FLORI DE MUCEGAI

de Tudor ARGHEZI

Poet modernist, Tudor Arghezi debutează la şaisprezece ani în revista „Literatorul". Primul
său volum este intitulat Cuvinte potrivite (1927). Universul său artistic este complex şi cuprinde
teme precum: tema filozofica de factură religioasa, tema concepţiei artistice, tema erotică, tema
universului mărunt (al boabei şi al fărâmei). Maturitatea creatoare este ilustrată de estetica uratului.
Aceasta constă în transfigurarea artistica a urâtului şi a elementelor imorale, de aceea Arghezi alege
ca medii predilecte mahalaua, puşcăria, strada, iar personajele emblematice ale acestui univers sunt
ţigăncile florărese, puşcăriaşii, hetaira (curtezana), androginul, hermafroditul, fătălăul.
TEMA Flori de mucigai face parte din volumul cu acelaşi nume apărut în 1931 şi ilustrează
o atitudine iconoclastă. „Ca şi baudelairienele "flori ale răului", "florile de mucigai" îşi află punctul
de sprijin în aşa numita estetică a urâtului, care, încă din secolul trecut, a făcut obiectul unui
cunoscut tratat: K. Rosenkranz, Estetica uratului, 1853. Începând cu Rosenkranz, a fost semnalată
expresivitatea şocantă, fascinantă chiar, a urâtului ca modalitate de avertizare asupra
imperfecţiunilor vieţii şi, totodată, generoasa sursa de efecte estetice ivite din sentimentul de
repulsie, de aversiune sau de oroare. În modul arghezian de înţelegere a lucrurilor, urâtul devine o
formă de polarizare a contradicţiilor definitorii pentru condiţia umană, chiar în ipostaza sa regresivă
pe care o figurează cel întemniţat.” (Limba şi literatura română, manual pentru clasa a XI-a, ed.
Did. Şi Ped., Bucuresti, 2000, pag. 87). În acest context, graniţa dintre ,,frumos” şi ,,urât” este
aleatorie, pentru că oricâte canoane ale frumuseţii s-ar contura, generarea acelei senzaţii de plăcere,
specifice esteticii ,,frumosului” ţine în fond de măsura în care individul este mişcat sufleteşte, de
acel ,,nivel prag” al intensităţii informaţiei necesare declanşării senzaţiei. Astfel, tot ceea ce nu
apucă să treacă dincolo de ,,nivelul prag” al frumosului, dându-i-se acestuia, obligatoriu, o
coordonată pozitivă este, cu consecvenţă, atribuit urâtului estetic, acesta ajungând să se desfăşoare
de la faza subliminală frumosului, trecând prin normalitate şi coborând spre expresia generatoare de
disconfort, până la graniţa cu grotescul, şi ea, la rându-i, subiectivă. Din această perspectivă, a
categoriilor estetice, ne va fi mai uşor să situăm estetica argheziană (după Dicţionarul de termini
literari, Ed.Academiei, Bucureşti, 1976).
GENEZA După volumul de povestiri intitulat Poarta neagră, apărut în 1930, ciclul Flori de
mucigai, publicat în 1931, pare să reprezinte consecinţa lirică a aceleiaşi experienţe de viaţă - scurta
perioadă de detenţie, între anii 1918-1919, din motive politice, în închisoarea de la Văcăreşti. Unitar,
sub aspect tematic, ciclul arghezian reuneşte versuri care evocă, prin imagini de o mare forţă
sugestivă, lumea stranie, dezolantă şi contradictorie a universului carceral.
TITLUL poemului este compus din două substantive comune: „flori” şi „mucegai”.
Substantivul „flori” are o conotaţie istorică. El face legătura dintre acest moment arghezian şi un alt
moment al istoriei literare, apariţia volumului Florile răului de Ch Baudelaire în anul 1857. Pare că
poetul român îşi declină sursa de inspiraţie, îşi ia drept martor al demersului său literar un nume
sonor sau, altfel spus evidenţiază o filiaţie poetică, demersul său literar nefiind altceva decât o
prelungire a efortului simbolistului francez de a deschide porţile poeziei spre noi dimensiuni ale
realului. Cuvântul „mucegai” are o conotaţie polemică evidentă. Nu romantica floare albastră, ci
una inspirată din infernul urâtului, al grotescului, al tenebrosului şi sordidului. Termenul „mucegai"
sugerează urâtul, răul, descompunerea, întunericul, zona instinctuală a fiinţei umane, decăderea
morală, în vreme ce „flori" este o sugestie a frumuseţii, a luminii, a binelui, a înălţării morale. Aceşti
termeni opuşi, uniţi într-o imagine (oximoron), ilustrează frumosul din lucrurile urate (lumea
închisorii), adică „estetica uratului". Dacă în Testament poezia este rodul unirii harului poetic
{„slova de foc") cu meşteşugul {„Slova făurită"), în Flori de mucigai, poezia este un fruct amar al
singurătăţii, al izolării ascetice, un rezultat al tragicei experienţe omeneşti {„Le-am scris cu unghia
pe tencuiala /Pe un părete de firidă goală, /Pe întuneric, în singurătate... "), din care lipseşte
puterea divină {...Cu puterile neajutate / Nici de leul, nici de vulturul / care au lucrat împrejurul /
Lui Luca, lui Marcu şi lui Ioan. "). Sunt gândurile celui întemniţat, redus la condiţia subumana a
închisorii - un fel de bolgie a infernului lui Dante - în care omul claustrat trăieşte o existenţă de
vierme, printre păduchi, şobolani, în întuneric şi frig., între cătuşe, lanţuri şi zăbrele, într-un spaţiu al
degradării, al „mucigaiului".
COMPOZITIA evidenţiază două părţi distincte şi din punct de vedere grafic: două strofe
inegale ca număr de versuri şi ca măsură a versurilor. Prima strofă conţine idei privitoare la: spaţiul
creaţiei („părete de firidă goală”, „pe întuneric”), la timpul şi durata creaţiei („Când mi s-a tocit
unghia îngerească”), la natura creaţiei („cu puterile neajutate”). Strofa a doua conţine detalii ale
despre o natură aflată într-o stare catastrofică; aceasta se află în relaţie de corespundere cu starea
fizică a poetului („mă durea mâna ca o gheară”).
STRUCTURA este determinată de existenţa a două planuri: planul interior (prima strofă) şi
planul exterior (cea de a doua strofă). Lirismul subiectiv preponderent (verbe la persoana I – am
strâns -, pronume personale la persoana I – mi ) este contrabalansat de momente de lirism obiectiv
(„Era întuneric”).
ANALIZA DE TEXT (idei poetice şi relaţia lor cu mijloacele de expresivitate poetică ).
Incipitul poeziei propune cititorului imaginea de puternic impact vizual a poetului trudind înverşunat
pentru a-şi formula mesajul poetic născut din imposibilitatea de a accepta desemantizarea lumii
simbolizată de firida goală. Actul poetic pare a fi unul de compensare revoltată a crizei universale.
Poetul se vede pe sine în postura unui evanghelist, mai mare şi mai chinuit decât cei biblici, dând de
veste lumii că versurile prezente: ,,Sunt stihuri fără an, /Stihuri de groază, /De sete de apă/ Şi de
foame şi de scrum, /Stihurile de acum”. Ispititoare în Flori de mucigai nu este doar imaginea
poetului infirmizat iremediabil de propria lui râvnă, ci şi aluzia la tablele legii lui Moise, despre care
se spune în Exod 31-18: ,,Când a isprăvit Domnul de vorbit cu Moise, pe muntele Sinai, i-a dat cele
două table ale mărturiei, table de piatră, scrise cu degetul lui Dumnezeu”. Ca un evanghelist care şi-
a pierdut menirea sacrală, poetul scrie cu puterile neajutate de animalele mitice care i-au inspirat pe
evangheliştii Noului Testament. El pare a fi însuşi Omul, cel care i-a inspirat Evanghelia lui Matei,
Omul inspirator devenit creator iconoclast în singurătatea sa absolută. Paralelismul sintactic „Nici de
taurul, nici de leul, nici de vulturul” şi enumeraţia „Lui Luca, lui Marcu şi lui Ioan” atrag atenţia
asupra ideii poetice, potenţează dramatismul singurătăţii creatorului. Un nou paralelism sintactic
defineşte natura creaţiei „Sunt stihuri fără an,/ Stihuri de groapă, De sete de apă/ Şi de foame de
scrum, Stihurile de-acum.” Poezia este rezultat al ieşirii din timpul convenţiilor literare, dar şi din
limitele destinului – născută fiind din revoltă şi neputinţă – . Poezia este expresia unor nevoi care
leagă fiinţa umană de profanul devorator, de aceea este esenţial determinată de simbolurile: groapă,
sete, foame şi, respectiv, scrum (cenuşă). Unghia îngerească este simbolul încercărilor repetate (până
la tocire) de a crea în spiritul valorilor sacrale (aşa cum încercase poetul în Psalmi). Unghia este
tocită şi ca rezultat al imposibilităţii poetului de a stabili un dialog autentic cu Dumnezeu, cel retras
din universul Omului şi al Poetului dincolo de un „hotar de fum ”(spune Arghezi în unul din Psalmi).
Se poate constata, în prima strofă, preponderenţa imaginilor de sorginte expresionistă, o atitudine a
unui poet revoltat, iconoclast, avangardist. Coborât în infernala lume profană poetul se vede nevoit
să-şi caute aici sursele poeticităţii – adevărate „flori de mucigai”. Strofa a doua evidenţiază mai
multe elemente de sorginte simbolistă: întunericul sordid, umed al unei nopţi ploioase este o imagine
poetică de amintire bacoviană. Planul naturii exterioare este în relaţie de corespundere cu cel al
naturii interioare: durerea mâinii neputincioase, expresie a îndârjirii de a rescrie un univers poetic
chiar din elementele care par a-l refuza, cele non-poetice (simbolicele mucigaiuri). Dramatismul
trăirii poetului este redat de simbolica durere fizică, obiect al unei imagini de esenţă expresionistă „Şi
mă durea mâna ca o ghiară/ Neputincioasă să se strângă”. Mâna stângă apare acum ca simbol al
unei poezii iconoclaste, născute din efortul poetului de a explora sferele respinse până la el de poezie,
este mâna diavolească care sparge – în chip avangardist – toate convenţiile literare ale timpului.
Versificaţia textului, versul liber, confirmă – şi la acest nivel formal – opţiunea poetului pentru
modernitate.