizele trimise de celelalte
comisii care au examinat proiectul sau propunerea legislativă.
Orice comisie permanentă poate iniţia o anchetă, în limita competenţelor sale
materiale, cu privire la activitatea unui minister sau a altei autorităţi publice. Comisia va face
o cerere în acest sens, care va fi aprobată de plenul Camerei (în cazul Camerei Deputaţilor) şi,
respectiv, de Biroul permanent al Senatului. Raportul de anchetă întocmit de comisie va fi
dezbătut în plenul Camerei (cu aprobarea Biroului permanent în cazul Senatului), care va
dispune cele de cuviinţă.
Camerele îşi pot constitui şi comisii speciale, pentru avizarea unor acte legislative
complexe, pentru elaborarea unor propuneri legislative sau pentru alte scopuri, indicate în
hotărârea de înfiinţare a comisiei.
Comisiile de anchetă sunt constituite la cererea unei treimi din numărul membrilor
camerei. Ca şi comisiile speciale şi comisiile de mediere, comisiile de anchetă au un caracter

113
temporar. Acestor comisii li se aplică în mod corespunzător dispoziţiile referitoare la
comisiile permanente.
Comisiile de mediere sunt constituite în cazul în care Camera Deputaţilor şi Senatul
adoptă un proiect de lege sau o propunere legislativă într-o redactare diferită de cea a
celeilalte Camere. Comisiile de anchetă vor fi constituite din câte 7 membri ai fiecărei
Camere, propuşi acesteia de către Biroul permanent.
Comisia de mediere va fi prezidată prin rotaţie, de un deputat şi un deputat, stabiliţi de
comisie. Raportul comisiei va fi adoptat cu acordul majorităţii membrilor, iar în caz de
egalitate va decide preşedintele.

8.4.2. Funcţionarea Parlamentului

Parlamentul îşi desfăşoară activitatea în intervalul de timp dintre două alegeri generale
consecutive. Această activitate nu este însă îndeplinită în mod continuu şi uniform, fiind
caracterizată printr-un ritm şi o periodicitate proprii, definite prin legislatură, sesiune şi
şedinţe.
Legislatura desemnează durata mandatului colectiv al Parlamentului şi – implicit – al
fiecărei Camere. Formularea art. 63, alin. (1) din Constituţie („Camera Deputaţilor şi Senatul
sunt alese pentru un mandat de 4 ani“) nu trebuie să deruteze: termenul de legislatură vizează
aspectul temporal, durata în timp a mandatului, iar noţiunea de mandat (al Parlamentului)
priveşte raporturile stabilite între alegători şi aleşi, precum şi între aceştia din urmă şi
autorităţile publice, cu alte cuvinte, drepturile şi obligaţiile parlamentarilor. În anumite state,
legislatura are şi o anumită semnificaţie cronologică. Sub impactul ideilor secolului XVIII şi
al influenţei revoluţiei franceze – care la un moment dat a încercat înlocuirea calendarului şi a
sărbătorilor creştine cu un calendar şi cu sărbători republicane – s-a utilizat, uneori, în statele
moderne un sistem de datare similar celui din antichitatea greacă sau romană, raportat la
periodicitatea constituirii autorităţilor publice.
Legislatura normală este de 4 ani (art. 63, alin. (1)). Prin lege organică se poate hotărî
asupra prelungirii mandatului Parlamentului, în caz de război sau de catastrofă. În afară de
aceasta, este de observat că în practică, rareori legislatura este exact de 4 ani, întrucât alegerile
parlamentare generale pot fi desfăşurate şi ulterior expirării mandatului, art. 63, alin. (2)
stabilind, în acest sens, un termen limită de 3 luni.
Sesiunea este forma de desfăşurare a activităţii Parlamentului pe parcursul unui an
calendaristic. Sesiunile sunt ordinare şi extraordinare (art. 66). Parlamentul se întruneşte de
două ori pe an în sesiune ordinară. Prima sesiune începe în luna februarie, şi nu poate depăşi
sfârşitul lunii iunie, iar a doua începe în luna septembrie şi nu poate depăşi sfârşitul lunii
decembrie (art. 66, alin. (1)). Sesiunile extraordinare au loc la cererea Preşedintelui României,
a biroului permanent al fiecărei Camere sau a cel puţin o treime din numărul deputaţilor sau al
senatorilor (art. 66, alin. (2). Convocarea se face de către preşedintele fiecărei Camere
(aliniatul final al aceluiaşi articol). Se poate observa că durata sesiunilor ordinare este de cel
mult 9 luni pe an. Deşi teoretic durata sesiunilor ar putea fi redusă – fără a încălca legea
fundamentală – la câteva săptămâni, în practică durata anuală a sesiunilor Parlamentului a fost
de aproximativ 8 luni în fiecare an de după adoptarea Constituţiei.

114
 Şedinţa reprezintă o formă de desfăşurare a activităţii Parlamentului. Şedinţele
Parlamentului se pot desfăşura în plen, în comisii sau în cadrul grupurilor parlamentare.
Şedinţele în plen sunt publice, însă Camerele pot hotărî ca anumite şedinţe să fie secrete (art.
68). În cursul şedinţei are loc dezbaterea asupra problemelor de pe ordinea de zi a Camerei
(sau, eventual, de pe ordinea de zi a şedinţei comune a Camerelor). Constituţia nu reclamă un
anumit cvorum pentru ţinerea unei şedinţe, dar Camerele nu pot adopta legi, hotărâri şi
moţiuni decât în prezenţa majorităţii membrilor lor (art. 67, intitulat „Actele juridice şi
cvorumul legal).
Camerele se întrunesc în şedinţe comune în următoarele împrejurări, prevăzute de art.
65 al legii fundamentale:
- primirea mesajului Preşedintelui României;
- aprobarea bugetului de stat şi a bugetului asigurărilor sociale de stat;
- declararea mobilizării totale sau parţiale;
- declararea stării de război;
- suspendarea sau încetarea ostilităţilor militare;
- aprobarea strategiei naţionale de apărare a ţării;
- examinarea rapoartelor Consiliului Suprem de Apărare a Ţării;
- numirea, la propunerea Preşedintelui României, a directorilor serviciilor de
informaţii şi exercitarea controlului asupra activităţii acestor servicii;
- numirea Avocatului Poporului;
- stabilirea statutului deputaţilor şi al senatorilor, stabilirea indemnizaţiei şi a celorlalte
drepturi ale acestora;
- îndeplinirea altor atribuţii care, potrivit Constituţiei sau regulamentului, se exercită în
şedinţă comună, şi anume:
- depunerea jurământului de către Preşedintele ales al României (art. 82, alin. (2));
- suspendarea Preşedintelui României (art. 95);
- punerea sub acuzaţie a Preşedintelui României pentru înaltă trădare (art. 96, alin.
(1));
- dezbaterea, în cadrul procedurii de învestitură, a listei Guvernului şi a programului
de guvernare şi acordarea votului de încredere faţă de Guvern (art. 103, alin. (3));
- prezentarea şi adoptarea moţiunii de cenzură (art. 113, alin. (1) şi (3));
- asumarea răspunderii Guvernului asupra unui program, a unei declaraţii de politică
generală sau a unui proiect de lege (art. 114, alin. (1));
- dezbaterea legii adoptate prin asumarea răspunderii de către Guvern şi trimise spre
reexaminare de către Preşedintele României (art. 114, alin. (4));
- aderarea României la tratatele constitutive ale Uniunii Europene, în scopul
transferării unor atribuţii către instituţiile comunitare, precum şi al exercitării în
comun cu celelalte state membre a competenţelor prevăzute în aceste tratate, în
condiţiile prevăzute de art. 148, alin. (1);
- aderarea României la Tratatul Atlanticului de Nord, conform art. 149;
- adoptarea legii de revizuire a Constituţiei în situaţia în care prin procedura de
mediere nu se ajunge la un acord (art. 151, alin. (2));
.

115
8.4.3. Statutul parlamentarilor şi mandatul parlamentar

Deşi în dreptul public modern au fost preluate şi adaptate din dreptul privat anumite
instituţii juridice (precum contractul sau mandatul) se cuvine făcută o distincţie între mandatul
de drept civil şi mandatul parlamentar. Mandatul civil apare prin voinţa părţilor, pe când în
cazul mandatului parlamentar rolul voinţei părţilor este redus la desemnarea mandatarului,
conţinutul raportului juridic dintre electori şi reprezentant fiind predeterminat de Constituţie şi
lege. Mandantul poate - într-un raport juridic civil – să modifice ulterior însărcinarea dată
mandatarului, fapt imposibil în mandatul de drept public, cu excepţia cazului unui mandat
imperativ. Mandatarul poate fi revocat într-un raport civil, nu însă în cazul mandatului
parlamentar.
Mandatul parlamentar poate fi definit ca o funcţie publică cu care titularul este învestit
prin alegeri, drepturile şi obligaţiile acestuia fiind stabilite prin lege. În formularea instanţei
noastre constituţionale, mandatul parlamentar este „o demnitate publică obţinută de membrii
Camerelor Parlamentului prin alegerea de către electorat, în vederea exercitării prin
reprezentare a suveranităţii naţionale.” Constituţia României prevede caracterul reprezentativ
al mandatului parlamentar, stabilind că “[î]n exercitarea mandatului, deputaţii şi senatorii sunt
în serviciul poporului” (art. 69, alin. (1)). În consecinţă, deşi parlamentarii au fost aleşi într-o
anumită circumscripţie electorală iar discursul lor electoral s-a adresat în bună măsură
locuitorilor unor comunităţi locale determinate, ei vor acţiona în Camerele în care au fost aleşi
ca reprezentanţi ai întregii naţiuni şi vor acorda prioritate intereselor generale şi nu celor
regionale sau locale, fiind de altfel sustraşi oricăror constrângeri sau determinări în acest sens.
Evident, parlamentarii vor avea un interes de ordin electoral uşor de înţeles în a se manifesta
ca reprezentanţi ai intereselor comunităţilor locale din circumscripţia în care au fost aleşi. Însă
cei reprezentaţi nu vor avea la dispoziţie altă modalitate de a-şi manifesta dezaprobarea în
privinţa modului de exercitare a mandatului de către un parlamentar ales de ei, decât prin
refuzul de a-l vota (mai exact de a vota lista pe care acesta se află) la viitoarele alegeri
generale. Orice angajament sau promisiune a unui parlamentar făcută alegătorilor săi – chiar
şi în campania electorală – este lipsit(ă) de efect în privinţa libertăţii sale de a-şi exercita
mandatul în modul pe care-l consideră adecvat reprezentării intereselor generale ale naţiunii.
Art. 69, alin. (2) stabileşte în acest sens, că “[o]rice mandat imperativ este nul”. Mandatul
imperativ implică posibilitatea ca alegătorii dintr-o circumscripţie electorală să transmită
indicaţii reprezentantului lor în privinţa modului de exercitare a mandatului, inclusiv în
privinţa votului ce urmează a fi dat în adoptarea unor legi sau hotărâri ale adunării în care
acesta a fost ales. Reprezentantul poate revocat în cazul nerespectării acestor indicaţii sau al
încălcării promisiunilor electorale. Deşi la prima vedere mandatul imperativ pare a fi un
mijloc eficient de a determina pe parlamentari să-şi respecte angajamentele preelectorale şi să
ţină cont de opinia celor pe care-i reprezintă, în realitate – fapt ce a putut fi constatat în statele
comuniste, care au aplicat acest sistem – se ajunge la un control şi chiar la o subordonare a
parlamentarilor de către guvernanţi.
Din cele expuse mai sus, în privinţa mandatului parlamentar reglementat de legea noastră
fundamentală, putem conchide:
- mandatul are un caracter reprezentativ;
- se naşte în baza alegerilor;

116
 - este caracterizat prin independenţa şi irevocabilitatea mandanţilor.
Trebuie făcută distincţia între mandatul colectiv al Parlamentului (şi al camerelor
acestuia), pe de o parte, şi mandatul individual al senatorilor şi deputaţilor pe de altă parte.
Diferenţa rezidă nu numai în drepturile şi obligaţiile care decurg din fiecare din cele două
forme ale mandatului – evident, drepturile unui parlamentar vor fi diferite de prerogativele
Camerei din care face parte acesta – ci şi în durata mandatului.

Durata mandatului
Constituţia stabileşte în art. 63, alin. (1) că durata mandatului Camerelor
Parlamentului este de 4 ani. Această durată poate fi prelungită, prin lege organică, în caz de
război sau de catastrofă. Alegerile pentru viitoarele Camere trebuie să aibă loc în decurs de
trei luni de la expirarea mandatului (art. 63, alin. (2)). În aceste condiţii, durata mandatului va
fi, în practică, mai mare decât cea de 4 ani, stabilită în aliniatul (1). Parlamentul nou ales se va
întruni, în termen de 20 de zile de la alegeri, la convocarea Preşedintelui României (art. 63,
alin. (3)). Mandatul Camerelor se prelungeşte până la întrunirea legală a noului Parlament
(alin. (4) al aceluiaşi articol). Raţiunea prelungirii rezidă în preocuparea de a asigura , în
situaţii care pot deveni critice (mai ales în caz de alternanţă la guvernare), continuitatea
activităţii parlamentare. În perioada în care mandatul Parlamentului este prelungit, nu poate fi
revizuită Constituţia şi nu pot fi adoptate, modificate sau abrogate legi organice (art. 63, alin.
(4), fraza a 2-a. Se poate deduce de aici, că în această perioadă, nu este permisă nici adoptarea
unor legi de aprobare – sau de respingere – a unor ordonanţe de urgenţă în care sunt cuprinse
dispoziţii reglementând domenii din cele rezervate legii organice. Evident, este vorba de
ordonanţe adoptate anterior expirării mandatului, dar chiar şi în acest caz, capacitatea
Parlamentului de a controla activitatea Guvernului este restrânsă considerabil. Proiectele de
legi şi propunerile legislative înscrise pe ordinea de zi a Parlamentului precedent îşi continuă
procedura în noul Parlament (art. 63, alin. (5)).
Mandatul Parlamentului mai poate expira şi înainte de termen, în cazul dizolvării sale,
în baza dispoziţiilor art. 90. Preşedintele României poate dizolva Parlamentul, după
consultarea preşedinţilor celor două Camere, în cazul în care Parlamentul nu a acordat votul
de încredere Guvernului în termen de 60 de zile de la prima solicitare, şi numai după
respingerea a cel puţin două cereri de învestitură.
Mandatul deputaţilor şi al senatorilor are în principiu aceeaşi durată cu cea a
mandatului colectiv al Camerelor. Mandatul individual începe de la data alegerii, însă sub
condiţia validării şi a depunerii jurământului (art. 70, alin. (1)). Mandatul încetează odată cu
încetarea mandatului Camerelor: la data întrunirii legale a Camerelor nou alese. Mandatul
deputaţilor şi al senatorilor mai poate înceta înainte de această dată, în caz de demisie, de
incompatibilitate, de pierdere a drepturilor electorale sau de deces (art. 60, alin. (2)).

Drepturile şi îndatoririle parlamentarilor

Sediul materiei îl reprezintă dispoziţiile cuprinse în Titlul II, Cap. I din legea noastră
fundamentală, precum şi cele ale Legii nr. 96 / 21 aprilie 2006 privind statutul deputaţilor şi
senatorilor. Drepturile deputaţilor şi senatorilor pot fi exercitate individual sau colectiv. Dintre
drepturile ce pot fi exercitate individual menţionăm:
- dreptul de a participa la lucrările Camerei;

117
 - dreptul de a lua cuvântul în cursul dezbaterilor;
- dreptul de a propune ca votul asupra chestiunilor dezbătute să fie deschis sau
secret;
- dreptul de a vota asupra chestiunilor supuse dezbaterii;
- dreptul de a face propuneri legislative;
- dreptul de a formula amendamente la proiecte sau propuneri legislative;
- dreptul de a face interpelări;
- dreptul de a cere, prin intermediul preşedintelui camerei sau al comisiei
parlamentare, date, informaţii sau documente din partea autorităţilor publice;
- dreptul de a face parte dintr-o comisie parlamentară şi de a participa la lucrările
acesteia;
- dreptul de a face parte din alte structuri interne ale Parlamentului sau ale Camerei;
Dintre drepturile care se pot exercita doar în colectiv de către parlamentari,
menţionăm:
- dreptul de a iniţia revizuirea Constituţiei (un sfert din numărul deputaţilor sau al
senatorilor, în condiţiile art. 150, alin. (1));
- dreptul de a iniţia o moţiune de cenzură (un sfert din numărul deputaţilor şi al
senatorilor, în condiţiile art. 113);
- dreptul de a cere suspendarea Preşedintelui României (o treime din numărul
deputaţilor şi al senatorilor, în condiţiile art. 95, alin. (2));
- dreptul de a sesiza Curtea Constituţională (un sfert din numărul deputaţilor sau al
senatorilor, în condiţiile art. 146, lit. a) şi b))
- dreptul de a propune un candidat pentru funcţia de preşedinte al Camerei
(împreună cu ceilalţi membri ai grupului său parlamentar);
Parlamentarii au – pe lângă îndatorirea general, prevăzută de art. 1, alin. (5), de
respectare a Constituţiei şi a legilor ţării – obligaţia de a se conforma dispoziţiilor
regulamentelor Parlamentului şi de a respecta ordinea şi solemnitatea şedinţelor.

Protecţia mandatului parlamentar

Protecţia mandatului parlamentar se realizează prin incompatibilităţi, prin imunitate,

indemnităţi precum şi prin regim disciplinar propriu.
Incompatibilităţile sunt reglementate de art. 71 al Constituţiei. Raţiunea
incompatibilităţilor rezidă în preocuparea de a nu pune un parlamentar într-o postură ce i-ar
afecta independenţa, inclusiv – sau mai ales – faţă de puterea executivă Nici un parlamentar
nu poate fi concomitent deputat şi senator (art. 72, alin. (1)). Aliniatul al doilea al aceluiaşi
articol stabileşte incompatibilitatea între mandatul de parlamentar şi orice funcţie publică
implicând exerciţiul autorităţii în stat, cu excepţia celei de membru al Guvernului. Alte
incompatibilităţi pot fi stabilite prin lege organică (art. 71, alin. (3)). Legea privind statutul
deputaţilor şi al senatorilor mai prevede incompatibilitatea cu calitatea de preşedinte,
vicepreşedinte, director general, director, administrator, membru al consiliului de
administraţie sau cenzor la societăţi comerciale, inclusiv la bănci ori la alte instituţii de credit,
la societăţi de asigurare şi la cele financiare, precum şi în instituţii publice, cu calitatea de
preşedinte sau secretar al adunărilor generale ale acţionarilor sau asociaţilor la societăţile

118
comerciale prevăzute anterior, de reprezentant al statului în adunările generale ale societăţilor
comerciale menţionate, manager sau membru al consiliilor de administraţie ale regiilor
autonome, companiilor şi societăţilor naţionale, cu calitatea de comerciant persoană fizică,
precum şi cea de membru al unui grup de interes economic, definit conform legii (art. 15 din
lege). De asemenea, funcţia de deputat sau de senator mai este incompatibilă cu cu funcţiile
şi activităţile persoanelor care conform statutului lor nu pot face parte din partide politice, cu
calitatea de membru cu drepturi depline în Parlamentul European, precum şi cu orice funcţie
publică încredinţată de un stat străin, exceptând acele funcţii prevăzute în acordurile şi
convenţiile la care România este parte (art. 16 din aceeaşi lege).

Imunitatea este reglementată de dispoziţiile art. 72. Raţiunea acesteia constă în

necesitatea de a proteja pe parlamentari împotriva abuzurilor, ingerinţelor, tracasărilor sau
şicanelor din partea autorităţilor executive sau chiar a celor judecătoreşti. Este vorba, şi în
acest caz, de asigurarea independenţei deputaţilor şi senatorilor.
Se poate distinge imunitatea propriu zisă (=iresponsabilitate) de imunitatea de
procedură (=inviolabilitate). În baza primei forme a imunităţii (prevăzută în alin. (1) al art.
72), parlamentarul nu poate fi tras la răspundere pentru opiniile exprimate în exercitarea
mandatului şi pentru votul său. Imunitatea vizează fapta, şi nu este limitată în timp.
Parlamentarul nu poate fi tras la răspundere nici după expirarea mandatului său.
Inviolabilitatea este reglementată în alin. (2) şi (3) ale art. 72, şi vizează procedura tragerii la
răspundere a unui parlamentar pentru fapte penale, altele decât cele care ar intra sub incidenţa
alin. (1). Art. 72, alin. (2) stabileşte că „deputaţii sau senatorii pot fi urmăriţi sau trimişi în
judecată pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile exprimate în exercitarea
mandatului, dar nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei din
care fac parte, după ascultarea lor”. Competentă în privinţa judecăţii va fi Înalta Curte de
Justiţie şi Casaţie, iar în privinţa urmăririi şi a trimiterii în judecată, competenţa va reveni
Parchetului de pe lângă această Curte (alin. (2), frazele 2 şi 3). Imunitatea nu afectează în
acest caz răspunderea penală, ci implică doar îndeplinirea unei condiţii procedurale prealabile
luării anumitor măsuri procesuale, cum ar fi reţinerea, arestarea, percheziţionarea. Condiţia
constă în obţinerea încuviinţării Camerei. După expirarea mandatului, măsurile procesuale
menţionate pot fi adoptate de către organele de urmărire penală fără nici un fel de restricţie.
Prin derogare de la dispoziţiile art. 72, alin. (2), în alineatul final al aceluiaşi articol se
stabilesc condiţii distincte privind tragerea la răspundere a unui parlamentar în caz de
infracţiune flagrantă. Într-o asemenea împrejurare, deputatul sau senatorul poate fi reţinut şi
supus percheziţiei. Ministrul Justiţiei va informa pe preşedintele Camerei asupra reţinerii şi
percheziţiei. Camera sesizată poate dispune revocarea neîntârziată a acestor măsuri, în cazul
în care constată lipsa de temei a acestora.
Deputaţii şi senatorii primesc o îndemnizaţie lunară, al cărei cuantum este stabilit prin
lege. În afară de aceasta ei mai beneficiază de alte drepturi: diurna, pe durata prezenţei la
lucrările în plen sau în comisii, cazare gratuită pentru cei care nu domiciliază în Bucureşti,
gratuitatea transportului etc.
Deputaţii şi senatorii mai beneficiază de un regim disciplinar propriu, stabilit de
regulamentele Parlamentului. Sancţiunile disciplinare (, avertismentul, chemarea la ordine,
retragerea cuvântului, eliminarea din sale de şedinţă, interzicerea participării la lucrările

119
Camerei pe o anumită perioadă – 15 de zile pentru deputaţi şi, respectiv 30 zile pentru
senatori – şi, doar în cazul deputaţilor, excluderea temporară) vor fi aplicate doar de cameră
sau de preşedintele acesteia, fapt care exclude posibilitatea ingerinţelor altei autorităţi sub
pretextul asigurării disciplinei.

8.4.4. Funcţiile Parlamentului

8.4.4.1. Clasificarea funcţiilor

Principala funcţie a Parlamentului – decurgând din principiul separaţiei puterilor în

stat – este funcţia legislativă. Principalul rol al Parlamentului într-un stat democratic rezidă în
adoptarea unor acte normative având forţă juridică supremă. Evident, activitatea
Parlamentului nu se reduce la îndeplinirea acestei funcţii. Puterea legislativă ar fi lipsită de o
parte considerabilă din prestigiul şi autoritatea sa, în cazul în care nu ar avea posibilitatea de a
exercita un anumit control asupra puterilor cărora le revine rolul de a aplica dispoziţiile legii.
Dat fiind faptul că echilibrul şi controlul reciproc al puterilor constituie o exigenţă esenţială a
realizării unei separaţii efective şi funcţionale a puterilor în stat, Parlamentul va exercita în
mod inevitabil şi o anumită funcţie de control. Totodată, în calitate de reprezentanţă naţională,
Parlamentul îşi manifestă voinţa la luarea unor decizii importante în stat, atât pe planul
politicii interne cât şi pe plan extern. Atribuţiile, în îndeplinirea cărora Parlamentul ia aceste
decizii ori participă la luarea lor, nu se exercită doar prin adoptarea unor legi. Putem vorbi, în
acest sens, şi de o funcţie guvernamentală a Parlamentului. În literatura juridică nu există un
punct de vedere unitar asupra identificării funcţiilor Parlamentului. Unii autori nu tratează
problema (Tudor Drăganu, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Lumina Lex,
1998, vol. II; în capitolul consacrat Parlamentului (Cap. II, pp. 81-223), profesorul clujean
examinează structura Parlamentului, rolul şi locul acestuia în sistemul organelor statului,
atribuţiile sale, organizarea sa internă precum şi funcţionarea sa), iar în alte lucrări, principiile
sunt formulate sau delimitate în mod diferit. În cele ce urmează, am preluat concepţia expusă
în cursul unei autoare ieşene (Genoveva Vrabie, Drept constituţional şi instituţii politice,
Editura Cugetarea, Iaşi, 1999, vol. II, pp. 119-213). În opinia altor autori, se pot decela o
funcţie informativă, o funcţie de control şi o funcţie deliberativă (Ion Deleanu, Instituţii şi
proceduri constituţionale, C.H. Beck, Bucureşti, pp. 311-348,). În cursul redactat de Ioan
Muraru şi Simina Tănăsescu (Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Lumina Lex,
2001, la pp. 448-464), se precizează că funcţiile Parlamentului sunt funcţii de conducere sau
funcţii deliberative, se menţionează în treacăt o funcţie constituantă, se dă un răspuns în
principiu negativ întrebării privind existenţa unei funcţii jurisdicţionale a Parlamentului,
pentru a se trata apoi, succint sau în detaliu, funcţia legislativă (pp. 451-453), “stabilirea
direcţiilor principale ale activităţii social-economice, culturale, statale şi juridice” (pp. 453-
454), alegerea, formarea, avizarea formării, numirea sau revocarea unor autorităţi statale (pp.
454-455), precum şi controlul parlamentar (pp. 455-464)

120
8.4.4.2. Funcţia legislativă

Cea mai importantă funcţie a Parlamentului este funcţia legislativă. Conform dispoziţiilor
art. 60, alin. (1) din Constituţie, Parlamentul este unica autoritate legiuitoare. Acest fapt nu
împiedică participarea la adoptarea legilor a unor alte autorităţi sau persoane (Guvernul,
Preşedintele României sau cetăţenii), în etapa iniţiativei legislative sau a promulgării legilor.
Constituţia mai prevede şi posibilitatea delegării legislative sau a adoptării unor ordonanţe de
urgenţă (în absenţa unei legi de abilitare), dar în ambele cazuri, adoptarea de către Guvern
unor acte normative cu putere de lege se desfăşoară sub controlul Parlamentului.
Având forţă juridică supremă în ierarhia actelor normative, legea este adoptată de
Parlament printr-o procedură specială, prevăzută în Constituţie (art. 73-79) şi detailată în
regulamentele Parlamentului. Adoptarea legilor va fi descrisă pe larg în secţiunea a patra a
acestui capitol, consacrată actelor Parlamentului.

8.4.4.3. Funcţia de control

Funcţia de control a Parlamentului este un corolar al principiului separaţiei puterilor.

Parlamentul controlează activitatea celorlalte autorităţi publice, după cum activitatea
Parlamentului este supusă unui control sau anumitor modalităţi de influenţare din partea altor
organe (Curtea Constituţională, Preşedintele României sau Guvernul).
Parlamentul controlează Guvernul prin următoarele mijloace:
- prin acordarea votului de încredere. Conform dispoziţiilor art. 103, alin. (3),
Parlamentul aprobă lista Guvernului şi programul de guvernare;
- prin moţiune de cenzură. Parlamentul poate demite Guvernul (art. 110, alin. (2)
coroborat cu art. 113-114). Moţiunea de cenzură este iniţiată de un sfert din
numărul deputaţilor şi al senatorilor, şi adoptarea ei – cu votul majorităţii
deputaţilor şi al senatorilor atrage după sine încetarea mandatului Guvernului. În
afara cazului în care Guvernul îşi asumă răspunderea asupra unui proiect de lege, a
unui program sau a unei declaraţii de politică general (în condiţiile art. 113),
parlamentarii care au iniţiat o moţiune de cenzură nu mai pot semna pentru o nouă
moţiune de cenzură, în aceeaşi sesiune. Moţiunea de cenzură este un mijloc extrem
de control parlamentar, ducând, după cum s-a precizat, “nu la îndreptarea erorii, ci
la eliminarea autorului ei”;
- prin informare, în condiţiile art. 111. Camerele Parlamentului precum şi comisiile
parlamentare pot solicita autorităţilor publice orice informaţii sau documente pe
care le consideră necesare în activitatea lor. Informaţiile sau documentele vor fi
solicitate prin preşedinţii Camerelor sau, respectiv, ai comisiilor;
- prin întrebări şi interpelări, în condiţiile art. 112. Guvernul şi membrii acestuia
sunt obligaţi să răspundă întrebărilor şi interpelărilor formulate de deputaţi sau
senatori. Camerele pot adopta o moţiune asupra problemei ce a format obiectul
interpelării;
- prin adoptarea unei legi de abilitare şi prin aprobarea ordonanţelor, în condiţiile
art. 115. Emiterea de către Guvern a unor acte cu putere de lege se face sub control

121
 parlamentar (detaliile cu privire la această problemă sunt expuse mai jos, în
subcapitolul dedicat delegării legislative);
- prin cererea de începere a urmăririi penale împotriva membrilor Guvernului,
pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor, în condiţiile art. 109, alin. (2).
Procedura prin care Parlamentul (şi Preşedintele României) poate cere începerea
urmăririi penale împotriva unor membrii ai Guvernului este prevăzută în detaliu în
Legea nr. 115/1999 privind răspunderea ministerială;
- prin comisiile parlamentare. Comisiile permanente ale Camerelor Parlamentului
pot iniţia anchete, cu acordul Camerei sau în cazul Senatului) al Biroului
permanent. Camerele pot hotărî şi constituirea unor comisii de anchetă speciale.
Obiectul anchetei îl poate constitui şi activitatea Guvernului sau a altor autorităţi
executive.
Parlamentul exercită şi un anumit control asupra activităţii Preşedintelui României,
fapt care reiese din următoarele împrejurări:
- din stipularea obligaţiei, pentru Preşedintele României, de a încunoştinţa sau a
consulta Parlamentul sau de a cere aprobarea acestuia cu ocazia exercitării
anumitor atribuţii. Astfel preşedintele va consulta Parlamentul înainte de a cere
poporului să se pronunţe prin referendum asupra unor probleme de interes naţional
(art. 90 din Constituţie) O încercare de definire a noţiunii de “probleme de interes
naţional“, precum şi detaliile privind modul de desfăşurare a referendumului se
regăsesc în Legea nr. 3/2000 privind organizarea şi desfăşurarea referendumului.
Mobilizarea general sau parţială a armatei este dispusă de Preşedinte cu aprobarea
prealabilă a Parlamentului (art. 92, alin. (2)), iar măsurile adoptate de şeful statului
în vederea respingerii unei agresiuni armate împotriva României se aduc la
cunoştinţa Parlamentului prin mesaj prezidenţial (art. 92, alin. (3));
- din modul de reglementare, în art. 95, a suspendării Preşedintelui României.
Suspendarea se dispune cu majoritate de voturi a membrilor celor două Camere ale
Parlamentului, reunite în şedinţă comună, cu avizul Curţii Constituţionale, la
cererea unei treimi din numărul total al deputaţilor şi al senatorilor;
- din posibilitatea, prevăzută de art. 96, alin. (1), de a hotărî punerea sub acuzare a
Preşedintelui pentru înaltă trădare.

8.4.4.4. Funcţia guvernamentală

Funcţia guvernamentală implică determinarea politicii externe, asigurarea echilibrului

financiar precum şi numirea, desemnarea, alegerea sau avizarea unor persoane în vederea
exercitării unor funcţii sau demnităţi publice. Funcţia guvernamentală este îndeplinită de
Parlament prin exercitarea următoarelor atribuţii:
- acordarea votului de încredere listei Guvernului şi programului de guvernare
propus de acesta, conform art. 103, alin. (3). Votul de încredere reprezintă şi o
modalitate de control asupra executivului, dar constituie în esenţă o decizie de
ordin politic adoptată de reprezentanţa naţională;
- moţiunea de cenzură, în condiţiile art. 113 şi 114. Decizia de demitere a
Guvernului este de asemenea o decizie de ordin politic, iar caracterul de control al

122
 acesteia nu-i epuizează conţinutul. Guvernul poate fi demis şi în împrejurări din
care nu reiese o culpă a acestuia, exclusiv în urma faptului că Parlamentul şi-a
pierdut încrederea în capacitatea acelui Guvern de a-şi realiza programul de
guvernare;
- numirea în anumite funcţii sau demnităţi publice. 6 din cei nouă judecători ai
Curţii Constituţionale sunt numiţi de Camerele Parlamentului (art. 142, alin. (2));
cei 15 membri ai Consiliului Superior al Magistraturii sunt numiţi, de asemenea de
Parlament (art. 132, alin. (1)), ca şi membrii Curţii de Conturi (art. 140, alin. (4))
sau directorul Serviciului Român de Informaţii (art. 65, alin. (2), lit. h));
- ratificarea tratatelor internaţionale, în condiţiile art. 91, alin. (1);
- adoptarea legilor bugetului de stat şi a bugetului asigurărilor sociale de stat (art.
138).

8.4.5-Actele Parlamentului;

Conform art. 67 din Constituţie, Parlamentul adoptă legi, hotărâri și moțiuni, în prezența
majorității membrilor. Procedura legislativă, reglementată de secţiunea a III-a din Capitolul I
al Titlului III al Legii noastre fundamentale (Legiferarea: art. 73-79) va fi examinată în detaliu
în secţiunea corespunzătoare a Unităţii de Învăţare 10 (Funcţiile statului: Funcţia legislativă).
În afara legilor, hotărârilor și moțiunilor – care produc efecte juridice –, Parlamentul
mai poate adopta acte cu caracter politic (declaraţii, rezoluţii), având libertatea de a decide
atât în privinţa formei, cât şi a conţinutului acestora.

8.5. Test de evaluare – autoevaluare

- În ce condiţii poate o persoană să candideze la alegerile parlamentare? Trebuie să

fie membru al vreunui partid politic?
- Cum şi în ce condiţii poate fi reprezentată în Parlament o organizație ce reprezintă
o minoritate naţională?
- Care sunt principalele aspecte pozitive ale structurii bicamerale a Parlamentului?
Care sunt dezavantajele bicameralismului?
- Identificaţi principalele atribuţii ale președinților celor două Camere și ale
birourilor permanente care prezintă relevanţă în procesul legislativ.
- În ce măsură pot fi eludate sau chiar modificate prin regulament dispoziţiile
constituţionale referitoare la organizarea şi funcţionarea Parlamentului?
- Cum pot fi utilizate de către majoritate mecanismele procedurale ale Constituţiei şi
ale regulamentelor Camerelor? Dar de către opoziţie?
- Care este rolul comisiilor parlamentare?

123
 - În ce măsură pot fi eludate sau chiar modificate prin regulament dispoziţiile
constituţionale referitoare la organizarea şi funcţionarea Parlamentului?
- Enunţaţi cel puţin 5 cazuri în care Camerele Parlamentului se întrunesc în şedinţă
comună, în afara celor menţionate în art. 65 din Constituţie.

Unitatea de învățare 9:
§ 42. Preşedintele României: a) Rolul Preşedintelui României; b) Mandatul Preşedintelui
României;)c) Funcţiile şi atribuţiile Preşedintelui României; d) Actele Preşedintelui
României;

Mandatul Preşedintelui României

9.1. INTRODUCERE
Unitatea de învăţare nr. 1 prezintă: rolul Preşedintelui României, condiţiile pentru a fi ales
Preşedinte al României, limitele mandatului prezidenţial, suspendarea şi demiterea din funcţia
de Preşedinte al României, interimatul funcţiei de Preşedinte al României.

9.2. Competenţele unităţii de învăţare

După parcurgerea unităţii de învăţare, studentul va fi capabil:
- să înţeleagă rolul Preşedintelui României şi poziţia sa în arhitectura constituţională;
- să înţeleagă relevanţa constituţională limitării numărului de mandate de Preşedinte al
României şi problemele care au apărut în aplicarea normelor constituţionale care o
consacră;
- să deceleze raţiunea şi limitele imunității Preşedintelui României;
- să înţeleagă mecanismele constituționale privind răspunderea Preşedintelui României.

9.3. Durata
Durata medie de parcurgere a fiecărei unităţi de învăţare este de 4 ore.

9.4. Conţinutul unităţii de învăţare

9.4.1. Rolul Preşedintelui României

Reglementările privitoare la Preşedintele României se găsesc în Titlul III, Capitolul II din

Constituţia României, în art. 80-100. Constituţia noastră instituie un executiv bicefal, format
din Preşedinte şi Guvern. Textul legii fundamentale nu utilizează sintagma “şef de stat” însă,
din examinarea funcţiilor şi atribuţiilor Preşedintelui României, reiese că un asemenea titlu îi
este aplicabil. Caracterul bicefal al executivului implică faptul că Preşedintele şi Guvernul au
atribuţii distincte, exercitate relativ autonom. Ca şi Parlamentul, Preşedintele este ales de către

124
popor, prin vot universal, egal, direct, secret şi liber exprimat (art. 81, alin. (1)), ceea ce
conferă un caracter reprezentativ funcţiei sale. Împrejurarea că Parlamentul este “organ
reprezentativ suprem” (art. 60, alin. (1), teza 1), nu implică nicidecum o subordonare a
Preşedintelui faţă de Parlament.
Art. 80 din Constituţia României stabileşte că Preşedintele “reprezintă statul român şi este
garantul independenţei naţionale, al unităţii şi integrităţii teritoriale a ţării” (alin. (1)). El
veghează la respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice. În acest
scop, Preşedintele României mediază între puterile statului precum şi între stat şi societate.

9.4. 2. Mandatul Preşedintelui României

9.4.2.1. Numărul mandatelor şi durata acestora

Până la revizuirea Constituţiei, Preşedintele României era ales pentru un mandat de 4 ani.
Mandatul Preşedintelui a fost prelungit prin modificarea art. 83, alin. (1), la cinci ani,
prevederi care se aplică însă începând cu noul mandat prezidenţial (art. 155, alin. (3)).
Condiţiile de eligibilitate sunt următoarele:
- candidatul să fie cetăţean român;
- candidatul să nu aibă şi altă cetăţenie decât cea română;
- candidatul să aibă drept de vot;
- candidatului să nu-i fie interzisă asocierea în partide politice în baza
art. 37, alin. (3);
- candidatul să fi împlinit vârsta de 35 de ani la data alegerilor;
- candidatul să nu mai fi exercitat anterior două mandate de
Preşedinte al României.
Alegerea poate avea loc prin unul sau două tururi de scrutin (în cazul în care nici unul
din candidaţi nu obţine majoritatea voturilor valabil exprimate pe întreaga ţară). Întâmpinările
şi contestaţiile cu privire la înscrierea candidaţilor sau la desfăşurarea alegerilor vor fi
soluţionate de Biroul Electoral Central, putând fi atacate prin contestaţie, soluţionată – în baza
art. 146, lit. f) – de către Curtea Constituţională. Validarea mandatului se va face de către
Curtea Constituţională (art. 82, alin. (1)). Modul de desfăşurare a alegerilor este reglementat
în prezent de dispoziţiile Legii nr. 370 / 20. 09. 2004, care înlocuieşte Legea nr. 69/1992 cu
privire la alegerea Preşedintelui României, sub imperiul căreia s-au desfăşurat alegerile de
până acum (din anii 1992, 1996 şi 2000).
Nimeni nu poate exercita funcţia de Preşedinte al României pentru mai mult de două
mandate. În practica politică recentă s-a pus problema calificării mandatului de Preşedinte al
României, exercitat de domnul Ion Iliescu în perioada mai 1990 – noiembrie 1992. Efectuând
o distincţie între noţiunile de “funcţie” şi “mandat”, Curtea Constituţională a stabilit că
mandatul (“preconstituţional”) exercitat de domnul Ion Iliescu între anii 1990-1992 nu
constituie un mandat în înţelesul art. 81, alin. (2), fraza 1, şi – ca atare – nu va fi luat în calcul
la stabilirea numărului de mandate exercitate. În consecinţă, atât candidatura acestuia din anul

125
1996, cât şi candidatura din anul 2000 au fost constituţionale (Pentru opinia contrară, vezi
susţinerile – riguros argumentate – în opinia separată a Preşedintelui Curţii Constituţionale,
Lucian Mihai, la Hotărârea Curţii Constituţionale nr. 3/2000 privind contestarea înregistrării
candidaturii domnului Ion Iliescu pentru funcţia de Preşedinte al României, publicată în M.
Of., nr. 552 / 8 noiembrie 2000).
Durata mandatului este (de la noul mandat înainte) de 5 ani. Ea poate fi prelungită,
prin lege organică, în caz de război sau de catastrofă (art. 81, alin. (3)). Observăm sub acest
aspect o anumită similitudine cu mandatul Parlamentului, care – conform dispoziţiilor art. 63,
alin. (1), poate fi de asemenea prelungit, în aceleaşi condiţii. Similitudinea nu mai este însă
de observat în privinţa stabilirii datei alegerilor. Alegerile parlamentare trebuie organizate în
decurs de 3 luni de la expirarea mandatului (art. 63, alin. (2)). În privinţa stabilirii datei
alegerilor prezidenţiale, legea fundamentală nu cuprinde nici un fel de dispoziţii. În Legea nr.
370 / 2004, se prevede doar că data alegerilor prezidenţiale se stabileşte de către Guvern, cu
cel puţin 45 de zile înainte de data votării, şi se aduce la cunoştinţa populaţiei cu cel puţin 5
zile înainte de expirarea mandatului sau de la data survenirii vacanţei funcţiei (art.4, alin. 1
din legea menţionată). Această reglementare lasă loc unor abuzuri din partea Guvernului.
Astfel, în cazul în care Guvernul anunţă, cu o săptămână înainte de expirarea mandatului
preşedintelui, data alegerilor, stabilind-o însă la 6 luni după data anunţării, sunt respectate
cerinţele art. 4 al legii menţionate. Practic însă, într-o asemenea situaţie, mandatul
Preşedintelui ar fi prelungit cu aproape 6 luni. În plus, în Constituţie nu există o dispoziţie –
similară celei din art. 63, alin. (4), în privinţa Parlamentului, sau celei din art. 110, alin. (4) în
privinţa Guvernului – care să restrângă exercitarea atribuţiilor prezidenţiale în perioada dintre
expirarea mandatului şi intrarea în funcţie a noului Preşedinte. Alegerile au loc într-o singură
zi, care poate fi numai duminica (art. 4, alin. 2 din lege).
Exercitarea mandatului începe de la data depunerii jurământului prevăzut în art. 82.
Preşedintele îşi exercită mandatul până la depunerea jurământului de către Preşedintele nou
ales (art. 83, alin. (2)).
Vacanţa funcţiei de Preşedinte al României, prevăzută în art. 97, survine în caz de
demisie, de demitere din funcţie, în caz de imposibilitate definitivă de exercitare a funcţiei,
sau de deces. Demiterea din funcţie poate fi decisă doar de popor, prin referendum, în baza
art. 95 din legea fundamentală. Modul de organizare a referendumului privind demiterea (sau
confirmarea în funcţie) a Preşedintelui României este reglementat de Legea nr. 3/2000 privind
organizarea şi desfăşurarea referendumului, în art. 8-10 precum şi în art. 15-48. Preşedintele
mai este demis – de drept – pe data rămânerii definitive a hotărârii Înaltei Curţi de Justiţie şi
Casaţie, de condamnare pentru infracţiunea de înaltă trădare (art. 96, alin. (4), fraza ultimă).
Imposibilitatea definitivă implică în mod normal recurgerea la avizul unor experţi (de obicei
în medicină) .Ea trebuie însă constatată, pe baza avizului experţilor, de către Curtea
Constituţională (art. 146, lit. g)). În caz contrar ar fi posibile anumite abuzuri.

9.4.2.2. Incompatibilităţi şi imunităţi

Funcţia de preşedinte este incompatibilă cu orice altă funcţie publică sau privată (art.
84, alin. (1), teza a doua). Demnitatea funcţiei de şef al statului ar fi grav afectată în cazul în
care titularul acesteia nu i-ar consacra întreaga sa energie, precum şi toate resursele fizice şi

126
intelectuale disponibile. În timpul mandatului său, Preşedintele României nu poate fi membru
al unui partid politic (art. 84, alin. (1) teza 1). Situarea şefului statului în afara sferei de
competiţie dintre partidele politice îl plasează pe o poziţie similară celei a unui monarh
constituţional, a unui arbitru între diversele partide, inclusiv faţă de cel din care provine. O
asemenea soluţie denotă o neîncredere funciară în capacitatea partidelor de a-şi exercita
funcţia de formare a voinţei politice a electoratului şi de a asigura – în cazul în care ajung la
guvernare – realizarea politicii aprobate prin vot de către cetăţeni. Implicit, aceasta semnifică
o anumită rezervă sau chiar ostilitate faţă de pluralismul politic. Un partid democratic îşi
propune în mod manifest promovarea unei politici benefice pentru întreaga naţiune iar
conducătorii săi sunt sau ar trebui să fie capabili să exercite funcţia supremă în stat în mod
echilibrat şi imparţial, să fie cu alte cuvinte preşedinţi deopotrivă a celor care i-au votat cât şi
a celor care nu i-au votat. Împrejurarea de a fi membru al unui partid politic – deţinând chiar o
funcţie de conducere în acel partid – nu are cum să afecteze modul de a exercita funcţia de şef
al statului în cazul în care partidul respectiv este loial faţă de constituţie şi fidel principiilor
democraţiei şi statului de drept. În condiţiile unei competiţii politice democratice, accesul la
funcţia supremă în stat este practic imposibil în condiţii normale pentru un candidat din afara
unui partid politic; este greu de conceput ca un partid politic să sprijine candidatura pentru
această funcţie a unei personalităţi apolitice. Alegerea în funcţia de Preşedinte al României îl
obligă pe cel ales să se abţină de la a participa la luarea deciziilor în propriul partid, ceea ce
inevitabil este de natură a crea fricţiuni şi rivalităţi în interiorul partidului între adepţii şi
susţinătorii săi pe de o parte şi cei legaţi de noua conducere a partidului, de regulă implicaţi în
activitatea de guvernare, pe de altă parte. Retragerea din procesul decizional din interiorul
partidului său are sens pentru un politician aflat la sfârşitul carierei, care odată cu încheierea
mandatului de Preşedinte intenţionează să se retragă din viaţa politică şi nu va fi decât cu greu
credibilă şi efectivă în cazul în care un politician exercită un prim mandat de Preşedinte, se
întoarce în fruntea partidului său la încheierea mandatului, exercită mai târziu un al doilea
mandat pentru a-şi continua apoi cariera ca parlamentar. Este perfect normal ca un lider al
unui partid politic să exercite funcţia de şef al statului iar la sfârşitul mandatului ori între
mandate să deţină un mandat de parlamentar; a-l obliga însă pe durata mandatului de
Preşedinte să se abţină de la a participa la dezbaterile şi la deciziile din propriul partid
înseamnă a-l obliga fie la a renunţa la viitorul său politic, fie la găsirea unor căi ocolite de a-şi
păstra influenţa şi autoritatea în partidul din care oficial nu mai poate face parte. Practic
dispoziţia constituţională citată (art. 84, alin. (1), teza a 2-a) obligă clasa politică românească
la o ipocrizie în plus. Caracterul nerealist al acestei exigenţe este conştientizat într-o anumită
măsură şi de legiuitorul organic: noua lege electorală prevede în mod expres posibilitatea ca
Preşedintele în funcţie la data alegerilor, dacă se află în ultimele 3 luni ale mandatului, să
poată candida „ca independent pe listele unui partid politic, unei alianţe politice sau alianţe
electorale pentru obţinerea unui mandat de deputat sau senator.” Candidatura implică
posibilitatea de a-şi susţine propria candidatură, participând la campania electorală; este însă
discutabil în cel mai înalt grad dacă Preşedintele poate promova în această campanie
electorală nu numai propria candidatură, ci şi partidul pe listele căruia este înscris precum şi
pe candidaţii propuşi de acel partid, menţinându-se totodată în limitele stabilite de art. 84,
alin. (1). La prima vedere nu ar fi o contradicţie flagrantă între textul constituţional (care-i
interzice preşedintelui în funcţie să facă parte dintr-un partid politic) şi participarea

127
Preşedintelui la campania electorală. La o examinare atentă însă observăm că de fapt cele mai
importante activităţi legate de calitatea de membru de partid sunt accesibile Preşedintelui:
candidatura pe listele partidului, campania electorală şi deciziile politice generale ale
partidului (indirect, prin exercitarea funcţiei de mediere, prin consultări cu liderii partidelor
dar şi prin intermediul membrilor de partid apropiaţi prin interese sau afinităţi doctrinare).
Practic singura consecinţă concretă a dispoziţiei constituţionale citate rămâne interdicţia
pentru Preşedinte de a-şi plăti cotizaţia şi de la a participa la şedinţele periodice ale
organizaţiei de partid.

Conform articolului 84, alin. 2 din legea noastră fundamentală, Preşedintele României
beneficiază de imunitate. O primă problemă ridicată de interpretarea acestui text o constituie
întinderea imunităţii conferite de Constituţie şefului statului. Beneficiază Preşedintele de
imunitate pe întreaga durată a mandatului, pentru toate actele şi faptele sale sau doar în
privinţa actelor şi faptelor comise în exerciţiul mandatului? În vechea redactare a textului
constituţional, răspunsul se putea da uşor: art. 84 (denumit ca şi în prezent „Incompatibilităţi
şi imunităţi”) era formulat aproape identic în primele două alineate, având în plus un al treilea
alineat, privitor la punerea sub acuzare a Preşedintelui pentru înaltă trădare. Conţinutul acestui
alineat este preluat prin legea de revizuire în noul articol 951, devenit 96 în urma
renumerotării. În formularea anterioară a art. 84, interpretarea sistematică a textului ducea la
concluzia neresponsabilităţii preşedintelui: dispoziţiile constituţionale privind imunitatea
cuprindeau un enunţ succint („Preşedintele României se bucură de imunitate”) urmat de o
trimitere la un text referitor la neresponsabilitatea parlamentarilor şi de reguli privind tragerea
la răspundere a şefului statului în caz de „înaltă trădare”. Rezulta per a contrario, că în
celelalte împrejurări Preşedintele României nu răspundea – nici politic şi nici juridic în faţa
vreunui organ constituţional sau judiciar – responsabilitatea sa fiind limitată la cazul „înaltei
trădări”, şi – în plus – condiţionată de procedura stabilită în acest sens. Din moment ce
constituantul privea procedura punerii sub acuzare a Preşedintelui ca o excepţie de la regula
imunităţii prezidenţiale, tăcerea sa în privinţa altor situaţii trebuie interpretată în sensul negării
admisibilităţii vreunei răspunderi.
În noua redactare a textului legii fundamentale, dispoziţiile privind imunitatea şefului
statului şi cele referitoare la procedura punerii sale sub acuzare sunt plasate în articole diferite
(84 şi respectiv 96). Prin urmare, nu mai putem trage concluzia că legiuitorul constituant ar
privi raportul dintre cele două norme ca pe un raport între regulă şi excepţie. „Mutarea”
dispoziţie din art. 84, alin. (3) în cuprinsul unui nou articol (951 devenit prin renumerotare 96)
pledează mai degrabă pentru o soluţie contrară. Prin urmare, discuţia asupra întinderii şi
limitelor imunităţii prezidenţiale trebuie reluată, cu luarea în considerare a noii configuraţii a
textului constituţional.
Sunt posibile două interpretări, în funcţie de modul în care privim raportul dintre cele
două fraze ale alineatului 2 din art. 84.
1) Pe de o parte, putem susţine că fraza a doua („Prevederile articolului 72, alin. (1) se
aplică în mod corespunzător.”) cuprinde o aserţiune suplimentară faţă de dispoziţia din prima
frază („Preşedintele României se bucură de imunitate.”) şi conţine o regulă aparte, distinctă de
regula generală a imunităţii şefului statului; astfel, în plus faţă de imunitatea – generală şi
necondiţionată – conferită prin prima frază şi care priveşte toate actele şi faptele sale,

128
Preşedintele mai beneficiază de imunitate în privinţa actelor şi faptelor care au legătură cu
exercitarea mandatului. În prima situaţie, imunitatea este limitată la durata mandatului (fiind
aşadar o imunitate de procedură), iar în cea de-a doua, imunitatea este perpetuă (constituind
de data aceasta un caz de neresponsabilitate). Dificultatea principală ce stă în calea acestei
interpretări rezidă în lipsa argumentelor exprese de text care să pledeze în sprijinul unei
limitări în timp – la durata mandatului – a imunităţii stipulate în prima frază, în contrast cu
caracterul nelimitat în timp al imunităţii prevăzute în fraza a 2-a. Este însă de remarcat faptul
că în cazul în care am admite lipsa unei limitări în timp a imunităţii prevăzute în prima frază,
cea de a doua frază ar fi absolut inutilă: ce sens ar mai avea trimiterea la aplicarea
corespunzătoare a dispoziţiilor din art. 72, alin. (1), din moment ce Preşedintele beneficiază
perpetuu de imunitate pentru toate actele şi faptele sale, indiferent dacă sunt săvârşite în
legătură cu mandatul său sau în afara acestuia? Prin urmare, imunitatea prevăzută de textul
primei fraze a art. 72, alin. (1) este limitată în timp la durata mandatului; considerăm că atunci
când constituantul înţelege să confere imunitate unui demnitar, o face doar pe durata
mandatului său, iar atunci când imunitatea conferită este perpetuă o menţionează expres. În
lipsa unei asemenea dispoziţii, orice imunitate este limitată la durata mandatului. În sprijinul
acestei soluţii pledează şi interpretarea literală: în fraza „Preşedintele României se bucură de
imunitate”, prin „Preşedintele României” înţelegem o persoană aflată în exerciţiul mandatului
său de şef al statului. Este exclus ca prin această sintagmă să fie desemnată o persoană care a
ocupat această funcţie în trecut.
2) Pe de altă parte se poate afirma că fraza a 2-a nu reprezintă altceva decât reluarea şi
concretizarea regulii stabilite în prima frază; prin urmare Preşedintele nu ar dispune decât de
acea imunitate care rezultă din aplicarea corespunzătoare a dispoziţiilor art. 72, alin. (1). Cu
alte cuvinte, imunitatea sa s-ar întinde doar asupra opiniilor şi a deciziilor adoptate în
exerciţiul mandatului. Concluzia aceasta este greu de acceptat din perspectiva unei interpretări
teleologice. Intenţia constituantului a fost de a-l proteja pe Preşedinte contra presiunilor,
şicanelor sau tracasărilor decurgând din exercitarea cu rea credinţă sau din interes politic a
unor acţiuni penale. Totodată, caracterul independent şi imparţial al actului de justiţie este
mult mai bine apărat atunci când cel acuzat nu mai ocupă o înaltă funcţie în stat. Pe de o parte
sunt excluse sau măcar reduse considerabil atât influenţele pe care acesta şi prietenii săi
politici le-ar putea exercita asupra justiţiei, iar pe de altă parte dispare miza politică enormă
reprezentată de posibilitatea compromiterii grave a unui personaj de prim rang al scenei
publice.
Începerea cercetării sau a urmăririi penale ori a procesului penal în cazul unei fapte
legate de exercitarea mandatului nu ar fi atât de gravă sub acest aspect; în discuţie s-ar afla
acte politice ale Preşedintelui, iar opinia publică ar percepe aceste proceduri ca parte a unei
dispute politice, în care cei ce au iniţiat-o riscă să apară şi ei într-o lumină negativă, ca
persoane incapabile să-şi susţină punctul de vedere prin intermediul unei dezbateri
democratice sau să-şi impună proprii reprezentanţi în funcţii eligibile prin scrutin democratic
şi care recurg la mijloace neloiale pentru a compromite reprezentanţii adversarilor sau a
zădărnici iniţiativele acestora. Un proces penal pentru fapte săvârşite în afara exerciţiului
mandatului este mult mai grav pentru reputaţia unui demnitar ; s-ar crea imaginea unui om
aflat în conflict nu cu adversarii săi politici – ceea ce ar fi absolut normal pentru un om politic
–, ci cu legea. O acuzaţie pentru o faptă care are legătură cu mandatul trebuie întotdeauna să

129
se raporteze la cazuri reale şi precise, în general cunoscute publicului larg şi dezbătute în mass
media; ca atare posibilitatea de a inventa sau exagera este considerabil redusă. O acuzaţie
privind fapte săvârşite în afara mandatului poate privi orice situaţii reale sau imaginare;
posibilitatea de a inventa, interpreta tendenţios sau a exagera anumite circumstanţe sau de a
răstălmăci anumite declaraţii este practic nelimitată. Orice procesoman obscur poate ieşi din
anonimat, dobândind o celebritate de naţională de o zi, prin formularea unei acuzaţii penale
împotriva şefului statului. Iniţierea oficială a unei anchete în acest sens ar conferi însă acestui
demers un plus de credibilitate în faţa opiniei publice iar prejudiciul public ar fi considerabil.
Pentru aceste raţiuni, credem că este greu de admis că intenţia legiuitorului constituant a fost
de-a proteja mandatul Preşedintelui doar contra primei categorii de acuzaţii, cele politice –
mai uşor de verificat şi de respins –, lăsând deschisă posibilitatea tracasării şefului statului şi a
degradării nivelului confruntărilor politice prin procese penale pentru fapte săvârşite în afara
exerciţiului funcţiei, caz în care demontarea acuzaţiilor este mult mai greu de realizat.

Nou inseratul articol 96 din legea fundamentală stabileşte condiţiile punerii sub
acuzare a Preşedintelui pentru “înaltă trădare”. Acest articol reprezintă în parte o reformulare
a dispoziţiilor art. 84, alin. 3 (în vechea versiune a textului constituţional), cuprinzând pe de
altă parte dispoziţii noi privitoare la propunerea de punere sub acuzare (alin. (2)) şi la
suspendarea de drept a Preşedintelui pus sub acuzare (alin. (4)).
Infracţiunea de “înaltă trădare“ nu era prevăzută de Codul penal român din 1968 (cu
modificările ulterioare), care incrimina doar fapte precum “Trădarea” (art.155), “Trădarea
prin ajutarea inamicului” (art. 156) şi “Trădarea prin transmiterea de secrete“ (art. 157). Se
putea pune în acest caz problema legalităţii incriminării. Noul Cod penal incriminează distinct
faptele de înaltă trădare (art. 398), ca fiind „faptele prevăzute în art. 394-397 [i.e. Trădarea,
Trădarea prin ajutarea inamicului, Trădarea prin transmiterea de secrete de stat şi Acţiuni
împotriva ordinii constituţionale], săvârşite de către Preşedintele României sau de către alt
membru al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării”.
Se pune şi în acest caz problema dacă punerea sub acuzare se face în condiţiile
prevăzute doar în timpul exercitării mandatului de către Preşedinte sau şi după expirarea
acestuia. Credem că faptele de “înaltă trădare“ comise de Preşedinte intră sub incidenţa
dispoziţiilor menţionate doar în cazul în care au fost comise în timpul exercitării mandatului,
sau dacă fuseseră comise anterior, ele vor fi supuse aceloraşi dispoziţii numai pe durata
exercitării mandatului. După expirarea mandatului, atât faptele de trădare (sau de “înaltă
trădare”) comise anterior exercitării funcţiei de Preşedinte, cât şi cele comise ulterior, vor fi
supuse dispoziţiei dreptului comun în materie.
Conform alin. (1) din articolul menţionat, punerea sub acuzare a Preşedintelui pentru
înaltă trădare se face doar de Camera Deputaţilor şi de Senat, întrunite în şedinţă comună, cu
votul a două treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor. Conform art. 60 din Regulamentul
şedinţelor comune ale Camerei Deputaţilor şi ale Senatului, cererea de punere sub acuzare
trebuie semnată de cel puţin o treime din numărul total al senatorilor şi deputaţilor.
Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. După cum am mai
menţionat, Preşedintele este demis de drept pe data rămânerii definitive a hotărârii de
condamnare. De la data trimiterii sale în judecată şi până la data demiterii, Preşedintele este
suspendat de drept (art. 96, alin. (3)).

130
9.4.2.3. Suspendarea şi demiterea Preşedintelui României

Conform art. 95, alin. (1), în cazul săvârşirii unor fapte grave prin care încalcă
prevederile Constituţiei, Preşedintele României poate fi suspendat din funcţie de Camera
Deputaţilor şi de Senat, întrunite în şedinţă comună, cu votul majorităţii deputaţilor şi
senatorilor, după consultarea Curţii Constituţionale. Preşedintele poate da Parlamentului
explicaţii cu privire la faptele ce i se impută. Propunerea de suspendare din funcţie poate fi
iniţiată de cel puţin o treime din numărul deputaţilor şi senatorilor şi se aduce neîntârziat la
cunoştinţă Preşedintelui (art. 95 alin. (2)). Dacă propunerea de suspendare din funcţie este
aprobată, se va organiza în cel mult 30 de zile un referendum pentru demiterea Preşedintelui
(art. 95, alin. (3)).
În cei peste 20 de ani care au trecut de la adoptarea legii noastre fundamentale,
procedura de suspendare a Preşedintelui României a fost iniţiată de trei ori:
- prima dată ca urmare a unor declaraţii făcute de şeful statului, dl. Ion Iliescu, în ziua
de 20 mai 1994, interpretate ca fiind ostile atât restituirii, prin justiţie, către proprietari a
imobilelor naţionalizate, cât şi ideii de proprietate privată în general şi apreciate ca un act de
presiune politică asupra judecătorilor care aveau a se pronunţa asupra unor cereri de restituire
a unor asemenea imobile. Curtea Constituţională a dat un aviz negativ cererii de suspendare,
iar Parlamentul a respins-o cu majoritate de voturi.
- Preşedintele României a fost suspendat la data de 19 aprilie 2007, prin hotărâre
adoptată cu o largă majoritate de Camerele Parlamentului întrunite în şedinţă comună, în urma
unei cereri iniţiate de PSD. Este de remarcat faptul că parlamentarii care au votat în favoarea
suspendării au ignorat avizul negativ al Curţii Constituţionale, dezbaterile care au precedat
adoptarea hotărârii de suspendare fiind caracterizate prin violenţă de limbaj şi rechizitorii
politice înverşunate la adresa şefului statului; preocuparea de a examina raţionamentul Curţii
şi eventual de a demonstra, contrar avizului acesteia, gravitatea pretinselor fapte de încălcare a
Constituţiei, fiind practic absentă. Referendumul din 19 mai 2007, organizat în baza
prevederilor art. 95, alin. (3) din Constituţie precum şi a dispoziţiilor Legii 3 / 2000,
modificată în mod special cu acest prilej, a dat câştig de cauză Preşedintelui suspendat cu
aproape 75 % din numărul voturilor valabil exprimate. Consecinţele directe ale actului de
suspendare (creşterea fără precedent a popularităţii şefului statului, perceput ca victimă a unei
coaliţii transpartinice de parlamentari corupţi, şi reculul de popularitate al partidelor care au
concurat la adoptarea hotărârii de suspendare şi chiar a Parlamentului în întregul său) atestă
riscurile politice ale exercitării abuzive şi fără discernământ a unui asemenea instrument de
control parlamentar asupra executivului.
- o a doua suspendare a avut loc în ziua de 6 iulie 2012, în cursul unei sesiuni
extraordinare, convocate intempestiv cu puţine zile înainte, şi care avea o ordine de zi fără
legătură cu o eventuală suspendare a Preşedintelui României. Guvernul a emis două ordonanţe
de urgenţă prin care a redus atribuţiile Curţii Constituţionale (eliminând posibilitatea
controlului asupra hotărârilor camerelor Parlamentului, instituită prin Legea 177/2010) şi a
modificat legea referendumului. Anterior fusese revocat Avocatul Poporului (act fără
precedent în istoria instituţiei), singurul care putea ridica direct excepţia de
neconstituţionalitate în cazul ordonanţelor de urgenţă (art. 146, pct. d) din Constituţie).

131
Urmează revocarea preşedinţilor celor două camere (înlocuiţi cu d-nii Crin Antonescu la
Senat şi Vasile Zgonea la Camera Deputaţilor). Propunerea de suspendare este citită pe 5
iulie şi votată – fără a mai constitui o comisie de anchetă – a doua zi, după ce Curtea
Constituţională fusese „somată” (tot pe 5 iulie) să prezinte avizul prevăzut de art. 146, lit. h)
din Constituţie în termen de 24 de ore. Avizul Curţii, deşi exprimă rezerve faţă de modul în
care Preşedintele şi-a îndeplinit rolul stabilit prin Constituţie, nu constată existenţa unor „fapte
grave de încălcare a Constituţiei”. La referendumul stabilit pentru ziua de 29 iulie 2012 s-au
prezentat la vot, conform datelor oficiale, 8.459.053 de persoane, dintre care 7.403.836
(97,52%) au votat în favoarea demiterii, 943.375 (11,15%) contra demiterii, iar 111.842 de
voturi (1,32%) au fost anulate. Raportat la numărul total al persoanelor înscrise în lista pentru
referendum (18.292.464), Curtea a constatat – după aprinse dezbateri, printr-o decizie intens
mediatizată şi vehement criticată de perdanţi – nu s-a întrunit numărul necesar de voturi
necesar, conform art. 10 din legea referendumului, pentru demiterea Preşedintelui. Punctul
nevralgic al deciziei îl constituie împrejurarea dacă listele electorale permanente fuseseră
corect întocmite şi actualizate, cu alte cuvinte dacă cifra de 18,29 milioane nu ar trebui redusă
semnificativ (cel puţin până la nivelul îndeplinirii cvorumului). „Listele electorale
permanente” sunt definite în art. 2, alin. (1), lit. c) al Legii nr. 370/2004 referitoare la alegerea
Preşedintelui României ca fiind „listele cu cetăţenii români cu drept de vot care au împlinit
vârsta de 18 ani până în ziua alegerilor inclusiv”, iar în Legea nr. 35/2008 referitoare la
alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului, se stabileşte că listele electorale sunt permanente
şi suplimentare (art. 25), că listele electorale permanente se întocmesc pe localităţi şi cuprind
pe toţi cetăţenii cu drept de vot domiciliaţi în localitatea pentru care au fost întocmite (art. 26,
alin. (2)), iar listele electorale suplimentare cuprind mai multe categorii de persoane (cei omişi
din listele permanente care fac dovada domiciliului în raza secţiei de votare, membrii comisiei
de votare), printre care şi cetăţenii domiciliaţi în străinătate (art. 27, alin. (2), fraza 1). Luând
în considerare „listele electorale permanente” în accepţiunea Legii nr. 35/2008 (fără cetăţenii
români domiciliaţi în străinătate), cvorumul apare diferit decât pe baza aceloraşi „liste
electorale permanente” aşa cum sunt definite de Legea nr. 370/2004, modificată. Pentru prima
variantă pledează caracterul de lege electorală generală a acestei reglementări (Legea nr.
35/2008); dispoziţiile ei privesc mai multe categorii de alegeri. Se poate replica însă că tocmai
alegerile prezidenţiale au fost omise din această titulatură; legiuitorul nu a voit să
reglementeze acest domeniu şi nu a modificat nimic din Legea nr. 370/2004. Mai mult,
dispoziţiile acestei legi referitoare la listele permanente cuprind referiri cu privire la colegiile
uninominale ceea ce ar fi de natură să susţină teza conform căreia legiuitorul a avut în vedere
doar situaţia alegerilor parlamentare şi cel mult, în plus, cea a alegerilor locale. Pe de altă
parte, nici raportarea la Legea nr. 370/2004 privitoare la alegerea Preşedintelui României nu
este mai presus de orice obiecţie: referendumul are ca obiect confirmarea sau infirmarea de
către popor a opiniei Parlamentului, conform căruia Preşedintele României ar fi comis fapte
grave de încălcare a Constituţiei. Nu este vorba de o alegere sau realegere a Preşedintelui. În
orice caz, Curtea Constituţională a decis în sensul invalidării referendumului şi într-un stat de
drept soluţia acestei curţi reprezintă punctul final al disputei. Poziţia politică a Preşedintelui
României este sensibil afectată de confruntarea cu votul a 7,4 milioane de votanţi ostili, însă
exigenţele statului de drept impun ca majoritatea să decidă doar cu formele şi prin procedurile
stabilite prin Constituţie, în limitele legii şi în conformitate cu reguli clare, care nu trebuie şi

132
nu pot fi modificate în timpul jocului. În această grilă trebuie citite – credem – intervenţiile
prompte, tăioase, repetate şi fără precedent ale unor înalţi demnitari sau ale unor diplomaţi
europeni şi americani. Nu atât afinităţile politice şi ideologice (prezente şi ele uneori), nici
interesele economice sau strategice şi nici simpatiile personale pentru un preşedinte plin de
farmec personal nu au făcut ca Departamentul de Stat american, Preşedintele Comisiei
Europene, Comisarul UE pentru Justiţie, Cancelarul Federal al Germaniei, ambasadorii
aliaţilor noştri importanţi şi numeroşi alţi politicieni de vârf să ia energic atitudine contra unor
măsuri ale Guvernului şi Parlamentului României. Esenţa mesajului lor a fost nu păstrarea în
funcţie Preşedintelui (preferată, ce-i drept, de unii) ci respectarea unor reguli clare în procesul
suspendării şi demiterii şi, mai ales, predictibilitatea în problemele care au şi impact asupra
relaţiilor externe.

9.4.2.4. Interimatul funcţiei de Preşedinte

Conform prevederilor art. 98, alin. (1), interimatul funcţiei survine în trei situaţii: în
cazul în care funcţia de Preşedinte devine vacantă, dacă Preşedintele este suspendat din
funcţie ori dacă se află în imposibilitate temporară de a-şi exercita atribuţiile. Funcţia de
Preşedinte devine vacantă prin demisie, prin demitere (în urma referendumului prevăzut de
art. 95 alin. (3)), în caz de pierdere a drepturilor electorale sau de deces. Teoretic, mandatul
Preşedintelui ar mai putea înceta în caz de incompatibilitate, însă este greu de conceput o
situaţie în care un politician care reuşeşte să ocupe cea mai înaltă funcţie în stat să-şi
pericliteze poziţia refuzând să renunţe la o funcţie publică sau privată pe care o deţine sau la
calitatea de membru a unui partid politic. În cazul în care, totuşi, Preşedintele exercită funcţii
incompatibile cu demnitatea de şef al statului sau desfăşoară activităţi care presupun în mod
necesar apartenenţa la un anumit partid politic, asemenea fapte pot fi considerate încălcări
grave ale prevederilor legii fundamentale, ducând la suspendarea sa din funcţie conform
dispoziţiilor art. 95, alin. (1), astfel încât această situaţie este subsumabilă ipotezei a doua.
Imposibilitatea exercitării atribuţiilor trebuie să fie temporară; în cazul în care ar fi definitivă
(de exemplu: în urma unui accident sau a unei operaţii nereuşite, Preşedintele se află în comă
iar funcţiile creierului sunt grav şi iremediabil compromise), funcţia de şef al statului devine
vacantă. Nu ne aflăm în situaţia unei imposibilităţi temporare de exercitare a funcţiilor nici în
cazul unei intervenţii chirurgicale în care Preşedintele este supus anesteziei totale pentru o
scurtă perioadă de timp. Imposibilitatea temporară în exercitarea funcţiilor apare atunci când
Preşedintele este în comă în urma unei operaţii sau nu poate lua decizii în deplină cunoştinţă
de cauză datorită unor efecte secundare ale medicamentelor administrate în cadrul
tratamentului postoperatoriu, ori – caz frecvent în filmele de aventuri dar aproape niciodată
întâlnit în practică – a dispărut sau se află în captivitate. Se poate imagina şi situaţia unei
pierderi temporare a discernământului şefului statului în urma unei boli mintale; totuşi într-o
asemenea situaţie vor exista întotdeauna presiuni considerabile din partea tuturor forţelor
politice apropiate Preşedintelui pentru ca acesta să-şi dea demisia, întrucât un asemenea fapt,
devenit public, ar compromite grav imaginea publică a acestor partide.
Interimatul funcţiei de Preşedinte se asigură, în ordine, de preşedintele Senatului şi de
preşedintele Camerei Deputaţilor (art. 98, alin. (1), teza ultimă). Până în decembrie 2004,
această dispoziţie nu avea o semnificaţie politică deosebită, dat fiind faptul că partidul sau
coaliţia care câştiga alegerile parlamentare le câştiga şi pe cele prezidenţiale. Preşedintele

133
Senatului – potenţial Preşedinte interimar – aparţinea aceluiaşi partid sau unui partid aliat cu
cel al şefului statului. Prin revizuirea legii noastre fundamentale, s-a prelungit mandatul
şefului statului, ceea ce ridică în mod considerabil şansele survenirii unei coabitări a
Preşedintelui cu un Parlament şi un Guvern de altă orientare politică. Independent de această
ipoteză, rezultatul strâns al alegerilor din 28 noiembrie 2004 a dus la situaţia bizară a unei
majorităţi parlamentare de moment – şi anume în momentul alegerii preşedinţilor Camerelor –
diferită de majoritatea guvernamentală de mai târziu. Astfel, Preşedintele României (care a
candidat din partea Alianţei „Dreptate şi Adevăr”) a coabitat peste un an cu preşedinţii
Camerelor, ambii membri ai PSD. În aceste condiţii, survenirea interimatului funcţiei de
Preşedinte implică o miză politică enormă. Opoziţia va fi deosebit de interesată în a găsi
temeiuri sau a crea situaţii care ar putea duce la interimatul funcţiei de şef al statului.
Recompensa va fi considerabilă; controlul – fie el şi temporar – asupra instituţiei
prezidenţiale. Sub acest aspect, instituţia interimatului, aşa cum este configurată în textul
actualei Constituţii are un anumit potenţial destabilizator.
O garanţie în privinţa sustragerii acestei decizii jocului politic interesat al partidelor o
reprezintă atribuţia Curţii Constituţionale prevăzută în art. 146, pct. g) (art. 144, pct. e), în
vechea redactare): Curtea constată existenţa împrejurărilor care justifică interimatul funcţiei
de Preşedinte al României şi comunică cele constatate Parlamentului. Însă în cazul în care
interimatul survine ca urmare a suspendării Preşedintelui, rolul Curţii este limitat la un aviz
consultativ, dat anterior deciziei de suspendare, conform art. 95, alin. (1), coroborat cu art.
146, pct. f).
Preşedintele interimar poate exercita, pe durata funcţiei, toate atribuţiile şefului
statului cu excepţia celor prevăzute la articolele 88-90 (art. 98, alin. (2)). Este vorba de
trimiterea de mesaje către Parlament (art. 88), de dizolvarea Parlamentului (art. 89) şi de
consultarea poporului prin referendum (art. 90). Printre atribuţiile neexceptate se numără şi
cea de desemnare a unui candidat pentru funcţia de prim ministru (art. 85, alin. (1) şi art. 103,
alin. (1)) şi de numire a Guvernului pe baza votului de încredere acordat de Parlament (art. 85,
alin. (1), teza ultimă). Aceasta poate duce la un abuz din partea Paramentului sau, mai exact, a
majorităţii parlamentare. În cazul unei crize guvernamentale, atunci când şeful statului nu
înţelege să facă uz de atribuţiile sale în sensul dorit de majoritatea parlamentară, numind
candidatul la funcţia de prim ministru şi echipa guvernamentală agreată de aceasta, va exista
posibilitatea suspendării Preşedintelui pentru un pretext oarecare – invocat ca gravă încălcare
a Constituţiei – şi dând astfel posibilitatea formării unui nou Guvern în intervalul de timp
dintre suspendare şi referendumul organizat în urma acesteia. Chiar şi în cazul în care votul
poporului îl confirmă în funcţie pe Preşedinte, acesta va întâlni la revenirea în funcţie o echipă
guvernamentală gata formată, pe al cărei şef, conform art. 107, alin. (2), nu îl poate revoca. În
aceste condiţii, dispoziţiile art. 89 din Constituţie cu privire la dizolvarea Parlamentului au
devenit practic caduce. În intervalul de timp – oricum exagerat de lung – de 60 de zile de la
prima cerere de învestitură a unui candidat neagreat de majoritatea parlamentară (termen a
cărui expirare este necesară pentru a se putea dizolva Parlamentul), această majoritate are tot
timpul de care are nevoie pentru a declanşa procedura de suspendare din funcţie a
Preşedintelui şi de a forma cu sprijinul preşedintelui interimar un nou Guvern. Astfel, a
dispărut opţiunea firească şi necesară într-un regim parlamentar, ca în caz de criză
guvernamentală, şeful statului să se pronunţe pentru menţinerea echipei guvernamentale şi

134
dizolvarea parlamentului, făcând totodată un apel la electorat pentru a-i confirma prin vot
decizia. Este greu de imaginat că în condiţiile unei vieţi politice reale, în care nu trebuie să ne
aşteptăm la virtuţi extraordinare şi la atitudini civice total dezinteresate din partea factorilor
politici, parlamentarii vor aştepta răbdători, în caz de criză, dizolvarea adunărilor legiuitoare,
fără a face uz de posibilitatea de a suspenda Preşedintele.
Preşedintele interimar este răspunzător, politic şi juridic, conform prevederilor art. 95
şi 98 (la care face trimitere art. 99). Cu alte cuvinte, şi lui i se pot aplica dispoziţiile privitoare
la suspendare, caz în care vom avea un al doilea Preşedinte interimar (în locul preşedintelui
Senatului, interimatul va fi exercitat de preşedintele Camerei Deputaţilor). Considerăm că, în
cazul suspendării preşedintelui interimar, nu se pune problema organizării unui referendum
pentru demiterea acestuia; el nu a fost desemnat în funcţie prin votul electoratului şi nu are
sens să fie consultat electoratul în privinţa menţinerii sale în funcţie. Practic, o hotărâre de
suspendare pronunţată în condiţiile art. 95 cu privire la Preşedintele interimar are efectul unei
demiteri. Oricum, interimatul funcţiei de şef al statului este prin definiţie conceput să dureze
puţin timp, doar până la alegerea noului Preşedinte, la confirmarea celui aflat în funcţie sau la
redobândirea de către acesta a capacităţii de a-şi exercita atribuţiile.

9.4.3. Funcţiile şi atribuţiile Preşedintelui României;

În baza art.80 al Constituţiei Preşedintele reprezintă statul român. El este garant al

independenţei naţionale, al unităţii şi integrităţii teritoriale a ţării. De asemenea el veghează la
respectarea Constituţiei şi la buna funcţionare a autorităţilor publice. În acest scop, el mediază
între puterile statului, precum şi între stat şi societate.

Din analiza acestor dispoziţii, reiese faptul că Preşedintele României îndeplineşte 3

funcţii:

- funcţia de reprezentare a statului român;

- funcţia de garant al independenţei naţionale, al unităţii şi integrităţii
teritoriale;
- funcţia de mediere.
Funcţia de reprezentare a Preşedintelui devine vizibilă în exercitarea unor atribuţii precum
încheierea tratatelor internaţionale în numele României (art. 91, alin. (1)), acreditarea şi
rechemarea reprezentanţilor diplomatici ai României (art. 91, alin. (2)), primirea scrisorilor de
acreditare din partea reprezentanţilor diplomatici străini (art. 91, alin. (3)), conferirea de
decoraţii şi de titluri de onoare (art. 94, lit. a)), acordarea gradelor de mareşal, general sau
amiral (art. 94, lit. b)), numirea în funcţii publice ((art. 94, lit. c)), acordarea graţierii
individuale (art. 94, lit. d) ori convocarea Camerelor nou alese (art. 63, alin. (3)).

Preşedintele acţionează ca garant al independenţei naţionale, al unităţii şi integrităţii

teritoriale a României prin îndeplinirea unor atribuţii precum: declararea mobilizării parţiale
sau generale (art. 92, alin. (2)), adoptarea măsurilor necesare pentru respingerea unei

135
agresiuni armate împotriva României (art. 92, alin. (3)) ori instituirea, potrivit legii, a stării de
asediu sau a stării de urgenţă (art. 93, alin. (1)).

Preşedintele acţionează în îndeplinirea funcţiei de mediere în următoarele situaţii: cu

ocazia numirii Guvernului şi a membrilor acestuia (art. 85, coroborat cu art. 102), cu ocazia
consultării Guvernului (art. 86), prin participarea la şedinţele Guvernului (art. 87), prin
trimiterea de mesaje Parlamentului (art. 89), cu ocazia dizolvării Parlamentului (art. 90), a
consultării poporului prin referendum (art. 90), a promulgării legilor (art. 77) ori a sesizării
Curţii Constituţionale cu privire la neconstituţionalitatea unei legi adoptate de Parlament,
anterior promulgării (art. 144, lit. a)).

Atribuţiile Preşedintelui României se găsesc reglementate, în majoritate în dispoziţii din

Titlul III, Capitolul II al Constituţiei (art. 85-94) dar şi în dispoziţii din alte capitole şi titluri
ale legii fundamentale (art. 63, alin. (3,) art. 77, art. 103, art. 109, alin. (2) sau art. 146, lit. a)).
Clasificarea acestor atribuţii – destul de numeroase şi eterogene – ridică anumite dificultăţi în
privinţa găsirii unui criteriu a cărui aplicare consecventă să epuizeze aceste atribuţii şi să
evidenţieze totodată specificul activităţii şefului statului. În afară de criteriul funcţiilor în
îndeplinirea cărora sunt exercitate atribuţiile Preşedintelui, criteriu tratat mai sus, un alt
criteriu relevant este cel al condiţionării exercitării acestora.

Exercitarea unor atribuţii prezidenţiale este legată de îndeplinirea unor condiţii exterioare,
dintre care cele mai importante sunt aprobarea Parlamentului şi contrasemnarea de către
primul ministru. Aprobarea Parlamentului este necesară cu ocazia declarării mobilizării
generale sau parţiale (art. 92, alin. (2)),sau a instituirii stării de asediu sau a stării de urgenţă
(art. 91, alin. (1)). Este de observat din analiza art. 100, alin. (2), că exercitarea atribuţiilor
respective este condiţionată şi de contrasemnarea de către primul ministru a decretului
prezidenţial respectiv. Numirea Guvernului (conform art. 85 coroborat cu art. 103) este de
asemenea condiţionată de aprobarea prealabilă de către Parlament, a listei Guvernului şi a
programului de guvernare. Deşi în textul Constituţiei nu găsim dispoziţii exprese în acest
sens, numirea noilor membrii ai Guvernului, conform art. 85, alin. (2), (în caz de remaniere
guvernamentală sau de vacanţă a funcţiei) este supusă unei aprobări ulterioare prin hotărâre a
Parlamentului. Practica respectivă este perfect logică: nu ar fi de admis ca după aprobarea
listei Guvernului, Preşedintele şi primul ministru să poată conveni, fără aprobarea
reprezentanţei naţionale asupra înlocuirii unuia sau mai multor persoane din cele nominalizate
pe această listă.

O altă condiţie exterioară de exercitare a atribuţiilor prezidenţiale este – după cum am mai
menţionat – contrasemnarea decretelor de către primul ministru. Art. 100, alin. (2) prevede în
acest sens că sunt supuse contrasemnării, decretele emise de Preşedinte în exercitarea
atribuţiilor prevăzute în art. 91, alin. (1) (încheierea de tratate internaţionale în numele
României şi supunerea lor Parlamentului spre ratificare), art. 91, alin. (2) (numirea şi
rechemarea reprezentanţilor diplomatici ai României), art. 92, alin. (2) (declararea mobilizării
generale sau parţiale), art. 92, alin. (3) (adoptarea măsurilor de respingere a unei agresiuni
armate). Art. 93, alin. (1) (instituirea stării de asediu sau a stări de urgenţă). Art. 94, lit. a)
(acordarea de decoraţii şi de titluri de onoare), art. 94, lit. b) (acordarea gradelor de mareşal,

136
general sau amiral) precum şi art. 94, lit. d) (acordarea graţierii individuale). Exercitarea
atribuţiei prevăzute în art. 94, lit. c) nu este condiţionată, prin Constituţie, de contrasemnarea
de către primul ministru a decretului respectiv. Textul stabileşte doar faptul că numirea se va
face “în condiţiile legii”. Însă legea incidentă prevede în cuprinsul ei necesitatea
contrasemnării decretului de numire a funcţionarilor publici de către primul ministru. Dat
fiind faptul că Guvernul răspunde politic în faţa Parlamentului - pe când Preşedintele poate fi
doar suspendat de către Parlament in cazul săvârşirii unor fapte grave, care încalcă prevederile
Constituţiei sau trimis în judecată pentru săvârşirea infracţiunii de înaltă trădare, conform
dispoziţiilor art. 95 şi respectiv 96, contrasemnarea unui decret de către primul ministru va da
posibilitatea organului legiuitor să intervină, eventual chiar prin forma drastică a moţiunii de
cenzură; astfel, indirect, exercitarea anumitor atribuţii de către Preşedinte este supusă într-o
anumită măsură controlului parlamentar.

În exercitarea anumitor atribuţii, Preşedintele nu este legat de nici un fel de condiţii

exterioare. Astfel, el poate solicita Parlamentului reexaminarea unei legi trimisă spre
promulgare (art. 77, alin. (2)), poate sesiza Curtea Constituţională în legătură cu o eventuală
neconstituţionalitate a legii trimise spre promulgare (art. 77, alin. (3) coroborat cu art. 144, lit.
a)), promulgă legile adoptate de Parlament (art. 77), poate cere convocarea Parlamentului în
sesiune extraordinară (art. 66, alin. (2)), desemnează un prim ministru interimar în situaţia
prevăzută de art. 107, alin. (2), adresează mesaje Parlamentului (art. 88), consultă Guvernul
cu privire la probleme urgente şi de importanţă deosebită (art. 86), participă la şedinţele
Guvernului în care se dezbat probleme de interes naţional privind politica externă, apărarea
ţării sau asigurarea ordinii publice (art. 87, alin. (1)), primeşte scrisorile de acreditare ale
reprezentanţilor diplomatici străini acreditaţi în România (art. 91, alin. (3)), numeşte 3
judecători la Curtea Constituţională (art. 142, alin. (2)), sau propune Parlamentului numirea
directorului Serviciului Român de Informaţii (art. 65, alin. (2), lit. h)) .

9.4.4. Actele Preşedintelui României;

Art. 100 din Constituţia României prevede că “[î]n exercitarea atribuţiilor sale,
Preşedintele emite decrete, care se publică în Monitorul Oficial al României”. Preşedintele
mai poate însă emite alte categorii de acte (mesaje – menţionate expres în art. 88 – apeluri,
comunicate sau declaraţii) însă acestea nu vor produce efecte juridice proprii. Exercitarea unei
atribuţii prezidenţiale trebuie făcută prin decret, în cazul în care se urmăreşte producerea unor
efecte juridice. O problemă disputată este cea a caracterului - exclusiv individual sau şi
normativ – pe care-l pot avea decretele Preşedintelui. În literatura juridică nu există un punct
de vedere unitar asupra acestei chestiuni.

Nu există o opinie unitară nici cu privire la posibilitatea atacării decretelor Preşedintelui în

contencios administrativ. Profesorul clujean Ion Deleanu neagă admisibilitatea atacării unor

137
decrete prezidenţiale în contencios administrativ. O asemenea posibilitate este însă afirmată
de alţi autori. Profesorul Tudor Drăganu înclină către o atitudine nuanţată, în principiu
compatibilă cu ideea supunerii unor decrete ale Preşedintelui controlului judecătoresc pe calea
contenciosului administrativ.

Nepublicarea decretelor prezidenţiale în Monitorul Oficial al României atrage după

sine inexistenţa acestora (art. 100, alin. (1), fraza 2).

9.5. Test de evaluare – autoevaluare

- Identificaţi dificultăţile care au apărut în aplicarea normelor constituţionale care consacră

limitarea numărului de mandate de Preşedinte al României. Care este cauza acestora?
- Identificaţi problemele de interpretare ale dispoziţiilor constituţionale referitoare la
imunitatea Preşedintelui României;
- Cum şi în ce condiţii poate fi tras la răspundere Președintele României?
- De ce a eşuat încercarea de demitere a Preşedintelui României din iulie 2012?
- Ce probleme de constituționalitate ridică actele care au însoțit suspendarea Preşedintelui
României din iulie 2012?

Unitatea de învățare 10:

§ 43. Guvernul: a) Noţiune b) Rolul şi funcţiile Guvernului; c) Componenţa Guvernului; d)
Învestitura Guvernului; e) Mandatul Guvernului şi statutul membrilor Guvernului; f)
Atribuţiile Guvernului; g) Organizarea şi funcţionarea Guvernului; h) Actele Guvernului; i)
Responsabilitatea Guvernului; § 44. Administraţia publică: a) Administraţia publică centrală;
b) Administraţia publică locală;

10.1. INTRODUCERE
Unitatea de învăţare nr. 1 prezintă: principalele aspecte privitoare Guvern, la rolul, funcţiile,
mandatul şi atribuţiile acestuia, la responsabilitatea Guvernului precum şi la administraţia
publică.

10.2. Competenţele unităţii de învăţare

După parcurgerea unităţii de învăţare, studentul va fi capabil:

138
- să înţeleagă importanţa şi pozi’ia Guvernului ]na rhitecura constitu’ional[ a unui stat de
drept;
- să înţeleagă limitele constituţionale ale acţiunii Guvernului şi administraţiei publice;
- să înţeleagă organizarea şi funcţionarea Guvernului şi a administraţiei publice;
- să înţeleagă modul de adoptare şi efectele actelor Guvernului;

10.3. Durata
Durata medie de parcurgere a fiecărei unităţi de învăţare este de 4 ore.

10.4. Conţinutul unităţii de învăţare

§ 1. Noţiune
§ 2. Rolul şi funcţiile Guvernului
§ 3. Componenţa Guvernului
§ 4. Învestitura Guvernului
§ 5. Mandatul Guvernului şi statutul membrilor Guvernului
§ 6. Atribuţiile Guvernului
§ 7. Organizarea şi funcţionarea Guvernului
§ 8. Actele Guvernului
§ 9. Responsabilitatea Guvernului

10.4.1. Guvernul

§ 1. Noţiune

Noţiunea de guvern are mai multe sensuri. În accepţiunea cea mai generală, prin guvern
înţelegem totalitatea autorităţilor statului, inclusiv parlamentul şi instanţele judecătoreşti. Al
doilea sens, mai restrâns, vizează doar executivul, adică şeful statului împreună cu miniştrii
(consiliul de miniştri, cabinetul sau guvernul în sens restrâns). În accepţiunea cea mai strictă,
guvernul este organul colegial alcătuit din prim ministru, miniştri şi alţi membri stabiliţi de
constituţie sau de lege, exclusiv şeful statului. În cazul republicilor prezidenţiale cu un
executiv monocefal (exemplul clasic: S.U.A.), ultimele două accepţiuni se confundă, dat fiind
faptul că şef al guvernului (în sens restrâns, cabinetul) este chiar şeful statului. În lucrările mai
vechi se utilizează şi termenul de „minister”, utilizat în prezent doar pentru a desemna un
organ executiv central de specialitate (Ministerul Educaţiei şi Cercetării, Ministerul Justiţiei
etc.).
Constituţia din 1991 utilizează termenul de „guvern” în accepţiunea ultimă, cea mai
restrânsă. Normele referitoare la guvern se găsesc în cuprinsul Titlului III, Cap. III
(„Guvernul”, art. 101-109); relevante mai sunt şi dispoziţiile Capitolului IV din acelaşi Titlu
(„Raporturile Parlamentului cu Guvernul”, art. 110-114). Reglementarea de detaliu o găsim în

139
Legea nr. 90 / 26 martie 2001, care abrogă legea anterioară, Legea nr. 37 / 1990 privind
organizarea şi funcţionarea Guvernului. În toate actele normative menţionate este utilizat
consecvent termenul de „Guvern”, fără nici o referire la formula mai veche, încetăţenită în
legislaţia noastră, de „Consiliu de Miniştri”.
În primele reglementări cu valoare constituţională, puterea executivă, ce revenea domnului
ţării, era exercitată de acesta, direct sau prin miniştrii săi. Constituţia din 1866 nu cuprindea
nici un termen pentru a desemna colegiul format din miniştri, luaţi împreună, şi nici măcar o
referire la şeful guvernului (prim-ministru). Constituţia din 1923 prevedea (în art. 93) că
„miniştrii întruniţi alcătuiesc Consiliul de Miniştri”. Acesta era prezidat, cu titlul de
„Preşedinte al Consiliului de Miniştri” de către „acela care a fost însărcinat de Rege cu
formarea guvernului.” Dispoziţia respectivă este păstrată aproape în aceeaşi formulare în
Constituţia din 1938 (art. 66, alin. 1). Constituţiile comuniste păstrează titulatura existentă,
consacrând însă Guvernul (Consiliul de Miniştri) ca „organ suprem executiv şi administrativ”
(Constituţia din 1948, art. 66, alin. 1), „organ suprem executiv şi de dispoziţie al puterii de
stat” (Constituţia din 1952, art. 42) sau ca „organ suprem al administraţiei de stat”
(Constituţia din 1965, art. 77, alin. 1). Probabil în urma unui reflex ostil terminologiei uzuale
din anii comunismului (deşi după cum am văzut, s-a preluat pur şi simplu o formulare deja
încetăţenită), legiuitorul din 1990 şi constituantul din 1991 au evitat să utilizeze sintagma
„Consiliul de Miniştri”. Semnificativ este faptul că în decembrie 1996 a existat o vagă
tentativă de a reveni la formula tradiţională, premierul învestit în urma alegerilor din acel an
comunicând presei că va solicita Curţii Constituţionale un aviz consultativ în privinţa utilizării
denumirii de „Consiliu de Miniştri”.

§ 2. Rolul şi funcţiile Guvernului

Guvernul, „potrivit programului său de guvernare acceptat de Parlament, asigură realizarea

politicii interne şi externe a ţării şi exercită conducerea generală a administraţiei publice” (art.
101, alin. 1). În concepţia constituantului român, guvernarea şi administrarea reprezintă
aspecte distincte în activitatea Guvernului. Acest lucru reiese şi din împrejurarea că legea
fundamentală consacră „administraţiei publice” un capitol distinct (IV). Cu alte cuvinte
Guvernului îi revine o sarcină de natură politică (de a realiza, pe baza votului de încredere a
Parlamentului, politica internă şi externă a ţării) şi una de natură administrativă (exercitarea
conducerii generale a administraţiei publice). Noua lege organică a Guvernului prevede în art.
1, alin. 1 că Guvernul este „autoritatea publică a puterii executive” care „asigură realizarea
politicii interne şi externe a ţării şi exercită conducerea generală a administraţiei publice”.
Textul respectiv reiterează cuprinsul dispoziţiei din art. 101, alin. 1 al Constituţiei.
Soluţia constituantului român de a consacra capitole distincte reglementării
„Guvernului” şi „administraţiei publice” a întâmpinat şi aprecieri critice în literatura juridică,
fiind privită ca o „încercare de separare a instituţiei Guvernului de administraţia publică”. Dat
fiind faptul că Guvernul este „organ central chemat să exercite administraţia publică la cel
mai înalt nivel” el nu poate fi considerat decât ca organ administrativ. Guvernul fiind format
din miniştri, este greu de admis că aceştia „atunci când deliberează la şedinţele Guvernului
îndeplinesc o altă formă de activitate decât cea pe care o desfăşoară în cadrul propriilor
ministere”.

140
Considerăm însă că stipularea a două roluri distincte (politic şi administrativ) atribuite
Guvernului nu implică separarea artificială a executivului de administraţie şi nici negarea
calităţii de „organ administrativ” a Guvernului. În plus, cele două roluri se întrepătrund, între
ele existând o strânsă legătură; un anumit mod defectuos de a exercita conducerea generală a
administraţiei publice poate avea relevanţă politică, atrăgând o moţiune de cenzură din partea
Parlamentului, chiar dacă politica internă şi externă promovată de executiv este aprobată de
reprezentanţa naţională, după cum politica realizată de Guvern (în domeniul fiscal, al ordinii
publice, sănătăţii, învăţământului etc.) poate privi şi priveşte de cele mai multe ori în mod
direct administraţia publică. Guvernul trebuie să aibă posibilitatea juridică „de a transmite
impulsurile politice ale guvernării şi de a impune realizarea lor autorităţilor administraţiei
publice”, administraţia publică având drept scop „tocmai realizarea unor valori politice”, ea
plasându-se „între activitatea de formulare a acestor valori, şi activitatea de materializare
concretă a acestora”. Exercitarea conducerii generale a administraţiei publice implică
existenţa unor raporturi de drept administrativ (a căror detaliere este rezervată cursurilor de
Drept administrativ din următorul an de studii) între Guvern şi autorităţile administraţiei
publice: raporturile pot fi de subordonare (faţă de ministere, alte organe se specialitate din
subordinea Guvernului sau faţă de prefecţi), de colaborare (faţă de autorităţile administrative
autonome, precum Banca Naţională a României, Consiliul Legislativ, Consiliul Naţional al
Audiovizualului, Consiliul Naţional de Studiere a Arhivelor Securităţii etc.) sau de tutelă
administrativă (faţă de autorităţile alese de către cetăţeni în baza principiului autonomiei
locale: primari, consiliile locale sau consiliile judeţene).
Legea nr. 90 / 26 martie 2001 privind organizarea şi funcţionarea Guvernului
României şi a ministerelor consacră în premieră funcţiile Guvernului (art. 1, alin. (5)).
Acestea sunt:
funcţia de strategie, prin care se asigură elaborarea strategiei de punere în aplicare a
programului de guvernare;
funcţia de reglementare, prin care se asigură elaborarea cadrului normativ şi instituţional
necesar în vederea realizării obiectivelor strategice;
funcţia de administrare a proprietăţii statului, prin care se asigură administrarea proprietăţii
publice şi private a statului, precum şi gestionarea serviciilor pentru care statul este
responsabil;
funcţia de reprezentare, prin care se asigură, în numele statului român, reprezentarea pe plan
intern şi extern;
funcţia de autoritate în stat, prin care se asigură urmărirea şi controlul aplicării şi respectării
reglementărilor în domeniul apărării, ordinii publice şi siguranţei naţionale, precum şi în
domeniile economic şi social şi al funcţionării instituţiilor şi organismelor care îşi desfăşoară
activitatea în subordinea sau sub autoritatea Guvernului.
Stipularea acestor funcţii reflectă probabil intenţia legiuitorului de a consacra formal
importanţa politică mult mai accentuată (faţă de cea intenţionată de legiuitorul din 1990 şi
anticipată de constituantul din 1991), a Guvernului, decurgând din practica politică şi
constituţională a ultimului deceniu. Astfel funcţia de reglementare (art. 1, alin. (5), pct. b))
implică recunoaşterea rolului proeminent executivului în elaborarea actelor normative,
inclusiv a celor cu putere de lege. Este semnificativă în acest sens practica frecventă a tuturor
guvernelor postdecembriste de a reglementa pe calea adoptării de ordonanţe domenii

141
rezervate de constituant legii (cale prevăzută în legea constituţională, însă doar ca excepţie),
inclusiv în cel al legii organice; această situaţie impunea – distinct de problema
constituţionalităţii uneia sau alteia din ordonanţele Guvernului – redefinirea poziţiei
Guvernului în stat. Fireşte, este normal ca într-un stat de drept legile să fie elaborate de către
parlament, executivul limitându-se la a adopta în cazuri excepţionale, pe bază de delegare
legislativă, acte cu putere de lege. Oricum am califica practica Guvernului – prea puţin
conformă exigenţelor menţionate – ea reprezintă o realitate pe care legiuitorul din 2001 a
recunoscut-o şi a consacrat-o indirect. Fireşte, poate fi vorba doar de o „funcţie de
reglementare”, funcţia de „legiferare” fiind de domeniul exclusiv al Parlamentului (=„unica
autoritate legiuitoare a ţării”: art. 60, alin. (1), teza ultimă). În realitate însă, o parte
considerabilă a legilor adoptate de Parlament (uneori chiar majoritatea) constă doar în
aprobarea (eventual cu modificări) sau – mai rar – în respingerea ordonanţelor Guvernului.

Şi o altă funcţie a Guvernului, cea de reprezentare (art. 1, alin. (5), pct. d) din legea
organică a Guvernului) implică recunoaşterea ponderii crescute a acestuia în sistemul
autorităţilor publice. De data aceasta, poziţia Guvernului este consolidată în raport cu
Preşedintele României care, conform art. 80, alin. (1), teza 1, „reprezintă statul român”, având
în acest sens şi atribuţii în domeniul politicii externe (art. 91: încheierea tratatelor
internaţionale în numele României, acreditarea şi rechemarea reprezentanţilor diplomatici ai
României şi primirea reprezentanţilor diplomatici ai altor state acreditaţi în România). Aici
însă situaţia este mult mai clară: lăsând la o parte cazul republicilor prezidenţiale, unde şeful
statului este şi şef al guvernului, guvernul are un rol important în configurarea politicii
externe, rolul şi atribuţiile şefului statului rezumându-se în general la aspecte pur formale, de
protocol. O excepţie o reprezintă cazul unei republici semi-prezidentiale (Franţa), însă aici
rolul Preşedintelui – şi în special poziţia sa faţă de Guvern – beneficiază de o consacrare
constituţională mult mai puternică decât în legea fundamentală a României. Aceste
considerente sunt valabile, credem, în ceea ce priveşte reprezentarea statului pe plan intern,
fapt care reiese de altfel şi din textele constituţionale consacrând atribuţiile Preşedintelui, în
sensul că o mare parte din ele, şi anume cele mai importante, pot fi exercitate doar cu printr-
un decret contrasemnat de primul ministru.

§ 3. Componenţa Guvernului

Conform art. 101, alin. (3), Guvernul României este compus din ”prim-ministru,
miniştri şi alţi membri stabiliţi prin lege organică”. Art. 3, alin. 1) din legea organică a
guvernului prevede ca membri ai acestuia doar pe primul-ministru şi pe miniştri, renunţând
astfel la posibilitatea, recunoscută prin legea fundamentală, de a include în Guvern şi
categorii de membri (de exemplu secretarii sau subsecretarii de stat). Conform art. 116, alin.
(1), ministerele se pot forma doar prin lege, însă Guvernul şi ministerele pot forma organe de
specialitate în subordinea lor, dacă legea le recunoaşte această competenţă (alin. (2) al
aceluiaşi articol). În componenţa guvernelor de până în anul 2000 s-a întâlnit categoria
„miniştrilor de stat”, categorie prevăzută de Legea nr. 37 / 1990, în art. 2, alin. (1). Legea
respectivă nu prevedea criteriile pe baza cărora urmau a fi desemnaţi aceşti miniştri de stat. În
general lor le reveneau departamente considerate mai importante: al afacerilor externe, al

142
justiţiei, al afacerilor interne, al apărării naţionale, sau al muncii şi protecţiei sociale. Această
practică a fost criticată, din diverse motive. Pe de o parte, consacrarea formală a unui rang mai
înalt al unor membri ai Guvernului sugera stabilirea oficială a unor ierarhii în cadrul acestuia
şi amintea în mod dezagreabil de practica guvernelor comuniste, de a include mai mulţi „vice-
prim-miniştri”, ba chiar şi un „prim-vice-prim-ministru”, având fireşte un rang şi o poziţie
mai înalte decât simplii „miniştri”. Fireşte, în orice sistem social apar anumite ierarhizări şi
diferenţieri, inclusiv în organele colegiale ale statelor democratice, şi aceasta în ciuda
stipulării – prin lege sau chiar prin constituţie – a unei egalităţi formale între aceştia. Acest
proces de selecţie a unor lideri este absolut natural, inevitabil şi chiar benefic. Esenţial este
însă ca acest proces să se desfăşoare în mod spontan, de la sine şi să nu fie impus prin
atitudinea voluntaristă şi artificială a unei autorităţi, atente până la cele mai mici detalii. Un
organ colegial trebuie să aibă un conducător – în cazul guvernului: premierul – a cărui poziţie
superioară poate şi trebuie consacrată normativ. Însă o detaliere prea minuţioasă a rangului
fiecărui membru al cabinetului sau instituirea mai multor trepte ierarhice şi gradarea pedantă a
acestora denotă o preocupare exagerată pentru forme substituind conţinutul şi o atitudine
ostilă faţă de manifestarea liberă a aptitudinilor şi a experienţei individuale în domeniul
politic. Pe de altă parte, faptul că printre miniştri de stat, cel mai frecvent erau desemnaţi
Ministrul de Interne şi Ministrul Apărării Naţionale era de natură a sugera o anumită
preferinţă acordată unei concepţii întrucâtva mai autoritare asupra guvernării. Dispoziţia
menţionată din Legea nr. 37 / 1990 a fost abrogată odată cu adoptarea Constituţiei din 8
decembrie 1991. Cu toate acestea, guvernele de până în anul 2000 au inclus în componenţa lor
şi „miniştri de stat”. Legea nr. 90 / 2001 elimină însă – după cum am menţionat – această
categorie neconstituţională de membri ai Guvernului.
Conform art. 3, alin. (2) din legea menţionată, din Guvern pot face parte miniştri-
delegaţi, cu însărcinări speciale pe lângă primul ministru, prevăzuţi în lista Guvernului
prezentată Parlamentului pentru acordarea votului de încredere.

§ 4. Învestitura Guvernului

Într-un regim democratic, guvernul este legitimat prin încrederea reprezentanţei

naţionale. Rolul politic al Guvernului României poate fi îndeplinit doar în condiţiile susţinerii
acestuia de către Parlament, prin votul de încredere acordat componenţei sale precum şi
programului de guvernare. Desemnarea şefului de guvern reprezintă de asemenea o decizie
politică importantă, pentru care Constituţia reclamă manifestarea expresă a încrederii atât din
partea şefului statului cât şi a Parlamentului. Modul în care se ajunge la numirea unui nou
guvern este reglementat prin dispoziţiile art. 85, alin. (1) şi 102 din Constituţie.
Prima etapă priveşte desemnarea candidatului pentru funcţia de prim-ministru.
Candidatul este desemnat de Preşedintele României, care nu este legat în această privinţă
decât de obligaţia de a consulta partidul care are majoritatea în Parlament, iar dacă nu există o
asemenea majoritate, a partidelor reprezentate în Parlament (art. 85, alin. (1), teza 1 şi art.
102, alin. (1)). Odată îndeplinită condiţia consultării, Preşedintele este liber să desemneze
drept candidat orice persoană (îndeplinind condiţiile prevăzute de art. 16, alin. (3) din
Constituţie) pe care o consideră potrivită pentru funcţia de prim ministru. El poate desemna
liderul partidului având majoritatea (absolută sau relativă) în Parlament, liderul unui alt partid

143
politic, sau o persoană din afara partidelor. Stipularea în legea fundamentală a unei asemenea
largi puteri discreţionare este pe deplin justificată. Primul-ministru trebuie să aibă calităţi
politice şi organizatorice deosebite, iar aprecierea asupra persoanei sale nu poate fi
determinată anticipat prin criterii fixe şi abstracte stabilite de legiuitor. De asemenea şeful
statului nu poate fi redus la rolul de a ratifica automat deciziile din interiorul partidelor, cum
s-ar întâmpla în cazul în care ar fi legat prin Constituţie la a desemna un candidat din rândul
şefilor de formaţiuni politice. În anumite condiţii, un şef de partid care reuşeşte să se impună
în interiorul formaţiunii sale politice, nu este agreat în afara partidului său, având mai puţine
şanse de a forma un guvern viabil decât un alt membru al aceluiaşi partid. În practica statelor
europene însă, de cele mai multe ori şeful statului desemnează ca prim-ministru pe liderul
partidului majoritar, şi aceasta deşi dispoziţiile constituţionale sunt la fel de lejere în această
privinţă ca şi cele din România, permiţând o gamă largă de opţiuni. Soluţia este firească: şeful
partidului având majoritatea în parlament are posibilităţile cele mai mari de a obţine
încrederea şi sprijinul parlamentarilor pentru formula sa de guvernare. O soluţie care ar ignora
opiniile din interiorul partidelor – exprimate prin alegerea conducătorilor acestuia – ar avea
puţine şanse să fie sprijinită de parlamentarii acestor partide. Totodată rămâne deschisă
posibilitatea ca în situaţii excepţionale să fie constituit un guvern condus de o persoană
neavând funcţia de şef de partid sau chiar din afara partidelor. În practica politică şi
constituţională a României această situaţie reprezintă mai degrabă regula: dintre prim-
miniştrii în perioada decembrie 1989 – decembrie 2000 (Petre Roman, Theodor Stolojan,
Nicolae Văcăroiu, Victor Ciorbea, Radu Vasile şi Mugur Isărescu) nici unul nu era şef al
partidului majoritar (sau al unui alt partid) la data numirii; unii dintre ei nici nu erau membri
ai vreunui partid. Această practică a fost de natură a relativiza sau chiar bagateliza indirect
voinţa electoratului, dat fiind faptul că prezentându-se la urne, alegătorul nu putea decât să
bănuiască vag identitatea persoanei care va conduce Guvernul în eventualitatea victoriei
partidului cu care a votat. De asemenea practica respectivă a dus la accentuarea rolului şi a
influenţei exercitate asupra actului de guvernare de către Preşedintelui României, care putea fi
tentat să numească o persoană cu un sprijin politic mai puţin substanţial în propriul său partid,
însă cu atât mai dependentă de Palatul Cotroceni.
În cea de-a doua etapă a procedurii de învestitură, candidatul la funcţia de prim-
ministru (sau „prim-ministrul desemnat”) va prezenta – în termen de 10 zile de la desemnare –
lista Guvernului şi programul de guvernare (art. 102, alin. (2)). Negocierile, adesea
laborioase, privind componenţa Guvernului şi programul acestuia pot avea loc chiar şi înainte
de desemnarea în candidatului, Preşedintele amânând actul de desemnare spre a-i acorda timp
pentru definitivarea listei, lucru posibil dat fiind faptul că prima etapă nu este legată de vreun
termen. Programul de guvernare este în principiu identic cu cel anunţat în campania electorală
(o schimbare radicală a acestuia în timp atât de scurt ar fi mijlocul cel mai apt pentru a pierde
rapid şi iremediabil încrederea electoratului) însă în cazul (frecvent) al guvernărilor de
coaliţie, programele partidelor guvernamentale trebuie armonizate şi conciliate, întocmindu-se
un program de guvernare cât mai compatibil cu obiectivele tuturor partidelor din coaliţie. O
problemă de ordin practic o constituie cea a depăşirii termenului de 10 zile pentru solicitarea
votului de încredere. Aparent, soluţia ar consta în decăderea primului-ministru desemnat din
dreptul de a mai solicita învestitura; astfel Parlamentul nu ar mai putea acorda votul de
încredere unei liste şi unui program prezentate tardiv. După cum s-a subliniat în literatura

144
juridică, soluţia aceasta ar fi absurdă: dacă există voinţa din partea Parlamentului să sprijine
Guvernul şi programul său, ce sens ar avea obligaţia de a relua procedura de la prima etapă,
cea a desemnării unui candidat, cu riscul ca Preşedintele să desemneze altă persoană, mai
puţin agreată de Parlament. Termenul de 10 zile semnifică „limita de la care Preşedintele
poate retrage candidatului mandatul acordat spre a începe noi negocieri”.
A treia etapă constă în acordarea votului de încredere programului şi listei Guvernului
(art. 102, alin. (3)). Acordarea votului de încredere este precedată de dezbaterea, în şedinţă
comună, a listei şi a programului Guvernului. Votul de încredere trebuie exprimat de
„majoritatea deputaţilor şi senatorilor” (art. 102, alin. (3), fraza 2). Cu alte cuvinte, numărul
celor care votează „pentru” trebuie să depăşească numărul însumat al oponenţilor, al celor
care se abţin şi al absenţilor. Nu are importanţă dacă votul de încredere este acordat cu
majoritatea atât a deputaţilor cât şi a senatorilor, sau doar cu majoritatea membrilor uneia din
Camere, în condiţiile în care se atinge majoritatea din numărul total al parlamentarilor. În
cazul neacordării votului de încredere Preşedintele are posibilitatea de a dizolva Parlamentul,
însă numai la expirarea unui termen de la prima solicitare şi dacă au fost respinse cel puţin
două solicitări de învestitură. În acest caz Preşedintele trebuie să se consulte în prealabil cu
preşedinţii Camerelor şi cu liderii grupurilor parlamentare (art. 90, alin. (1)). Stipularea
termenului de 60 de zile pentru dizolvare lipseşte practic de eficienţă dispoziţia respectivă; în
cazul unei crize guvernamentale, care prin ea însăşi pune probleme economice şi financiare
grave unei ţări aflate în tranziţie prin amânarea unor decizii politice urgente şi prin
prelungirea provizoratului, un termen suplimentar de 60 de zile ar însemna o agravare
considerabilă a crizei existente, astfel încât orice soluţie de compromis apare ca preferabilă.
În ultima etapă are loc numirea membrilor Guvernului şi depunerea de către aceştia a
jurământului de credinţă (art. 85, alin. (1), teza 2 şi art. 103,). Jurământul este identic cu cel
prevăzut la art. 82, şi se depune individual în faţa Preşedintelui României (art. 103, alin. (1)).
Din dispoziţia alin. (2) al articolului menţionat (mandatul Guvernului, ca şi cel al membrilor,
începe de la data depunerii jurământului) reiese că numirea Guvernului de către Preşedintele
României (art. 85, alin. (1), teza 2) are loc anterior depunerii jurământului.

§ 5. Mandatul Guvernului şi statutul membrilor Guvernului

Dat fiind faptul că prin învestitură, Guvernul a primit încrederea Parlamentului,

mandatul acestuia este dependent de cel al Camerelor. Încetarea mandatului Guvernului
survine la data validării alegerilor parlamentare generale (art. 109, alin. (1)). Mandatul poate
înceta şi anterior acestei date, în cazul în care Parlamentul retrage printr-o moţiune de cenzură
încrederea acordată (art. 109, alin. (2), teza 1 coroborat cu art. 112 şi art. 113). Moţiunea de
cenzură poate fi adoptată ca formă de tragere la răspundere pe plan politic a Guvernului, fiind
deci o consecinţă a unei greşeli grave săvârşite de echipa guvernamentală, de primul-ministru
sau de alt membru al Guvernului ori a văditei incapacităţi a cabinetului de a îndeplini
programul de guvernare acceptat de Parlament. Însă moţiunea mai poate fi adoptată în afara
oricărei culpe a Guvernului în ansamblu sau a membrilor săi, atunci când circumstanţele
politice interne sau externe fac inoportună politica promovată de Guvern ori în situaţia în care
a intervenit o neînţelegere sau o redefinire a poziţiilor în cadrul partidelor coaliţiei majoritare,
ori s-a constituit o altă coaliţie de guvernământ care include partide situate anterior în opoziţie

145
şi exclude partide aflate până atunci la guvernare. Mandatul Guvernului mai poate înceta
datorită unor circumstanţe care privesc persoana primului ministru (art. 109, alin. (2), teza 2).
Este vorba în primul rând de cazul în care premierul se află în una din situaţiile, prevăzute în
art. 105, în care încetează mandatul de membru al Guvernului: demisie, revocare, pierdere a
drepturilor electorale, incompatibilitate sau deces. Aceste cauze de încetare a mandatului se
pot clasifica în cauze dependente de voinţa politică a premierului şi în cauze independente
faţă de această voinţă. Prima categorie de cauze este subsumabilă noţiunii de remaniere
guvernamentală iar cea de-a doua, noţiunii de vacanţă a postului. Revocarea se produce în caz
de remaniere guvernamentală (art. 85 alin. (2) din Constituţie, coroborat cu art. 7, alin. 2 din
legea organică a Guvernului), adică în situaţia în care primul-ministru propune – iar
Preşedintele dispune – modificarea componenţei Guvernului, prin înlocuirea unor membri ai
cabinetului, sau eventual, prin schimbarea posturilor anumitor membri. Revocarea nu
constituie neapărat o sancţiune, producându-se ca urmare a unor împrejurări foarte diferite:
conducerea ineficientă a ministerului, schimbarea politicii guvernului într-un anumit domeniu,
un incident grav survenit în domeniul de resort al ministrului revocat şi care impune
satisfacerea opiniei publice prin destituiri mergând până la nivelul Guvernului, intenţia
premierului de a numi pe ministrul respectiv în alt post, renegocierea „algoritmului politic”
între membrii unei coaliţii guvernamentale etc.
În privinţa atitudinii Preşedintelui faţă de propunerea de revocare pot să apară probleme mai
dificile. În mod normal, revocarea ar trebui să urmeze automat propunerii primului-ministru,
dat fiind faptul că nu Preşedintele ci Guvernul răspunde politic faţă de Parlament, iar
desemnarea unei persoane ca membru în Guvern este urmare a faptului că această persoană a
fost inserată de către premier pe lista cabinetului precum şi a aprobării listei respective de
către reprezentanţa naţională. Preşedintele s-ar putea totuşi opune revocării, de exemplu pe
motivul că exercită o mediere (prevăzută în art. 80, alin. (2)) între „între puterile statului” sau
„între stat şi societate”). Evident este greu de apreciat dacă într-o asemenea situaţie, şeful
statului nu este mai degrabă declanşatorul unei crize guvernamentale decât cel care o rezolvă.
Este de dorit ca asemenea dezacorduri dintre Preşedinte şi premier să survină cât mai rar, şi ca
numirile sau revocările propuse de primul-ministru să fie efectuate prompt de către şeful
statului. În literatura juridică a fost negată posibilitatea ca Preşedintele să-l revoce pe primul-
ministru. Punctul de vedere conform căruia revocarea este totuşi posibilă pare a fi mai puţin
acceptat. Există argumente în susţinerea ambelor opinii. Faptul că revocarea trebuie făcută –
în baza art. 85, alin, (2) – „la propunerea primului-ministru” pare a pleda contra ideii
admisibilităţii revocării acestuia de către Preşedinte. Tot în direcţia aceasta poate fi invocat
argumentul că revocarea este prevăzută în caz de „remaniere guvernamentală” (art. 7, alin. 2
din Legea nr. 90 / 2001). Or, revocarea premierului înseamnă efectiv a pune capăt mandatului
Guvernului şi nu o simplă remaniere guvernamentală. Pe de altă parte, stipularea în art. 109,
alin. (2), a încetării mandatului Guvernului în cazul în care „primul-ministru se află în una din
situaţiile prevăzute în art. 105” (articol care menţionează şi revocarea), precum şi
împrejurarea că acest ultim articol priveşte în mod nediferenţiat pe toţi „membrii Guvernului”
(iar art. 101, alin. (3) ne spune Guvernul este alcătuit din „primul-ministru, miniştrii şi alţi
membri ...”) pledează în favoarea celei de-a doua soluţii. În orice caz această incertitudine s-a
manifestat şi pe plan practic: în decembrie 1999, cu ocazia îndepărtării din fruntea Guvernului
a premierului Radu Vasile, iniţial acesta a fost revocat prin decret al Preşedintelui României,

146
însă apoi a fost negociată şi obţinută demisia sa, fapt care denotă o anumită nesiguranţă în
privinţa constituţionalităţii soluţiei revocării premierului.
Vacanţa postului survine ca urmare a demisiei, a pierderii drepturilor electorale, a
incompatibilităţii sau a decesului şi în alte situaţii prevăzute de lege(art. 8, alin. 1 din Legea
nr. 90 / 2001).
În privinţa demisiei din funcţia de membru al Guvernului, art. 6 din Legea nr. 90 / 2001
stabileşte (în art. 6) că aceasta se anunţă public, se prezintă în scris primului ministru şi devine
irevocabilă în momentul în care s-a luat act de depunerea ei, dar nu mai târziu de 15 zile de la
data depunerii. Dacă demisionar este chiar premierul, demisia ar trebui prezentată
Preşedintelui României. Demisia premierului atrage încetarea mandatului întregului Guvern.
În fapt, un membru al Guvernului care constată că a pierdut încrederea premierului sau că nu
poate colabora eficient cu echipa guvernamentală ori se află într-o situaţie politic
compromiţătoare îşi dă demisia, soluţia fiind preferabilă întrucât prin aceasta îşi asumă
personal răspunderea politică a actului respectiv şi evită o situaţie care ar face manifest
dezacordul care există la nivelul Guvernului. Teoretic, demisia este manifestarea unilaterală
de voinţă a ministrului demisionar şi nu exprimă voinţa politică a premierului. Uneori demisia
are însă loc ca urmare a solicitărilor sau a presiunilor din partea premierului ori a şefului
statului.
Pierderea drepturilor electorale se produce în cazul pierderii cetăţeniei române sau al
pronunţării unei hotărâri judecătoreşti definitive de punere sub interdicţie ori de condamnare,
dacă se aplică şi pedeapsa complimentară a interzicerii unor drepturi (art. 64 din Codul penal).
Incompatibilităţile privitoare la membrii Guvernului sunt reglementate în art. 104 din
Constituţie şi în art. 4 din Legea nr. 90 / 2001. În baza Constituţiei, calitatea de membru al
Guvernului este incompatibilă cu orice funcţie publică de autoritate cu excepţia celei de
deputat sau de senator. De asemenea un membru al Guvernului nu poate exercita nici o
funcţie de reprezentare profesională salarizată în cadrul organizaţiilor cu scop comercial.
Făcând uz de posibilitatea conferită de art. 104, alin. (2), legiuitorul organic a stipulat trei
cazuri suplimentare de incompatibilitate:
exercitarea de acte de comerţ, cu excepţia vânzării sau cumpărării de acţiuni ori de alte titluri
de valoare (art. 4, pct. c) din Legea nr. 90 / 2001);
exercitarea funcţiei de administrator ori de cenzor la societăţile comerciale sau de
reprezentant al statului în adunările generale ale unor asemenea societăţi ori de membru al
consiliilor de administraţie ale regiilor autonome, companiilor naţionale şi societăţilor
naţionale (art. 4, pct. d) din aceeaşi lege);
exercitarea unei funcţii publice în serviciul unei organizaţii străine, cu excepţia acelor funcţii
prevăzute în acordurile şi convenţiile la care România este parte(art. 4, pct. e) din aceeaşi
lege).
În baza alin. 2 din articolul menţionat, constatarea stării de incompatibilitate se face de
către primul-ministru care va dispune şi măsurile necesare pentru încetarea acesteia.
Faptul că dispoziţia respectivă nu stipulează vreun termen este de natură a conferi o largă
putere discreţionară premierului în privinţa adoptării sau neadoptării măsurilor cuvenite.
Totuşi în cazul în care premierul ignoră o stare de vădită incompatibilitate, sau amână
nejustificat să propună Preşedintelui României revocarea ministrului incompatibil, sunt
încălcate dispoziţiile art. 105. Remediul l-ar putea constitui adoptarea unei moţiuni de
cenzură de către Parlament.

147
 Legea organică a Guvernului mai prevede cazul încetării mandatului unui membru al
cabinetului prin demitere, de către Preşedintele României la propunerea primului-ministru, în
cazul în care respectivul membru al Guvernului a fost condamnat penal printr-o hotărâre
judecătorească definitivă sau dacă averea sa a fost declarată, în tot sau în parte, ca fiind
dobândită în mod ilicit, printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă (art. 8, alin. 2 din lege).

În afară de situaţia în care a încetat mandatul primului-ministru, Mandatul Guvernului mai

încetează în cazul în care premierul se află în imposibilitate de a-şi exercita atribuţiile mai
mult de 45 de zile (art. 109, alin. (2), teza ultimă). În toate aceste situaţii, Preşedintele va
desemna un alt membru al Guvernului ca prim-ministru interimar, pentru a îndeplini
atribuţiile primului-ministru până la formarea noului Guvern. Interimatul datorat
imposibilităţii din partea primului-ministru de a-şi exercita atribuţiile încetează dacă primul-
ministru îşi reia activitatea în Guvern (art. 106, alin. (2)). Aceste dispoziţii se aplică în mod
corespunzător şi în cazul celorlalţi membri ai Guvernului, la propunerea primului-ministru
(art. 106, alin. (3)).

§ 6. Atribuţiile Guvernului

Atribuţiile Guvernului sunt reglementate în Constituţia României şi în Legea nr. 90 /

2001 (art. 11, care parţial reiterează textul Constituţiei).
Evident, atribuţiile cele mai importante sunt cele prevăzute în legea fundamentală.
Astfel, Guvernul:
1. exercită conducerea generală a administraţiei publice (art. 101, alin. (1));
2. exercită iniţiativa legislativă (art. 73);
3. elaborează anual proiectul legii bugetului de stat şi pe cel al asigurărilor sociale de
stat, pe care le supune separat, aprobării Parlamentului (art. 137, alin. (2));
4. poate exercita – împreună cu Preşedintele României – iniţiativa de revizuire a
Constituţiei (art. 150, alin. (1));
5. sesizează Curtea Constituţională în privinţa asupra neconstituţionalităţii unui proiect
de lege, înainte de promulgarea acestuia (art. 144, pct. a));
6. înfiinţează, cu avizul Curţii de Conturi, organe de specialitate în subordinea
ministerelor, dacă legea îi recunoaşte această competenţă (art. 116, alin. (2));
7. numeşte câte un prefect în fiecare judeţ şi în Municipiul Bucureşti (art. 122, alin.
(1));
8. prezintă informaţiile şi documentele solicitate de Camerele Parlamentului sau de
comisiile parlamentare, prin preşedinţii acestora (art. 110, alin. (1));
9. răspunde la întrebările şi interpelările formulate de deputaţi sau de senatori (art. 111,
alin. (1));
10. îşi poate angaja răspunderea în faţa Camerelor, întrunite în şedinţă comună, asupra
unui program, a unei declaraţii de politică externă sau a unui proiect de lege (art. 113, alin.
(1));

148
 11. organizează alegeri pentru un nou Preşedinte în termen de trei luni de la data la
care a intervenit vacanţa funcţiei de Preşedinte al României;
12. negociază tratatele internaţionale (art. 91, alin. (1));
13. propune Preşedintelui României acreditarea şi rechemarea reprezentanţilor diplomatici ai
României precum şi înfiinţarea, desfiinţarea sau schimbarea rangului misiunilor diplomatice.
Exercitarea anumitor atribuţii ale Preşedintelui României (cele prevăzute în art. 91, alin. (1) şi
(2): cele privind politica externă; art. 92, alin. (2) şi (3): mobilizarea parţială sau totală a
forţelor armate precum şi măsurile de respingere a unei agresiuni armate; art. 93, alin. (1):
instituirea stării de asediu sau a stării de urgenţă, şi – în fine – art. 94, pct. a), b) şi d):
conferirea de decoraţii şi de titluri de onoare, acordarea gradelor de general, şi mareşal,
precum şi a graţierii individuale) este condiţionată de contrasemnătura primului-ministru. În
consecinţă, atribuţiile respective ţin deopotrivă şi de competenţa Guvernului.
Conform art. 11 din legea sa organică, Guvernul:
- exercită conducerea generală a administraţiei publice ( se reia formularea art. 101, alin. (1)
din Constituţie);
iniţiază proiecte de lege şi le supune spre adoptare Parlamentului (se reiterează dispoziţia art.
73);
- emite hotărâri pentru organizarea executării legilor, ordonanţe în temeiul unei legi
speciale de abilitare şi ordonanţe de urgenţă potrivit constituţiei (se preiau dispoziţiile din
art. 107, alin. (1), (2) şi (3); este însă de remarcat că textul art. 107 al legii fundamentale
nu cuprinde formula „ordonanţe de urgenţă potrivit Constituţiei”);
- asigură executarea de către autorităţile administraţiei publice a legilor şi a celorlalte
dispoziţii date în aplicarea acestora;
- elaborează proiectele de lege a bugetului de stat şi a asigurărilor sociale de stat şi le
supune spre adoptare Parlamentului (se reia dispoziţia din art. 137, alin. (2));
- aprobă strategiile şi programele de dezvoltare economică şi socială a ţării, pe ramuri şi -
domenii de activitate;
- asigură realizarea politicii în domeniul social, potrivit Programului de Guvernare;
- asigură apărarea ordinii de drept, a liniştii publice şi a siguranţei cetăţeanului, precum şi a
drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, în condiţiile prevăzute de lege;
- aduce la îndeplinire măsurile adoptate, potrivit legii, pentru apărarea ţării, scop în care
organizează şi înzestrează forţele armate;
- asigură realizarea politicii externe a ţării şi, în acest cadru, integrarea României în
structurile europene şi internaţionale;
- negociază tratatele, acordurile şi convenţiile internaţionale care angajează statul român;
- negociază şi încheie, în condiţiile legii, convenţii şi alte înţelegeri internaţionale la nivel
guvernamental (fraza 1 reia una din dispoziţiile art. 91, alin. (1) al Constituţiei);
- conduce şi controlează activitatea ministerelor şi a celorlalte organe centrale de
specialitate din subordinea sa;
- asigură administrarea proprietăţii publice şi private a statului;
- acordă şi retrage cetăţenia română, în condiţiile legii; aprobă renunţarea la cetăţenia
română, în aceleaşi condiţii;
- înfiinţează, cu avizul Curţii de Conturi, organe de specialitate în subordinea sa (se
reiterează în parte dispoziţia din art. 116, alin. (2) al Constituţiei);

149
- cooperează cu organismele sociale interesate în îndeplinirea atribuţiilor sale;
- îndeplineşte orice alte atribuţii prevăzute de lege sau care decurg din rolul şi funcţiile
Guvernului.

Celelalte atribuţii prevăzute de lege, la care face trimitere art. 11, pct. ultim din legea
organică a Guvernului privesc: stabilirea datei alegerilor parlamentare (art. 6, alin. 1, din
Legea nr. 68 / 15 iulie 1992 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului), stabilirea
datei alegerilor prezidenţiale (art. 4, alin. (1) din Legea nr. 69 / 15 iulie 1992 pentru alegerea
Preşedintelui României) sau alte atribuţii menţionate în Legea administraţiei publice locale
(nr. 215 / 2001).

§ 7. Organizarea şi funcţionarea Guvernului

Examinarea organizării Guvernului implică tratarea statutului primului-ministru

precum şi a aparatului de lucru al Guvernului. Primul-ministru conduce Guvernul,
coordonează activitatea membrilor acestuia (art. 106, alin. (1), fraza 1) şi-l reprezintă în
relaţiile sale cu Parlamentul, Preşedintele României, Curtea Supremă de justiţie, Curtea
Constituţională, Curtea de Conturi, Consiliul Legislativ, Ministerul Public, celelalte autorităţi
şi instituţii publice, partidele şi alianţele politice, sindicatele, cu alte organizaţii
neguvernamentale, precum şi în relaţiile internaţionale (art. 13 din Legea nr. 90 / 2001 privind
organizarea şi funcţionarea Guvernului şi a ministerelor).
Conform art. 15 din legea menţionată, primul ministru numeşte şi eliberează din
funcţie:
a) conducătorii organelor de specialitate din subordinea Guvernului, cu excepţia celor care au
calitatea de membri ai Guvernului, conform art. 3, alin. 1 din lege (şi care în baza art. 85, alin.
(2) din Constituţie, pot fi numiţi şi revocaţi doar de Preşedintele României, la propunerea
premierului; este de remarcat că miniştrii-delegaţi prevăzuţi de art. 3, alin. (2) din legea
respectivă intră sub incidenţa atribuţiei premierului privind numirea şi destituirea);
b) secretarul general şi secretarii generali adjuncţi ai Guvernului, în cazul utilizării acestor
funcţii;
c) personalul din aparatul de lucru al primului ministru;
d) secretarii de stat;
e) alte persoane care îndeplinesc funcţii publice, în cazurile prevăzute de lege.
Premierul mai prezintă Camerelor rapoarte şi declaraţii cu privire la politica
Guvernului (art. 106, alin. (1), fraza a 2-a din Constituţie)şi răspunde la interpelările ori
întrebările care-i sunt adresate de către parlamentari, putând însă desemna un membru al
Guvernului pentru a răspunde la întrebările şi interpelările adresate Guvernului, în funcţie de
domeniul de activitate care formează obiectul interpelării (art. 16).
În exercitarea atribuţiilor sale, primul ministru emite decizii, în condiţiile legii (art. 19
din Legea nr. 90 / 2001).
Aparatul de lucru al Guvernului este alcătuit din aparatul de lucru al primului-
ministru, Secretariatul General al Guvernului, departamente şi alte asemenea structuri cu
atribuţii specifice stabilite prin hotărâre a Guvernului (art. 20 din Legea nr. 90 / 2001).

150
 Conform art. 20 din legea menţionată, aparatul de lucru al primului ministru este
alcătuit din:
- corpul de consilieri ai primului-ministru;
- corpul de control al primului-ministru;
- aparatul tehnic al corpului de consilieri;
- cabinetul primului-ministru;
- cancelaria primului-ministru;
- compartimentul cu probleme speciale;
- compartimentul documente secrete;
- compartimentul care asigură protocolul primului-ministru.
Corpul de consilieri şi aparatul tehnic este coordonat de către unul din consilieri, desemnat
de primul-ministru, care stabileşte prin decizie şi atribuţiile aparatului de lucru. Conform alin.
4 din articolul menţionat, personalului aparatului de lucru al primului ministru nu i se aplică
dispoziţiile legii privind statutul funcţionarului public (Legea nr. 188 / 8 decembrie 1999).
Este vorba în primul rând de prevederile Capitolului V din Legea funcţionarului public,
privitor la „Drepturile şi îndatoririle funcţionarilor publici”. Evident, exceptarea priveşte doar
anumite drepturi din cele consacrate în capitolul respectiv (dreptul la opinie, art. 26, alin. 1;
dreptul la asociere sindicală, art. 27; dreptul la grevă, art. 28). Alte drepturi stipulate în legea
respectivă (interdicţia discriminării, art. 26, alin. 2; durata de 8 ore a zilei de muncă, art. 32;
asistenţă medicală, art. 37) le sunt garantate şi funcţionarilor din aparatul de lucru al primului-
ministru, însă în baza dispoziţiilor constituţionale. Normele cuprinse în alte dispoziţii din
legea funcţionarului public (art. 29: dreptul la salariu; art. 39: protecţia legii) trebuie aplicate
însă şi personalului din aparatul de lucru al primului-ministru. De asemenea, acestei categorii
de personal nu i se aplică dispoziţiile art. 4,pct. d) din Legea 188 / 1999: ei nu beneficiază de
stabilitate, întrucât numirea lor este consecinţa încrederii pe care premierul a manifestat-o în
mod personal faţă de aptitudinile şi profesionalismul lor precum şi a compatibilităţii politice,
intelectuale şi psihologice cu persoana premierului. În consecinţă, înlocuirea premierului sau
schimbarea opiniei sale privind calităţile unui funcţionar din aparatul său de lucru atrage după
sine revocarea sa, chiar şi în absenţa oricărei culpe profesionale sau personale.
Secretariatul General al Guvernului este condus de Secretarul General al Guvernului, care
poate avea rang de ministru, ajutat de unul sau mai mulţi secretari generali adjuncţi, care pot
avea rang de secretari de stat, numiţi prin decizie a primului ministru (art. 22, alin. 1 din legea
organică a Guvernului). Secretariatului General al Guvernului îi revine derularea operaţiunilor
tehnice aferente actelor de guvernare, rezolvarea problemelor organizatorice, juridice,
economice şi tehnice ale activităţii Guvernului precum şi reprezentarea Guvernului în faţa
instanţelor judecătoreşti. Secretarul General al Guvernului (sau după caz ministrul care
coordonează Secretariatul General al Guvernului) este ordonator principal de credite în
limitele bugetului propriu al Guvernului, inclus în bugetul de stat (art. 22, alin. 4). Se poate
observa cu uşurinţă că Secretarul General al Guvernului este o figură cheie a oricărui guvern,
importanţa sa reală depăşind-o considerabil pe cea a multor miniştri, fapt care poate fi dedus
şi din dispoziţiile art. 22, alin. 5 („Secretariatul General al Guvernului asigură prin aparatul
propriu continuitatea derulării operaţiunilor tehnice aferente actelor de guvernare, constituind
elementul de legătură şi stabilitate al guvernării”).

151
 Funcţionarii din aparatul de lucru al Guvernului (alţii decât cei din aparatul de lucru al
primului ministru, şi anume: Secretarul General al Guvernului, Secretarul General adjunct,
şefii de departamente, directorii generali, directorii, directori adjuncţi, şefii de serviciu, de
sector şi de birou, consilierii, experţii şi consultanţii) sunt funcţionari publici în accepţiunea
Legii nr. 188 / 1999 (fiind de altfel prevăzuţi în Lista cuprinzând funcţiile publice, anexă la
legea respectivă); în consecinţă lor li se aplică în mod corespunzător dispoziţiile Statutului
funcţionarilor publici.
Guvernul îşi desfăşoară activitatea prin şedinţe, convocate şi conduse de primul-ministru (art.
24, alin. 1 din Legea nr. 90 / 2001). Conform art. 87 din Constituţie, Preşedintele României
poate participa, la cererea primului ministru, la şedinţele Guvernului, iar în cazul în care se
dezbat probleme de interes naţional privind politica externă, apărarea ţării, asigurarea ordinii
publice, chiar şi în absenţa unei asemenea invitaţii. Preşedintele prezidează şedinţele la care
participă. Participarea la şedinţele Guvernului constituie o prerogativă a Preşedintelui şi nu o
obligaţie. Rolul premierului rămâne însă determinant; adoptarea hotărârilor şi a ordonanţelor
se face prin consens, iar în caz de nerealizare a consensului, hotărăşte primul-ministru (art. 27,
alin. 1 din legea organică a Guvernului).
Şedinţele Guvernului au loc săptămânal, sau ori de câte ori este nevoie (art. 25, alin. 1). În
practica actualului Guvern, şedinţele au loc cu precădere vinerea, zi în care se organizează şi o
teleconferinţă cu prefecţii şi cu conducătorii organelor administraţiei publice locale (cu
precădere preşedinţii consiliilor judeţene şi al Municipiului Bucureşti), la care de regulă este
admisă şi presa. Această practică reprezintă un element de noutate în actul de guvernare, fiind
de natură să confere o anumită transparenţă activităţii Guvernului şi să evidenţieze natura,
complexitatea şi amploarea reale ale problemelor cu care se confruntă Guvernul şi
Administraţia, dar prezintă avantajul mediatic şi de imagine inerent unei situaţii în care
guvernanţii monologhează – uneori pur retoric – fără a putea fi întrerupţi sau interpelaţi de
presă.

§ 8. Actele Guvernului

Conform art. 107 din Constituţie, Guvernul adoptă hotărâri şi ordonanţe, hotărârile
emiţându-se pentru organizarea executării legilor, iar ordonanţele, în baza unei legi speciale
de abilitare, în limitele şi în condiţiile prevăzute de aceasta. Articolul respectiv nu
menţionează ordonanţele de urgenţă (prevăzute în art. 114, alin. (4)), emise în absenţa unei
legi de abilitare. Legea nr. 90 / 2001 menţionează faptul că asemenea ordonanţe se emit
„potrivit Constituţiei” (art. 11, pct. c)). Ordonanţele Guvernului au putere de lege; în afara
cazului în care Curtea Constituţională, în baza art. 144, pct. c) constată neconstituţionalitatea
lor ori a cazului în care ele sunt respinse de Parlament, ele abrogă sau modifică dispoziţiile
legii.
Problema practicii constante a guvernelor postdecembriste de a reglementa pe cale de
ordonanţă – inclusiv prin ordonanţe de urgenţă date în domenii rezervate de constituant
legiuitorului organic – a mai fost examinată mai sus.
Hotărârile şi ordonanţele sunt adoptate de Guvern prin consens în prezenţa majorităţii
membrilor săi. Consensul este o procedură întâlnită mai ales în organizaţiile internaţionale,
având ca obiectiv printre altele evitarea votului şi a impresiei de lipsă de solidaritate şi de

152
unitate în cadrul unui organ colegial, produsă de existenţa unor voturi contra sau a unor
abţineri. Toţi membrii pot lua parte la dezbateri, obiecţiile formulate pot fi luate în
considerare (sau nu), iar rezultatul discuţiilor este prezentat ca produs al voinţei comune a
participanţilor. La adoptarea unei decizii prin consens, un rol hotărâtor revine celui care
prezidează dezbaterile; el poate pune în discuţie – sau nu – o problemă, poate reformula sau
respinge obiecţiile, poate găsi ori inventa contraargumente sau prelungi indefinit discuţia până
când preopinenţii achiesează la punctul său de vedere sau – în fine – poate exploata
împrejurarea că într-un organ colegial, o mare parte din membri nu sunt în mod speciali
interesaţi de o anumită problemă şi înclină să se alăture punctului de vedere propus şi soluţiei
aflate mai la îndemână. În plus, dacă nu se realizează consensul, hotărăşte primul-ministru
(art. 27, alin. 1, fraza a 2-a). În lipsa unei prevederi pentru cazul participării Preşedintelui la
şedinţele Guvernului, se poate deduce că şi în această situaţie, rolul hotărâtor revine
premierului; deşi Preşedintele prezidează şedinţa, putând dirija discuţiile, conducându-le în
direcţia unui anumit consens, nici o hotărâre sau ordonanţă nu poate fi adoptată contrar
voinţei primului-ministru.
Hotărârile şi ordonanţele adoptate de Guvern se semnează de primul-ministru, se
contrasemnează de miniştri care au obligaţia punerii lor în executare şi se publică în
Monitorul oficial al României. Nepublicarea atrage după sine inexistenţa ordonanţei sau a
hotărârii. Hotărârile cu caracter militar se comunică numai instituţiilor interesate (art. 107,
alin. (2)). Din dispoziţiile acestui articol, reiese că în mod practic, miniştrii de resort, prin
refuzul de a contrasemna o hotărâre sau o ordonanţă, au un drept de veto în privinţa actului
respectiv. Evident, premierul poate propune în acest caz Preşedintelui revocarea ministrului
care s-ar opune hotărârii sau ordonanţei. În mod normal, revocarea ar trebui să urmeze
automat, dat fiind faptul că nu Preşedintele ci Guvernul răspunde politic faţă de Parlament, iar
desemnarea unei persoane ca membru în Guvern este urmare a faptului că această persoană a
fost inserată de către premier pe lista cabinetului şi a aprobării listei respective de către
reprezentanţa naţională. Preşedintele se poate însă opune revocării, de exemplu pe motivul că
exercită o mediere (prevăzută în art. 80, alin. (2)) între „între puterile statului” sau „între stat
şi societate”). Evident este greu de apreciat dacă într-o asemenea situaţie, şeful statului nu este
mai degrabă declanşatorul unei crize guvernamentale decât cel care o rezolvă. Dezirabil este
însă ca asemenea dezacorduri dintre Preşedinte şi premier să survină cât mai rar, şi ca
numirile sau revocările propuse de primul-ministru să fie efectuate prompt de către şeful
statului.

§ 9. Răspunderea Guvernului

Responsabilitatea juridică reprezintă legătura instituită în baza legii între o conduită

ilicită a unui subiect de drept şi sancţiunea corespunzătoare acestei conduite. Instituţia
responsabilităţii implică manifestarea de voinţă a legiuitorului, care prin reguli generale,
abstracte şi impersonale stabileşte anumite consecinţe juridice negative în cazul săvârşirii
anumitor fapte, comisive sau omisive. Prin fixarea responsabilităţii, legiuitorul intenţionează
să elimine sau să descurajeze săvârşirea faptelor respective, dar şi să precizeze statutul special
al subiecţilor declaraţi responsabili; responsabilitatea părinţilor, a tutorelui, a
administratorului, a mandatarului sau a guvernului constituie pendantul şi consecinţa logică a

153
drepturilor ce le revin. Răspunderea juridică reprezintă consecinţa sancţionatoare a
nerespectării anumitor reguli de drept. În cazul răspunderii avem de-a face cu un subiect
concret, pentru care trebuie determinată o sancţiune concretă. Dacă responsabilitatea este
stabilită de legiuitor, răspunderea este determinată de o autoritate ori de un organ
administrativ sau de justiţie.
Guvernul României are şi o responsabilitate politică, stabilită prin art. 108: „Guvernul
răspunde politic numai în faţa Parlamentului pentru întreaga sa activitate. Fiecare membru al
Guvernului răspunde politic solidar cu ceilalţi membri pentru activitatea Guvernului şi pentru
actele acestuia.” Guvernul nu este singurul organ constituţional care răspunde politic:
Parlamentul şi Preşedintele răspund în faţa electoratului, cu ocazia alegerilor; în cazul
săvârşirii unor fapte grave care încalcă prevederile Constituţiei, Preşedintele poate fi
suspendat de către Parlament şi demis prin referendum, în condiţiile art. 95. Răspunderea
politică a Guvernului este consecinţa firească a formării acestuia pe baza încrederii
Parlamentului şi poate fi concretizează prin adoptarea unei moţiuni de cenzură; ea poate fi
angajată însă şi în condiţiile art. 113, asupra unui program, a unei declaraţii de politică
generală sau a unui proiect de lege. Parlamentul îşi mai poate manifesta dezaprobarea prin
respingerea unor proiecte de lege iniţiate de Guvern, în cazul în care în cursul dezbaterilor se
evidenţiază în mod clar faptul că respingerea este determinată de neîncrederea faţă de
cabinet. Răspunderea politică este solidară; întregul Guvern este demis printr-o moţiune de
cenzură, neexistând posibilitatea menţinerii unor miniştri care ar proba neimplicarea lor în
acţiunile dezaprobate de Parlament.
Răspunderea juridică a membrilor Guvernului este însă individuală. Constituţia stabileşte
câteva reguli derogatorii cu privire la răspunderea penală a membrilor Guvernului (art. 108,
alin. (2)), lăsând pe seama unei legi speciale (Legea nr. 115 / 1999 privind responsabilitatea
ministerială) stabilirea cazurilor de răspundere şi a pedepselor aplicabile membrilor
Guvernului.
Conform art. 108, alin. (2), numai Camera Deputaţilor, Senatul şi Preşedintele României au
dreptul să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în
exerciţiul funcţiei lor. Dacă s-a cerut urmărirea penală, Preşedintele României poate dispune
suspendarea acestora din funcţie. Trimiterea în judecată a unui membru al Guvernului atrage
suspendarea lui din funcţie. Competenţa de judecată aparţine Curţii Supreme de Justiţie.
Legea privind responsabilitatea ministerială a fost adoptată abia în 1999. Este de precizat că
legea a fost criticată sub aspectul constituţionalităţii sale încă de la adoptare, fiind trimise
sesizări în acest sens din partea unui grup de 83 de senatori şi a unui grup de 62 de deputaţi.
Critica viza mai ales faptul că legea nu prevedea incriminări noi, pentru fapte comise de
miniştri în exercitarea atribuţiilor lor (de exemplu incriminarea prezentării de date inexacte
Parlamentului, sustragerea de sub controlul Parlamentului sau refuzul de a prezenta acestuia
ori comisiilor permanente informaţiile sau documentele solicitate) şi nici sancţiuni noi. Curtea
Constituţională a respins aceste critici, precizând că „dispoziţiile art. 108, alin. (3) din
Constituţie nu sunt imperative în sensul stabilirii răspunderii penale speciale pentru membrii
Guvernului, ci lasă la latitudinea legiuitorului să opteze fie pentru instituirea unor incriminări
speciale, fie pentru trimiterea la dispoziţiile în materie din dreptul comun”.
Răspunderea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul
funcţiei lor priveşte perioada de timp cuprinsă între momentul depunerii jurământului şi cel al

154
încetării funcţiei. Stabilirea răspunderii penale pentru această categorie de fapte este
condiţionată de îndeplinirea procedurii prevăzute în capitolul III al legii (art. 9-19). În cazul în
care propunerea de începere a urmăririi penale se face de către una din Camere, este necesară
întocmirea unui raport în acest sens de către o comisie permanentă a Parlamentului, raport ce
va fi dezbătut cu prioritate în Cameră (art. 10, alin. 1 şi 2). Cel în cauză trebuie să fie prezent
la dezbaterea raportului, putând să-şi expună cu această ocazie punctul de vedere (art. 11). În
cazul în care Preşedintele cere urmărirea penală, acesta va acţiona la propunerea unei comisii
speciale, formate din 5 membri numiţi de el însuşi prin decret. Numirea se face la propunerea
ministrului justiţiei şi a ministrului de interne, în termen de 30 de zile de la data publicării
legii (art. 13 din lege).
Urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în exercitarea funcţiei lor
se efectuează de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, iar judecarea de
către Înalta Curte de Casaţie şi, potrivit legii (art. 16 din Legea nr. 115 / 1999).
În cazul unei infracţiuni flagrante, membrii Guvernului pot fi reţinuţi şi percheziţionaţi, iar
ministrul justiţiei va informa neîntârziat pe preşedintele Camerei (dacă persoana respectivă
are şi calitatea de parlamentar) sau, după caz pe Preşedintele României (art. 19 din legea
responsabilităţii ministeriale).
Este de precizat că procedura şi condiţiile prevăzute în legea responsabilităţii
ministeriale trebuie îndeplinite şi după încetarea calităţii de membru al Guvernului, dacă
faptele pentru care persoana respectivă este trasă la răspundere au fost săvârşite în calitate de
membru al Guvernului, în perioada mandatului. Sub acest aspect, protecţia poziţiei de
membru al Guvernului este mai puternică decât în cazul unui parlamentar; în privinţa celui
din urmă, odată cu încheierea mandatului, încetează efectele imunităţii parlamentare.
În privinţa răspunderii civile, disciplinare şi administrative a membrilor Guvernului operează
dispoziţiile dreptului comun.
10.4.2. Administraţia publică: a) Administraţia publică centrală; b) Administraţia
publică locală;

(extrase din Constituţia României)

[…]

CAPITOLUL V
Administraţia publică

SECŢIUNEA 1
Administraţia publică centrală de specialitate

ARTICOLUL 116 Structura

(1) Ministerele se organizează numai în subordinea Guvernului.
(2) Alte organe de specialitate se pot organiza în subordinea Guvernului ori a ministerelor sau
ca autorităţi administrative autonome.

ARTICOLUL 117 Înfiinţarea

(1) Ministerele se înfiinţează, se organizează şi funcţionează potrivit legii.
(2) Guvernul şi ministerele, cu avizul Curţii de Conturi, pot înfiinţa organe de specialitate, în
subordinea lor, numai dacă legea le recunoaşte această competenţă.
(3) Autorităţi administrative autonome se pot înfiinţa prin lege organică.

155
[…]

SECŢIUNEA a 2-a
Administraţia publică locală

ARTICOLUL 120 Principii de bază

(1) Administraţia publică din unităţile administrativ-teritoriale se întemeiază pe principiile
descentralizării, autonomiei locale şi deconcentrării serviciilor publice.
(2) În unităţile administrativ-teritoriale în care cetăţenii aparţinând unei minorităţi naţionale
au o pondere semnificativă se asigură folosirea limbii minorităţii naţionale respective în scris
şi oral în relaţiile cu autorităţile administraţiei publice locale şi cu serviciile publice
deconcentrate, în condiţiile prevăzute de legea organică.

ARTICOLUL 121 Autorităţi comunale şi orăşeneşti

(1) Autorităţile administraţiei publice, prin care se realizează autonomia locală în comune şi
în oraşe, sunt consiliile locale alese şi primarii aleşi, în condiţiile legii.
(2) Consiliile locale şi primarii funcţionează, în condiţiile legii, ca autorităţi administrative
autonome şi rezolvă treburile publice din comune şi din oraşe.
(3) Autorităţile prevăzute la alineatul (1) se pot constitui şi în subdiviziunile administrativ-
teritoriale ale municipiilor.
ARTICOLUL 122 Consiliul judeţean
(1) Consiliul judeţean este autoritatea administraţiei publice pentru coordonarea activităţii
consiliilor comunale şi orăşeneşti, în vederea realizării serviciilor publice de interes judeţean.
(2) Consiliul judeţean este ales şi funcţionează în condiţiile legii.
ARTICOLUL 123 Prefectul
(1) Guvernul numeşte un prefect în fiecare judeţ şi în municipiul Bucureşti.
(2) Prefectul este reprezentantul Guvernului pe plan local şi conduce serviciile publice
deconcentrate ale ministerelor şi ale celorlalte organe ale administraţiei publice centrale din
unităţile administrativ-teritoriale.
(3) Atribuţiile prefectului se stabilesc prin lege organică.
(4) Între prefecţi, pe de o parte, consiliile locale şi primari, precum şi consiliile judeţene şi
preşedinţii acestora, pe de altă parte, nu există raporturi de subordonare.
(5) Prefectul poate ataca, în faţa instanţei de contencios administrativ, un act al consiliului
judeţean, al celui local sau al primarului, în cazul în care consideră actul ilegal. Actul atacat
este suspendat de drept.

10.5. Test de evaluare – autoevaluare

- Care sunt principalele funcţii ale Guvernului?

- Prin ce se distinge Guvernul faţă de celelalte autorităţi publice?
- Identificaţi principalele atribuţii ale Guvernului. Ce anume le justifică importanţa?
- Cum decurge învestitura Guvernului?. Care este rolul Preşedintelui Românei?

156
Unitatea de învățare 11:
§ 45. Curtea Constituţională: a) Organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale; b) Atribuţiile Curţii
Constituţionale; § 46. Autoritatea judecătorească: a) Terminologie şi noţiuni; b) Instanţele
judecătoreşti; c) Ministerul Public; d) Consiliul Superior al Magistraturii)

Unitatea de învățare 11:

§ 45. Curtea Constituţională: a) Organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale; b)
Atribuţiile Curţii Constituţionale; § 46. Autoritatea judecătorească: a) Terminologie şi noţiuni;
b) Instanţele judecătoreşti; c) Ministerul Public; d) Consiliul Superior al Magistraturii)

11.1. INTRODUCERE
Unitatea de învăţare nr. 11 prezintă: Organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale; b)
Atribuţiile Curţii Constituţionale; sistemul judiciar

11.2. Competenţele unităţii de învăţare

După parcurgerea unităţii de învăţare, studentul va fi capabil:
- să înţeleagă raţiunea existenţei şi rolul unei instanţe specializate de contencios
constituţional;
- să înţeleagă modului de organizare şi funcţionare Curţii Constituţionale a României;
- să deceleze atribuţiile Curţii Constituţionale şi relevanţa practică a acestora;
- să sesizeze rolul Curţii Constituţionale şi limitele puterilor acesteia în controlul
constituţionalităţii legilor;
- să înţeleagă importanţa Curţii Constituţionale în menţinerea separaţiei şi a echilibrului
puterilor în stat.
- să înţeleagă dimensiunea și semnificaţia constituțională a autorității judecătorești și a
sistemului judiciar.

11.3. Durata
Durata medie de parcurgere a fiecărei unităţi de învăţare este de 4 ore.

11.4. Conţinutul unităţii de învăţare

11.4.1. Organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale

157
 Conform dispoziţiilor art. 1, din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea
Curţii Constituţionale, Curtea Constituţională a României este „garantul supremaţiei
Constituţiei“ (alin. (1)) şi „unica autoritate de jurisdicţie constituţională din România” (alin.
((2). Ea este independentă faţă de orice autoritate publică şi se supune numai Constituţiei şi
dispoziţiilor legii sale de organizare şi funcţionare (alin. (3)).
Organizarea Curţii este reglementată în art. 142 din Constituţie precum şi în art. 5-9
din Legea 47/1992, republicată. Ea se compune din 9 judecători, numiţi pentru un mandat de
9 ani, care nu poate fi prelungit sau înnoit. Interdicţia numirii judecătorilor pentru un nou
mandat este menită să asigure independenţa acestora; oricât de favorabil va fi un judecător
unei anumite grupări sau orientări politice – chiar şi celei ce deţine majoritatea în Parlament la
data expirării mandatului său – el nu va beneficia de un nou mandat. Din momentul numirii
sale, el nu mai poate aştepta nici un serviciu (reînnoirea mandatului) şi nici nu trebuie să se
teamă de vreo sancţiune din partea formaţiunii politice care l-a propulsat. Rezerve în privinţa
fiabilităţii acestui mecanism a manifestat de la bun început profesorul clujean Tudor
Drăganu. Dat fiind faptul că desemnarea judecătorilor este “făcută la libera apreciere a unor
organe prin excelenţă politice: camerele parlamentului şi preşedintele republicii, întreagă
această operaţie e sortită să se desfăşoare sub semnul politicianismului” (Tudor Drăganu,
Introducere în teoria şi practica statului de drept, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1992, p. 125).
Trei judecători sunt numiţi de Camera Deputaţilor, trei de Senat şi trei de Preşedintele
României. Numirile de judecători au loc din trei în trei ani. Conform dispoziţiilor art. 152,
alin. 2 al Constituţiei, judecătorii primei Curţi Constituţionale au fost numiţi pentru o perioada
de 3, de 6 şi respective de 9 ani. Fiecare din cele 3 autorităţi publice menţionate mai sus a
desemnat câte un judecător pentru fiecare perioadă.
Numirile de judecători la Curtea Constituţională au avut loc în anii 1992 (când s-a
constituit Curtea, aplicându-se în acest caz dispoziţiile art. 152, alin. 2), 1995, 1998 şi 2001,
2004 şi 2007 şi 2010, 2013 şi 2016. Este de remarcat că, exceptând numirile din 1998, 2007 şi
din 2010, în toate celelalte cazuri, numirile au fost făcute de un Parlament dominat de
formaţiunea politică numită succesiv FSN, FDSN, PDSR şi, în fine, PSD şi respectiv de către
Preşedintele Ion Iliescu (exponent al aceluiaşi partid), împrejurare care a influenţat sensibil
componenţa Curţii. Unul din reproşurile cele mai frecvente şi constante la adresa instanţei
noastre constituţionale vizează faptul că majoritatea membrilor săi au fost şi sunt legaţi de
PSD. Reproşurile sunt în bună măsură întemeiate şi datorită circumstanţei că, spre deosebire
de PNL (şi într-o oarecare măsură PDL) care au nominalizat pentru funcţia de judecător
constituţional personalităţi independente şi neafiliate politic, partidul menţionat a preferat
uneori să nominalizeze proprii membri, personalităţi care au exercitat funcţii publice în
numele său sau, într-unul din cazuri, soţul unui membru al Guvernului şi al partidului de
guvernământ. Abia din 2010 componenţa Curţii este mai echilibrată, nemaiexistând o
majoritate absolută a judecătorilor numiţi cu sprijinul aceluiaşi partid politic. În mod bizar,
chiar şi în aceste condiţii, Curtea a fost atacată – în special pentru deciziile care au pus capăt
crizei din iulie-august 2012 – reproşându-i-se partizanat politic, deşi aceste decizii au fost
adoptate cu o majoritate eterogenă, în care au intrat şi judecători numiţi cu sprijinul forţelor
politice care au concurat la suspendarea din funcţie a Preşedintelui Traian Băsescu. E greu de
înţeles cum anume tocmai un judecător care votează o soluţie neagreabilă partidului care i-a
susţinut numirea poate fi acuzat de soluţii partizane.

158
 Curtea Constituţională îşi desfăşoară activitatea în plen, iar actele Curţii se adoptă cu
votul majorităţii judecătorilor, în afară de cazul în care prin Legea 47/1992 se dispune altfel.
Cvorumul pentru plenul Curţii Constituţionale este de două treimi din numărul judecătorilor
Curţii. Curtea îşi alege un preşedinte, prin vot secret al judecătorilor, pe o perioadă de trei ani.
Preşedintele Curţii Constituţionale coordonează activitatea Curţii, repartizează cauzele
spre rezolvare, convoacă şi prezidează şedinţele în plen ale Curţii, reprezintă Curtea
Constituţională în faţa autorităţilor publice şi a altor organizaţii române şi străine, constată
cazurile de încetare a mandatului judecătorilor, prevăzute în Legea nr. 47/1992, şi sesizează
autorităţile publice care i-au numit, pentru ocuparea postului devenit vacant, îndeplinind
totodată şi alte atribuţii prevăzute de lege sau de Regulamentul de organizare şi funcţionare a
Curţii Constituţionale.

11.4.2 Atribuţiile Curţii Constituţionale

Conform art. 146 al Constituţiei, Curtea Constituţională are următoarele atribuţii:

a) se pronunţă asupra constituţionalităţii legilor, înainte de promulgarea acestora, la
sesizarea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a Guvernului,
a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a Avocatului Poporului, a unui număr de cel puţin 50 de
deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori, precum şi, din oficiu, asupra iniţiativelor de revizuire
a Constituţiei;
b) se pronunţă asupra constituţionalităţii tratatelor sau altor acorduri internaţionale, la
sesizarea unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi
sau de cel puţin 25 de senatori;
c) se pronunţă asupra constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului, la sesizarea
unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a unui grup parlamentar sau a unui număr de cel
puţin 50 de deputaţi sau de cel puţin 25 de senatori;
d) hotărăşte asupra excepţiilor de neconstituţionalitate privind legile şi ordonanţele,
ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial; excepţia de
neconstituţionalitate poate fi ridicată şi direct de Avocatul Poporului;
e) soluţionează conflictele juridice de natură constituţională dintre autorităţile publice,
la cererea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a primului-
ministru sau a preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii;
f) veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui României şi
confirmă rezultatele sufragiului;
g) constată existenţa împrejurărilor care justifică interimatul în exercitarea funcţiei de
Preşedinte al României şi comunică cele constatate Parlamentului şi Guvernului;
h) dă aviz consultativ pentru propunerea de suspendare din funcţie a Preşedintelui
României;
i) veghează la respectarea procedurii pentru organizarea şi desfăşurarea
referendumului şi confirmă rezultatele acestuia;
j) verifică îndeplinirea condiţiilor pentru exercitarea iniţiativei legislative de către
cetăţeni;

159
 k) hotărăşte asupra contestaţiilor care au ca obiect constituţionalitatea unui partid
politic;
l) îndeplineşte şi alte atribuţii prevăzute de legea organică a Curţii.

Atribuţiile Curţii pot fi clasificate în atribuţii de control (control de constituţionalitate a

legilor, a tratatelor, a regulamentelor Parlamentului şi a ordonanţelor: pct. a, b, c şi d; control
al constituţionalităţii unor fapte sau activităţi privind partidele politice: pct. k; controlul
respectării unor proceduri legale: pct. f, i şi j), atribuţii de constatare (pct. g), de soluţionare a
unor conflicte de natură constituţională (pct. e) şi atribuţii de consultare (pct. h). Este de
precizat că enumerarea atribuţiilor din art. 146 al Constituţiei nu mai are un caracter limitativ:
la pct. l se prevede posibilitatea stabilirii, prin lege organică a unor noi atribuţii.

În ceea ce priveşte controlul de constituţionalitate al unor acte normative, Curtea

Constituţională examinează legile, regulamentele Parlamentului şi ordonanţele Guvernului,
sub aspectul conformităţii cu dispoziţiile sau principiile Constituţiei. Ordonanţele sunt supuse
şi ele controlului de constituţionalitate întrucât, din punct de vedere material, constituie acte
legislative, deşi sub aspect organic s-ar încadra în sfera actelor administrative, fiind emise de
Guvern.
Controlul de constituţionalitate se poate realiza la sesizarea unor autorităţi publice
(inclusiv a instanţelor judecătoreşti în faţa cărora a fost ridicată o excepţie de
neconstituţionalitate) sau din oficiu (în cazul proiectelor de revizuire a Constituţiei). În
reglementarea Constituţiei noastre din 1991, controlul de constituţionalitate a legilor este atât
anterior şi preventiv (fiind exercitat înainte de promulgarea legilor, în baza dispoziţiilor art.
146, pct. a) cât şi posterior şi sancţionator (conform art. 146 pct. d). Este de menţionat că în
ţara noastră nu întâlnim controlul abstract, declanşat anterior promulgării unei legi, la
iniţiativa cetăţenilor, formă întâlnită însă în alte ţări, cum ar fi Germania (art. 93, alin. 1, pct.
4a din Legea Fundamentală a Germaniei). Dreptul de sesizare al Curţii Constituţionale în
privinţa controlului de constituţionalitate aparţine de regulă unor autorităţi: Preşedintele
României, Guvernul, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, preşedinţii celor două Camere,
Avocatul Poporului ori instanţele judecătoreşti (acestea din urmă în cazul ridicării unei
excepţii de neconstituţionalitate). Sesizarea mai poate proveni de la un anumit număr de
parlamentari (cel puţin 25 de senatori sau cel puţin 50 de deputaţi) dar şi de la grupurile
parlamentare (în cazul controlului asupra regulamentelor Parlamentului). Un grup parlamentar
poate fi format din cel puţin 10 deputaţi care au candidat în alegeri pe listele aceluiaşi partid
sau ale aceleiaşi formaţiuni politice (art. 13, alin. 1 din regulamentul Camerei Deputaţilor) sau
din cel puţin 7 senatori aleşi pe listele aceluiaşi partid sau ale aceleiaşi formaţiuni politice (art.
15, alin. 2 din Regulamentul Senatului). Acordarea, în această situaţie, a unui drept de
sesizare grupurilor parlamentare permite partidelor de opoziţie să se apere faţă de eventualele
abuzuri ale majorităţii cu prilejul adoptării regulamentelor Parlamentului; chiar şi în cazul în
care un partid nu are numărul minim de parlamentari necesar pentru o sesizare (25 de senatori
sau 50 de deputaţi) o va putea face prin grupul său parlamentar.

Procedura soluţionării sesizărilor privind neconstituţionalitatea unei legi, făcute

anterior promulgării acesteia, este reglementată de dispoziţiile art. 17-21 din Legea nr.

160
47/1992, modificată prin Legea 138/1997. Incidente acestei chestiuni mai sunt şi
reglementările cuprinse în art. 123 şi 124 şi în art. 134 şi 136 din Regulamentul Senatului.
Conform dispoziţiilor cuprinse în art. 17, alin. 2 din legea organică a Curţii, legea
adoptată de Parlament se comunică Guvernului şi Înaltei Curţi de Justiţie şi Casaţie şi se
depune la secretarul general al Camerei Deputaţilor şi al Senatului, cu cinci zile înainte de
promulgare, iar în cazul adoptării acesteia în procedură de urgenţă, cu două zile înainte de
promulgare. Aceste termene sunt prevăzute pentru a da posibilitatea autorităţilor menţionate,
precum şi deputaţilor sau senatorilor să-şi exercite dreptul de a sesiza Curtea Constituţională,
conform dispoziţiilor art. 146, pct. a) din Constituţie. Este de menţionat că aceste termene au
fost stipulate pentru a asigura autorităţilor şi persoanelor enunţate în art. 146 pct. a)
posibilitatea de a sesiza Curtea Constituţională, chiar şi in situaţia în care Preşedintele
României promulgă legea în aceeaşi zi în care aceasta i-a fost trimisă spre promulgare.
Expirarea termenului respectiv nu-i împiedică pe cei în drept, să sesizeze Curtea
Constituţională după expirarea acestui termen, chiar dacă legea a fost deja trimisă spre
promulgare, cât timp Preşedintele României nu a promulgat legea.
Conform art. 18 al Legii nr. 47/1992, sesizarea făcută de una din autorităţile enunţate,
de către Preşedintele României, de către preşedintele uneia dintre Camere, sau de către
parlamentari va fi comunicată celorlalte autorităţi abilitate cu sesizarea Curţii Constituţionale
(şi care, în acest caz, nu au exercitat acest drept). Preşedinţii celor două Camere precum şi
Guvernul vor avea astfel posibilitatea de a comunica în scris Curţii punctul lor de vedere
asupra sesizării, însă această comunicare trebuie făcută până în ziua dezbaterilor (art. 19 al
Legii nr. 47/1992). După cum s-a subliniat în literatura juridică, sesizarea Curţii “întrerupe”
termenul de 20 de zile (prevăzut în art. 77) pentru promulgarea legii şi “suspendă” dreptul
Preşedintelui de a promulga legea. După primirea deciziei de constatare a constituţionalităţii
legii sau, respectiv, după reexaminarea legii şi înlăturarea (conform dispoziţiilor art. 145, alin.
1) a obiecţiei de neconstituţionalitate, va începe însă sa curgă un nou termen, de 10 zile,
prevăzut în art. 77, alin. 3.
Dezbaterea are loc în plenul Curţii, pe baza sesizării, a documentelor şi punctelor de
vedere primite şi va privi atât prevederile menţionate în sesizare, cât şi cele care “în mod
necesar şi evident, nu pot fi disociate” de acestea (art. 20, alin. 1 din legea organică a Curţii).
După cum s-a subliniat de către unii autori, prin interpretarea extensivă sau forţată a expresiei
“în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate” Curtea Constituţională poate să se pronunţe
uneori şi asupra altor dispoziţii decât cele menţionate în sesizare; ea poate utiliza însă această
posibilitate pentru a se pronunţa din oficiu – ceea ce, conform Constituţiei, nu poate face
decât în cazul iniţiativelor de revizuire a Constituţiei – asupra anumitor dispoziţii, sub
pretextul unei legături necesare şi evidente cu dispoziţiile menţionate în sesizare.
Decizia Curţii va fi adoptată, în urma dezbaterii, cu majoritate de voturi şi se comunică
Preşedintelui României. Decizia de constatare a neconstituţionalităţii se comunică şi
preşedinţilor celor două Camere, în scopul iniţierii procedurii de reexaminare, prevăzută In
art. 147, alin. 2.
Anterior revizuirii Constituţiei, dacă în urma reexaminării proiectul de lege era adoptat
în aceeaşi formă de Parlament cu majoritate de două treimi din numărul total al deputaţilor şi
senatorilor, decizia Curţii era răsturnată (în formularea textului constituţional, „obiecţia de
constituţionalitate” era „înlăturată”: art. 145, alin. (1), fraza a 2-a din versiunea veche a legii

161
fundamentale). Este de remarcat că, un caz de neconstituţionalitate constatat de Curte ar fi
devenit –în caz de întrunire a majorităţii calificate menţionate mai sus – o “obiecţie” de
neconstituţionalitate. Parlamentul apărea astfel – în opinia profesorului clujean Tudor
Drăganu – instanţă de apel într-un proces la care era parte. Majoritatea reclamată pentru
înlăturarea obiecţiei de neconstituţionalitate era în principiu aceeaşi cu cea necesară revizuirii
Constituţiei. Nu poate fi vorba însă de o revizuire tacită a legii fundamentale, întrucât,
conform dispoziţiilor art. 147, alin. (3) în vechea versiune (=art. 151, alin. (3) din Constituţia
revizuită), legea de revizuire trebuie confirmată, la 30 de zile de la adoptarea ei, prin
referendum. În plus, o lege de revizuire trebuia iniţiată în condiţiile restrictive enunţate în art.
150, condiţii ce nu aveau cum să fie respectate în cazul procedurii legislative obişnuite.

Este totuşi posibil, ca un proiect de lege să fie propus prin iniţiativă populară, în baza
art. 73, alin. 1, fraza 1, teza finală, şi ale alin. 2 al aceluiaşi articol, dar ca numărul de
semnături adunat de iniţiatorii proiectului să satisfacă şi cerinţele art. 150, alin. 1, teza finală
şi alin. 2.

Oricum, această discuţie devine caducă odată cu eliminarea, în varianta revizuită a

textului constituţional, a posibilităţii „înlăturării” „obiecţiei de neconstituţionalitate”.
Se cuvine subliniat şi faptul că în cei aproape 12 ani de la adoptarea Constituţiei din 1991, nu
a fost întrunită niciodată majoritatea de două treimi necesară pentru a înlătura „obiecţia de
neconstituţionalitate”.
În privinţa „obiecţiei de neconstituţionalitate” se ridică şi problema aplicării
dispoziţiilor cu caracter tranzitoriu ale art. 155, alin. (1): „Proiectele de legi şi propunerile
legislative în curs de legiferare se dezbat şi se adoptă potrivit dispoziţiilor constituţionale
anterioare intrării în vigoare a legii de revizuire.” Reexaminarea legii (menţionată în art. 145,
alin. (1) din Constituţia nerevizuită) este subsumabilă procedurii legislative, or termenul de
„adoptare” a unei legi poate fi interpretat în sens larg, ca incluzând şi etapele următoare
adoptării propriu-zise (reexaminarea şi promulgarea). O interpretare teleologică a textului
citat ne permite însă să conchidem că dispoziţia respectivă nu se poate aplica în cazul
reexaminării unei legi declarate ca neconstituţională de către Curtea Constituţională. Scopul
evident al constituantului, atunci când a dispus urmarea vechii proceduri în privinţa
proiectelor şi propunerilor de legi aflate în curs de legiferare, era acela de a evita complicaţiile
uşor previzibile care s-ar fi produs în cazul în care proiecte de legi aflate deja într-un stadiu
avansat ar fi trebuit trimise altei camere (ca „primă cameră sesizată” conform art. 75 din
Constituţia revizuită), reluându-se astfel o procedură care deja a durat destul de mult. Practic
legi aflate aproape de momentul finalizării ar fi trebuit reluate de la etapa iniţiativei
legislative, ceea ce ar fi contravenit flagrant unuia din obiectivele legii de revizuire:
accelerarea procesului legislativ. Aplicarea în continuare a dispoziţiilor art. 145 din
Constituţia nerevizuită nu ar însemna decât prelungirea inutilă a procedurii legislative.
Conform dispoziţiilor Constituţiei revizuite, „Dispoziţiile din legile [...]în vigoare [...]
constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la
publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul,
după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata

162
acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept” (art.
147, alin. (2)). Reexaminarea este în acest caz obligatorie (alin. (2) din articolul citat).
Deciziile Curţii sunt publicate în Monitorul Oficial al României (art. 147, alin. (4),
fraza 1 din Constituţie şi art. 20, alin. 3 din legea organică a Curţii). Nici Constituţia (atât în
forma veche, cât şi în cea revizuită) şi nici legea de organizare a Curţii nu prevăd un termen
pentru publicarea acestor decizii. În practică însă, decizia de constatare a constituţionalităţii
unei legi, pronunţată înainte de promulgarea acesteia, se publică odată cu legea supusă
controlului.
În privinţa iniţiativelor de revizuire a Constituţiei, Curtea Constituţională se pronunţă
din oficiu (art. 146, lit. a), teza ultimă). Controlul Curţii vizează în primul rând respectarea
dispoziţiilor art. 150. Orice iniţiativă venită din partea altor subiecţi decât cei enunţaţi în
textul articolului respectiv (Preşedintele la propunerea Guvernului, un sfert din numărul
deputaţilor sau al senatorilor sau 500.000 de cetăţeni cu drept de vot) urmează a fi respinsă. În
cazul iniţiativei cetăţeneşti, Curtea Constituţională va verifica şi respectarea condiţiilor
stabilite de art. 150, alin. (2) (repartizarea teritorială a sprijinitorilor revizuirii), conform
prevederilor Legii nr. 189/1999 privind exercitarea iniţiativei legislative de către cetăţeni. Dat
fiind faptul că o lege de revizuire cuprinde, prin definiţie, dispoziţii contrare unor prevederi
constituţionale, nu va putea fi vorba de un control exercitat de Curte asupra conţinutului unei
asemenea legi, decât în cazul nerespectării limitelor revizuirii, precizate în art. 152.

O atribuţie nouă a Curţii Constituţionale este controlul constituţionalităţii tratatelor sau

a altor acorduri internaţionale la care România este parte şi este prevăzută de dispoziţiile art.
144, pct. a1), devenit art. 146, pct. b) în urma revizuirii. Este de observat că avem de-a face
cu un control anterior.
Acordurile încheiate la nivel de guverne sau de ministere (aşa numitele „executive
agreements”) nu necesită ratificarea, neputând fi supuse prin urmare acestei forme de control.
În cazul constatării neconstituţionalităţii unui tratat sau acord internaţional, acesta nu
poate fi ratificat (art. 147, alin. (2), fraza a 2-a). Dacă tratatul cuprinde o dispoziţie contrară
Constituţiei, există posibilitatea – prevăzută de art. 11, alin. (2) – a revizuirii legii
fundamentale. În urma revizuirii ratificarea devine posibilă. Ce se întâmplă însă în cazul unui
tratat sau acord internaţional deja ratificat? Cel mai la îndemână răspuns ar fi negarea
posibilităţii de a-l supune controlului prevăzut de art. 146, pct. b), din moment ce unica
sancţiune menţionată în legea fundamentală este imposibilitatea ratificării. Este evident că o
decizie a Curţii Constituţionale de constatare a neconstituţionalităţii unui act internaţional nu
este opozabilă celorlalte părţi. Chiar în cazul încălcării legii sale fundamentale, un stat care şi-
a manifestat consimţământul de a fi legat de un tratat este ţinut să îl respecte şi continuă să fie
legat pe planul dreptului internaţional. Cu toate acestea, o decizie a Curţii Constituţionale de
constatare a neconstituţionalităţii unui tratat sau acord internaţional deja ratificat reprezintă un
semnal pentru Guvern, pe care acesta nu-l poate ignora. Va trebui fie să iniţieze revizuirea
Constituţiei, fie să facă demersurile necesare pentru a amenda, a denunţa sau a se retrage de la
tratatul respectiv (ceea ce de regulă implică, în ultimele două cazuri, un anumit termen de
notificare). Totodată Curtea fixează o anumită jurisprudenţă pe care o va respecta – sau ar
trebui să o respecte – în privinţa legislaţiei subsecvente tratatului declarat neconstituţional,
evident în ipoteza în care ea va fi sesizată în baza dispoziţiilor art. 146, pct. a) sau 146, pct. d).

163
Ignorarea de către Guvern a semnalelor transmise de către Curtea Constituţională poate fi un
motiv pentru demiterea acestuia de către Parlament pe calea unei moţiuni de cenzură.
Este de menţionat că încheierea acordurilor internaţionale reprezintă prin excelenţă un
domeniu al activităţii executivului, faţă de care justiţia trebuie să manifeste un anumit grad de
rezervă şi de autolimitare. În doctrina engleză şi americană s-a conturat de peste un secol
conceptul de „judicial self-restraint” în atitudinii prudente şi reţinute pe care trebuie să o aibă
puterea judecătorească în exercitarea controlului asupra politicii externe.

Regulamentele Parlamentului formează obiect al controlului de constituţionalitate în

baza art. 146, lit. (c). Este vorba de un control a posteriori, realizat la sesizarea unuia din
preşedinţii celor două Camere, a unui grup parlamentar sau a unui număr de cel puţin 25 de
senatori sau de 50 de deputaţi. Sesizarea trebuie să privească Regulamentul Camerei
Deputaţilor, Regulamentul Senatului sau Regulamentul şedinţelor comune ale celor două
Camere. S-ar putea pune problema, dacă este admisibilă o sesizare privind Regulamentul
Senatului făcută de 50 de deputaţi sau referitoare la Regulamentul Camerei Deputaţilor, în
cazul în care provine de la un număr de 25 de senatori. O asemenea împrejurare ar putea să
survină în cazul în care un partid de opoziţie, care nu îndeplineşte condiţiile regulamentare în
vederea constituirii unui grup parlamentar propriu, eşuează în a convinge un număr suficient
de parlamentari dintr-o Cameră să se alăture unei sesizări privitoare la Regulamentul acesteia,
însă reuşeşte totuşi să convingă numărul corespunzător de parlamentari din cealaltă Cameră să
iniţieze o sesizare privind Regulamentul celei dintâi. Răspunsul la problema admisibilităţii
unei asemenea sesizări este – credem – pozitiv; este însă de menţionat că survenirea unei
asemenea situaţii este puţin probabilă. Sesizarea privind regulamentele Camerelor nu este
legată de respectarea unui anumit termen. Prin urmare această formă de control se poate
exercita atât imediat după adoptare, cât şi cu ocazia modificării ori a aplicării concrete a unei
dispoziţii regulamentare.
În cazul în care sesizarea este făcută de parlamentari, ea va fi trimisă Curţii
Constituţionale de secretarul general al Camerei din care aceştia fac parte, în ziua depunerii,
iar Curtea Constituţională o va comunica, în termen de 24 de ore de la înregistrare,
preşedinţilor celor două Camere, cu precizarea datei când va avea loc dezbaterea, pentru ca
aceştia să poată comunica punctul de vedere al birourilor permanente (art. 21, alin. (2) şi (3)
din Legea nr. 47/1992). Dezbaterea are loc pe baza sesizării şi a punctelor de vedere primite,
iar decizia, pronunţată cu votul majorităţii judecătorilor Curţii, se aduce la cunoştinţă Camerei
al cărei regulament a fost dezbătut şi se publică în Monitorul Oficial al României (art. 22 din
legea de organizare a Curţii). În cazul în care prin decizie se constată neconstituţionalitatea
unor dispoziţii ale regulamentului, Camera va reexamina aceste dispoziţii, pentru a le pune de
acord cu prevederile legii fundamentale (art. 22, alin. ultim din aceeaşi lege). Obligaţia de
reexaminare a regulamentului nu este nici ea legată de respectarea unui termen. Considerente
de ordin practic impun ca reexaminarea să se facă într-un termen rezonabil, însă Curtea nu
poate stabili Parlamentului un asemenea termen. În orice caz, dispoziţiile declarate
neconstituţionale nu vor putea fi aplicate, chiar şi în situaţia în care acestea nu au fost încă
suprimate ori modificate în urma reexaminării. Spre deosebire de cazul controlului anterior al

164
constituţionalităţii legilor, constatarea Curţii nu poate fi răsturnată de Parlament prin votul
unei majorităţi calificate.

Prevăzută în art. 146, lit. d), atribuţia Curţii Constituţionale de soluţionare a excepţiilor
de neconstituţionalitate ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial
priveşte atât legile promulgate de Preşedinte, publicate în Monitorul Oficial al României şi
intrate în vigoare cât şi ordonanţele adoptate de Guvern. Este vorba de o formă a controlului
de constituţionalitate realizată a posteriori şi la sesizare. Procedura de soluţionare a
excepţiilor este reglementată în art. 23-25 din legea organică a Curţii.
Excepţia de neconstituţionalitate este admisibilă – şi urmează a fi soluţionată de
Curtea Constituţională – doar dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii, deduse din
interpretarea dispoziţiilor art. 23 al legii menţionate:
- excepţia să fie ridicată în faţa unei instanţe judecătoreşti. Conform art. 10 din
Legea nr. 92/1992 privind organizarea judecătorească, sunt instanţe judecătoreşti:
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, curţile de apel, tribunalele, judecătoriile precum
şi tribunalele militare. Organele administrativ-jurisdicţionale (de exemplu, Curtea
de Conturi) nu au un asemenea caracter;
- excepţia să privească o lege sau o ordonanţă. Alte acte normative, precum
hotărârile Parlamentului, nu pot forma obiect al excepţiei de neconstituţionalitate;
- legea sau ordonanţa atacată prin excepţie să fie în vigoare. S-a afirmat în acest sens
că, în cazul în care s-ar pronunţa asupra unei legi abrogate, Curtea ar încălca
regula neretroactivităţii controlului, din moment ce în art. 145, alin. (2), fraza 1 se
prevede că “Deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii şi au putere numai
pentru viitor”. În cazul modificării legii, va fi bineînţeles admisibilă excepţia
privind o dispoziţie păstrată în noua versiune a acestui act normativ, nu însă
excepţia referitoare la o prevedere eliminată;
- excepţia trebuie să se refere la o dispoziţie a legii (ori a ordonanţei), de care
depinde soluţionarea cauzei (art. 23, alin. (1), teza ultimă a legii organice a Curţii.
Admiterea unei soluţii contrare ar echivala practic cu transformarea acestei forme
de control (pe cale de excepţie) într-un control la iniţiativă cetăţenească;
împricinaţii în orice cauză dedusă spre soluţionare instanţelor judecătoreşti ar
putea invoca neconstituţionalitatea oricăror dispoziţii legale, cu sau fără legătură
cu cauza. Evident, acest lucru ar putea fi utilizat pentru tergiversarea dincolo de
orice limite previzibile a soluţionării cauzei. În plus, excepţia trebuie să se refere la
texte precise şi determinate şi nu la textul legii, în general;
- excepţia nu poate avea ca obiect o prevedere legală a cărei constituţionalitate a fost
stabilită potrivit art. 145. alin. (1) (în versiunea anterioară revizuirii) din
Constituţie (art. 23, alin. 3, teza 1 din Legea nr. 47/1992). Cu alte cuvinte, nu sunt
admisibile excepţiile privitoare la texte dintr-o lege ce au fost examinate pe calea
controlului anterior de constituţionalitate (art. 144, lit. (a), în versiunea anterioară
revizuirii), dacă au fost declarate neconstituţionale de către Curte, iar decizia
acesteia a fost ulterior răsturnată prin votul a două treimi din numărul membrilor
fiecărei Camere. Formal această soluţie (a inadmisibilităţii) ar putea fi justificată

165
 de preocuparea de a nu permite Curţii Constituţionale să se pronunţe a doua oară
în aceeaşi cauză; judecătorii a căror soluţie a fost înlăturată de Parlament ar putea
pur şi simplu să aştepte ridicarea unei excepţii privitoare la dispoziţia – intrată în
vigoare – pe care ei o consideraseră neconstituţională, pentru a reitera soluţia
anterioară şi a eluda pe această cale dispoziţia din art. 145, alin. 1, fraza a 2-a.
Stipularea acestei condiţii de admisibilitate a constituit obiect de controversă în
literatura de specialitate. Este de precizat că acest caz de inadmisibilitate a devenit
caduc. Reglementarea din art. 145, alin. (1), fraza a 2-a din Constituţia nerevizuită
(referitoare la „înlăturarea” „obiecţiei de neconstituţionalitate”) a fost abrogată, iar
până la abrogarea sa nici o lege declarată neconstituţională de Curte nu fusese
confirmată în baza acestei dispoziţii, pentru a deveni în acest mod
„necontrolabilă” pe calea excepţiei de neconstituţionalitate;
- excepţia nu poate avea ca obiect prevederi legale constatate ca fiind
neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii (art. 23, alin. (3), teza a 2-a
din legea organică a Curţii). Această restricţie reprezintă o consecinţă a
obligativităţii – stipulate în art. 147, alin. (4)) – a deciziilor Curţii Constituţionale;
dispoziţiile declarate neconstituţionale nu mai sunt aplicabile iar o excepţie în
această privinţă este lipsită de obiect. Este în schimb admisibilă excepţia privitoare
la dispoziţii care au mai format obiect al controlului de constituţionalitate, dacă
sesizarea sau excepţia a fost respinsă, Curtea constatând conformitatea
prevederilor respective faţă de cele ale legii fundamentale. În acest caz nu se poate
invoca autoritatea de lucru judecat. Sub aspect pur formal, litigiile în cursul cărora
s-au ridicat câte o excepţie de neconstituţionalitate privind exact aceeaşi prevedere
legislativă au ca părţi persoane diferite şi au un obiect diferit (chiar dacă uneori
acesta este similar). În plus temeiul neconstituţionalităţii poate fi diferit iar uneori
textele constituţionale a căror încălcare este pretinsă sunt şi ele diferite. Motivul
cel mai important al declarării ca admisibilă a excepţiei privind o prevedere legală
deja declarată constituţională de către Curte este însă altul: relaţiile şi concepţiile
sociale evoluează, ca şi standardele de constituţionalitate; în funcţie de accepţiunea
dată unor noţiuni, întâlnite în Constituţie, precum “ordine publică”, “bunele
moravuri”, “morală publică”, “viaţă intimă”, “situaţii excepţionale”, “muncă
prestată în condiţii normale” ori “defăimare a ţării”, dispoziţiile unei legi concrete,
conformă reglementărilor constituţionale la momentul adoptării sale, pot deveni
ulterior neconstituţionale.

Excepţia de neconstituţionalitate poate fi ridicată de oricare din părţi, de către

reprezentantul Ministerului Public, de către judecător, din oficiu, precum şi – începând cu
intrarea în vigoare a Legii de revizuire a Constituţiei – de către Avocatul Poporului. Ea are
prin urmare caracterul unei excepţii de ordine publică: nu se poate renunţa la ea şi nici nu
poate fi acoperită prin achiesarea părţii litigante interesate în ridicarea ei. Excepţia poate fi
ridicată în tot cursul procesului, atât în faza judecăţii în primă instanţă, cât şi în apel sau în
recurs. Nu este admisibilă excepţia ridicată pentru prima oară direct în faţa Curţii
Constituţionale.

166
 În cazul ridicării excepţiei, instanţa va examina întrunirea condiţiilor de admisibilitate
menţionate în art. 29 din Legea nr. 47/1992. Dacă nu sunt întrunite aceste condiţii instanţa,
printr-o încheiere, va respinge excepţia ca inadmisibilă, iar în caz contrar se va pronunţa, tot
printr-o încheiere, trimisă Curţii Constituţionale şi care va avea ca efect sesizarea acesteia.
Încheierea va cuprinde punctele de vedere ale părţilor, opinia instanţei asupra excepţiei şi va fi
însoţită de dovezile depuse de părţi. Excepţia ridicată din oficiu trebuie motivată şi va
cuprinde şi susţinerile părţilor şi dovezile necesare (art. 29, alin. 4, fraza a 2-a).. Pe durata
judecări excepţiei, judecarea cauzei se suspendă (art. 23, alin (4-6) din legea organică a Curţi).
Preşedintele Curţii, după primirea încheierii transmise de instanţa judecătorească, va
desemna pe unul din judecătorii Curţii ca raportor – care va fi obligat să ia măsurile necesare
pentru administrarea probelor la data judecăţii - şi va comunica încheierea prin care a fost
sesizată instanţa constituţională preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi
Guvernului, stabilind totodată şi data până la care pot să trimită punctul lor de vedere (art. 30,
alin. (1) şi (2) din legea organică a Curţii).
Judecata are loc pe baza raportului prezentat de judecătorul raportor, a încheierii prin
care a fost sesizată Curtea, a punctelor de vedere trimise de Camere şi de Guvern (în cazul în
care au fost trimise) a probelor administrate a susţinerilor părţilor, cu citarea acestora şi a
Ministerului Public. Părţile pot fi reprezentate de avocaţi având drept de a pleda la Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie. Curtea va decide cu majoritate de voturi, iar decizia de constatare
a neconstituţionalităţii este definitivă şi obligatorie şi se comunică Parlamentului şi
Guvernului. În acest caz Curtea se va pronunţa şi asupra altor prevederi din actul atacat, care
în mod vădit şi necesar, nu pot fi disociate de prevederile menţionate în sesizare. Ca şi în
cazul controlului anterior de constituţionalitate, aprecierea imposibilităţii “evidente şi
necesare” de a disocia anumite dispoziţii de cele declarate neconstituţionale poate fi uneori
subiectivă, constituind o modalitate prin care Curtea îşi poate extinde limitele exercitării
controlului. Obligativitatea deciziilor Curţii se produce de la data publicării lor în Monitorul
Oficial al României.
Controlul constituţionalităţii ordonanţelor Guvernului prezintă o serie de caracteristici
distincte. Datorită procedurii de adoptare – în mod firesc, diferită de cea a legilor adoptate de
Parlament – ordonanţele nu pot fi supuse unui control anterior de constituţionalitate. Acesta
este unul din motivele pentru care abilitarea Guvernului cu emiterea ordonanţelor nu poate fi
considerată o procedură curentă de lucru a Parlamentului; dispoziţiile art. 61 conform cărora
Parlamentul “este unica autoritate legiuitoare a ţării” ar fi lipsite de relevanţă în urma
generalizării practicii delegării legislative. Acest lucru este valabil ca atât mai mult în cazul
ordonanţelor de urgenţă, acte adoptate de Guvern în lipsa unei abilitări din partea
Parlamentului. În ambele cazuri, controlul de constituţionalitate se poate declanşa după
intrarea în vigoare a ordonanţei, ulterior publicării acesteia în Monitorul Oficial al României.
O situaţie deosebită întâlnim în cazul acelor ordonanţe pentru care legea de abilitare prevedea
aprobarea ulterioară a acestora de către Parlament, conform procedurii legislative (art. 115,
alin. (3)). Dacă, în urma ridicării unei excepţii de neconstituţionalitate, Curtea Constituţională,
admiţând această excepţie, constată neconstituţionalitatea uneia sau mai multor dispoziţii
dintr-o asemenea ordonanţă, se pune problema controlului anterior de neconstituţionalitate a
legii care eventual ar aproba ordonanţa respectivă. Este posibil însă şi să nu se ajungă la un
asemenea control, în cazul în care nici una din autorităţile sau persoanele enunţate în art. 146,

167
lit. a) nu sesizează Curtea, dat fiind faptul că instanţa noastră constituţională nu se poate
sesiza din oficiu decât în privinţa iniţiativelor de revizuire a Constituţiei. Dacă se efectuează
totuşi o asemenea sesizare, este destul de probabil ca instanţa constituţională să pronunţe
asupra textului în discuţie, devenit text de lege, o decizie cuprinzând o soluţie identică cu cea
pronunţată asupra aceluiaşi text, controlat pe cale de excepţie, anterior, când acesta era parte a
unei ordonanţe.

O nouă atribuţie conferită Curţii Constituţionale în urma revizuirii legii fundamentale

constă în soluţionarea conflictelor „juridice de natură constituţională dintre autorităţile
publice, la cererea Preşedintelui României, a unuia dintre preşedinţii celor două Camere, a
primului-ministru sau a preşedintelui Consiliului Superior al Magistraturii” (art. 146, lit. e)).
Dispoziţia este asemănătoare cu cea din art. 93, alin. (1), pct. a din Constituţia Germaniei,
referitoare la aşa numitul „litigiu organic” (=„Organstreit”: Curtea Constituţională Federală se
pronunţă „asupra interpretării legii fundamentale în litigiile privind întinderea drepturilor şi
obligaţiilor unui organ federal suprem sau a altor părţi învestite cu drepturi proprii...”
Astfel, cazul în care primul ministru va face o propunere de numire a unui membru al
Guvernului, iar Preşedintele României refuză să numească persoana propusă va putea fi
soluţionat de către Curtea Constituţională în exercitarea acestei atribuţii.
Este de remarcat că prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 148 din 16 aprilie 2003
privind constituţionalitatea propunerii legislative de revizuire a Constituţiei, s-a reţinut că prin
soluţionarea conflictelor de natură constituţională existente între diferite autorităţi publice se
urmăreşte înlăturarea unor posibile blocaje instituţionale, şi nu soluţionarea unor divergenţe
de ordin politic.

Curtea Constituţională mai veghează la respectarea procedurii pentru alegerea

Preşedintelui României, şi confirmă rezultatele sufragiului (art. 146, lit. f) din Constituţie, art.
37 şi 38 din legea organică a Curţii, precum şi art. 112,, alin. (2), art. 193, alin. (7), art. 23, 24,
25 şi 26 din Legea nr. 370/2004 privitoare la alegerea Preşedintelui României).
Cu această ocazie, Curtea se pronunţă asupra contestaţiilor privind înregistrarea sau
respingerea înregistrării candidaturilor (art. 112 din Legea nr. 370/2004), precum şi
contestaţiile privind împiedicarea unui partid sau a unei formaţiuni politice ori a unui candidat
de a-şi desfăşura campania electorală în condiţiile legii (art. 193, alin. (7) din aceeaşi lege),
primeşte, din partea Biroului Electoral Central, procesul verbal pentru fiecare tur de scrutin,
împreună cu dosarele birourilor electorale de circumscripţie (art. 23, alin. (3)), poate anula
alegerile în cazul în care votarea şi stabilirea rezultatelor au avut loc prin fraudă de natură să
modifice atribuirea mandatului (art. 24 al legii menţionate), confirmă numărul de voturi
obţinut de primii doi candidaţi în primul tur de scrutin, aducând la cunoştinţă publică
prenumele şi numele primilor doi candidaţi, ce vor participa la al doilea tur de scrutin (art. 26,
alin. (2) al aceleiaşi legi) şi asigură publicarea rezultatului alegerii în mass media şi în
Monitorul Oficial al României (art. 25, alin. (1) al legii). Curtea va pronunţa două hotărâri:
una prin care constată alegerea unui anumit candidat în funcţia de Preşedinte al României, şi
una prin care validează alegerea respectivului candidat.

168
 Curtea Constituţională mai are atribuţia de a constata împrejurările care justifică
interimatul funcţiei de Preşedinte al României, comunicând cele constatate Parlamentului (art.
144, lit. g)). Această atribuţie are un caracter pur formal în cazul în care interimatul survine în
urma decesului ori a demisiei. În situaţia în care interimatul apare în urma unei imposibilităţi
permanente a şefului statului de a-şi exercita atribuţiile, decizia Curţii va fi mult mai dificilă,
mai ales în cazul în care această imposibilitate ar trebui apreciată pe baza unei stări precare a
sănătăţii Preşedintelui, consemnată în rapoarte de expertiză având un conţinut contradictoriu.
Caracterul politic al activităţii Curţii se manifestă vădit în această împrejurare.

Tot în legătură cu şeful statului, Curtea Constituţională are o atribuţie consultativă: dă

aviz consultativ pentru propunerea de suspendare a Preşedintelui României (art. 95 şi 144, lit.
h) din legea fundamentală precum şi art. 42-43 din legea organică a Curţii).
Primind din partea Parlamentului propunerea prevăzută în art. 95, alin. 2 împreună cu
toate actele şi dovezile însoţitoare, Preşedintele Curţii numeşte trei judecători raportori, câte
unul dintre judecătorii desemnaţi de Camera Deputaţilor, de Senat şi de Preşedintele
României (art. 31 din legea organică a Curţii). Hotărârea va fi dată în plen, cu votul majorităţii
judecătorilor Cutii, pe baza raportului prezentat de cei trei judecători desemnaţi în acest scop,
a propunerii de suspendare, a dovezilor şi a investigaţiilor făcute.

Curtea Constituţională îndeplineşte şi atribuţia de a veghea la respectarea procedurii

de organizare şi desfăşurare a referendumului şi confirmă rezultatele acestuia (art. 144, lit. i)).
În afara textului constituţional, mai întâlnim dispoziţii incidente acestei atribuţii în Legea nr.
47/1992, republicată (art. 46), precum şi în Legea nr. 3/2000, privitoare la organizarea şi
desfăşurarea referendumului (art. 45).
Constituţia noastră prevede trei împrejurări în care se poate organiza un referendum
naţional şi anume:
- în cazul consultării populaţiei, din iniţiativa Preşedintelui României, în probleme
de interes naţional (art. 90). Conform art. 12 al Legii nr. 3/2000, sunt probleme de
interes naţional: adoptarea unor măsuri privind reforma şi strategia economică a
ţării şi adoptarea unor măsuri politice deosebite cu privire la regimul general al
proprietăţii publice şi private, la organizarea administraţiei publice locale, a
teritoriului, precum şi regimul general privind autonomia locală, la organizarea
general a învăţământului, la structura sistemului naţional de apărare, organizarea
armatei şi participarea forţelor armate la unele operaţiuni internaţionale, la
încheierea, semnarea sau ratificarea unor acte internaţionale pe durată
nedeterminată sau pe o perioadă mai mare de 10 ani, la integrarea României în
structurile europene şi euroatlantice şi la regimul general al cultelor;
- în cazul aprobării propunerii de suspendare a Preşedintelui României, populaţia
ţării se va pronunţa, în mod obligatoriu, prin referendum asupra demiterii acestuia.
Referendumul se organizează în cel mult 30 de zile de la aprobarea propunerii de
suspendare (art. 95) iar demiterea este aprobată, în cazul în care a întrunit
majoritatea voturilor cetăţenilor înscrişi în listele electorale (art. 10 din Legea nr.
3/2000);

169
 - în cazul revizuirii Constituţiei, legea de revizuire trebuie confirmată prin
referendum, în termen de cel mult 30 de zile de la adoptarea ei (art. 151, alin. (3)),
rezultatul referendumului stabilindu-se în funcţie de majoritatea voturilor valabil
exprimate în întreaga ţară (art. 7, alin. (2) din legea referendumului).
În baza dispoziţiilor art. 45 din aceeaşi lege, Curtea Constituţională va prezenta
Parlamentului un raport cu privire la respectarea procedurii de organizare şi desfăşurare a
referendumului naţional şi va confirma rezultatele acestuia. Legea de revizuire a Constituţiei,
sau după caz, măsura demiterii din funcţie a Preşedintelui României intră în vigoare la data
publicării în Monitorul Oficial al României, partea I, a hotărârii Curţii Constituţionale de
confirmare a rezultatului referendumului. Publicarea rezultatului referendumului se va face
atât în Monitorul Oficial cât şi în presă.
În exercitarea acestei atribuţii, Curtea Constituţională adoptă hotărâri (art. 13, pct. B,
lit. c) din Legea nr. 47/1992).

Curtea Constituţională exercită şi atribuţia de control al respectării procedurii privind

exercitarea dreptului de iniţiativă legislativă de către cetăţeni (art. 144, lit. j)).
Practic, Curtea va trebui să verifice întrunirea numărului minim de semnături stabilit
prin Constituţie (250.000 în cazul iniţiativelor legislative simple şi respectiv 500.000 în cazul
iniţiativelor de revizuire a legii fundamentale) precum şi dispersia teritorială a susţinătorilor
revizuirii, exigenţe stabilite de art. 74, alin.1 şi respectiv 150, alin. 1 şi 2. În afară de aceasta,
Curtea va mai verifica şi respectarea cerinţelor de conţinut ale iniţiativei: respectarea
condiţiilor negative stipulate în art. 75, alin. (2) – conform cărora nu pot forma obiect al
iniţiativei legislative populare problemele fiscale, cele cu caracter internaţional, amnistia şi
graţierea – precum şi a limitelor revizuirii Constituţiei, prevăzute în art. 152.
Reglementările concrete sunt prevăzute în legea privitoare la exercitare a iniţiativei
legislative a cetăţenilor (Legea nr. 189/1999). Conform dispoziţiilor art. 7 al acestei legi, pe
baza sesizării Preşedintelui Camerei la care s-a înregistrat iniţiativa, Curtea va verifica:
- caracterul constituţional al propunerii ce face obiectul iniţiativei;
- îndeplinirea condiţiilor privitoare la publicarea acestei propuneri şi dacă listele de
susţinători prezentate sunt atestate;
- întrunirea numărului minim de susţinători pentru promovarea iniţiativei, precum şi
respectarea dispersiei teritoriale.
În exercitarea acestei atribuţii, Curtea Constituţională adoptă hotărâri (art. 13, pct. B,
lit. d) din Legea nr. 47/1992).
În termen de 30 de zile de la sesizarea asupra iniţiativei legislative, Curtea se va
pronunţa printr-o hotărâre, ce va fi comunicată Preşedintelui Camerei care a efectuat sesizarea
şi publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Curtea Constituţională mai hotărăşte asupra contestaţiilor care au ca obiect

constituţionalitatea unui partid politic (art. 146, lit. k)). Incidente sunt şi dispoziţiile art. 39-41
din legea organică a Curţii. Conform prevederilor art. 39 din această lege, contestaţiile privind
constituţionalitatea unui partid politic pot fi formulate de preşedintele uneia dintre Camerele
Parlamentului – pe baza unei hotărâri adoptate de Cameră cu votul majorităţii membrilor săi –
sau de către Guvern. Contestaţia trebuie motivată şi însoţită de dovezile pe care se întemeiază.

170
 Preşedintele Cutii va desemna pentru soluţionarea contestaţiei un judecător raportor,
care este obligat să o comunice, împreună cu actele doveditoare, partidului politic la care se
referă contestaţia, precizându-i data până la care poate să depună un memoriu în apărare,
însoţit de dovezi corespunzătoare (art. 40, alin. (1) din aceeaşi lege). Contestaţia se va judeca
de plenul Curţii, cu citarea contestatorului, a partidului politic a cărui constituţionalitate
formează obiect al contestaţiei şi a Ministerului Public, pe baza raportului prezentat de
judecătorul desemnat în acest scop. Decizia se pronunţă cu votul majorităţii judecătorilor
Curţii (art. 29, alin. (2) din legea menţionată). Neconstituţionalitatea va fi declarată în situaţia
în care se constată survenirea unuia din cazurile menţionate în art. 40, alin. (2) din Constituţie.
În exercitarea acestei atribuţii, Curtea Constituţională adoptă decizii (art. 13, pct. A,
lit. d) din Legea nr. 47/1992).
Deciziile Curţii privitoare la contestaţiile asupra constituţionalităţii unui partid politic
nu sunt supuse nici unei căi de atac şi se publică în Monitorul Oficial al României. Decizia de
admitere a contestaţiei se comunică Tribunalului municipiului Bucureşti pentru radierea
partidului politic neconstituţional din evidenţa partidelor politice legal constituite.
În cei 25 ani de activitate a Curţii, nu a fost pronunţată nici o hotărâre privind
declararea (ne)constituţionalităţii unui partid politic, instanţa noastră de contencios
constituţional nefiind sesizată nici măcar o singură dată în această privinţă. În condiţiile în
care, mai ales în anii ´90, dar şi în prezent, climatul politic era şi mai este grav afectat de
discursul violent, agresiv, extremist şi xenofob până la obscenitate al unor personalităţi
publice, discurs constituind chiar o trăsătură distinctivă în cazul anumitor formaţiuni politice,
această atitudine pasivă este de neînţeles.
Conform dispoziţiilor de la punctul l) al articolului 146, Curtea Constituţională mai
îndeplineşte şi „alte atribuţii prevăzute de legea organică a Curţii”. Făcând uz de această
abilitare a legii fundamentale, legiuitorul a extins aria competenţelor Curţii, modificându-i
legea organică prin Legea nr. 177 / 2010. În noua redactare a articolului 27 din legea organică
a Curţii, aceasta „se pronunţă asupra constituţionalităţii regulamentelor Parlamentului, a
hotărârilor plenului Camerei Deputaţilor, a hotărârilor plenului Senatului şi a hotărârilor
plenului celor doua Camere reunite ale Parlamentului, la sesizarea unuia dintre preşedinţii
celor doua Camere, a unui grup parlamentar sau a unui număr de cel puţin 50 de deputaţi sau
de cel puţin 25 de senatori”. În cursul crizei politice din iulie 2012, Guvernul a adoptat o
contestată ordonanţă de urgenţă (OUG nr. 38/2012) care suprimă această nouă competenţă a
Curţii Constituţionale. Miza acestei modificări consta în eliminarea posibilităţii controlului de
către Curte a schimbărilor intempestive a preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului.
Observăm că subiecţii cu drept de a sesiza Curtea cu privire la constituţionalitatea
regulamentelor parlamentare (art. 146, pct. c)) dobândesc drept de sesizare şi în privinţa
actelor Parlamentului (hotărârile celor două Camere şi hotărârile adoptate Camerele reunite)

11.4.3. Autoritatea judecătorească: Instanţele judecătoreşti; Ministerul Public; Consiliul

Superior al Magistraturii
(extras din Constituţie)

CAPITOLUL VI
Autoritatea judecătorească

171
SECŢIUNEA 1
Instanţele judecătoreşti

ARTICOLUL 124 Înfăptuirea justiţiei

(1) Justiţia se înfăptuieşte în numele legii.
(2) Justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi.
(3) Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii.

ARTICOLUL 125 Statutul judecătorilor

(1) Judecătorii numiţi de Preşedintele României sunt inamovibili, în condiţiile legii.
(2) Propunerile de numire, precum şi promovarea, transferarea şi sancţionarea judecătorilor
sunt de competenţa Consiliului Superior al Magistraturii, în condiţiile legii sale organice.
(3) Funcţia de judecător este incompatibilă cu orice altă funcţie publică sau privată, cu
excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior.

ARTICOLUL 126 Instanţele judecătoreşti

(1) Justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe
judecătoreşti stabilite de lege.
(2) Competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin
lege.
(3) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către
celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale.
(4) Compunerea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi regulile de funcţionare a acesteia se
stabilesc prin lege organică.
(5) Este interzisă înfiinţarea de instanţe extraordinare. Prin lege organică pot fi înfiinţate
instanţe specializate în anumite materii, cu posibilitatea participării, după caz, a unor persoane
din afara magistraturii.
(6) Controlul judecătoresc al actelor administrative ale autorităţilor publice, pe calea
contenciosului administrativ, este garantat, cu excepţia celor care privesc raporturile cu
Parlamentul, precum şi a actelor de comandament cu caracter militar. Instanţele de contencios
administrativ sunt competente să soluţioneze cererile persoanelor vătămate prin ordonanţe
sau, după caz, prin dispoziţii din ordonanţe declarate neconstituţionale.

ARTICOLUL 127 Caracterul public al dezbaterilor

Şedinţele de judecată sunt publice, afară de cazurile prevăzute de lege.

ARTICOLUL 128 Folosirea limbii materne şi a interpretului în justiţie

(1) Procedura judiciară se desfăşoară în limba română.
(2) Cetăţenii români aparţinând minorităţilor naţionale au dreptul să se exprime în limba
maternă în faţa instanţelor de judecată, în condiţiile legii organice.
(3) Modalităţile de exercitare a dreptului prevăzut la alineatul (2) , inclusiv prin folosirea de
interpreţi sau traduceri, se vor stabili astfel încât să nu împiedice buna administrare a justiţiei
şi să nu implice cheltuieli suplimentare pentru cei interesaţi.

172
(4) Cetăţenii străini şi apatrizii care nu înţeleg sau nu vorbesc limba română au dreptul de a
lua cunoştinţă de toate actele şi lucrările dosarului, de a vorbi în instanţă şi de a pune
concluzii, prin interpret; în procesele penale acest drept este asigurat în mod gratuit.

ARTICOLUL 129 Folosirea căilor de atac

Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de
atac, în condiţiile legii.

ARTICOLUL 130 Poliţia instanţelor

Instanţele judecătoreşti dispun de poliţia pusă în serviciul lor.

SECŢIUNEA a 2-a
Ministerul Public Rolul Ministerului Public

ARTICOLUL 131
(1) În activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societăţii şi
apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor.
(2) Ministerul Public îşi exercită atribuţiile prin procurori constituiţi în parchete, în condiţiile
legii.
(3) Parchetele funcţionează pe lângă instanţele de judecată, conduc şi supraveghează
activitatea de cercetare penală a poliţiei judiciare, în condiţiile legii.

ARTICOLUL 132 Statutul procurorilor

(1) Procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit principiului legalităţii, al imparţialităţii şi al
controlului ierarhic, sub autoritatea ministrului justiţiei.
(2) Funcţia de procuror este incompatibilă cu orice altă funcţie publică sau privată, cu
excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior.

SECŢIUNEA a 3-a
Consiliul Superior al Magistraturii

ARTICOLUL 133 Rolul şi structura

(1) Consiliul Superior al Magistraturii este garantul independenţei justiţiei.
(2) Consiliul Superior al Magistraturii este alcătuit din 19 membri, din care:
a) 14 sunt aleşi în adunările generale ale magistraţilor şi validaţi de Senat; aceştia fac parte din
două secţii, una pentru judecători şi una pentru procurori; prima secţie este compusă din 9
judecători, iar cea de-a doua din 5 procurori;
b) 2 reprezentanţi ai societăţii civile, specialişti în domeniul dreptului, care se bucură de înaltă
reputaţie profesională şi morală, aleşi de Senat; aceştia participă numai la lucrările în plen;
c) ministrul justiţiei, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi procurorul general al
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
(3) Preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii este ales pentru un mandat de un an, ce
nu poate fi reînnoit, dintre magistraţii prevăzuţi la alineatul (2) litera a) .

173
(4) Durata mandatului membrilor Consiliului Superior al Magistraturii este de 6 ani.
(5) Hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii se iau prin vot secret.
(6) Preşedintele României prezidează lucrările Consiliului Superior al Magistraturii la care
participă.
(7) Hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii sunt definitive şi irevocabile, cu excepţia
celor prevăzute la articolul 134 alineatul (2) .

ARTICOLUL 134 Atribuţii

(1) Consiliul Superior al Magistraturii propune Preşedintelui României numirea în funcţie a
judecătorilor şi a procurorilor, cu excepţia celor stagiari, în condiţiile legii.
(2) Consiliul Superior al Magistraturii îndeplineşte rolul de instanţă de judecată, prin secţiile
sale, în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi a procurorilor, potrivit procedurii
stabilite prin legea sa organică. În aceste situaţii, ministrul justiţiei, preşedintele Înaltei Curţi
de Casaţie şi Justiţie şi procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie nu au drept de vot.
(3) Hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii în materie disciplinară pot fi atacate la
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
(4) Consiliul Superior al Magistraturii îndeplineşte şi alte atribuţii stabilite prin legea sa
organică, în realizarea rolului său de garant al independenţei justiţiei.

Decizia CCR nr. 127 din 27 martie 2003 (M.Of. nr. 275 din 18 aprilie 2003)
(extras)

„Curtea reţine că art.125 alin.(1) din Legea fundamentală nu se referă, aşa cum se
apreciază în punctul de vedere comunicat de Guvern, "la structura organizatorică a sistemului
judiciar din România", ci acesta statuează asupra principiului separaţiei puterilor în stat, din
care rezultă că justiţia se realizează exclusiv prin autoritatea judecătorească, în a cărei
componenţă intră Curtea Supremă de Justiţie şi celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de
lege.
Prerogativa legiuitorului de a stabili competenţa şi procedura de judecată este prevăzută
de art.125 alin.(3). Prin nici o lege însă nu se poate stabili ori înlătura, prin extindere sau
restrângere, o competenţă a unei autorităţi, dacă o asemenea acţiune este contrară dispoziţiilor
ori principiilor Constituţiei.
Nici o autoritate a administraţiei publice nu poate controla, anula ori modifica o hotărâre
a unei instanţe judecătoreşti sau o măsură dispusă de instanţă ori de un judecător, în legătură
cu activitatea de judecată. Prin urmare, darea în competenţa organelor Ministerului Finanţelor
Publice a soluţionării contestaţiilor împotriva modului de stabilire, de către instanţa
judecătorească, a taxei judiciare de timbru, este contrară principiului separaţiei puterilor în
stat şi, în mod direct, dispoziţiilor art.125 alin.(1) din Constituţie.”

Decizia CCR nr. 663 din 11 noiembrie 2014 (M.Of. nr. 52 din 22 ianuarie 2015)
(extras)

174
 Totodată, Curtea constată că, în cadrul procesului penal, spre deosebire de părți,
procurorul îndeplinește un rol constituțional consacrat prin art. 131 alin. (1) din Legea
fundamentală, potrivit căruia, "În activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele
generale ale societății și apără ordinea de drept, precum și drepturile și libertățile cetățenilor".
Acest fapt nu trebuie înțeles ca un drept subiectiv propriu al procurorului, pentru că el, în
virtutea rolului mai sus arătat, este o autoritate competentă să instrumenteze și să soluționeze
cauza respectivă, exercitându-și atribuțiile în lumina exigențelor constituționale anterior
enunțate. Spre deosebire de art. 2781 alin. (5) din Codul de procedură penală din 1968, potrivit
căruia prezența procurorului era obligatorie, în prezenta reglementare consacrată de
dispozițiile legale criticate neparticiparea obligatorie a procurorului ar plasa rolul Ministerului
Public într-o zonă inferioară de cea enunțată de prevederea constituțională. De aceea, câtă
vreme procedura din camera preliminară supusă prezentului control de constituționalitate
poate duce la începerea judecății și deci la formularea unei acuzații în materie penală cu
consecințe evidente ce țin de drepturile și libertățile cetățenilor, Curtea constată că, în vederea
atingerii acestor obiective de ordine publică, este insuficientă numai citarea procurorului, sens
în care se impune și participarea obligatorie a sa în cadrul procedurii.

Decizia CCR nr. 230 din 9 mai 2013 (M.Of. nr. 347 din 12 iunie 2013)
(extras)

În concluzie, Consiliul Superior al Magistraturii este garantul independenței justiției în

România, în timp ce judecătorul la Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu face parte din
sistemul național al instanțelor judecătorești, fiind ales de Adunarea Parlamentară a
Consiliului Europei de pe o listă de 3 candidați nominalizați din partea statului român. În plus,
în majoritatea statelor membre ale Consiliului Europei, selecția candidaților pentru funcția de
judecător al Curții Europene a Drepturilor Omului se face fie de o comisie - în alcătuirea
căreia intră, de regulă, și reprezentanți ai instituțiilor din sfera guvernamentală -, fie, direct, de
guvern.
Curtea constată că atribuția Consiliului Superior al Magistraturii de a propune
Guvernului candidații din partea României la funcția de judecător al Curții Europene a
Drepturilor Omului nu intră în sfera competențelor sale stabilite de Constituție și de legea
organică în vederea realizării rolului său constituțional de garant al independenței justiției în
România, motiv pentru care eliminarea acestei atribuții, prin ordonanța de urgență criticată, nu
reprezintă o încălcare a prevederilor art. 115 alin. (6) din Constituție, potrivit cărora:
"Ordonanțele de urgență [. .. ] nu pot afecta regimul instituțiilor fundamentale ale statului
[...]".

11.5. Test de evaluare – autoevaluare

- În ce măsură este politizată numirea judecătorilor la Curtea Constituţională? Există

vreo deficienţă, sub acest, aspect în textul constituţional?
- Poate influenţa Curtea Constituţională procesul legislativ?

175
 - Ce pondere are controlul constituţionalităţii legilor în ansamblul atribuţiilor Curţii
Constituţionale?
- Ce influenţă are Curtea Constituţională asupra activităţii partidelor politice?
- În ce măsură poate Curtea Constituţională să influenţeze activitatea Parlamentului?

Unitatea de învățare 12:

Capitolul V: Funcţiile statului (§ 47. Funcţia legislativă; § 48. Funcţia executivă; § 49. Justiţia; § 50.
Funcţia discreţionară; § 51. Planificarea)

Unitatea de învățare 12:

Capitolul V: Funcţiile statului (§ 47. Funcţia legislativă; § 48. Funcţia executivă; § 49. Justiţia; § 50.
Funcţia discreţionară; § 51. Planificarea)

12.1. INTRODUCERE
Unitatea de învăţare nr. 1 prezintă: funcţiile statului, funcţia legislativă, funcţia executivă,
justiţia, funcţia discreţionară, planificarea.

12.2. Competenţele unităţii de învăţare

După parcurgerea unităţii de învăţare, studentul va fi capabil:
- să înţeleagă arhitectura constituţională a statului român din perspectiva funcţiilor sale;
- să înţeleagă importanţa constituţională a procesului legislativ;
- să deceleze poziţia justiţiei în sistemul constituţional;
- să deceleze aspectele discreţionare şi elementele de planificare în funcţionarea
autorităților publice.

12.3. Durata
Durata medie de parcurgere a fiecărei unităţi de învăţare este de 4 ore.

12.4. Conţinutul unităţii de învăţare

Ca sistem organizatoric dispunând de autoritate și de monopolul constrângerii asupra

membrilor comunității politice, statul modern îndeplinește o serie de funcţii care-i legitimează
existența și autoritatea. Este vorba de apărare, faţă de dușmanii externi și interni, de asigurarea
ordinii și liniștii publice, dar mai ales de instituire a unei ordini care să exprime respect față de
demnitatea umană și de drepturile și libertățile fundamentale. Într-un stat de drept, construit
după o arhitectură fidelă principiului separației puterilor, funcţiile primordiale sunt cele
legislativă, executivă și judecătorească. Totodată rămâne o anumită componentă discreționară,
în adoptarea unor decizii, mai ales în ceea ce privește numirea în funcții și demnități publice,
deși aceasta este antinomică față de ideea supremației legii, inerentă statului de drept.

176
Componenta discreționară este redusă treptat, dar nu poate fi eliminată cu totul. Pe de altă
parte, în condițiile dezvoltării fără precedent pe plan științific, tehnologic și economic în
ultimul secol, apare și necesitatea unei viziuni și a unor proiecte de durată, care să transcendă
obiectivele pe termen scurt ale factorilor politici și ale majorităților parlamentare ale
momentului.

12.4.1. Funcţia legislativă

12.4.1.1 Consideraţii generale

Este de menţionat că elaborarea unei legi începe cu mult înaintea “etapei parlamentare” şi
continuă cu mult după epuizarea acesteia. Expresia a „voinţei generale” a unei comunităţi
umane, legea este mai mult decât un simplu act normativ, elaborat pe baza unei anumite
proceduri speciale; adoptarea ei trebuie să se facă în aşa fel încât în textul ei să-şi găsească
expresia interesele cât mai multor categorii economice şi sociale. Misiunea statului de creator
şi păstrător al unităţii unei comunităţi politice este îndeplinită în primul rând prin funcţia sa
legislativă. Sub aspect juridic însă, analiza funcţiei de legiuitor a statului este centrată pe
examinarea procedurii legislative.
Una din cele mai importante modificări aduse legii noastre fundamentale prin Legea
nr. 429/ 2003 privind revizuirea Constituţiei priveşte procedura legislativă. Au fost stabilite
atribuţii distincte ale Camerelor Parlamentului în domeniul respectiv, iar durata estimată a
procedurii a fost considerabil redusă.

12.4.1.1.1 Procedura legislativă în

12.4.1.1.2. Iniţiativa legislativă

Conform art. 74, alin. (1) al Constituţiei revizuite, legile pot fi iniţiate de către Guvern, de
către deputaţi sau senatori sau de către cel puţin 100.000 de cetăţeni cu drept de vot. Aceştia
trebuie să provină din cel puţin un sfert din judeţele ţării, iar din fiecare din aceste judeţe,
respectiv în municipiul Bucureşti, trebuie să fie înregistrate cel puţin 5.000 de semnături în
sprijinul acestei iniţiative. Observăm că faţă de reglementarea anterioară revizuirii textul
constituţional conţine o singură modificare: s-a stabilit un număr mai mic de cetăţeni care
trebuie să susţină un proiect sau o propunere legislativă pe calea iniţiativei populare. Ca şi în
trecut, problemele fiscale, cele internaţionale precum şi amnistia şi graţierea nu pot face
obiect al iniţiativei legislative a cetăţenilor (art. 74, alin. (2)). Ca o consecinţă a diferenţierii
atribuţiilor legislative ale celor două Camere, proiectul sau propunerea de lege trebuie trimise
mai întâi Camerei competente să o adopte, ca primă Cameră sesizată.
În cazul revizuirii Constituţiei, iniţiativa poate proveni, conform prevederilor art. 150,
din partea Preşedintelui României, la propunerea Guvernului, din partea unei pătrimi din
numărul total al deputaţilor sau al senatorilor ori din partea a 500.000 de cetăţeni cu drept de
vot. In cazul acestora din urmă, dispersia teritorială este diferită: ei trebuie să provină din cel

177
puţin jumătate din judeţele ţării, astfel încât, în fiecare dintre acestea să se înregistreze cel
puţin 10.000 de semnături în sprijinul iniţiativei. Şi în această privinţă, municipiul Bucureşti
este asimilat unui judeţ. Se poate pune problema admisibilităţii unei iniţiative populare de
revizuire, în cazul în care dispoziţiile ce urmează a fi revizuite reglementează unul din
domeniile enunţate în art. 74, alin. (2), domenii sustrase iniţiativei populare. Credem că, în
acest caz, iniţiativa este permisă, dat fiind faptul că revizuirea Constituţiei are un regim
deosebit faţă de procedura legislativă ordinară, neaplicându-i-se prevederile prevăzute pentru
aceasta decât în cazurile prevăzute – expres sau implicit – în legea fundamentală.
Guvernul trebuie să înainteze proiecte de legi elaborate în conformitate cu regulile de tehnică
legislativă. Acestea sunt prevăzute în Legea nr. 24/2000, cu privire la normele de tehnică
legislativă pentru elaborarea actelor normative. Majoritatea covârşitoare a legilor sunt
adoptate în urma iniţiativei Guvernului.

12.4.1.1.3. Examinarea şi avizarea proiectului sau a propunerii de lege de către Consiliul

Legislativ

Proiectele de legi se supun dezbaterii Parlamentului, conform dispoziţiilor art. 3, alin. (3)
din Legea nr. 73/1993 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Consiliului Legislativ,
însoţite de avizul acestei autorităţi. Avizul este consultativ şi are ca obiect:
- concordanţa cu Constituţia a reglementării propuse, precum şi
natura legii;
- înlăturarea contradicţiilor şi a necorelărilor dintre prevederile
proiectului de lege sau ale propunerii legislative şi asigurarea
caracterului complet al acestora precum şi respectarea normelor de
tehnică legislativă;
- prezentarea implicaţiilor noii reglementări asupra legislaţiei în
vigoare, prin identificarea dispoziţiilor legale care, având acelaşi
obiect de reglementare, urmează să fie abrogate, modificate sau
unificate, precum şi evitarea reglementării unor aspecte identice în
acte normative diferite (alin. (3) al aceluiaşi articol).

12.4.1.1.4. Sesizarea Camerei competente

Conform dispoziţiilor art. 75 al Constituţiei revizuite, atribuţiile legislative ale Camerelor
sunt diferenţiate. Una din Camere, ca primă Cameră sesizată va avea rolul de Cameră de
reflecţie. Ea va trebui să adopte proiectul sau propunerea lege în termen de 45 de zile de la
sesizare, iar în cazul codurilor sau al legilor de complexitate deosebită, în 60 de zile. În cazul
depăşirii acestui termen, se va considera că proiectul sau propunerea a fost adoptată (alin. (2)
al art. 75). Cea de-a doua Cameră va fi Cameră de decizie. Ea nu mai este legată de
respectarea unui termen, iar decizia sa este definitivă (art. 75, alin. (3)), indiferent dacă ţine
sau nu seama de amendamentele aduse de Camera de reflecţie. Practic durata procedurii de a
adoptare a unei legi echivalează cu durata adoptării acesteia de către un parlament unicameral
plus un termen de 45 sau respectiv de 60 de zile, necesar adoptării de către Camera de
reflecţie. Astfel, procedura legislativă a fost scurtată considerabil, în primul rând prin

178
eliminarea etapei medierii, iar în al doilea rând prin limitarea la maximum 45 sau respectiv 60
de zile a duratei procedurii în faţa uneia din Camere.
Prin dispoziţiile art. 75, alin. (1), se stabilesc anumite domenii pentru care Camera
Deputaţilor este Cameră de reflecţie (prima Cameră sesizată): ratificarea tratatelor sau a altor
acorduri internaţionale şi a măsurilor legislative ce rezultă din aplicarea acestor tratate sau
acorduri, precum şi proiectele legilor organice prevăzute la articolul 31 alineatul (5), articolul
40 alineatul (3), articolul 55 alineatul (2), articolul 58 alineatul (3), articolul 73 alineatul (3)
literele e), k), l), n), o), articolul 79 alineatul (2), articolul 102 alineatul (3), articolul 105
alineatul (2), articolul 117 alineatul (3), articolul 118 alineatele (2) şi (3), articolul 120
alineatul (2), articolul 126 alineatele (4) şi (5) şi articolul 142 alineatul (5). Pentru celelalte
domenii, Cameră de reflecţie va fi Senatul.

12.4.1.1.5. Examinarea şi avizarea proiectului de lege sau a propunerii legislative de

către comisiile permanente

Toate proiectele şi propunerile de lege se înregistrează de Camera Deputaţilor în ordinea

prezentării lor şi se distribuie imediat deputaţilor (art. 93 din RCD şi art. 91 din RS).
Imprimarea şi distribuirea către parlamentari a proiectului sau a propunerii de lege are drept
scop să facă posibilă formularea de amendamente la acest proiect sau la această propunere.
Proiectul sau propunerea se trimite apoi comisiilor permanente competente în fond (art. 95 din
RCD şi art. 92 din RS).
Comisia sesizată va întocmi un raport, după examinarea proiectului sau a propunerii de
lege.
Deputaţii, grupurile parlamentare şi Guvernul au dreptul de a depune amendamente la
comisia sesizată în fond, într-un termen care nu poate fi mai mic de jumătate din termenul pe
care comisia sesizată în fond îl are pentru predarea raportului de la anunţarea în plenul
Camerei a proiectului de lege sau a propunerii legislative. (art. 99, alin. (1) coroborat cu art.
65, alin. (4) din RCD) În cazul Senatului, termenele (atât pentru avize, cât şi pentru rapoarte şi
amendamente) sunt stabilite de Biroul Permanent şi nu pot fi mai scurte de 5 zile
calendaristice pentru procedura ordinară, şi de 3 zile calendaristice pentru procedura de
urgenţă (art. 90, alin. (1) şi (4) din RS).
Amendamentul reprezintă o modificare de fond sau de formă a unui text supus deliberării.
Raportul prezentat de comisie plenului camerei, în urma examinării proiectului de lege sau a
propunerii legislative, va cuprinde propuneri cu privire la adoptarea, sau după caz,
modificarea sau respingerea proiectului sau a propunerii (art. 97, alin. (2), din RCD, respectiv
art. 94, alin. (1) din RS). Dacă o altă comisie permanentă se consideră competentă în fond, ea
poate solicita Biroului permanent al Camerei trimiterea proiectului sau a propunerii legislative
către această comisie. Iniţiatorul proiectului sau a propunerii legislative poate să îşi retragă
proiectul sau propunerea până la înscrierea sa pe ordinea de zi (art. 96, alin. (1) din RCD), iar
în cazul Senatului, până la începerea dezbaterilor generale, cu aprobarea plenului acestei
Camere (art. 93, alin. (1)).

5. Includerea proiectului de lege pe ordinea de zi a şedinţei plenului camerei parlamentare

şi dezbaterea acestuia

179
 După examinarea proiectului de lege sau a propunerii legislative, comisia sesizată în
fond întocmeşte un raport, conţinând propuneri motivate cu privire la adoptarea sau, după caz,
modificarea ori respingerea proiectului de lege sau a propunerii legislative (art. 94, alin. (1)
RS; art. 97, alin. (2) RCD). Înscrierea pe ordinea de zi se face în cel mult 5 zile de la
depunerea raportului comisiei, dacă Senatul este prima cameră sesizată, li în cel mult 10 zile
în celelalte situaţii prevăzute de art. 75 din Constituţie (art. 95, fraza a 2-a RS). În cazul
Camerei Deputaţilor, Regulamentul stabileşte obligaţia Biroului permanent de a asigura
multiplicarea şi difuzarea raportului către Guvern, deputaţi şi iniţiatori, cu cel puţin 3 zile
înainte de data stabilită pentru dezbaterea proiectului de lege sau a propunerii legislative
pentru cazul în care Camera Deputaţilor este prima cameră sesizată şi cu cel puţin 5 zile în
cazul în care Camera Deputaţilor este Cameră decizională (art. 69, alin. (2) şi art. 97, alin. (3)
RCD)
Regulamentele camerelor nu prevăd proceduri distincte pentru dezbatere în funcţie de
împrejurarea că proiectul dezbătut este adoptat de camera respectivă în calitate de cameră
decizională sau doar în calitate de cameră de reflecţie. Evident, relevantă este dezbaterea în
faţa Camerei de decizie, care poate trece peste cele stabilite în prima Cameră sesizată, ţinând
cont după propria apreciere – sau chiar deloc – de cele discutate la nivelul acesteia. Totuşi
dezbaterea în faţa primei Camere sesizate are rolul de a identifica eventualele probleme din
textul unui proiect de lege sau al unei propuneri legislative şi de a formula posibile soluţii.
Dezbaterea proiectelor şi a propunerilor legislative este precedată prin expunerea de către
iniţiator a motivelor care au condus la promovarea proiectului, precum şi de citirea raportului
comisiei permanente (art. 100, alin. (1) (1) RCD, respectiv 97, alin. (1) şi (2) RS). Urmând o
logică întrucâtva diferită, dispoziţia citată din RS stabileşte că „dezbaterea continuă cu
prezentarea raportului comisiei sesizate în fond”. Pentru RCD, prezentarea expunerii de
motive de către iniţiator şi a raportului comisiei permanente precedă dezbaterea, iar pentru
RS, prezentarea expunerii şi a raportului face parte din dezbateri.
În cazul Camerei Deputaţilor, dezbaterea are loc mai întâi asupra proiectului de lege în
ansamblul său (dezbaterea generală), iar apoi proiectul de lege sau propunerea legislativă se
discută pe articole. În faza dezbaterii generale nu pot fi propuse amendamente (art. 103 RCD;
art. 100, alin. (1) RS). Discutarea legii pe articole începe cu amendamentele depuse la comisii,
admise sau respinse (art. 108, alin. (1) RCD). Membrii Camerelor au posibilitatea de a
propune amendamente şi în plen, însă doar cu caracter de corelare tehnico-legislativă,
gramaticale sau lingvistice (art. 108, alin. (3) RCD).
La Senat, procedura diferă întrucâtva. Art. 102, alin. (1) RS dispune că „[d]upă dezbaterile
generale, dacă proiectul de lege nu a fost respins şi se constată că prin raportul comisiei
sesizate în fond nu s-au operat modificări ori completări la textele proiectului de lege sau
propunerii legislative, raportul şi proiectul de lege sau propunerea legislativă se supun în
întregime votului final.” În alineatele următoare se reglementează situaţia survenirii unor
asemenea modificări sau completări, asupra cărora se dispune de asemenea prin votul
majorităţii simple, dezbaterea având loc doar asupra textelor (cu modificări sau completări) la
care sunt observaţii; observaţiile sunt făcute în plen, la solicitarea preşedintelui Senatului şi se
rezolvă prin vot (alin. (2)). Amendamentele respinse de comisie se dezbat doar dacă senatorul
care le-a propus cere susţinerea în plen (alin. (3)). Din economia textului art. 102 RS reiese că
în Senat nu are loc o dezbatere pe articole, distinctă de dezbaterea generală. Se dezbat doar

180
modificările şi completările la proiectul de lege sau propunerea legislativă operate de comisia
de fond, şi aceasta doar dacă există observaţii făcute în plen asupra acestora precum şi
amendamentele respinse în comisie, dacă autorul lor cere susţinerea lor în plen. Membrii
acestei Camere, grupurile parlamentare sau Guvernul pot pune în discuţie numai
amendamentele depuse în termen la comisie (art. 104 RS). Dacă din dezbateri rezultă
necesitatea reexaminării de către comisia sesizată în fond a unor texte, plenul poate decide cu
majoritate simplă, la propunerea oricărui senator, suspendarea dezbaterilor şi trimiterea spre
reexaminare a textelor în discuţie, comisia pronunţându-se de urgenţă, prin raport suplimentar
(art. 105 RS). Discutarea textelor începe cu cele prin care se propune eliminarea şi continuă
cu cele care prevăd modificarea sau completarea acestora, iar dacă sunt mai multe
amendamente de acelaşi fel, ele vor fi supuse la vot în ordinea în care au fost prezentate.
Votul este distinct pentru fiecare amendament, în afară de cazul în care adoptarea unuia
exclude acceptarea celorlalte (art. 106 RS).

12.4.1.1.6. Votarea proiectului sau a propunerii de lege

Votul final asupra proiectului de lege sau a propunerii legislative are loc după dezbaterea
generală, iar în cazul Camerei Deputaţilor, după votul pe articole.. Legile constituţionale se
adoptă cu votul a două treimi din numărul membrilor celor două Camere (art. 151, alin. (2)).
Legile organice se adoptă cu votul majorităţii membrilor celor două Camere iar legile ordinare
cu votul majorităţii membrilor prezenţi ai celor două Camere (art. 74, alin. (1) şi (2)).
Reamintim că cvorumul pentru adoptarea actelor juridice de către Camere este majoritatea
membrilor (art. 67).
Majoritatea cerută de constituţie pentru adoptarea legilor organice trebuie întrunită la
votul pe ansamblu asupra textului legii, dar nu şi în ceea ce priveşte discutarea pe articole a
textului legii, opinie confirmată de jurisprudenţa Curţii Constituţionale (decizia nr. 325/1997).
La Camera Deputaţilor votul poate fi deschis (prin mijloace electronice, ridicarea
mâinii sau prin apel nominal) sau secret (cu bile) (art. 123, alin. (1) şi (2) RCD). În cazul
Senatului, votul deschis se exprimă public prin ridicarea mâinii, ridicarea în picioare, aple
nominal sau electronic, iar cel secret prin bile sau ele3ctronic (art. 131, alin. (1) şi 132, alin.
(1) RS).
O problemă aparte este reprezentată de cazul în care un proiect de lege conţine
dispoziţii din ambele categorii de domenii, unele intrând în competenţa decizională a Camerei
Deputaţilor, iar altele în cea a Senatului. De exemplu o lege privind ratificarea unui tratat
internaţional (prima Cameră sesizată: Camera deputaţilor), poate cuprinde şi dispoziţii penale
(reclamând o lege organică, conform art. 73,, alin. (3), litera h); prima Cameră sesizată fiind
în acest caz: Senatul). Pentru această situaţie, dispoziţiile alin. (4) din art. 75 stabilesc că:
prevederea care intră în competenţa decizională a primei Camere sesizate (şi ar fi trebuit
teoretic să fie examinată mai întâi de cealaltă Cameră, competentă conform alin. (1) în
domeniul respectiv) este definitiv adoptată dacă şi cea de-a doua Cameră este de acord. În caz
contrar, numai pentru prevederea respectivă, legea se întoarce la prima Cameră sesizată, care
va decide definitiv în procedură de urgenţă. Deci pentru exemplul ales de noi al ratificării
unui tratat internaţional a cărui lege de ratificare care modifică legea penală, prima Cameră
sesizată va fi Camera Deputaţilor, însă legea de ratificare conţine şi dispoziţii în privinţa
cărora această Cameră are competenţă decizională (şi nu de Cameră de reflecţie); în privinţa

181
acestor dispoziţii ar fi fost necesar ca Senatul să exercite mai întâi atribuţiile de primă Cameră
sesizată, iar apoi Camera Deputaţilor să decidă definitive. Legea de ratificare va fi adoptată
însă în întregime de prima Cameră (Camera Deputaţilor), şi va fi trimisă Senatului spre a
decide definitiv. În cazul în care Senatul este de acord cu versiunea stabilită de Camera
Deputaţilor în privinţa dispoziţiilor cu caracter penal din legea de ratificare (în privinţa cărora,
după cum am văzut, competenţa decizională revine celeilalte Camere), legea este adoptată (cu
eventualele modificări pe care Senatul le-a adoptat în privinţa celorlalte dispoziţii, în privinţa
cărora îi revin atribuţii de decizie). Dacă Senatul modifică însă aceste dispoziţii (în privinţa
cărora are doar atribuţii de Cameră de reflecţie), proiectul se întoarce la Camera Deputaţilor,
care va decide, în procedură de urgenţă, evident exclusiv asupra dispoziţiilor în privinţa cărora
are atribuţii de decizie (art. 75, alin. (4)). Putem observa că într-o asemenea situaţie avantajul
eliminării aşa zisei „navete legislative” dintre cele două Camere ale Parlamentului dispare în
mare măsură. Vechii proceduri legislative de dinainte de revizuire i-a fost reproşată tocmai
durata prea lungă a adoptării legilor, aspect care se voia eliminat prin introducerea
mecanismului destul de complicat al articolului 75. Totuşi se poate constata că situaţiile de
„navetă legislativă” sub imperiul acestui articol sunt mult mai rare şi pot fi, de cele mai multe
ori, rezolvate mai rapid.

12.4.1.1.7. Semnarea legii de către preşedintele Camerei şi trimiterea spre promulgare

Prin adoptare de către Camera decizională, proiectul de lege sau propunerea legislativă
devine lege. Aceasta trebuie semnată de preşedintele fiecărei Camere, sau de vicepreşedinte în
cazul în care şedinţa la care a fost adoptată a fost prezidată de către acesta din urmă (în
condiţiile art. 143 RCD şi respectiv 120, alin. (1) RS). Semnătura atestă respectarea procedurii
de elaborare a legilor. După semnare legea se depune la secretarul general al Camerei
Deputaţilor (în cazul în care aceasta este cameră decizională), în vederea exercitării dreptului
de sesizare a Curţii Constituţionale – sub aspectul controlului anterior de constituţionalitate,
prevăzut de art. 146, lit. a) din Constituţie – şi se comunică, cu 5 zile înainte de a fi trimisă
spre promulgare, Guvernului, Înaltei Curţi de Justiţie şi Casaţie, precum şi Avocatului
Poporului Dacă legea este adoptată în procedură de urgenţă, termenul este de 2 zile (art. 15,
alin. (2) din Legea nr. 47/1992, republicată; vezi şi art. 133, alin. (3) RCD). Pentru situaţia în
care Senatul este cameră decizională, Regulamentul acestei Camere prevede doar ipoteza
adoptării fără modificări a unui proiect de lege sau a unei propuneri legislative primite de la
Camera Deputaţilor, când textul adoptat, semnat de preşedintele Senatului (sau de
vicepreşedinte) va fi depus la secretarul general al Senatului în vederea exercitării (de către
senatori a) dreptului de sesizare a Curţii Constituţionale şi transmis Camerei Deputaţilor
pentru îndeplinirea formalităţilor de promulgare. Nu se precizează termene (oricum acestea
sunt stabilite prin lege), dar se menţionează că depunerea la secretarul general se face numai
în zilele în care Senatul lucrează în plen (art. 142 RS).
La expirarea termenului, legea este trimisă Preşedintelui României spre promulgare,
de către preşedintele Camerei Deputaţilor.

12.4.1.1.8. Promulgarea legii

182
 Promulgarea se va face în termen de 20 de zile (art. 77, alin. (1) din Constituţie,). Se
pune în acest caz întrebarea, ce se va întâmpla cu legea nepromulgată de Preşedinte în decurs
de 20 de zile de la primirea ei? Textul constituţional nu prevede o rezolvare a acestei situaţii
(eventual în sensul că legea urmează să intre în vigoare şi în lipsa promulgării). Aparent
soluţia ar fi neconstituţionalitatea unei legi promulgate tardiv; acesta nu ar mai putea intra în
vigoare. A admite o asemenea soluţie înseamnă practic a acorda Preşedintelui un drept de veto
legislativ, fapt care vine în contradicţie cu intenţia constituantului, care a înţeles să acorde
Preşedintelui doar dreptul de a cere reexaminarea, o singură dată, a legii sau de a sesiza
Curtea Constituţională. Este de neimaginat că legiuitorul constituant ar fi admis totodată o
prerogativă a Preşedintelui de a bloca o lege, din moment ce, chiar şi în cazul reexaminării,
Parlamentul poate adopta – în ciuda obiecţiilor Preşedintelui – legea în aceeaşi formă cu
aceeaşi majoritate.
Preşedintele României poate solicita, o singură dată, reexaminarea legii. Preşedintele
mai poate sesiza Curtea Constituţională (art. 77, alin. (2) şi art. 144, lit. a), în versiunea
anterioară revizuirii). Se pune problema dacă Preşedintele poate, după reexaminarea legii, să
sesizeze Curtea Constituţională, în baza art. 146, lit. a). Se mai poate pune problema dacă
Preşedintele poate solicita reexaminarea după ce a primit decizia Cutii Constituţionale de
constatare a constituţionalităţii legii. În ambele cazuri, soluţia este, credem, afirmativă.
Primind legea reexaminată sau declarată constituţională de Curtea Constituţională,
Preşedintele va trebui să o promulge în termen de 10 zile (art. 77, alin. (3), în versiunea
anterioară revizuirii).

10.4.2.8. Publicarea şi intrarea în vigoare a legii

Conform art. 78 al Constituţiei revizuite, „Legea se publică în Monitorul Oficial al

României şi intră în vigoare la 3 zile de la data publicării sau la o dată ulterioară prevăzută în
textul ei”. Prorogarea cu cel puţin trei zile a intrării în vigoare a legii publicate în Monitorul
Oficial s-a făcut din considerente de ordin practic: este necesară o zi pentru ca un exemplar al
publicaţiei menţionate să ajungă în cele mai îndepărtate localităţi ale ţării, iar o altă zi poate fi
necesară pentru ca magistraţii sau funcţionarii ce vor aplica legea, ori eventual cetăţenii care
intră sub incidenţa dispoziţiilor sale să poată lua la cunoştinţă conţinutul acestor dispoziţii.
Aşadar după expirarea a trei zile de la publicarea legii, se poate presupune că orice persoană
interesată a avut timpul necesar pentru a-şi procura un exemplar al Monitorului Oficial şi a lua
la cunoştinţă noua reglementare. Calculul celor trei zile se face fără luarea în considerare a
zilei apariţiei Monitorului Oficial, termenul împlinindu-se odată cu epuizarea celei de-a 24-a
ore din cea de-a treia zi care urmează datei publicării.
Publicarea legilor este asigurată de Regia Autonomă a Monitorului Oficial (a cărei
organizare şi funcţionare este reglementată în prezent de Legea nr. 202/1998), aflată încă de la
înfiinţare (în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza) în subordinea reprezentanţei naţionale
(iar de când avem parlament bicameral, a Camerei Deputaţilor). Prin OUG nr. 36/27 iunie
2012 (aprobată prin Legea nr. 74/2013), Regia trece în subordinea Guvernului României.
Transferul este sau pare justificat prin considerente de ordin practic (actele Guvernului –
hotărâri şi ordonanţe –ale ministerelor, precum şi ale celorlalte autorităţi publice centrale sunt
mult mai numeroase şi voluminoase decât cele ale Parlamentului), însă are grave repercusiuni

183
pe plan simbolic: prin pierderea de către Parlament a prerogativei de a-şi edita legile pe care
le adoptă, reprezentanţa naţională este pusă într-o postură încă şi mai defavorabilă decât
înainte faţă de puterea executivă.
În cazul legilor reglementând înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea unor autorităţi
publice, normele privitoare la organizarea şi constituirea acestora sunt lipsite de obiect înainte
de constituirea autorităţilor respective. Astfel în baza art. 124, alin. (2) din Legea nr. 92/1992
privind organizarea judecătorească (abrogată din 2004) se dispunea punerea în aplicare a
prevederilor referitoare la compunerea şi funcţionarea judecătoreşti şi a parchetelor, admiterea
în magistratură şi răspunderea disciplinară a magistraţilor de la data de 1 iulie 1993, şi nu de
la data intrării în vigoare a legii. Nu credem că este vorba de date diferite ale intrării în
vigoare a anumitor dispoziţii legale, ci de aplicarea lor diferenţiată în timp.
În cazul legilor de ratificare a tratatelor internaţionale, este posibil ca ratificarea să
survină anterior intrării în vigoare a tratatului (este cazul tratatelor multilaterale, unde de
regulă, se dispune intrarea în vigoare a acestuia doar după depunerea unui anumit număr de
instrumente de ratificare. Este posibil ca ratificarea României să survină anterior întrunirii
acestui număr). De asemenea tratatul produce efecte pe planul dreptului internaţional faţă de
România, abia în urma depunerii instrumentului de ratificare, fapt care se produce ulterior
adoptării legii de ratificare. În această privinţă trebuie să se facă distincţia între efectele de
drept intern şi cele internaţionale ale tratatului. Odată cu ratificarea, tratatul dobândeşte forţă
juridică în dreptul intern conform art. 11, alin (2) din Constituţie şi aceasta indiferent de
împrejurarea că instrumentul de ratificare nu a mai fost depus de către autorităţile române sau
tratatul ratificat de România nu a intrat încă în vigoare.

184
12.4.2. Funcţia executivă

Noţiunea de activitate executivă sugerează ideea punerea în aplicare a deciziilor unei

alte instanţe. Într-un stat de drept, bazat pe principiul separaţiei puterilor, guvernul asigură
realizarea politicii interne şi externe a ţării şi asigură conducerea generală a administraţiei
publice. Acest aspecte sunt expuse în detaliu mai sus, în secţiunea 10.4. Un aspect important
din punct de vedere al dreptului constituţional îl reprezintă situaţiile în care executivul îşi
asumă exercitarea funcţiei legislative, în baza instituţiei delegării legislative sau direct, în
baza Constituţiei, emiţând acte cu putere de lege. Acest aspect va fi prezentat mai jos.

12.4.2.1. Delegarea legislativă şi aprobarea ordonanţelor. Consideraţii generale

Deşi este o instituţie larg răspândită în sistemele constituţionale postbelice, delegarea

legislativă ridică anumite probleme sub aspectul conformităţii cu principiul separaţiei
puterilor. Formal, acest principiu este respectat întrucât, în baza art. 60, alin. (1), Parlamentul
este unica autoritate legiuitoare, iar ordonanţele sunt emise (conform art. 107, alin. (2)), în
baza unei legi de abilitare sau, în cazul ordonanţelor de urgenţă, cu respectarea condiţiilor
prevăzute de art. 114, alin. (4).
Delegarea legislativă constituie o procedură excepţională de substituire a Guvernului în
prerogativele legislative ale Parlamentului, astfel încât, prin ordonanţă, Guvernul să
reglementeze primar, să modifice sau să abroge reglementarea existentă. Dat fiind faptul că în
Constituţia din 1991 nu s-a stabilit în mod sistematic un anumit domeniu distinct rezervat
legii, delegarea legislativă îşi justifică existenţa – după cum s-a subliniat în literatura de
specialitate doar în două împrejurări: a) dacă domeniul pentru care s-a dat delegarea este
expres calificat ca domeniu rezervat legii; b) dacă în respectivul domeniu al delegării a
intervenit deja o reglementare prin lege (I. Deleanu, Instituţii…, p. 341).
Conform dispoziţiilor art. 115, alin. (1), Parlamentul poate adopta o lege specială de
abilitare a Guvernului pentru a emite ordonanţe, în domenii care nu fac obiectul legilor
organice. În mod obligatoriu, legea de abilitare va stabili domeniul şi data până la care se pot
emite ordonanţe, iar acestea se supun aprobării Parlamentului, potrivit procedurii legislative,
până la împlinirea termenului de abilitare, în cazul în care legea de abilitare o cere.
Nerespectarea termenului atrage încetarea efectelor ordonanţei (alin. (2) şi (3) ale aceluiaşi
articol). Se poate remarca faptul că legiuitorul constituant a fost preocupat de limitarea
precisă a modului de exercitare, prin delegare, a prerogativelor legislative de către Guvern.
Limitele acestea constau în:
- stabilirea de către Parlament, în mod obligatoriu, a domeniului în
care se pot adopta ordonanţele;
- interdicţia abilitării Guvernului cu emiterea de ordonanţe în
domeniul rezervat legii organice;

185
 - stabilirea de către Parlament, în mod obligatoriu, a datei până la
care se pot emite ordonanţele;
- posibilitatea ca Parlamentul să ceară supunerea ordonanţelor spre
aprobare, potrivit procedurii legislative, până la împlinirea
termenului de abilitare;
- sancţiunea încetării efectelor ordonanţei în cazul nerespectării
termenului menţionat mai sus.

Fiind “unica autoritate legiuitoare” a ţării, Parlamentul poate reglementa, chiar şi pe

durata abilitării Guvernului cu emiterea de ordonanţe, în domeniile prevăzute în legea de
abilitare (Tudor Drăganu, Câteva consideraţii asupra ordonanţelor guvernamentale în
lumina Constituţiei din 1991, în “Pro iure”, Universitatea ecologică ‘Dimitrie Cantemir’,
Târgu Mureş, nr. I, 1995, pp. 5 şi urm; I. Deleanu, Instituţii…, p. 342).
Pe de altă parte, delegarea legislativă poate opera şi atunci când în domeniul ce constituie
obiect al legii de abilitare, există proiecte de legi ori propuneri legislative aflate în dezbaterea
Parlamentului, fapt care creează posibilitatea apariţiei unor reglementări paralele, practic
simultane. Curtea Constituţională a reţinut în acest sens, într-o decizie mai veche (dec. nr.
113/1999), că “Parlamentul, în calitate de unică autoritate legiuitoare, este liber să aprecieze
asupra domeniilor delegării legislative, cu respectarea dispoziţiilor art. 114 [=art. 115, în noua
numerotare], alin. (1) din Constituţie, chiar şi în cazul în care a început dezbaterea unor
proiecte sau propuneri legislative având acelaşi obiect sau un obiect asemănător” (Decizia
Curţii Constituţionale nr. 113/ 1999, M. Of. nr. 362/29. 07. 1999; o opinie critică în acest
sens: I. Deleanu, Instituţii…, p. 342-343).

12.4.2.1.2. Problema urgenţei

Conform dispoziţiilor art. 115, alin. (4), “ Guvernul poate adopta ordonanţe de urgenţă
numai în situaţii extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată, având obligaţia de a
motiva urgenţa în cuprinsul acestora.”. O primă problemă ridicată de aceste dispoziţii o
reprezintă stabilirea înţelesului noţiunii de “situaţie extraordinară”. În vechea redactare a
acestei dispoziţii, emiterea ordonanţei de urgenţă era condiţionată de survenirea unui „caz
excepţional”. Or, excepţia, prin natura ei, se sustrage oricărei încercări de definire; o definire
a excepţiei constituie o antinomie.
O definiţie, cu caracter mai degrabă descriptiv a fost formulată de profesorul Ion Deleanu:
“…’ cazul excepţional’ semnifică o situaţie imprevizibilă, care se abate de la regulile sau
aşteptările obişnuite, de natură să întreţină, să determine ori să favorizeze periclitarea
interesului public, implicând din acest motiv şi în lipsa altor mijloace constituţionale imediate,
măsuri urgente pentru înlăturarea sau prevenirea pericolului, măsuri aplicabile îndată, măcar
parţial” (Ion Deleanu, Delegarea legislativă – ordonanţele de urgenţă ale Guvernului, în
‘Dreptul’, nr. 9/2000, pp. 9-18, la p. 17. definiţie reluată în I. Deleanu, Instituţii şi proceduri
constituţionale, p. 346).
Este însă posibilă determinarea punctuală a anumitor cazuri ca fiind sau nu excepţionale,
şi prin urmare, ca justificând – sau nu – adoptarea unei ordonanţe de urgenţă.

186
 Astfel, în decizia Curţii Constituţionale nr. 83/1998 (M. Of. nr. 211/8 iunie 1998), se
stabileşte: “cazul excepţional are un caracter obiectiv, în sensul că existenţa sa nu depinde de
voinţa Guvernului, care, în asemenea împrejurări, este constrâns să reacţioneze prompt pentru
apărarea unui interes public pe calea ordonanţei de urgenţă. De aceea, în nici un caz nu
constituie un caz excepţional schimbarea de către Guvern a opţiunii sale cu privire la actul
legislativ folosit. Ordonanţa de urgenţă nu constituie o alternativă aflată la discreţia
Guvernului, prin care acesta şi-ar putea încălca obligaţia sa constituţională de a asigura, în
vederea îndeplinirii programului său de guvernare, reglementarea prin lege de către
Parlament,a relaţiilor ce constituie obiectul acestei reglementări.”

Consecinţa acestei incertitudini a fost faptul că în ultimul deceniu Guvernul a preferat

frecvent calea mai simplă şi mai rapidă a emiterii unei ordonanţe de urgenţă, invocând adesea
fără temei existenţa unui „caz excepţional”. Uneori în cursul unui an asemenea „cazuri
excepţionale” au survenit de peste o sută de ori, ceea ce practic reprezenta o uzurpare a
funcţiei Parlamentului de „unică autoritate legiuitoare”. Termenul de „situaţie extraordinară”
are rolul de a sublinia mai apăsat caracterul de excepţie al împrejurărilor în care constituantul
admite ca Guvernul să adopte un act cu putere de lege; în plus este menţionat expres
elementul urgenţei: situaţiile extraordinare trebuie să fie de aşa natură, încât reglementarea lor
să nu poată fi amânată. Obligaţia Guvernului de a motiva urgenţa în cuprinsul ordonanţei
constituie o garanţie în plus a respectării normelor constituţionale.
Mai recent, Curtea Constituţională a stabilit că „Guvernul poate adopta ordonanţe de
urgenţă în următoarele condiţii, întrunite în mod cumulativ: existenţa unei situaţii
extraordinare; reglementarea acesteia să nu poată fi amânată şi urgenţa să fie motivată în
cuprinsul ordonanţei. Situaţiile extraordinare exprimă un grad mare de abatere de la
obişnuit sau comun şi au un caracter obiectiv, în sensul că existenţa lor nu depinde de
voinţa Guvernului, care, în asemenea împrejurări, este constrâns să reacţioneze prompt
pentru apărarea unui interes public pe calea ordonanţei de urgenţă […]. De asemenea, în
accepţiunea Deciziei nr.258 din 14 martie 2006, […], ’ inexistenţa sau neexplicarea urgenţei
reglementării situaţiilor extraordinare [...] constituie în mod evident o barieră constituţională
în calea adoptării de către Guvern a unei ordonanţe de urgenţă […]. A decide altfel înseamnă
a goli de conţinut dispoziţiile art.115 din Constituţie privind delegarea legislativă şi a lăsa
libertate Guvernului să adopte în regim de urgenţă acte normative cu putere de lege, oricând şi
- ţinând seama de împrejurarea că prin ordonanţă de urgenţă se poate reglementa şi în materii
care fac obiectul legilor organice - în orice domeniu’ (a se vedea şi Decizia nr.366 din 25
iunie 2014)”.

Domeniul în care pot fi emise ordonanţe de urgenţă este limitat expres prin nou
inseratul alineat (6): „Ordonanţele de urgenţă nu pot fi adoptate în domeniul legilor
constituţionale, nu pot afecta regimul instituţiilor fundamentale ale statului, drepturile,
libertăţile şi îndatoririle prevăzute de Constituţie, drepturile electorale şi nu pot viza
măsuri de trecere silită a unor bunuri în proprietate publică.”

12.4.2.3. Intrarea în vigoare a ordonanţelor de urgenţă

187
 O altă problemă o constituia – anterior revizuirii Constituţiei – stabilirea momentului
intrării în vigoare a ordonanţelor de urgenţă. Textul constituţional nu preciza decât faptul că
intrarea în vigoare se produce “numai după depunerea lor spre aprobare de către Parlament”.
În consecinţă, intrarea în vigoare se producea în urma publicării ordonanţelor în Monitorul
Oficial al României (condiţie a cărei neîndeplinire atrăgea conform dispoziţiilor art. 107
[vechea numerotare], alin. (3), fraza a 2-a, inexistenţa ordonanţei), dacă – şi numai dacă! –
ordonanţa a fost depusă anterior la Parlament spre aprobare. Teoretic era admisibil ca
ordonata să fie publicată anterior depunerii la Parlament spre aprobare, dar în acest caz este
necesar ca în textul ei să se prevadă o dată a intrării în vigoare care să fie, în mod obligatoriu,
ulterioară depunerii la Parlament. Parlamentul urma să ia în dezbatere cât mai rapid
ordonanţele depuse spre aprobare, fapt care rezulta implicit din dispoziţia art. 114, alin. (4),
fraza a 2-a [vechea redactare], privind obligativitatea convocării sale în cazul în care acesta nu
se află în sesiune. În practica Parlamentului, din păcate, dezbaterea parlamentară a
ordonanţelor de urgenţă avea loc cu mare întârziere, nu în ultimul rând datorită numărului
mare de ordonanţe de urgenţă.

12.4.2.4. Aprobarea ordonanţelor de urgenţă

În vechea redactare a Constituţiei lipseau prevederile privind procedura supunerii spre

aprobare a ordonanţelor de urgenţă, fapt criticat în literatura de specialitate (Victor
Duculescu, Georgeta Duculescu şi Constanţa Călinoiu, Constituţia României, comentată şi
adnotată, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1997, Comentariu la art. 114 [=art. 115 în noua
versiune, revizuită], pp. 345-353, la p. 347). Noua versiune a legii fundamentale remediază
acest inconvenient, prin dispoziţiile art. 115, alin. (5), care prevede în acest sens că:
„Ordonanţa de urgenţă intră în vigoare numai după depunerea sa spre dezbatere în procedură
de urgenţă la Camera competentă să fie sesizată şi după publicarea ei în Monitorul Oficial al
României. Camerele, dacă nu se află în sesiune, se convoacă în mod obligatoriu în 5 zile de la
depunere sau, după caz, de la trimitere. Dacă în termen de cel mult 30 de zile de la depunere,
Camera sesizată nu se pronunţă asupra ordonanţei, aceasta este considerată adoptată şi se
trimite celeilalte Camere care decide de asemenea în procedură de urgenţă. Ordonanţa de
urgenţă cuprinzând norme de natura legii organice se aprobă cu majoritatea prevăzută la
articolul 76 alineatul (1).” Modificarea priveşte stabilirea unor termene precise privind
convocarea Parlamentului (5 zile) şi dezbaterea asupra ordonanţei (30 de zile în cazul primei
Camere sesizate). Cea de a doua Cameră urmează să se pronunţe „în procedură de urgenţă”
Anterior revizuirii, în practica parlamentară şi guvernamentală, precum şi în literatura
juridică, s-a mai pus problema admisibilităţii emiterii de ordonanţe de urgenţă în domeniile
rezervate legii organice. Doctrina a fost în general rezervată cu privire la această posibilitate,
dat fiind faptul că ordonanţa de urgenţă reprezintă “o excepţie la excepţie”. Elaborând
proiectul legii noastre fundamentale, experţii Comisiei constituţionale au avut în vedere
adoptarea unor ordonanţe de urgenţă numai în situaţiile în care Guvernul s-ar fi aflat în
imposibilitate de a obţine în timp util o lege de abilitare, fără să anticipeze evoluţia – ce le-a
contrazis aşteptările – în domeniul practicii noastre politice şi constituţionale. În fapt,
Guvernul a emis în anii de dinaintea revizuirii Constituţiei de multe ori ordonanţe de urgenţă

188
reglementând domenii rezervate prin Constituţie legii organice, fără ca Parlamentul să le
respingă pe acest considerent ori ca instanţa noastră constituţională să le declare
neconstituţionale. În prezent problema este eliminată: interdicţia adoptării ordonanţelor de
urgenţă în domeniile menţionate în art. 115, alin. (6) are semnificaţia unei permisiuni
implicite de a emite ordonanţe de urgenţă în celelalte domenii, inclusiv în cel al legii organice,
evident cu condiţia respectării condiţiilor din alin. (4) şi (5) ale aceluiaşi articol.

12.4.3. Justiţia

→ Vezi cele expuse mai sus, la 11.4.

12.4.5. Funcţia discreţionară şi planificarea

Antinomică față de ideea supremației legii, inerentă statului de drept, componenta

discreționară este redusă treptat, dar nu poate fi eliminată cu totul din societatea
contemporană.

Ideea de planificare este foarte puțin populară într-o democrație liberală șio o
economie de piață. Mai ales în state care, precum România, au cunoscut regimul totalitar
comunist și dezastrele economiei planificate, ea pare o negare a libertății, mai ales a liberei
inițiative pe plan economic. Este de menţionat că planificarea economiei socialiste era de fapt
o birocratizare fără precedent a întregii economii, grefată pe o cultură politică a duplicităţii,
incompetenţei compensate pe obedienţă faţă de potentaţii momentului. Întregul proiect de
construire a societăţii socialiste („multilateral dezvoltate”) era de la bun început sortit
eşecului.

În condițiile dezvoltării fără precedent pe plan științific, tehnologic și economic în

ultimul secol, apare și necesitatea unei viziuni și a unor proiecte de durată, care să transcendă
obiectivele pe termen scurt ale factorilor politici și ale majorităților parlamentare ale
momentului. Marile proiecte de infrastructură (autostrăzi, amenajări portuare, canale),
deciziile majore în domeniul apărării și al dotării forțelor armate, dar mai ales deciziile
cruciale privind dezvoltarea economică, stoparea declinului demografic, reforma reală a
învățământului și a sistemului sanitar nu pot fi realizate în absența unor proiecte pe termen
lung și a unei gândiri strategice. Aici un rol important revine unora din autoritățile
administrative autonome (BNR, Consiliul Legislativ), dar şi Academiei Române,
universităților relevante sau chiar impulsurilor venite din mediul privat și din societatea civilă.

12.5. Test de evaluare – autoevaluare

- Care sunt etapele procedurii legislative?

- Identificaţi formele de exercitare a iniţiativei legislative.
- Identificaţi rolul Consiliului Legislativ în adoptarea legilor.

189
 - În ce constă importanţa comisiilor permanente ale celor două Camere în procesul
legislativ?
- Prezentaţi modul în care sunt votate propunerile sau proiectele de lege.
- Identificaţi rolul Preşedintelui României în procesul legislativ.
- Este cu adevărat Parlamentul României „unica autoritate legiuitoare”? Este acest
lucru valabil şi în cazul altor sisteme constituţionale?
- Identificaţi şi comentaţi sub aspectul relevanţei practice limitele constituţionale ale
delegării legislative.
- Prezentaţi motivele pentru care s-ar impune ideea de planificare în statul
contemporan. Care sunt limitele planificării?

Unitatea de învățare 13:

Capitolul VI: Protecţia statului şi a Constituţiei (§ 52. Apărarea naţională; § 53. Starea de
asediu şi starea de urgenţă; § 54. Protecţia statului)

Unitatea de învățare 13:

Capitolul VI: Protecţia statului şi a Constituţiei (§ 52. Apărarea naţională; § 53. Starea de asediu şi
starea de urgenţă; § 54. Protecţia statului)

13.1. INTRODUCERE
Unitatea de învăţare nr. 1 prezintă: rolul apărării statului, ordinii şi a identităţii constituţionale
în arhitectura juridică a statului de drept; cadrul constituţional al măsurilor excepţionale;
cadrul constituţional al apărării naţionale

13.2. Competenţele unităţii de învăţare

După parcurgerea unităţii de învăţare, studentul va fi capabil:
- să înţeleagă cadrul şi limitele constituţionale ale exercitării atribuţiilor ţinând de apărarea
statului şi a Constituţiei;
- să înţeleagă raţiunea şi limitele instituirii stării de asediu şi a stării de urgenţă;
- să deceleze atribuţiile ce revine autorităţilor publice în condiţiile stării de asediu şi a stării
de urgenţă;

13.3. Durata
Durata medie de parcurgere a fiecărei unităţi de învăţare este de 4 ore.

13.4. Conţinutul unităţii de învăţare

190
 Starea de asediu și starea de urgență sunt măsuri excepționale care se instituie în cazuri
determinate de apariția unor pericole grave la adresa apărării țării și siguranței naționale sau a
democrației constituționale (starea de asediu) ori pentru prevenirea, limitarea și înlăturarea
urmărilor unor dezastre (starea de urgenţă).
Starea de asediu este o stare excepţională prevăzută pentru situaţii de criză, care
impun măsuri excepţionale care se instituie în cazuri determinate de apariţia unor pericole
grave la adresa apărării ţării şi securităţii naţionale, a democraţiei constituţionale. Starea de
asediu se deosebeşte de starea de urgenţă, care se instituie situaţii de criză ce impun măsuri
excepţionale care se instituie pentru prevenirea, limitarea sau înlăturarea urmărilor unor
dezastre. Starea de asediu implică restrângerea exercițiului unor drepturi, motiv pentru care
instituirea ei a fost întotdeauna privită cu suspiciune. În România regimul ei a fost reglementat
în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, prin Legea din 10 decembrie 1864. După
adoptarea Constituţiei din 1866, au existat iniţial controverse privind posibila abrogare, prin
legea fundamentală, a acestei reglementări. Starea de asediu este instituită doar sporadic în
perioada antebelică (în 1907), şi apoi odată cu intrarea României în război (15/28 august
1916). În perioada interbelică ea este instituită repetat, de multe ori abuziv. Constituţiile
socialiste au prevăzut instituţii similare: „starea excepţională”, instituită de Prezidiul Marii
Adunări Naţionale, „în interesul apărării Republicii Populare Române, sau al asigurării ordinii
publice şi securităţii statului” (art. 37, lit. p) din Constituţia din 1952) sau „starea de
necesitate”, proclamată de Marea Adunare Naţională (art. 43, pct. 22 din Constituţia din
1965). În prezent, starea de asediu este consacrată constituţional în art. 93 („Măsuri
excepţionale”) din legea fundamentală.
Starea de asediu se instituie de Preşedintele României prin decret, contrasemnat de
primul-ministru şi publicat de îndată în Monitorul Oficial al României. Ea poate fi instituită în
întreaga ţară sau numai în unele localităţi. În termen de cel mult 5 zile de la instituirea stării
de asediu, Preşedintele României solicită Parlamentului încuviinţarea măsurii adoptate. Dacă
Parlamentul nu se află în sesiune, el se convoacă de drept în cel mult 48 de ore de la
instituirea stării de asediu şi funcţionează pe toată durata acesteia. În situaţia în care
Parlamentul nu încuviinţează starea instituită, Preşedintele României revocă de îndată
decretul, măsurile dispuse încetându-şi aplicabilitatea. (art. 93 din Constituţie şi respectiv art.
10-14 din OUG nr. 1/1999 privind regimul stării de asediu şi regimul stării de urgenţă,
aprobată cu modificări prin Legea nr. 453/2004). La instituirea stării de asediu, unele atribuţii
ale administraţiei publice centrale şi locale, trec în competenţa autorităţilor civile şi militare
prevăzute în decretul de instituire a stării de asediu. Autorităţile respective sunt în principal
Ministrul Apărării Naţionale, Ministrul de Interne, şeful Statului Major General, Consiliul
Suprem de Apărare a Țării, precum şi comandanţii de mari unităţi militare, şefii
inspectoratelor de poliţie judeţene sau de şeful Direcţiei Generale de Poliţie a Municipiului
Bucureşti (atunci când starea de asediu a fost instituită doar în anumite zone). În exercitarea
atribuţiilor lor, autorităţile militare sau de poliţie abilitate emit ordonanţe militare.
Pe durata stării de asediu, ca şi pe durata stării de urgenţă, poate fi limitat exerciţiul
unor drepturi şi libertăţi fundamentale (libertatea individuală, libertatea întrunirilor, dreptul la
liberă circulaţie, libertatea de exprimare, inviolabilitatea domiciliului). Sunt interzise limitarea
dreptului la viaţă, cu excepţia cazurilor când decesul este rezultatul unor acte licite de
război, tortura şi pedepsele ori tratamentele inumane sau degradante, condamnarea pentru

191
infracţiuni neprevăzute ca atare, potrivit dreptului naţional sau internaţional, precum
şi restrângerea accesului liber la justiţie (art. 4 şi respectiv 32 din OUG nr. 1/1999,
modificată).

Apărarea Constituţiei reprezintă ansamblul de măsuri, proceduri şi instituţii prin care

se preîntâmpină pericolele la adresa ordinii constituţionale. Pe când stările excepţionale
(starea de asediu sau starea de urgenţă) privesc doar combaterea, prin măsuri temporare, a
unor situaţii de criză concrete, deja survenite, apărarea Constituţiei are un rol prospectiv,
urmărind evoluţia de durată a unor situaţii potenţial periculoase. apărarea Constituţiei
operează inclusiv şi mai ales în starea de normalitate a ordinii politice şi constituţionale şi
implică în primul rând contracararea partidelor şi organizaţiilor care prin scopurile ori prin
activitatea lor, militează împotriva pluralismului politic, a principiilor statului de drept ori a
suveranităţii, a integrităţii sau a independenţei României. Acestea, conform art. 40, alin. (2)
din legea fundamentală a României, sunt neconstituţionale. Elementul central al apărarea
constituţiei îl reprezintă controlul constituţionalităţii partidelor politice (în privinţa căruia
decide Curtea Constituţională, în baza art. 146, lit. k) din Constituţie). În plus, apărarea
constituţiei mai vizează orice organizaţii sau manifestări de natură a crea o atmosferă ostilă
unei vieţi politice democratice şi statului de drept. Răspunderea pentru apărarea constituţiei
revine în primul rând autorităţilor publice (mai ales Preşedintelui României, Guvernului,
Parlamentului precum şi organelor executive din domeniile apărării și ordinii publice), dar şi
cetăţenilor şi societății civile. Într-o democrație viabilă, acestea ar trebui să reacţioneze
prompt și decis contra amenințărilor la adresa ordinii constituționale. apărarea constituţiei se
află în raporturi antinomice cu exercitarea unor drepturi şi libertăţi fundamentale precum
dreptul la liberă exprimare, dreptul la asociere, libertatea întrunirilor. Drepturile menţionate
pot fi exercitate abuziv, de duşmanii democraţiei şi ai ordinii constituţionale pentru
subminarea acestei ordini. Pe de altă parte, excesul în materie de apărarea constituţiei poate
duce la impunerea unei ortodoxii politice şi ideologice şi la reprimarea unor critici legitime
sau măcar admisibile ale sistemului, erodând pe termen lung stabilitatea acestuia. Menţinerea
acestui echilibru, precum şi necesitatea utilizării eficiente a expertizei în materie de curente,
ideologii şi organizaţii antidemocratice sau potenţial antidemocratice au determinat în unele
state, cum ar fi Germania, crearea unor instituţii specializate pentru apărarea constituţiei
(Bundesamt für Verfassungsschutz = Serviciul Federal de Apărare a Constituţiei).

Constituţia României
(extrase)

TITLUL III
Autorităţile publice

[…]

192
CAPITOLUL II
Preşedintele României

[…]

ARTICOLUL 92 Atribuţii în domeniul apărării

(1) Preşedintele României este comandantul forţelor armate şi îndeplineşte funcţia de
preşedinte al Consiliului Suprem de Apărare a Ţării.
(2) El poate declara, cu aprobarea prealabilă a Parlamentului, mobilizarea parţială sau totală a
forţelor armate. Numai în cazuri excepţionale, hotărârea Preşedintelui se supune ulterior
aprobării Parlamentului, în cel mult 5 zile de la adoptare.
(3) În caz de agresiune armată îndreptată împotriva ţării, Preşedintele României ia măsuri
pentru respingerea agresiunii şi le aduce neîntârziat la cunoştinţă Parlamentului, printr-un
mesaj. Dacă Parlamentul nu se află în sesiune, el se convoacă de drept în 24 de ore de la
declanşarea agresiunii.
(4) În caz de mobilizare sau de război Parlamentul îşi continuă activitatea pe toată durata
acestor stări, iar dacă nu se află în sesiune, se convoacă de drept în 24 de ore de la declararea
lor.

ARTICOLUL 93 Măsuri excepţionale

(1) Preşedintele României instituie, potrivit legii, starea de asediu sau starea de urgenţă în
întreaga ţară ori în unele unităţi administrativ-teritoriale şi solicită Parlamentului încuviinţarea
măsurii adoptate, în cel mult 5 zile de la luarea acesteia.
(2) Dacă Parlamentul nu se află în sesiune, el se convoacă de drept în cel mult 48 de ore de la
instituirea stării de asediu sau a stării de urgenţă şi funcţionează pe toată durata acestora.

[…]

CAPITOLUL V
Administraţia publică
SECŢIUNEA 1
Administraţia publică centrală de specialitate

[…]
ARTICOLUL 118 Forţele armate
(1) Armata este subordonată exclusiv voinţei poporului pentru garantarea suveranităţii, a
independenţei şi a unităţii statului, a integrităţii teritoriale a ţării şi a democraţiei
constituţionale. În condiţiile legii şi ale tratatelor internaţionale la care România este parte,

193
armata contribuie la apărarea colectivă în sistemele de alianţă militară şi participă la acţiuni
privind menţinerea sau restabilirea păcii.
(2) Structura sistemului naţional de apărare, pregătirea populaţiei, a economiei şi a teritoriului
pentru apărare, precum şi statutul cadrelor militare, se stabilesc prin lege organică.
(3) Prevederile alineatelor (1) şi (2) se aplică, în mod corespunzător, şi celorlalte componente
ale forţelor armate stabilite potrivit legii.
(4) Organizarea de activităţi militare sau paramilitare în afara unei autorităţi statale este
interzisă.
(5) Pe teritoriul României pot intra, staţiona, desfăşura operaţiuni sau trece trupe străine
numai în condiţiile legii sau ale tratatelor internaţionale la care România este parte.
ARTICOLUL 119 Consiliul Suprem de Apărare a Ţării
Consiliul Suprem de Apărare a Ţării organizează şi coordonează unitar activităţile care
privesc apărarea ţării şi securitatea naţională, participarea la menţinerea securităţii
internaţionale şi la apărarea colectivă în sistemele de alianţă militară, precum şi la acţiuni de
menţinere sau de restabilire a păcii.

13.5. Test de evaluare – autoevaluare

- prin ce se deosebeşte starea de asediu de starea de urgenţă?
- care sunt domeniile şi evenimentele relevante pentru apărarea Constituţiei ?
- identificaţi autorităţile cărora le revin principalele atribuţii și respondabilități în
materie de apărare națională.
- care sunt limitele constituţionale ale competenţelor autorităţilor executive pe durata
măsurilor excepţionale?

Unitatea de învățare 14:

Capitolul VII: România în comunitatea internaţională (§ 55. România şi Organizaţia
Naţiunilor Unite; § 56.România şi Europa; § 67. România şi Tratatul Atlanticului de Nord)

14.1. INTRODUCERE

Unitatea de învăţare nr. 1 prezintă: reglementările constituţionale privind obligaţiile

internaţionale ale României.

14.2. Competenţele unităţii de învăţare

194
După parcurgerea unităţii de învăţare, studentul va fi capabil:
- să înţeleagă dimensiunea constituţională a dreptului internaţional şi a dreptului european
- să identifice şi să interpreteze normele constituţionale privitoare la angajamentele
internaţionale ale României
- să identifice modul în care normele internaţionale şi europene devin aplicabile în ordinea
constituţională internă
- să deceleze deschiderea internaţională a ordinii constituţionale din Români

14.3. Durata
Durata medie de parcurgere a fiecărei unităţi de învăţare este de 4 ore.

14.4. Conţinutul unităţii de învăţare

14.1. Raportul dintre dreptul intern şi dreptul internaţional

Alături de problema naturii juridice şi a temeiurilor validităţii dreptului internaţional,

chestiunea raportului dintre această ordine juridică şi ordinea de drept naţional din statele
membre ale comunităţii internaţionale a preocupat de peste un secol literatura de specialitate
din domeniu, îndeosebi în Europa continentală. Apariţia controverselor în această materie este
legată de cristalizarea unei concepţii teoretice de ansamblu asupra dreptului şi surselor
pozitive ale acestuia. Postularea statului ca entitate suverană deţinând monopolul emiterii
actelor normative se izbea de o dificultate: calificarea ordinii juridice internaţionale şi a
normelor care-i alcătuiesc conţinutul. Cea mai la îndemână soluţie era de a prezenta dreptul
internaţional ca o prelungire externă a activităţii statului, ca un drept in statu nascendi.
În siajul sistemului coerent şi complex al gândirii hegeliene, o serie de autori din
domeniul juridic au căutat să aplice riguros şi consecvent tezele şi metodele marelui filosof
german, elaborând o teorie a dreptului centrată pe stat.
Primii autori de orientare „monistă” au fost mai degrabă preocupaţi să elaboreze o teorie
coerentă a temeiurilor validităţii dreptului (inclusiv a celui internaţional) şi, implicit, a
izvoarelor de drept. Pentru autorii de drept natural o asemenea problemă pur şi simplu nu se
punea; ei aveau oricând posibilitatea de a recurge la argumente de drept raţional, precum şi la
autoritatea doctrinei. La sfârşitul secolului XIX devine însă vizibilă tensiunea dintre cele două
ordini juridice şi apare necesitatea de a elabora o teorie care să o integreze.
O lucrare de pionierat în domeniu este cea a juristului german Heinrich Triepel (1868-
1949). Dreptul în sens obiectiv este esenţa regulilor juridice individuale („Inbegriff der
Rechtssätze“). Regula de drept („Rechtssatz“) nu este enunţ („Satz“) în sens gramatical, nici
judecată în sens logic şi nici declaraţie („Aussage“) asupra dreptului existent, ci conţinutul
unei voinţe declarate în scopul delimitării sferelor volitive umane, şi anume al unei voinţe
care, din motive deocamdată neluate în considerare, este în situaţia de a determina [alte]
voinţe umane şi al cărei conţinut este obligatoriu pentru acestea; pe scurt, o voinţă
supraordonată voinţelor individuale. Pentru Triepel era de la sine înţeles că dreptul era un

195
efect al voinţei unui legiuitor, convingere împărtăşită în epocă de numeroşi autori de drept
internaţional, nu numai în Germania. (Martti Koskenniemi, The Gentle Civilizer of Nations:
The Rise and the Fall of International Law, Cambridge University Press, Cambridge, New
York, 2002, p. 190). În formularea lui Martti Koskenniemi, „dreptul a devenit psihologie,
scrisă cu litere mari. Problemele propriu-zise de morală – principiile unei conduite corecte
dictate din afară indivizilor sau comunităţii – au fost transpuse în chestiunea de a determina a
cui voinţă va prevala în societate”.
Pentru Triepel, ordinea de drept internaţional diferă de ordinea de drept intern prin
subiecţi (statele în cazul celei dintâi, indivizii şi persoanele juridice, la limită statul însuşi,
pentru dreptul naţional), prin izvoare (pe de o parte tratatul, pe de altă parte legea şi celelalte
acte normative, exprimând voinţa statului), precum şi prin obiect (relaţii dintre state într-un
caz, relaţii între indivizi şi persoane juridice, în celălalt). Dreptul internaţional ia naştere prin
acordul colectiv (Vereibarung) al mai multor state. Ideea acordului colectiv este greu de
conciliat însă cu existenţa cutumei. Aici rezidă una din principalele dificultăţi ale concepţiei
lui Triepel. Există o anumită subordonare a dreptului naţional faţă de cel internaţional, măcar
datorită împrejurării că cel din urmă înglobează şi voinţa statului. Omisiunea de a transpune în
dreptul intern o regulă asumată pe plan internaţional constituie o încălcare a dreptului
internaţional, pe care statul contravenient este obligat să o repare. Totuşi, norma de drept
internaţional, pe care statul trebuie să o respecte deşi nu i-a dat curs pe plan legislativ intern,
nu operează direct în ordinea juridică internă şi nu produce efecte faţă de subiecţii de drept
intern. Totuşi, dreptul intern – unde Triepel distinge între un drept relevant pe plan
internaţional şi un drept indiferent acestuia – trebuie interpretat în conformitate cu dreptul
internaţional, deşi cele două ordini juridice rămân străine una alteia.
O versiune atenuată a dualismului o întâlnim la Dionisio Anzilotti. Autorul italian neagă
ideea unei separaţii absolute între cele două sisteme normative. Normele internaţionale nu
afectează validitatea celor din dreptul intern. După cum nici acestea din urmă nu pot afecta
validitatea primelor. Dreptul intern şi cel internaţional pot face în mod reciproc trimitere
(„renvoi”) unul la altul. Concepţii subsumabile monismului întâlnim în opera altor autori
importanţi de drept al ginţilor, precum Lassa H. Oppenheim, Friedrich von Liszt, şi Gustav
Adolf Walz.
Mai recent (sfârşitul sec. XX), Michel Virally, fără a accepta definirea problemei prin
perechea conceptuală monism-dualism, avansează ideea abordării problemei raportului între
cele două ordini juridice prin prisma formulei binare „separaţie-unitate”. Soluţia sa ar fi un
pluralism cu primatul dreptului internaţional; acesta se dezvoltă într-o societate caracterizată
de pluralismul ordinilor juridice autonome. Doar acestea au la dispoziţie mijloacele de a pune
efectiv în aplicare, la nevoie prin constrângere, normele de drept. Pe de altă parte, atribuindu-
şi puterea de a reglementa pe plan juridic relaţiile dintre state, dreptul internaţional se afirmă
superior faţă de ele şi de dreptul lor intern. Totuşi nu poate fi vorba nicidecum de un raport de
delegare între dreptul internaţional şi dreptul intern.
Doctrinele dualiste au în comun ideea că normele de drept internaţional pot produce
efecte în ordinea de drept intern doar în baza unei dispoziţii a statului, prin care se ordonă
încorporarea” sau „receptarea” lor. Prin „încorporare”, norma juridică internaţională devine
regulă a dreptului intern al statului care a încorporat-o, distinctă faţă de cea dintâi. În
consecinţă, norma de drept intern apărută prin „încorporare” sau receptare poate fi abrogată

196
sau modificată prin legislaţia subsecventă a statului care a emis-o. Un asemenea act reprezintă
fireşte o încălcare a dreptului internaţional (din perspectiva căruia este un fapt), atrăgând
răspunderea internaţională a statului. Această situaţie nu afectează însă validitatea normei de
drept intern.
Concepţiilor dualiste li se poate reproşa în primul rând ignorarea strânsei şi crescândei
interdependenţe dintre state, care nu-şi pot îndeplini funcţiile în afara unui sistem complex de
relaţii de cooperare internaţională. În al doilea rând, aria subiecţilor de drept internaţional s-a
extins semnificativ: numărul şi impactul considerabil al organizaţiilor internaţionale
guvernamentale, al diverselor organizaţii neguvernamentale, al corporaţiilor transnaţionale
face ca statul să nu fie singurul actor pe planul politicii mondiale.
Din perspectiva coerenţei metodologice, o construcţie monistă este de preferat, fie ea în
varianta ce postulează supremaţia dreptului intern, sau în versiunea care înglobează ordinile
de drept naţional într-o ordine superioară, a dreptului internaţional. Din perspectiva lui Hans
Kelsen, cel mai radical susţinător al monismului în condiţiile supremaţiei dreptului
internaţional, ambele variante sunt logic sustenabile, alegerea uneia dintre ele fiind mai
degrabă o opţiune politică. Linia de gândire a monismului cu supremaţia dreptului intern,
ilustrată de autori precum Albert Zorn şi Carl Bergbohm, menţionaţi mai jos, a fost continuată
de Max Wenzel şi de Erich Kaufmann. Tot din perspectivă monistă poate fi înţeleasă
concepţia lui Georg Jellinek despre „autolimitarea” puterii statului.
Varianta opusă a monismului, afirmând primatul dreptului internaţional, a fost susţinută
în versiunea extremă de Hans Krabbe. Autorul olandez consideră ordinea juridică a statelor ca
element structural al ordinii juridice universale a umanităţii, reglementate prin dreptul
universal ca drept suprastatal. Varianta mai atenuată a monismului cu primat al dreptului
internaţional a fost susţinută de reprezentanţii „Şcolii de la Viena”, Hans Kelsen, Alfred
Verdross şi Joseph Laurenz Kunz, dar şi de autori din afara acestui cerc, precum Georges
Scelle, Léon Duguit, Hersch Lauterpacht sau Paul Guggenheim. În varianta moderată a lui
Verdross, se menţine principiul ierarhizării celor două categorii de norme juridice, normele de
drept internaţional determinând sfera competenţei normelor dreptului intern. Astfel, dreptul
internaţional prescrie statelor ce drepturi şi obligaţii să confere sau să impună indivizilor şi
celorlalţi subiecţi de drept aflaţi în competenţa sa şi ce puteri să acorde autorităţilor sale.
Pentru ca normele de drept internaţional să producă efecte pe plan intern, ar fi însă necesar ca
statul să adopte legi interne, prin care să oblige sau, după caz, să împuternicească autorităţile
executive şi judecătoreşti să pună în aplicare aceste norme. Reprezentând două niveluri
distincte ale aceleiaşi ordini juridice mondiale, dreptul intern şi dreptul internaţional constituie
astfel o unitate. Împrejurarea că o normă de drept internaţional este încălcată sau ignorată
printr-un act al statului nu duce automat la anularea acestui act, după cum, în ordinea juridică
internă, adoptarea unui act administrativ ilegal ori a unei legi neconstituţionale nu implică
automat nulitatea actului ce contravine normei cu forţă juridică superioară. În toate cazurile,
lipsirea de efecte a unui act contravenind unei norme superioare se produce abia în urma
declanşării unei proceduri stabilite special în acest scop. Fireşte, dreptul internaţional era încă
departe – şi este şi acum departe – de a avea mecanisme procedurale care să sancţioneze
fiecare încălcare a uneia din normele sale.

197
 Consideraţiile teoretice privind raporturile de sistem dintre dreptul internaţional în
întregul său şi ordinile juridice interne ale statelor au o importanţă mai mică decât soluţiile
constituţionale, legislative şi judiciare concrete ale statelor.
Marea majoritate a statelor care au o ordine politică şi constituţională compatibilă cu
principiile statului de drept (sau în variantă engleză „rule of law”) asigură o deschidere,
ancorată de multe ori chiar în normele legii fundamentale, faţă de cooperarea internaţională şi
regulile dreptului ginţilor. Soluţiile alese sunt diferite sub aspect tehnic, dar au în comun
faptul că permit autorităţilor şi instanţelor proprii să dea efect regulilor dreptului internaţional,
mai ales în cazul în care acestea sunt cuprinse într-un tratat internaţional la care statul
respectiv este parte. De regulă, statele acordă prioritate normelor dreptului internaţional
general. Este de precizat că, în această variantă, nu toate normele dreptului internaţional sunt
încorporate, dobândind primat faţă de regulile dreptului intern, ci doar cele ale „dreptului
internaţional general”.
Dintre normele de drept internaţional general, cele imperative (ius cogens) au un rol cu
totul deosebit. Conform art. 53 din Convenţia de la Viena din 1969 privind dreptul tratatelor,
este vorba de acele reguli acceptate şi recunoscute de comunitatea internaţională a statelor în
ansamblul ei drept norme de la care nu se poate deroga şi care nu pot fi modificate decât de o
nouă normă a dreptului internaţional având acelaşi caracter. Dacă este clar care sunt
consecinţele juridice ale stabilirii caracterului de ius cogens al unei norme de drept
internaţional, nu este întotdeauna clară sfera normelor având acest caracter.
Instanţele statului vor fi cele care vor stabili dacă o anumită normă de drept
internaţional este sau nu o regulă de „drept internaţional general”. Pot fi reţinute trei tehnici
care asigură în ţările europene aplicabilitatea internă a dreptului internaţional general, şi
anume:
a) încorporarea automată a dreptului internaţional general. Aici exigenţele concepţiei
moniste sunt cel mai bine satisfăcute. Statul nu decide pentru fiecare normă în parte, de
fiecare dată când încheie o convenţie (deşi ratificarea se face de multe ori printr-o lege, ceea
ce i-ar mulţumi şi pe dualişti), ci stabileşte, prin textul constituţiei, că regulile generale de
drept internaţional public fac parte din dreptul intern. Încorporarea poate opera şi în absenţa
unei clauze exprese, atunci când instanţele respectă primatul dreptului internaţional, atunci
când una din normele sale se află în conflict cu o normă internă. Este de precizat că, în această
variantă, nu toate normele dreptului internaţional sunt încorporate, dobândind primat faţă de
regulile dreptului intern, ci doar cele ale „dreptului internaţional general”. Instanţele statului
vor fi cele care vor stabili dacă o anumită normă de drept internaţional este sau nu o regulă de
„drept internaţional general”;
b) transformarea automată globală. Această metodă este specifică Italiei şi diferă de cea
precedentă prin aceea că norma internaţională suportă un proces de transformare prin
adoptarea unor norme identice în conţinut. Se impune, de asemenea, o prezumţie de acord
permanent între cele două sisteme, în sensul că sistemul intern trebuie să fie deschis la o
transformare continuă, pentru a fi la curent cu evoluţia dreptului internaţional general.
c) Transformarea ad hoc în sistemul intern. În acest caz transformarea are loc punctual,
prin acte legislative, acte normative ale puterii executive, precum şi prin decizii judiciare.
Practica judiciară a statelor europene nu se consideră întotdeauna legată de una sau alta
dintre aceste tehnici. În Marea Britanie, de exemplu, instanţele ezită între încorporarea ad hoc

198
şi tehnica transformării, conform căreia dreptul internaţional este integrat automat dreptului
intern.
În Constituţia României, dispoziţia incidentă acestei problematici apare în articolul 10,
care prevede următoarele:
„România întreţine relaţii paşnice cu toate statele şi, în acest cadru, relaţii de bună
vecinătate, întemeiate pe principiile şi pe celelalte norme general admise ale dreptului
internaţional.”
Formularea acestui text este destul de ambiguă. În primul rând nu este absolut clar dacă
întemeierea „pe principiile şi pe celelalte norme general admise ale dreptului internaţional” se
raportează la relaţiile cu toate statele sau doar la relaţiile de bună vecinătate. Logica
cititorului, mai puţin cea a textului, impune prima variantă. În al doilea rând, nu este clar dacă
şi în ce măsură textul este menit să lege autorităţile statului, fie în sensul interpretării
conforme cu „principiile şi (…) celelalte norme general admise ale dreptului internaţional” a
dispoziţiilor legii române, fie în cel al aplicării acestor principii şi norme în tăcerea legii, sau
chiar contra legem, atunci când reglementarea română contravine celei internaţionale. Din
literatura de specialitate reiese că acest text are menirea de a preciza coordonatele politicii
externe româneşti, cu accentul pus pe politica de bună vecinătate.
Mai precise sunt dispoziţiile articolelor 11 şi 20 din legea fundamentală a României,
referitoare la „Dreptul internaţional şi dreptul intern” precum şi la ”tratatele internaţionale
privind drepturile omului”.
Articolul 11, cu caracter de normă generală, are următorul conţinut:
„(1) Statul român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu bună-credinţă obligaţiile ce-i
revin in tratatele la care este parte.
(2) Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern.
(3) În cazul în care un tratat la care România urmează să devină parte cuprinde
dispoziţii contrare Constituţiei, ratificarea lui poate avea loc numai după revizuirea
Constituţiei”.
Buna-credinţă „semnifică loialitate în respectarea dreptului internaţional, fidelitate în
respectarea obligaţiilor internaţionale, ea reprezentând un element component al principiului
pacta sunt servanda potrivit căruia statele au obligaţia să respecte şi să aplice întocmai
tratatele la care sunt parte”. Dispoziţiile din primul alineat obligă statul român – i.e. atât
executivul, cât şi legiuitorul şi instanţele judecătoreşti – la respectarea obligaţiilor născute în
baza dreptului internaţional convenţional, în măsura în care România este parte la tratat.
Judecătorii vor aplica tratatele internaţionale în măsura în care acestea fac parte din dreptul
intern, în urma ratificării. Soluţia constituantului român pare, prin urmare, să fie cea a
transformării ad hoc a dreptului internaţional în drept intern. În caz de conflict între normele
tratatului şi legea fundamentală, legea de ratificare trebuie să cuprindă rezerve sau declaraţii
interpretative care să pună în acord dispoziţiile tratatului cu Constituţia; dacă rezervele nu
sunt permise de tratat sau nu sunt oportune, ratificarea nu poate avea loc înainte de revizuirea
Constituţiei. Ratificarea se face în conformitate cu prevederile legii nr. 590/2003 privind
tratatele.
Articolul 20 din Constituţia României prevede următoarele:

199
 „1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi
interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu
pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte.
(2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile
fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate
reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin
dispoziţii mai favorabile”.
Constituantul român a stabilit o regulă derogatorie în ceea ce priveşte normele
internaţionale referitoare la drepturile omului. Astfel, prin articolul 20 el stabileşte două reguli
specifice referitoare la particularităţile raporturilor dintre dreptul intern şi cel internaţional în
materia drepturilor omului. În primul rând, interpretarea şi aplicarea normelor internaţionale
privitoare la drepturile şi libertăţile cetăţeneşti se face „în concordanţă cu Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte”.
Prin „pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte” se înţeleg doar acele pacte care
privesc drepturile omului. Este de examinat dacă această formulă vizează şi dispoziţiile
referitoare la drepturi ale omului dintr-un tratat cu caracter mai general: să presupunem
dispoziţiile referitoare la minorităţi dintr-un tratat bilateral de bună vecinătate. În opinia
noastră, dispoziţiile constituţionale pot fi interpretate aici în sens larg, înglobând şi situaţia
evocată mai sus.
Este de remarcat că Declaraţia din 10 decembrie 1948 dobândeşte, în concepţia
constituantului român, forţă obligatorie, fiind asimilată tratatelor internaţionale, având chiar
precădere simbolică faţă de acestea. Declaraţia reprezintă un exemplu clasic de act politic,
prin care statele părţi nu şi-au exprimat voinţa de a se lega pe plan juridic, dar care a dobândit
cu trecerea timpului un caracter de „soft law”, în sensul că s-a cristalizat treptat un drept
cutumiar în privinţa unora din principiile şi prevederile actului. Acestea sunt aplicabile
părţilor nu în baza forţei juridice a actului în sine, ci a unei norme cutumiare formate treptat
după adoptarea declaraţiei, nu în ultimul rând datorită prestigiului simbolic al acesteia. Textul
din art. 20, alin. 1, din Constituţia României conferă, în plus faţă de forţa juridică pe care
Declaraţia oricum o avea, următoarele efecte: a) întregul ei conţinut produce efecte juridice.
În cazul unor declaraţii politice ce dobândesc forţă juridică pe cale cutumiară, se face de
regulă o discuţie aparte pentru fiecare clauză a acestora, pentru a stabili dacă a dobândit sau
nu caracter obligatoriu; b) Declaraţia care, nefiind tratat, nu a fost ratificată este încorporată în
dreptul intern; şi c) Declaraţia este luată în considerare împreună cu pactele (Pactele
drepturilor omului adoptate la 16 decembrie 1966) şi cu celelalte tratate la care România este
parte.
Cea de-a doua regulă priveşte ierarhia normativă: în caz de contrarietate între dispoziţia
de drept intern şi cea a unei reglementări internaţionale (inclusiv din Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului), va avea prioritate cea din urmă. Se pune problema de a şti care anume
legi vor ceda în faţa reglementării internaţionale: doar cel ordinare şi organice, sau şi cele
constituţionale? Considerăm că, în cazul în care o dispoziţie a Constituţiei ar fi în
neconcordanţă cu normă internaţională, va trebui revizuită legea fundamentală; o instanţă
judecătorească nu poate totuşi să refuze aplicarea unei dispoziţii constituţionale pe temeiul
contrarietăţii faţă de dreptul internaţional. În practică, de cele mai multe ori, un potenţial
conflict ar putea fi uşor aplanat printr-o interpretare a Constituţiei într-o manieră conformă

200
principiilor şi normelor dreptului internaţional. Dat fiind faptul că articolele 10 şi 11 prevăd
obligaţii generale în acest sens, sub aspectul bunei-credinţe în raporturile internaţionale şi al
respectării normelor general admise ale dreptului internaţional, o asemenea interpretare ar
putea constitui, în grilă dualistă, o interpretare sistematică a textului Constituţiei, neimplicând
nici măcar admiterea formală a supremaţiei dreptului internaţional.

14.2. Integrarea euroatlantică

Încă de la adoptarea legii noastre fundamentale, opţiunea Adunării Constituante, a partidelor

politice şi a societăţii româneşti în ansamblu pentru valorile democraţiei occidentale era foarte
fermă. Dacă în faza iniţială a Revoluţiei din decembrie 1989, discursul public manifesta o
atitudine echidistantă, manifestând reverenţă atât pentru Vest, dar mai ales faţă de fosta
Uniune Sovietică. Amintim în acest sens faptul că în „Comunicatul către ţară al Consiliului
Frontului Salvării Naţionale” din 22 decembrie 1989, la punctul 9, consacrat opţiunilor de
politică externă ale noii conduceri a României, textul utiliza termenul – pus în circulaţie de
Gorbaciov – de „Europa, casă comună a tuturor”, iar angajamentului de a respecta obligaţiile
internaţionale ale României i se adăuga menţiunea „în primul rând, cele privitoare la Tratatul
de la Varşovia” (vezi textul Comunicatului în M. Of. nr. 1 din 22 decembrie 1989). Treptat
terminologia şi argumentele încep să se apropie tot mai mult de cele ale Europei occidentale.
Tezele privind o „democraţie originală” devin rapid subiect de ironie şi sunt abandonate.
Referirile pozitive la comunism, prezente în discursul iniţial al unora dintre noii conducători
politici, dispar cu desăvârşire; mai mult la 12 ianuarie 1990 este adoptat un Decret-lege al
Consiliului Frontului Salvării Naţionale, prin care Partidul Comunist Român este scos în afara
legii (ce-i drept, a doua zi actul este revocat). Dacă în privinţa opţiunilor intime, a afinităţilor
politice şi ideologice, a intenţiilor şi a planurilor de viitor ale protagoniştilor scenei politice
româneşti postdecembriste au existat şi există în continuare controverse, discursul public este
cât se poate de clar orientat în direcţia modelului vest-european.
Un factor deloc neglijabil l-a constituit evoluţia politică internațională. Colapsul Uniunii
Sovietice a însemnat pentru România nu numai dispariţia suportului extern pentru o eventuală
soluţie politico-statală apropiată celor din perioada 1945-1989 (opţiune pe care, oricum,
poporul român a respins-o ferm încă din decembrie 1989), ci şi discreditarea ideii că s-ar
putea găsi o formulă de organizare politică diferită de cea a modelului european.
Textul iniţial al Constituţiei României nu cuprinde nici o referire expresă la integrarea
euroatlantică. În elaborarea legii noastre fundamentale – după cum ne-o arată dezbaterile
Adunării Constituante – preocuparea de a corespunde exigenţelor unei democraţii
constituţionale, conforme standardelor europene a reprezentat o constantă în activitatea
autorilor ei. Participarea unor experţi din mai multe state vest-europene, atenţia faţă de
criteriile stabilite de Conferinţa pentru Securitate şi Cooperare în Europa, raportarea frecventă
atât la Constituţia române din 1923, cât şi la constituţiile mai recente ale unor state europene
constituie argumente în acest sens. Făcând abstracţie de anumite scăpări greu evitabile,
terminologia Constituţiei este cea a unei constituţii europene. Instituţiile şi principiile
consacrate de noua lege fundamentală sunt cele consacrate de modelul european (statul de
drept, democraţia reprezentativă şi mandatul reprezentativ, echilibrul puterilor, garantarea

201
constituţională a angajamentelor internaţionale, garantarea drepturilor fundamentale, Avocatul
Poporului, Curtea Constituţională etc.).
Prin Legea de revizuire a Constituţiei a fost inserat un nou titlu (V1, devenit VI în urma
renumerotării), intitulat „Integrarea euroatlantică”. Cele două articole ale noului titlu se referă
la condiţiile şi consecinţele integrării României în Uniunea Europeană (art. 148) şi la aderarea
României la Tratatul Atlanticului de Nord (art. 149).

14.5. Test de evaluare – autoevaluare

- precizaţi trăsăturile distinctive şi argumentele – în favoarea și în defavoarea – concepțiilor

moniste și dualiste privind raportul dintre dreptul intern și dreptul internațional.
- indicați și argumentați, pe baza textului Constituției, cărei concepții se raliază constituantul
român.
- indicați consecințele practice ale consacrării priorității dreptului internațional și limitele
acestei priorități.
- precizaţi concepţia constituantului faţă integrarea euro-atlantică a României.

202