SUBIECTELE 1-8

SUBIECTUL 1 - TEORII SELECTIVE ȘI INSTRUCTIVE DE

FORMARE A EFECTORILOR SISTEMULUI IMUN.

Teoria catenelor laterale

- descoperită în 1890 de către Paul Erlich, susține faptul că receptorii sunt prezenți pe
suprafața celulei înainte de a lua contact cu liganzii săi
- receptorii (catenele laterale) sunt puși la dispoziție pentru toate antigenele
- scopul antigenului este de a selecta acel receptor de pe celulă cu care este capabil să
interacționeze specific, urmând ca acea celulă să fie stimulată și să prolifereze producând
doar catena aleasă și renunțând la cele neselectate
- formarea anticorpilor reprezintă de fapt răspunsul celular la interacțiunea cu antigenul
prin intermediul receptorilor de suprafață

Teorii instructive
- în 1930 se înțelesese deja că anticorpii sunt proteine globulare
- forma definitivă elaborată de Haurowitz și Breinl: „teoria tiparului” (template theory)
- antigenul era purtat în organism către situsul de formare al proteinelor, unde urma să
servească drept model, pe care moleculele nascente vor fi construite (mulate)
- de vreme ce moleculele de anticorp urmau să fie sintetizate pe suprafața antigenului, a
părut perfect rezonabilă propunerea unui mecanism în care structura stereochimică a
situsului antigenic ar determina o secvență de aminoacizi distinctă, unică a anticorpului,
responsabilă pentru complementaritatea perfectă dintre anticorp și antigen
- antigenul ar persista în organism pe toată durata procesului de sinteză al anticorpului
- Karush: orice „template” care determină sinteza unei secvențe primare de aminoacizi
trebuie să fie liniară
- Linus Pauling: teoria forțelor interatomice și intermoleculare (premiul Nobel) / susține
că interacțiunea dintre anticorp și haptenă se datorează interacțiunii unor configurații
tridimensionale a atomilor
- antigenul va servi drept „template” doar pentru faza finală a procesului de sinteză a
proteinei, în care are loc răsucirea în spațiu a lanțului polipeptidic
- teoria selecției naturale: raportându-ne la imunitatea mediată umoral și la „anticorpii
naturali”, antigenele care intră în circulație vor interacționa cu anticorpii care au foarte
multe specificități posibile (anticorpi specifici pentru determinanții antigenici) si care sunt
sintetizați și eliberați în sânge în mod normal
- antigenul va lua rolul de „carrier selectiv” si va transporta anticorpul către celulele
specializate capabile să reproducă acest anticorp

Teoria selecției clonale

- emisă de Burnet, Talmage și Lederberg în 1959
- anticorpii naturali (anticorpi care se găsesc în serul unor oameni normali față de antigene
cu care organismul nu a mai venit in contact anterior) s-ar găsi pe suprafața celulelor
limfoide, având o dispoziție restrânsă fenotipic la nivelul unei clone, dedicată aceleiași
functii
- interacțiunea cu antigenul va declanșa (printr-un mecanism necunoscut) semnalul pentru
proliferarea celulară care să conducă la o clonă de celule posedând receptori identici și
capacitatea de diferențiere celulară în vederea sintezei de anticorpi
- antigenul va servi astfel pentru selecția și activarea specifică a precursorului celular
potrivit, dintr-o populație celulară mult mai largă, astfel încât să poată fi explicată atât
continuarea producției de anticorpi, cât și răspunsurile secundare amplificate și schimbările
în calitatea anticorpilor (prin mutații somatice minore)

SUBIECTUL 2 - IMUNOGENICITATE ȘI ANTIGENICITQATE.

FACTORI DEPENDENȚI DE ANTIGEN CARE INFLUENȚEAZĂ

IMUNOGENICITATEA.

Definiții 1.1:
- antigenul poate fi orice agent capabil să se lege specific la componente ale sistemului
imun (structură străină recunoscută de organism, capabilă să declanșeze răspunsuri)
- imunogenul este o structură care, recunoscută ca străină de către SI, este capabilă să
declanșeze reacții imune specifice și să reacționeze cu produșii acestor reacții (anticorpi)
- antigenicitatea este mai de graba proprietatea structurilor de a se combina specific cu
receptori și produși finali ai RI, în timp ce imunogenicitatea reprezintă atât capacitatea de
inducere a RI, cât și aceea de a reacționa cu produșii finali ai RI
- un imunogen este automat și un Ag, însă nu orice Ag este neapărat un imunogen

Factori care depind de antigen

1. Caracterul de străin (non-self)
- antigenele pot fi de aproape orice natură (excepție: moleculele/materialele „inerte”
utilizate în lucrări stomatologice)
- distincție self/non-self făcută de către SI nespecific
- capacitatea de a răspunde față de non-self trebuie să fie dublată de toleranța la self
(excepție: „autoimunități”, „sanctuare imunologice”)
- tipuri de antigene: autologe, singeneice, alogeneice, xenogeneice

2. Greutatea moleculară
Definiții 1.2:

- epitopi = determinanți antigenici = receptorii pentru antigen se leagă la porțiuni extrem

de limitate ale antigenului
- epitopi = situsuri de pe suprafața sau din interiorul unui antigen, cu care receptorii pentru
antigen ai limfocitelor și, respectiv, anticorpii interacționează specific (nu toată molecula
este recunoscută ca imunogenă, ci doar anumite fragmente)
- epitopii sunt de mai multe tipuri:
* liniari/continui/secvențiali (aa din structura primară a proteinei) sau
conformaționali/discontinui (3D, aa care, în structura primară a proteinei, sunt plasați
la distanță unul de altul, dar devin adiacenți spațiali, în structura terțiară/cuaternară)
* externi/topografici sau interni
* dominanți, subdominanți, criptici/tăcuți
- paratop = porțiunea din anticorp care va recunoaște specific epitopul Ag cu care se va
cupla
- haptenele = antigene „incomplete”/„parțiale” = substanțe cu greutate moleculară foarte
mică și cu o structura chimică extrem de simplă, ceea ce le face sa fie antigene
neimunogene, însă pot deveni imunogene dacă sunt cuplate cu proteine numite „carrier”
- carrier = proteină cu rol de transport, care prin cuplarea cu haptena duce la formarea unui
complex imunogen

- cu cât este mai mare o moleculă, cu atât este mai imunogenă

- compușii care au mai puțin de 1kDa nu sunt imunogenici; bune imunogene sunt structurile
cu peste 40kDa (excepții: insulina, dextranul)
- dimensiunea moleculei influențează imunogenicitatea prin creșterea numărului și
diversității epitopilor (excepție: glucidele)

3. Natura chimică și complexitatea moleculară

- proteinele sunt cele mai bune imunogene: au o varietate structurală deosebită, prezentând
un număr mare de epitopi diferiți (se iau în calcul și cele 4 niveluri de organizare: I, II, III,
IV)
- lipoproteinele sunt imunogene proteice complexe care induc răspunsuri imune atât față
de epitopul lipidic, cât și față de cel proteic
- polizaharidele pot deveni imunogene doar daca se cuplează cu molecule „carrier”
- polipeptidele mici sunt slab imunogene
- acizii nucleici trebuie să se combine cu proteine bazice pentru a deveni imunogeni
(exemplu: pacienții cu lupus)
- lipidele sunt neimunogene, însă unele pot deveni imunogene (exemplu: cardiolipinul)
- sistemul ABO

4. Stabilitatea structurală
- pentru a fi un bun imunogen, o structură trebuie să aibă un anumit grad de rigiditate, care
să îi permită menținerea unei anumite configurații tridimensionale, pe care Ly B să o poată
recunoaște
- moleculele foarte flexibile sunt slabe imunogene

5. Degradabilitatea
- moleculele care nu sunt biodegradabile nu sunt imunogenice deoarece nu pot fi procesate
de fagocite (implicit nu pot să expună pe suprafața lor epitopii pentru a fi recunoscuți de
Ly T)

SUBIECTUL 3 - IMUNOGENICITATE ȘI ANTIGENICITATE.

FACTORII DEPENDENȚI DE SISTEMUL IMUN AL GAZDEI ȘI DE

CONDIȚIILE DE ADMINISTRARE.

Definiții 1.1 / SUBIECTUL 2

Factori care depind de organism

1. Vârsta și maturitatea funcțională a SI

2. Condiții fiziologice sau patologice ale organismului

- vârstele extreme -> imunitate scăzută

- sarcina -> instalarea unei toleranțe sistemice (gravida are imunitatea scăzută pentru a nu
respinge fătul)
- situații patologice: imunodeficiențe congenitale (primare) și dobândite (secundare)
- genotipul individual

Condiții care depind de calea de administrare a antigenului și doza administrată

- administrarea antigenului pe cale s.c. sau i.m. este optimă pentru substanțele solubile
- i.p. -> imunogene celulare de tipul eritrocitelor sau a vaccinurilor bacteriene
- i.v. -> evitată
- o doză insuficientă de antigen nu va stimula un RI (deoarece nu va activa un număr
suficient de limfocite) sau va face ca limfocitele să devină non-responsive -> toleranță
- toleranță = lipsă a RI, dar caracterizată prin specificitate și memorie atribuite RI
- o doză de antigen excesiv de mare nu va induce, de asemenea, un RI, ci toleranță,
limfocitele devenind non-responsive
- pentru stimularea unui RI puternic sunt necesare administrări repetate la intervale de
săptămâni

SUBIECTUL 4 - EPITOPI, HAPTENE, CARRIERI, ADJUVANȚI.

VALENȚA ANTIGENULUI. ANTIGENE SPECIFICE DE ȚESUT,

GRUP, SPECIE.
Definiții 1.2 / SUBIECTUL 2

- adjuvanți = substanțe care se administrează împreună cu antgenul pentru a amplifica

imunogenicitatea acestuia
- carrierul, spre deosbire de adjuvant, conferă unei haptene imunogenicitate, pe când
adjuvantul doar o amplifică
- mecanisme de acțiune: prelungirea persistenței Ag, amplificarea semnalelor co-
stimulatoare, inducerea formării de granuloame, stimularea ne-specifică a proliferării
limfocitare
- pentru uz uman, singurul adjuvant acceptat = sulfat potasic de aluminiu (alum)
- alum crește imunogenicitatea antigenelor făcându-le să precipite, antigenul injectat fiind
eliberat mult mai lent
- pentru uz animal = adjuvantul Freund
- adjuvant Freund incomplet: conține antigenul în soluție apoasă, ulei mineral (ulei de
parafină) și un emulgator (lanolina) care dispersează uleiul în mici picături ce înconjoară
antigenul -> eliberare lentă
- adjuvantul Freund complet: conține în plus Mycobacterium tuberculosis sau
Mycobacterium butiricum omorâți prin căldură (mult mai potent decât cel incomplet)
- din cauza efectelor secundare -> a. F. i. / I administrare, restul a. F. c.
- alte microorganisme utilizate: BCG, Corynebacterium parvum, Bordetella pertusis
- alți adjuvanți: endotoxine bacteriene (LPS, MDP)
- alumul si adjuvantul Freund stimulează de asemenea o reacție inflamatorie cronică locală,
care atrage atât fagocite, cât și limfocite -> granulom

Valența antigenului
- numărul epitopilor diferiți de la nivelul unui antigen conferă unui antigen valența
antigenului
- în general, antigenele, mai ales proteinele, sunt multivalente
- pe măsură ce un antigen multivalent interacționează cu anticorpii, aceste molecule se
leagă încrucișat (cross-linking) la antigen și formează o rețea 3D care conduce, in vitro, la
apariția unui precipitat
- când antigenul este monovalent -: nu poate apare legătură încrucișată
- mărimea complexilio antigen-anticorp depinde de valența antigenului

Antigene specifice de țesut, grup, specie

- Ag autologe = de la același individ
- Ag singeneice = de la indivizi identici genetic (gemeni monozigoți sau linii de animale
inbred)
- Ag alogeneice = de la indivizi diferiți aparținând aceleiași specii (alele)
- Ag xenogeneice = de la indivizi aparținând unor specii diferite (excepție: transplantul)
* linii inbred = animale identice dpdv. genetic, obținute experimental prin încrucișări
consanguine (frate-soră) repetate, timp de cel puțin 20 generații
SUBIECTUL 5 - REACTIVITATEA ÎNCRUCIȘATĂ; ANTIGENE

HETEROFILE; APLICAȚII PRACTICE. VARIAȚIA ANTIGENICĂ -

TIPURI, MECANISME, RELEVANȚĂ PENTRU VACCINARE.

Reactivitatea încrucișată
- se referă la o reacție imunologică în care anticorpii specifici reacționează cu:
* două Ag diferite, dar care prezintă epitopi în comun
* un epitop diferit, dar cu o structură extrem de asemănătoare cu a celui care a stimulat
producția anticorpilor
* un antigen heterofil (provenind de la alte specii), care este extrem de asemanător
dpdv. structural (Ac heterofili -: Ag heterofile)

Antigene heterofile
= antigene diferite filogenetic
- se găsesc la organisme aflate la distanță în arborele filogenetic
- primul antigen heterofil: Forssman (un glicosfingolipid)
- antigenele heterofile au în comun unul / mai mulți epitopi; aceasta stă la baza înrudirii lor
antigenice, astfel dau reacții încrucișate (se combină cu același anticorp specific din cauza
prezenței epitopilor comuni)

Aplicații practice
1) Testul pentru diagnosticarea sifilisului: Treponema pallidum are epitopi comuni cu
cardiolipinul
2) Testul screening pentru diagnosticul mononucleozei infecțioase: virusul Epstein-
Barr reacționează încrucișat cu hematiile de oaie
3) Teste screening pentru tifosul exantematic și febra pătată a Munților Stâncoși: serul
infectat rickettsian aglutinează unele linii de Proteus vulgaris (reacție Weil-Felix)
4) Variolizare: variola / smallpox <-> variola bovină / cowpox
5) Sistemul ABO

Variația antigenică
- moleculelor le poate fi modificată antigenicitatea prin alterarea epitopilor
- variația antigenică este procesul prin care microorganismele încearcă să se sustragă RI ale
gazdei, prin modificări mai mici sau mai importante la nivelul unor molecule de suprafață
(exemple: Tripanosoma, Plasmodium, Giardia, HIV)

- exemplul clasic: virusul gripal A

- alterările glicoproteinelor de suprafață (hemaglutinina și neuraminidaza) se produc prin
două mecanisme:
* drift-ul antigenic/variația minoră/mutațională: modificări minore ale antigenicității
proteinelor de suprafață
* shift-ul antigenic/variația majoră/reasortare genomică: modificări genetice
majore ce apar prin reasortări genomice între subtipuri virale provenite de la gazde
diferite (omenirea este descoperită în fața unui virus cu totul nou)

- HIV (lentivirus): variația antigenică a acestuia apare prin acumularea de mutații

punctiforme la nivelul glicoproteinelor de suprafață

- cu cât un virus suferă mai multe variații antigenice, cu atât mai greu este de obținut un
vaccin
- pentru vaccinurile anti-gripale se identifică tulpina predominantă, timpuriu la debutul
epidemiei, producându-se vaccinuri pentru această tulpină
- nu exista vaccin anti-HIV deoarece mutațiile și selecțiile apar la aceeași gazdă infectată

SUBIECTUL 6 - EPITOPI RECUNOSCUȚI DE LIMFOCITELE B

VERSUS EPITOPI RECUNOSCUȚI DE LIMFOCITELE T

Epitopi recunoscuți de limfocitele B

- funcția epitopului depinde de natura situsului de legare al Ig-nelor (Ac-ilor)
- legăturile sunt ne-covalente, deci reacția este reversibilă
- cele două componente trebuie să fie apropiate, iar epitopul nu poate fi mai mare decât
paratopul
- sunt compuși din aa hidrofilici de pe suprafața proteinei, spațial accesibili
- pot fi compuși din aa secvențiali sau non-secvențiali
- sunt situați în regiuni flexibile ale imunogenului, având o anumită mobilitate
- proteinele complexe conțin epitopi multipli (unii imunodominanți)

Epitopi recunoscuți de limfocitele T

- complex TCR - Ag - MHC (peptidele antigenice recunoscute de limfocitele T formeaza
complexe tri-moleculare cu molecule MHC și TCR)
- cupa MHC leagă peptide oligomerice care funcționeaza ca epitopi T
- procesarea antigenului este necesară pentru generarea peptidelor care interacționează
specific cu moleculele MHC
- epitopii sunt cel mai adesea interni
- epitopii T-dominanți sunt determinați în parte de un set de molecule MHC exprimate de
un individ

SUBIECTUL 7 - BARIERE ANATOMICE ȘI FIZIOLOGICE.

= prima linie de apărare

= conjunctiva, lizozim, cilii din TRS, pielea intactă, membrane mucoase + mucus, acidul
din stomac, organisme comensale, sistemul complement din sânge etc.
- evitarea infecției prin împiedicarea penetrării patogenului în organism
- bariere anatomice = elemente structurale care împiedică în mod fizic pătrunderea
antigenelor (ex.: pielea, epiteliul mucoaselor)
- bariere fiziologice = acțiunea diferitelor structuri ale organismului (exemplu: mișcarea
cililor din TRS) sau a unor substanțe produse de țesuturi (exemplu: acțiunea de spălare a
lacrimilor) în scopul de a susține barierele anatomice
- prima barieră anatomică = pielea / epiderm (celule moarte, keratină, impermeabilitate
la apă, lipsa vascularizației, turn-over rapid), derm (glande sebacee - pH nefavorabil),
hipoderm (suplimentar grăsime)
- suprafețele exterioare ale tractului GI, R, UG sunt acoperite de epiteliu mucos (și ochiul
este acoperit de conjunctivă), asigurând protecție: spălare, apărare mecanică (mișcarea
cililor), tuse, strănut
- următoarea linie de apărare, dupa ce patogenul a penetrat organismul constă într-o serie
de celule (ucidere intra-/extra-celulară) și molecule (sistem complement, interferoni,
proteine de fază acută)
- patogenul întâlnește un mediu fiziologic ostil, substanțe cu acțiune
antibacteriana/antivirală (exemplu: lizozim, neutrofilele / defensine, sistemul complement,
interferoni, proteine de fază acută)
- bariera fiziologică împotriva infecției cu patogeni = „flora” normală/comensală (!
colicine)

SUBIECTUL 8 - MACROPINOCITOZA, ENDOCITOZA,

FAGOCITOZA.

- macropinocitoza = procesul prin care celula poate internaliza lichid extracelular cu

formarea unei vezicule în jurul unui volum de fluid (macropinosomi 0,2-0,5 micrometri)
- endocitoza = procesul prin care macromoleculele prezente în lichidul extracelular sunt
internalizate ca urmare a interacțiunii acestora cu receptori de pe suprafața celulelor
endocitice (legarea macromoleculelor la receptori -> polimerizarea clathrinei ->
invaginarea membranei cu clathrină -> internalizarea complexului receptor-ligand ->
formarea veziculei 0,15-0,45 micrometri)
- macropinocitoza + endocitoza = sechestrarea intracelulara a antigenelor +
procesarea lor (duce la activarea Ly T)
- fagocitoza = procesul de ingestie a unor particule străine cu diametre mai mari de 0,5
micrometri (mecanism „fermoar” / multipli receptori de suprafață se leagă secvențial la
liganzii de pe suprafața particulei -> polimerizarea actinei -> invaginare -> vezicula ->
fagozom)
- pentru internalizare sunt necesare semnale specifice ale cozilor intracitoplasmatice ale
receptorilor membranari (dacă nu există -> opsonine, molecule de adeziune / integrine)
- chemotactism = multe microorganisme elibereaza substanțe care atrag fagocitele

Calea endocitică
- vezicula tapetată cu clathrină fuzionează cu endozomul precoce (pH moderat ->
disocierea receptorilor -> colectați și reciclați)
- macromoleculele rămân în interiorul celulei = endozom tardiv -> fuzionează cu alte
componente (alți endozomi + vezicule din aparatul Golgi) -> scădere pH
- degradare completă = endozomi + lizozomi -> endolizozomi (pH ~ 5, enzime litice)
- la sfârșitul procesului: produșii de digestie sunt colectați în vezicule exocitice, care se
desprind din endolizozomi

Calea fagocitică
- internalizare -> depolimerizarea actinei -> fagozom precoce, tardiv și fagolizozom
- toate procesele de fuziune și desprindere cu diverse componente sunt facilitate de
annexină, care se leagă de fosfolipidele membranare -> scăderea pH-ului la cel puțin 5
- dacă particula este un microb -> ucidere, apoi digestie (mecanisme de evaziune)
- mecanisme de distructie intracelulară = enzime lizozomale (mecanisme oxigen-
independente), oxidarea letală a lipidelor și proteinelor bacteriene (mecanisme oxigen-
dependente) și eliberarea de oxid nitric

1. Mecanisme oxigen-independente
- în țesuturi unde presiunea oxigenului este scăzută și arderile respiratorii nu pot avea loc
- consumarea ionilor de hidrogen în aceste reacții -> creșterea ușoara a pH-ului ->
defensine (proteine cationice care au o structură amfipatică asemenea colicinelor, deci care
formează canale ionice reglate de voltaj, destabilizatoare pentru bacterie și care au o
selectivitate remarcabilă)
- pH neutru: proteinaze neutre (catepsina G) -> acțiune asupra membranei bacteriei
(creșterea permeabilității)
- pH scăzut: lizozimul și lactoferina

2. Mecanisme oxigen-dependente
- sunt declanșate în momentul fagocitozei, când se produce o creștere dramatică a
activității șuntului hexoz-monofosfaților -> NADPH

- reacția este catalizată de NADPH-oxidaza

- procesul de activare a celulei implică fosforilarea p47-phox și migrarea p47-phox și p67-
phox din citosol către membrana celulară, unde se asociază cu citocromul b558
- electronii trec de la NADPH la o flavoproteină membranară (conține FAD) a
citocromului b558 (potențial redox foarte scăzut -> reduce oxigenul molecular direct la
anion superoxid)
- NADP+ produs accelerează șuntul pentoz monofosfaților (sucroza -> pentoză + CO2 ->
energie)
- două molecule de anion superoxid interacționează spontan (dismutare) sau sub influența
unei enzime numită superoxid dismutaza pentru a genera o moleculă de apă oxigenată
și oxigen singlet; anionul superoxid reacționează cu apa oxigenată generând radicali
hidroxil și oxigen singlet

- agenti microbicizi foarte puternici = anionul superoxid, apa oxigenată, O2 singlet,

radicali hidroxil
- apa oxigenată + mieloperoxidază + ioni de halogen = killer in serie

Oxidul nitric (NO)

- când macrofagele sunt activate prin intermediul unor compuși, încep să exprime nivele
crescute de NOS (nitric oxide synthetase)
- L-arginina + O2 + NADPH -> NO + L-citrulina + NADP
- NO -> activitate antimicrobiană foarte puternică
- alți oxizi de azot reactivi: NO2, N2O3, NO3- (*complexe cu Fe)
- NO + anion superoxid -> ONOO- (anion peroxinitrit)
- ONOO- + H+ -> OH + NO2

Subiectul 9. Neutrofile, Monocite, Macrofage, Eozinofile

Neutrofilele sunt granulocite circulante in sange si formeaza populatia

predominanta de leucocite sanguine. Acestea au nucleu polilobat si foarte multe granule
care, spre deosebire de cele ale bazofilelor si eozinofilelor, nu se coloreaza cu hematoxilina
si eosina.
Neutrofilele au trei tipuri de granule:
- Primare, numite azurofile deoarecde se coloreaza in albastru inchis cu
colorantul Wright. Acestea contin multe enzime hidrolitice:
mieloperoxidaza, lizoimul si proteinele cationice bazice bogate in
arginina.
- Secundare sau specifice. Acestea contin fosfataza alcalina, lactoferina si
lizozim.
- Tertiare asemanatoare lizozomilor conventionali si care contin hidrolaze
acide.
Granulocitele neutrofile au depozite importante de glicogen, care pot fi utilizate pentru
glicoliza, permitant functionarea acestor celule si in conditii de anaerobioza.
Neutrofilele sunt primele care raspund la stimulii chemotactici. La sediul infectiei,
neutrofilele ingera materialul strain si il distrug.

Macrofagele deriva din promonocitele din maduva hematopoietica, care se

diferentiaza in monocite circulante. Monocitele sanguine sunte prezente in proportie mai
mica in sange comparativ cu netrofilele. Monocitele migreaza in tesuturi unde se
diferentiaza in macrofage, care sunt raspandite in toare tesuturile corpului si formeaza
sistemul fagocitelor mononucleare.
In functie de localizare, macrofagele poarta denumiri diferite:
- Histocite – tesutul conjunctiv;
- Macrofage alveolare – pulmonar;
- Celule Kupffer – ficat;
- Celule mesangiale – glomerulii renali;
- Microglii – tesutul nervos;
- Osteoclaste – tesutul osos.
Macrofagele sunt celule cu viata lunga, cu rol important in combaterea
microorganismelor (bacterii, virusuri, protozoare) capabile sa traiasca in interiorul celulelor
gazdei.

Eozinofilul are o capacitate limitata de a fagocita, fiind mai mult implicate in

uciderea extracelulara a unor paraziti cum ar fi helmintii.
Prezinta granule distincte care se marcheaza intens cu coloranti acizi si care au un
aspect caracteristic in microscopia electronica. In mijlocul granulelor se gasesc MBP
(major basic protein), iar in matricea granulelor se gasesc ECP (eosinophilic cation protein)
si EPO (eosinophilic peroxidase). Mai exista si o serie de alte enzime cum ar fi
arilsulfataza B, fosfolipaza C, histaminaza, END (eosinophilic neurotoxin).
Eozinofilele prezinta pe suprafata receptori pentru complement si in urma activarii,
isi activeaza arderile respiratorii care vor conduce la producerea de metaboliti activi ai
oxigenului. In granulele eozinofilului se gasesc si proteine capabile sa determine perforarea
membranei, intr-o maniera asemanatoare compusului C9 al complementului sau al
perforinelor produse de limfocitele T citotoxice sau NK.

Neutrofile – p. 42 carte; Monocite, Macrofage – p. 43 carte; Eozinofile – p. 8 curs.

Subiectul 10. Mastocite, Bazofile

Precursorii mastocitelor, care se formeaza in maduva osoasa prin hematopoieza, sunt

eliberati in torentul circulator ca celule nediferentiate. Aceste celule nu se vor diferentia
pana nu vor parasi circulatia sanguina si nu vor intra in tesuturi. Mastocitele pot fi gasite
intr-o gama larga de tesuturi, incluzand pielea, tesuturile conjunctive ale unor diferite
organe, epiteliul mucos al tracturilor respirator, genito-urinar sau digestiv.
In functie de distributia tisulara, se impart in MMC (mucosal mast cells) si CTMC
(connective tissue mast cells).
Pe suprafata lor se gasesc receptori de mare afinitate pentru IgE, capabili sa lege
molecule de IgE libere (care nu apartin unui complex Ag-Ac). Ulterior, cand IgE de pe
suprafata mastocitului leaga Ag, mastocitele se activeaza. Alte modalitati de activare a
mastocitului sunt reprezentate de fragmente mici de clivaj ale sistemului complement,
denumite anafilatoxine si kinine.
Echivalentul circulant al mastocitului este reprezentat de bazofil. Ca si mastocitele,
aceste celule prezinta un numar mare de granule citoplasmatice care contin un numar foarte
mare de factori dintre cei mai diversi.
Mastocitele, impreuna cu bazofilele joaca un rol major in dezvoltarea reactiilor
alergice.

Mastocite, Bazofile – p. 7 curs.

Subiectul 11. Mecanisme oxigen dependente de ucidere intracelulara

Evenimentele metabolice din timpul fagocitozei se insotesc de un puseu al

metabolismului respirator al celulei, care duce la producerea unor metaboliti toxici ai
oxigenului.
Mecanismele oxigen dependente sunt declansate in momentul fagocitozei, cand se
produce o crestere dramatica a activitatii suntului hexoz-monofosfatilor, care va genera
astfel NADPH (nicotinamid-adenine-dinucleotide-phosphate). NADPH- ul este utilizat
pentru reducerrea oxigenului molecular legat de un tip unic de citocrom dim membrana
plasmatica(cyt b558). Oxigenul este consumat si convertit in anion superoxid, O 2 singlet,
peroxid de hidrogen(H2O2) si radicalii hidroxil(OH). Toti acesti compusi sunt agenti
microbicizi puternici. Mai mult, combinatia peroxid, mieloperoxidaza si compusi
halogenati (ioni de clor) constituie un sistem de halogenare foarte puternic, capabil sa
distruga atat bacterii cat si virusuri.

Carte p. 47, curs p. 5.

Subiectul 12. Strategiile SI nespecific de recunoastere a non-self-ului

SI nespecific utilizeaza 3 strategii de recunoastere imuna:

- Recunoasterea non-self-ului (microbian): recunoasterea de structuri
moleculare care sunt caracteristice doar microorganismelor si care nu sunt
produse de carte gazda;
- Recunoasterea de structuri eliberate de catre celulele self alterate;
- Recunoasterea „missing self-ului”: recunoasterea de structuri moleculare
exprimate doar de catre celule normale, neinfectate ale gazdei. Aceste
structuri nu sunt produse de catre microorganisme si sunt recunoscute de
catre receptorii inhibitori sau proteine care inhiba activarea mecanismelor
efectorii ale imunitatii innascute.
Produsii acestor cai metabolice, ca si produsii anumitor gene sunt denumiti PAMPs
(pathogen associated molecular patterns) si repreinta tinte ale recunoasterii SI nespecific.
Receptorii care recunosc astfel de molecule sunt denumiti PRRs (PAMP-recognition
receptors) sau PRMs (PAMP-recognition molecules) si sunt exprimati de catre diferite
tipuri celulare (macrofage, neutrofie, celule NK etc.).
Cele mai cunoscute exemple de PAMP:
- LPS-ul (lipopolizaharid) bacteriilor Gram pozitive
- Acidul lipoteichoic (LTA) al bacteriilor Gram pozitive
- Peptidoglicani
- Lipoproteine generate prin palmitilarea cisteinelor N-terminale ale multor
 proteine din peretele bacterian
- ARN dublu catenar produs de majoritatea virusurilor in timpul ciclului
infectios
- Β-glicani si manani gasiti in fungi
PAMP-urile sunt produse atat de patogeni cat si de comensali, ceea ce inseamna ca
SI nespecific nu poate distinge intre microorganismele patogene si cele ne-patogene.
PRR/PRM. Au fost sistematizate 3 clase functionale:
1. PRR care semnalizeaza prezzenta infectiei. Pot fi exprimati pe suprafata
celulelor sau intracelular.
2. PRR fagocitici sau endocitici (scavanger – gunoier), care, odata ce leaga PAMP,
mediaza preluarea patogenului de catre celula. Se gasesc pe macrofage, celule
dendritice, neutrofile.
3. PRR secretate. Acesti receptori au 3 categorii de functii:
- Activeaza sistemul complement
- Opsonizeaza microbii
- Functioneaza ca molecule accesorii pentru recunoasterea PAMP de catre
receptorii transmembranari ca TLR
3.1. Colectinele se gasesc in sange dar si in lichidele interstitiale. Sunt alcatuite
dintr-un domeniu de colagen legat la o lectina. Colectinele pot astfel recunoaste
pattern-uri diferite de structuri glucidice de pe suprafata microbiana. Odata
legate la ligandul lor, colectinele mediaza indepartarea patogenului prin
opsonizare, activarea sistemului complement sau prin agregarea bacteriilor.
3.2. Proteinele de faza acuta mentionate anterior, sunt produse in principal de
hepatocitele stimulate de citokine, secretate de celule precum macrofagele.
3.3. Proteinele NOD (nucleotide binding oligomerization domain) sunt molecule
intracitoplasmatice care detecteaza PAMP-urile patogenilor intracelulari, odata
ce acestia au patruns in interiorul celulei. Sunt inrudite structural cu TLR-urile.
Receptorii Toll-like reprezinta o familie de receptori transmembranari caracterizati
prin motive de leucina in portiunea extracelulara si un domeniu intracelular care are
homologie cu cel al familiei IL-1R.
TLR2 – poate lega ancora GPI utilizata de multe molecule pentru a se atasa la
suprafata Tripanosoma cruzi.
TLR2+TLR6 si TLR2+TLR1 leaga:
- Peptidoglicani
- Lipoproteine
- Lipoarabinomanan
- Zymozan
TLR4 este exprimat de multe tipuri celulare: macrofage, celule dendritice,
neutrofile, mastocite, limfocite B, celule endoteliale, celule musculare. Recunoaste LPS-ul
de pe suprafata bacteriilor Gram negative. TLR4 leaga proteina accesorie MD-2, necesara
is ea pentru recunoasterea LPS.
TLR3 – recunoaste ARN viral dublu catenar
TLR5 – flagelina
TLR7 si TLR8 – ARN viral monocatenar
TLR9 – dinucleotide CpG nemetilate ale ADN
 TLR10 – functie inrudita cu TLR9
TLR11 – receptor orfan

Curs p. 9,10

Subiectul 13. Calea clasica de activare a complementului

Este initiata de Ac legati pe suprafata microorganismului, care interactioneaza cu

factorul C1q. Activarea apare prin legarea C1q la un situs de pe fragmentul Fc al
imunoglobulinei. Moleculele de imunoglobuline native nu interactioneaza cu C1q. Cele
mai eficiente in activarea complementului sunt moleculele de IgG si IgM.

In momentul in care
complexum Ag-Ac se
ataseaza la doua sau mai
multe capete globulare ale
C1q, C1r capata activitate
proteolitica, activeaza si
cealalta molecula de C1r si
ambele cliveaza cele doua
molecule de C1s, activandu-
le.

C1s activat are

activitate serin
proteazica si poate
actiona asupra
factorului C4 => C4a
(fragment mic) si C4b
(fragment mare).
C4a are
activitate
anafilatoxinica dar mai
scazuta decat C5a si
C3a.
In prezenta Mg
C2 se ataseaza la C4b
devenind susceptibil
clivajului de catre C1s
=> C4bC2a – C3 convertaza caii clasice.

Calea post C3 debuteaza cu formarea C5 convertazei, prin atasarea C3b la C4bC2a

=> C4bC2aC3b – C5 convertaza caii clasice. C5 convertaza cliveaza C5 in C5a si C5b.
C5b este slab legat de C3b si duce la atasarea rapida a C6 si C7 la C5b. Complexul
C5bC6C7 este slab legat de membrana bacteriei, dar are afinitate pentru lantul peptidic β
al C8. Lantul α al C8 se insera in membrana bacteriei si genereaza modificarea conformatiei
C9, care este capabila sa se insere in bistratul lipidic. C9 polimerizeaza si formeaza o
structura anulara, MAC, care permite patrunderea in celula a apei si electrolitilor. Aceasta
duce la liza osmotica a celulei.

Carte p. 53

Subiectul 14. Calea alternativa de activare a complementului

Este initiata in absenta anticorpilor, apartinand imunitatii nespecifice.

Componentul pivot al
acestei cai este C3.
Acesta prezinta o
legatura interna de tip
tioester intre reziduu de
cisteina si unul de
glutamina, care permite
reactia formei solubile a
C3 cu apa. Calea
alternativa se afla
continuu intr-o stare de
activare spontana la o rata
foarte scazuta a hidrolizei
C3 de catre apa. Aceasta
reactie duce la formarea
unui intermediar instabil,
C3i sau C3[H2O].
In prezenta Mg
C3[H2O] se poate cupla
cu un alt component al
complementului, factorul
B.
Factorul D
cliveaza proteolitic
factorul B, eliberand
Ba(fragment mic) si
Bb(fragment mare) care
ramane asociat la C3i.
Complexul C3iBb este
instabil. Acesta este
stabilizat de properdina.
Este capabil sa cliveze C3 in C3a si C3b.
C3b este stabilizat prin reactie cu suprafata microbiana. Acesta recruteaza factorul
B, care este clivat de factorul D => Ba si Bb formand C3bBb – C3 convertaza caii
alternative. C3 convertaza cliveaza C3 in C3a si C3b, care se ataseaza acesteia formand
C3bBbC3b – C5 convertaza caii alternative.
C5 convertaza cliveaza C5 in C5a si C5b. C5b este slab legat de C3b si duce la
atasarea rapida a C6 si C7 la C5b. Complexul C5bC6C7 este slab legat de membrana
bacteriei, dar are afinitate pentru lantul peptidic β al C8. Lantul α al C8 se insera in
membrana bacteriei si genereaza modificarea conformatiei C9, care este capabila sa se
insere in bistratul lipidic. C9 polimerizeaza si formeaza o structura anulara, MAC, care
permite patrunderea in celula a apei si electrolitilor. Aceasta duce la liza osmotica a celulei.

Carte p. 48

Subiectul 15. Calea lectinelor de activare a complementului

Lectinele sunt proteine care se leaga la carbohidrati.

Calea lectinelor, ca si calea alternativa, nu necesita anticorpi pentru activare. Cu
toate acestea mecanismul este mai apropiat de calea clasica, utilizand o multime de
componente ale acestei cai, deoarece, dupa initiere, actioneaza prin intermediul
componentelor C4 si C2 pentru producerea C3 convertazei.

Aceasta cale este

activata de MBL – mannose
binding lectin, care se leaga
la reziduurile de manoza ale
glicoproteinelor sau
carbohidratilor de pe
suprafata unor
microorganisme. MBL este
considerata o proteina de
faza acuta produsa in cadrul
raspunsurilor inflamatorii.
Functiile ei in cadrul sistemului complement este similara cu cea a C1q, cu care
seamana din punct de vedere structural. Dupa ce MBL se leaga la suprafata celulei sau a
patogenului, intervine o proteina serica MASP (MBL – associated serin protease) care se
leaga la ea. Se formeaza astfel un complex activ care conduce la clivarea si activarea C4.
MASP are asemanari structurale cu C1r si C1s, carora le mimeaza si activitatile.

Curs p. 5

Subiectul 16. Reglarea sistemului complement

Distrugerea celulelor self de catre sistemul complement este prevenita pentru ca

celulele organismului, in special celulele nucleate, prezinta o serie de mecanisme de
protectie. Un prim mecanism este chiar cel prin care compusul C3b este hidrolizat spontan.
Exista o serie de proteine reglatorii, care actioneaza asupra convertazelor. Aceste
proteine reglatorii aontin motive repetitive de aproximativ 60 de aa, denumite SCR (short
consensus repeat). Toate aceste proteine sunt codate pe CRS 1 la om.

1. Reglarea caii clasice

a. C1 inhibitor: inhibitor de serin proteaza(serpina) – poate forma un complex cu
C1r2s2, determinand disocierea de C1q si impiedicand activarea in continuare a
cascadei.
b. Mentinerea compusului C4b in stare solubila sau prevenirea asocierii C2 la C4b
stopeaza activarea caii clasice. Se realizeaza prin intermediul C4BP, CR1, MCP.
c. Asocierea dintre C4b si C2 poate fi prevenita prin DAF (glicoproteina ancorata
covalent la un glicofosfolipid membranar).
d. Convertaza C3 poate fi disociata prin DAF, CR1, C4BP.

2. Reglarea caii alternative

a. Factorul H (solubil) actioneaza in multiple modalitati:
- Asocierea cu C3 impiedica asocierea lui B si ca atare va stopa formarea
convertazei;
- Poate disocia compusul B din complexele: C3iBb, C3bBb;
- Actioneaza ca un co-factor pentru factorul I.
b. Factorul I cliveaza compusul C3 in fragmente mici si inactive. Co-factorii: H, CR1,
MCP.
c. Unele proteine reglatorii vor actiona asupra convertazei deja formate, disociind-o.
Intervin CR1 si DAF.

3. Reglarea caii post-C3

a. Capacitatea C5b,6,7 de a se lega la suprafata celulelor poate ameninta chiar celule
indemne. Proteina S (vitronectina) se poate atasa la complexul liber, mentinand-ul
in stare hidrofila si prevenind atasarea lui la membrana celulara.
b. HRF (homologus restriction factor) si CD59 (MIRL – membrane inhibitor of
reactive lysis) protejeaza celulele organismului de atacul nespecific al sistemului
complement prin legarea la C8 si prevenirea asamblarii C9.
c. Complexul MAC, odata format, poate fi endocitat de catre celulele nucleate.
Celulele anucleate (eritrocitele) sunt mult mai sensibile la actiunea sistemului
complement.

Curs p. 6,7,8

17.Consecintele biologice ale SC

1. Liza celulelor, bacteriilor, virusurilor.
-neutralizarea virala prin crearea strat proteic(Ac +molecule complement)- preluarea de celule cu
CR1(ex: fagocite)
-fagocitarea si distrugerea intracelulara
-fragmentarea anvelopei ,dezintegrarea nucleocapsidei virale
 2.Opsonizarea
Opsonine-C3b,C4b, iC3b-tapeteaza S cel + cel cu R pt Complement = amplificarea fagocitozei si lizei
intracel
3.Legarea de R ai Complementului
-activarea unor rs : proces inflamator, secretia de molecule reglatorii( amplifica/altereaza RI )
-degranularea mastocitelor, bazofilelor, eozinofilelor
-chemotaxia leucocitelor la situsul inflamator
-agregarea plachetelor
-inhibia migrarii macrofagelor
-eliberarea neutrofilelor din maduva osoasa
-crestere de R pt C – CR1,CR3 pe neutrofile
4.Clearance imun- indepartare complexelor imune din circulatie- splina , ficat-distrugere( ex:
eritrocite cu CR1)
5.Reproducere
-gametii au proteine reglatorii
-spermatozoizii protejati de complement prin MCP,DAF,CD59
-C3 secretat in uter ca rs la estrogen
-MCF,DAF,CD59- pe trofoblast
-MCP si DAF prezentele la nivelull tesuturilor fetale
-CD59 prezent pe toate tesuturile
(pag.9 cursul 3)
 18.Receptori pentru complement

(pag.8, cursul 3)
19.Inflamatia mediata de complement

-legatura intre SC si inflamatie- anafilatoxinele( C3a, C4a, C5a)

-mastocitul prezinta R pt anaf
-mastocit+ anafilatoxina= activarea mastocitului- degranulare- eliberare de factori
preformati(ex:histamina) -calea lipo-oxigenazelor/ciclo-oxigenazelor- sinteza de leucotriene
B4mC4,D4, sinteza de prostaglandine si tromboxani.
-efectele factorilor eliberati de mastocit- fenomene ce stau la baza procesului inflamator acut-
caldura si roaseata,edem!!
Trecerea celulelor din vasul sanguin in tesut (diapedeza) este mediata de un set de molecule de
adeziune.
PMN migreaza prin diapedeza din endoteliu de la nivelul situsului inflamator prin 4 etape:
1. Rostogolirea sub influenta factorilor eliberati la nivel tisular(histamina,citokine- IL-
1,TNF-alfa), pe S celulelor endoteliale apar selectinele E si P.Acestea se leaga cu moleculele
mucin-like de pe S neutrofilelor si va incetini dar nu va opri deplasarea lor, facandu-le sa
se rostogoleasca pe S endoteliului.
2. Activarea- neutrofilul se rostogoleste si este activat de chemoatractanti(PAF, C3a, C5a,
C5b67)
ceea ce duce la modificarea conformationala a integrinelor(LFA-1) si ca urmare la
 cresterea afinitatii lor pt moleculele de adeziune din familia Ig-nelor de pe celulele
endoteliale (ICAM)
3. Fixarea- legarea integrinelor LFA-1 la ICAM-1- adeziunea stabila a neutrofilului la
endoteliu.
4. Traversarea peretelui endotelial
Neutrofilele ajunse in tesut fagociteaza si elibereaza mediatori ce mentin si amplifica procesul
inflamator.
MIP-1alfa si MIP-1beta atrag in focar macrofagele care secreta IL-1,IL-6 si TNF-alfa cu efecte
locale:coagulare, cresterea permeabilitatii vasculare,expresia mol de adeziune, stimularea
productiei de chemokine. Acesti factori duc la influxul de Ly,
neutrofile,monocite,eozinofile,bazofile,mastocite.
Durata si intensitatea procesul inflamator acut trebuie reglat pentru a controla distugerile tisulare
si a initia repararea.TGF-beta are rol in limitarea inflamatiei,acumularea si proliferarea
fibtoblastelor si depunerea de matrice extracel.
C5a- cea mai puternica anaf, poate actiona ca un factor chemotactic pt neutrofile,produce
vasodilatatie si cresterea permeabilitatii vasculare(efect prelungit de leucotriena B4),
reactioneaza cu monocitele si hepatocitele determinant eliberarea de citokine.
IL-6 si C5a- induc rs de faza acuta.
Cascada complementului interactioneaza cu alte cascade enzimatice: de coagulare,
generarea kininelor si fibrinoliza, ex: proteina reglatorie C1-Inh, inhiba C1r si C1s, factorul X11 al
s.coagulare si kallikreina sistemului kininelor si plasmina cascadei fibrinolitice.
Anafilatoxinele mai apar ca urmare a activarii altor sisteme care cliveaza direct C3,C4,C5, de ex:
plasmina, kallikreina,enzime lizozomale leucocitare sau proteaze bacteriene.
Celulele maligne pot bloca SC prin endocitoza intregului complex MAC.
20.Mecanisme microbiene de evaziune a atacului SC. Deficiente ale SC

Curs 2

Deficiente
homozigote
C1q,C1r,
C1s, C4,
C2—
aceleasi
simptome-persistenta CI in ser si aparitia LED, glomerulonefrita,vasculite,infectii recurente cu
bacterii piogene.
Deficiente properdina,factor D—infectii recurente cu Neisseria
C3—cele mai severe, infectii recurente
MAC—infectii recurente Neisseria
 C1 Inh—angioedem ereditar
Componente reglatoare DAF,HRF – anemie hemolitica cronica si
hemoglobinurie.

21. Ac, structura, organizare primara, secundara, tertiara, cuaternara

Ig- monomer
-2 lanturi usoare L ( light) -25 kDa
-2 lanturi grele H (heavy)- 50 kDa
1 lant H+ 1 lant L--- legate prin punti disulfidice inter-lant, legatura covalente puternica, legaturi
ne-covalente (hidrofobe, de hidrogen).
Structura primara- secventa liniara de aa cu impartirea lanturilor in regiuni variabile
si constante
Secundara- plierea lantului polipeptidic in foi beta pliate dispuse in 2 straturi opuse
Tertiara- formarea de domenii globulare conectate la domeniile vecine prin
continuarea cu lanturile polipeptidice in afara foilor pliate
Cuaternara- domenii globulare ale domeniilor usoare+ dom globulare ale domeniilor
grele—domeniu functional cu care Lg leaga Ag

22.Domeniile moleculei de Ig
Domenii- unitati homoloage de cca 70-110 aa pe lanturile L si H cu crearea unei bucle(cca 60aa)
cu leg disulfidica.
Secventele de aa ale domeniilor nu sunt identice,dar sunt similare, creaza o forma in spatiu
Lanturile L contin 1 domeniul V si unul C
Lanturile H contin 1 domeniu V si 3-4 domenii C ( in f de clasa Ig)
Domeniile Ig-nelor se pliaza—structura compacta din 2 straturi opuse( 2 foi beta-pliate) unite
prin bucle de conexiune cu lungimi diferite.
Foile beta-pliate dintr-un strat sunt stabilizate prin leg de H care leaga NH dintr-o foaie cu
gruparile carbonil din foaia adiacenta.
Foile beta-din aa hidrofobi(orientati spre interior) si hidrofili(spre exterior) alternativi cu catene
laterale dispuse perpendicular pe planul stratului.
Cele 2 straturi opuse – stabilizare prin leg hidrofobe, leg disulfidica intralant
Interactiuni necovalente dintre domenii prin fetele alcatuite din foi b-pliate- intre domenii non-
identice VL- VH, CL-CH1 , identice :CH2-CH2 , CH3-CH3.
Structura domeniului globular- permite realizarea unei bucle de conexiune cu lungimi si secvente
variabile-formeaza paratopul.

Domeniile regiunii variabile

Diagrama Wu-Kabat- in regiunile variabile pe lanturile H si L, diferente dintre lanturi la nivelul
secventelor reduse- CDR sau regiuni Hiper V- 20% din 110 aa al domeniului V.Restul lantului v-
variatie redusa-regiuni cadru. Regiunile CDR la nivelul buclelor de conexiune dintre doua foi b-
pliate–situsul de interactiune cu Ag.Regiunile cadru –la niv foilor b-pliate- suport pt cele 6 bucle.
Dispunerea spatiata a foilor b-pliate- aceeasi pt toate domeniile, difera orientarea spatiala a
buclelor de la Ig la Ig.
Paratopul- format din domeniul variabil al lantului H si L sau la interactiunea cu anumite Ag—
CDR-ul de pe lantul H sau lantul L.
Modificarea conformationala dintre paratop si epitop—mai buna potrivire.
Domenii constante
Variabilitate redusa intre molecule, partea constanta- destinata functiilor “biologice”
(curs 3 pag 4-5-6-7)
23. Izotip- 5 tipuri de lanturi grele diferite si 2 tipuri de lant usor
Allotip- variante alelice ale isotipului .Indivizii unei specii- au toate clasele de Ig dar
prezinta numai una din formele allotipice.Se exprima codominant, prin excluzie alelica fiecare Ly
B secreta doar una din formele parentale.Determinantii allotipici- la nivelul fragmentelor Fc.
Idiotip(individual) - specificitatea paratopului( a situsului de legare a Ag), este dat de
totalitatea idiotopilor(epitopi/ determinanti Ag) individuali din acea molecula.
(curs 3,pag 9)
Idiotop public-- poate fi prezent in comun la Ac cu specificitati diferite
Idiotop privat –limitat strict la un Ac cu o anumita specificitate
24.Regiune balama- secventa peptidica extinsa(regiune balama) intre domeniile CH1 si CH2 pe
lanturile alfa, delta, gamma ; bogata in prolina(scindata de papaina,pepsina),cisteina(leg
disulfidice intre lanturile H)
- flexibila- mobilitatea bratelor—Fab cu diferite unghiuri ale bratelor atunci cand se ataseaza de
Ag.
-fragmentele Fc si Fab se misca independent
-lanturile miu si zeta nu au regiune balama propriu-zisa
Lant J (joining)-- polipeptid mic 15kda, leaga coada lanturilor miu si alfa prin leg disulfidice,
atasat la ultimul domeniu CH a Ig secretate de plasmocite si faciliteaza secretia la nivelul mucoasei.
Componenta secretorie- Ig A –protectia mucoaselor, apar in lacrimi, mucus, saliva,secretie
lactata.
Ig A(dimer) + componenta secretorie---legate de R la polul latero-bazal al celulelor ---denumit R
poli- Ig—recunoaste lantul J si portiuni C-terminale ale lanturilor alfa—endocitarea complexului
molecular (transcitoza-vezicula de transport)de la polul bazal—pol apical—eliberarea Ig A—
taierea pIgR—ramane o portiune atasata la IgA (componenta secretori)
(curs 3 pag 11-12)

25.CLASE DE IMUNOGLOBULINE SI ACTIVITATILE LOR

BIOLOGICE

Clasele de Ig difera intre ele in multe privinte:

• durata de viata;
 • distributia in organism;

• apacitatea de a fixa complementul si de a interactiona cu receptorii Fc;

• abilitatea de a traversa placenta;

1.IMUNOGLOBULINA G reprezinta 75% din totalul Ac din ser, avand o

concentratie de 1200 mg/dl.
STRUCTURA:

• monomer constituit din doua perechi de lanturi grele si usoare legate prin

punti disulfidice;

• exista 4subclase de IgG definite prin diferentele de la nivelul lanturilor H.

PROPRIETAT BIOLOGICE SI CHIMICE:

• Cele mai multe subclase de Ig au greutate moleculara de 150kDa;

• In ser majoritatea Ig este data de Ig1

• Ig au afinitate mare pt legarea antigenului

• La om, Ig G este singura singura imunoglobulina care poate traversa placenta

si de aceea, Ig G asigura protectia noului nascut in primele luni de viata;

• Moleculele de Ig G pot active complementul pe cale clasica

• Ig G constituie anicorpul produs majoritar in raspunsul imun secundar;

• Ig G difuzeaza rapid in spatiile extravasculare si are afinitate mare pentru Ag

specific. De aceea imunitatea antitoxica este realizata exclusive de IgG;

• Timpul de injumatatire al Ig G este de aproximativ 21 de zile;

• IgG este principal proteina opsonizata implicate in fagocitoza;neutrofilele au

receptori pentru fragmentele Fc ale IgG1 si IgG3.

2. IMUNOGLOBULINA M reprezinta 8-10% din totalul Ac sericu si
 concentratia normal in ser este de 120 mg/dl.
STRUCTURA:

• IgM este un pentamer , cei 5 monomeri fiind uniti prin intermediul unui lant

J si prin legaturi disulfidice la nivelul regiunilor Fc;

• Ig M poate fi usor disociat de catre agentii reducatori, rezultand 5 molecule de

monomer.
PP. BIOLOGICE SI CHIMICE:

• IgM precede aparitia IgG;

• Este primul anticorp pe care il poate produce un LyB activat;

• Semiviata IgM este de aproximativ 10 zile;

• Exista si sub forma de monomer, ca receptor pe suprafata LyB, reprezentand

sub aceasta forma tipul major de receptor pt antigen al celuleleor B

• Molecula de IgM libera in solutie are forma de stea , dar cand se combina cu

o configuratie antigenica are forma de crab;

• Valenta combinatorie teoretica a pentamerului de IgM este 10, dar se observa

doar in cazul interactiuilor cu haptene mici.in cazul antigenelor mari, valenta

efectiva se reduce la 5 datorita resrictiilor sterice date de flexibilitatea redusa
a molecule;

• Anticorpiide tip IgM au o afinitate scazuta pt antigen, dar aceasta este

compensate de valenta mare care asigura o aviditate respectabila pentru

antigenele multivalente;

• IgM este anticorpul predominant din raspunsul imun primar fata de

majoritatea antigenelor;

• IgM este anticorpul predominant produs de fat; un nivel ridicat de Ig M

indica infectarea fatului inainte de nastere

• IgM este eficienta in aglutinare si citoliza, avand importanta deosebita in cazul

 bacteriemie;

• Mare parte din Ac naturali sunt de tip IgM;

• IgM este o opsonina intrinseca deoarece fagocitele nu au receptori pentru

fragmentul Fc al lantului µ;

• parte din IGM este sintetizata local, in tesuturile secetorii. IgM secretorie,

asemeni IgA secretorie poate lega component secretorie.

3.IMUNOGLOBULINA A
Exista sub doua forme:
1. SERICA
2. SECRETORIE
1.Ig A serica:

• 15-20% din Ac serici; 200 mg/dl.

STRUCTURA:

• La om, peste 80% din Ig A serica exista ca monomer, restul se

afla sub forma de dimer. In forma polimerica, unitatile de

monomer sunt reunite prin legaturi disulfidice si prin lantul J.

PP. biologice si chimice:

• Ig A nu leaga complementul pe cale clasica, dar o poate face pe

cale alterna. In stare native , Ig A nu poate interactiona cu

C1q.Semnificatia biologica a acestei cai de activare nu este clara.

• Semiviata Ig A este de 6 zile

• Poate fi inactivat de o proteaza Ig A produsa de gonococci,

meningococi etc.
2.IgA secretorie

• Predomina in diferite secretii

STRUCTURA:

• Ig A secretorie este alcatuita din doi monomeri uniti prin lantul

J impreuna cu component secretorie.Ig A este sintetizata local

de plasmocite si este dimerizata intracellular impreuna cu un
polipeptid bogat in cisteina, lantul J.

• Subclasa dominant de Ig A secretorie este sIgA2.

PROPRIETATI BIOLOGICE SI CHIMICE

• Component secretorie protejeaza IgA de proteaze;

• Ig A secretorie are multiple functii:

I. Protejeaza suprafetele mucosae de interactiunea cu

moleculele de adezine de pe suprafata potentialilor
patogeni si interfereaza aderarea lor si colonizarea
mucoaselor;
II. IgA secretorie poate opsonize particule straine,
neutrofilele avand receptori pe membrane. IgA agregata
poate sa se lege de neutrofie si activeaza calea alterna a
complementului.

4.IMUNOGLOBULINA D

STRUCTURA:

• Monomer, susceptibil la degradare enzimatica, datorita

 particularitatii ca prezinta o legatura disulfidica intre
lanturile grele.
PP BIOLOGICE SI CHIMICE:

• Semiviata IgD este de 2-3 zile; labila la caldura si mediu

acid;

• Prezenta in cantitati mari pe membrane lyB si poate fi

implicate , ca receptor pt antigen in activarea LyB. Pe

suprafata lyB IgD este resent asociat de IgM

• IgD poate actiona ca anticorp pentru penicilina, insulin

si toxina difterica.
5.IMUNOGLOBULINA E
IgE este prezenta in cantitati foarte mici in serul
normal;doar o proportie foarte mica de plasmocite din
organism produc IgE.
STRUCTURA:

• IgE este present doar sub forma de monomer

PP. BIOLOGICE SI CHIMICE:

• IgE are o greutate moleculara de 190kDa si este labila la

56” C.

• Este produsa de LyB si plasmocitele din splina, tesutul

limfatic amigdalian si adenoidiansi din mucoasa

tractului respirator si gastrointestinal.

• Semiviata plasmatica este de 2-3 zile

• Producerea IgE debuteaza precoce in viata fetala;IgE nu

traverseaza placenta;

• IgE este asociata cu reactiile de hipersensibilitate

imediata;
 • Ig E poate fi importanta si in imunitatea fata de unii

paraziti;

• IgE nu poate activa complementul pe cale clasica.

26.RECEPTOII Fc

RECEPTORII Fc
Sunt de mai multe tipuri:
1. 1.R. Fc¥ leaga cu mare afinitate IgG.Prezent pe
monocyte si in mai ica masura pe macrofagele
nestimulate. Functioneaza efficient in medierea
uciderii extracelulare a acelulelor tinta acoperite
de Ac. Fc¥1 regleaza nivelul global de IgG din
corp.
2. R.Fc¥2 are afinitate mica pentru IgG. Distribuit
pe monocyte, neutrofile, eozinofile, trombocite
sip e lyB.
3. Receptorul Fc¥3 are afinitate mica pentru IgG,
present pe macrophage, eozinofile,limfocite NK.
Mediaza ADCC-ul realizat de celulele NKsi
clearance-ul complexelor immune din circulatie
de catre macrofage.

27.SUPERFAMILIA IMUNOGLOBULINELOR
28. MECANISME GENETICE CARE CONDUC LA FORMAREA

LANTURILOR USOARE DE IMUNOGLOBULINE

Imunoglobulinele pot utiliza doua tipuri de lanturi L: k(kappa) si

ʎ(lambda) in functie de partea lor constanta.O molecula poate folosi fie

lanuri k fie lanturi ʎ, dar niciodata pe ambele simultan, fara ca aceasta

sa afecteze functionalitatea receptorului sau a anticorpului.

Fiecare din cele doua lanturi usoare este codat de gene distincte, situate

pe cromosomi diferiti:setul de gene care codeaza lantul k se gaseste pe

cromosomul 2, iar genele lantului usor ʎ pe crs. 22.

Prima optiune a lyB: lantul usor k. Partea variabila a lantului k are o

lungime de 108 AA si este codta de doua segmente genice distincte:

segmental genic V codeaza primii 95 AA, iar segmental genic J codeaza

de la 96-108.

• In genomul celulelor germinale umane exista aprox. 75 segmente

genice Vk diferite, fiecare dintre ele putand coda primii 95

AA.Aceste gene variabile pot fi codate in mod linear, separate prin

introni si precedate fiecare de cate un promotor si o secventa

exonica numita leader, situaa in aval fata de promotor.; secventa

leader codeaza un scurt peptid care are rolul de a introduce in RE

lantul care se sintetizeaza.Acest peptid va fi clivat de la nivelul

lantului sintetizat, inainte de a asambla lanturile usoare si cele grele.

La distanta de grupul genelor V ,spre capatul telomeric al AND, se gaseste

grupul celor 5 segmente genice Jk, dupa care, separata printr-un intron
foare lung , se gaseste o singura gena pentru regiunea constanta Ck, care

codeaza intreaga portiune constanta a lantului k.

Formarea lantului k are loc prin fenomenul de rearanjare genica , adica,

aducerea unui segment genic Vk si un segment genic Jk in imediata

vecinatate unul fata de celalalt.Genele sunt rearajate datorita celor doua

secvente intronice numie RSS.Procesul este mediat de enzimele codate de

genele RAG-1 si RAG-2.Aceste enzyme actioneaza exclusive la nivelul

limfocitelor, iar prezenta lor lor simultana este indispensabila pentru

buna functionare a procesului.

In cursul procesului de rearanjare, cel doua secvente genice V si J vor

forma o seventa genica continua, intregul material genetic fiind excizat si

indepartat.Astfel, AND-ul lyB va contine urmatoarele regiuni, dinspre

centromere spre telomere: segmentele genice Vk de dinaintea celei

selectate, promotorul si exonul Leader al segmentului genic Vk ales, un

intron, segmental genic VkJk urmat de segmentele genice Jk neselectate,

un intron si gena pentru regiunea constanta.Secventa rearanjata va fi

transmisa cu ajutorul unei ARN-polimeraze, generand un transcript

ARN primar. Urmeaza poi un process de taiere a ARNm precursor,

rezultand ARNm matur care va parasi nucleul si se va lega la nivelul

ribosomilor unde are loc translatia.

Genele lantului usor ʎ se gasesc situate la om pe cromosomul 22.

Locusul ʎ uman contine 75 segmente genice Vʎ si 4 segmente genice jʎ

despre care se stie ca sunt functionale.Organizarea locusului ʎ este

diferita de cea pentru k, fiecare segment genic Jʎ fiind asociat cu cate un

segment genic Cʎ distinct.Sinteza lantului ʎ este similara in principiu cu

cea a lantului k:printr-o rearajare aleatorie mediate de RAG1 si RAG2,

un segment genic Vʎ este unit cu un segment genic Jʎ, dar AND-ul

rearanjat va utiiza mai departe acea gena Cʎ asoociata segmentului genic

J ales.

29. MECANISME GENETICE CARE CONDUC LA

FORMAREA LANTURILOR GRELE DE IMUNOGLOBLINE

Genele lantului greu (H) sunt situate la om pe cromosomul 14.

Organizarea acestor gene este mai complexa decat cea a agenelor ce

codeaza lanturile usoare (L) deorece exista un segmentgenic suplimentar

D, care codeaza o portiune a regiunii variaile.Astfel, segmental genic Vh

codeaza primii 94 AA, iar segmental genic JH secventa cuprinsa intre AA

98-113;secventa intermediara, extreme de scurta este codata de un

segment genic numit DH, apoi, la o oarecare distanta , 6 segmente genice

JH functionale.

O alta caracteristica ce particularizeaza genele lanturilor grele este

prezenta in genomul celulelor germinale a unor gene multiple ce codeaza

regiunea constanta.Partea constanta a lantului greu este responsabila

pentru conferirea asa numitelor functii biologice ale Ac, iar conservarea
acestor functii efectorii este realizata prin mentinerea unui nr. limitat de

gene pentru regiunea constanta.

Spre deosebire de partea constanta a lanturilor usoare, regiunea situate

spre capatul C-terminal al lanturilor grele este cea care hotaraste

incadrarea intregii imunoglobuline intr-una din cele 5 clase.Genele CH

sunt separate de genele JH printr-un intron lung.Fiecare gena Ch este

formata din mai multi introni si exoni, fiecare dintre exoni codand cate

un domeniu distinct al regiunii constant.Genele regiunii constant sunt

aranjate intr-o anumita ordine, iar acest aranjament secvential nu este

unul intamplator, ci in directa legatura cu ordinea exprimarii claselor de

Ig in cursul diferentierii LyB si a raspunsului initial in IgM la contactul

cu un Ag.

Pentru a genera o gena transcriptibila pentru lantul greu sunt necesare

earanjari distincte. In aceeasi maniera descrisa anterior, , un segment

genic Dh oarecare este adus langa un segment Jh rezultand DhJh alaturi

de care vine segmentul Vh.

Rearanjarile de la nivelul AND-ului crs 14 vor conduce la urmatoarea

succesiune, dinspre telomere spre centromere:

• Segmentele genice VH neselectate ,

• Promotorul segmentului genic VH selectat

• Exonul Leader

• Un intron scurt
 • Segmental continuu VDJ

• Un alt intron

• Segmentele genice JH neselectate

• Un intron lung si intreaga serie de gene constante

O ARN-polimeraza se va lega la promotor si va transcribe intreaga

secventa , inclusive primele doua gene constant:Cµ si Cdelta. Intr-o

prima etapa, VDJ va fuziona cu Cµ, iar in etapa urmatoare segmental

VDJ se va asocial, cvasialternativ, atat cu gena Cµ, cat si cu gena

Cdelta.Consecinta acestiu process va fi exprimarea simutana , pe aceeasi

celula B, a IgM si a IgD, cu aceeasi specificitate, determinate de aceeasi

combinatie distincta VDJ.

30. FACTORI CARE CONDUC LA GENERAREA

DIVERSITATII IMUNOGLOBULINELOR

1. Spre deosebire de oricare alte protein sintetizate in organism,

codarea lanturilor Ig este asigurata de mai multe gene, care ulterior

se vor asambla intr-o secventa continua.

2. Fiecare dintre aceste gene este aleasa dintr-un rezervor genic,

alaturi de mai multe alte gene perfect individualizate. Cel mai bie

reprezentat din acest punct de vedere est grupul segmentelor genice

V, atat cel destinat lanturilor grele, cat si cele usoare.

3. Mecanismul cel mai important este reprezentat de rearanjarile

aleatorii lasand posibilitatea formarii oricarei combinatii de gene.

4. Paratopul este format din combinatia partii variabile a unui lant

greu cu partea variabila a unui lant usor, asocierea dintre aceste

doua tipuri de lanturi fiind, de asemenea una aleatorie.

5. Imprecizia unirii genelor a condus la ceea ce se numeste

FLEXIBILITATE JONCTIONALA.Taierea dintre RSS si secventa

codanta pare sa fie precisa, in schimb, unirea secventelor codante

este, cel mai adesea, imprecise.Jonctiunea genelor va devein un loc

major de generare a diversitatii, da fiind faptul ca acest process este

practice unul necontrolabil.

a. 5.1 Regiunea P deaditie apare dupa taierea AND-ului. Prima

clivare apare la jonctiunea RSS-exon, in etapa urmatoare

nucleotidele fiind unite in asa-numitul”ac de par”.Pentru ca

unirea geneor sa fie posibila, este necesara taierea “acelor de

par”, taierea facuta de o endonucleaza, asimetric, asa incat

una dintre catene va devein mai lunga decat cealalta.Se

creaza o secventa palindromica la nivelul jonctiunii, motiv

penru care aceasta jonctiune se numeste “regiune P de aditie”.

b. In ultimele stadia ale rearanjarii VDJ, odata taiat acul de par,

cele doua catene ale AND-ului sunt taiate de exonucleaze

inainte de a fi reparate de catre ligaze.Se intampla frecvent

 ca exonuclezele sa taie din secventele codante.Dupa

repararea AND, secventa genelor rearajate difer de cea a

genelor “germline”.

c.Regiunea N de aditie este create cu ajutorul unei enzyme

TdT care are rolul de a adauga nucleotide la capetele genei

D in cursul unirii acesteia cu gena J sau V.Nr maxim de

baze azotate pe care enzima e poate alipi genei D este de

15, dar numarul de limfocite transferate este aleator si

in diferite lyB se formeaza secvente complet diferite.

6. Un alt mechanism este reprezentat de mutatiile somatice care

se produc intamplator, printr-un mechanism neelucidat, la nivelul

genelor rearajate.Un alt element deosebit: frecventa crescuta cu

care apar aceste mutatii. Acest fenomen este characteristic lyB

mature care raspund fata de un Agsi are potentialul de a genera

maturatie de afinitate.

31. COMUTAREA DE CLASA. SECRETIA DE ANTICORPI.

MATURATIA DE AFINITATE

Organizarea genelor ce codeaza partea constanta a lanturilor este difrita

de cea responsabila pentru partea variabila. In cazul lanturilor usoare,

exisa o singura gena CK si mai multe gene Cʎ, dar partea constanta a

lanturilor usoare nu influenteaza nici paratopul si nici clasaIg

respective.Mult mai importanta este partea constanta a lanturilor grele,

responsabila pentru determinarea izotipuli si a functiilor biologice ale Ac.

Genele pentru regiunile constant sunt mai lungi decat cele pentru

regiunile variabiel, fiind alcatuite dintr-o serie de exoni distinct ice

codeaza fiecare in parte domeniie extracelulare, regiunea balama,

domeniul transmembranar si coada intracitoplasmatica.

O caracteristica a genelor CH este prezenta genelor multiple in genomul

ceulelor , corespunzatoare fiecarei clase si subclase de Ig.Ultima gena J H

este separate de prima gena CH printr-un intron foarte lung. Fiecare gena

CH este precedata atat de un promotor, cat si de un amplificatory a

transcriptiei si o secventa numita “switch”(comutare) , caracteristica

fiecarei gene I parte, mai putin genei Cdelta.Secentele de comutare sunt

destul de lugi fiind alcatuite din mai multe motive repetitive.Rolul acestor

introni este de a permite asocierea la acest nivel a unor recombinazecare

sunt diferite pentru fiecare clasa in parte.

In timpul diferentierii lyB , genele Cµ si Cdelta sunt primele transcrise.

Ca elementparticular, ambele gene sunt transmise simultan, probabil

datorita absentei secventei de comutare din fata genei

Cdelta.Transcriptul primar contine genele VDJCµCdelta.Dintre cele 4

situsuri de poliadenilare, primele doua sunt associate genei Cµ, iar

urmatoarele, genei Cdelta. Daca transcriptul primar este clivat si

poliadenilarea are loc la nivelul situsului 2, atunci ARN-mesager va

 contine intreaga secventa a genei Cµ si va rezulta astfel forma

membranara a lantului.Daca poliadenilarea se face la nivelul situsului 4,

atunci , prin taierea ARN-ului , secventa Cµ va fi inlaturata si va ajunge

la nivelul ARNm.

Acest process se produce simultan, astfel ca secventa VDJ are

posibilitatea sa se uneasca atat cu gena Cµ cat si cu gena Cƀ.Astfel, lyB

mature, dar naivevor expima simultan pe suprafata atat IgM , cat si IgD,

cu aceeasi specificitate determinata de VDJ.

Dupa stimularea antigenica, Ig D este pierduta, iar IgM tinde sa fie

inlocuita cu un alt izotip, fenomen denumit comutare de clasa.Gena Cµ

va fi inlocuita cu o alta, situata spre capatul 3’ al AND-ului.Acest process

are loc in timpul vietii adulte a lyB si noi rearanjari genice nu mai sunt

posibile.Astfel, comutare are loa de clasa nu influenteaza specificitatea Ig

respective.

Procesul de comutare de clasa are loc in contextual unui raspuns imun

fata de un antigen T-dependent, adica un raspuns imun in care sunt

implicate si lyT helper, prin ntermediul anumitor seturi de cytokine si

molecule de suprafata.

32.MHC I: structura moleculelor, distributie celulara, functii

MHC I codifica antigene de transplantare de pe suprafata celulara

si antigene serologice. Se gaseste pe suprafata tuturor celulelor nucleate

umane sip e plachete. La soarece, antigenele MHC corespunzatoare sunt

prezente pe suprafata enterocitelor. Ag AB0 sanguine umane din sistemul

grupelor sanguine umane actioneaza si ele ca antigene de transplantare

puternice.

STRUCTURA: doua lanturi polipeptidice:α sau lantul greu ,

codificat de regiunea MHCsi un lant mai mic, asociat necovalent, β2-

microglobulina. Lantul α are trei domenii , poseda o regiune

transmembranara si domenii cu rol in recunoasterea si legarea peptidelor

antigenice. Β2 microglobulina nu este codificata in regiunea MHC , nu

este polimorfa si nu prezinta o regiune transmembranara.

Partea cea mai mare a lantului greu este organizata in trei domenii

globulare, care sunt expuse la suprafata celulei.Lantul α are 340 AA, 90

in fiecare domeniu si 60 in fiecare bucla inchisa prin cate o punte

disulfidica. Lantul greu este ancorat in membrane printr-o portiune

hidrofoba transembranara, formata din 40 reziduuri AA. In citoplasma

exista o scurta coada hidrofila la capatul carboxi-terminal.

Β2-microglobulina este inalt conservata si relativ invariabila la diferite

specii.Rolul biologic al β2 microglobulinei este controversat.Studii pe linii

celulare β2 microglobulina negative sugereaza ca aceasta este necesara

pentru transportul intracellular si expresia pe suprafata celulara a

moleculelor MHC I. β2-microglobulina faciliteaza plierea domeniilor α1

si α2 in cursul sintezei de novo. Β2 microglobulina prezinta omologie cu

regiunea constanta a imunoglobulinelor facand parte din superfamilia

imunoglobulinelor.

STRUCTURA CRISTALOGRAFICA:

Domeniile α1 si α2, care sunt plasate la mai mare distanta de membrana

celulara, formeaza o cupa compusa din 2 α-helixuri dispuse pe un planseu

alcatuit din 8 lanturi peptidice antiparalele, reunite intr-un lant β-

pliat.Cupa MHC I este inchisa la ambele capte si poate lega peptide de 8-

10 AA.

35. ANTIGENE ENDOGENE:CALEA CITOSOLICA.

INTERACTIUNEA MHC I –PEPTID(CURS 8)

Calea prin care antigenele endogene sunt degradate in vederea prezentarii in cupa MHC I este
in fapt aceeasi utilizata de catre celula pentru turn-over-ul normal al proteinelor celulare.In celulele
eukariote,nivelul de protein este reglat foarte atent.Fiecare proteina produsa va fi de asemenea degradata
intr-un anumit ritm,masurat prin ceea ce denumim half-life(perioada de injumatatire).Unele
proteine,cum ar fi factorii de transcriptie,ciclinele,anumite enzyme metabolice,au perioade de
injumatatire foarte scurte.Proteinele care nu s-au pliat complet,moleculele incomplete,anormale sunt,de
asemenea,degradate foarte repede.Toate aceste proteine present in cellule.Cu ajutorul unei
enzyme,proteinelor destinate proteolizei li se ataseaza covalent la gruparile NH2 ale catenelor laterale
de lizina polimeri ale unui mic peptid (76 aa),denumita ubiquitina.Se crede ca enzimele de ubiquitinare
sunt capabile sa identifice o serie de modificari post-translationale,fosforilari,defosforilari,glicozilarii.
Conjugate proteina-poli-ubiquitina pot fi astfel degradate cu ajutorul unui organit non-lizozomal,cu
functie de proteza multifunctionala, denumit proteasom.Proteasomii sunt complexe de cca 700
kDa,formate din multiple subunitati care poseda activitati catalitice.Exista 2 tipuri de
proteasomi: ,,house-keeping” sau standard (datorita prezentei lor in orice celula si datorita functiei
lor0 si imunoproteasomi.Ambele tipuri de proteasomi au in mijlocul lor un ,,miez” comun (numit
20S)
Acesta este alcatuit ca o particular cilindrica formata din patru unitati inelare,delimitand un canal intern
cu un diametru de 10-50 alfa.inelele de la baza si de la varf ,sunt compuse de cate 7 subunitati de
tip a,in timp ce inelele din mijloc sunt compuse din cate 7 subunitati beta.Aceste subunitati sunt codate
de gene dinstincte si au secvente de aa distincte.Subunitatile a ale proteasomului mentin forma
miezului,in timp ce 3 dintre subunitatile beta (beta1,beta2 si beta5) reprezinta componentele catalitice
active.Subunitatile beta sunt structurate astfel incat situsurile active enzimatice sunt situate pe fata
interna a cilindrului.Proteasomul poate cliva legaturi peptidice dintre 2 sau 3 combinatii de aa
(consensus peptide motifs) in cadrul uni proces ATP-dependent, iar degradarea complexelor proteina-
ubiquitina se produce in interiorul proteasomului,provenindu-se astfel liza altor proteine in interiorul
citoplasmei.
PROTEASOMUL STANDARD (NuMIT 26S) este format din proteasomul 20S,la care se adauga 2
copii ale structurrii denumite ,,complex reglator 19S”.Acesta contine aproximativ 20 de proteine
diferite,inclusiv 6 ATPaze (implicate in recunoasterea ubiquitinei) si enzyme implicate in desfacerea
(unfolding)si translocarea proteinelor.Peptidele care rezulta prin actiunea proteasomului standar variaza
in lungime intre 3-22aa,un procent de cca. 20% dintre peptidele rezultate avand o medie de 8-10 aa,
adecvata cupei MHC I.
Dovezile experimentale arata ca si sistemul imun utilizeaza aceasta cale de degradare a proteinelor
antigenice pentru a produce pepide mici destinate prezentarii in MHC I.Expunerea celulelor la cytokine
pro-inflamatorii precum IFNy si TNF pare sa modifice proteasomul.Cele 3 unitati/situsuri catalitice beta
ale proteasomului standard sunt inlocuite de substantile LMP2 siLMP7 (codate de genele situate in
complexul MHC) si MECL-1 (codata in afara complexului MHC).Unitatea reglatorie 19S a
proteasomului standard este inlocuita cu un complex reglator distinct (11S sau PA28), care se
dovedeste essential pentru incorporarea LMP-2, LMP-7 si MECL.
Faptul ca si experienta acestor unitati este similara de IFNy si TNF arata ca in timpul unui raspuns imun
impotriva unui pathogen este favorizata asamblarea imunoproteasomilor.Astfel de proteasome sunt
capabil sa hidrolizeze legaturile peptidice consecutive rezidurilor bazice si/sau hidrofobe,dar
ubiquitinarea proteinelor nu mai este necesara.Nu intamplator,peptidele care se leaga la MHC I se
termina aproape exclusive cu reziduri hidrofobe sau bazice.Deoarece proteasomii imuni cliveaza
preferential anumite secvente,acesta ajuta la selectarea peptidelor care vor fi incarcate in fiecare
molecula codata de o alela MHC I.
PROTEASOMUL IMUN este capabil sa cliveze proteine nou sintetizate,unele inainte ca translatia
sa se fi incheiat.Peptidele rezultate ca urmare a actiunuu proteasomului trebuie insa transportate in
reticulul endoplasmatic,acolo unde moleculele MHC sunt asamblate.Experimentele lui Townsend au
demonstrate rolul critic al peptidului pentru stabilirea moleculelor MHC I si astfel pentru exprimarea
lor pe suprafata celulei.
Transportul peptidelor in REF este asigurat de TAP (transportes associated with antigen processing),un
heterodimer format din TAP 1 si TAP 2.In plus fata de multiplele lor segmente tranmembranare,fiecare
din cele doua prezinta un domeniu hidrofobic,despre care se crede ca strabate membrane si patrunde in
lumenul REF si un domeniu cytosolic care leaga ATP-ul.TAP 1 si 2 apartin unei familii de molecule
(ATP-binding cassette proteins)gasite in membrane multor celule (inclusive bacterii) si mediaza
tranportul ATP-depedent de aa,zaharuri,ioni,pepide.Astfel,pepidele generate in cytosol de catre
proteasome sunt translocate de catre TAP in REF printr-un process care necesita hidroliza ATP.TAP
prezinta cea mai mare afinitate pentru pepide formate din 8-13 aa,aceea ce reprezinta de altfel si
lungimea optima a peptidului care ar putea fi prezentat de catre MHC I,De asemenea ,TAP pare sa
favorizeze pepidele cu aa carboxi-terminali bazici sau hidrofobi,ancorele preferate ale MHC I.
Peptidele rezultate din procesare si care trebuie transportate in reticul nu se gasesc insa libere in
citosol,ci sunt chaperonate de catre proteinele de soc termic hsp70,hsp90 si hsp110.Proteinele de soc
termic sunt inalt conservate in toate organismele si reprezinta un subgroup dintr-un grup mai larg
denumit ,,proteine de stress’.Expresia hsp creste dramatic in celule ca urmare a stress-ului,cum ar fi
cresterea brusca a temperaturii,transformarea maligna sau raspunsul inflamator.In contextual
prezentarii antigenice,hsp70,hsp90 si hsp110 transporta peptidele de la nivelul proteasomului catre
partea citosolica a TAP,in timp ce molecule chaperon rezidente in ER (gp96 gpr170,BiP) preiau pepidele
transportate si le leaga la partea din ER a TAP.
Transferul de la proteasome la TAP nu necesita energie,dar transportul pepidelor in ER se face cu un
consum energetic.S-a estimate ca TAP poate transloca mai mult de 20000 de peptide/min/celula si astfel
furnizeaza suficente peptide moleculelor MHC I nascente,care sunt produse la o rata de 10-100/min.
Genele TAP 1 si TAP 2 sunt adjacente celor care codeaza pentru LMP 2 si 7,in cadrul complexului genic
MHC.Atat genele TAP si LMP sunt polimorfice (prezinta o serie de variante alelice),ceea c ear putea
explica,printe altele,susceptibilitatea diferita a unor indivizi de a raspunde diferit fata de diferite antigene
endogene.
Ca si alte proteine ,lanturile a si beta 2 microglobulina ale MHC I sunt sintetizate la nivel
ribosomal (in polisomii situati de-a lungul membrei RER) si apoi translocate in reticul.Molecula
complete de MHC Inecesita nu doar aceste lanturi,pliate si asmblate correct,ci si prezenta
peptiduluidin cupa.Asamblarea acestor component intr-o molecula stabile, care sa poata parasi REF ,are
loc in cateva etape care implica participarea unor chaperoni moleculari,care vor facilita plierea
polopeptidelor.Primul astfel de chaperon care intra in actiune este calnexina,o proteina de 88 de
kDa,resident al membrei reticulului reticulului endoplasmatic.Calnexina se asociaza cu grupurile
glicozil ale lanturilor a libere ,promovand plierea acestora si formarea legaturilor disulfidice.
O alta molecula tapasina (TAP-asoociated protein),va fi asociata acestui complex.Tapasina este o
glicoproteina transmembrana de 48 kDa, membra a superfamilei imunoglobulineloe,bogata in
prolina.Domeniul transmbranar hidrofob contine un reziduu de lizina care interactioneaza cu
transportul TAP.Ca si in cazul altor gene ce codeaza pentru molecule implicate in procesarea
antigenului,expresia genei pentru tapasina poate fi indusa de catre IFNy.De vreme ce moleculele
de tapasina prezinta situsuri de legare distincte pentru lantul a al MHC I si TAP, se crede ca tapasina
functioneaza ca o punte intre MHC si TAP,ajutand la stabilirea molecule MHC I intr.o conformatie
adecvata pentru incarcarea unui piptid.Asocierea fizica a heterodimerului format din lantul a si beta 2
microglobulina cu proteina TAP faciliteaza capturarea peptidului inainte ca acesta sa fie expus mediului
din interiorul RER.Peptidele care nu sunt capturate astfel de catre MHC I sunt rapid degradate.Un
heterodimer TAP este legat de 4 molecule de tapasina (si astfel la 4 molecule MHC I, complexate cu
calreticulina si ERp57),aceea ce face sa creasca sansa ca peptidul sa poata fi legat macar la cupa unei
molecule MHC i.Tapasina ar mai putea avea rolul de a retine in reticul acele molecule MHC I care au
fost incarcate incorrect sau suboptimal.Consecinta a legii peptidului ,MHC I devine stabile si se poate
disocia de chaperoni,poate iesi din REF si,via complexul Golgi,se indreapta spre suprafata celulara.
Interactiunea MHC I-peptid.
Moleculele MHC I prezinta peptide endogene ,derivate din calea endogena.Peptidele sunt prezentate
limfocitelor T CD8+.Fiecare tip de MHC I (A,Bsau C) leaga un set unic de peptide.In plus,fiecare variant
alelica de molecula MHC I leaga un set deferit de peptide.Pe suprafata unei celule nucleate se gasesc
aproximativ 10 copii ale fiecarui tip de molecula MHC I.Astfel, pe suprafata unei celule poate fi
prezentata simultan un numar foarte mare de peptide diferite.Complexele MHC/peptid au fost isolate de
pe suprafata celulelor,purificate si denaturate pentru ca peptidul sa fie eliberat.O celula normal prezinta
peptide self derivate din proteine intracelulare:citocrom c,proteine ribosomale etc.Celule infecte
prezinta (de ex.)peptide virale.S-a demonstrate ca,pentru heterozigoti,cele doua variante alelice ale
aceleasi molecule MHC I pot prezenta mai mult de 2000 de peptide diferite si fiecare dintre ele este
prezentat cu o frecventa intre 100 si 4000 de copii pe celula.Un limfocit Tc poate fi activat de 100 de
complexe MHC I/peptid.Peptidele prezentate de MHC I au lungimi cuprinse intre 8 si 10 aa (cel mai
frecvent 9)si contin anumite secvente necesare pentru legarea la cupa.Acesti aa,numiti reziduri
ancora.sunt hidrofobi (leucina.isoleucina).Lanturile laterale ale rezidurilor ancora intra in buzunarele
cupei.Majoritatea ancorelor sunt situate la capatul C-terminal,dar exista si la capatul N-terminal.Studiile
de cristalografie au aratat ca peptidul se leaga cu cele doua capete in cupa,dar ca la mijloc se curbeaza
si ia contact cu TCR.

36.ANTIGENE EXOGENE – CALEA ENDOCITICA.

INTERACTIUNEA MHC II – PEPTID(PAG 10.CURS 8)

Lanturile α si β ale MHC II, sintetizate la nivel ribosomal si introduce apoi in reticul,par sa aiba si ele
nevoie initial de calnexina,un chaperon care sa le protejeze cat timp aceste lanturi sa se poata plia si
sa poata forma cupa.De vreme ce APC-urile exprima atat MHC Icat si MHC II,trebuie sa existe un
mechanism care sa previna incarcarea aceluiasi set de peptide antigenice de catre MHC II ca si
moleculele MHC I.Acest mechanism este reprezentat de fapt de un lant,denumit Ii
(CD74)(invariant),care ocupa cupa MHC II,prevenind incarcarea peptidelor derivate din cytosol si
transportate de catre TAP.Trei perechi de molecule a si beta se asociaza cu un trimer Ii
preasamblat.Totodata,lantul Ii actioneaza sic a un chaperon,parand sa fie implicat si in pilirea corecta a
lanturilor a si beta,iesirea molecule din REF si orientarea consecutive a MHC II din reteaua trans-Golgi
catre calea endocitica de procesare (in compartimentul numit MIIC-MHC class compartments),ca
urmare a existentei unor semnale de sortare la nivel cozii citoplasmatice.
In cadrul caii endocitice,complexele se misca de la nivel endozomilor precoce,la nivelul celor tardive si
apoi catre endolizozomi.Pe masura ce activitatea proteolitica creste,lantul Ii este in cele din urma
degradat,iar in cupa nu mai ramane decat un peptid scurt denumit CLIP (class II-a associated invariant
chain peptide).CLIP ocupa fizic cupa,ceea ce va preveni o legare premature a vreunui peptid Ag-ic,dar
si degradarea MHC II.
O molecula MHC II non-clasica, HLA-DM,joaca un rol foarte important in inlaturarea CLIP, catalizand
schimbul dintre CLIP si un peptid antigenic.Reactia dintre HLA-DM si CLIP poate fi inhibata de
prezenta HLA-DO (exprimat doar in celulele B si in celulele epiteliate timice),care se leaga la HLA-
DM si blocheaza astfel schimbul.
Initial s-a crezut ca data fiind invariabilitatea lantului Ii,legarea CLIP la cupa MHC II nu se facea intr-o
maniera stabile si tocmai aceasta instabilitate era cea care facilita inlocuirea sa cu un alt peptid.Astazi,ca
urmare a izolarii complexului HLA-DR3/CLIP dintr-o linie celulara incapabila sa exprime HLA-
DM,stim ca legarea CLIP se face in aceeasi maniera ca si un peptid antigenic adevarat.
Ca si in cazul MHC I,prezenta unui peptid in cupa MHC II se dovedeste imperios necesara pentru
stabilirea molecule.Odata peptidul legat,complexul este transportat la suprafata celulei,acolo unde pH-
ul neutru permite obtinerea unei forme compacte,stabile.Peptidul antigenic este legat atat de puternic
incat,in conditii fiziologice,nu mai poate fi inlocuit.

INTERACTIUNEA MHC II-PEPTID

MHC II prezinta peptide exogene ,derivate din calea endocitica de procesare,pentru limfocitele T
CD4+,dar pot asocial si peptide self.Majoritatea peptidelor self associate cu MHC II sunt derivate din
proteine membranare sau proteine asociate veziculelor caii endocitece.Proteinele membranare sunt
internalizate prin fagocitoza sau endocitoza.Alte peptide sunt derivate din digestia lantului invariant sau
chiar din molecule MHC II.
Au fost efectuate studii similar ca in cazul MHC I;complexele MHC II/peptid au fost inlaturate de pe
suprafata celulei,denaturate si peptidul izolat.Peptidele prezentate de MHC II au lungimi cuprinse intre
13-18 aa,deci mai lungi decat cele din MHC I(9 aa).Cupa de legare a MHC II este deschisa la amandoua
capete ,astfel ca peptidele prezentate pot sa atarne peste cele doua margini –de aceea MHC II poate
prezenta peptide mai lungi in conditii in care lungimea cupei este comparabila cu cea a MHC I.
Capacitatea unui peptid de a se lega la cupa MHC II este de cei 13 aa centrali,,chiar daca peptidul este
mai lung.Peptidele prezentate de MHC II nu stau la fel de ridicate pe podeaua cupei,ca cele din MHC I
si,chiar daca prezinta motive conservate,ele nu prezinta aa ancora la capete;in schimb,se formeaza
legaturi de hydrogen intre aa centrali ai peptidului si cupa.Punctele majore de contact sunt continute
intr-o seventa de 7-10 aa,care prezinta aa aromatic sau hidrofobi la capatul N-terminal si 3 aa hidrofobi
suplimentari in mijloc si la capatul C-terminal. 30% din peptidele din cupa MHC IIprezinta pronila in
pozitia 2 si alte prolina la capatul C-terminal.

37 PREZENTAREA UNOR ANTIGENE BACTERIENE NON-

PEPTIDICE
Moleculele MHC sunt capabile sa prezinte excluziv peptide Ly T .Totusi,este dovedit faptul ca
recunoaste si A g neproteice.Experimente efectuate cu Mycobacterium tuberculosis ne-au ajutat sa
intelegem maniera prin care lipidele si glicolipidele sunt prezentate de catre membrii familiei CD1.
Familia CD1 este formata din molecule care nu sunt codate de gene de la nivelul MHC si formeaza un
system de prezentare a antigenului complet distict fata de MHC-urile clasice de clasa I sau II si chiar
fata de moleculele MHC-like.Pana in present ,sunt descries 5 gene CD1 nepolimorfice la om
(CD1,CD1b ,CD1c,CD1d,CD1e) si doi homologi la rozatoare.Produsii proteici ai acestor gene au fost
clasificati in doua grupe,pe baza structurii si a distributiei tisulare.
Grupul I de proteine CD1 umane (CD1a,b si c) este exprimata din abundenta la nivelul unor APC-uri
profesionale cum sunt celulele Langerhans,celulele dendritice din ganglioni limfatici,celulele B din zona
manta si monocitele activate.Grupul II de proteine CD1(CD1d uman si CD1d1 si CD1d2 murine)este
exprimat la nivelele crescute la nivelul epiteliului intestinal.
Moleculele din familia CD1 au o structura similara cu cea a MHC I, fiind formate dintr-un lant beta 2
microglobulina asociat cu un lant greu de tip a.Identitatea de structura a moleculelor CD1 cu cele ale
MHC I clasice este scazuta.Astfel,domeniul a3 al CD1 seamna mai degraba cu cel al beta 2
microglobulinei decat cu cel a3 al MHC I.Nu exista practice homologie de secventa la nivelul
domeniului a1 si este extrem de limitata la nivelul domeniuluia2.Desi considera ca o molecula MHC-
like,homologia cu domeniul a3 arata ca CD1 este la fel de indepartata de MHC I ca si de MHC II.
S-a aratat ca CD1b actioneaza ca un element de restrictive in prezentarea de lipide (acid
micolic),component ale peretelui bacterian al M.tuberculoSis.Alte studii au revelat prezentarea de catre
CD1 de glicolipide (liporabinomanan)derivate din M. leprae.Spre deosebire de peptidele prezentate
de catre moleculele MHC I clasice,prezentarea acestora antigene este indepartata de TAP-1 si TAP-2 si
nu e sensibila nici la cloroquina(sugerand ca nu apare nici necesitatea unei acidificari
endosomale),demonstrandu-se ca procesarea antigenelor destinate CD1 este diferita fata de cea utilizata
de MHC I(celulele TAP deficient sunt capabile sa prezinte antigene sociate CD1).In ciuda localizarii
CD1 la nivel endosomal,prezentarea apare independent de HLA-DM.Practic,este vorba de o a treia astfel
de cale ,un system distinct ce prezinta etape intracelulare distincte si necesita molecule distincte,capabile
sa prezinte antigene neproteice Ly T.

38 APC-CELULE PREZENTATORE DE ANTIGEN (PAG 5,CURS 8)

APC-celule prezentatoare de antigen:in aceasta categorie functionala sunt incluse celule
diverse,apparent foarte diferite intre ele.Caracteristica lor comuna este aceea ca prezinta pe suprafata lor
moleculele MHC II.Implicit,aceste celule sunt capabile sa proceseze Ag-ul pe calea endocitica,sa-l
prezinte limfocitelor Th,dar, mai mult decat atat,ele trebuie,de asemenea,sa fie capabile sa furnizeze
acestor limfocitelor si nu semnal denumit co-stimulator.Doar un numar limitat de celule pot functiona
ca celule prezentatoare de antigen (APC) profesionale,datorita,datorita expresei de MHC II si de
molecule co-stimulatorii,celule care sunt astfel capabile sa activeze efficient limmfocitele Th.
Celulele prezentatoare de antigen profesionale include celulele dendritice (DC),limfocitele B si
monocitele/macrofagele.Aceste celule difera intre ele din punct de vedere al mecanismului de preluare
a AG-ului,al expresiei constitutive de MHC II si al activitatii co-simulatorii.O serie de alte celule pot fi
stimulate astfel incat sa exprime tranzitoriu MHC II,de obicei in cursul unui raspuns
inflamator:fibroblaste dermice,celule gliale (SNC),celule pancreatice beta,celule epiteliale
tiroidiene,dar si alte celule epiteliale,celule endoteliate sau mezenchimale.Aceste celule sunt capabile
sa actioneze ca APC-uri neprofesionale,pentru o perioada limitata de timp;incapacitatea lor de a oferi
semnele co-stimulatoare face ca rolul lot in activarea limfocitelor T sa fie limitat.
Celulele dendritice (DC) sunt principalele APC-uri,fiind capabile sa induca numai activare limfocitara
ci si teleranta.Chiar daca sunt celule relative putin numeroase,DCreprezinta o populatie foarte
heterogena.O prima clasificare le imparte in 3 grupuri mari: timice,conventionale si plasmacitoide.DC
timice joaca un rol important in procesele de selectie.
DC conventionale (numite si DC interdigitate )se gasesc obisnuit in organelle limfoide secundare,unde
functioneaza ca APC-uri profesionale.In functie de maniera in care ajung in organelle limfoide
secundare,sunt descries doua subtipuri majore:
A. DC derivate din gange-ajung in tesuturile limfoide via circulatia sanguine
B. DC derivate din tesut-ajung in tesuturile limfoide via circulatia limfatica.
Cum splina nu are circulatie limfatica,la nivelul ei se gasesc numai DC derivate din sange,in
timp ce ganglionii limfatici si MALT contin ambele timpuri de DC.Ambele subtipuri deriva
din precursori mieloizi sau din alti precursori hematopoietici.
In functie de expresia moleculelor CD4 si CD8 (moleculele nu par sa functioneze la nivelul
acestor celule),DC conventionale derivate din sange se impart in trei categorii:
a).CD8+(DEC205+-marker de dc murin):odata stimulate,produc cantitati crescute de IL-12,
induc diferentierea de limfocite Th1 si determina proliferarea limfocitelor Tc
b).CD4: se gasesc in special in zona marginala a splinei.
c).CD4-CD8-:se gasesc mai ales in ggl.
DC conventionale derivate din tesut sunt impartite in 2 categorii;
a)celulele Langerhans (LC) se gasec in epiderm;contin granule Birbeck(tubuli citoplasmatici
cu aspect striat,legati de membrane plasmatica,care contin lectine ce pot functiona in procesul
de endocitoza);
b)DC interstitiale,care se gasesc in aproape toate tesuturile periferice non-limfoide.
DC plasmacitoide (se numesc asa pentru ca precursorul lor,limfoid,seaman cu un plasmocit)
exprima B220(marker de celula B),contin RER bine reprezentat,exprima CD4 si CD8,,IL-
3R.Sunt localizate preferential in sange si ganglionii limfatici;sunt importante pentru
raspunsurile antivirale,deoarece sunt capabile sa recunoasca AND-ul sau ARN-ul viral prin
intermediul TLR7 si TLR9.Dupa activare,DC plasmacitoide prezinta Ag-ul si produc cantitati
importante de IFN I (IFNa si IFN beta).
La om,DC conventionale derivate din sange si din tesuturi sunt denumite celule DC 1,iar cele
 plasmacitoide sunt denumite DC2.
De asemenea,DC pot fi impartite in DC mature si immature.Precursorii diferitelor subseturi de
DC migreaza in sange si insamanteaza tesuturi limfoide si non-limfoide,diferentiindu-se in
aceste locatii in DC immature.
DC immature+DC mature (vezi pagina 7 ,curs 8)
Monocitele/Macrofagele trebuie intai activate prin fagocitoza microorganismelor inainte sa
poarta exprima MHC II sau molecule co-stimulatorii.Macrofagele actioneaza ca APC –uri mai
degraba pentru celulele T efector (activate) sau cu memorie.Limfocitele Th activate secreta
IFNy,care activeaza macrofagele si determina cresterea expresiei de MHC II ,inclusive pe
macrofagele si DC din vecinatate.
Limfocitele B exprima MHC II in mod consecutive,dar trebuie intai activate pentru a putea
exprima si moleculele co-stimulatorii.Reprezinta un APC foarte interesant si eficent,deoarece
va recunoaste si internalize antigenul cu ajutorul BCR,chiar sic and antigenul se gaseste in
concentratii foarte mici (de 100-10000 de ori mai scazute decat cele necesare pentru activarea
receptorilor endocitici).Ly B cu memorie exprima o cantitate mai mare de molecule
costimulatorii decat cele naïve si sunt capabile sa determine o activare eficienta a limfocitelor
T.
Limfocitele B nu servesc ca APC-uri in raspunsurile immune umorale primare.

39 complexul TCR(CURS 5,PAG 2.

Asa cum s-a aratat in cazul lg-nelor,acestea sunt associate cu proteine membranare,heterodimerii lg-
a/lg-beta pentru a forma bcr.Similar,TCR (T idiotip) se asociaza cu molecula CD3,fformand complexul
TCR-CD3.Moleculele associate participa la transducerea semnalului,dar nu si la interactiunea cu Ag.
Experimentele care au demonstrate asocierea membranara a TCR cu CD3 au fost urmate de altele care
au aratat ca CD3 este,de asemenea,necesar pentru insasi exprimarea heterodimerilor a beta si gama,delta
pe suprafata celulara.
Pierderea genelor responsabile pentru codarea CD3 conduce la imposibilitatea exprimarii intregului
complex.
CD3 este format din 5 tipuri de lanturi ,associate astfel incat sa formeze 3 dimeri:un heterodimer format
din lanturile gama (ƴ) si epsilonᵋ un heterodimer format din lanturile з si ᴕ si un homodimer format din
lanturile ᴌᴌ(zeta)sau un heterodimer format din lanturile ᴌ si ή.Lanturile ᴌ si ή sunt codate de aceeasi
gena,dar difera la partea lor C- terminal datorita unei diferente in matisarea ARN-ului (splicing) la
nivelul transcriptului primar.
Lanturile ƴ,ᴕ,з ale complexului CD3 sunt membri ai superfamiliei IG-nelor,fiecare continand un
domeniu extracellular Ig-like,urmat de un domeniu transmembranar si o lunga coada intracitiplasmatica.
Lanturile ᴌ si ή prezinta cate o portiune extracelulara extrem de scurta(9aa),in schimb,cozile lor
intracitoplasmatice sunt foarte lungi:113 aa-lantul ᴌ si 155 aa-lantul ή. Regiunea transmembranara a
tuturor lanturilor polipetidice contine reziduri de acid aspartic incarcate negativ. Aceasta sarcina
electrica permite complexului CD3 sa interactioneze cu unul sau doi aa incarcati pozitiv apartinand
regiunii trasnmembranare a fiecarui lant TCR.
Cozile intracitoplasmatice alea lanturilor CD3 contin secvente conservate de aa, numite motive de
activare(ITAM). Acest motiv este gasit si la nivelul altor receptori,inclusive la nivelul heterodimerului
Ig –α/IG –β si la nivelul receptorilor Fc pt IgE si Ig G. ITAM reactioneaza cu tirozin –kinase si
joaca un rol foarte important in transmiterea semnalului . Lanturile ƴ,ᴕ,з contin cateun singur motiv
ITAM ,in timp ce lanturile ᴌ si ή contin cate 3.

40. Organizarea si rearanjarea genelor TCR.(CURS 6,PAG 6)

Intelegerea mecanismului a aparut odata cu identificarea a doua secvente conservate la
nivelul AND-ului din genomul celulelor germinale,fiecare dintre ele constand dintr-un heptamer si
un nonamer bogat in A si T ,separate de catre o secventa neconservata ,formata fie din 12 ,fie din 23
de perechi de baze azotate. Lungimea acestor ,,distantieri’’ corespunde fie unei spire,fie a doua spire
complete a helixului ADN . Aceste secvente sunt intronice si se gasesc dupa fiecare segment genic
V,inaintea fiecarui segment genic J si la ambele capete ale segmentelor genice D. Intronii descrisi
functioneaza ca tinte de recunoastere-secvente semnal-pentru enzimele responsabile pentru rearanjarea
genelor si sunt denumite RSS.
Rearanjarea genelor este rezultatul actiunii mai multor enzyme ,numite generic,, recombinaze’’.
Primele astfel de recombinaze responsabile pentru procesele care au loc in limfocite au fost descries
in 1990 : genele RAG 1 SI RAG 2 codeaza proteine care,doar daca actioneaza impreuna,sunt capabile
sa induca rearanjarea VDJ SAU VJ.
Rearanjarile genelor V(D)J-destinate partilor variabile ale imunoglobulinilor-pot fi “productive” sau
“non-productive”. O rearanjare productive este aceea care va conduce la o secventa VJ sau VDJ care sa
poata fi transcrisa si apoi translata in intregime. O rearanjare neproductiva decaleaza cadrul de lectura
generand codoni stop care vor bloca translatia iar celulele vor fi eliminate prin apoptoza. Desi se
considera ca taierea AND-ului se face in mod precis la jonctiunea dintre exon si intronul RSS,procesul
ulterior de fuziune a segmetelor genice este adesea imperfect. Aceasta imprecizie reprezinta o sabie cu
doua taisuri. Pe de o parte, confera un imens avantaj limfocitelor,conducand la generarea unui surplus
de diversitate,dar,pe de alta parte,poate conduce la rearanjari neproductive.
Limfocitele sunt celule somatice diploid si contin deci atat cromosomi materni cat si paterni. Toate
genele implicate in codarea lanturilor pentru imunoglobuline(ca si cele pentru TCR-T cell
receptor,receptorul pentru antigen al limfocitului T) sunt gene dominante. Cu toate acestea, limfocitelor
nu li se permite decat utilizarea alelelor de pe un singur cromosom. Fenomenul(unic limfocitelor),a fost
denumit “excluzie alelica”. Singura reanjare care are loc simultan pe ambii cromosomi este cea dintre
genel DH si JH, toate celelalte desfasurandu-se fie pe un cromosom,fie pe cel pereche. In acest fel,fiecare
limfocit va retine doar cate o rearanjare productive VDJ si respective VJ, astfel incat vor fi produse
lanturi usoare si grele avand o parte variabila identica. Asamblarea lor va conduce in final la obtinerea
de receptori pentru antigen cu o specialitate unica.

41.GENERAREA DIVERSITATII TCR

Intre imunoglobuline si receptorul pentru antigen al celulei T(TCR) exista multe asemanari din punct
de vedere structural. Domeniile extracelulare care alcatuiesc cele doua lanturi sunt, ca si la Ig, constant
si variabile,intreaga portiune extracelulara a TCR seaman cu fragmentul Fab al anticorpilor9, iar
component dedicate transmiterii semnalului de activare este molecula constanta CD3, analoga cu
heterodimerii Igα si Igβ.
Mecanismul de formare a receptorului pentru antigen al limfocitelor T prezinta foarte multe aspect
extreme de asemanatoare cu cel al formarii imunoglobulinelor,implicand,in esenta, rearanjari genice
V(D)J si diversitate jonctionala.Analiza lanturilor TCR demonstreaza de asemenea existent regiunilor
hipervariabile,responsabile pentru formarea efectiva a situsului de interactiune al receptorului.
Din aceste motive,am ales sa ne concentram in special asupra diferentelor de formare a celor doua
categorii de receptori. O prima deosebire notabila este reprezentata de existenta a doua tipuri de TCR:
TCR 1(γδ) si TCR 2(αβ). Indiferent de tipul de TCR, acesta este asociat la nivel transmembranar,prin
legaturi electrostatice,cu aceeasi molecula CD3.
Exista 4 familii de gene la nivelul AND-ului din genomul celulelor germinale,dedicate cate unui anumit
tip de lant. Genele care codeaza lanturile α si δ sunt grupate pe cromosomul 14(in alta regiune decat
genele pentru lantul greu al imunoglobulinelor), iar genele lanturilor β si γ pe cromosomul 7. Localizarea
particulara a genelor δ,intre genele Vα si genele Jα,nu este intamplatoare.Atunci cand celula reuseste sa
ajunga la o rearanjare productive a genelor pentru lantul α,genele lantului δ sunt deletate; astfel,la nivelul
unui anumit limfocit T, nu poate exista o expresie simultana de TCR αβ si TCR γδ .
Reasortarea genelor se face sub influenta enzimelor codate de aceleasi enzyme RAG1 si RAG2,
sistemul de recunoastere a genelor este reprezentat de aceeasi secventa
heptamer/distantier/nonamer,fuziunea secventelor genice conduce la imprecizie jonctionala,la care se
adauga imprecizia insertionala. Existenta mai multor gene D sau J,grupate distinct,poate conduce la
unele diferente de rearanjare. Repertoriul TCR este,se pare,cel putin la fel de mare ca si al
imunoglobulinelor, mai ales datorita unei enorme variabilitati jonctionale si insertionale(regiunea N de
aditie, regiunea P de aditie). Aceleasi mecanisme reprezinta,in acelasi timp,si un factor de risc,putand
conduce la rearanjari neproductive care fie fac produsul nefunctional,fie fac ca secventa de AND sa nu
mai poata fi citita(introducerea unor codoni stop).
O diferenta importanta intre procesele de formare ale celor doi receptori este aceea ca,in urma activarii
antigenice, genele TCR nu sufera hipermutatii somatice.Absenta mutatiilor intamplatoare reprezinta
o masura de siguranta impotriva aparitiei limfocitelor autoreactive,cu atat mai importanta cu cat
limfocitele T au un system de recunoastere particular,care vizeaza nu doar antigenul-non self-ci si
molecula MHC self- care prezinta acest antigen.
Formarea TCR incepe in corticala timusului,intr-o etapa de dezvoltare a timocitelor cand acestea si-au
castigat expresia moleculei CD3,enzima TdT este de asemenea prezenta,dar nici una dintre moleculele
co-receptor(CD3 si CD8) nu au aparut inca- motiv pentru celulele sunt denumite dublu
negative(DN).(vezi pagina 13,curs 6).

42.MOLECULE CO-RECEPTORI B SI T(curs 5,pagina 2)

Desi recunoasterea complexului antigen/MHC este mediate doar de complexul TCR/CD3(din care doar
TCR are rol in recunoasterea propriu-zisa), alte molecule participa, de asemenea, la activarea celulei T.
Unele dintre acestea participa la intarirea legaturii dintre limfocitele T si celula partener,altele participa
la transducerea semnalului,altele le pot face pe amandoua. Lγ T pot fi impartite in 2 subpopulatii, in
functie de exprimarea pe suprafata lor a moleculelor CD4 sau CD8. Astfel, Lγ T CD4+ sunt denumite
Lγ T helper si vor recunoaste antigenul prezentat de moleculele MHC II. Lγ T CD8+ sunt denumite Lγ
citotoxice si vor recunoaste antigenul prezentat de moleculele MHC I. CD4 este o glicoproteina
monomerica de aprox. 55 kDa, avand 4 domenii extracelulare Ig-like, o regiune transmembrana
hidrofoba si o coada intracitoplasmatica lunga, care contine 3 reziduuri de serina ce pot fi fosforilate.
CD8 este in general un heterodimer αβ( cu lanturile unite printr-o legatura disulfidica), dar poate exista
sic a homodimer αα. Ambele tipuri de lanturi ale CD8 sunt glicoproteine scurte, de aprox. 30-38 kDa.
Fiecare lant consta dintr-un domeniu extracelular Ig-like, o regiune transmembranara hidrofoba si o
coada citoplasmatica ce contine 25-27 aa,mai multi dintre acestia putand fi fosforilati.
Atat CD4 cat si CD8 au 2 proprietati importante,care permit incaadrarea lor in categoria moleculelor
“co-receptor”: se leaga la complexul MHC-peptid si participa la transducerea semnalului.
In timp ce molecula CD8 pare sa se lege la o singura unitate MHC I, in cazul limfocitelor T helper, CD4
se leaga mai intai la un dimer de molecule MHC II. Odata legat la moleculele MHC II, molecula CD4
sufera modificari conformationale la nivelul domeniilor apropiate membrane celulare. Aceasta permite
interactiunea cu o alta molecula CD4(care a suferit aceleasi modificari),ceea ce va conduce la formarea
unor structuri tetramerice(4 molecule MHC II), iar apoi fenomenul poate lua amploare.Acest tip de
legatura,ca o matrice complexa,ar putea fi,in fapt,esential pentru transmiterea semnalului.

CD19 face parte din molecula co-receptor a Lγ B,impreuna cu CD21(receptorul pentru complement 2
sau CR2) si CD81.Rolul fiziologic al CD81 ramane necunoscut inca. CD19 poseda aa de tirozina la
nivelul cozii citoplasmatice,ce vor fi fosforilati ca raspuns la angajarea BCR, eveniment ce determina si
asocierea lγn si fγn la CD19. Stimularea CD19 se poate realiza si atunci cand CR2 se leaga la un antigen
opsonizat cu fragmente ale complementului. Daca aceste doua procese se produc simultan (legarea BCR
si a CR2), aceasta inseamna ca receptorul pentru Ag si co-receptorul Lγ B sunt co-legati(cross-linking),
ceea ce conduce la o amplificare a semnalului de activare. CD19 ar putea fi,de asemenea,util si pentru
receptionarea ajutorului de la limfocitele Th.
O consecinta a co-legarii va fi exprimarea FcγRIIB pe suprafata Lγ B,foarte aproape de BCR; se
genereaza o co-legare ce va transmite un semnal inhibitor celulei(indica faptul ca este prezenta o
cantitate suficienta de anticorpi si nu este nevoie de productia unei cantitati suplimentare-vezi reglarea
RI de catre anticorpi).Mecanismul de supresie se bazeaza pe interactiunea dintre motivele structural
ITIM din coada citoplasmatica a FcγRIIB si tirozina SHP-1.(curs9,pagina 9)

SUBIECT NR 43
ORGANE LIMFOIDE PRIMARE ( CURS 7)
Maduva osoasa si timusul sunt org limf primare ,la nivelul carora este desavarsita formarea
limfocitelor pana la stadiul in care acestea sunt mature si functionale, deci exprima si un receptor
pt Ag complet si corect format.
Stroma timica este formata din fibroblaste si celule ep dendritice ce alc. o retea
tridimensionala ,iar printre acestea se gasesc ly t in dezvoltare. Jonctiunea cortico med. este
populata de celule derivate din maduva hematogena , cum sunt macrofagele santinela si cel dendr
interdigitate. In regiunea ext a cortexului se gasesc cel doica , care au capacitatea de a prelua
aprox 50 de timocite impreuna cu care formeaza complexe multicelulare. In medulara se gasesc
corp Hassal. ( continuarea curs pg2)
SUBIECT NR 44 ( SINTEZA ARAB)
ORGANE LIMFOIDE SECUNDARE
Patogenii pot patrunde in organism pe mai multe cai si pot induce infectii; pt o recunoastere
eficienta exista organele limfoide secundare care au rol in activarea ly deoarece aici are loc
contactul cu Ag.
1) Ggl limfatici sunt structuri bine organizate prin care circula limfa si este cuplat cu vasele
limfatice care dreneaza limfa. Ggl ly are: o capsula fibroasa si apoi o arie corticala iar spre
ext o arie medulara; la randul sau corteul are o regiune cortex superficial si spre ext o arie
de cortex profund sau paracortex. Corteul superficial –este o zona B dependenta si contine
majoritatea ly b , organizate in foliculi limfatici dar si alte tipuri celulare. Unii foliculi au
o zona centrala in care au loc proliferari intense ale ly b –centru germinal,acesti foliculi se
numesc secundari fata de cei care nu au centru germinal si se numesc primari. Foliculii
primari au ly b mature naive
Centrii germinali se formeaza prin proliferare in urma stimularii antigenice a ly b ; sunt
zone de proliferare celulara intensa de selectie a plasmocitelor ce secreta Ac de mare
afinitate si de generare a ly b cu memorie
Aria paracorticala este zona T dependenta cu cel T si celule dendritice interdigitate
-ly t intra in ggl prin ly aferente ce este deschis in sinusul subcapsular ,fie pe la nivelul
venulelor (HEV)
-in medulara se gasesc : plasmocite, macrofage,cel dendritice
2) Splina cu pulpa alba ,pulpa rosie rol in prezentarea Ag circulante, depozit sangvin
3) Tesutul limfatic asociat mucoaselor MALT , BALT, GALT
SUBIECT NR 49

Ly T  (pg9 curs 7)

% din ly t folosesc receptorul  ,reprezinta populatia majoritara de ly t din piele

si epit intestinal si pulmonar. In piele reprezinta 1 % din totalul celulelor, sunt
denumite limfocite intraepidermale . Sunt cd4-cd8- (DN). Celulele  din ep
intestinal si pulmonar sunt denumite intraepiteliale ,fiind cd8+
Celulele  pot fi recirculate si raman fixate in tesuturi . Sunt capabile sa se lege
direct la Ag ,fara sa fie nevoie de procesare si prezentare ,deci intr-o maniera MHC
ne-restricatata; de asemenea se leaga de Ag ne-peptidice dp suprafata
micobacteriilor si la PPD intr-o maniera asemanatoare anticorpilor
Celulele  pot liza o serie de celule tumorale intr-o maniera mhc ne-restrictata.
PPD prezinta o secventa similara cu cea a proteinelor de soc termic ale
mamiferelor . Aceasta sugereaza ca celulele  ar putea avea rolul de a elimina
celulele self deteriorate dar si microbi . Localizarea particulara a acestora in
epitelii sugereaa ca sunt destinate sa raspunda unor antigene epidermice sau
intestinale formand un sistem de supraveghere la acest nivel

LyB1 (CD5+)
Celulele b1 apar in ontogenie inaintea celulelor b22 ,grupul major de ly b la om si
soarece .Ly b1 apar in cursul dezv. fetale , exprima IgM, aproape deloc IgD si se
remarca prin prezenta pe suprafata a moleculei CD5.Aceasta nu este
indispensabila pt dezv lyb si reprezinta mai degraba un marker al ly Th
Celulele B1 se gasesc in cantitati foarte mici in majoritatea organelor limfoide ,
localizate cu predilectie in cavitatea peritoneala si pleurala
Populatia b1 raspunde destul de prost la Ag proteice ,dar mult mai bine la
CARBOHIDRATI . Prezinta pe suprafata Ig M, dar celulele nu sufera
hipermutatii somatice sau comutari de clasa; ca urmare Ac produsi de aceste
celule sunt de mica afinitate . Repertoriul lor restrans le permite sa faca fata unui
nr restrans de patogeni cu care organismul se intalneste mai frecvent in viata
precoce
LyB Cd5+ nu necesita ajutorul Ly Th si sunt responsabile pt nivelul de IgM din
serul normal ; de asemenea aceste celule sunt responsabile pt producerea "Ac
naturali". Pe de alta parte ,foarte multe din leucemiile limfocitice cronice apar
din acest subset ( pg12 curs 7)
Subiect nr 47 (pg4 curs 9)
Calea de semnaliare intracelulara desclansata de TCR
Rezultatul angajarii unui nr suficient de molecule tcr si a formarii SMAC este reprezentat de
recrutarea de proteine cu rol de transducere a semnalului si activarea unor domenii cu rol de
semnalizare. Multiple cai de semnalizare care sunt declansate prin legarea TCR, cai ce se vor
intrepatrunde cu cele declansate de moleculele co-receptor si co-stimulatorii; la acestea se
adauga si molecule adaptor ,proteine non enzimatice .
Lanturile cd3 nu prezintan proprietati catalitice intrinseci insa contin motive ITAM si astfel
servesc ca substrat pt fosforilarea aa de tirozzina de catre protein kinaze lck si fyn; in conditii de
repaus aceste kinaze sunt mentinute inactive . Activarea celor doua va fi efectuata de cd5,
exprimata pe suprafata tuturor leucocitelor. Lck si fyn activate vor permite in continuarea
recrutarea ZAP 70.
ZAP 70 va determina activarea unor molecule “adaptor” care vor furniza legaturi esentiale catre
molecule intermediare ce transduc semnalul TCR. Una din cele mai imp molecule este
VAV1 ,aceasta are in componenta un domeniu care se leaga la citocheletul de actina. O alta enzima

activata de zap 70 este PLC- care activata va putea hidroliza un lipid membranar – PIP2
in mesagerii secundari IP3 si DAG . IP3 se leaga la un canal de calciu determinand
eliberarea acestuia din depozite, ulterior calciul se va lega de calmodulina care va activa
mai departe calcineurina. Calcineurina va defosforila unii membri ai familiei NFAT in
special NFATc care traverseaza membrane nuclear si formeaza NF-ATn-nuclear
Calciu actioneaza si asupra DAG care va activa PKC . Fosforilarea ZAP 70 a proteinei LAT
determina recrutarea PI3K. PI3K fosforileaza PIP2 si il converteste in PIP3; tot PI3K
va actiona asupra altor doua cai implicate in activarea ly t : calea de semnalizaren prin p
38 si calea SAPK/JNK, in final acesta va conduce la activarea factorului de transcriptie c-
jun
Ras este o proteina a carei activitate este controlata de statusul de fosforilare a
nucleotidelor de care este responsabil GEF . Ras-GDP este inactiv si este necesara
interventia GEF .
Fosforilarea LAT de ZAP70 conduce la activare unui GEF si mai departe la activarea
RAS care va declansa o cascada de MAPK-kinaze ce include raf, MEK si ERK.
Aceasta cascada duce la activarea c-myc si c-fos= transcriptia unor noi gene
Legarea cd28 la b7 conduce la recrutarea PI3K care va genera PIP3. CD28 determina
hiperfosforilarea VAV1 , producandu-se agregarea rafturilor membranare in jurul
TCR/CD3, in final are loc activarea c-fos si c-jun care se vor combina pt a forma AP1

SUBIECT 46
a) Semnale co stimulatorii ( curs 9 pg2)
Cea mai importanta pereche de molecule este cea formata de cd28 dp suprafata ly t
si b7 dp suprafata apc-urilor. Legarea cd28 este critica pt activarea ly naïve caci in
absenta co stimularii legarea tcr va conduce la apoptoza sau anergie. Odata cu
angajarea tcr ,expresia cd 28 este amplificata ,iar celulele ies din faza g 0 si intra in
ciclul cellular,efectele se vor reflecta in secretia de cytokine. Nu in ultimul rand cd
28 induce expresia ICOS sau 4-1BB si CTLA4 precum si a molecule cd40L,foarte
imp. pt interactiunea dintre ly t si b
CD28 se leaga cu afinitate moderata la doi liganzi B7-1 si B7-2 care au kinetici
diferite. B7-2 creste rapid si expresia poate dura 96 h in timp ce B7-1 apare doar
dupa 48h si rezista 72h
B7-1 si 2 au functii co stimulatoare a ly t in procesul de proliferare si secretie de
IL2 si IFNgama. B7-2 va determina cresterea secretiei de limfotoxina a, in timp
ce B7-1 favorizeaza secretia de GM-CSF
ICOS nu poate fi legat decat de ICOS, acesta este exprimat doar dupa co
stimularea prin cd28. ICOS va determina cresterea sintezei de IL-10, o citokina
importanta pt diferentierea ly b.
CTLA4 are o homologie de structura de 75% cu CD 28 si prezinta o afinitate de
legare pt moleculele B7 de 10-20x mai mare. El apare pe suprafata ly t dupa
leagarea TCR. CTLA4 poate recruta SHP-2 ,iar aceasta enzima se leaga la un
motiv ITIM (inhibitor) al cozii intracitoplasmatice a CTLA4
CD40L este membru al superfam TNFR.Legarea la mol. cd40 dp suprafata ap-urilor
reprezinta e etapa imp de pregatire a ly naïve pt activare.
CD27 este exprimat de majoritatea ly Th si Tc resting din sangele
periferic.Ligandul lui cd27 este cd70, exprimat atat de ly t cat de ly b ca raspuns
la stimularea Ag. Rolul lui cd 27 este important pt generarea de ly t cu memorie

b) Expansiune clonala vs anergie (pg 8 curs 9)

Odata ce un ly b matur naiv ajunge in periferie va supravietui cateva zile dupa care va
intra in apoptoza. Singura sansa de salvare este reprezentata de contactul cu Ag si de
natura acestuia. Daca ag este t-dependent si ly b este activat cu success de ly th, atunci
urmeaza proliferarea si diferentierea ly b . Vor fi produse atat plasmocite cat si cellule
cu memorie si va fi obtinut un RI umoral. Daca ag este unu t-independent , vor fi generate
plasmocite fara comutare de clasa , astfel plasmocitele vor produce Ac de clasa M si nu
vor apare cellule cu memorie. Daca receptorul celulei b se leaga la un auto Ag ,acel ly
b va fi deletat prin apoptoza sau I se va induce o stare de anergie.
SUBIECT 48
SUPERANTIGENE curs 11
Sunt proteine care se leaga simultan 1) la nivelul unor situsuri constante,situate in afara
cupei mhc2 ,fara sa fie nevoie de o procesare a Ag si 2) la niv unor CDR2 ale unor lanturi
TCRbeta. SuperAg realizeaza deci o leg intre tcr-ul dp un anumit ly t si molecula mhc2
dp suprafata unui APC legatura care ignora peptidul prezzentat de mhc. Denumirea
de superAg subliniaza faptul ca un nr mare de ly t sunt activate ne-specific simultan.
Ca urmare RI care rezulta are o amplitudine foarte mare. SuperAg sunt mitogeni
depedenti de mhc2 , acestea pot fi exogene (produsi ai unei bacterii care se replica)
endogene (produsi ai unor virusuri integrate)

Ag –T independente (curs 11 pg 3)
Pot fi impartite in doua categorii tip 1 si tip2 ,avand caracteristici diferite. Daca rasp lyb
fata de ag Ti-1 pot apare in conditii de complete absenta a contactului cu Th si a
citokinelor, rasp fata de Ti-2, desi nu necesita contact intercellular, necesita ajutor din partea
unui set de cytokine.
Ag Ti-1 : la concentratii crescute, se comporta ca activatori policlonali ai ly b , sunt
considerate mitogeni ai acestor cellule ,se leaga la aceste cellule altundeva decat la
BCR. Chiar si la cantitati mici de Ag ,activarea ramane complet independent de ajutorul
ly Th. De asemenea aceste Ag pot activa si ly b imature.
Ag Ti-2: sunt adesea molecule liniare cu greutate mol. mica , cu epitopi repetitive. Fiind
greu de procesat, ai tendinta de a persista pe suprafata macrofagelor pt perioade lungi de
timp. Actioneaza ca Ag multivalente ce se leaga cu o aviditate inalta la receptorii pt Ag
dp suprafata unui ly b , realizand fenomenul de “ legare incrucisata”. Se crede ca prin
intermediul acestui fenomen se ajunge la o stimulare prelungita a ly b . De subliniat
este faptul ca ag Ti-2 activeaza ly b intr-o maniera specifica
Alte Ag t-independente like : unele virusuri contin epitopi care nu se incadreaza in nici
una dintre categoriile de ag t independ. mentionate. Exemplu , o glicoproteina de
suprafata a VSV poate genera un RI in absenta complete oricarui contact cellular ,
precum si a citokinelor , comportandu-se ca un Ti-1.

SUBIECT 50
MATURIZAREA CELULELOR B IN MADUVA OSOASA SI PROCESELE DE SELECTIE (curs
7 pg 9)
Celula pro-b prolifereaza in maduva osoasa , in acest stadiu exprima CD45R si molecula CD44,
ceea ce va promova in continuare interactiunea dintre c-kit si SCF de pe celulele stromale. Stadiul
pro-b poate fi divizat in 2 etape : pro-b precoce si pro-b tardiv. In stadiul pro-b precoce incep
rearanjarile DJ simultan pe ambii CRS 14. In stadiul pro-b tardiv , ca urmare a fenomenului de
excluzie alelica , urmatoarea rearanjare V-DJ are loc doar pe unul din cei doi crs; tot in acest
stadiu ca urmare a interactiunii c-kit si SCF celulele pro-b sunt stimulate sa exprime IL-7R.
Stadiul PRE-B marcheaza asocierea primei gene constante la segmentul genic rezultat din
fuziunea VDJ. Totodata o cantitate redusa de lant u va fi exprimata pe suprafata , asociate cu un
lant L surogat format din doua segmente peptidice, numite V-pre-B si respectiv  Asamblarea a
2 lanturi  si a doua lanturi V pre-B/5 conduce la formarea receptorului celulei pre-b. Acest
receptor este asociat cu heterodimerii Iga si impreuna formeaza pre-BCR.In stadiul pre-b
rearanjarile VDJ sunt stopate si din acest moment incep rearajarile pt lanturile usoare.
Celulele B imature : o serie de eperimente au aratat ca cel ly b imature pot recunoaste si lega
Ag dar aceasta legare conduce la o inactivare de lunga durata si nu la expansiune si diferentiere. Ly
b imature interactioneaza cu moleculele self din maduva osoasa , aceasta particularitate este foarte
imp. pt dezv tolerantei la self. Daca ly b imatur este expus la o molecula self ,acesta va muri prin
apoptoza-deletie insa daca leaga Ag solubile ,celulele sunt inactivate ,nu deletate ( sunt
anergizate) Inactivarea ly b imature autoreactive se numeste selectie negativa
Celulele B mature : acest stadiu apare predominant in maduva osoasa dar poate sa se produca si
in organe limf secundare. Caracsteristica acestei etape este co-epresia de IgM si IgD. Multi
factori transcriptionali actioneaza in timpu dezv celulelor hematopoietice ,ex : E2A, EBF,
BSAP,Sox-4

SUBIECT 45 ( din subiectele de la arab) sau vezi curs 7

Dezv ly t in timus este un proces complex , multistadial. Celulele stem limfoide migreaza din
maduva osoasa in timus , aici precursorii T sufera o mutatie rapida care devine locul celei mai
intense activitati mitotice din organism. La inceputul formarii lor, timocitele sunt DN deoarece nu
exprima nici una dintre moleculele co-receptor
Selectia pozitiva a timocitelor DP are loc la nivelul cortexului profund si este mediata de celulele
epiteliale corticale care eprima molecule mhc 1 sau 2. Celulele ep. Corticale formeaa prin
prelungirile lor o retea care stabileste contacte stranse cu timocite DP. In locurile de contact au
loc interactiuni intre mol. TCR dp timocite si MHC self exprimate de celulele epit. din corticala.
Vor fi selectate pozitive doar timocitele care exprima receptori capabili sa recunoasca mol MHC.
In plus selectia poz determina si fenotipul de suprafata al ly t. Timocitele DP care exprima TCR
care recunoaste moleculele mhc2 ,inceteaza sa mai exprime mol co-receptor cd4 si raman doar cd8
pozitive. Ti0mocitele DP cu TCR specific pt moleculele mhc 2 pierd molecula cd8 si continua sa
exprime doar cd4. Deci specificitatea TCR determina tipul de molecula co-receptor . care va fi
exprimata de ly t mature . Toate timocitele cu rec TCR care nu recunosc mol mhc self exprimate
pe suprafata cel. Epiteliale corticale, esueaza selectiei pozitive si mor prin apoptoza. Rezultatul
final al selectiei pozitive este aparitia unei populatii de timocite MHC self restricate; astfel selectia
poz este suportul restrictiei mhc a limfocitelor. Ly t mature sunt capabile sa raspunda doar la
Ag prezentate de molecule mhc self exprimate de catre celulele prezentatoare de Ag. In plus
selectia poz determina tipul moleculelor co receptor care vor fi exprimate de ly mature.
Selectia negativa consta in eliminarea timocitelor care exprima receptori TCR cu specificitate
pt Ag self (altele decat mhc) prezente in timus. Acest proces de selectie este mediat de celulele
prezentatoare de Ag din timus , cele mai importante fiind macrofagele santinela si celulele
dendritice prezente in nr mare la jonctiunea cortico medulara. Selectia negativa elimina timocitele
reactive si permite maturarea celulelor self tolerante. Astfel in medulara timusului ajung doar
timocite mono pozitive ( cd4+ cd8- sau cd4- cd8+) mhc self restrictate si self tolerante.Aceste celule
mature vor fi exportate in scurt timp in periferie, alaturandu-se pool-ului limfocitelor t periferice
Subiectele se gasesc in cadrul cursurilor 10 ( Răspunsuri immune mediate celular ) și
11( SuperAg)

57.Transmiterea semnalului mediata de receptorii pentru citokine

58.Antagonisti ai citokinelor; Cross-reglarea citokinelor
59.Secretia de citokine de catre limfocitele Th1/Th2/Th17
60.Boli in relatie cu citokinele. Terapii bazate pe citokine
61.Diferentierea celulelor T. Efectori
62.Celule efectorii in raspunsurile imune mediate celular (CTL, NK, macrofage, T DH)
63.Diferente intre CTL si precursorii CTL
64.Mecanismele de liza ale celulelor tinta

57. Receptorilor din clasele I si II le lipsesc domeniile tirozin-kinazice.Paradoxal, primele

evenimente care are loc dupa interactiunea citokina-R este reprezentat de o serie de
fosforilari ale tirozinelor. ( exemplificam ptr IFNγ R ).
IFN ii au rol in combaterea virusurilor, prin inhibarea replicarii celulelor respective. Totusi,
IFNγ are un rol central in procese imunoreglatoare( reglarea fagocitozei de catre
mononucleare, comutarea de clase spre sublcalse de Ig G si stimularea/inhibarea catre
anumite sublclase de LyT.
Actiuni: A. Cuplarea citokinei => dimerizarea receptorului
B. La subunitatile R se asociaza
diferite PTK inactive Asocierea Jak se face spontan, fara
---- la lantul α se legarea citokinei
asociaza Jak-1
----la lantul β se asociaza Jak-2
C. Asocierea a 2 Receptori si activarea Jak dupa legarea citokinei
D. Jak-1 si 2 se foforileaza reciproc si se activeaza
E. Jak activate fosforileaza tirozine de la nivelul lanturilor
receptorului.
F. La tirozinele fosforilate se leaga STAT
G. STAT sunt fosforilate de catre Jak( la nivelul tyrozinei) si se desfac
de la nivelul receptorilor, indreptandu-se spre nucleu. Apoi dimerizeaza si sufera o
fosforilare suplimentara ( la niv serinei) cee ace conduce la activarea complete a dimerului
ca factor transcriptional.
H. STAT translocate in nucleu induce expresia unor gene care contin
secvente reglatorii potrivite la nivelul promotorilor.
Fiecare grup de cytokine activeaza gene specific in anumite celule .
58. Antagonistii citokinelor sunt proteine care blocheaza activitatea biologica a
citokinelor.Acestea actioneaza in 2 moduri:
1. se leaga de un R ptr citokina si blocheaza accesul citokinei,dar nu transmit nici un
semnal
2. se leaga la citokina si o inhiba.
Cel mai bine caracterizat inhibitor este IL-1 Ra= antagonistul ptr IL-1, care se leaga la R
dar nu determina transmiterea niciunui semnal, in schimb blocheaza legarea adevaratului
ligand. Joaca un rol in reglarea intensitatii raspunsului inflamator. Multi antagonisti se
gasesc in sange ca urmare a clivarii enzimatice a domeniului extracel a R ptr cytokine
IL-2, IL-4, IL-7, IL-6, IFNγ, TNF-α, TNF-β. Cel mai bine caracterizat este s-IL-2 r
( receptor solubil ptr IL-2), care este si un marker al activarii cornice a Ly T, de ex in
imunitati, reactii de respingere transplant, sau SIDA. Astfel IL-2 se leaga la R solubil,
inhiband fucntia sa.
Unele virusuri produc - proteine care se leaga la citokine
- Proteine care seamana cu citokinele si se leaga la R,de ex
poxviridae produc proteina solubila de legare a TNF si a IL-1
( care sunt responsabili cu inflamatia, astfel ca poxvirusurile
inhiba inflamatia), astfel patogenul poate supravietui.
Cross-reglarea citokinelor se refera la stimularea subsetului de Ly T de catre citokinele
secretate de acel subset coroborat cu inhibarea celuilalt set.
De ex. IFNγ( Produs de Th1) inhiba Th2,dar are efecte si asupra unor celule tinta, in relatie
cu Th2.
Cross-reglarea explica de ce in cazul unui RI umoral, reactiile de hipersensibilitate
intarizata nu apar sau sunt foarte scazute in intensitate.
Aceasta reglare are la baza 2 factori transcriptionali, T-Beta si GATA-3. T-Beta determina
activarea Th1, prin secretia de IFNγ, iar GATA-3 determina activarea Th-2, prin secretia
de IL-4.

59. Th1- secreta IL-2, IFN γ, SI limfotoxina α-> raspunsuri mediate celular si patogeni
intracelulari
Th1 determina macrofagele sa secrete citokine in plus, sa fie
fagocite mai potente, cresc productia de NO, le determina sa fie capabile de ADCC( citotoxicitate
dependenta de Ac). Th1 determina II si a moleculelor TAP. Activarea Ly Tcitotoxice sustintuta prin IL-
2, IFN γ si contactului CD40-CD40L amplificarea expresiei MHC.
Th2-secreta IL-3, IL-4, IL-5, IL-6, IL-10, IL-13->sustin Ri umorale ptr eliminarea patogenilor
extracel.
Th2 are rolul de a stabili contactul cu LyB prin CD40-CD40L. IL-4 SI 5
determina comutarea de clasa catre Ig A, E, G4 ( nu determina activare de complement sau ADCC=>
neutralizare in absenta inflamatiei). IL-5 importanta ptr diferentierea si cresterea eosinofilelor. IL-
3,4,10 activeaza mastocitele, care pot da reactii alergice. IL-10 inhiba functia macrofagelor si secretiua
de IL-12, inhiba MHC IIsi B7 de pe DC ( cel.dendritice),dar le amplifica pe LyB
Th17 - secreta citokine din fam IL-17 (in special IL-17a SI IL-17f), IL-22.Acestea sunt citokine pro-
inflamatorii, actionand in special la niv. Situsurilor imune. Hipersecretia acestor citokine se intalnesc
intr-o serie de boliautoimune ( artrita reumatoida, scleroza multipla, psoriazis si IBD-INFLAMMATORY
BOWEL disease).
IL-17 stimuleaza multe celule ale apararii nespecifice ( mai ales PMN neutrofile) dar si epiteliale,
endoteliale, determinand sinteza de IL-1, IL-6, si TNFα, care conduc la inflamatie.
IL-22 determina celulele mucoasei sa sintetizeze produsi antibacterieni, care apara suprafata mucoaselor.
ASTFEL, subseturile de CD4+ nu se suprapun in generarea raspunsurilor imune, fiecare luptand cu
patogeni diferiti, moduland RI in mod diferit.
60. Defectele retelei reglatorii care controleaza expresia citokinelor conduc la afectiuni.
• Infectii cu bacterii Gram – ( E.coli, Klebsiella pneumoniae, Enterobacter aerogenees,
Neisserii) Raspunsul imun este directionat la liza bact6eriilor, cu elimnare de endotoxina care
derermina soc endotoxic caracterizat prin scaderea TA, febra, diaree, coagulare vasculara
diseminata. Rezolvare: prin Ac monoclonali care blocheaza Receptorii ptr cytokine ( IL-1 SI
TNFα) sau inhibitor de IL-1(IL-1Ra). Unele microorgsm secreta toxine( superAg)
recunoascute doar de Vβ al TCR, deci de multe Ly Th, asadar un Super Ag activeaza pana la
25% din Ly Th( De ex Tsts-toxina socului toxic stafilococic)
• Neoplazii( limfoide, mieloide, dar si a unor organe solide). De ex in mixomul cardiac, secretie
crescuta de IL-6, cu effect de stimulare autocrine.
• Inhibarea clonarii Ly, de ex Trypanosoma cruzii(protozoar), urmata si de o scadere de 90% a
CD25 ( IL-2Rα).
• Lepra evolueaza in functie de tipul de aparare, astfel ca daca se activeaza Th1, vorbim de
forma tuberculoida, mai usoara, iar in cazul activarii Th2, raspunsul este predominant umoral,
bacteriile sunt disseminate in macrophage, hipergammaglobulinemie=> infectie diseminata
a oaselor, cartilajelor si nervilor.
• Virusul ebstein-Barr secreta vIL-10, care semana cu IL-10, inhiband activarea Th1.
Terapiile bazate pe cytokine incearca sa resolve o serie de patologii care au substrat molecular.
De exemplu:
o Artrita reumatoida se poate trata cu Ac monoclonali contra TNF receptor
o ( Interferon α) se pot rezolva boli precum hepatita B,C,Sarcom Kaposi, melanomul.
o Interferon β in sclerozele multiple
o G-CSF, care stimuleaza sinteza de granulocite(neutrofile), ajutand orgs in lupta cu
cancerul
o GM-CSF-producerea celulelor liniei mieloide
o IL-11 creste sinteza placheteleor, dupa transplantul medular
o Eritropoietina, creste sinteza de eritrocite
61. Efectorii RI- impartiti in 2 categorii:
1) Celule efector cu efect citotoxic direct- elimina intrusul prin moartea directa a celulei.
Acestea sunt Ly T AG specific (CTL) si NK+ macrophage.
2) Celule CD4 + - rol in reactiile de tip intarziat.
Celulele efector se diferentiaza de cele naïve: de ex. Nu au nevoie de semnal co-stimulator, isoforma
CD45RO de pe celulele cu memorie se asociaza mai bine cu complexul TCR si co-R sai decat CD45RA
de pe naïve.=> Activare mai usoara, chiar in lipsa lui B-7, chiar si pe APC neprofesionist.
62. CTL sunt generate ca urmare a activarii LyT CD8+. Rol important in eliminarea selfului alterat( cel.
Infectate viral, celule tumorale) si respingerea grefelor; sunt MHC I restrictate( toate celulele nuclate au
MHC I => recunosc selful alterat de pe aproape toate celulele orgs.
Raspuns CTL in 2 etape: 1. Ly Tc naïve si se diferentiaza in CTL
2. CTL efectorii se cupleaza la MHC I de pe
celula afectat si o ucide.
CTL+ celula tinta=conjugat. In cateva minute, etapa energofaga, Ca dependenta, care duce la apoptoza
celulei( in ore), intre timp CTL detasandu-se de celula tinta.
CTL prezinta electrono-dense- contine perforine si granzime. Precurosorii CTL nu au. Perforinele
(monomeri) in contact cu M celulei tinta formeaza polimeri- gauresc Membrana( cam ca C9 de la S.
complement). Intrarea granzimelor in celula determina fragmentarea nucleului ( prin atasare la R
manoza 6 fosfat). Determina si fragmentea AND viral din cel.respectiva. Unele CTL nu au aceste enzime,
dar ucid prin intermediul FAS- proteina semnal. Ambele cai determina moarte celulara prin CASPAZE
(cistein-aspratat-proteaze) .
FasL se gasteste pe CTL, Fas pe celula tinta !
NK ucid celulele tumorale si infectate viral in mod asemanator CTL. Daca CTL necesita activare, NK
este o celula citotoxica innascuta, prezentand mereu granulatii mari in citoplasma. Ucide la fel.
Diferentele fata de CTL : NK nu exprima R ptr Ag, nici CD3, recunoastreea tintelor nu este MHC
restrictata, celuleleNK nu genereaza memorie imunologica.
Nk recunoaste celulele alterate prin modificarea balantei de semnale activatoarea si inhibitoare, celula
avand Receptori pentru ambele tipuri de semnale. Exista semnale activatoarea solubile (IL-12, IL-15,
IFN α, β si TNFα). Receptorii au cozi intracitoplasmatice cu motive ITAM ( ca la CD3) sau
ITIM( inhibitorii).
MAcrofagele impreuna cu monocitele formeaza sistemul fagocitelor mononuclare. Sunt capabile de
migrare, citoplasma este bogata in lozozomi, ucid prin digestie lizozomala; sunt APC profesioniste,
prezinta Ag in cupa MHC II, activand Ly T ( APC mai sunt : LyB, cel dendritice…)
Ly T helper
Th1- secreta IL-2, IFN γ, SI limfotoxina α-> raspunsuri mediate celular si patogeni intracelulari
Th2-secreta IL-3, IL-4, IL-5, IL-6, IL-10, IL-13->sustin Ri umorale ptr eliminarea patogenilor extracel.
Diferentierea intre cele 2 subtipuri: data de micromediu, deci de APC
• Stimulare cu IFN γ SI IL-12, IL-27 => Th1
Costimularea cu CD28-B7-1
• Stimularea cu IL-4 => Th2
Costimularea cu B7-2
Odata realizata activarea, clasele nu se mai pot schimba. Activarea de la TH0 spre ½ dureaza 48-72
ore
o Th1 determina macrofagele sa secrete citokine in plus, sa fie fagocite mai potente, cresc
productia de NO, le determina sa fie capabile de ADCC( citotoxicitate dependenta de Ac). Th1
determina II si a moleculelor TAP. Activarea Ly Tcitotoxice sustintuta prin IL-2, IFN γ si
contactului CD40-CD40L amplificarea expresiei MHC.
o Th2 are rolul de a stabili contactul cu LyB prin CD40-CD40L. IL-4 SI 5 determina comutarea
de clasa catre Ig A, E, G4 ( nu determina activare de complement sau ADCC=> neutralizare in
absenta inflamatiei). IL-5 importanta ptr diferentierea si cresterea eosinofilelor. IL-3,4,10
activeaza mastocitele, care pot da reactii alergice. IL-10 inhiba functia macrofagelor si secretiua
de IL-12, inhiba MHC IIsi B7 de pe DC ( cel.dendritice),dar le amplifica pe LyB.
63. Tc naiv nu e capabil de ucidere= precursor CTL. Generarea de CTL functionale necesita 3 pasi
1) Semnal specific prin TCR ( ca urmare a recunoasterii complexului MHC
PROLIFERARE SI
I/Ag )
DIFERENTIERE
2) Co-stimulare, prin CD28, care se leaga la B7 de pe APC
SPRE CTL
3) Semnak indus de IL-2 asupra receptorului de mare afinitate ptr IL-2(CD-25)
MAjoritatea CTL necesita IL-2 suplimentar, deobicei secretat de Th1( desi cele 2 celule nu
interactioneaza in mod direct, activarea amn2rora este modulata de IL-2)

64.Mecanismele de liza celulara difera dla fiecare celula a sistemului imun:

Ly T, dupa activare secreta o serie de citokine care directioneaza raspunsul imun in celular sau umoral,
Th1 mediind calea celulara, prin cresterea potentei fagocitelor, iar Th2 determina cresterea potentei LyB,
mediind calea umorala a RI, prin schimbari de clasa, secretie de Ac.
Macrofagele sunt celule situate la granita dintre SI specific si cel nespecific, ucigand prin fagocitoza,
fiind si APC profesioniste.
Ly T CD8 activate ( CTL ) ucid prin perforine si granzime . Perforinele (monomeri) in contact cu M
celulei tinta formeaza polimeri- gauresc Membrana( cam ca C9 de la S. complement). Intrarea
granzimelor in celula determina fragmentarea nucleului ( prin atasare la R manoza 6 fosfat). Determina
si fragmentea AND viral din cel.respectiva. Unele CTL nu au aceste enzime, dar ucid prin intermediul
FAS- proteina semnal. Ambele cai determina moarte celulara prin CASPAZE (cistein-aspratat-proteaze) .
NK ucid celulele tumorale si infectate viral in mod asemanator CTL. Daca CTL necesita activare, NK
este o celula citotoxica innascuta, prezentand mereu granulatii mari in citoplasma. Ucide la fel.
Diferentele fata de CTL : NK nu exprima R ptr Ag, nici CD3, recunoastreea tintelor nu este MHC
restrictata, celuleleNK nu genereaza memorie imunologica.
Nk recunoaste celulele alterate prin modificarea balantei de semnale activatoarea si inhibitoare, celula
avand Receptori pentru ambele tipuri de semnale. Exista semnale activatoarea solubile (IL-12, IL-15,
IFN α, β si TNFα). Receptorii au cozi intracitoplasmatice cu motive ITAM ( ca la CD3) sau
ITIM( inhibitorii).

BILET 65-LIMFOCITE CU MEMORIE

-dupa raspunsul imun celulele efector sunt eliminate prin interactiunea Fas-FasL
-celulele T activate exprima atat Fas cat si FasL,ceea ce inseamna ca Ly folosesc
aceeasi interactiune ucigandu-se reciproc odata ce Ag a fost inlaturat
-celulele care supravietuiesc sunt sau vor da nastere Ly cu memorie ce
supravietuiesc dupe terminarea RI si se for stabili in tesuturi

Proprietati( intermediare intre Ly naive si Ly efectorii):

- Ly cu memorie se gasesc in repaus ca si Ly naive
- localizarea ly cu memorie + efectorii->circula prin organism si pot intra si in
tesuturi
-localizarea ly naive->circula doar in ganglionii limfatici
-activarea celulelor cu memorie necesita co-stimularea minima
-moleculele de adeziune:-exprima pe celulele cu memorie efector(aceleasi ca la
nivelul cel. efector)/ exprima pe celulele cu memorie centrale(seamana cu cel.
naive)
-durata de viata lunga
-ly t cu memorie mai rapide si eficiente decat ly care participa la RI I

Generare celule T cu memorie

-doua molecule importante in generarea ly T cu memorie: IL 7, CD27

-doua populatii diferite ->celule cu memorie centrale( aceste celule sunt recilculate
prin ggl limfatici si rezista in stare de repaus in org. limfoide secundare, este un
proces mult mai lent decat cel declansat de celulele cu memorie defector)
-celule cu memorie efector( este amplificarea expresiei unui set diferit de molecule,
care sa le permita migrarea in tesuturi periferice si in situsuri inflamatorii -un set de
molecule permite celulelor sa migreze in piele si altul in mucoase

- ly cu memorie pe masura ce imbatranesc tind sa se acumuleze in sange si splina

BILET 66 LIMFOCITE REGLATOARE

-Ly T capabile sa deprime raspunsurile altor limfocite

-Celulele T reg naturale sunt CD4 si CD 25 ,reprezinta o line distinsa de celule T ,
selectata in timpul dezvoltarii timice
-au rol de a mentine toleranta fata de self,deprima reactia grefa contra gazda, RI
fata de celulele tumorale,alergeni, patogeni precum si RI fata de transplante
-necesita IL-2 pt mentinerea populatiei celulare si activare, afinitate crescuta pt
complexele MHC II /peptid self,pot suprima si celulele dendritice si celulele nk
-amplificarea Treg: de imp.in tratamentul afectiunilor autoimune,pt anihilarea
rejetului allogrefelor
-depletia Treg:amplifica raspunsurile imune,fata de vaccinuri tumorale sau fata de
alti patogeni precum HIV
- in cadrul ly t cD4+ au fost identificate 2 tipuri de celule cu activitate
supresoare:Tr1 si Th3

BILET 67-Celule NK,NKT-IMPORTANTA, CATEGORII DE RECEPTORI

NK-natural killers
-au fost in trecut asemanate cu niste limfocite mari,granulate cu activitate
citotoxica impotriva unei game variate de celule tumorale
-importante impotriva unor celule tumorale si impotriva celulelor infectate cu
virusuri
-constituie 5-10 % din nr total de limfocite din sangele periferic
-nu prezinta pe suprafata membranei molecule sau receptori care
diferentiaza Ly T DE Ly B
-pot recunoaste o potentiala tinta in 2 modalitati (prezinta receptori proprii
care pot distinge celulele afectate cu ajutorul celulei MHC I / prezinta receptori
CD16 capabili sa recunoasca portiunea Fc a moleculei de Ig G ; a cesta reprezinta
un examplu de citotoxicitate mediate cellular dependent de Ag

In prezent a fost descoperita un nou tip de celula NK1T - care prezinta caracteristici
comune atat Ly T cat si celulelor NK.
- ca si Ly T prezinta tcr-uri care interactioneaza care interactioneaza cu moleculele
MHC like numite CD1
-spre deosebire de Ly T nu reactioneaza cu MHC I SI MHC II

-ca si NK prezinta pe suprafata lor si CD 16 si receptori tipici celulelor Nk (poate

omora celulele afectate)
SUNT IMPORTANTE IN RASPUNSUL IMUN RAPID

BILET 68-MOLECULE DE ADEZIUNE

Majoritatea CAMs apartin urmatoarele patru familii de proteine:

1. Familia selectinelor: glicoproteine, cu un domeniu lectin-like; pot astfel lega anumite
grupuri
carbohidrat. Exemple: selectina L (leucocite circulante), selectina E, selectina P (celule
endoteliale ).
2. Familia moleculelor mucin-like: proteine asociate cu carbohidrati sialilati, care sunt
liganzi
pentru selectine. Exemple: CD34 si GlyCam-1 (celule endoteliale din ganglionii limfatici)
- se
leaga la selectina L; PSGL-1 (neutrofile) - se leaga la selectina E si P de pe endoteliul
"inflamat" .
3. Familia integrinelor: proteine, heterodimeri a~. In functie de tipul lantului ~ sunt grupate
in
subfamilii. Exemplu: LFA-1- integrina ~2 (CD18), ligand pentru ICAM-1.
4. Superfamilia imunoglobulinelor: contine un numar oarecare de domenii globulare.
Exemple:
ICAM-1, ICAM-2, ICAM-3, V-CAM (Vascular Cell Adhesion Molecule); se leaga la
integrine. '
MadCAM-1 contine atat domenii globulare cat si domenii mucin-like. Este exprimata pe
endoteliul mucos si are rol in directionarea limfocitelor in mucoasa. Se leaga si la integrine
(prin
domeniul Ig-like) si la selectine (prin domeniul mucin-like).

BILET 69-INFLAMATIE ACUTA LOCALA

Procesul inflamator acut se declanseaza la cateva minute de la aparitia stimulului si va avea

0 durata
scurta. Un proces inflamator local poate avea loc si fara implicarea generala a sistemului
imun.
Cresterea diametmlui vascular (vasodilatatie) va permite cresterea influxului de sange in
zona afectata,
dar si reducerea vitezei de circulatie. Prin aceasta se explica roseata si caldura. In plus, are
loc o
crestere a permeabilitatii peretelui vascular (in special a venulelor post-capilare), ceea ce
va permite
extravazarea atat a lichidelor si aparitia edemului, cat si a leucocitelor. Exudarea fluidelor
din sange va
antrena activarea sistemelor de coagulare, fibrinolitic si al kininelor,)iar mediatori ca
bradikinina si
fibrinopeptine vor contribui si ei la cresterea permeabilitatii vasculare.
Unele modificari vascuIare se datoreaza efectelor indirecte ale anafilatoxinelor (C3a, C5a),
care,
actionand asupra mastocitelor, vor conduce la degranularea acestora si apoi la secretia de
mediatori
nou-formati.
Intr-un interval de cateva ore, neutrofilele vor fi antrenate in procesul de diapedeza prin
endoteliul de
la nivelul situsului inflamator. Procesul poate fi impartit in 4 etape succesive, dar care se
suprapun in
buna masura:
1. rostogolirea: sub influenta unor diversi factori eliberati la nivel tisular (histamina,
citokine -
IL-l, TNFa), pe suprafata celulelor endoteliale apar selectinele E si P. Acestea se vor lega
intr-o maniera reversibila cu moleculele mucin-like sau cu sialil Lewisx de pe suprafata
neutrofilelor. Aceasta va incetini deplasarea neutrofilelor, facandu-Ie sa se rostogoleasca
pe
suprafata endoteliului (facilitand interactiunea altor perechi de molecule de adeziune), dar
nu
Ie va opri.
2. activarea: pe masura ce neutrofilul se rostogoleste este activat de diversi chemoatractanti
(de
ex. PAP - platelet activating factor; C3a, C5a, C5b67; chemokine: IL-8, MIP-l~
macrophage inflammatory protein). Legarea chemotractantilor la receptorii de pe suprafata
neutrofilului conduce la transmiterea unui semnal activator mediat prin proteine G, asociate
aces tor receptori, iar acest semnal va determina modificarea conformationala a integrinelor
si
astfel cresterea afinitatii lor pentm moleculele de adeziune apartinand superfamiliei Ig-
nelor.
3. fixarea (arestarea) si adeziunea: legarea integrinelor de mare afinitate (LFA-l) la
moleculele
apartinand superfamiliei imunoglobulinelor (ICAM-l) va face ca adeziunea neutrofilelor la
endoteliu sa fie ferma si stabila.
4. traversarea peretelului endotelial: mediata de chemoatractanti, interactiuni intre diverse
integrine si molecule din superfamilia Ig-nelor si alti stimuli de migrare.l
Odata ce neutrofilele ajung in tesut, fagociteaza si elibereaza mediatori care vor contribui
la randul lor
la mentinerea/amplificarea procesului inflamator. Astfel, MIP-la si MIP-l~ atrag in focar
macrofagele care ajung in cca. 5-6 ore, sunt activate si vor secreta diversi factori la
randullor. Pe langa
mastocite, macrofagele reprezinta elemente majore in desfasurarea inflamatiei.
Macrofagele activate secreta IL-l, IL-6 si TNF-a, responsabile atat pentru efectele locale
(coagulare,
cresterea permeabilitatii vasculare, stimularea expresiei de molecule de adeziune2,
stimularea
productiei de chemokine3) cat si pentm cele sistemice din timpul procesului inflamator.
Eliberarea
acestor factori va conduce la un influx crescut de celule: limfocite, neutrofile, monocite,
eozinofile,
bazofile, mastocite, fiecare contribuind la eliminarea antigenului, precum si la vindecarea
tesutului.
Durata si intensitatea procesului inflamator acut trebuie reglate, in primul rand pentm a
controla
distrugerile tisulare si, in al doilea rand, pentm a da posibilitatea interventiei mecanismelor
de
reparare.

BILET 70 –inflamatia acuta sistemica ;inflamatia cronica

Raspunsul inflamator acut poate fi insotit de un raspuns sistemic ;factori precum IL-1 ,IL-6 si
TNF-
Inflamatia cronica este, cel mai adesea, expresia incapacitatii sistemului imun de a elimina
antigenul.
Situatiile in care antigenul poate sa persiste sunt diverse: microorganisme care au dezvoltat
mecanisme de evaziune, autoimunitati in care antigenul self stimuleaza permanent
limfocitele, celule neoplazice care prolifereaza. Semnul distinctiv al acestui tip de
inflamatie este reprezentat de activarea si acumularea macrofagelor care, la randul lor,
stimuleaza proliferarea fibroblastelor si productia de colagen, ajungandu-se la un un proces
de cicatrizare invalidanta, denumit fibroza.
Inflamatia cronica poate conduce la formarea granulomului, care consta dintr-o masa
centrala de macrofage activate, unele fuzionate, inconjurate de macrofage cu
aspect de celula epiteliala (epitelioide); la periferia acestei acumulari de macrofage cu
aspect tumorale se gasesc lirnfocite activate.
In zonele extralimfoide tertiare unde se desfasoara un proces inflamator se observa aparitia
de celule endoteliale cu un aspect asemanator celui din HEV. Aceste regiuni HEV-like
prezinta molecule de adeziune mucin-like (Gly-CAM-l, MadCAM-l, CD34) si reprezinta
locul pe unde se va putea produce extravazarea lirnfocitelor in tesutul inflamat. Astfel de
regiuni-HEV -like au putut fi observate in afectiuni precum artrita reumatoida, boala Crohn,
colita ulcerativa, boala Graves, tiroidita Hashimoto, diabetul zaharat. Aceasta observatie a
condus la ideea ca tratamentul unor astfel de
afectiuni inflamatorii cronice ar trebui sa tinteasca dezvoltarea regiunilor HEV-like.

BILET 71-MEDIATORII INFLAMATIEI

-CHEMOKINE- superfamilie de proteine mici care controleaza in mod selectiv
adeziunea,chemotaxia si activarea multor leucocite,dar intervin si in traficul normal al
limfocitelor
-mediatori enzimatici plasmatici( sistemul kininelor,sistemul de coagulate,sistemul
fibrinolitic,sistemul complement)
-Mediatori lipidici ai inflamatiei (la nivelul mastocitelor,macrofagelor,monocitelor si
neutrofilelor fosfolipidele membranare sunt degradate in acid arahidonic si Lyso PAF
-Mediatori citokinici ai inflamatiei (IL-1 IL-6 IL-12 TNF-ALFA joaca un rol important
in declansarea raspunsului inflamator acut, efectele multor chemokine fiind redundante si
pleiotropice

BILET 72- TRAFIC LIMFOCITAR

Descrierea clinica antica a inflamatiei ramane perfect valabila si astazi: rubor (roseata),
tumor
(tumora), dolor (durere), calor (caldura) si functio laesa (afectare functionala). In spatele
acestor
simptome se ascund insa 0 serie de procese extrem de complexe, in care sunt implicate 0
multitudine
de tipuri de celule si molecule.
Un element important, care face posibil procesul inflamator, este reprezentat de
posibilitatea
leucocitelor de a parasi torentul circulator si de a penetra in tesuturi. In ceea ce priveste
limfocitele,
acest tip de migratie este unul continuu (fenomenul de trafic limfocitar, avand loc atat in
timpul unui
proces inflamator cat si in absenta lui. Recircularea permanenta a limfocitelor creste
semnificativ
sansele ca un numar foarte mic de celule cu o anumita specificitate sa intalneasca antigenul
corespunzator. Aceasta probabilitate este amplificata de o serie de factori care
directioneaza traficul
limfocitelor, il regleaza si il organizeaza. Procesul inflamator beneficiaza, de asemenea, de
astfel de'
factori, deoarece asamblarea si reglarea raspunsurilor inflamatorii ar fi imposibil de realizat
in absenta
unei migratii controlate a populatiilor de leucocite.
Limfocitele tranziteaza in torentul circulator pentru aproximativ 30 de minute, dupa care
cca. 45% din
totalul limfocitelor sunt directionate catre splina, unde stationeaza timp de aproximativ 5
ore. Un
procent comparabil de limfocite (cca 42%) vor trece din sange direct in ganglionii limfatici
periferici,
unde vor stationa timp de aproximativ 12 ore. Un procent mai mic de limfocite
(aproximativ 10%) vor
intra in asa numitele organe extralimfoide tertiare, tesuturi care, in mod normal, nu contin
deloc sau au
foarte putine limfocite, dar care, in timpul unui raspuns inflamator, pot "importa" limfocite.
Cele mai
active astfel de tesuturi tertiare extralimfoide sunt cele care formeaza interfata cu mediul
extern (piele,
diverse epitelii mucoase cum ar fi cele gastrointestinale, pulmonare si genitourinare).
Astfel, un limfocit realizeaza in organism un circuit complet intre sange, tesut si lichid
limfatic de 1-2
ori pe zi. De vreme ce doar cca 1 limfocit din 105 recunoaste un anumit antigen, e absoluta
nevoie de 0
astfel de recirculare intensa a limfocitelor pentru ca limfocitul sa ajunga in contact cu
antigenul pentru
care este specific. La acest fenomen se adauga insa si factori care regleaza, organizeaza si
directioneaza traficullimfocitar.
Pentru ca leucocitele sa poata patrunde intr-un anuinit tesut sau organ limfoid, celulele
trebuie sa adere
la celulele endoteliale si apoi sa se strecoare printre aces tea, proces denumit extravazare
sau
diapedeza. Extravazarea este posibila ca urmare a interventiei unei serii de molecule de
adeziune
specifice pentru leucocite (CAMs - cell-adhesion molecules), unele exprimate constitutiv,
altele care
apar ca urmare a stimularii celulare de catre citokine produse in timpul procesului
inflamator.

Sub 73 Descrieti notiunile de infectie, boala, eliminare, colonizare,

comensalizare, persistenta

Infectia este situatia cand patogenul se instaleaza in organism1

In functie de nivelul de leziuni induse organismului, consecintele infectiei pot fi:
eliminarea
comensalizarea
colonizarea
persistenta (latenta)
boala

La unii indivizi starea de persistenta poate progresa la nivel de boala. Boala este o stare
particulară a organismului condiționată de acțiunea nocivă a diverși factori determinanți
din mediu și, caracterizată printr-un complex de modificări morfologice și funcționale -
locale și generale, cu caracter reactiv și lezional, ce tulbură regalarea și activitatea la diferite
niveluri funcționale.

Eliminarea patogenului este situatia cand aeesta nu se poate stabili in organism. Eliminarea
poate surveni fie ca urmare a actiunii mecanismelor de aparare, fie ca urmare a interventiei
terapeutice.

Colonizarea si comensalizarea conduc rareori la 0 afectiune simptomatica. Atunci cand nu

apar leziuni la nivelul gazdei, intre acestea doua nu se poate face practic 0 distinctie.
Colonizarea este un termen utilizat, in general, pentru patogeni cu un potential patogenic
ridicat, care se instaleaza la nivelul gazdei fara sa determine simptome. Urmarile
colonizarii
pot fi eliminarea, persistenta sau boala, in functie de imunocompetenta gazdei si virulenta
patogenului.
Persistenta sau latenta reprezinta situatia in care patogenii se instaleaza in organism, dar,
spre deosebire de colonizare, nu pot fi eradieati in ciuda faptului ca ei induc leziuni la
nivelul
gazdei.

Sub 74 Imunitatea fata de bacterii extracelulare

Pe langa imunitatea innascuta, mecanismele imunitatii umorale si celulare ale imunitatii
dobandite. Bacteriile incearca sa se acumuleze in in tesutul conjunctiv, in lumenul
tracturilor respirator, urogenitgl si gastrointestinal, precum si in sange. Capacitatea lor de
a secreta produsi care au capacitatea de penetra sau cliva glicocalix-ul epiteliului mucos Ie
permite sa acceada in tesuturile subjacente.
Unele bacteria extracelulare patrund activ in interiorul celulelor M de la nivelul placilor
Peyer.
Patogenicitatea bacteriilor este determinata de toxine, exotoxine (substante secretate atat
de
bacteriile Gram -negative cat si Gram pozitive) sau endotoxine (componente lipidice ale
LPS
din peretii bacteriilor Gram-negative).
Mecanisme de aparare
A Imunitate specifica
A1 RI umoral
Bacteriile extracelulare prezinta atat Ag T dependente cat si T independente, ceea ce se
reflecta si in clasele de Ac care vor fi secretate.
Pilii bacterieni se leaga la glicoproteinele membranare intr-o maniera lectin-like, proces
important prin care patogenii evita astfel sa fie indepartati. Dat fiind faptul ca pilii difera
de la o specie bacteriana la alta, se intelege astfel de ce tipuri diferite de bacterii se pot
lega la tipuri diferite de celule si de ce in functie de tipul de pili poate fi colonizat un tesut
sau altul. Anticorpii se pot lega la pili si pot actiona blocand fizic aceste componente ale
bacteriei, ceea ce conduce astfel la impiedicarea atasarii microbilor la celulele
organismului.
Anticorpii pot lega, bloca si indeparta exotoxinele - sunt denumiti ca atare antitoxine.
Exotoxinele difera de la specie la specie, astfel mcat 0 a doua infectie, cu 0 specie
diferita, sa necesite productie de antitoxine cu specificitate diferita.
o functie importanta a Ac-ilor este aceea de opsonina, data fiind prezenta receptorilor
FcR pe suprafata fagocitelor. Tocmai pentru ca sunt bacterii extracelulare, ele nu fac fata,
in conditii de normalitate, conditiilor din interiorul fagocitelor.
A2 Raspunsul imun celular - limfocite Th
Odata activate, limfocitele Th se diferentiaza in Th1 sau Th2. Limfocitele Th1 sunt
considerate pro-inflamatorii, favorizand activarea in continuare a unor celule precum
macrofagele si limfocitele Tc. Infectia cu Yersinia enterocolitica este asociata cu un
raspuns Thl. Majoritatea bacteriilor extracelulare indue raspunsuri de tip Th2, care
favorizeaza in continuare activarea limfocitelor B. Exista insa si bacterii care induc 0
combinatie de raspuns Thl/Th2, asa cum e cazul Spirochetelor, ceea ce conduce atat la un
RI umoral cat si la unul celular. Astfel de patogeni sunt insa greu de eliminat, iar un RI
anamnestic eficient va apare cu mare intarziere.

B. Aparare nespecifica
B.l Sistemul complement
Activarea complementului, pe oricare cale, pana la formarea MAC, ar trebui sa conduca
la distrugerea bacteriilor. Calea alternativa este activata de catre peptidoglicani (G+) sau
LPS (G-), bacteriile G- fiind mai sensibile la actiunea complementului. 0 mentiune
speciala trebuie facuta insa pentru Neisserii, bacterii fata de care, desi sunt Gramnegative,
actiunea complementului este esentiala. Se cunoaste din patologie ca pacientii
deficienti in componente ale caii post-C3 a complementului pot supravietui unei varietati
mari de bacterii extracelulare, dar nu si infectiilor cu Neisseria.
B.2 Mastocite
Joaca un rol preponderent impotriva bacteriilor care exprima molecula de adeziune FimH
(enterobacterii). Mastocitele din MALT pot chiar sa si fagociteze, dar, in primul rand,
elibereaza mediatori ai inflamatiei (histamina, IL-6, TNFa, LTP4). In plus, IL-8 si LTp4
sunt factori chemotactici puternici pentru neutrofile, iar TNF amplifica potentialul
microbicid al acestora.
Sub 75 Mecanisme de evaziune ale bacteriilor
extracelulare

Mecanism imun tintit Mecanism utilizat

Anticorpi Alterarea expresiei de molecule de suprafata
Secretia de proteaza anti-Ig

Fagocitoza Blocheaza legarea PRR si a receptorilor pentru complement la

capsula bacteriana
Injectarea de proteine bacteriene care determina
preluarea de
catre non-fagocite
Injectarea de proteine bacteriene care altereaza fuziunea
fagocitelor si functia acestora

Complement Absenta proteinelor la care sa se poata lega C3b

Emiterea unor lanturi lipopolizaharidice lungi
Degradarea C3b
Blocarea formarii convertazei C3 a caii alternative
Blocarea caii post-C3
Eliminarea de pe suprafata a complexelor imune sau a
MAC

Sub 76 Imunitatea fata de bacterii intracelulare

Bacteriile intracelulare scapa atacului Ac-ilor, sistemului complement si al fagocitelor

ascunzandu-se, asa cum le spune si numele, in interiorul celulelor organismului gazda,
inclusiv in celule ale sistemului imun nespecific, precum macrofagele. Unele dintre aceste
bacterii nici nu pot supravietui in afara unei celule gazda.

Listeria e particulara prin aceea ca se poate reproduce si la temperaturi mici si poate

supravietui in carnea refrigerata. Patrunsa in organism, traverseaza bariera intestinala,
ajunge
in ficat si splina si trece prin bariera hemato-encefalica, aceeasi bacterie fiind responsabila
de
oprirea in evolutie a sarcinii si avort.
Brucella - transmisa de la animale. Bruceloza e caracterizata prin febra foarte mare.
Legionella pneumophila - boala legionarului. Infecteaza macrofagele.
Mycobacterium - nu produc toxine. Genereaza un proces inflamator modest atunci cand nu
au invadat celulele organismului. Sistemul imun indeparteaza cu greutate acesti patogeni,
care vor actiona ca un stimul persistent.
Mecanisme de aparare
Fagocite
Neutrofile: Celulele infectate secreta factori chemotactici care atrag neutrofilele.
Bacteriile eliberate din celulele infect ate sunt fagocitate de catre neutrofilele care au
traversat in tesutul respectiv prin diapedeza. De asemenea, celulele carora bacteriile
Ie-au indus apoptoza sunt fragmentate in corpi apoptotici care vor putea fagocitati.
Macrofage: intra in actiune cand neutrofilele nu au reusit sa
faca fata cu succes invaziei bacteriene. Internalizarea patogenilor se face prin
fagocitoza sau prin endocitoza, iar stimularea receptorilor TLR conduce la activarea
NF-kB, ceea ce determina in continuare activarea mecanismelor oxigen dependente
de ucidere intracelulara, cu sinteza de produsi activi ai oxigenului si oxid nitric. In
plus, macrofagele activate incep sa produca IL-12, care va fi decisiv pentru
diferentierea limfocitelor Thl. Acestea secreta IFNy, care reprezinta un stimul foarte
important pentru macrofage si conduce astfel la hiperactivarea lor, fenomen care Ie
permite sa capete puteri microbicide.

Limfocite:
Limfocite Tc: Daca bacteriile se replica in citosol, atunci vor urma calea de procesare
care conduce la prezentarea de peptide asociate cu moleculele MHC I si vor fi
recunoscute de catre limfocitele Tc. Uciderea tintelor nu pare sa depinda de
perforine sau sistemul Fas-FasL, ci mai degraba prin secretia de granulolizina
(molecula cu efect anti-bacterian direct) si citokine pro-inflamatorii cum ar fi IFNy si
TNF-a. Acesti factori solubili atrag celule efectorii , dar au si un efect anti-bacterian
direct.
Ce1ulele NK: Acestea secreta IFNy, care determina hiperactivarea
macrofagelor si diferentierea Thl.
Limfocite Th: sunt limfocitele esentiale pentru activarea celorlalti efectori celulari.
Prin intermediul IL-2 sustin diferentierea limfocitelor Tc si duc la hiperactivarea
macrofagelor. Activarea Th se face de catre APC-uri care preiau antigene bacteriene
(secretate de catre bacterii sau eliberate din celulele infectate necrotice). Celulele NK
activate precoce secreta IFNy, care stimuleaza diferentierea in Thl. La randullor, Thl
secreta IFNy si INF, care conduc la hiperactivarea macrofagelor, eventualla aparitia
de granuloame. Macrofagele activate secreta IL-12 si IL-18, care actioneaza sinergic
pentru a sustine raspunsul eficient al Thl impotriva bacteriilor intracelulare. IL-27
este necesar pentru initierea (dar nu si sustinerea) raspunsurilor Thl.
Formarea de granuloame
In cazul patogenilor care nu pot fi ucisi si indepartati se incearca izolarea lor. Macrofagele
hiperactivate fuzioneaza si formeaza celule gig ant. Printre acestea, la interior, se gasesc
limfocite T CD4+, in timp ce la nivelul stratului extern se gasesc limfocite CD8+. Uneori,
stratul extern al granulomului poate deveni fibrotic, sau chiar se po ate calcifica, in timp ce
celulele din interior pot muri prin necroza, ceea ce poate antrena si moartea patogenilor.
AHeori, patogenii pot supravietui in stare dormanta.
Persistenta granulomului atesta cronicizarea infectiei. Daca peretii acestei formatiuni sunt
distrusi, este posibila eliberarea patogenilor dormanti, care pot ajunge inclusiv in torentul
sanguin, pentru ca astfel sa infecteze noi organe, unde isi vor relua ciclul de replicare.
Raspunsul imun umoral
Exista situatii in care anticorpii pot bloca accesul bacteriilor intracelulare la receptorii de
pe
suprafata celulelor tinta, sau pot fi opsonizate, pentm ca astfel sa devina tinta atacului
sistemului complement.

Sub77 Mecanisme de evaziune ale bacteriilor

 intracelulare

Evitarea distrugerii intracelulare

Bacteriile intracelulare pot penetra in celule non-fagocitice, asa cum este cazul M. leprae
care
infecteaza celule Schwann, prin legarea la 0 proteina de suprafata denumita a-distroglican.
Listeria monocytogenes exprima internalina care se leaga la E-cadherina, ceea ce permite
penetrarea in non-fagocite.
o alta strategie este cea prin care bacteria incearca sa evite distrugerea in interiorul
fagolizozomului.
- L monocytogenes poate intra in fagocite prin intermediul receptorilor Fc sau a receptorilor
pentm complement, dar secreta listeriolizina 0 (LLO), care formeaza pori in membrana
fagolizozomului, permitand bacteriei sa evadeze in citosol.
-M tuberculosis dezvolta 0 serie de strategii:
a. recruteaza protein a TACO care tapeteaza fata externa a fagozomului si care previne
astfel fuziunea fagozomului cu lizozomului.
b. prin productia de NH4 + este reversata acidifierea fagolizozomului si este promovata
fuziunea cu endozomi nelitici.
- M. leprae poseda un glicolipid fenolic care neutralizeaza produsii activi ai oxigenului
- 0 serie de bacterii produc superoxid dismutaza si catalaze care distrug produsii activi ai
oxigenului si apa oxigenata
L monocytogenes secreta LLO care induce anergia de durata a limfocitelor T CD4+.
M. tuberculosis infecteaza APC-uri si determina scaderea expresiei de CDl si de
MHC I si II, ceea ce conduce la scaderea dramatica a capacitatii de prezentare si astfel
de activare a limfocitelor T.
Evitarea Ac-i1or
Bacteriile intracelulare au dezvoltat strategii de a penetra in noi celule gazde fara sa se
expuna actiunii anticorpilor.
L. monocytogenes induce formarea de pseudopode care sunt invaginate la nivelul celulelor
din vecinatate, dupa care foloseste LLO si fosfolipaze pentru a penetra in aceasta noua
celula.
Pe parcursul procesului bacteria este permanent inconjurata de membrana si nu este expusa
Ac-ilor.
 Sub 78 Imunitatea anti-virala

Virusurile sunt patogeni intracelulari, care se pot reproduce doar in celulele pe care Ie
infecteaza. Unele virusuri sunt citopatice . Alte virusuri sunt ne-citopatice .. In mod aparent paradoxal,
virusurile mai putin virulente, care nu isi ucid gazda, nu sunt mai usor de indepartat din organism.
Genomul viral (care poate fi format din ADN sau ARN) este mult mai mic decat al altor clase
de patogeni.
Virusurile sunt recunoscute ca fiind microorganismele care au dezvoltat cele mai sofisticate mecanisme
de evaziune a raspunsului imun, infectare celulara si replicare. eu cat un virus este mai mare si cu cat
astfel replicarea este mai lenta, cu atat mecanismele de blocare a raspunsului imun (care sa ofere timp
suficient pentru replicare) sunt mai complexe.
Virusurile pot persista 0 perioada indelungata in organism in stare latenta, cu alte cuvinte nu
sunt replicate. In conditiile alterarii imunocompetentei gazdei, ele se se pot reactiva si pot
genera infectia, manifestata printr-o simptomatalogie caracteristica acesteia. 0 categorie
speciala de virusuri latente sunt oncovirusurile: HPV - human papillomavirus, EBV -
Epstein-Barr virus, HepB - hepatita B, din categoria virusurilor ADN; HTLV - human T
leukemia virus - din categoria virusurilor ARN. HIV - human immunodeficiency virus, este
de asemenea un virus ARN care poate conduce la malignitati, dar in mod indirect, prin
afectarea limfocite1or Th si astfel a raspunsului imun.
Rolul pro eminent revine insa limfocitelor Tc si celulelor NK.
Apararea gazdei vizeaza, in primul rand, incetinirea replicarii virale si apoi eradicarea
infectiei.
Un element precoce al mecanismelor de aparare este reprezentat de interferoni (IFN), in
primul rand de interferonii de tip a (produsi in special de leucocite) si b (produsi de 0 gama
larga de celule) si apoi de tip y (produsi de limfocite T si Nk), al caror efect antiviral este
unul indirect. Interferonii sunt proteine produse ca raspuns la infectia viral a si care interfera
cu replicarea virala in celulele invecinate celei infectate, atat la nivelul procesului de
transcriptie cat si la nivelul procesului de translatie. IFNa si IFNb induc sinteza enzimei
PKR. De asemenea, interferonii amplifica expresia moleculelor MHC I si a celor care compun
proteazomul imun, ceea ce conduce la cresterea capacitatii de procesare si prezentare a
peptidelor virale catre limfocite.
IFNa si IFNb joaca un rol in stimularea celulelor NK.
Celulele NK sunt capabile sa ucida celule infectate viral (cu anumite virusuri) si celule
tumorale (anumite celule tumorale) fara 0 sensibilizare prealabila. In situatia cand patogenul
este opsonizat cu Ac, eliminarea acestuia se poate realiza prin fenomenul ADCC -
citotoxicitate dependenta de Ac. La randul lor, celulele NK pot secreta IFNy, care actioneaza
asupra macrofagelor si limfocitelor T, stimulandu-Ie.
In apararea anti-virala intervin de asemenea celule care exprima receptori ai apararii nespecifice,
in special de tipul TLR.
Celule precum macrofagele si celulele dendritice, stimulate prin
intermediul receptorilor ILR secreta IFNa, IL-6, IL-12 si TNF, citokine care stimuleaza
capacitatea de a lupta impotriva acestor microorganisme.
Imunitatea umorala joaca un rol relativ redus. Unii Ac sunt denumiti "neutralizanti", deoarece
odata ce se leaga la virusuri Ie impiedica sa penetreze in celulele tinta, sau pot lega si bloca
enzime virale. Prin legarea Ac-ilor se po ate ajunge la aglutinarea particulelor virale si apoi la
activarea complementului .
Diferitele tipuri de virusuri vor induce formarea unor isotipuri diferite de anticorpi
Raspunsurile imune umorale nu sunt insa capabile sa eradicheze infectia virala, deoarece
acesti patogeni penetreaza inauntrul celulelor, acolo unde nu vor mai fi accesibili anticorpilor.
Singurele raspunsuri imune specifice antivirale sunt cele celulare, cu implicarea limfocitelor
Th si Tc. Uciderea efectiva a celulelor infectate cu un virus este realizata de catre limfocitele
T CD8+, diferentiate in stadiul de efectori (CTL - cytotoxic T lymphocytes

Sub 79 Mecanisme de evaziune ale

virusurilor

Latenta
Aceasta stare ii permite virusului sa supravietuiasca si sa scape atacului imun, in asteptarea
unui moment prielnic, cum ar fi stare a de imunodeficienta indusa de boala, varsta sau
medicamente. Latenta se realizeaza prin inactivarea transcriptiei genelor virale si expresia de
LAT (latency-associated transcripts).
Variatia antigenica
Modificarile rapide, aleatorii si de mica amploare sunt cunoscute sub numele de "drift"
antigenic. In cazul virusului gripal, se realizeaza prin mutatii cu 0 frecventa de 1 din 106
virioni, care afecteaza hemaglutinina si neuraminidaza, deci molecule proteice de suprafata,
care reprezinta tint a Ac-ilor neutralizanti.
Modificarile de mai mare anvergura sunt cunoscute sub numele de "shift" antigenic.
Frecventa cu care apar acestea sunt mult mai mici, dar, tocmai prin amploare, sunt mult mai
radicale. In cazul virusului gripal, exista 8 segmente distincte de ARN monocatenar. Fiecare
dintre acestea fiind implicat in codarea unor proteine cu functii distincte. Cand 0 anumita
celula ajunge sa fie infectata de doua specii diferite de virus gripal, acestea pot suferi un
fenomen de "reasortare".
Interferenta eu prezentarea in eupa MHC I
Unele virusuri infecteaza celule care exprima cantitati foarte scazute de MHC I (de ex., CMV
infecteaza celule mezenchimale), astfel incat 0 cantitate foarte mica si 0 varietate foarte
redusa de antigene virale ajunge sa fie prezentata.
Evaziunea ataeului eelulelor NK
CMV, poxvirusurile si herpesvirusurile sintetizeaza structuri MHC-I like, care se leaga la
receptorii inhibitori ai celulei NK. De asemenea, faptul ca expresia moleculelor HLA-E si
HLA-F nu este afectata de proteina Nef a HIV face ca acestea HLA-uri sa se poata lega la
receptorii inhibitori ai NK..
Alte mecanisme: Interferenta cu prezentarea in cupa MHC II, Interferenta cu celulele dendritice,
Evitarea Ac-i1or, Evitarea sistemului complement, Contracararea statusului antiviral
Influentarea apoptozei celulelor gazda
Pentru un virus e important ca celula gazda sa nu moara prin apoptoza inainte sa se poata
replica complet.
Manipularea ciclului eelular
Proteina p53 duce la stoparea progresiei in cielul celular si apoptoza. Proteina Rb blocheaza
diviziunea celulelor cu anormalitati genetice. Aceste doua proteine sunt tinte ale atacului
viral. Proteina EIA a adenovirusului se leaga atat la p53, cat si la proteina Rb si determina
apoptoza. Proteina E2 a HPV determina insa oprirea in cielul celular nu si apoptoza.

Sub 80 Imunitatea anti-parazitara

Parazitii sunt patogeni complecsi. Unii sunt monocelulari (protozoarele), cu un comportament
destul de asemanator celui bacterian sau viral, altii sunt multicelulari (helminti).
Protozoarele pot exista in in forma metabolicactiva numita trofozoit, sau in forma dormanta,
numita chist. Activarea sistemului complement si fagocitoza sunt principalele arme ale apararii
nespecifice
impotriva protozoarelor. Impotriva unor protozoare precum amoeba, Plasmodium,
Trypanosoma sunt formati anticorpi. Raspunsul imun celular este mai important insa in cazul
Leishmania si Toxoplasma.
Helminitii, ca urmare a dimensiunilor lor mari (intre 1 si 10 m), necesita un raspuns complex.
Ca urmare a infectiilor cronice pe care Ie genereaza, raspunsurile fata de cantitatea mare de
antigenele parazitare pot fi puternice. Celulele efector implicate sunt, in general, eozinofilele
si mastocitele.
Fungii sunt fie microorganisme unicelulare (Candida) sau multicelulare si filamentoase
(Aspergillus). Pot determina leziuni tisulare prin eliberarea de enzime
proteolitice, care induc raspunsuri inflamatorii. Probabil ca cel mai intalnit fung este Candida
albicans, care, in conditiile unei imunitati normale, se comporta ca un comensal, dar care
devine agresiv atunci cand imunitatea gazdei este afectata, mai ales cand este yorba de
neutropenie sau solutii de continuitate.

89. Reactia de aglutinare:Testul Coombs

Reactie de aglutinare – reactie antigen-anticorp cu antigene insolubile, care determina formarea

complexului AgAc care devine vizibil sub forma unui agregat.
Ac care duc la reactia de aglutinare – aglutinine.
Procesul are 2 etape : - etapa de sensibilizare (paratopul se leaga la epitop)
- etapa de formare a agregatului
Reactia poate fi influentata de anumiti factori :
- isotipul Ac (Ig M sunt cei mai eficienti – au multe situsuri de legare)
- sarcina electrica (unele Ag incarcate negativ determina aparitia potentialului
zeta care impiedica aglutinarea)
- numarul de epitopi ai Ag
- concentratia reactivilor (efectul maxim al reactiei se produce in zona de
echivalenta)
- fct de mediu
Aglutinarea poate fi amplificata:
- scaderea sarcinii electrice prin adaugare de albumina
- cresterea contactului dintre Ag si Ac prin centrifugare
- mentinerea Ph corespunzator (6.7-7.2)
- mentinerea t (30-37 grade)
Aglutinare directa : interactiunea AgAc conduce la aparitia unui agregat in mod direct
Se realizeaza in tuburi, pe lame, sau godeuri. Se identifica Ag sau Ac necunoscuti.
Cea mai cunoscuta : determinarea gr sanguine sistemul ABO
Ac folositi : IgM
Metoda poate fi folosita si in cazul bacteriilor.
Aglutinarea indirecta :legarea Ac la Ag nu determina aglutinarea
Ac folositi: IgG
Sistemul Rh (etapa suplimentara: hematiile care au fixat Ac anti-Rh sunt incubate cu Ac IgM anti-IgG
– astfel se realizeaza aglutinarea)
Testele de inhibitie a aglutinarii: se bazeaza pe competia pt acelasi Ac
Testul anti-imunoglobulinic (testul Coombs) :
Punerea in evidenta a IgG (Ac incompleti). Complexul hematite IgG sunt tratati cu IgM anti-IgG care
vor realiza hemaglutinarea. Utilizat cand un copil este suspect de boala hemolitica; detectia Ac anti-Rh
din sangele femeilor Rh-negative.

90. Tehnici de faza solida: RIA, RIST, RAST, ELISA

RIA – radio immuno assay : o cantitate cunoscuta de Ag radiomarcat este incubata cu o cantitate de Ac.
Ag nelegat este indepartat si se masoara doar radioactivitatea complexelor.
RIST- radio immuno sorbent test : detectia si cuantificarea Ac IgE. competitia dintre o cantitate
cunoscuta de IgE radiomarcat si o cantitate necunoscuta de IgE din serul pacientului
RAST – radio allergo sorbent test : determina specificitatea Ac IgE- test screening allergenic. Suportul
de celuloza incarcat cu Ag este tratat cu serul pacientului dupa care se detecteaza complexul cu ajutorul
Ac anti-IgE radiomarcati.
ELISA (enzyme linked immunosorbent assay) – reactie AgAc asemanatoare cu RIA, doar ca se bazeaza
pe o reactie colorimetrica produsa de o enzima: peroxidaza din hrean, fosfataza alcalina care determina
formarea unui substat cromogen.
- ELISA indirecta : sensibilitate crescuta. Ag imobilizate la suprafata solida vor
fi legate de Ac nemarcati. Legarea acestora va fi evidentiata prin adaugarea de
Ac secundari cuplati cu o enzima si apoi a unui substrat cromogen care va
genera o reactie de culoare, intensitatea careia va fi masurata de un
spectrofotometru si astfel se obtin info cantitative.
 - ELISA sandwich : Ag vizat este legat intre doua straturi de Ac
ELISA competitiva : o solutie AgAc solubila care contine si Ac liberi este turnata in godeuri tapetate cu
Ag imobilizate la placa. Solutia solubila se spala si complexul ramas in godeuri este tratat cu Ac
secundari care va da o reactie de culoare.

91. Imunofluorescenta. Imunohistochimia

Tehnica imunohistochimica este deticata identificarii Ag proteice de la nivel celular sau tisular.
Principiul se bazeaza pe abilitatea Ac de a interactiona cu epitopi sau Ag. Tesuturile destinate investifarii
sunt fixate si apoi incluse in parafina. Cei mai populari fixatori contin formalina.
Exista situatii cand localizarea Ag face imposibila detectarea prin aplicarea directa a Ac specifici. Astfel
reactivul pivot este molecula de Ac (monoclonali sau policlonali) carora li se aplica toate metodele de
cuplare cunoscute. Unii monoclonali isi pierd activitatea dupa cuplarea cu biotina sau fluoresceina. La
nivelul Ac policlonali acest fenomen este mascat datorita heterogenitatii lor.
Ac mai pot fi clasati in primari si secundari. Primari: sunt cuplati cu Ag de interes. Secundari: au ca
specificitate epitopo de la nivelul Ac primari si sunt conjugati cu biotina sau alti agenti fluorescenti.
Metodele de colorare se bazeaza pe reactiile dintre enzime si substraturile lor, cromogenii incolori care
se coloreaza in produsi finali detectabili. Cel mai frecvent: peroxidaza, fosfataza alcalina, glucozoxidaza,
beta-galactozidaza.
Alegerea unei enzime se bazeaza:
- enzima trebuie sa fie inalt purificata si relativ ieftina
- conjugarea cu Ac nu trebuie sa afecteze activitatea enzimatica
- enzima legata sa fie stabila in solutii
- activitatea enzimelor endogene sa interfere minim cu coloratia specifica Ag
- produsii reactiilor enzimatice sa fie usor detectabili si stabili
Peroxidaza (glicoproteina extrasa din hrean) avantaje:
- greutate moleculara redusa
- se obtine usor in forma pura
- este stabila si nu`si modifica proprietatile in timpul obtinerii, utilizarii
- poate fi atasata altor proteine cum sunt Ac, avidina sau biotina
Fosfataza alcalina (din intestin de vitel, sau din culturi de E.coli) se utilizeaza atunci cand identificarea
Ag nu poate fi realizata prin tehnici ce folosesc peroxidaza.

Metode de colorare
Directa : In aceasa varianta , Ac primar este marcat cu enzima iar aplicarea ulterioara acestei reactii a
substratului cromogen evidentiaza formarea complexelor specifice Ag-Ac printr`o reactie de culoare.
Indirecta cu 2 pasi: Metoda preuspune folosirea unui Ac primar neconjugat pentru reactia Ag specifica.
Un al doilea Ac , secundar, conjugat cu enzima recunoaste si interactioneaza cu Ac primar, iar substratul
cromogen vizualizeaza reactia. Este mai sensibil decat metoda directa, deoarece mai multi Ac secundari
se vor lega la epitopo diferiti de la nivelul celui primar, atasandu`se mai multe molecule de enzima la
situsul Ag , ceea ce creste intensitatea semnalului de colorare.
Indirecta cu 3 pasi : acelasi principia ca precedentul , dar presupune in plus adaugarea Ac tertiar , marcat
enzimatic, ca si cel secundar.
Controale : pentru validarea rezultatelor cu reactivi de control disponibili comercial
Colorare de fond (nespecifica) : colorarea difuza a tuturor sau majoritatii elementelor tisulare ceea ce
face imposibila interpretarea rezultatelor sau stabilirea unor rezultate fals negative, determinata de o
multitudine de cauze :
- interactiunea hidrofoba (exista proteine diferite de Ag de interes care se
cupleaza cu Ac primari)
- interactiunile ionice (intre proteine cu sarcini opuse)
- activitate enzimatica endogena (activitatea peroxidazica endogena a
hemoproteinelor)
- anticorpii naturali si anticorpi contaminati
- difuzia Ag
- reactii incrucisate
- leziuni fizice ale tesutului
- deparafinare incompleta
- splare necorespozatoare a lamelor
- incubari incorecte
- folosirea incorecta a dilutiilor Ac etc.
Contracolorarea : detalii despre arhitectura tesuturilor si despre morfologia elementelor celulare. Ea
favorizeaza vizualizarea exacta a loocalizarii Ag identificate prin coloratie specifica.

Imunofluorescenta
Substantele fluorescente/fluorocromii au capacitatea ca odata stimulate cu o lumina cu o anumita
lungime de unda sa emita o lumina cu alta lungime de unda caracteristic acelui tip de fluorocrom. Ac
pot fi cuplati cu fluoricrom la fragmentul Fc, pt identificarea unor variate Ag localizate la nivelul unor
celule sau tesuturi – imunofluorescenta.
Cei mai utilizati fluorocromi : fluoresceina (FITC – isothicianat de fluoresceina), phycoerthrina (PE)
Metoda este utilizata pentru identificarea : autoanticorpi, componentelor sistemului complement,
hormoni, citokine, bacterii.
Imunofluorescenta directa : Ac primari sunt cuplati cu fluorocromi si sunt aplicati direct peste
produsul de analizat. Legarea specifica este analizata la un microscop cu fluorescenta. Ac pot proveni
de la alte specii sau pot fi si Ac umani.
Se pot folosi mai multi fluorocromi simultan pt a se identifica mai multe molecule diferite.
Imunofluorescenta indirecta : Se utilizeaza Ac secundari, de obicei, policlonali (deci mai usor de produs)
cuplati cu substraturi fluorescente, ceea ce face ca un astfel de reactiv sa poata fi folosit pentru o
multitudine de Ac primari. Astfel se creste sensibilitatea si amplificarea semnalului. Un al treilea strat
ar putea fi adaugat si ar conduce la o crestere impresionanta a semnalului.

92. Factori care influenteaza interactiunea AgAc

Caracteristici structurale : - specificitatea situsurilor de legare a Ag (sistemul lacat (paratop) –
cheie(epitop)
- reactivitatea incrucisata : Ac specifici reactioneaza cu : 2 Ag diferite care au
epitopo in comun / epitop diferit cu structura asemanatoare / Ag heterofil (de
la alte specii)
- accesibilitatea antigenica : oferita de flexibilitatea Ac
- structura imunoglobulinelor : numarul de monomeri ce determina nr
situsurilor de legare
- valenta Ag : depinde de nr epitopilor
 - concentrtia de Ag si Ac : zona de echivalenta (cantitate identica AgAc ;
prozona – exces de Ac ; postzona – exces de Ag)
Factori fizico-chimici care afecteaza legarea AgAc :
- fct de mediu: concentratia ionilor de H ; temperatura
- concentratia in saruri
- potentialul zeta : prezenta unei sarcini electrice pe suprafata Ag

93. Legaturi implicate in formarea complexului AgAc. Afinitate. Aviditate

Legaturi necovalente, slabe
- leg. Electrostatice (ionice) intre grupari ionice cu sarcini electrice de semn
opus: CO2-, NH3+
- leg. De hydrogen: CO2-, H+
- leg van der Waals:
- leg. Hidrofobe
Legaturile depinde de distanta dintre molecule. Cu cat este mai mica, mai putine molecule de apa
patrund si forta de legare creste.
Legaturile sunt reversibile, astfel complexul AgAc poate fi disociat.
Ag+Ac  Ag-Ac
Afinitate: forta de legare dintre un epitop si un paratop. Prezinta suma fortelor non-covalente de atragere
si respingere care stabilizeaza complexul AgAc
Aviditate : in Majoritatea cazurilor Ag sunt multivalente. Astfel, aviditatea este forta caracterizata de
factori ce tin de heterogenitatea Ac ce leaga fiecare epitop in parte. Este data de produsul afinitatilor
dintre legaturile paratop-epitop. Aviditatea crescuta rezultata din multe legaturi epitop-paratop, explica
susceptibilitatea la disociere a unui complex AgAc.

94. Grupe ABO si Rh

Grupele ABO
Grupele sanguine sunt legate de repartizarea Ag A si B. Prezenta unui Ag determina grupa respectiva si
anume grupa A, B sau AB.
Grupa A – aglutinogene A, aglutinine anti-B
Grupa B – aglutinogene B, aglutinine anti-A
Grupa O – nu are aglutinogene, aglutinine anti-A si anti-B
Grupa AB – aglutinogene A si B, nu are aglutinine
Pentru determinarea grupelor sanguine se utilizeaza reactiile AgAc de tip aglutinare directa. (vezi bilet
89 aglutinare directa)
Sistemul Rh
Factorul Rh este un Ag specific de grupa sanguina prezent pe eritrocitele omului.
Indivizii Rh(+) sunt cei care prezinta in sangele lor factorul Rh. Si respecitv Rh (-) nu prezinta
Ac anti Rh apar numai dupa imunizare:
- la administrarea unei transfuzii cu sange Rh+ la un individ Rh+
- o gravida RH- cu sangele unui fat RH+
- boala hemolitica a nou-nascutului
Determinarea factorului RH se bazeaza pe principiul aglutinarii hematiilor la tratare cu un ser ce contine
Ac antiRh. (vezi bilet 89 aglutinare indirecta).
95. Citometria de Flux
Tehnică ce permite măsurarea proprietăților unor particule biologice aflate în suspensie și rulând printr-
un sistem în flux
Principiu:
Un fascicul de lumină (de regulă provenind dintr-o sursă laser) este direcționat perpendicular spre o
suspensie de particule focalizată hidrodinamic într-un curent fluidic. Orice particulă cu dimensiuni
între 0,2 și 150 µm, aflată în suspensie, în momentul în care trece printr-un fascicul laser, are capacitatea,
pe de o parte să împrăștie lumina incidentă și, pe de altă parte, dacă are atașați fluorocromi, să emit
ă fluorescență. Această combinație de lumină împrăștiată și lumină fluorescentă este preluată și
analizată de detectori care furnizează informații despre fenotipul/ structura chimică și fizică a fiec
ărei particule individuale pe grafice dot-ploturi.
Combină într-o tehnică unitară avantajele microscopiei cu cele ale investigațiilor biochimice.
Parametrii celulari de diagnostic diferențial măsurabili prin citometrie în flux pot fi selectați dintr-o gam
ă vastă:
• ciclul cellular
• fenotipul celular
• Apoptoza-moarte celulara programata
• influxul de calciu
• proliferarea celulară
• nivelul de fosforilare
• citokine intracelulare sau in lichid
• microbiologie, botanica, farmacologie
Imunofenotiparea : Una din cele mai răspândite aplicații ale citometriei în flux
Tehnic ă de evaluare a proteinelor exprimate de celule (fenotip celular - suma caracteristicilor
structurale/ fizice și funcționale ale unei celule determinate genetic și influențate de micromediul tisular)
folosind anticorpi monoclonali fluorocromati.