002 - Cuprins1

C U P R I N S
G. G. Neamţu, la maturitate. Schiţă de portret sentimental (Ionuţ Pomian) / 11

Relaţia – creatorul şi organizatorul termenilor (Daiana Cuibus) / 17
*
Profesorul G. G. Neamţu. Profil biobibliografic (Ionuţ Pomian) / 25
A. Repere biografice / 25
B. Lista publicaţiilor ştiinţifice / 36
Tabula gratulatoria / 43
*
GABRIELA VIOLETA ADAM, Auxiliarul predicativ – termen condiționant al
predicativului suplimentar / 47
ANTONELA ARIEŞAN, Câteva observații asupra utilității inventarelor lexicale / 54
LARISA AVRAM, A mirativity subjunctive in Romanian / 62
GILLES BARDY, Predarea limbii române în Franța. Crâmpeie de istorie / 75
ROMANA TIMOC-BARDY, Regard synthétique sur l’originalité du système ver-
bal roumain / 85
LIVIUS PETRU BERCEA, Note filologice la Istoria…lui G. Călinescu / 92
OANA BOC, Aspecte privind statutul limbii în textul literar / 97
EUGENIA BOJOGA, Limbă română sau „moldovenească”? O perspectivă socio-
lingvistică. Asupra controversei actuale din Republica Moldova / 107
LUMINIŢA CHIOREAN, Conectorii adverbiali. Practica analizei instrucţionale / 124
DORIN-IOAN CHIRA, Elemente de origine franceză în vocabularul limbii en-
gleze / 136
ADRIAN CHIRCU, O sintagmă pronominală cuantificatoare atipică: nimeni alţii
/ 144
CRISTINA CORCHEŞ, Elemente de noutate în sistemul modal-temporal propus
de Institutiones linguæ valachicæ / 151
ALEXANDRA CORNILESCU, ALEXANDRU NICOLAE, Articol hotărât refe-
renţial vs articol hotărât expletiv. Situaţia numelor proprii / 168
GEORGETA CORNIŢĂ, Câteva observații privind paralelismul sintactic în lirica
populară nerituală din Maramureş / 174
DANA COVACI, Şcoala clujeană de gramatică la ora actuală / 184
DAIANA CUIBUS, Predicatul complex – dinspre inovaţie spre tradiţie / 194
ANAMARIA CUREA, Noţiunea de ‘transpoziţie’ în lingvistica şcolii de la Geneva:
Ch. Bally şi A. Sechehaye / 204
ADINA DRAGOMIRESCU, Notă lexico-sintactică: exprimarea vârstei în limba
română veche / 215
ADELA DRĂGUŢOIU, Principiul unicităţii funcţiilor sintactice în grupul nomi-
nal. Câteva adnotări / 220
SERGIU DRINCU, Coincidentia „oppositorum” / 227
MELANIA DUMA, Relaționare și linearizare: în afarǎ cǎ/în afarǎ de/în afara / 236
6 Cuprins
EMESE FAZAKAS, Relaţia BENT–KINT ‘interior–exterior’ reflectată în funcţiile

abstracte ale verbelor prefixate în limba maghiară. Analiză diacronică şi
cognitivă / 249
DAIANA FELECAN, NICOLAE FELECAN, Cazurile gramaticale românești –
perspectiva G. G. Neamțu / 263
OLIVIU FELECAN, Porecle date de elevi/studenți profesorilor. O perspectivă so-
ciolingvistică / 274
LIGIA STELA FLOREA, La concessive évaluative-intensive, une structure en voie
de grammaticalisation / 288
I. FUNERIU, Misoginismul și stilistica genului gramatical la I. L. Caragiale / 297
ALEXANDRU GAFTON, Discursul traducătorilor în principalele versiuni româ-
neşti contemporane ale Bibliei / 301
ŞTEFAN GĂITĂNARU, Contextul diagnostic al substantivului în limba română / 317
ŞTEFAN GENCĂRĂU, Român, moldav, valah și alte intrări lexicografice / 324
MIHAELA GHEORGHE, Notă sintactică despre construcţiile pseudo-relative în
limba română / 332
VISTIAN GOIA, G. G. Neamţu. Un discipol fidel al lui D. D. Draşoveanu / 338
VALERIA GUŢU ROMALO, Articolul – două secole de istorie / 340
IOAN HERBIL, Sistemele consonantice ale unor graiuri ucrainene din Maramu-
reş / 345
LUMINIŢA HOARŢĂ CĂRĂUŞU, Arsenie Boca, Cărarea împărăției. Particula-
rități morfosintactice / 358
VIOREL HODIŞ, Însuși, Însăși ... / 376
MARIANA ISTRATE, Metalimbaj și terminologie în morfosintaxa limbilor italia-
nă și română / 390
DUMITRU LOŞONŢI, Rectificări şi contribuţii etimologice (I) / 398
NORA-SABINA MĂRCEAN, Niveluri de interpretare a relației cauzale / 410
IULIA MĂRGĂRIT, Câteva observaţii asupra vocabularului din satul Racoviţa,
Timiş / 419
LIZICA MIHUŢ, Geneza unei idei… predicative / 429
C. MILAŞ, Implementarea intenţiei de comunicare prin apelul la interjecţie / 435
SANDA MISIRANŢU, Observaţii privind regulile de punctuaţie aplicabile con-
strucţiilor din limba rusă realizate cu conjuncţia как „ca” / 444
NICOLAE MOCANU, Epistolar: I. L. Caragiale – Sextil Puşcariu / 449
MIHAELA MUREŞAN, Romgleza – o temă controversată / 458
NICOLETA NEŞU, Principii de filosofie a limbajului în abordarea contrastivă a
actului didactic de predare a limbilor străine. Premise teoretice / 465
ILEANA OANCEA, Asumarea unui destin: Teresa Ferro (1956–2007) / 473
ŞTEFAN OLTEAN, Discursul indirect liber și lumile posibile / 479
MARIUS I. OROS, Despre caracterul motivat al toponimelor / 494
GABRIELA PANĂ DINDELEGAN, Gramatica formelor omonime „a” / 497
CRISTIANA PAPAHAGI, Când lucrurile nu sunt puse la locul lor: construcții
locative rezultative în română / 508
Cuprins 7
CRISTIAN PAŞCALĂU, Definiţia enigmistică – un tip special de definiţie alter-

nativă. Mecanism semantic şi schiţă de tipologie / 516
ELENA PLATON, Reflexii asupra conceptului de interlimbă / 527
IONUŢ POMIAN, Concepţia lui G. G. Neamțu despre Predicatul nominal / 540
ILIE RAD, Cum ne semnăm articolele publicate în presǎ? / 551
SIMION RĂCHIŞAN, Normele ortoepice – auxiliare sintactice. Apropo de subiec-
tul reluat / 558
IONUŢ-VALENTIN ROMAN, Grupul sintactic și sintagma. Două unități? / 563
MARIA EMANUELA ROŞA-ZAH, Împrumuturile de origine franceză în presa
actuală / 569
VIOREL RUJEA, Principii de gramatică analogică şi contrastivă / 575
MIHAELA SECRIERU, G. G. Neamţu şi Predicatul în limba română / 580
VALERICA SPORIŞ, G. G. Neamţu şi gramatica neotradiţională clujeană / 589
CAMELIA STAN, Proprietăţi sintactice ale adjectivului tot în limba română
veche / 595
ADRIANA TODEA, A supăra şi a se supăra sau cazul unui tranzitiv retroerent / 604
GABRIEL VASILIU, Catedra de limba română de la Universitatea din Cluj şi
Sextil Puşcariu / 613
IOANA VINTILĂ-RĂDULESCU, Punctuația în GBLR: virgula și semnele echi-
valente / 618
CORNEL VÎLCU, Structura semioticii: Husserl, Peirce, Saussure, Coşeriu / 630
VERONICA ANA VLASIN, Câteva consideraţii asupra statutului morfologic al
locuţiunilor prepoziţionale cu genitivul / 645
DUMITRU VLĂDUŢ, Cuvinte, formule internaţionale şi expresii străine utilizate
greşit în mass-media de azi / 657
MARIA VULIŞICI ALEXANDRESCU, Considerații pe marginea pro-formelor / 665
RODICA ZAFIU, Marcatorul concesiv măcar în diacronie (secolele al XVI-lea–al
XVIII-lea) / 678
MIHAI MIRCEA ZDRENGHEA, Lingvistica cognitivă şi categorizarea lingvis-
tică / 689
*
ADDENDA. Cu gândiri şi cu imagini... (G. G. Neamţu)
A. Memorialistice / 701
B. Fotografii / 781
Cuprins (pentru Addenda) / 781
*
Indici
I. Nume proprii din Addenda / 785
II. Indice de autori / 787
G. G. NEAMŢU, LA MATURITATE.
SCHIŢĂ DE PORTRET SENTIMENTAL
Nu ne putem scufunda de două ori
în apa aceluiaşi râu.
(Heraclit din Efes)
Ca gramatician încă la început de drum, a face schița de portret a unei personali-

tăţi a lingvisticii românești poate părea amendabilă și neautorizată. Și totuși, bine-
voitor și drag lector sau iubite cetitoriule, în cuvintele cronicarului Miron Costin,
eu, Ionuț-Adonis Pomian, doctor în gramatică şi modest profesor de provincie, des-
chid, în aceste rânduri, „depozitele” memoriei și dau drumul „peripețiilor” vieții
așa cum sunt ele așezate statornic pe „rafturile” acestora: unele mai în față, deci
încă proaspete și calde, altele sedimentate definitiv în conștiință.
Care a fost ziua din viața mea ce mi-a marcat definitiv pașii ori destinul însuși
înspre drumul fascinant și, uneori, iluzoriu al gramaticii?! Această retorică între-
bare, desprinsă parcă din ecranizarea dramei biografice „Floarea deșertului”, pe
care am întâlnit-o deja în prea scurtul meu periplu existențial, are un răspuns clar,
definitiv întipărit în mintea unui adolescent de 18 ani. Era o sâmbătă caniculară de
august, în anul 1999, când, prin intermediul dragii mele învățătoare Maria Erdei,
astăzi director al Școlii Gimnaziale Tășnad, judeţul Satu Mare, aveam să îl întâl-
nesc, pentru întâia oară, pe omul care avea să devină într-un timp foarte scurt, aș
putea spune în doar două ore, Mentorul și Părintele meu spiritual.
Până în acea dimineață de vară, cunoșteam și studiasem cu multă ambiție și mi-
nuțiozitate, după modelul lectură-scris, două cărți care purtau pecetea gramerieni-
lor clujeni. Este vorba despre Gramatica limbii române. Compendiu, a regretatului
profesor Dumitru Bejan, respectiv Teoria și practica analizei gramaticale, lucrarea
recent publicată a viitorului meu profesor G. G. Neamțu.
Scopul întâlnirii noastre era acela de a-mi testa, în mod anticipat, cunoștințele
de gramatică în vederea examenului de admitere la Facultatea de Litere din data de
6 septembrie 1999.
Cel care avea să-mi devină propriu-zis un magistru, un părinte, aproape biologic
odată cu câteva dintre deziluziile şi dramele personale întâlnite mult prea devreme,
precum și un model profesional, profesorul de gramatică G. G. Neamțu m-a influ-
ențat în mod decisiv prin abilitatea sa excepțională de a păstori studenții talentați și
pasionați până la extrem de fascinantul domeniu al Logosului Creator. Nu a existat
vreun curs, sesiune științifică, cerc de gramatică, discuție, de grup ori personală,
unde să nu articuleze, în stilu-i inconfundabil, ca al unui neamț get-beget, reflex şi
al stagiului de lector universitar în Germania, dar și al meticulozității exacerbate,
repetiția unor formule nemţeşti: schnell, weiter, los, Angeiffen etc. Profesorul era
foarte sever, pentru unii prea sever, dar de-o imparţialitate greu de tăgăduit, chiar
periculoasă pentru mentalul românesc balcanizat. (Ştiai, treceai, dacă nu, „Auf
Wiedersehen”, la meciul următor.) M-am temut, ca atâţia alţii, de examenele cu
Domnia Sa, dar, tot ca atâţia alţii, nu numai l-am respectat, ci l-am şi iubit.
10 Ionuţ Pomian
De la profesorul G. G. Neamțu am învățat, de asemenea, că, pe lângă cunoaște-

rea îndeaproape a noțiunilor de teorie din lucrările de specialitate, însușirea și apli-
carea regulilor de ortografie și de punctuație constituie unul dintre scopurile funda-
mentale ale studierii limbii române în școală și chiar pe parcursul întregii noastre
vieți. Ca dovadă stau examenele de ortografie obligatorii și premergătoare exame-
nului de fonetică, morfologie sau sintaxă. La finele primului semestru de studenție,
la afișarea notelor de la examenul de fonetică și fonologie, curs predat de către vii-
torul meu maestru, aveam să văd, în dreptul numelui meu, nu doar nota 10, ci și
completarea, între paranteze, cu felicitări, fapt ce mi-a confirmat considerația pe
care o câștigasem în sufletul nobil al unicului, pentru mine, G. G. NEAMȚU.
Profesorul se află astăzi la o vârstă de o frumusețe aparte, cea a deplinătății și a
înțelepciunii în domeniul gramaticii românești contemporane, știință pe care a ser-
vit-o și continuă să o slujească cu o devoțiune și o pasiune aparte de o jumătate de
veac. Dedicându-se acestei științe a limbii, profesorul clujean și-a închinat, de fapt,
activitatea studierii limbii naționale, impunându-se prin contribuțiile sale în spațiul
larg al lingvisticii, făcând din mulți studenți ai Domniei Sale cercetători autentici ai
morfosintaxei limbii române, formându-i în spiritul efortului creator, al muncii
oneste, al corectitudinii și responsabilității, al implicării cu toate forțele în conti-
nuarea misiunii predecesorilor. (De iure, profesorul G. G. Neamţu n-a fost condu-
cătorul meu de doctorat, dar a avut de facto această calitate. I-am mulţumit public/
în scris de mai multe ori în modestele mele lucrări ştiinţifice – Construcţii com-
plexe în sintaxa limbii române (Editura Paralela 45, Piteşti, 2008) ori Dinamica
unor structuri gramaticale. Cu un set de teste didactice (Editura Paralela 45,
Pitești, 2011), dedicată, aceasta din urmă, profesorului G. G. Neamţu. Tot în semn
de recunoştinţă pentru profesorul meu a fost şi ideea omagierii Domniei Sale, idee
împărtăşită de atâţia lingvişti şi care acum, prin volumul de faţă, a devenit un fapt.
G. G. Neamţu s-a considerat întotdeauna gramatician, exclusiv gramatician,
unul de formaţie relaţională neotradiţională (după propriile afirmaţii), şi poate de
aceea nici „nu s-a băgat” în alte domenii ale lingvisticii. Acum, în preajma împlini-
rii a 70 de ani (din care, 45 dedicaţi în plan profesional gramaticii limbii române),
activitatea sa ştiinţifică, dincolo de ideile promovate la cursuri (nivel licenţă, mas-
terat, doctorat), multe în aşteptarea publicării, poate fi rezumată/sintetizată ca „bu-
nuri publice”, cu toate pierderile de rigoare, în trei (patru) segmente/cărţi de refe-
rinţă.
1. Predicatul în limba română. O reconsiderare a „predicatului nominal” (teza
de doctorat, susţinută în 1977 şi publicată mult mai târziu, în 1986, la Editura Ştiin-
ţifică şi Enciclopedică din Bucureşti), care a fost şi rămâne, în ciuda dimensiunilor
relativ reduse (232 de pagini), o preţioasă carte de căpătâi, o vistierie a unei proble-
me vechi şi noi deopotrivă, mereu în mişcare, mereu deschisă completărilor şi valo-
rificărilor, chiar reconcilierii, în acord cu perspectivele inovatoare din lingvistica
românească. Punctele de vedere exprimate în această carte de lansare propriu-zisă
ca gramatician şi le-a menţinut în liniile lor fundamentale până astăzi. (De altfel,
G. G. Neamţu la maturitate 11
după apariţia acestei cărţi, G. G. Neamţu nici nu s-a mai ocupat de problematica
predicatului decât accidental, considerând, probabil, că în esenţă argumentele aduse
pentru „desfiinţarea” predicatului nominal nu au fost infirmate.)
2. Studii şi articole gramaticale (2014, Cluj-Napoca, Editura Napoca Nova, 540
p.), un frumos volum care adună principalele contribuţii gramaticale, în majoritate
de factură teoretică şi analitică, vizând probleme controversate, din 1970 până în
2012, publicate în diverse reviste de specialitate. Ele, ordonate cronologic, reflectă
cel mai bine gândirea gramaticală dinamică a lui G. G. Neamţu, sporul de cunoaş-
tere personală făcut cunoscut şi altora. (Întotdeauna a considerat că studiile şi arti-
colele îi reprezintă cel mai bine calitatea de cercetător.)
Paleta de probleme abordate este una foarte largă: cazul (forme cazuale, forme
procazuale, flexiunea cazuală analitică a numeralului, acuzativul timpului), artico-
lul (conceptul de „nedeterminare”, articolul nehotărât), pronumele (pronumele se-
miindependente al şi cel, pronumele (adjectivele pronominale) de întărire şi cele
posesive, relativele (interogativele) exclamative, relativele cumulante), formele
verbale nepersonale (gerunziul, participiul, supinul), adverbul, tipologia relaţiilor
sintactice (probleme speciale de încadrare categorială a unor formaţii cu relative),
atributul (cea mai detaliată clasificare categorial-relaţională), unicitatea relatemului
în subordonare, interpretarea morfosintactică a „monştrilor sintactici”, subiectul
zero, monosubordonarea vs dubla subordonare (la nivel intra- şi interpropoziţional)
etc. etc.
3. Cartea care-l reprezintă prin excelenţă pe G. G. Neamţu ca „profesor de gra-
matică”, îmbinând cunoştinţele gramaticale de substanţă cu ceea ce într-o formu-
lare consacrată se cheamă „măiestrie didactică” (claritate, logică, argumente, per-
suasiune) este Teoria şi practica analizei gramaticale. Distincţii şi... distincţii, car-
te concepută pe paliere de instrucţie gramaticală, de la un public „larg” până la spe-
cialist. (Cei mai mulţi cititori de gramatică îi leagă, probabil, numele de această
carte.) Apărută în tiraj mare, mereu şi repede epuizată, un succes remarcabil de pu-
blic, cartea (destul de voluminoasă, circa 500 p.) este la a patra ediţie: prima –
1999, a doua – 2007, a treia – 2008, a patra – 2014.
Teoria şi practica... este, ca structură şi concepţie, un compendiu aparte de gra-
matică, nici de tip manual (cu înşiruirea clasică a părţilor de vorbire cu categoriile
lor gramaticale, funcţiile sintactice, tipurile de propoziţii etc.), nici de tip culegere
de exerciţii şi probleme (rezolvate sau nerezolvate, tip grilă sau în formă tradiţio-
nală), ci, pornind de la premisa unor cunoştinţe elementare, o „problematizare” a
principalelor aspecte din teoria şi practica analizei gramaticale în termenii pragma-
tici „corect vs greşit”, construind un demers algoritmizat de abordare, dinamic, lo-
gic şi incitant.
Numărul problemelor şi rafinarea soluţiilor, reconfigurarea constantă şi progre-
sivă a publicului-ţintă cresc simţitor de la o ediţie la alta. (Într-o primă variantă, cu
mult mai redusă şi mai simplă, vizând preponderent publicul şcolar, un fel de „au-
xiliar didactic”, de consultaţii/”meditaţii” subtil, dar ferm dirijate, Teoria şi prac-
12 Ionuţ Pomian
tica... apărea cu zece ani înainte, în 1989, cu titlul banal (şi circumspect în acelaşi
timp) Elemente de naliză gramaticală, dar cu un subtitlu ce incita curiozitatea: 99
de confuzii/distincţii. După această carte, prezenţa unui număr în titluri de cărţi
avea să facă o adevărată carieră.)
Activitatea de cercetător a lui G. G. Neamțu este bogată și diversificată; ea ar
putea fi ordonată în câteva secțiuni mai cuprinzătoare: morfologia, sintaxa, foneti-
ca, dar are atingere cu majoritatea domeniilor lingvistice, cum ar fi istoria limbii,
lexicologia, lingvistica integrală etc.
După cum însuși recunoaște cu mândrie, profesorul G. G. Neamțu face parte din
pleiada de gramaticieni clujeni fondatori ai Școlii clujene de sintaxă relațională
neotradiţională, care, în continuarea preocupărilor gramaticale ale şcolii lingvistice
clujene cristalizate în perioada interbelică în jurul Muzeului Limbii Române (e
suficient să amintesc aici numele lui Nicolae Drăganu), a fost dezvoltată de nume
ca D. D. Drașoveanu, Mircea Zdrenghea, G. Gruiță, Sabina Teiuș, Ștefan Hazy,
Maria Vulișici Alexandrescu, la care se alătură mai tinerii Daiana Cuibus, Adrian
Chircu, Ionuț Pomian, Maria Aldea, Veronica Vlasin, Gabriela Adam ş.a.
Aidoma oricărui cercetător autentic, profesorul clujean a lansat teorii prin care a
combătut opiniile altor colegi. A făcut acest lucru numai și numai cu responsabili-
tate și pe baza unei argumentații bine documentate, structurată punctual, cu o coe-
rență logică și o acribie științifică demne de invidiat și de urmat, în perimetrul unei
exemplare deontologii profesionale. Dispunând de un arsenal defensiv asumat cu
demnitate, a reușit de cele mai multe ori să polemizeze într-o manieră colegială ex
aequo, împreunând tradiționalul cu modernul, fără excese de factură ofensatoare
ori exacerbare, lucru care i-a creat o aură spirituală originală, protectoare și respec-
tată de adversarii și competitorii de breaslă. Altfel spus, dragul meu profesor și,
acum, coleg a contribuit în mod cert și cu succes la transformarea sistemului educa-
țional, la realizarea unei punți de tranziție sinuoase, îndelungate, extrem de solici-
tante din toate punctele de vedere, dar întotdeauna asumate cu responsabilitatea și
imparțialitatea omului înțelept, între modelul coercitiv și cel democratic, mai precis
cel ante-, respectiv cel postdecembrist.
În spiritul respectului profesional, această atitudine l-a ferit de ținta atacurilor
rău intenționate, colegii Domniei Sale cunoscându-i sau acceptându-i teoriile, pre-
luându-le și citându-le în cursuri și lucrări de specialitate din țară, și nu numai. De
asemenea, cum rar se mai întâmplă în domeniul cercetării, profesorul se numără
printre puținii oameni de știință care refuză cu încăpățânare „traseismul științific”,
bunul-simț și temeinica educație științifică asigurându-i confortul și echilibrul pro-
fesional.
Profilul complex și anvergura personalității profesorului G. G. NEAMȚU se
singularizează și prin consecvența în ceea ce privește elementele configuratoare ale
ideilor lansate și promovate sub semnul unor raționamente care abordează proble-
me gramaticale aparent insurmontabile (sau, cu vorbele profesorului, „probleme
G. G. Neamţu la maturitate 13
controversate”) prin metode care antrenează în mod simultan competențe în varii

discipline lingvistice.
Noile piste de analiză, inedite și rafinate, au produs în rândul cercetătorilor și al
studenților o impresie puternică în ceea ce privește fenomenul gramatical, astfel
încât generațiile de profesori ieșiți de sub mâinile Domniei Sale au crescut, încet,
dar sigur, „la umbra nucului bătrân”, derogând de la semnificația primară și încetă-
țenită a vechiului proverb românesc.
Teoriile personale regăsibile în opera gramaticală a profesorului G. G. Neamțu,
continuatoare ale predecesorului său, D. D. Drașoveanu, sunt atât de prolifice, încât
studenții Domniilor Lor au propagat termenii dedistică și gegistică, termeni care să
sintetizeze contribuțiile celor două vârfuri din cadrul renumitei Școli clujene de
gramatică a limbii romîne contemporane. Orice comentator al operei gramaticale a
profesorului G. G. Neamțu observă că, prin excelenta sinteză dintre tradiție și mo-
dernitate, prin impecabila ținută științifică, prin autoritatea, exactitatea și siguranța
criteriilor, studiile gramaticale elaborate de către G. G. Neamțu se detașează de
multe lucrări similare.
Profesorul G. G. Neamțu este, de asemenea, un interlocutor pur, de mare ca-
racter, neînduplecat în credințele dumnealui, capabil în orice împrejurare să te pro-
voace la un dialog polemic, pe o temă dată, din care întotdeauna se încăpățânează
să iasă triumfător. Cuvântul său are valoare de literă de lege. Ori de câte ori îl întâl-
nești sau îl consulți în vederea unei probleme de gramatică, are la îndemână un vo-
lum ori un articol și îți vorbește despre viitorul proiect aflat în lucru, despre ultimul
articol publicat într-o revistă de prestigiu sau despre opinia sa cu privire la moduri-
le de descriere a unor probleme de gramatică în cele mai recente tratate academice.
Chiar dacă folosim cuvinte modeste – poate, pe alocuri, voit modeste –, cele afir-
mate mai sus ne obligă să vedem în personalitatea profesorului clujean un predica-
tor al tezaurului de ființă al oricărei nații, numit de această dată LIMBA ROMÂNĂ
CONTEMPORANĂ. De la fervoarea intelectuală a magistrului așteptăm și de
acum înainte multe împliniri, întrucât înzestrarea autentică pentru studiul limbii
române contemporane, starea de sănătate și bucuria finală de a răsfoi paginile unui
nou studiu sunt tot atâtea calități ale personalității complexe omagiate în paginile
acestui volum.
Dacă trebuie să numesc și „slăbiciunile” Domniei Sale, acestea se reduc la trei
cuvinte, obligatoriu de scris și de rostit cu majuscule: FAMILIE, GRAMATICĂ,
OMENIE, într-o ordine imposibil de stabilit de către un novice precum subsem-
natul. Având casa și inima mereu deschise, dublate de inimitabila ironie, știe să în-
trețină o atmosferă confortabilă. Pe lângă preocupările și atribuțiile profesionale,
vocația magistrului se completează cu atenția și dragostea deosebite acordate fami-
liei, dedicându-se, cum este firesc, activităților gospodărești, educației nepoților,
sacrificându-și astfel întregul timp liber dintre cursuri, studiu individual, conferințe
etc. Altfel spus, odată cu desfășurarea activităților didactice și științifice, omul
G. G. Neamțu s-a dedicat familiei, lucru pe care continuă să îl facă, cu bunătatea și
14 Ionuţ Pomian
dragostea sufletească inerente oricărei ființe umane. (Nu ştiu câţi oameni de carte,
probabil extrem de puţini, au manualitatea şi priceperea profesorului G. G. Neamţu
în lucrul cu lemnul (dulgheria/tâmplăria, devenită din hobby aproape o a doua pro-
fesie/calificare), de la făcut scaune, uşi, lăzi de haine, noptiere, paturi, garduri etc.,
până la construit cabane/case, în tot ce priveşte partea lemnoasă. La cabana con-
struită de Domnia Sa (la Gădălin, judeţul Cluj), are un întreg atelier de scule elec-
trice şi tradiţionale pentru prelucrarea lemnului: fierăstraie, maşini de găurit, maşini
de înfiletat, flexuri, rindele, şlefuitoare etc.).
Surprinzătoare este ușurința cu care profesorul a încercat și a reușit să rezolve
dileme ascunse sub cuvinte și sintagme încrucișate, să legitimeze adevăruri, ca un
logician și salvator împătimit. Tocmai de aceea, indiferent de vârsta cronologică,
din buletin, avem încă multe așteptări și realizări profesionale din partea Magis-
trului, un nume emblematic al Școlii clujene de gramatică.
LA MULȚI ANI CU SĂNĂTATE,

DISTINSE DOMNULE PROFESOR!
IONUŢ POMIAN
coordonatorul volumului
RELAȚIA – CREATORUL
ȘI ORGANIZATORUL TERMENILOR
Provocarea de a scrie câteva rânduri despre G. G. Neamțu, într-un moment

aniversar pentru Domnia Sa, m-a făcut, mărturisesc, să trăiesc sentimente incredibil
de amestecate: mai întâi, un entuziasm aproape copilăresc, dublat de nedisimulata
mândrie că mi se încredințează un asemenea privilegiu; a urmat frenezia de a răs-
coli amintiri, bucuria de a retrăi, astfel, multe dintre ele, culminând cu uimirea de a
realiza că intrasem în al doilea sfert de veac de când îl știu pe Profesor. Odată cu
asta, au început însă temerile. Spaime reale, concrete, nu metaforice: am trăit atâtea
în acești ani, alături și împreună cu Domnia Sa, încât e imposibil să le cuprinzi în
cuvinte, în câteva pagini; cu siguranța vor rămâne dezamăgitor de multe lucruri
nespuse…
Apoi, altă teamă: cum să le așez? Realizez că, de fapt, cronologia obiectivă a
acestor mulți ani e în mare parte falsă în raport cu cea reală, interioară mie, căci
prea s-au amestecat și adunat multe, și că nu pot prea bine, nici acum, așa cum nu
am putut efectiv niciodată, să separ oglinzile prin care îl privesc – dascăl, mentor,
coleg, șef și prieten. Ipostazele frizează, ele însele, orice legi ale cronologiei, de
vreme ce se suprapun încă dinainte ca vreo succesiune a evenimentelor să le de-
clanșeze: în mod aproape straniu, orice efort de memorie a devenit inutil, pentru că
nu-mi pot aminti vreun moment în care… Gabi să nu (îmi) fi fost toate acestea la
un loc.
În cele din urmă, poate teama cea mai mare: îmi place să cred că, după atâția
ani, din multe povești, dar și din multe tăceri, știm prea bine, și Domnia Sa, și eu,
ce ne leagă, ce gândim și ce simțim. Și e teribil de greu să chiar rostești toate aces-
tea, darămite să le așterni pe o hârtie.
Zise ea și se mai gândi..., cum ar spune chiar G. G. Neamțu, dacă m-ar urmări
acum, în timp ce scriu. Dar nu e atât de ușor, domnule profesor, precum pare! În
plus, pentru prima oară în toți acești ani, încep să mă îndoiesc că îmi va fi de vreun
folos rigoarea pe care am deprins-o din cărțile, articolele și cursurile sale – acele
1.1., 1.1.1., 1.2.… Sau poate nu! Imaginea primei mele întâlniri cu Proful, așezat
vizavi de mine la un birou, în timp ce îmi verifica analizele morfosintactice, și
mirarea mea de atunci că îmi putea citi scrisul cu capul în jos mă ajută – a câta
oară?! – și mă fac să realizez, aproape brusc, ceva: pentru mine, înainte de toate,
G. G. Neamțu este și rămâne Profesorul, adică dascălul prin excelență, de la care
înveți, la rându-ți, să-i fii coleg și prieten și să le fii altora profesor, mentor, coleg,
șef și prieten.
De aceea, nu îi voi face, aici și acum, o prezentare academică, înșiruind contri-
buțiile sale științifice incontestabile și nu arareori deschizătoare de drum în cerce-
tarea gramaticală românească. Pe de o parte, cel mai îndreptățit să facă o istorie a
ideilor și concepțiilor sale este G. G. Neamțu însuși, cu atât mai mult cu cât o astfel
de istorie este necondiționat deschisă: Domnia Sa mai are, cu siguranță, multe de
spus în acest domeniu. Pe de altă parte, ecourile acestora în tratatele de specialitate,
16 Daiana Cuibus
dar și în conștiințele și în carierele celor ce i-au fost și îi sunt studenți reprezintă o

confirmare a valorii sale științifice față de care alte cuvinte elogioase, oricât de sin-
cere și entuziaste, ar părea inutile.
Așadar, tot ce pot face este ca langsam, aber sicher, să adun, într-o selecție
inevitabil sentimentală, amintiri cu și despre lucrurile pe care le-am admirat și apoi
învățat, mai bine de un sfert de veac, de la Domnul Profesor…
0. Mai întâi, îi datorez, și eu, cam tot ce știu în ale limbii române contemporane
– iar lista e prea lungă să încerc măcar să o schițez: de la ortografie, la foneme și
morfeme, de la analize morfosintactice, la meșteșugul de a concepe grile, cu alte
cuvinte, o pasiune. Practic, știința mea în ale gramaticii a început, efectiv, cu
Domnia Sa, într-un sfârșit de primăvară, când mă hotărâsem, în al doisprezecelea
ceas, să dau admitere la Filologie, iar concurența era, pe atunci, serioasă. Am ac-
ceptat cu greu să fiu testată la gramatică, convinsă fiind că performanțele mele în
ale literaturii române și ale limbii engleze îmi erau mai mult decât suficiente să îmi
asigure admiterea. Retrăiesc chiar și acum, adeseori, cu aceleași sentimente ames-
tecate de atunci, drumul spre casă de la prima întâlnire cu Profesorul: consternare,
umilință, furie – față de premianta olimpiadelor naționale de română, care, iată, nu
le știa chiar pe toate, ba chiar gramatica ei era departe de perfecțiune; apoi admi-
rație și jenă – față de profesorul acela mult prea atoateștiutor și cu un aer grav,
despre care nu știam prea multe decât că era un fel de mit în viață și care, după ce
se sacrificase să se uite prin capul meu, nu văzuse prea multe în ale gramaticii, ba
îmi mai și tolerase ignoranța fără vreun comentariu. La următoarele ședințe, trăirile
au continuat să fie contradictorii: m-am speriat, efectiv, când, la a doua întâlnire,
Profesorul m-a întrebat, aproape dur, cine îmi făcuse tema, iar asta după ce mun-
cisem o săptămână pe brânci, ca să nu mai trec prin aceeași umilință; apoi m-am
bucurat vag când concluzia a fost, sec: tu nu ești proastă deloc... – ceea ce, aveam
să constat, era forma supremă de apreciere la care puteam spera. Apoi, după vreo
încă trei întâlniri, abia ce mă obișnuisem cât de cât să respir, efectiv, mai în voie în
prezența maestrului, am fost concediată, ca fiind pregătită suficient pentru admi-
tere. Atunci m-am... supărat, pentru prima oară, pe Domnul Profesor. Multă vreme
m-am întrebat de ce nu am răsuflat ușurată, nu m-a bucurat timpul scurt în care ter-
minasem pregătirea și nici nu m-a consolat siguranța pe care o dobândisem în ale
analizei gramaticale; m-am simțit atunci mai degrabă... abandonată: începuseră să
îmi placă nu doar tot mai complicatele provocări morfosintactice, logica și rigoarea
lor, ci și profesorul acela sobru și imperturbabil, care, într-o atmosferă aproape aus-
teră, îți făcea totul să pară firesc și incredibil de logic, de simplu.
Prea lunga, poate, rememorare a acelor zile nu e legată doar de faptul că îi da-
torez intrarea mea, prima, la facultate și nici măcar de realitatea că gramatica pe
care am învățat-o atunci a fost cea mai rapidă, riguroasă și temeinică acumulare de
cunoștințe de care am avut parte. Privind în urmă, îmi dau însă seama că începu-
sem, atunci doar în parte conștientizat, să înțeleg că Profesorul nu te învăța doar
gramatică, ci și altceva, poate la fel de important: cum să dăruiești, din ceea ce știi,
Relaţia – creatorul şi organizatorul termenilor 17
celorlalți; cum să o faci cu o aproape exagerată modestie și decență; cum să îți do-
vedești competența și superioritatea prin ceea ce transmiți celorlalți, fără efuziuni și
fără a face paradă; cum să îi dai celuilalt încredere fără prea multe cuvinte și fără
teatralitate; cum să ai mulțumirea lucrului bine făcut și să ai puterea de a-i lăsa pe
ceilalți să zboare, după ce i-ai învățat cum să o facă. Aveam să învăț toate astea mai
târziu...
1. În anii de studenție, am început să-mi mai limpezesc, pentru mine însămi,
aceste impresii despre Profesor: anticipasem, firește, seriozitatea și rigoarea cursu-
rilor de fonetică și de morfologie, pe care le-am făcut împreună, precum și pasiu-
nea cu care își trăia la ore ideile, demonstrațiile, analizele. Am descoperit, în plus,
umorul și ironia fină cu care își presăra, uneori, prelegerile; dar erau, încă, prea
multe la mijloc ca să pot citi totul – era emoția examenelor (trăită nu de frica ma-
teriei și nici a profesorului, ci din jena acelei prime întâlniri), era – încă – neînțe-
legerea a tot ceea ce era în spatele sobrietății aproape imperturbabile.
Nu îmi făceam iluzii că faptul că mă pregătise îi mai spunea ceva. În plus,
aveam impresia acută că, în pofida atitudinii deschise și deosebit de plăcute de la
cursuri, nici nu se poate și nici nu se cade să i te adresezi prea des unei asemenea
somități în ale gramaticii, și, oricum, nu fără vreo serioasă motivație științifică. Nu
mi-am îngăduit ani buni să cred altfel, deși, în afara prezenței impecabile – căci
rareori l-am văzut pe profesorul Neamțu la facultate altfel decât la costum și
cravată – și a rigorii duse la perfecțiune, menită, parcă, să-i confirme acel Neamțu-i
neamț, nimic, așadar, din ceea ce el însuși este și face, atunci și acum, nu impunea
efectiv distanța pe care nu îndrăzneam să o trec. Și totuși... Poate de aceea am și
trăit, atunci, sentimentul, singular pentru anii studenției, de acerbă invidie față de
unii colegi: nefumătoare pe atunci, îi invidiam pe colegii adunați la țigară, în pauze,
în jurul profului, căci, iată, un asemenea viciu le îngăduia și o altfel de comunicare
cu el decât cea de la curs.
L-am întâlnit rar în acei ani, în afara cursurilor și examenelor, și i-am deschis
ușa cabinetului și mai rar: am crezut întreaga mea studenție că menirea mea era li-
teratura, poate și din confortul pe care ți-l dă obișnuința și succesul fără prea mult
efort; apoi, luasem, fără probleme, zece la examenele de limbă, deci nu aveam nici
motive și nu găseam nici pretexte să îi cer consultații. Oricum, rareori intram pe
atunci în cabinetele dascălilor; ca studenți, le priveam, cred, ca pe niște sanctuare
(ce naivitate, ar spune mulți acum!), inaccesibile nouă nu prin atitudinea profeso-
rilor – eram puțini în an, ne știau pe toți și erai oricând primit –, dar era ceva în noi
care ne oprea să intrăm neinvitați sau fără vreun motiv serios; consideram, așadar,
că a fi chemat era o onoare. Așa mi-a rămas în memorie și ziua când profesorul
Neamțu m-a chemat în cabinetul său de atunci (până și numărul mi se părea predes-
tinat – 101) și m-a întrebat ce vreau să fac la terminarea facultății... Lasă tu astea,
că e păcat, ai cap de grămătic. Poate te mai gândești... Nu am înțeles multă vreme
cum și de ce nu am uitat cuvintele cu care mi-a scurtat ferm entuziasmul de literat;
18 Daiana Cuibus
acum știu de ce: avem, uneori, privilegiul, să întâlnim oameni care, indiferent cât
de repede sau de târziu îți dai seama, îți marchează destinul...
2. Prima oară când am îndrăznit să îl sun pe Profesor a fost la un an după ter-
minarea facultății, după ce renunțasem, la absolvire, deopotrivă din amărăciune și
revoltă, să mă prezint la un concurs pentru un alt post în facultate: tocmai descope-
risem că statutul profesional nu e o garanție a caracterului oamenilor și nici nu îl
poate suplini, dar și că, într-o ierarhie a valorilor mult prea bulversată după anii
’90, nu era întotdeauna suficient să fii cel mai bun. Mă ambiționam, totuși, să cred
că toate astea nu deveniseră o regulă și l-am întrebat, atunci, pe Profesor dacă mai e
loc de răz-gândirea mea, poate prea târzie, spre gramatică. Nu știu dacă, fără acea
amânare de un an a destinului meu profesional de... grămătic, aș fi realizat pe
de-a-ntregul solidaritatea de atunci a membrilor Catedrei de limba română, puterea
lor de a ține cont exclusiv de criterii academice, deschiderea și bucuria cu care
acordau șanse atunci când considerau de cuviință. Alături de Profesor, alți doi mari
dascăli ai Literelor mi-au deschis, atunci, cu o incredibilă generozitate umană și
intelectuală, nu doar porțile unei cariere, ci și ale unui destin: D. D. Drașoveanu și
G. Gruiță. Nu întâmplător, cred, cei trei erau, așa cum aveam să aflu, mai mult de-
cât colegi: erau prieteni, împărtășeau același caracter, aceleași valori, aceleași preo-
cupări, își admirau și respectau unul altuia incredibila dedicare pentru limba româ-
nă contemporană. Îmi fuseseră dascăli, mi-au fost apoi colegi și, pe rând, șefi de
catedră. Regret și acum, și i-am mărturisit-o, de atâtea ori Profesorului, atmosfera
acelor ani la catedră.
3.1. De la bun început mi-a fost greu să dedublez imaginea lui G. G. Neamțu în
cea de fost profesor și actual coleg. De fapt, nu am făcut-o niciodată, iar sentimen-
tul că mereu ai de învățat ceva de la Domnia Sa va persista întotdeauna. Ani de-a
rândul am ținut seminarele de la cursurile sale cu, din nou, trăiri amestecate: bu-
curia și, de ce să nu recunosc, chiar orgoliul de a fi eu aceea; apoi, mereu teama de
a nu greși și speranța de a nu mă îndepărta prea tare de meticulozitatea și precizia
riguroasă cu care își obișnuiește studenții, deopotrivă la ore, la consultații și la exa-
mene; la toate acestea, s-au adăugat, mereu, nemărturisite emoții. De fapt, dascălul
care am devenit i se datorează în întregime, și nu doar în privința științei mele, atât
cât este, în ale gramaticii; căci, împreună la examene, la formulat de subiecte sau la
corectat de lucrări, am admirat mereu și am încercat să învăț din amestecul acela,
echilibrat și doar în aparență paradoxal, de răbdare și îngăduință, dar și de rigurozi-
tate și severitate.
Așadar, într-ale profesiei, totul a început cu același G. G. Neamțu: primul exa-
men, prima admitere, prima inspecție, prima comisie de doctorat și atâtea altele. Ba
chiar și primul meu curs, căci mi-a încredințat, pe rând, fonetica și, apoi, morfolo-
gia – și nu știu, în atâția mulți ani petrecuți la catedră, ca vreun alt dascăl, în afară
de regretatul D. D. Drașoveanu, să fi renunțat la vreunul din cursurile sale pentru
un mai (și poate prea) tânăr coleg.
Am învățat, astfel, de toate, treptat și cu o neîncetată mirare față de capacitatea

de a transmite, de a împărtăși cunoștințe, trăiri și experiențe, dar, mai ales, față de
ușurința de a-l modela pe celălalt, aproape pe nesimțite, dar ferm și definitiv. Și nu
poți fi decât contrariat de firescul cu care Domnia Sa îți poate da încredere, având
el însuși încredere în tine. Colegi am devenit, așadar, în timp; o devenire care ono-
rează și împovărează deopotrivă, căci nu există nici frică de a dezamăgi, nici răs-
pundere mai mare decât cea față de cei care cred în tine. Dar câți au în viață noro-
cul unei asemenea poveri?!
În mod straniu, retrăind acum atâtea secvențe de viață, simt că Profesorul apar-
ține, din această privință, unor alte vremuri și unei alte generații, în care, deliberat
sau nu, a reușit să mă atragă. Mai mult, realizez cât de anacronică le-ar putea părea
unora, în lumea de azi, generozitatea cu care dăruiește – de la gramatică la expe-
riență de viață, de la încredere la camaraderie...
3.2. Da, camaraderie, pentru că, pe lângă multele lucruri învățate, s-a mai în-
tâmplat ceva: de la un timp, stându-i tot mai mult alături, m-am obișnuit și să citesc
dincolo, mult dincolo de figura sa sobră și aproape severă – cum o percepusem
atâta timp. Am descoperit, odată atenuate reținerile, că în spatele ei se ascunde, in-
voluntar sau nu, un om de o extraordinară sensibilitate. Nu mi-a dispărut, cred,
niciodată din minte imaginea din prima zi în care îl cunoscusem, aceea de aproape
legendară somitate în ale gramaticii, doar că ea a început să nu mi se mai pară im-
penetrabilă. Așa au început... poveștile – gramaticale și colegiale.
3.2.1. Continui și acum, cu fiecare astfel de poveste, să prețuiesc fermitatea, ri-
goarea și logica cu care își susține și demonstrează conceptele și concepțiile în ale
morfosintaxei; continui să admir eleganța cu care discută opinii contrare alor lui, în
polemici întotdeauna ponderate, precum și răbdarea cu care ascultă, îndrumă, încu-
rajează sau corectează tatonările, entuziasmul uneori exaltat și chiar stângăciile în
domeniu ale mai tinerilor discipoli, recunoscătoare fiind că mă număr printre ei;
continui, mai ales, să fiu surprinsă de modestia aproape exagerată cu care face toate
acestea. Căci, deloc surprinzător pentru cei care îl cunosc, a descurajat și a respins
mereu manifestările de adulare constantă și fățișă, iar eventualele tentative par mai
degrabă să îl stânjenească; de altfel, nu l-am văzut niciodată mai vehement decât
atunci când întrerupe cuvinte elogioase la adresa sa sau invocări prea insistente a
contribuției sale în ale gramaticii. Dar toate acestea sunt firești, de vreme ce mo-
destia e exclusiv apanajul oamenilor de calitate.
Iar Domniei Sale nu ai decât o șansă să îi surprinzi orgoliul, unul cu siguranță
involuntar și cel mai probabil neconștientizat: să asculți atent și să poți percepe
bucuria aproape imperceptibilă atunci când se prezintă și spune apăsat: Profesorul
Neamțu sunt...
3.2.2. De altfel, legat de ce spune și cum spune Domnia Sa, poate cel mai greu
mi-a fost până am reușit să fac diferența între „fețele” tonului său și să disting, în
lipsa oricărei inflexiuni care să îl trădeze, între replicile serioase și extrem de sub-
tilele ironii, adeseori condescendente, dar într-atât de bine camuflate în amabilitate,
20 Daiana Cuibus
încât, cu siguranță, mulți nici măcar nu le bănuiesc vreodată. Am priceput, în timp,

că severitatea sa e, de multe ori, o formă de apreciere, că imparțialitatea sa nu cu-
noaște abateri, că duritatea sa nu se manifestă aproape niciodată, iar reacția sa la
superficialitate și impostură e, în afară de tristețe, tocmai acea ironie, niciodată rău-
tăcioasă, dar uneori prea fină, poate, pentru cei vizați. Și, astfel, am învățat să zâm-
besc, fie și doar în gând, alături de Profesor, și când le urează studenților o zi bună
alături de Guvernul României, și când testează moralul trupelor înainte de examen,
dar și, mai ales, când ironia sa îi scapă interlocutorului.
3.2.3. Pentru cei care îl cunosc, e de prisos să adaug că modestia dată de conști-
ința propriei valori, ce nu mai trebuie nici dovedită, nici clamată, nu a lăsat nici-
odată loc de invidii sau răutăți, iar umorul fin nu a alunecat vreodată spre malițio-
zitate. Însă da, Profesorul are, cel puțin prin prisma timpurilor pe care le trăim, și
un imens defect: nu doar că e organic incapabil, el însuși, de nedreptăți sau răutăți,
dar e și absolut nepregătit să accepte că i se pot întâmpla. Nu am să uit niciodată
când m-am supărat, până aproape de lacrimi – iată, a doua oară –, pe Domnia Sa:
aflasem, dintr-o pură întâmplare, de ce îi fusese amânată conducerea de doctorat,
deși era sigurul nu doar din catedră, ci și din arealul transilvănean, care ar fi meritat
îndeobște asta. Mă necăjise teribil nedreptatea, dar m-au mâhnit atunci, și mai
adânc, vehemența cu care aproape refuza să accepte ce se întâmplase, înverșunarea
de a crede în buna-credință a celor din jur, în pofida tuturor evidențelor, și refuzul
de a accepta că valorile pot fi uneori răsturnate de ipocrizie și impostură. Nu cred
că l-am iertat vreodată pentru tristețea aceea dureroasă pe care i-am întrezărit-o în
privire, așa cum nu cred că m-a iertat vreodată că, fără voia și vina mea, îi clin-
tisem credința, încăpățânată și aproape copilărească, în onestitatea, decența și loia-
litatea semenilor săi...
3.3. Iată că, rând cu rând, încercarea mea de a da acestor gânduri o ordine mă-
car formal similară celebrelor cursuri ale Profesorului devine tot mai dificilă, iar
numerele puse în fața paragrafelor corespund tot mai puțin unei cronologii a
deceniilor trăite alături de Domnia Sa, deși, aparent, ea ar fi trebuit să fie simplă:
profesor, coleg, camarad, șef. Nu știu, de altfel, dacă aș putea adăuga ceva legat de
perioada în care G. G. Neamțu a fost șef de catedră: strict administrativ, G. G.
Neamțu-șeful nu a fost cu nimic diferit de G. G. Neamțu–profesorul: aceeași se-
riozitate, rigoare și meticulozitate, același bun-simț aproape exagerat, cu care a în-
cercat să readucă în catedră, după ani, atât cât s-a putut, atmosfera de imparțialitate,
corectitudine, solidaritate și colegialitate pe care o trăisem și eu în primii mei ani la
catedră și a căror nostalgie o avea, cu siguranță, chiar mai mult decât mine.
Și poate și de aceea, îmi amintesc de acei ani și cu o imensă tristețe: retragerea
sa de la șefia departamentului, deși ar fi putut să continue până la pensionare – fie
și doar legal, ca să nu mai invoc alte argumente, deopotrivă profesionale și senti-
mentale –, m-a debusolat și mi s-a părut, oricât de ciudat ar suna asta, o imensă ne-
dreptate făcută mie și nouă celorlalți, iată, singura nedreptate pe care știu să o fi fă-
cut cuiva Profesorul. Și a fost, cred, unul din marile mele eșecuri, căci nici unul
dintre argumentele mele, raționale sau emoționale, nu l-au făcut să se răzgândească
Dintr-o altă perspectivă însă, în ce mă privește, l-am simțit, și înainte ca el să
ocupe această funcție, și după ce am preluat-o eu, tot ca... șeful meu. Știu că nu i-a
plăcut niciodată să îi spun așa. Cu toate acestea, am făcut-o și o mai fac și acum,
evident nu din dorința de a-l supăra, ci mai degrabă „profitând” de acel statut ierar-
hic: căutasem de mult și un alt apelativ decât acela de profesor, unul care să sub-
sumeze toate ipostazele în care îl priveam: îndrumător, model, creator de școală;
desigur, mai adecvat ar fi fost mentor sau maestru, dar sunt sigură că, oricât de real
ar fi sentimentul din spatele lor, cuvintele acestea sună prea pretențios ca să îmi
permită vreodată să mă adresez astfel. Și atunci a fost și a rămas Șeful...
4. Ce îmi e însă absolut imposibil să îmi dau seama este când toate cele pomeni-
te deja – și multe altele nescrise aici – s-au transformat în prietenie. Una onorantă,
la care nu îndrăzneam să sper; una care venea să se adauge peste toate care erau
deja acolo: respect, admirație, gratitudine, încredere, apropiere. Și mai cred că acest
lucru nu era cu putință fără toate acestea, dar nici doar în virtutea lor. Știu, așadar,
doar că s-a întâmplat; mai precis, că Domnia Sa a făcut, neîntâmplător, ca această
prietenie să se... întâmple.
Iar atunci, pe lângă tot ce învățasem, am realizat că împărtășeam amândoi mai
multe decât aș fi crezut și... am continuat să învăț. Am descoperit, astfel, că marele
Profesor avea și o pasiune mai mare decât gramatica – familia. M-am regăsit de
fiecare dată în căldura cu care vorbește despre ai săi – de la distinsa și puternica sa
Doamnă, la copii și, acum nepoți – și în convingerea cu care crede că, oricât de
mare ar fi împătimirea în ale profesiei, nu poți fi împlinit decât având o familie, îm-
preună cu care îți găsești echilibrul și liniștea necesare. Și am mai aflat și că marele
gramatician face, cu o aproape la fel de mare plăcere și îndemânare, și altceva
decât teorii și analize gramaticale, încât tot ce e lemn riscă să fie... interpretat și
transformat, sub mâna lui, în cabană, lambriuri, piese de mobilier...
Astfel, cu trecerea anilor, poveștile noastre au continuat să se spună tot mai firesc
și mai despre... toate: de la dileme gramaticale, la lucrurile care contează în viață; de
la subiecte de examene, la mândria de a fi părinte; de la peripeții în inspecții, la
bucuria de a fugi, la sfârșit de săptămână, la casele de la țară; de la interpretări
sintactice, la grile de admitere sau la cireșii care au rodit sau nu în livada fiecăruia.
Și așa cum ajunsesem, altădată, să-i înțeleg subtilitatea ironiilor, prietenia cu
Domnia Sa m-a făcut să pot înțelege, cu siguranță nu întotdeauna, dar de cele mai
multe ori, ce simte și dincolo de cuvinte, din gesturi abia perceptibile: știu aproape
mereu dacă îl bucură sau întristează ceva, dacă e preocupat sau doar plictisit, dacă e
încântat sau dezamăgit. L-am văzut sau simțit de atâtea ori fericit – pentru o reușită
a unuia dintre copiii săi, pentru o controversă sintactică rezolvată, dar și pentru o
altă cameră lambrisată cu mâna lui. L-am văzut uneori emoționat și l-am surprins, e
drept, doar o dată, fără cuvinte, în urmă cu cinci ani, la o altă aniversare rotundă. Și
l-am simțit și mâhnit, cel mai adesea de impostură, oportunism și superficialitate.
Am învățat, Gabi, și din toate astea...
22 Daiana Cuibus
5. Și pentru că am mărturisit atâtea lucruri învățate de la Domnia Sa, trebuie să

recunosc că sunt și unele cu care cred că nu am reușit nici măcar să mă obișnuiesc.
În primul rând, nu am reușit să deprind acea frumoasă, dar prea adeseori riscantă,
naivitate a Profesorului de a-și judeca toți semenii exclusiv după propriile valori și
standarde, după propria corectitudine. Iertare, Domnule Profesor, dar asta nu pot...
Căci, am mai spus-o, m-au durut prea tare, în câteva rânduri, tristețea și mirarea cu
care l-am văzut realizând uneori că bunătatea, însoțită de jena de a dezvălui impos-
tura unora, poate fi îngrozitor răstălmăcită și i se poate întoarce împotrivă; că prea-
bunul său simț și prea multa îngăduință pot fi răsplătite cu ingratitudine și imperti-
nență.
Apoi, mai presus de orice, știu sigur ce nu vreau și nu voi putea niciodată să
învăț: și anume să fac, de fiecare dată când ajung la facultate, altceva decât ceea ce
fac acum: să mă grăbesc spre ușa cabinetului nostru, amintindu-mi, de fiecare dată,
acel exemplu al Profesorului: Pe la poarta cui mi-i drag, / Treabă n-am, dar tot îmi
fac...: apoi să sper că ușa e deja deschisă, deci proful, șeful, Gabi e acolo; sau, dacă
trebuie eu însămi să o deschid, să caut repede din priviri o haină în cuierul din fața
ușii sau să fac, aproape în fugă, câțiva pași, căutând țigara stinsă în scrumieră,
semn că e acolo și urmează o poveste, gramaticală sau nu; să aștept să aud fami-
liarul mai bem sau nu cafeluța aia?. Și nu voi învăța niciodată să nu îi cer sfatul –
într-ale gramaticii, ale catedrei, ale prieteniei…
Dacă rândurile de față ar fi o lucrare de examen la Profesor, mă întreb, acum, la
final, dacă l-aș trece, la cât de multe au rămas nescrise, nemărturisite; apoi, inevitabil,
cronologia sentimentală a ratat rigoarea necesară cu care m-a obișnuit; nici concluzii
nu pot să am, căci... al doilea sfert de veac alături de Domnia Sa abia a început.
Mă poate salva doar tema aleasă, căci a fost... subiect la alegere. Și abia acum îl
pot formula, dând și un titlu: relația – creatorul și organizatorul termenilor. Căci,
de fapt, despre asta, sunt, Domnule Profesor, toate cele de mai sus: despre relația
mea cu profesorul, mentorul, colegul, șeful și prietenul G. G. Neamțu; despre privi-
legiul de a fi acceptată de și împreună cu dumneavoastră într-o sintagmă, structură
binară prin excelență; analiza ei nu e ușoară, nici din perspectiva... organizării li-
neare, nici din cea a planurilor conținut/expresie; dar unicitatea ei e, cu siguranță,
deja axiomatică.
Iar pentru toate acestea,
DOMNULE PROFESOR, URAREA MEA DE LA MULȚI ANI! TREBUIE
ÎNSOȚITĂ DE UN NEÎNCETAT MULȚUMESC!
DAIANA CUIBUS
Şef al Departamentului de limbă română
şi lingvistică generală
PROFESORUL G. G. NEAMŢU.
PROFIL BIOBIBLIOGRAFIC
A. REPERE BIOGRAFICE
● S-a născut în 5 aprilie 1945, în satul Gelu, com. Terebeşti, jud. Satu Mare. (În
acte este înregistrat cu numele de Neamţ Gavrilă.)
Părinţii – Neamţ Gheorghe şi Neamţ Marie sunt ţărani/agricultori. Este primul
dintre cei trei copii (Neamţ Aurica, n. 1949, Neamţ Gheorghe, n. 1952).
● Primele patru clase le-a urmat în satul natal (Gelu).
Graţie învăţătoarei sale, care punea mare accent pe caligrafie, şi-a format
deprinderea de a scrie frumos şi ordonat.
● Clasele V–VII le-a făcut la Şcoala generală din comuna Ardud, jud. Satu Mare.
În toţi anii a fost premiantul clasei. S-a ataşat în mod deosebit de severa
profesoară de română, care, după cum mărturiseşte profesorul, l-a învăţat
logic şi cu motivaţii gramaticale ortografia pentru toată viaţa. De aseme-
nea, l-a învăţat analizele gramaticale exacte şi i-a sădit priceperea de a re-
dacta un text după canoanele clasice.
● Şi-a făcut studiile liceale (1959–1963) la Liceul „Mihai Eminescu” din Satu
Mare, liceu absolvit ca şef de promoţie.
Ca elev de liceu este atras în special de disciplinele exacte (matematică, fizică,
chimie), la care şi are note foarte mari. (Visul îi era de a se face inginer elec-
trotehnist.) În ultimul trimestru al clasei a XI-a câştigă Olimpiada de română,
faza judeţeană (Baia Mare, 1963), ceea ce îl face, cu două luni înainte de absol-
vire (examenul de maturitate), să se orienteze brusc spre filologie.
● După examenul de admitere (septembrie 1963), devine student bursier al Facul-
tăţii de Filologie, secţia română, cursuri de zi, cu frecvenţă, a Universităţii
„Babeş-Bolyai” din Cluj, pe care o absolvă în 1968.
Este un student foarte bun la aproape toate disciplinele. (Ultimii trei ani îi în-
cheie cu media generală zece, care îi aduce bursa specială de merit/bursa repu-
blicană. Termină facultatea cu a doua medie pe ţară – 9.95.)
Începând din a doua jumătate a anului II se orientează clar spre disciplinele
lingvistice. (Trei ani este şi preşedintele Cercului ştiinţific studenţesc de limba
română „Petru Maior”.)
Dintre lingvişti, îi are ca profesori mai apropiaţi pe Mircea Zdrenghea, Romulus
Todoran (şeful catedrei), D. D. Draşoveanu, Viorica Pamfil, Pompiliu
Dumitraşcu ş.a.
Pe baza rezultatelor la învăţătură şi a aptitudinilor de cercetare, Catedra de limba
română îi face dosar pentru învăţământul superior.
24 Repere biografice
● La 1 septembrie 1968, este angajat, prin repartiţie ministerială, ca asistent sta-

giar la Catedra de limba română a Facultăţii de Filologie, Universitatea
„Babeş-Bolyai” din Cluj.
În perioada de asistent stagiar, asemenea celorlalţi colegi de generaţie, face mun-
că de secretariat la catedră, ore de limba română cu studenţii străini şi câteva ore
de seminar (Limba română contemporană).
● În perioada martie-august 1969 îşi satisface stagiul militar la Şcoala de Ofiţeri de
Rezervă din Lipova–Radna.
Între altele, în armată a fost solist de muzică populară.
● În 1970 îi apare primul articol de gramatică semnat G. G. Neamţu (în revista
clujeană „Cercetări de lingvistică” (CL)).
● Se căsătoreşte (1971) cu Aurica Neamţ (n. Horvat), studentă în anul III la Facul-
tatea de Filologie, secţia română-franceză.
● Este titularizat ca asistent universitar în 1972 (1 martie) la Catedra de limba
română.
● În 1973 se înscrie la doctorat cu o temă de morfosintaxă, Predicatul nominal şi
determinanţii săi. Probleme de teorie şi analiză, avându-l drept conducător
pe profesorul Romulus Todoran.
Îndrumarea propriu-zisă i-a revenit lui D. D. Draşoveanu, specialistul propriu-zis
în sintaxă de la catedră.
● În intervalul 1971–1973 reuşeşte să-şi rezolve două probleme personale majore:
buletin de Cluj şi înscrierea la un apartament proprietate personală (în cartie-
rul Mănăştur).
● În 4 iunie 1973 i se naşte primul copil, Mihai Paul.
Azi este un avocat apreciat în Cluj (şi nu numai), căsătorit, cu trei copii.
(Profesorul este foarte mândru de fiul său.)
● În perioada 1973–1977, a funcţionat ca lector de română la Institutul de Roma-
nistică/Romanisches Seminar al Universităţii din Tübingen, R. F. Germania,
unde preda un lingvist român de notorietate mondială, prof. univ. dr. dr.
Eugen Coşeriu.
Este o perioadă importantă şi plină din viaţa sa. Timpul şi l-a drămuit „nemţeşte”
între învăţarea limbii germane, obligaţiile didactice şi lucrul la teza de doctorat
din ţară. A participat cu comunicări ştiinţifice la colocviile/simpozioanele lecto-
rilor de română din R. F. Germania (Bochum – 1974, Marburg – 1975, München
– 1976).
● În 5 martie 1977 i s-a născut o fetiţă, Nora Sabina.
Fiica a continuat tradiţia familiei, studiind limbile străine (franceza şi spaniola).
Şi-a dat doctoratul în lingvistică/semiotică şi este lector de limba română la Uni-
Repere biografice 25
versitatea de Medicină şi Farmacie din Cluj-Napoca. (Profesorul este foarte

mândru şi de fiica sa.)
● În iulie 1977, după încheierea misiunii în R. F. Germania, îşi susţine teza de doc-
torat.
Din comisie au făcut parte: decanul facultăţii, conf. univ. dr. Octavian Şchiau,
prof. Romulus Todoran, conducătorul tezei, prof. Mircea Zdrenghea, prof. D. D.
Draşoveanu şi prof. Vasile Şerban.
● În 2 decembrie 1977 s-a mutat în actuala locuinţă/casă (Decebal 62, fosta Karl
Marx), foarte aproape de Facultatea de Litere.
● În perioada 1977-1984 funcţionează ca asistent titular la Catedra de limba ro-
mână.
În plan didactic – nimic deosebit (cursuri practice de română cu studenţii străini,
seminare de limba română contemporană, cu precădere de morfologie şi sintaxă).
Ştiinţific, este o perioadă fastă: publică destul de multe articole de gramatică,
participă cu comunicări la diferite sesiuni ştiinţifice în cadrul Societăţii Române
de Lingvistică Romanică (SRLR) şi al Societăţii de Ştiinţe Filologice (SSF)
(Cluj, Carei, Bistriţa, Târgu Mureş, Satu Mare).
În urma refuzului Editurii Dacia de a-i publica teza de doctorat, abordează
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică din Bucureşti, care o acceptă.
În 1984 are varianta finală şi o predă acestei edituri.
Are relaţii profesionale tot mai strânse cu sintacticienii catedrei, D. D.
Draşoveanu şi Ştefan Hazy, dându-i-se de înţeles că, atunci când va veni vremea,
va fi titularul cursului de sintaxă.
Este îndrumător de grupă/decan de an al unei excelente promoţii (1977–1981),
care va da buni filologi-universitari, inspectori de română etc.
● În perioada 1979–1982 este secretar de redacţie la „Studia Universitatis «Babeş-
Bolyai»” (StUBB), series Philologia.
● Între anii 1984-1987 a funcţionat ca lector de română la Universitatea din Dijon,
Franţa.
În cadrul lectoratului de la Dijon, în afară de cursurile practice de limba română,
a ţinut doi ani şi un curs propriu-zis (pentru avansaţi), Individualitatea limbii
române între limbile romanice. (Acest curs, într-o variantă mult amplificată şi
documentată, avea să-l ţină mai târziu ani la rând în cadrul masteratului Limba
română în context romanic la Facultatea de Litere din Cluj.)
● În 1986 îi apare cartea Predicatul în limba română. O reconsiderare a predicatu-
lui nominal (Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti), dedicată profe-
sorului D. D. Draşoveanu.
● Timpul petrecut în Franţa şi l-a dedicat aproape integral unui proiect mai vechi,
acela de a scrie o carte didactico-ştiinţifică privind însuşirea gramaticii fun-
damentale/elementare prin prisma antinomiei greşit vs corect (confuzii vs

distincţii).
Cartea va apărea în 1989 (la Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică). Va fi dedicată
promoţiei 1963 a Liceului „Mihai Eminescu” din Satu Mare.
● Îşi reia activitatea la catedră în 1987 (1 octombrie) ca asistent titular. Este din
nou îndrumător didactic/decan de an şi tot la o promoţie strălucită, cu viitori
universitari şi scriitori de prestigiu.
● În 1988, în circumstanţe mai puţin fericite pentru catedră (dispariţia neaşteptată a
conf. dr. Cornel Săteanu), preia cursul de Limba română contemporană – fo-
netică şi fonologie, primul curs propriu-zis pe care îl va preda (cu delegaţie
de lector). (Va ţine acest curs mai bine de zece ani.) Tot din 1988 ţine cursuri
de sintaxă la Română FF şi cursuri speciale opţionale de gramatică.
● În 1989 (17 noiembrie) are loc lansarea cărţii Elemente de analiză gramaticală la
Satu Mare. Preia cursul de Limba română contemporană – morfologie, Ro-
mână A. I se repartizează inspecţii pentru obţinerea gradului I în învăţămân-
tul preuniversitar.
● Din 1 octombrie 1990, după 22 de ani ca asistent, devine conferenţiar titular la
catedră (cu salt peste lector).
● În iunie 1991 este preşedinte al Comisiei de bacalaureat la Liceul „Gh. Şincai”
din Cluj.
● Din 1991 face parte din colegiul de referenţi ştiinţifici ai publicaţiei „Excelsior”,
revistă de limba şi literatura română pentru învăţământul preuniversitar. În
această calitate a asigurat controlul ştiinţific al majorităţii articolelor de lim-
bă publicate în revistă, inclusiv publicarea în variantă rezolvată a subiectelor/
grilelor de Limba română date la diverse concursuri de admitere (licee şi
facultăţi).
● În 1993 (13 martie–12aprilie) beneficiază de un stagiu de perfecţionare în socio-
lingvistică la Universitatea din Rouen (bursă Tempus).
● Începând din 1993, va fi mulţi ani secretarul Comisiei de admitere de la Faculta-
tea de Litere, având numeroase inovaţii organizatorice.
● În 1994, timp de câteva luni, este secretarul ştiinţific al Consiliului Profesoral de
la Facultatea de Litere.
● La festivităţile prilejuite de sărbătorirea a 75 de ani de la înfiinţarea Liceului
„Mihai Eminescu” din Satu Mare (13–14 mai 1994) ţine conferinţa în plen
Individualitatea limbii române între limbile romanice.
● Este coorganizator al Simpozionului omagial Mircea Zdrenghea.
● În 1995 (25 noiembrie) este coorganizator al Simpozionului omagial D. D.

Draşoveanu – 65 de ani. (Rosteşte Laudatio magistri.)
● Coordonează numărul omagial al revistei StUBB (Philologia, fasc.1, 1996),
dedicat prof. D. D. Draşoveanu.
● Din 1996 (12 ianuarie) este membru în Consiliul Profesoral al Facultăţii de
Litere. (Va deţine această calitate până la pensionare.)
● În 16 ianuarie 1996 devine prodecan al Facultăţii de Litere. (Decan: prof. Mircea
Muthu.)
În urma numirii prof. Mircea Muthu ca prorector, funcţia de decan devenind
vacantă, îşi depune candidatura pentru decan (27 ianuarie 1996). Pierde alegerile,
dar rămâne prodecan (Decan: prof. Ioan Pop.)
În această perioadă lucrează intens, alături de prof. Mihai Zdrenghea, la noile
planuri de învăţământ.
● În 4 aprilie 1996 ţine conferinţa Despre statutul lui al şi cel în limba română
(ICPPD, Satu Mare).
● În 9 septembrie 1996, la TV Baia Mare (canal 7), dă un interviu lung despre as-
pecte ale gramaticii româneşti, inclusiv prezentarea cărţii lui D. Bejan, Com-
pendiu de gramatică a limbii române, al cărui referent ştiinţific este.
● În 1997 este invitat să ţină cursuri de Limba română contemporană (fonetică şi
fonologie, morfologie) la Universitatea din Alba Iulia.
● Din motive „personale” îşi dă demisia din funcţia de prodecan (2 iunie 1998).
Este acceptată (9 iunie 1998) şi este eliberat din funcţie prin Decizia Senatu-
lui (1 iulie 1998).
● În 22 iulie 1998, Rectorul Universităţii „Avram Iancu” (învăţământ privat) din
Cluj-Napoca, prof. Achim Mihu, îl însărcinează cu înfiinţarea unei facultăţi
de filologie la această universitate şi îl numeşte decan. (Va deţine această
funcţie patru ani, până în 2002, predând în paralel şi la Facultatea de Litere a
Universităţii „Babeş-Bolyai”.)
● Începând cu 1998, va fi mulţi ani şeful comisiei de corectare a lucrărilor la limba
şi literatura română pentru titularizare în învăţământul preuniversitar (zona
Ardeal la început, apoi în alte configuraţii).
● Pregăteşte pentru tipar cartea (care îl va face foarte cunoscut) Teoria şi practica
analizei gramaticale. Distincţii şi ... distincţii.
● În 1999 apare cartea Teoria şi practica analizei gramaticale. Distincţii şi... dis-
tincţii la Editura Excelsior (director Ilie Rad), care, prin reţeaua revistei
„Excelsior”, a şi difuzat-o (circa 6 000 de exemplare). Lansarea cărţii a avut
loc la Librăria Universităţii (din Cluj-Napoca) şi la Facultatea de Litere.
● La 1 octombrie 1999 devine, prin concurs, profesor universitar titular la Catedra

de limba română.
● În 29 octombrie 1999 este coorganizator al Sesiunii ştiinţifice omagiale Viorica
Pamfil–Elena Dragoş.
● În 2000 (2–3 iulie) este preşedinte al comisiei de licenţă (Limba şi literatura ro-
mână) de la Universitatea din Târgu Mureş. (Va avea această calitate la încă
două sesiuni.)
● Din 2001, după dispariţia prof. D. D. Draşoveanu, devine titularul cursului de
sintaxă, curs pe care îl predă şi în prezent. (La puţină vreme va prelua şi cur-
sul de sintaxă de la Română B.)
● În 7 iunie 2001 este ales vicepreşedinte al SRLR, filiala Cluj.
● În 10 iulie 2001 primeşte certificatul de expert evaluator (CNCSIS). Renunţă la
cursul de fonetică.
● În 4 martie 2002 apare pe „lista neagră” de la Rectorat. Aceasta prezintă profe-
sorii de la UBB care încalcă clauza de fidelitate, predând şi la alte universi-
tăţi sau chiar având funcţii de conducere în cadrul acestora.
● Îşi întocmeşte dosarul pentru conducerea de doctorat. I se respinge de către
comisia de specialitate din Senat.
● În 2 aprilie 2002 i se conferă Ordinul Naţional „Pentru Merit” în grad de
Cavaler de către Preşedintele României.
● De la 1 octombrie 2002 nu mai predă la Universitatea „Avram Iancu” şi nu mai
este nici decanul acestei facultăţi, rămânând pentru o perioadă doar în Consi-
liul de Administraţie. Facultatea rămânând în mare măsură fără profesori, o
reorganizează transformând-o în specializare şi alcătuieşte un alt corp
profesoral.
● În 15 octombrie 2002 este coorganizator al Sesiunii ştiinţifice omagiale dedicate
prof. G. Gruiţă.
● În 2003 (19–20 aprilie) este vicepreşedinte al Olimpiadei naţionale de limba şi
literatura română (Târgu Mureş), ocazie cu care ţine în plen (pentru elevi şi
profesori) lecţia Clasificarea atributului în limba română.
● În 30 mai 2003, înaintea întâlnirii de 40 de ani de la terminarea liceului, este săr-
bătorit într-un cadru festiv impresionant de către elevii şi profesorii Liceului
„Mihai Eminescu” din Satu Mare, inclusiv de Inspectorat şi o mulţime de
profesori de română din oraş.
● În 2 iulie 2003 primeşte diploma de „cel mai iubit profesor” al anului IV, Româ-
nă A, diplomă la care ţine foarte mult.
● În 31 octombrie 2003 este coorganizator al Simpozionului dedicat lui C. Milaş.

● Coordonează, alături de Ioana Both şi Alina Pamfil, volumul Limba şi literatura
română pentru grupele de performanţă. Clasele VII–XII. Programa. Ghidul
profesorului, Editura Dacia Educaţional, Cluj-Napoca.
● Membru în programul Referinţa şi grupul nominal în limba vorbită pe teritoriul
României. Cercetare gramaticală, stilistică şi pragmatică – grant de tip A,
cod CNCSIS 402 (2003–2006).
● Membru în programul Phare Coeziunea economică şi socială, proiect R0007
„Centrul regional Tineri Capabili de Performanţă” (CRTCP), Cluj-Napoca
(segmentul Limba şi literatura română).
● Anul 2004 este unul aparte prin evenimente. În 8 ianuarie este membru în Comi-
sia de doctorat a doamnei Mihaela Gheorghe la Universitatea din Bucureşti,
alături de doamnele prof. Valeria Guţu Romalo şi Gabriela Pană Dindelegan,
pe care, în repetate rânduri, le-a numit „cele două Doamne ale gramaticii ro-
mâneşti”.
● În 15 ianuarie 2004, este ales şef al Catedrei de limba română.
● În 23 martie 2004, este votat ca prodecan al Facultăţii de Litere (Decan: prof.
Mircea Muthu).
● În 6 iunie 2004 este ales „decan de suflet” al anului IV, Română A.
● În martie 2006 participă (în Bucureşti) la mai multe evaluări CNCSIS în panel
(alături de Dan Horia Mazilu, Eugen Munteanu şi Mariana Neţ).
● În perioada cât a fost prodecan s-a lucrat intens la noile planuri de învăţământ,
s-au reconfigurat noile masterate, s-au tehnicizat statele de funcţii.
● În 2007 îşi reface dosarul pentru conducere de doctorat. Trece prin Senat şi Co-
misia Superioară, iar în 20 august primeşte titlul de conducător de doctorat.
(În toamnă organizează admitere şi are trei doctoranzi.)
● În perioada 20–21 septembrie 2007 are loc Conferinţa internaţională „Integra-
rea europeană- între tradiţie şi modernitate”, organizată de Universitatea
„Petru Maior” din Târgu Mureş. Este membru în Consiliul ştiinţific, mode-
rator la secţiunea Limba română. (Va avea această calitate şi la următoarele
ediţii.)
● 19–20 octombrie 2007: este preşedintele Comitetului de organizare a Colocviului
internaţional „Limba română – abordări tradiţionale şi moderne”, Cluj-
Napoca.
● 15–17 noiembrie 2007: participă (cu comunicare) la Simpozionul internaţional
„La lingua romena – proposte culturali per la Nuova Europa", organizat de
Catedra de limba şi literatura română de la Universitatea „La Sapienza” din

Roma, în colaborare cu Accademia di Romania in Roma şi ICR Bucureşti.
● La sfârşitul lui octombrie îşi încheie mandatul de şef al Catedrei de limba româ-
nă.
● Prin Decizia Rectorului sunt unificate Catedra de limba română şi Catedra de
lingvistică generală, rezultând Catedra de limba română şi lingvistică gene-
rală.
● În 29 noiembrie este ales şef al noii catedre.
● Apare ediţia a doua, revăzută, adăugită şi îmbunătăţită, a cărţii Teoria şi practica
analizei gramaticale (Editura Paralela 45, Piteşti). Lansarea are loc în pre-
zenţa reprezentanţilor editurii, în 8 decembrie, la Facultatea de Litere.
● Îşi încheie mandatul de prodecan al Facultăţii de Litere.
● În 12 decembrie 2007 i se acordă de către Rectoratul Universităţii „Babeş-
Bolyai” Diploma pentru inovaţie instituţională.
● În 29 februarie 2008 are loc inaugurarea Institutului limbii române – limbă euro-
peană (din cadrul UBB) (ILR-LE). Este numit director ştiinţific al acestuia.
(Va avea această calitate până în 2012.) În perioada cât a avut această cali-
tate, a reorganizat, în colaborare cu Catedra de limba română şi lingvistică
generală şi Casa Corpului Didactic Cluj, module de perfecţionare a profeso-
rilor din învăţământul preuniversitar pe segmentul Limba română. A ţinut,
de asemenea, conferinţe la cursurile de vară organizate de institut.
● În perioada 10–15 martie 2008 ţine cursuri la Sapienza – Universitá di Roma,
fiind trimis oficial prin Institutul Cultural Român din Bucureşti.
● Între 17 noiembrie şi 21 noiembrie 2008 este invitat de Universitatea Aix-en-
Provence (Franţa) să ţină un ciclu de conferinţe despre limba română.
● Apare ediţia a treia a cărţii Teoria şi practica analizei gramaticale (Editura Para-
lela 45, Piteşti).
● Este fondator şi director al masteratului Limba română în context romanic (din
2008 până în prezent), patronat de Catedra de limba română şi lingvistică
generală.
● La noul masterat ţine cursurile Individualitatea limbii române între limbile roma-
nice şi Probleme controversate de morfosintaxă a limbii române contempo-
rane.
● În 2009 (25 martie–1 aprilie) este invitat din nou la Universitatea din Roma să
ţină cursuri studenţilor de la specializarea română.
● În perioada 24–26 aprilie 2009 este preşedintele Concursului naţional de limba şi

literatura română (Turda).
● Apare volumul Limba română – abordări tradiţionale şi moderne (actele
colocviului cu acelaşi nume din 2007), Presa Universitară Clujeană, Cluj-
Napoca. Este editorul acestui volum, alături de Ştefan Gencărău şi Adrian
Chircu.
● Luna martie a anului 2010 şi-o petrece integral la Universitatea din Roma ca pro-
fesor invitat cu titlu oficial, unde ţine cursuri şi seminare de limba română
pentru studenţi, masteranzi şi doctoranzi (Departamentul condus de Luisa
Valmarin).
● Organizează la Accademia di Romania in Roma o masă rotundă cu tema Limba
română – încotro?, la invitaţia directorului institutului, prof. dr. Mihai
Bărbulescu. Participanţi: bursieri ai statului român şi lectorul de română de
la Roma, lect. dr. Nicoleta Neşu.
● În această perioadă este coorganizator al Colocviului internaţional „Limba ca
locuire”, reprezentând ILR-LE din Cluj şi Facultatea de Litere din Cluj.
(Ţine un discurs de deschidere, este moderator şi autor de comunicare ştiin-
ţifică.)
● În 27 martie 2010 dă interviu la Radio România Actualităţi (corespondenţă din
Roma) în problemele limbii române ca limbă străină.
● Probleme ale exprimării corecte sunt abordate la emisiunea de la TVR3 Cluj.
● În 9 aprilie 2010, la împlinirea vârstei de 65 de ani este sărbătorit de membrii ca-
tedrei.
● În 14 septembrie 2010, respectând întocmai prevederile legii privind funcţiile de
conducere, îşi depune mandatul de şef de catedră. (Demisia este procesată
câteva luni mai târziu.) Îi urmează la conducerea catedrei conf. univ. dr.
Daiana Cuibus.
● În 11 ianuarie 2011 ţine ultimul curs de sintaxă ca profesor titular.
● Este pensionat începând cu 1 aprilie 2011. Îşi continuă însă activitatea în mod
normal, dar cu alt statut (plata cu ora).
● Este preşedintele Comitetului de organizare a Colocviului internaţional „Limba
română – abordări tradiţionale şi moderne”, ediţia a doua, Cluj-Napoca, 6–
8 mai 2011.
● În 25–27 iunie 2011 este preşedintele Comisiei de licenţă (limba română) La
Universitatea din Târgu-Jiu.
● În 2012 (22 februarie) i se acordă titlul (şi diploma) de profesor emerit al Univer-
sităţii „Babeş-Bolyai”.
● La invitaţia oficială a domnului conf. univ. dr. Gheorghe Lascu, şeful unităţii de
traducere în română (= corpul de traducători) de pe lângă Parlamentul Euro-
pean din Luxemburg, în perioada 23–26 aprilie 2012 ţine două conferinţe cu
tema Tendinţe actuale ale limbii române, aspecte morfologice, sintactice şi
lexicale, urmate de dezbateri.
● În 3 iulie 2012 dă un interviu de aproape o oră la Radio Cluj, având ca subiect
probleme ale exprimării corecte, inclusiv un comentariu al frazei date spre
analiză la concursul de admitere în învăţământul liceal.
● Ţine lecţia inaugurală la Facultatea de Litere (1 octombrie 2012).
● I se acordă prin Hotărâre de Senat contract individual de muncă pe perioadă de-
terminată (anul universitar 2012/2013, respectiv 1 octombrie 2012–30 sep-
tembrie 2013) ca profesor universitar.
● În 20 martie 2012 i se acordă Diploma de onoare cu titlul onorific „Omul zilei”
pentru sprijinul şi contribuţia personală la realizarea la nivel naţional a Pro-
iectului Biografic Contemporan „Dicţionarul personalităţilor din România”
(Eco-Europa, ONG – România – Romanian Biographic Institute).
● Participă la Al 12-lea Colocviu Internaţional al Departamentului de Lingvistică
Limba română: variaţie sincronică, variaţie diacronică (Bucureşti, 1–15
decembrie 2012), cu o comunicare despre posesive şi prepoziţiile cu geniti-
vul, moderator de secţiune.
● În perioada octombrie 2013–martie 2014 pregăteşte volumul Studii şi articole
gramaticale, care apare în mai 2014 (Editura Napoca Nova, Cluj-Napoca).
● Apare în 2014 ediţia a IV-a a cărţii Teoria şi practica analizei gramaticale
(Editura Paralela 45, Piteşti).
● 1 octombrie 2014–10 decembrie 2014: activitate didactică în regim de plata cu
ora. Din 11 decembrie 2014 are din nou contract de muncă pe perioadă de-
terminată (până în 30 septembrie 2015).
● Fără o circumscriere cronologică exactă, din lipsă de date, mai sunt de menţionat
câteva segmente importante ale activităţii profesorului G. G. Neamţu:
– membru în comitetele de redacţie şi/sau de referenţi ştiinţifici ale mai
multor reviste de specialitate: „Studia Universitatis «Babeş-Bolyai»” (Cluj-
Napoca); „Studia Universitatis «Petru Maior»” (Târgu Mureş); „Perspec-
tive”. Revistă de didactica limbii şi literaturii române (Cluj-Napoca); „Bule-
tinul ştiinţific”, fascicula de filologie, Universitatea de Nord (Baia Mare);
„Dacoromania”, Institutul de Lingvistică şi Istorie Literară „Sextil Puşcariu”,

Filiala Cluj-Napoca a Academiei Române;
– membru în Comitetul de referenţi ştiinţifici al Editurii Mega din Cluj-
Napoca;
– membru în Comitetul ştiinţific al Editurii Universitaria, seria Logosfera,
Craiova;
– referent ştiinţific al foarte multor lucrări de gramatică, mai cu seamă ale
tinerilor, în vederea publicării la diferite edituri;
– membru în diferite comisii de ocupare a posturilor universitare – asistenţi,
lectori, conferenţiari, profesori (Cluj, Baia Mare, Arad, Sibiu, Braşov, Iaşi,
Târgu Mureş, Alba Iulia);
– membru în comisii de acordare a titlului de doctor în filologie (Cluj-
Napoca, Baia Mare, Arad, Bucureşti) sau preşedinte de comisie (Cluj-
Napoca). (Dintre doctoranzii proprii, 9 au obţinut titlul de doctor, 9 sunt în
faza de depunere a tezei pentru presusţinere şi 9 sunt în stagiu.)
● Numele său apare în diferite dicţionare ale personalităţilor:
– Who’s în România, Ediţie Princeps, Pegasus Press, Bucureşti, 2002,
p. 442.
– Dan Fornade, Personalităţi clujene (1800–-2007). Dicţionar ilustrat, Casa
Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2007, p. 406;
– Enciclopedia personalităţilor din România. Lucrare principală. Ediţia a
IV-a, Hübners Who is Who, 2009, p. 919–920;
– Dicţionarul personalităţilor din România. Biografii contemporane, Editura
Anima, Bucureşti, 2012, p. 328–329;
– Ovidiu T. Pop, Rozalia Cosma, Gheorghe Cosma, Colegiul Naţional
„Mihai Eminescu”, Editura Citadela, Satu Mare, 2012, p. 153–155.
● Hobby (aproape a doua profesie): tâmplăria şi dulgheria.
Februarie 2015
(IONUŢ POMIAN)
B. LISTA PUBLICAŢIILOR ŞTIINŢIFICE
1970
Despre calitatea de pronume a lui cel (cea, cei, cele), în CL, XV, 1970, nr. 2,
p. 312–322.
1971
Despre calitatea unor interjecţii, în StUBB, XVI, 1971, fasc. 1, p. 131–137.
Despre auxiliare. Cu privire specială la „a fi”, în CL, XVI, 1971, nr. 2, p. 355–363.
1972
Note despre „cel” adverbial, în StUBB, XVII, 1972, fasc. 1, p. 117–121.
Termeni regenţi pentru determinanţii (complementele) predicatului nominal, în
CL, XVII, 1972, nr. 1, p. 51–66.
1973
Din morfosintaxa demonstrativului cel (cea, cei, cele), în StUBB, 1973, fasc. 1,
p. 145–148.
1978
Note pe marginea conceptului de proces, în StUBB, XXIII, 1978, fasc. 1, p. 42–45.
Complemente sau atribute?, în Probleme de sintaxă. Volum îngrijit de O. Vinţeler,
Universitatea «Babeş-Bolyai», Cluj-Napoca, Facultatea de Filologie, 1978,
p. 347–357.
1979
Pe marginea încadrării morfologice a unor formaţii cu relativele cât şi ce, în
StUBB, XXIV, 1979, fasc. 1, p. 42–45.
Despre acuzativul timpului în limba română, în CL, XXIV, 1979, nr. 1, p. 63–70.
Conjuncţii (locuţiuni conjuncţionale) temporale?, în StUBB, XXIV, 1979, fasc. 2,
p. 9–14.
Pe marginea unor adverbe relative atipice, în CL, XXIV, 1979, nr. 2, p. 219–222.
În problema „predicatului nominal”, în LR, XXVIII, 1979, nr. 5, p. 487–490.
[Recenzie la] Ioan Baciu, Précis de grammaire roumaine, Lyon, Editions L’Hermes,
1978, 112 p., în CL, XXIV, 1979, nr. 2, p. 232–233.
1980
Despre conţinutul lexical-semantic al verbului a fi, în StUBB, XXV, 1980, nr. 1,
p. 11–16.
Lista publicaţiilor ştiinţifice 35
Despre flexiunea cazuală a numeralului, în LR, XXIX, 1980, nr. 3, p. 249–251.

Despre construcţia „a trebui + participiu”, în LR, XXIX, 1980, nr. 6, p. 511–514.
Trei probleme de morfosintaxă a expresiilor fixe cu a fi, în StUBB, XXV, 1980,
fasc. 2, p. 51–56.
Numeralul. Trei note morfosintactice, în CL, XXV, 1980, nr. 2, p. 201–203.
1981
În problema „articolului nehotărât” un, o, în StUBB, XXVI, 1981, fasc. 1, p. 26–
33.
Adverbele modale. Distribuţie şi funcţii (I), în CL, XXVI, 1981, nr. 1, p. 35–41 (în
colaborare cu Ştefan Hazy).
[Recenzie la] Cornel Săteanu, Timp şi temporalitate în limba română contem-
porană, Bucureşti, Editura Știinţifică şi Enciclopedică, 1980, 254 p., în LR,
XXX, 1981, nr. 4, p. 343–346.
1982
Un nominativ prodatival, în CL, XVII, 1982, nr. 1, p. 55–58.
Korrelative adverbien in der rumänischen disjunktion, în RRL, XXVII, 1982, nr. 4,
p. 281–285.
Observaţii asupra conjuncţiilor corelative disjunctive, în LR, XXI, 1982, nr. 6,
p. 504–507.
[Recenzie la] G. Gruiță, Acordul în limba română, București, Editura Științifică și
Enciclopedică, 1981, 220 p., în LR, XXXI, 1982, nr. 6, p. 524–526.
1983
Nonflexiune cazuală secundă, în StUBB, XXVII, 1983, p. 16–19.
Adverbele modale. Distribuţie şi funcţii (II), în CL, XXVIII, 1983, nr. 1, p. 25–34
(în colaborare cu Ştefan Hazy).
1984
Pronume, adjective pronominale şi adverbe exclamative, în LR, XXXIII, 1984, nr.
6, p. 461–465.
1985
Cuvinte relative-exclamative, în LR, XXIV, 1985, nr. 2, p. 108–113.
1986
Predicatul în limba română. O reconsiderare a predicatului nominal, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986.
36 Lista publicaţiilor ştiinţifice
1989
Elemente de analiză gramaticală. 99 de confuzii/distincţii, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1989.
1992
Scrierea cu 1 i/2 i (2 i/3 i) la final de cuvânt. Realitate fonetică şi motivaţie
gramaticală, în „Excelsior”, I, 1992, nr. 1, p. 5–9; nr. 2, p. 7–11.
Teste ortografice, în „Excelsior”, I, 1992, nr. 3, p. 8–10.
1993
Poziţii gramaticale analizate şi comentate, în „Excelsior”, I, 1993, nr. 5, p. 9–11;
nr. 6, p. 8–10.
Cel (cea, cei, cele) – schiţă morfosintactică, în CL, XXVIII, 1993, nr. 1–2, p. 191–
203.
1994
Observaţii asupra adjectivelor pronominale de întărire, în LR, XLIII, 1994, nr. 3–
4, p. 89–99 (în colaborare cu Elena Dragoş).
1996
Dificultăţi în analiza unei fraze... uşoare!, în „Excelsior”, V, 1996, nr. 9, p. 25–28.
Statutul gramatical al lui cel (cea, cei, cele) în structura „superlativului relativ”,
în StUBB, XLI, 1996, fasc. 1, p. 7–13.
Gramatica limbii române fără profesor – între dorinţă şi putinţă, în „Tribuna”,
1996, nr. 8 şi nr. 9.
Profesorul D. D. Draşoveanu la 65 de ani, în StUBB, XLI, 1996, fasc. 1, p. 3–5.
1998
Segmente morfematice cofuncționale în flexiunea verbală analitică, în SCL, XLIX,
1998, nr. 1–2, p. 217–225.
1999
Flexiuni cazuale ale pronumelui în română. Segmentări morfematice, în StUBB,
XLIV, 1999, fasc. 3–4, p. 75–98.
Teoria şi practica analizei gramaticale. Distincţii şi... distincţii. [Ediţia I,]
Editura Excelsior, Cluj-Napoca, 1999; ediţia a II-a, revăzută, adăugită şi
îmbunătăţită, Editura Paralela 44, Piteşti, 2007; ediţia a III-a, Editura
Paralela 44, Piteşti, 2008; ediţia a IV-a, Editura Paralela 44, Piteşti, 2014.
2000
Observaţii pe marginea conceptelor de „articol” şi „determinare”, în StUBB,
XLV, 2000, fasc. 1, p. 19–31.
2001
Formele verbale nepersonale – sensuri noţionale sau calificative?, în StUBB,
XLVI, 2001, fasc. 3, p. 71–77.
[Necrolog] Profesorul D. D. Draşoveanu (1931–2001), în StUBB, XLVI, 2001,
fasc. 3, p. 13–16 (în colaborare cu Ştefan Gencărău).
2003
Observaţii pe marginea grupării „prepoziţie + adjectiv” în română, în „Convieţu-
irea”, VII, 2003, nr. 3–4; VIII, 2004, nr. 1–4, p. 141–147.
Limba şi literatura română pentru grupele de performanţă, clasele VII–XII.
Coordonator (1/3) G. G. Neamţu, Editura Dacia Educational, Cluj-Napoca,
2003.
2004
„Întrebările” în metalimbajul analizei gramaticale, în „Perspective”, 2004, nr. 1,
p. 2–10.
Sintagma verbală şi problema „reflexivului” impersonal, în StUBB, XLIX, 2004,
nr. 3, p. 41–47.
2006
Observations sur le statut morphologique du participe et du ‘supin’ en roumain, în
StUBB, LI, 2006, fasc. 2, p. 13–27.
O clasificare categorial-relaţională a atributului în limba română. Cu adnotări, în
DR, serie nouă, XI–XII, 2006–2007, p. 111–144.
[Recenzie la] G. Gruiţă, Moda lingvistică 2007. Norma, uzul şi abuzul, Piteşti,
Editura Paralela 45, 2006, 234 p., în „Dacoromania”, serie nouă, XI–XII, 2006–
2007, p. 313–316.
Gramatica Academiei 2005 (GALR) – Între tradiție și modernitate, în „Cultura”,
serie nouă, II, 2006, nr. 25 (77), p. 16-17.
2007
Une classification catégorielle-relationnelle de l’atribut en Roumain. Avec des
annotations, în StUBB, LII, 2007, fasc. 2, p. 19–61.
Vezi şi 1999.
38 Lista publicaţiilor ştiinţifice
2008
Câteva consideraţii teoretice privind problematica posesivelor în limba română, în
„Romania Orientale” (Roma), XXI, 2008, p. 22–30.
Vezi şi 1999.
2009
Mijloace de marcare în expresie a înţelesului categorial în română, în Limba ro-
mână – Abordări tradiţionale şi moderne. Actele Colocviului internaţional or-
ganizat de Catedra de Limba română şi Departamentul de Limbă, cultură şi civi-
lizaţie românească, Facultatea de Litere, Universitatea «Babeş-Bolyai», Cluj-
Napoca, 19–20 octombrie, 2007. Editori: G. G. Neamţu, Ştefan Gencărău, Adrian
Chircu, Editura Presa Clujeană Universitară, Cluj-Napoca, 2009, p. 23–37.
2010
Observaţii privind statutul morfologic al neutrului în limba română, în „Romania
Orientale” (Roma), XXIII, 2010, p. 139–149.
2011
Câteva observații privind sintagmele posesive/ genitivale cu „al” în limba română,
în Confluenţe lingvistice şi filologice. Omagiu profesorului Nicolae Felecan la
împlinirea a 70 de ani. Coordonatori: Oliviu Felecan, Daiana Felecan, Editura
Mega, Cluj-Napoca, 2011, p. 127–146.
Despre statutul morfosintactic al lui „al” dublant, în DR, serie nouă, XVI, 2011,
nr. 2, p. 149–166.
2014
Studii şi articole gramaticale, Editura Napoca Nova, Cluj-Napoca, 2014.
Vezi şi 1999.
ABREVIERI BIBLIOGRAFICE
„Convieţuirea”. Revista românilor din Seghedin (Ungaria), I, 1997, şi urm.
„Cultura”, serie nouă. Săptămânal editat de Fundaţia Culturală Română, Bucureşti, I, 2006 şi urm.
DR = „Dacoromania”, serie nouă, Cluj-Napoca, I–II 1994–1995 şi urm.
„Excelsior”. Revistă de aspiraţii şi cultură pentru învăţământul preuniversitar, Cluj-Napoca, I, 1992 şi
urm.
„Perspective”. Revistă de didactica limbii şi literaturii române a Asociaţiei Naţionale a Profesorilor de
Limba şi Literatura Română „Ioana Em. Petrescu“, Cluj-Napoca.
„Romania Orientale”, Roma (Università di Roma „La Sapienza”, Dipartimento di Studi Europei,
Americani e Interculturali), I, 1988 şi urm.
CL = „Cercetări de lingvistică, Cluj, I, 1956–XXXVIII, 1993.
LR = „Limba română”, Bucureşti, I, 1952, şi urm.

RRL = „Revue roumaine de linguistique”, Bucureşti, 1965 şi urm.
SCL = „Studii şi cercetări lingvistice”, Bucureşti, I, 1950 şi urm.
StUBB = „Studia Universitatis «Babeş-Bolyai»”, I, 1956 şi urm.
(IONUŢ POMIAN)
TABULA GRATULATORIA
Gabriela Violeta ADAM (Cluj-Napoca)

Nicolae ALEXANDRU (Bucureşti)
Antonela ARIEŞAN (Cluj-Napoca)
Larisa AVRAM (Bucureşti)
Gilles BARDY (Aix-en-Provence)
Romana BARDY (Aix-en-Provence)
Eugen BELTECHI (Cluj-Napoca)
Livius-Petru BERCEA (Timişoara)
Oana BOC (Cluj-Napoca)
Eugenia BOJOGA (Cluj-Napoca)
Mircea BORCILĂ (Cluj-Napoca)
Corin BRAGA (Ckuj-Napoca)
Luminiţa CHIOREAN (Târgu Mureş)
Dorin-Ioan CHIRA (Cluj-Napoca)
Adrian CHIRCU (Cluj-Napoca)
Gheorghe CHIVU (Bucureşti)
Rozalia COLCIAR (Cluj-Napoca)
Elena COMŞULEA (Cluj-Napoca)
Cristina CORCHEŞ-BOCOŞ (Cluj-Napoca)
Alexandra CORMILESCU (Bucureşti)
Georgeta CORNIŢĂ (Baia Mare)
Dana COVACI (Baia Mare)
Daiana CUIBUS (Cluj-Napoca)
Anamaria CUREA (Cluj-Napoca)
Florica DIMITRESCU (Bucureşti)
Corneliu DIMITRIU (Iaşi)
Adina DRAGOMIRESCU (Bucureşti)
Adela DRĂGUŢOIU (Oradea)
Sergiu DRINCU (Timişoara)
Melania DUMA (Cluj-Napoca)
FAZAKAS Emese (Cluj-Napoca)
Ioan FAICIUC (Cluj-Napoca)
Daiana FELECAN (Baia Mare)
Nicolae FELECAN (Baia Mare)
Oliviu FELECAN (Baia Mare)
Ligia-Stela FLOREA (Cluj-Napoca)
42 Tabula gratulatoria
Ionel FUNERIU (Arad)

Alexandru GAFTON (Iaşi)
Ştefan GĂITĂNARU (Piteşti)
Ştefan GENCĂRĂU (Cluj-Napoca)
Mihaela GHEORGHE (Braşov)
Vistian GOIA (Cluj-Napoca)
Doina GRECU (Cluj-Napoca)
Valeria GUŢU ROMALO (Bucureşti)
Ioan HERBIL (Cluj-Napoca)
Luminiţa HOARŢĂ CĂRĂUŞU (Iaşi)
Viorel HODIŞ (Cluj-Napoca)
Ion ISTRATE (Cluj-Napoca)
Mariana ISTRATE (Cluj-Napoca)
Dumitru LOŞONŢI (Cluj-Napoca)
Rodica MARIAN (Cluj-Napoca)
Nora-Sabina MĂRCEAN (Cluj-Napoca)
Iulia MĂRGĂRIT (Bucureşti)
Lizica MIHUŢ (Arad)
Constantin MILAŞ (Cluj-Napoca)
Mircea MINICĂ (Cluj-Napoca)
Sanda MISIRIANŢU (Cluj-Napoca)
Nicolae MOCANU (Cluj-Napoca)
Mihaela MUREŞAN (Cluj-Napoca)
Mircea MUTHU (Cluj-Napoca)
Nicoleta NEŞU (Cluj-Napoca)
Ileana OANCEA (Timişoara)
Ştefan OLTEAN (Cluj-Napoca)
Marius OROS (Cluj-Napoca)
Gabriela PANĂ DINDELEGAN (Bucureşti)
Cristiana PAPAHAGI (Cluj-Napoca)
Cristian PAŞCALĂU (Cluj-Napoca)
Eugen PAVEL (Cluj-Napoca)
PÉNTEK János (Cluj-Napoca)
POZSONY Ferenc (Cluj-Napoca)
Elena PLATON (Cluj-Napoca)
Ionuţ-Adonic POMIAN (Satu Mare)
Ilie RAD (Cluj-Napoca)
Simion RĂCHIŞAN (Cluj-Napoca)
Tabula gratulatoria 43
Valentin Ionuţ ROMAN (Oradea)

Maria Emanuela ROSA-ZAH (Oradea)
Viorel RUJEA (Cluj-Napoca)
Marius SALA (Bucureşti)
Marina SALA RĂDULESCU (Bucureşti)
Mihaela SECRIERU (Iaşi)
Valerica SPORIŞ (Sibiu)
Camelia STAN (Bucureşti)
Vasile STANCA (Cluj-Napoca)
SZILÁGYI Sándor (Cluj-Napoca)
Adriana TODEA (Cluj-Napoca)
Luisa VALMARIN (Roma)
Gabriel VASILIU (Cluj-Napoca)
Ioana VINTILĂ RĂDULESCU (Bucureşti)
Cornel VÎLCU (Cluj-Napoca)
Carmen VLAD (Cluj-Napoca)
Veronica VLASIN (Cluj-Napoca)
Dumitru VLĂDUŢ (Timişoara)
Maria VULIŞICI ALEXANDRESCU (Oradea)
Rodica ZAFIU (Bucureşti)
Mihai Mircea ZDRENGHEA (Cluj-Napoca)
ÎNSPRE ŞI DINSPRE CLUJ
Contribuţii lingvistice
GABRIELA VIOLETA ADAM
AUXILIARUL PREDICATIV – TERMEN

CONDIȚIONANT AL PREDICATIVULUI
SUPLIMENTAR
Predicativul suplimentar şi numele predicativ, în termenii gramaticii relaţional-

neotradiţionale, sunt definiți ca funcţii sintactice condiţionate, monosubordonate,
realizate în prezenţa unui termen condiţionant. Altfel spus, constatăm că relaţia
dintre substantivalul regent şi predicativul suplimentar/numele predicativ este de-
terminată de realizarea altei relaţii, în prezenţa obligatorie a unui termen, numit în
consecinţă termen condiţionant.
În cele ce urmează propunem o analiză comparativă a celor două funcţii sintac-
tice din perspectiva termenului condiţionant, cu scopul de a reliefa ocurența auxili-
arului predicativ în structurile cu predicativ suplimentar.
1. În sintaxa limbii române, distincţia dintre un verb predicativ şi un auxiliar
predicativ s-a bazat pe un criteriu sintactic: prezenţa în vecinătatea auxiliarului pre-
dicativ a numelui predicativ. Potrivit acestui criteriu de diferențiere, în GALR 2005
se disting două clase de verbe: verbe copulative (cer prezența obligatorie a numelui
predicativ) și verbe noncopulative (nu admit această poziție sintactică) (GALR
2005, vol. I, p. 352). Deşi nu poate fi explicit menţionată expresia relaţiei dintre
auxiliarul predicativ şi numele predicativ, există numeroase studii care admit exis-
tenţa unei relaţii sintactice între cele două lexeme. Dintre aceste relaţii, pot fi amin-
tite următoarele variante de interpretare:
– numele predicativ se subordonează verbului: „numele predicativ este o poziţie
sintactică de sine stătătoare, reprezentând un complement de tip special al verbului,
poziţie cerută, matricial, de clasa verbelor copulative” (GALR 2005, vol. II,
p. 268)1. Deşi este considerat determinant al verbului copulativ, tot în GALR 2005
(vol. I, p. 352) se precizează că numele predicativ se subordonează nominalului
subiect;
– relaţia pe care o contractează auxiliarul predicativ cu numele predicativ este
de interdependenţă2.
1
În această situaţie s-ar putea vorbi despre o valenţă sau despre o complinire a auxiliarului
predicativ. Vezi, în acest sens, GALR 2005, vol. I, p. 352; GALR 2005, vol. II, p. 268; GBLR, p. 477;
Guţu Romalo 1973, p. 134–135.
2
Argumentul acestui tip de relaţie se datorează caracterului nesuprimabil al numelui predicativ,
fiind, din acest punct de vedere, o relaţie similară celei dintre verb şi nominalul subiect. Vezi Pană
Dindelegan 1999, p. 41. În ceea ce priveşte relaţia dintre numele predicativ şi un alt nominal din
structură, Gabriela Pană Dindelegan consideră că aceasta „este de dependenţă unilaterală, deoarece
ocurenţa atributivului implică ocurenţa, în aceeaşi structură, a nominalului, dar nu şi invers. Vezi
Pană Dindelegan 1999, p. 43. Pentru relaţia sintactică de interdependenţă pe care o stabileşte auxi-
liarul predicativ + numele predicativ faţă de nominalul-subiect, vezi Iordan–Robu 1978, p. 594.
48 Gabriela Violeta Adam
1.1. Teoria inexistenţei vreunui raport gramatical între auxiliarul predicativ şi

partea de vorbire prin care se exprimă numele predicativ, enunţată de către
D. D. Draşoveanu și continuată de școala de gramatică clujeană, a pornit de la o si-
tuaţie limită: imposibilitatea relaţionării verb + adjectiv. Argumentele care infirmă
constituirea într-o sintagmă a verbului şi a adjectivului se bazează pe categoriile
gramaticale distincte ale celor două lexeme, categorii care nu pot fi puse în relaţie,
verbul individualizându-se prin număr şi persoană, iar adjectivul prin gen, număr şi
caz. De aceea, acordul adjectivului constituie indiciul principal al orientării relaţiei
numelui predicativ spre un substantival în cazul N1, şi nu spre verb. Adjectivul
poate actualiza valenţele pasive ale N1-subiect atât în prezenţa, cât şi în absenţa au-
xiliarului predicativ, rolul acestuia reducându-se „la însăşi această simplă prezenţă,
care face ca adjectivul să fie [...] altceva decât atribut” (Draşoveanu 1997, p. 147).
2. O altă clasificare a verbelor în sintaxa limbii române este realizată în funcţie
de conţinutul lexical al acestora. Astfel, pot fi identificate verbele predicative, cele
care au sens lexical de sine stătător, şi verbele nepredicative, verbele auxiliare şi
copulativele.
Criteriul insuficienţei semantice (Şerban 1970, p. 101; Avram 1997, p. 194–
195; Irimia 2008, p. 183) regăsit ca mijloc de diferenţiere la nivelul clasei verbului
în verbe predicative vs. auxiliarele predicative (= verbe copulative) s-a dovedit ino-
perant. G. G. Neamţu a demonstrat că verbul a fi are un înţeles lexical de sine stătă-
tor atât ca verb predicativ, cât şi ca auxiliar predicativ. În calitate de auxiliar predi-
cativ, a fi „nu şi-a pierdut sensul iniţial, ci a avut loc doar o deplasare a afirmaţiei
de la subiect asupra unei caracteristici a subiectului. Altfel spus, ceea ce se afirmă
ca existenţă prin a fi2 este nu subiectul, ci o caracteristică a lui” (Neamţu 1986,
p. 73). Prezenţa obligatorie în vecinătatea auxiliarului predicativ a unui alt lexem
nu este o particularitate care caracterizează doar auxiliarul predicativ, ci este o ca-
racteristică a mai multor verbe predicative, precum: a constitui, a (se) numi, a
reprezenta, a (-i) zice etc. şi, ca atare, acest raţionament nu se constituie ca un cri-
teriu de diferenţiere a unei funcţiei sintactice.
3. În ceea ce privește inventarul auxiliarelor predicative, constatăm că acesta
este mai restrâns sau mai extins de la un studiu de gramatică la altul, principiul si-
nonimiei având un rol esențial în completarea așa-zisei liste de verbe copulative.
Spre exemplu, luând ca punct de plecare GBLR (2010, p. 480), aici poate fi întâlnit
un inventar finit al verbelor care se construiesc cu un nume predicativ, precizân-
du-se că pot fi identificate „verbele copulative standard (copulative în toate apariți-
ile, precum a deveni, [...] a fi, a rămâne, a ajunge, a se numi, a se chema, a însem-
na, a părea) şi verbe în cazul cărora valoarea copulativă este secundară, specială
(verbe precum a ieşi, a se face, a veni, a se ţine, a se prinde, a arăta, a se da, a
trece, a face pe)”3.
Lista operatorilor copulativi poate fi amendată, în opinia noastră, întrucât o
parte dintre aceste verbe funcţionează ca termen condiţionant pentru predicativul
3
Acelaşi inventar al verbelor copulative poate fi regăsit şi în GALR 2005, vol. II, p. 280–283, aici
notându-se, pe lângă cele de mai sus, şi verbul a se erija (în).
Auxiliarul predicativ 49
suplimentar (a arăta, a se chema, a se da, a se erija, a face pe, a se prinde, a trece,

a se ţine, a veni) şi de aceea considerăm că inventarul poate fi redus la cele opt
verbe pe care le enumeră G. G. Neamțu: a ajunge, a deveni, a fi, a se face, a ieși, a
însemna, a părea, a rămâne (Neamțu 2007, p. 209; vezi şi Neamţu 1986, p. 108;
Vulişici Alexandrescu 1995, p. 69).
4. Din punct de vedere sintactic, auxiliarul predicativ, caracterizat prin configu-
raţia substantival N1 + auxiliar predicativ + substantival în cazul N1/N2, se constituie
ca un termen condiţionant în cadrul relaţiei dintre cele două substantivale; altfel spus,
substantivalul nume predicativ va actualiza valenţele pasive ale termenului regent în
prezenţa auxiliarului predicativ: o valenţă adjectivală actualizabilă prin acord adjec-
tival sau o valenţă substantival-nominativală prin flexiune cazuală (N1):
Tatăl (N1) meu era posomorât (N2) şi nu scotea un cuvânt mergând pe lângă cai.
(Preda 2010, p. 30),
Ai (N1') mei toţi ştiau bine că sunt un bleg (N1''), totuşi de ce mi s-ar fi pus pe cap o
coroană pe care n-aş fi meritat-o? (ibidem) (vezi Adam 2014, p. 156).
Numele predicativ cu fenomenalizare substantival-prepoziţională sau adverbială
se va subordona regentului în cazul N1 prin joncţiune (Cana este de sticlă), respec-
tiv aderență (Spune-mi cum e vremea pe la voi), aceste relaţii sintactice având loc
exclusiv în prezenţa auxiliarului predicativ.
Structura sintactică în care se realizează numele predicativ implică recunoaşterea
sintagmelor condiţionate biunivoc: în tatăl (A) (R1) meu era (B) (R2) posomorât (C),
sintagma R2 (AC), în care C să fie nume predicativ este condiţionată de realizarea
sintagmei R1 (AB) şi R1 (AB), în care B să fie auxiliar predicativ este condiţionată de
R2 (AC). Altfel spus, R1 condiţionează pe R2 şi R1 este condiţionat de R2.
4.1. În calitate de termen condiţionant, auxiliarul predicativ poate apărea şi
într-o structură de tipul: substantival N1 + auxiliar predicativ + substantival1 +
substantival2. Prezența celor două nominale relevă faptul că auxiliarul predicativ
poate funcționa ca termen condiționant atât pentru numele predicativ, cât și pentru
predicativul suplimentar:4
a ajunge : Nu-i venea să creadă că a ajuns de unul singur (PS) profesor (NP) de
limba română;
a deveni: Când constatau vreo abatere de la disciplina muncii, directorii deveneau
amândoi (PS) irascibili şi neîndurători (NP);
a se face: Scapă blidul din mână, de se făcu tot (PS) bucăţele (NP) (Reteganul,
P. IV, 31/6, apud DLR, s.v. face);
a fi: Léşii încă ce-au avut oaste mai aleas, o au tras de pen arepi în frunte şi la o
vréme ca acéie la care şi de nevoie numai caută a hi toţi (PS) viteji (NP), că nu era altă
cale de viiaţă (Costin 1979, p. 47);
4
În GALR se precizează că „verbele copulative se pot construi cu un predicativ suplimentar (Ea a
devenit medic singură, fără ajutorul nimănui), excepţie făcând verbul a fi (GALR 2005, vol. II,
p. 297; GALR 2008, vol. II, p. 303).
a ieşi: Nimeni nu se mai gândea că ei vor ieşi amândoi (PS) deputaţi (NP);
a părea: Dar asta trebuie văzut, fiindcă bărbaţii erau mici şi păreau toţi (PS) tineri
(NP), iar femeile, datorită halatelor lor multicolore, păreau toate (PS) fete (NP) (Preda
2010, p. 55);
a rămâne: Pe urma lor, rămaseră toţi (PS) multă vreme muţi, ameţiţi (NP).
(Voiculescu 2010, p. 173).
4.2. Dintre auxiliarele predicative de mai sus, cel mai frecvent întâlnit în ipos-
taza de termen condiţionant atât pentru numele predicativ, cât şi pentru predicativul
suplimetar este verbul a fi. Acesta este regăsit ca termen condiționant pentru predi-
cativul suplimentar cu fenomenalizare pronominală, substantivală, adjectivală şi
numerală.
a. Oamenii sunt toţi muritori; Lumea-i toată o poveste; Ai mei pierduţi sunt, paşă,
toţi; Am să te iert – E vechi păcatul / Şi nu eşti prima vinovată!... (Minulescu 2009,
p. 91);
b. Legumele sunt mai bune crude; Plăcintele sunt mai gustoase calde;
c. Mi-e dor de el ca redactor al acestei publicaţii săptămânale; Mi-e frică de el ca
moderator al acestui show; Mi-e greu cu el ca student la Universitatea din Bucureşti.
4.3. Pentru a reliefa trăsătura auxiliarului predicativ de a funcţiona ca termen
condiţionant atât pentru numele predicativ, cât şi pentru predicativul suplimentar,
am convenit să diferențiem cele două ipostaze prin identificarea unui termen condi-
ționant de gradul I – al numelui predicativ – și a unui termen condiţionant de gra-
dul al II-lea, al predicativului suplimentar. Această particularitate a auxiliarului
predicativ relevă că în postura de termen condiţionant acesta participă, pe de-o par-
te, ca termen în cadrul sintagmelor condiţionate biunivoc, iar, pe de altă parte, ca
termen al sintagmelor condiţionate univoc progresiv. Opoziţia termen condiţionant
de gradul I vs termen condiţionant de gradul al II-lea se asociază cu tipul de con-
strucţie specifică celor două funcţii sintactice: structură primară, de bază (numele
predicativ) vs structură reorganizată (predicativul suplimentar).
Construcţiile cu predicativ suplimentar de mai sus derivă dintr-o bază de struc-
turi bipropoziţionale prin (Adam 2014, p. 157–158):
(a) condensarea a două propoziţii principale, coordonate copulativ (Oamenii
sunt muritori şi ei sunt toţi) prin: (1) identitatea referenţială a subiectelor din P1 şi
P2, (2) contragerea gerunzială a lui P2 (*Oamenii sunt muritori fiind toţi), (3)
abrevierea lui fiind şi (4) glisarea lui toţi din P2 în P1 pe poziţia unui predicativ
suplimentar;
(b) condensarea unei propoziţii principale şi a unei subordonate condiţionale
(Plăcintele sunt mai gustoase dacă sunt calde) prin: (1) identitatea referenţială a
subiectelor din P1 şi P2, (2) contragerea gerunzială a lui P2 (Plăcintele sunt mai
bune fiind calde), (3) abrevierea lui fiind şi (4) glisarea lui calde din P2 în P1 pe
poziţia unui predicativ suplimentar;
(c) condensarea unei propoziţii principale şi a unei subordonate completive pre-

poziţionale/condiţionale/circumstanţiale de cauză (Mi-e dor ca el să fie redactor al
acestei publicaţii săptămânale, Mi-e frică dacă el este redactor al acestui show,
Mi-e greu pentru că el este student al Universităţii Bucureşti) prin: (1) anticiparea
subiectului din P2 în P1 printr-un complement prepoziţional (Mi-e greu cu el pentru
că este student al Universităţii Bucureşti), (2) contragerea gerunzială a lui P2 (mi-e
greu cu el fiind student...), (3) abrevierea lui fiind şi (4) glisarea lui student din P2
în P1 pe poziţia unui predicativ suplimentar.
4.4. Din punctul de vedere al organizării sintagmelor, sintagma condiţionată im-
plicată în realizarea predicativului suplimentar cunoaşte două tipuri de structuri:
i. substantival – N1 + auxiliar predicativ: Plăcintele sunt mai bune calde;
ii. auxiliar predicativ + substantival – Ac3: Mi-e dor de el ca redactor al acestei
publicaţii săptămânale5.
Încercând să formalizăm relaţiile condiţionate ce caracterizează construcţiile cu
predicativ suplimentar, constatăm că acestea se realizează în prezenţa auxiliarului
predicativ numai dacă auxiliarul predicativ este secundat de numele predicativ. În:
a. Oamenii (A) (R1) sunt (B) (R2) toţi (C) (R3) muritori (D)., R2 (AC),
unde C să fie predicativ suplimentar dacă R3 (AD), în care D să fie nume predicativ
dacă R1 (AB), iar R1 (AB), în care B să fie auxiliar predicativ este condiţionată de
R3 (AD);
b. Plăcintele (A) (R1) sunt (B) (R2) mai bune (C) (R3) calde (D)., R3 (AD),
unde D să fie predicativ suplimentar dacă R2 (AC), în care C să fie nume predicativ
dacă R1 (AB), iar R1 (AB) în care B să fie auxiliar predicativ dacă R2 (AC);
c.  (A) (R1) Mi-e (B) (R2) dor (C) de (R3) el (D) (R4) ca redactor (E)., R4 (DE),
unde E este predicativ suplimentar dacă R3 (BD), şi dacă C este nume predicativ
dacă R2 (AC) dacă R1 (AB), iar R1 (AB), în care B este auxiliar predicativ dacă R2
(AC). Predicativul suplimentar construit în vecinătatea auxiliarului predicativ se
realizează numai în prezenţa sintagmelor condiţionate biunivoc, aceste secundate
fiind de o condiţionare univocă progresivă. Apariţia într-un astfel de context al
predicativului suplimentar este condiţionată de prezenţa obligatorie în structură a
numelui predicativ.
4.5. Structura: substantival-N1 + auxiliar predicativ + însoţitor1 + însoţitor2
evidenţiază că substantivalul în N1 (subiect) se individualizează prin două valenţe
actualizabile în prezenţa auxiliarului predicativ:
5
Dacă se optează pentru valoarea predicativă a verbului a fi din expresiile de tipul mi-e dor, mi-e
frică etc., în această situaţie predicativul suplimentar se va realiza în urma unei condiţionări univoce
progresive, această condiţionare nefiind determinată în niciun fel de subiectul verbului condiţionant –
dor, frică. Pentru interpretarea lui a fi ca auxiliar predicativ, vezi Neamţu 1986, p. 147; Vulişici
Alexandrescu 1995, p. 70. Pentru interpretarea lui a fi ca verb predicativ şi pentru argumentarea
poziţiei de subiect a lexemelor dor, frică, vezi GALR 2005, vol. II, p. 340, 349–350; GALR 2008,
vol. II, p. 360, 369–370.
a. o valenţă adjectivală (actualizabilă prin N2) şi o valenţă substantival-nomi-

nativală (actualizată prin N1"):
Oamenii (N1') sunt toţi (PS, N1") muritori (NP, N2);
b. două valenţe substantival-nominativale, actualizabile prin N1", respectiv N1"':
Lumea (N1')-i toată6 (PS, N1"') o poveste (NP, N1");
c. două valenţe adjectivale, actualizate prin N2:
Legumele sunt mai bune (NP, N2) crude (PS, N2).
Acceptarea auxiliarului predicativ ca termen condiționant al predicativului su-
plimentar implică o redefinire a sistemului triadic a determinanților apersonali ai
substantivului (Neamțu 2006–2007, p. 111–144; Neamțu 2014, p. 381–-416), pre-
dicativul suplimentar individualizându-se ca un determinant apersonal, dislocat de
regent de un verb predicativ (FetițaTr aleargă voioasăPS) sau de un auxiliar predi-
cativ (OameniiTr sunt toțiPS muritoriNP).
ABREVIERI BIBLIOGRAFICE. SIGLE

IZVOARE
Costin 1979 = Miron Costin, Letopiseţul Ţării Moldovei. De neamul moldovenilor, Editura Minerva,
Bucureşti, 1979.
Minulescu 2009 = Ion Minulescu, Romanţe pentru mai târziu, Editura Jurnalul Naţional, Bucureşti,
2009.
Preda 2010 = Marin Preda, Viaţa ca o pradă, Editura Jurnalul Naţional, Bucureşti, 2010.
Voiculescu 2010 = Vasile Voiculescu, Zahei Orbul, Editura Jurnalul Naţional, Bucureşti, 2010.
BIBLIOGRAFIE GENERALĂ.
Adam 2014 = Gabriela Violeta Adam, Predicativul suplimentar – funcţie sintactică eterogenă, Casa
Cărţii de Ştiinţă, ClujNapoca, 2014.
Avram 1997 = Mioara Avram, Gramatica pentru toţi, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997.
DLR = Dicţionarul limbii române, vol. I–IX, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2010.
Draşoveanu 1997 = D. D. Draşoveanu, Teze şi antiteze în sintaxa limbii române, Editura Clusium,
Cluj-Napoca, 1997.
GALR 2005, 2008 = Gramatica limbii române, vol. I. Cuvântul, vol. II. Enunţul, Editura Academiei
Române, Bucureşti, 2005; tiraj nou, revizuit, 2008.
GBLR = Gramatica de bază a limbii române, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2010.
6
Optăm pentru valoarea pronominală a lexemului toată, întrucât adjectivul nehotărât, din punctul
de vedere al topicii, se află întotdeauna în vecinătatea imediată a regentului substantival: Toţi (adjec-
tiv nehotărât, atribut adjectival) copiii au venit vs Copiii au venit toţi (pronume nehotărât, PS). În
structuri de tipul Lumea-i toată (PS) o poveste (NP), în care numele predicativ şi predicativul supli-
mentar cunosc fenomenalizare substantivală neprepoziţională, flexiunea cazuală intranominativală cu-
noaşte două subipostaze, reprezentate de un C1" (cazul numelui predicativ) şi de un C1"' (cazul predi-
cativului suplimentar). Vezi Neamţu 2002–2003. Pentru interpretarea lui toată ca adjectiv nehotărât
cu funcţie de predicativ suplimentar, vezi Draşoveanu 1997, p. 154.
Guţu Romalo 1973 = Valeria Guţu Romalo, Sintaxa limbii române. Probleme şi interpretări, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1973.
Iordan–Robu 1978 = Iorgu Iordan, Vl. Robu, Limba română contemporană, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1978.
Irimia 2008 = Dumitru Irimia, Gramatica limbii române. Ediţia a III-a revăzută, Editura Polirom, Iaşi,
2008.
Neamţu 1986 = G. G. Neamţu, Predicatul în limba română. O reconsiderare a predicatului nominal,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986.
Neamţu 2002–2003 = G. G. Neamţu, Curs special de sintaxă a limbii române contemporane, ms.,
Universitatea „Babeş-Bolyai”, Facultatea de Litere, Cluj-Napoca, 2002–2003.
Neamţu 2006–2007 = G. G. Neamţu, O clasificare categorial relaţională a atributului în limba româ-
nă. Cu adnotări, în DR, serie nouă, XI–XII, 2002–2003, p. 111–144.
Neamţu 2007 = G. G. Neamţu, Teoria şi practica analizei gramaticale. Distincţii şi... distincţii (cu
trei seturi de grile rezolvate şi comentate). Ediţia a II-a revăzută, adăugită şi îmbunătăţită, Editura
Paralela 45, [Piteşti,] 2007.
Neamţu 2014 = G. G. Neamţu, Studii şi articole gramaticale, Editura Napoca Nova, Cluj-Napoca,
2014, p. 381–416.
Pană Dindelegan 1999 = Gabriela Pană Dindelegan, Sintaxa grupului verbal. Ediţia a II-a, Editura
Aula, Braşov, 1999.
Şerban 1970 = Vasile Şerban, Sintaxa limbii române, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1970.
Vulişici Alexandrescu 1995 = Maria Vulişici Alexandrescu, Sintaxa limbii române, Editura Imprime-
riei de Vest, Oradea, 1995.
AUXILIARY PREDICATE – CONDITIONING TERM

FOR THE ADDITIONAL PREDICATIVE ELEMENT
(Abstract)
In this study we tried to demonstrate that the conditioning term of a supplementary predicative
can be represented both by predicative verbs and by auxiliary verbs: a ajunge, a deveni, a fi, a se face,
a ieși, a însemna, a părea, a rămâne. Based on the above hypothesis, the supplementary predicative
occuring in the proximity of predicative auxiliaries involves redefining the triadic system of the non-
personal noun determiners.
Cuvinte-cheie: auxiliar predicativ, termen condiţionant, termen condiţionant de gradul II, verbe
auxiliare.
Keywords: supplementary predicative, conditioning term, 2nd degree conditioning term, auxiliary
verbs.
Institutul de Lingvistică şi Istorie Literară

„Sextil Puşcariu”
Cluj-Napoca, str. E. Racoviţă, 21
gabrieladomide@yahoo.com
ANTONELA ARIEŞAN
OBSERVAȚII ASUPRA UTILITĂȚII

INVENTARELOR LEXICALE
0. Introducere
În articolul de față ne propunem să expunem un prim argument care stă la baza
tezei noastre de doctorat, intitulată Inventarul lexical al limbii române ca limbă stră-
ină (RLS). O propunere de clasificare pe niveluri de competență lingvistică, pe care
o vom elabora sub coordonarea domnului profesorului G. G. Neamțu. Așadar, dorim
să arătăm câteva dintre rațiunile care ne-au determinat să alegem această temă de
cercetare, evidențiind, în principal, modalitatea în care acest inventar lexical al
limbii române ca limbă străină poate veni în sprijinul domeniului.
În încercarea de a privi și a analiza limbile străine din cât mai multe perspective,
în acest moment atenția cercetătorilor se îndreaptă înspre descrierile complete pe
niveluri de competență lingvistică, unde un loc extrem de important este ocupat de
problematica elaborării inventarelor lexicale. Precum în cazul tuturor documentelor
lingvistice europene de largă circulație – Cadrul european comun de referință
pentru limbi (CECR) și Nivelul Prag (Moldovan–Pop–Uricaru 2001) –, și în acest
caz, Comisia Europeană oferă sprijin în realizarea acestor materiale, prin publica-
rea ghidului Reference Level Descriptions for National and Regional Languages
(RLD). Guide for the production of RLD, unde sunt foarte clar evidențiate etapele
în vederea descrierii complete a unei limbi; bineînțeles, acesta are rolul de a oferi
un cadru general în care să se înscrie toate aceste descrieri tocmai pentru a asigura
unitatea și continuitatea conceptelor și a ideilor promovate prin documentele lin-
gvistice europene existente la această oră. Deoarece este cunoscut faptul că lexicul
unei limbi se află într-o continuă transfomare, iar granițele dintre niveluri sunt
foarte fine și foarte ușor de depășit, inventarele lexicale au fost incluse în categoria
intitulată inventare „necesare și deschise” (RLD). Ceea ce e cu atât mai impresio-
nant e că deja, conform paginii dedicate RLD, peste 20 de limbi dispun de astfel de
descrieri – din perspective diferite, pe unul sau mai multe niveluri – pornind de la
RLD, dar, din păcate, deocamdată, limba română nu se numără printre acestea, cu
toate că utilitatea unui astfel de material nu este negată. Tocmai pentru că unul din-
tre dezideratele principale ale cercetării româneşti în domeniul RLS îl constituie
sincronizarea cu cea occidentală, în vederea racordării la principiile politicii lin-
gvistice comunitare și a exploatării experienței acumulate în cazul altor limbi, con-
siderăm că înscrierea pe linia acestora este cu atât mai necesară și mai importantă
pentru cercetările viitoare desfășurate în această sferă de activitate. Întrucât des-
crierea limbii române ca limbă străină din toate perspectivele ar fi cerut extrem de
mult timp și energie, am considerat mai util pentru domeniu să ne îndreptăm atenția
asupra lexicului, care până la această oră nu beneficiază de o repartiție pe niveluri
de competență lingvistică.
Utilitatea inventarelor lexicale 55
1. Relevanța unui inventar lexical pentru (R)LS

Începem argumentarea noastră prin expunerea observațiilor unora dintre spe-
cialiștii români care s-au preocupat de acest subiect și care consideră util și necesar
un asemenea instrument pentru o cât mai bună dezvoltare a domeniului pe plan ști-
ințific și didactic deopotrivă. Astfel, Gabriela Biriș susține tocmai nevoia unui in-
ventar lexical, din perspectiva predării și a evaluării, atunci când afirmă:
„[...] cele mai importante aspecte legate de predarea vocabularului unei limbi străine
sunt numărul de cuvinte pe care ar trebui să le conțină fiecare nivel de studiu și ce
cuvinte exact ar trebui predate, în funcție de etapele învățării” (Biriş 2012, p. 173),
și continuă precizând că:
„[...] un inventar lexical este necesar și din perspectiva evaluării cunoștințelor
lexicale ale unui vorbitor, dar și din prisma elaborării materialelor lexicografice cu rol
didactic” (ibidem).
Referindu-se la necesitatea unei descrieri complete a fiecărui nivel de competență
lingvistică, Elena Platon aduce în discuție aceeași problemă:
„[...] o descriere completă ar necesita şi o inventariere a vocabularului specific fiecă-
rui nivel, cu o marjă de eroare de aproximativ 25%, întrucât se spune că un text poate fi
înţeles dacă 75% din vocabular este cunoscut” (2009, p. 504).
În același sens, Diana Burlacu evidențiază faptul că
„[...] un inventar lexical pe nivel este important în achiziția unei limbi, asigurând o
uniformizare atât la nivelul unei singure instituții, cât și la nivel mai larg (de exemplu,
toate instituțiile care oferă servicii lingvistice), pe plan național și european” (Burlacu
2011, p. 240).
Într-adevăr, dacă un astfel de inventar lexical ar exista, s-ar putea atinge un nivel
ridicat de unitate în evaluare; un evaluator, de exemplu, dintr-un centru de limbi
din Spania va avea aceleași cerințe, pe partea de complexitate a vocabularului, din
partea unui candidat, ca și un examinator din România.
Informații prețioase și relevante pentru justificarea alegerii noastre ne oferă și
CECR, documentul care trasează cele mai importante direcții în didactica limbilor
străine, însă care, în cazul repartiției elementelor lexicale pe cele 6 niveluri de com-
petență lingvistică (A1, A2, B1, B2, C1, C2), nu semnalează cuvintele sau temele
specifice pentru fiecare nivel decât la modul general, în descriptorii aferenți fiecă-
rei competențe. De fapt, putem spune mai degrabă, observațiile din CECR se rezu-
mă la unele recomandări pentru utilizatorii suportului. Aceștia sunt invitați să exa-
mineze și să determine, în funcție de caz – așadar, în funcție de limba descrisă –,
„[...] elementele lexicale (locuţiuni idiomatice și cuvinte izolate) pe care elevul va
trebui să le recunoască sau să le folosească ori cu care va trebui să fie înzestrat pentru a
face acest lucru” (CECR, p. 94),
56 Antonela Arieşan
pe de-o parte, și să decidă „cum vor fi ele selecţionate și clasificate” (ibidem), pe

de altă parte.
Așadar, CECR, prin caracterul său general, aplicabil tuturor limbilor europene,
îndeamnă la descrierea vocabularului, ținând cont de patru direcții:
1. selectarea cuvintelor-cheie și a expresiilor, tematic, a) în funcție de nevoile
comunicative ale studenților, b) în funcție de specificul cultural, și nu numai, al
limbii în cauză;
2. selectarea în funcție de frecvența cu care apar în corpusuri sau, din nou, tema-
tic;
3. selectarea unor texte autentice, vorbite sau scrise, pentru a se preda/învăța cu-
vintele pe care le conțin;
4. „[...] dezvoltarea vocabularului în funcție de nevoile studentului angajat în
comunicare, fără a se decide anterior structura” (Kusseling–Decoo 2009, p. 4).
Desigur că, din perspectiva predării, oricare dintre opțiunile amintite poate func-
ționa la fel de bine, cu toate că, neavând un control asupra elementelor predate
(dacă decidem să urmăm direcția numărul patru, de exemplu), va fi greu de asigu-
rat dezvoltarea unitară a vocabularului și a competențelor de comunicare ale stu-
dentului. Dacă avem în vedere însă perspectiva evaluării, pentru a putea asigura
unitate și control asupra elementelor lexicale evaluate, e ușor de remarcat că opțiu-
nile 3 și 4 nu satisfac aceste exigențe, întrucât nu presupun nicio metodă de control
al elementelor introduse. Este, mai degrabă, posibil ca prin combinarea celorlalte
două variante (1 și 2) să ajungem la o situație cât mai apropiată de cea dorită. Mo-
dele prețioase găsim în cazul limbilor de mare circulație, pentru care există deja in-
ventare lexicale. Aici putem remarca un demers diferit. De pildă, inventarul limbii
engleze, English Vocabulary Profile, are mai degrabă un caracter didactic (conține
definiții și exemple) și a fost alcătuit din perspectiva a ceea ce este capabil vorbi-
torul non-nativ să facă la final de nivel, la momentul evaluării, însă ținând cont de
frecvența cu care apar aceste cuvinte în corpusul manipulat, în vreme ce alte inven-
tare au fost alcătuite asemenea unor liste simple de cuvinte, fără alte informații su-
plimentare, realizate cu scopul de
„[...] a contribui la dezvoltarea unor programe pentru îmbunătățirea instrumentelor
de analiză și descriere a limbii” 1.
În inventarul limbii spaniole găsim aplicat și criteriul specificului cultural – 1.b) –
din lista celor 4 opțiuni, prin selectarea unor elemente lexicale caracteristice zonei
în care acest material a fost elaborat:
„Seria plátano, manzana, naranja din tema Alimente este inclusă în inventar la A2,
din cauză că, fiind vorba despre niște fructe consumate pe scară largă în Spania, s-a
considerat că trebuie să facă parte din cunoștințele elevului la acest nivel. Însă e de la
sine înțeles că, într-o altă situație de învățare, într-un centru de limbi dintr-o țară din
1
Plan curricular del Instituto Cervantes http://cvc.cervantes.es, consultat în 07. 09. 2014, ora
10:31.
America Latină, unde fructele sunt diferite, se vor introduce mai întâi cele specifice
zonei, de exemplu, piersică sau mango” (ibidem).
Pentru a ilustra cât mai clar ceea ce ar trebui să constituie un inventar lexical,
apelăm, din nou, la modelele oferite de limbile de circulație internațională. În primul
rând, e important de reținut că inventarele lexicale nu sunt dicționare, ci liste care
arată progresia introducerii, respectiv, a testării elementelor lexicale într-o limbă
străină, în funcție de nivelurile de competență lingvistică. Așadar, scopul principal al
lor nu e acela de a oferi definiții sau exemple și contexte de utilizare ale cuvintelor
decât dacă, încă de la început, se exprimă utilitatea materialului și din perspectiva
autodidactului. Din cele afirmate, constatăm că inventarele nu sunt dicționare, și nici
nu se doresc a fi, întrucât ar avea același rol cu acestea din urmă, și uzul lor ar fi
redus, din cauza volumului și a greutății lor. Fără îndoială că specificarea nivelului de
competență lingvistică și în dicționare, pe de altă parte, pornind de la acest inventar
lexical, ar fi extrem de utilă și ar veni în sprijinul celor care doresc să își însușească
sau să-și perfecționeze cunoștințele de limbă – afirmație ce e susținută tocmai prin
existența unui astfel de tip de dicționar în cazul limbii germane2. În completarea
ideilor expuse se găsește observația Carlei Marello, conform căreia
„[...] în aceste inventare pe niveluri nu apar cuvintele propriu-zise, ci, mai degrabă,
unități lexicale [lexical units], întrucât un cuvânt, atunci când e inclus la un anumit ni-
vel, nu apare cu toate sensurile odată, ci numai cu acel sens relevant pentru nivelul său”
(Marello 2012, p. 330).
Un exemplu în acest caz îl poate constitui cuvântul ochi, care este unul de impor-
tanță imediată și cu o frecvență ridicată în vorbire. De aceea, considerăm că ar tre-
bui inclus în inventarul lexical de nivel A1, însă numai cu sensul de organ al ve-
derii (așadar, constituind la nivelul A1 o primă unitate lexicală). O a doua unitate
lexicală, cu sensul de fel de mâncare (ouă ochiuri), pe de altă parte, se va testa
mult mai târziu, abia la nivelul B1 (cf. Platon et alii 2014), iar celelalte sensuri
secundare urmând să se introducă și mai târziu, în funcție de frecvența în comuni-
care și, mai ales, de utilitatea lor pentru vorbitori. Așadar, acest aspect poate repre-
zenta un alt argument care susține diferența dintre inventare și dicționare. În timp
ce în dicționare cuvintele apar înregistrate cu toate sensurile, în inventare același
cuvânt va putea fi inclus de mai multe ori.
Repartiția pe niveluri de competență lingvistică a elementelor lexicale este extrem
de importantă și pentru că poate juca un rol esențial în asigurarea unui parcurs coe-
rent în procesul de predare/evaluare. Cercetările actuale ne confirmă încă o dată că
„[...] vocabularul este cheia atât pentru competențele de receptare, cât și pentru cele
de producere” (Milton 2010),
iar odată cu dezvoltarea acestuia, este de așteptat să se dezvolte și abilitățile de co-
municare. Considerăm că un rol cu atât mai important ocupă vocabularul în etapa
de (auto)evaluare, unde e necesar să existe o unitate în ceea ce privește:
2
Este vorba despre dicționarul apărut la editura Langenscheidt, în Germania.
„[...] numărul de cuvinte care ar trebui cunoscute pe nivel, iar, apoi, un inventar al
acestora” (Kusseling–Decoo 2009, p. 9).
Françoise Kusseling și Wilfried Decoo sunt doar doi dintre autorii care afirmă nevoia
unei unități la nivel instituțional, în ceea ce privește atât predarea, cât și evaluarea.
Aceeași idee este prezentă și în Cadrul european comun de referință pentru limbi,
unde se accentuează necesitatea corelării elementelor lexicale considerate de
trebuință pentru promovarea unui test de competență lingvistică cu cele care sunt
predate. Astfel, candidații pot preîntâmpina problemele care ar putea să apară la un
examen din cauză că au folosit în pregătire un manual sau o programă care nu aco-
peră toate cerințele pentru examen. Tocmai acesta este motivul pentru care existența
unui inventar lexical pe niveluri este atât de importantă. Acest instrument, odată
existent, poate să însoțească specificațiile pentru examene și să stea la baza realizării
manualelor și a programelor din centrele de limbi, constituind elementul care asigură
unitatea în predare și evaluare. Françoise Kusseling și William Decoo afirmă că
„[...] necunoașterea chiar și a unui singur cuvânt dintr-un item la un test poate duce
la incapacitatea de rezolvare corectă a acestuia, deși candidatul are toate celelalte
competențe necesare dezvoltate” (ibidem).
Nu infirmăm această observație, însă considerăm că e mai degrabă aplicabilă în ca-
zul nivelurilor de început sau al unor noi sensuri ale cuvintelor deja cunoscute. De
exemplu, dacă luăm un item de nivel A1, de tipul: Ei vor merge la film sâmbătă, și
având un text care oferă informații despre această întâlnire, un candidat care nu cu-
noaște, bunăoară, sensul unuia dintre cuvintele din seria sâmbătă, film, merge nu va
putea decide valoarea de adevăr a propoziției.
2. Situația actuală a cercetării pe teren românesc

Deși pe plan internațional există un interes crescând, această temă nu a benefi-
ciat de o atenție deosebită din partea cercetătorilor români. Chiar și așa, de-a lungul
timpului s-au realizat o serie de liste de cuvinte, care au avut ca grup-țintă atât pu-
blicul larg, cât și studenții străini. Deși nu sunt de dată recentă, valoarea lor nu poa-
te fi pusă la îndoială, ele constituind pași importanți și absolut necesari în evoluția
viziunii asupra bagajului lexical aferent fiecărui nivel. Dintre cele destinate studen-
ților, primul material cu relevanță pentru temă este Dicționarul practic pentru stu-
denți străini. 1 000 de cuvinte românești, de Viorel Păltineanu, apărut la Universi-
tatea „Babeș-Bolyai”, în anul 1980. Dacă e să judecăm această listă prin raportare
la ceea ce se elaborase deja pe plan internațional, remarcăm că ea apare destul de
târziu, când, de pildă, limba engleză beneficia deja de cinci ani de o descriere a
nivelului-prag, The Treshold Level (Ek 1975). Faptul că a fost elaborat pentru uzul
studenților străini și că organizarea intrărilor a fost realizată în funcție de momentul
la care se considera că ar trebui predate ne indică preocuparea autorului pentru ide-
ea de progresie și nevoia acestuia de a stabili o minimă formă de ierarhizare/repar-
tiție a cuvintelor pe diverse paliere de învățare a limbii, la o oră la care, pe teren
românesc, nu se vorbea încă despre niveluri. Desigur că multe dintre elementele

lexicale înregistrate în acest document nu mai pot fi considerate, astăzi, de aceeași
importanță ca la ora înregistrării. De exemplu, luând elementele lexicale abur, a
bănui sau tanti, vom observa, din simpla parcurgere a descriptorilor de nivel A2
din CECR, că aceste cuvinte, chiar dacă au o importanță mare în limba română, nu
pot fi considerate ca elemente lexicale esențiale pentru nivelul A1 și nici chiar pen-
tru nivelul A23, când vorbitorul „posedă un vocabular suficient pentru a satisface
nevoile comunicative elementare” (CECR, p. 93), iar asemenea cuvinte nu pot fi
considerate elemente lexicale absolut necesare într-o comunicare pe teme elemen-
tare. Chiar dacă aici am evidențiat elemente lexicale care, din punctul nostru de ve-
dere, la această oră ar ocupa un loc la nivelurile superioare, nu înseamnă că toate
intrările se află în aceeași situație, multe dintre ele putând fi luate în considerare în
momentul elaborării inventarului.
Acestui material descris i se adaugă, după numai un an, prima ediție a Vocabu-
larului minimal al limbii române [...] pentru studenți străini, coordonat de Maria
Iliescu (1981). Chiar dacă este destinat studenților străini, faptul că nu există o ie-
rarhizare a elementelor înregistrate îngreunează utilizarea sa. Mai mult, unii autori,
printre care și Gabriela Biriș, consideră că vocabularul minimal este, de fapt, mult
prea extins:
„[...] dacă judecăm acest vocabular sub raport cantitativ, prin comparație cu inventa-
rele lexicale ale limbilor de circulație internațională, acesta ar trebui să reprezinte, cel
mai probabil, bagajul lexical al unui vorbitor de RLS cu nivel C2” (Biriş 2012, p. 174).
În anul 2001, la apariția Nivelului Prag, are loc o schimbare de perspectivă, întru-
cât, în acest caz, s-a deplasat accentul de pe limbă, în ansamblul său, pe nevoile
utilizatorilor de a comunica în situații concrete, însă fără a se realiza un inventar de
elemente lexicale necesare pentru comunicarea în situațiile înregistrate. De dată re-
centă este volumul Descrierea minimală a limbii române ca limbă străină. A1, A2,
B1, B2, realizat la Departamentul de limbă, cultură și civilizație românească de la
Facultatea de Litere, UBB, în care își găsesc locul și sferele lexicale, repartizate pe
niveluri de competență lingvistică, cu câteva elemente reprezentative pentru fiecare
temă, ilustrativ pentru ordinea în care se introduce vocabularul la fiecare nivel.
3. Concluzii
Având în vedere situația actuală a domeniului RLS, prin comparație cu starea de
fapt a domeniului la nivel internațional, considerăm că un inventar lexical pe nive-
luri de competență lexicală ar aduce o multitudine de avantaje, atât pentru specia-
liști, cât și pentru toți cei interesați de studiul RLS. Astfel, reluând ideile principale
expuse în studiu, acest material ar asigura uniformizarea procesului de predare/în-
vățare/evaluare, indiferent de cadrul, instituțional sau nu, în care se desfășoară sau
3
Am ales să argumentăm numai cu nivelurile A1–A2, întrucât aceste 1 000 de cuvinte nu pot
depăși numeric volumul elementelor lexicale aferente celor două niveluri corespunzătoare CECR.
de experiența cadrelor didactice implicate. În plus, luând ca reper acest material, se

vor putea elabora programe analitice, criterii sau grile de evaluare a competențelor
orale și scrise, lucrându-se astfel unitar, indiferent de zona geografică în care se în-
vață limba. Mai mult, un inventar lexical pe niveluri ar constitui un suport pentru
elaborarea manualelor, a testelor și a altor materiale didactice, organizate pe nive-
luri de competență lingvistică, întrucât ar limita numărul de cuvinte folosite în ma-
nuale, dar, mai ales, în testele pe nivel, asigurând candidaților din diferite centre
universitare sau celor care au învățat româna în varii contexte șanse egale în mo-
mentul testării.

Biriș 2012 = Gabriela Biriș, Vocabularul minimal al limbii române: stadiul cunoștințelor, perspec-
tive, în Elena Platon, Antonela Arieșan (eds), Noi perspective în abordarea românei ca limbă
străină/ca limbă nematernă, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj Napoca, 2012.
Burlacu 2011 = Diana Burlacu, Repartizarea lexicului RLNM pe nivelurile CECR – cu aplicație la
ciclul primar, în Actele Conferinței de lansare a proiectului „Perfecționarea cadrelor didactice
din învățământul preuniversitar care predau limba română minorităților naționale”, Casa Cărții
de Știință, Cluj-Napoca, 2011, p. 231–241.
CECR = Cadrul European Comun de Referință pentru Limbi – CECR, Diviziunea Politici Lingvis-
tice, Strasbourg, 2003.
Ek 1975 = J. A. van Ek, The Treshold Level, Council of Europe, Strasbourg, 1975.
Iliescu (coord.) 1981 = Maria Iliescu (coord.), Vocabularului minimal al limbii române, cu traducere
în limbile engleză, franceză, spaniolă, pentru studenți străini, Editura Didactică şi Pedagogocă,
Bucureşti, 1981.
Kusseling–Decoo 2009 = Françoise Kusseling, Wilfried Decoo, Europe language learning: The
challenges of comparable assessment, în European Studies Conference Selected Proceedings,
University of Nebraska, Omaha, 2009, p. 1–12.
Marello 2012 = Carla Marello, Word lists in Reference Level Descriptions of CEFR (Common Euro-
pean Framework of Reference for Languages), în Proceedings of the XV Euralex International
Congress, University of Oslo, Department of Linguistics and Scandinavian Studies, Oslo, 2012,
p. 32–335.
Milton 2010 = James Milton, The development of vocabulary breath across the CEFR levels. A com-
mon basis for the elaboration of language syllabuses, curriculum guidlines, examinations, and
textbooks across Europe, în Eurosla Monographs series 1 Communicative proficiency and
linguistic development, European Second Language Association, 2010, p. 211–232.
Moldovan–Pop–Uricaru 2001 = Victoria Moldovan, Liana Pop, Lucia Uricaru, Nivel Prag pentru
învățarea românei ca limbă străină, Consiliul de Cooperări Culturale, Strasbourg, 2001.
Păltineanu 1980 = Viorel Păltineanu, Dicționar practic pentru studenți străini. 1 000 de cuvinte româ-
nești, Universitatea „Babeș-Bolyai”, Cluj-Napoca, 1990.
Platon 2009 = Elena Platon, Repere pentru delimitarea nivelurilor de competenţă lingvistică în RLS,
în G. G. Neamţu, Ştefan Gencărău, Adrian Chircu (eds), Limba română – abordări tradiţionale şi
moderne. Actele Colocviului internaţional organizat de Catedra de limbă română şi de Departa-
mentul de limbă, cultură şi civilizaţie românească, Facultatea de Litere, Universitatea „Babeş-
Bolyai”, Cluj-Napoca, 19–20 octombrie 2007, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2009.
Platon et alii 2014 = Elena Platon, Ioana Sonea, Lavinia Vasiu, Dina Vîlcu, Descrierea minimală a
limbii române. A1, A2, B1, B2, Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2014.
RLD = Reference Reference Level Descriptions for National and Regional Languages (RLD). Guide
for the production of RLD. Version 2, Language Policy Division, Council of Europe, Strasbourg,
2005.
SURSE WEB
http://cvc.cervantes.es
http://www.coe.int/t/dg4/linguistic/DNR_EN.asp
http://www.goethe.de
http://www.englishprofile.org/
CONSIDERATIONS ON THE UTILITY OF THE LEXICAL INVENTORIES

(Abstract)
In this paper we approach the issue of the lexical inventories developed on the common reference
levels used in the case of the foreign languages, emphasising their importance for the Romanian as a
foreign language (RFL). We begin by presenting the concept and continue arguing the real necessity
of these materials. In the end we briefly present the publications that already exist in this field and
which could be used as starting point in the process of developing a lexical inventory on the common
reference levels.
Cuvinte-cheie: inventare lexical, limba română ca limbă străină.

Keywords: lexical inventories, Romanian as a foreign language.
Universitatea „Babeș-Bolyai”
Facultatea de Litere
Cluj-Napoca, str. Horea, 31
antonela.suciu@gmail.com
LARISA AVRAM
A MIRATIVITY SUBJUNCTIVE IN ROMANIAN
1. Introduction
The relatively marginal subjunctive construction illustrated in (1) signals
surprise and incredulity on the part of the speaker with respect to the state of affairs
expressed by the subjunctive:
(1) Crin să înveţe sintaxă?! Nu apucăm noi ziua aia!
Crin SUBJ learn-3rd syntax not get we day that
‘Crin learn syntax?! We won’t live to see that day!’
In terms of conversational use, the Romanian subjunctive construction is similar
to root infinitives in several languages, known in the literature as ‘mad magazine
sentences’1 (Akmajian 1984), as ‘incredulity response constructions’ (Lambrecht
1990), or as ‘infinitival exclamatives’ (Grohmann 2000). They express ‘surprise,
disbelief, skepticism, scorn, and so on, at some situation or event’ (Akmajian 1984,
p. 2). One central question of the studies which looked into the properties of these
non-canonical non-finite constructions has been to what extent they represent a
distinct sentence type with a unique discourse function (Akmajian 1984, Lambrecht
1990, Grohmann 2000, Etxepare–Grohmann 2003, 2005). One can identify two main
investigation directions. According to one of them, infinitival exclamatives do not
represent a distinct clause type. They have the same formal properties as impe-
ratives; the differences between them follow from pragmatic principles (see, for
example, Akmajian 1984). A different analysis is put forth by Lambrecht (1990),
who argues that these clauses represent ‘a formal type in its own right’, which he
defines as a type of topic-comment construction.
In this paper I extend the investigation to the mirativity subjunctive
constructions (MSC) in Romanian, illustrated in (1), focusing on one question: do
they represent a clause type in its own right directly associated to their pragmatic
use or do they have the formal properties of other clauses, with their conversational
function deriving from other factors? On the empirical side, the paper offers a
description of the structure and the semantics of these non-canonical constructions
in Romanian, with a view to identifying the contribution of both their syntactic
structure and their compositional semantics to their use, i.e.to our understanding of
the extent to which their discourse function can be related to their structure.
The remainder of the paper is organized as follows. In Section 2, I discuss the
main syntactic properties of the Romanian MSCs. In Section 3, their semantic
1
Such a construction is illustrated for English in (i) below. The infinitival exclamative has been
bolded.
(i) A: John may wear a tuxedo at the ball.
B: What? Him wear a tuxedo at the ball?! Impossible.
A mirativity subjunctive in Romanian 63
properties are compared to those of two other apparently non-embedded

subjunctive constructions. Section 4 summarizes the main findings.
2. MSCs in Romanian
2.1. Main ingredients
The MSC is placed in a well-defined context whose main ingredients are similar
to those of ‘infinitival exclamatives’ in other languages. The whole construction is
made of three distinctive parts: the ‘context’ sentence (A in 2 below), the
subjunctive construction itself, and the coda (‘Imposibil’ in B in 2):
(2) A: Se pare că Vasilică a plagiat.
‘It seems that Vasilică has plagiarized.’
B: Ce? Vasilică al nostru să plagieze?! Imposibil!
what Vasilică AL our SUBJ plagiarize3RD SG impossible
‘Our Vasilică plagiarize?! Impossible!’
The MSC itself can be preceded by a lexical expression of surprise (e.g. What?
in B above) and it is followed by a coda which contributes the incredulity flavour,
disconfirming or casting doubt on every alternative introduced by the subjunctive
clause. It encodes surprise at the state of affairs denoted by the subjunctive, a state
of affairs which does not correspond to the speaker’s general knowledge or
expectations. In this respect, it can be analysed as an expression of mirativity
(Peterson 2013 and references therein). Given, however, the fact that the sub-
junctive clause does not seem to be alone in conveying surprise, incredulity, unex-
pectedness, etc. within this conversational exchange, in order to understand how its
form relates to its use it is important to identify its own syntactic and semantic
contribution to the resulting interpretation.
2.2. MSCs as non-embedded subjunctives

Let us first examine to what extent MSCs represent a distinct clause type. The
Romanian subjunctive is temporally deficient and it typically occurs in embedded
contexts (Frâncu 2010, Cotfas 2012). The use of the subjunctive in MSCs is non-
canonical but not singular. There are other contexts in which the subjunctive clause
is (at least at first sight) non-embedded, among which surrogate imperatives (Isac–
Jakab 2004, Manea 2008) (3) and ‘interrogative dubitatives’ (Manea 2008, p. 387)
(4):
(3) Să plece imediat!
SUBJ leave3RD SG immediately
‘(S)he must/ should leave immediately!’
(4) Să plece (oare) la mare duminică?
SUBJ leave3RD SG (maybe) at seaside Sunday
‘Is it possible that s/he should go to the seaside on Sunday?’
64 Larisa Avram
As can be seen, the subjunctive occurs in imperatives, interrogatives and

(interrogative-)exclamatives, i.e. clauses which encode different types of force2.
For subjunctive constructions like the one in (2) the proposal has been made that
they have the same structure as true imperatives, i.e. the ones with imperative
morphology, and as other surrogate imperatives (infinitive and indicative construc-
tions). D. Isac and E. Jakab (2004) argue that all these imperatives have the same
syntactic structure. Adopting L. Rizzi’s (1997) split-CP hypothesis, they analyse
them as clauses which contain a Mood Phrase (MoodP), lower than the Force
Phrase (ForceP), in which the imperative feature is checked:
(5) [CP [MoodP [IP …..].
What differs is the way in which feature checking is implemented. In the case of
the subjunctive used as a surrogate imperative, checking is implemented via Merge
of the subjunctive particle să, analysed as a mood marker, in the head of a MoodP.
At first sight, the three root subjunctives (RS) mentioned above seem similar in
that they all contain the particle să and they all have modal value. The analysis
proposed for the surrogate imperatives could be extended to the other RS clauses.
But, as the examples in (1) – (3) show, the force properties of the three clauses are
different. The three RSs might check the mood feature in a similar way but one still
has to account for the realization of the different force types.
In what follows, I will be examining the syntactic properties of MSCs with a
view to identifying whether their syntactic structure is similar to or different from
that of other RSs.
2.3 The subjunctive particle

There is no consensus in the literature with respect to the categorial status of the
subjunctive particle să. While there is agreement with respect to its status as a
mood marker which heads a functional projection (Avram 1999, Isac–Jakab 2004),
only some researchers assume that să also behaves like a complementizer (Farkas
1984, Dobrovie-Sorin 1994), possibly moving to the C-domain in the absence of
overt material in the head of the CP (Motapanyane 1995). In recent studies (Alboiu
2002, Hill 2004), the subjunctive clauses which lack an overt complementizer were
argued to be Mood Phrases devoid of a C-projection. This seems to be exactly the
situation of the RSs under investigation.
What seems to be obvious at this point is that the presence of să signals that the
clause projects at least a MoodP, headed by the subjunctive particle, with an Agr/
TP as a complement which hosts the displaced lexical verb:
(6) [MoodP [AgrP/TP …..].
However, whether să remains in Mood or moves to C is difficult to decide em-
pirically (see also Dobrovie-Sorin 1994 for a similar point of view); the decision
2
For a detailed inventory of non-embedded subjunctives in Romanian see Frâncu 2010.
depends on various assumptions with respect to several relevant factors, among

which the structure of the C-domain, the position of complementizers and that of
clitics. In order to investigate whether the MSC also projects a CP we have to
examine other phenomena.
2.4 Topicalization
In Romanian, pre-verbal lexical subjects occupy a position in the C-layer of the
clause (Avram 1992, Cornilescu 1997)3, where they move in order to check a topic
feature. As can be seen in (7) below, MSCs allow both post-verbal and pre-verbal
subjects4:
(7) a.Crin să bea bere belgiană?! E prea fraier!
Crin SUBJ drink3RD SG beer Belgian is too stupid
b. Să bea Crin bere belgiană?! E prea fraier!
SUBJ drink3RD SG Crin beer Belgian is too stupid
‘Crin drink Belgian beer?! He’s too stupid!’
Though the availability of pre-verbal subjects could signal the existence of a
topic projection in the C-domain, the fact that bare quantifiers, which generally
make bad topics (Cinque 1990), can occur as pre-verbal subjects in MSCs,
weakens the argument:
(8) a. Nimeni să nu ştie răspunsul?! Nu cred!5
nobody SUBJ not know2ND SG answer.the not believe1ST SG
b. Să nu ştie nimeni răspunsul?! Nu cred.
SUBJ not know2ND SG nobody answer.the not believe1ST SG
The ungrammaticality of (9) provides further evidence that the Romanian MSCs
are devoid of a topic phrase. Topicalization of direct objects is not possible with
MSCs; a sentence like the one in (9) is acceptable only as an interrogative-dubita-
tive subjunctive, but not as a MSC:
(9) ??/*Ziare să citească Vasilică?! Imposibil!
newspapers SUBJ read3RD SG Vasilică impossible
‘Newspapers Vasilică read?! Impossible!’
2.5. Contrastive focus

Sentences with a fronted contrastive focus are also unacceptable as MSCs:
3
See, however, Dobrovie-Sorin 1994 and Alboiu 2000 for a different point of view, according to
which the pre-verbal subject surfaces in Spec IP even when it is a topic.
4
MSCs accept exclusively overt subjects. But this condition on subject overtness has to be
correlated with the interpretation and the discourse function of the clause and not with its syntax. This
issue will be addressed in section 3.
5
For the evaluation of several structures used in the study I use the results of an acceptability
sentence questionnaire from 16 native speakers of Romanian (age 20–30).
66 Larisa Avram
(10) ??/*ZIARELE să le citească Vasilică?! Imposibil!

newspapers.the SUBJ them read3RD SG Vasilică impossible
‘The newspapers Vasilică read?! Impossible!’
Assuming that contrastively focused constituents move to a designated focus
projection in the C-layer (Rizzi 1997), sentences like the one in (10) provide
evidence that such a projection might be unavailable in MSCs.
Romanian subjunctive complements are of two types: (i) complements with an
overt complementizer, the so-called ca-subjunctives, and (ii) complements with no
overt complementizer, the ca-less subjunctive clauses. Hill (2004) shows that the
former allow both pre- and post-verbal subjects as well as fronting to focus. With
the latter, fronting to focus is odd and subjects can only occur in post-verbal
position. The MSCs under investigation seem to have hybrid properties. As shown
in (7) and (8), they accept both pre- and post-verbal subjects. In this respect they
behave like ca-subjunctives. But they also disallow fronting for focus (as shown in
10), as ca-less subjunctives.
The subject, however, can be focalized with a limited number of emphasis
adverbs, such as tocmai, taman ‘exactly, precisely’, chiar ‘even’ (see Neamţu–
Házy 1981 for an analysis of these adverbs). But, as shown in (11), such focalized
subjects can appear both pre- and post-verbally, which suggests that their presence
does not force movement to a designated focus position in the C-domain:
(11) a. Tocmai Crin să bea bere belgiană?! E prea fraier!
exactly Crin SUBJ drink3RD SG beer Belgian is too stupid
b. Să bea tocmai Crin bere belgiană?! E prea fraier!
SUBJ drink3RD SG exactly Crin beer Belgian is too stupid
‘Crin be the one who drinks Belgian beer?! He’s too stupid!’
2.6. Speaker-oriented adverbs

Evidence from the distribution of adverbs in MSCs also suggests that a C-layer
may be unavailable in this clause type. In Romanian, speaker-oriented modal
adverbs have been argued to be placed at the left periphery of the clause, in the CP
domain (Protopopescu 2012). Their use is odd in MSCs:
(12) A: Evident Crin o să înveţe sintaxă. ‘Obviously Crin will learn syntax.’
B: ?? Evident Crin să înveţe sintaxă?! Nu cred!
obviously Crin SUBJ learn3RD SG syntax not believe
‘Crin obviously learn syntax?! I don’t believe it!’
2.7. Wh-questions
Wh-questions involve overt displacement of the wh-constituent to a position in
the C-domain in Romanian (Alboiu 2002). The impossibility of wh-question
formation in MSCs provides further evidence that such clauses are devoid of a
C-layer. The response in (13) is ungrammatical as a MSC:
(13) A: Crin a citit ziarul. ‘Crin read the newspaper.’
B: *Ce să citească Crin?! Imposibil!
what SUBJ readERD SG Crin impossible
‘What Crin read?! Impossible!’
2.8. Temporal-aspectual modification

Both aspectual and temporal modification are allowed (14), providing evidence
for the corresponding functional phrases:
(14) a. A: Cred că Vasile citeşte adesea ziarul. ‘I think Vasile often reads the newspaper.’
B: Ce? Vasile să citească adesea ziarul? Visezi!
what Vasile SUBJ read3RD SG often newspaper.the dream2ND SG
‘What? Vasile often read the newspaper?! You must be dreaming!’
b. Să citească Crin romane (cînd era) în facultate?! Glumeşti!
SUBJ read3RD SG Crin novels when was in college joke2ND SG
‘Crin read novels when he was a student?! You must be joking!’
2.9. Conclusions so far

The few data presented so far indicate that in Romanian MSCs lack a
C-domain; they do not allow topicalized or contrastively focused constituents
moved to sentence initial position, or modal speaker-oriented adverbs. Temporal-
aspectual modification is allowed. Building on these data, I suggest that the
structure of MSCs is the one in (15):
(15)[MoodP … [AgrP/TP …[AspP … [VP …]]]].
They are Mood Phrases, as previously assumed for ca-less subjunctives in
general (Motapanyane 1995, Alboiu 2002). But, at the same time, it is obvious that
their interpretation as well as their force are different from those of embedded or
other non-embedded subjunctives. In what follows I will be looking into the
possible source of this difference.
3. On the interpretation of root subjunctives

MSCs evaluate the proposition denoted by the context sentence, signaling sur-
prise on the part of the speaker at its content. The basis for the evaluation is
compound: a particular individual and a particular property assigned to it, i.e. the
evaluation targets the argument and the predicate together (Lambrecht 1990).
In most cases, the surprise is a reaction to the speaker’s expectations given some
previous knowledge with respect to a general property of the referent of the subject.
Hence the generic indefinite flavour of the MSC. The surprise is not exclusively at
68 Larisa Avram
the referent of the subject, but at the association between the property expressed by
the predicate and this particular referent. This may explain why the subject has to be
overt6. It is also reflected in coordination structures like the one in (16), where the
subject is linked to the predicate by a coordinating conjunction, şi ‘and’:
(16) A: Crin e mulţumit.
B: Crin şi (să fie) mulţumit ?! Nu apucăm noi ziua aia!
Crin and SUBJ be pleased not get1ST PL we day.the that
‘Crin be pleased?! We will not live to see that!’
The generic indefinite flavour of the MSC also explains why an episodic
interpretation is at least odd if not altogether unacceptable; specific temporal
location is banned in MSC:
(17) A: Crin a citit ieri ziarul. ‘Crin read the newspaper yesterday.’
B: Ce? ??/*Crin să citească ieri ziarul?! Nu se poate!’
what Crin SUBJ read 3RD SG yesterday newspaper.the not refl can3RD SG
‘What? Crin read the newspaper yesterday?! Impossible!’
The subjunctive in (17) is acceptable with an interrogative-dubitative interpre-
tation, e.g. ‘Is it possible that Crin read the newspaper yesterday?’, but not as an
incredulity response. Replacing the present subjunctive with the perfect sub-
junctive, which expresses anteriority (see, for example, Neamţu 1998), will result
in the same difference: the sentence allows the dubitative interpretation but not the
mirativity one:
(18) A: Crin a citit ieri ziarul. ‘Crin read the newspaper yesterday.’
B: Ce? ??/*Crin să fi citit ieri ziarul?! Nu se poate!’
what Crin SUBJ be read-past part. yesterday newspaper.the not refl can3RD SG
‘What? Crin read the newspaper yesterday?! Impossible!’
Actually, the perfect subjunctive is acceptable in interrogative-dubitative RSs,
but incompatible with either MSCs or subjunctives used as surrogate imperatives.
On the other hand, the surrogate imperative and the interrogative-dubitative RSs
are both compatible with an eventive episodic reading. The overtness condition on
the subject holds only of the MSC.
The few data discussed in this section reveal differences between the three RSs.
It is plausible to assume that they all check their mood feature in Mood, i.e. they all
project a MoodP; but their interpretation, though modal in nature across structures,
is different.
The temporal composition of subjunctives is usually derived from the higher
verb. But when the subjunctive is, at least at first sight, non-embedded, one would
expect its temporal interpretation to be computed as with root clauses and all RSs
6
Notice that this condition does not constrain the subjunctive used as a surrogate imperative or
the interrogative-dubitative one.
should have the same temporal properties. However, the comparison of the
temporal interpretation of MSCs to other types of RSs reveals further differences.
The subjunctive in surrogate imperatives has, like any imperative, future tense
interpretation (19), which explains the incompatibility with the perfect subjunctive
(20):
(19) (Crin) Să plece (Crin) imediat!

Crin SUBJ leave 3RD SG Crin immediately
‘Crin should leave immediately!’
(20) *Să fi terminat pînă mă întorc!
SUBJ be finished until me return1ST SG
‘You should have finished by the time I return!’
The ‘interrogative dubitative’ subjunctive, on the other hand, can be interpreted
as present, past or future:
(21) a. Să plece (oare) (Crin) la mare mîine?
SUBJ leave3RD SG maybe Crin at seaside tomorrow
‘Is it possible that Crin should go to the seaside tomorrow?’
b. Să fi plecat (oare) (Crin) la mare ieri?
SUBJ be left maybe Crin at seaside yesterday?
‘Is it possible that Crin should have gone to the seaside yesterday?’
c. Să fie (oare) (Crin) la mare acum?
SUBJ be 3RD SG maybe Crin at seaside now
‘Is it possible that Crin should be at the seaside now?’
These data show that RSs do not have the same temporal composition in spite
of the fact that they have the same functional structure. The question which arises
is what exactly causes this difference.
The temporal properties of subjunctive clauses are determined by the verb in the
matrix, the aspectual class of the predicate and the time adverbials in the
subjunctive clause (if any). The subjunctive in (22a) is interpreted as expressing a
present situation, the ones in (22b-c) have an obvious future orientation. In (22d)
the subjunctive refers to a past situation:
(22) a. E capabil să vorbească vreo 10 limbi.
is able SUBJ speak3RD SG about 10 languages
‘He can speak about 10 languages.’
b) Eşti capabil să termini luna viitoare?
are able SUBJ finish2ND SG month.the next
‘Can you finish it next month?’
c. Promit să te ajut.
promise1ST SG SUBJ you.ACC help1ST SG
‘I promise I will help you.’
70 Larisa Avram
d. Anul trecut au reuşit să ia notă bună la sintaxă.

year.the last have managed SUBJ take3RD PL grade good at syntax
‘Last year, they managed to get good grades in syntax.’
The sentences in (22) show that the temporal composition of an embedded
subjunctive is directly dependent on the lexical verb and the temporal interpretation
of the matrix. The differences between the temporal composition of the three RSs,
MSCs, surrogate imperatives and interrogative-dubitatives might reflect the
availability of a covert matrix verb. Previous studies focusing on Ibero-Romance
languages proposed that non-embedded subjunctives are actually embedded clauses
‘in disguise’, which contain an elided matrix verb (Badía-Margarit in Frâncu 2010:
166). The proposal which I am making is that the MSCs, subjunctives used as
surrogate imperatives and as interrogative-dubitatives, are all Mood Phrases
embedded under a covert modal verb or a modal verbal expression7,8. And it is
precisely the nature of this overt modal expression which determines the different
semantic composition of these RSs.
The surrogate imperative subjunctive is embedded under a covert deontic modal
of necessity. As the sentences in (23) show, this analysis can account both for the
deontic modal value of imperative constructions in general as well as for the
semantic incompatibility with the perfect subjunctive. In (23b), where the perfect
subjunctive is used and the situation is located in the past, the only possible reading
is an epistemic one.
(23) a. (Trebuie) să pleci!
must SUBJ leave 2ND SG
‘You must leave.’
b. Trebuie să fi plecat.
must SUBJ be left
‘He must have left.’ (only epistemic)
The interrogative-dubitative subjunctive is embedded under an epistemic modal
expression of possibility. In this case, the complement has a higher degree of
temporal independence:
(24) a. (Se poate) să fie oare acasă?
refl can3RD SG SUBJ be maybe home
‘Could (s)he be at home?’
b. (Se poate) să plece oare mîine?
refl can3RD SG SUBJ leave3RD SG maybe tomorrow.
‘Could (s)he be leaving tomorrow?’
7
See Avram 1999 for an analysis of the categorial status of the complement of Romanian modal
verbs.
8
See Grohmann 2000 for a similar analysis for infinitival exclamatives in English, Spanish and
German.
c. (Se poate) să fi plecat deja?

refl can3RD SG SUBJ be left already.
‘Could (s)he have already left?’
The MSC is a MoodP embedded under a subject-oriented modal expression of
possibility. This explains the incompatibility with the perfect subjunctive, since
subject-oriented modals of possibility standardly have the same temporal value as
their complement (Avram 1999). (25b) is acceptable only on an epistemic reading.
(25) a. Poate să danseze.
can3RD SG SUBJ dance3RD SG .
‘(S)he can/is able to dance.’
b. Poate să fi dansat.
can3RD SG SUBJ be danced.
‘(S)he might have danced.’ (only epistemic).
Summing up, the RS constructions which we investigated can all be analysed as

Mood Phrases embedded under a covert modal expression, i.e. they are embedded
clauses in disguise. MSCs, in particular, have the same functional structure as the
dubitative and the surrogate imperative subjunctives. But they differ with respect to
the covert modal expression whose complement they are. The nature of this modal
expression can explain the meaning differences between the three RSs. Their
modal value builds both on the fact that they are the complement of a modal
expression and on the semantics of the subjunctive, the mood of irrealis.
Returning to MSCs, one property that we have not tackled yet is their encoding
of mirativity. Mirativity can be defined as the linguistic expression of surprise at
some information ‘that does not fall in with the speaker’s expectations’ (Peterson
2013). According to T. Peterson (2013), mirativity is a linguistic universal which is
manifested in different ways cross-linguistically. In some languages it can be a
fully-fledged grammatical category; in others, it is implicated through various
constructions which are used in specific contexts. In the MSC under investigation,
it is obvious that it cannot be derived from either the modal feature checked by the
particle să or from the meaning of the subject-oriented modal. The other RSs also
have a modal feature checked in Mood but they do not encode mirativity. The
subject-oriented modal has no mirativity component either. The element(s) which
entail(s) surprise and incredulity must be searched somewhere else.
The hybrid nature of the Romanian MSCs, exclamatory and interrogative,
cannot pass unnoticed. They have a distinct intonational pattern. I suggest that the
subjunctive clause encodes mirativity through intonational contour. Exclamatives
can be mirative-like constructions (Zanuttini–Portner 2003) and both exclamatives
and interrogatives denote a set of alternative propositions. But the former also carry
a presupposition of factivity. When using an exclamatory sentence the speaker
presupposes that the proposition is true. For interrogatives factivity has been dis-
cussed only in the context of complement interrogatives, and not without disa-
72 Larisa Avram
greement9. In MSCs, it is actually the context sentence whose proposition is

presupposed to be true to the ‘previous’ speaker. The exclamatory intonation in the
MSC signals surprise of the ‘actual’ speaker at this presupposition. The interro-
gative intonation casts doubt on this very presupposition, preparing the ground for
the coda, which contributes the incredulity value. The coda overtly disconfirms
every alternative introduced by the subjunctive clause, signaling that the speaker
believes that the proposition is not true. The use of the subjunctive allows the shift
from the realis of the indicative mood in the context sentence to the evaluative
nature of the MSC, from the specific episodic nature of the context sentence to the
generic indefinite nature of the MSC.
4. Conclusions
In this paper I offered an empirical description of the main properties of a
Romanian non-canonical subjunctive: the mirativity subjunctive construction. The
main goal of the analysis was to identify whether it represents a distinct clause type
directly associated to its pragmatic use. The data which I examined revealed that
mirativity subjunctive constructions have the same functional structure as other
apparently root subjunctives: they are all Mood Phrases, headed by the subjunctive
particle să, and are the complement of a covert modal expression. It is the nature of
this modal expression which accounts for their different semantic properties.
Mirativity subjunctives were argued to be the complement of a subject-oriented
modal of possibility. Their core meaning, surprise, was argued to be encoded by
their intonational pattern. It is the exclamatory intonation which signals surprise on
the part of the speaker at the situation expressed by the context sentence. The
incredulity value is entailed by surprise but it is also expressed by intonation and
by the overt coda. The interrogative intonation questions every possible alternative
introduced by the exclamative. The coda itself is the one which contributes the
doubt and incredulity values.
The data showed that the pragmatic use of mirativity subjunctives in Romanian
derives from factors other than their syntactic structure, such as intonational con-
tour of the subjunctive clause itself and the coda. But the surprise-incredulity
reading is possible in the context of a semantic shift from the indicative (in the con-
text sentence) to the subjunctive (in the response). It is the compositional semantics
of the clause which mediates the relationship between its form and its use.
REFERENCES
Akmajian 1984 = A. Akmajian, Sentence types and the form-function fit, in „Natural Language and
Linguistic Theory”, II, 1984, p. 1–23.
Alboiu 2002 = G. Alboiu, The Features of Movement in Romanian, Editura Universităţii din
Bucureşti, Bucureşti, 2002.
9
See Broekhuis–Nye 2009 for a detailed discussion on the controversy.
Avram 1992 = L. Avram, On subject positions in Romanian, in CLTA, XXXIX, 1992, p. 212–228.
Avram 1999 = L. Avram, Auxiliaries and the Structure of Language, Editura Universităţii din
Broekhuis–Nye 2013 = H. Broekhuis, R. Nye, Factivity and interrogative complement clauses;
ling.auf.net/lingbuzz/001773
Cinque 1990 = G. Cinque, Types of A-bar Dependencies, MIT Press, Cambridge, Mass., 1990.
CL = Cercetări de lingvistică, Cluj, I, 1956 sqq.
CLTA = „Cahiers de linguistique théorique et appliqué”, Bucureşti, I, 1962 şi urm.
Cornilescu 1997 = A. Cornilescu, The double subject construction in Romanian. Notes on the syntax
of the subject, in RRL, XLII, 1997, nr. 3–4, p. 101–147.
Cotfas 2012 = M. A. Cotfas, On the Syntax of the Romanian Subjunctive. Control and Obviation. Phd
dissertation, University of Bucharest, 2012.
Dobrovie-Sorin 1994 = C. Dobrovie-Sorin, The Syntax of Romanian. Comparative Studies in
Romanian, Mouton–de Gruyter, Berlin–New York, 1994.
Etxepare–Grohmann 2003 = R. Etxepare, K. Grohmann, Root infinitives: A comparative view, in
„Probus”, XV, nr. 2, p. 201–316.
Etxepare–Grohmann 2005 = R. Etxepare, K. Grohmann, Towards a grammar of adult root infinitives,
in J. Alderete et alii. (eds.) Proceedings of the 24th West Coast Conference on Formal Linguistics
Project. Sommerville MA, Cascadilla Proceedings Project, 2005, p. 129–137.
Farkas 1984 = D. Farkas, Subjunctive Complements in Romanian, in P. Baldi (ed.) Papers from the
12th Linguistic Symposium on Romance Languages, John Benjamins, Amsterdam, 1984, p. 354–
372.
Frâncu 2010 = C. Frâncu, Conjunctivul românesc şi raporturile lui cu alte moduri, Casa Editorială
Demiurg Plus, Iaşi, 2010.
Grohmann 2000 = K. Grohmann, Null modals in Germanic (and Romance): Infinitival exclamatives,
in „Belgian Journal of Linguistics”, XIV, 2000, p. 43–61.
Hill 2004 = V. Hill, On left periphery and focus, in Tomić (ed.) 2004, p. 239–254.
Isac–Jakab 2004 = D. Isac, E. Jakab, Mood and force features in the languages of the Balkans, in
Tomić (ed.) 2004, p. 315–338.
Lambrecht 1990 = K. Lambrecht, What, me worry? ‘Mad magazine sentences’ revisited, in
Proceedings of the Annual Meeting of the Berkeley Linguistics Society, Berkeley, 1990, p. 215–
228.
Manea 2008 = D. Manea, Modul, in Gramatica limbii române, vol. I. Cuvântul, Editura Academiei
Române, Bucureşti, 2008, p. 358–393.
Motapanyane 1995 = V. Motapanyane, Theoretical Implications of Complementation in Romanian,
Unipress, Padova, 1995.
Neamţu 1998 = G. G. Neamţu, Segmente morfematice cofuncţionale în flexiunea verbal analitică, in
SCL, XLIX, 1998, nr. 1–2, p. 217–225.
Neamţu–Hazy 1981 = G. G. Neamţu, Şt. Hazy, Adverbele modale. Distribuţie şi funcţii (I), in CL
XXVI, 1981, nr. 1, p. 35–41.
Peterson 2013 = T. Peterson, Rethinking mirativity:. The expression and implication of surprise;
semanticsarchive.net/Archive/2FkYTg4O
Protopopescu 2012 = D. Protopopescu, The Syntax of Manner Adverbs in English and Romanian,
Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2012.
Rizzi 1997 = L. Rizzi, The fine structure of the left periphery, in L. Haegeman (ed.) Elements of
Grammar. Handbook in Generative Syntax, Kluwer, Dordrecht, 1997, p. 281–337.
RRL = „Revue roumaine de linguistique”, Bucureşti, I, 1956 sqq.
SCL = „Studii şi cercetări lingvistice”, Bucureşti, I, 1950 sqq.
Tomić (ed.) 2004 = O. M. Tomić (ed.), Balkan Syntax and Semantics, John Benjamins, Amsterdam–
Philadelphia, 2004.
Zanuttini–Portner 2003 = R. Zanuttini, P. Portner, Exclamative clauses: At the syntax semantics
interface, in „Language”, LXXIX, 2003, nr. 1, p. 39–81.
74 Larisa Avram
UN CONJUNCTIV AL MIRATIVITĂŢII ÎN ROMÂNĂ

(Rezumat)
Articolul cercetează proprietăţile sintactice şi semantice ale unei construcţii conjunctivale din lim-
ba română care exprimă surpriza, neîncrederea etc. Statutul sintactic al acestei propoziţii este cel de
grup de mod, subordonat unui verb modal care este neexprimat la nivel fonetic. Mirativitatea asociată
acestei construcţii este realizată prin intermediul intonaţiei. Sensul central este cel de surpriză;
valorile semantice de îndoială, neîncredere derivă din valoarea de surpriză şi sînt exprimate printr-o
codă.
Cuvinte-cheie: conjunctiv, construcţie conjunctivală, mirativitate, intonaţie.

Keywords: subjonctive, subjunctive construction, mirativity, intonation.
Universitatea din Bucureşti

Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine
Bucureşti, str. Pitar Moş nr. 7–13
larisa.avram@lls.unibuc.ro
GILLES BARDY
PREDAREA LIMBII ROMÂNE ÎN FRANȚA.

CRÂMPEIE DE ISTORIE
1. Acum câţiva ani, ca director al Departamentului de Lingvistică Comparată a

Limbilor Romanice şi de Română din cadrul Universităţii din Provence (actuala
«Aix-Marseille Université») şi totodată – de ce să n-o mărturisesc ? – în fosta mea
calitate, deja filtrată afectiv de trecerea vremii, de lector de ambasadă, ataşat
lingvistic de limba franceză la Cluj-Napoca, în ilustra Universitate „Babeş-Bolyai”,
care a contat mult şi în viaţa mea privată, am avut plăcutul prilej de a-l putea invita
oficial la Aix-en-Provence, pentru a ţine un ciclu de conferinţe pe teme de lingvis-
tică şi gramatică, pe profesorul universitar Gavril G. Neamţu, devenit între timp,
din agreabil cunoscut, un prieten de-al nostru. Era pe la mijlocul lui noiembrie
2008. Dincolo de tematicile centrale prezentate de Domnia Sa, cu faimoasa-i clari-
tate clinică, pe probleme de limbă română (dintre care Variantes d’interprétation
morphosyntaxique des possessifs du roumain şi Sur quelques aspects de l’in-
dividualité du roumain parmi les autres langues romanes) în faţa unui public fran-
cez atent, format din cadre didactice de diferite specialităţi şi din studenţi, unele
discuţii neformale purtate după ultimele lecţii ale invitatului s-au îndreptat, nu în-
tâmplător, şi către chestiuni mult mai pragmatice, legate de situaţia predării limbii
române în Franţa1. Chiar dacă era marginală faţă de tematicile abordate la conferin-
ţe, toată componenta istorică în acest domeniu – adică un eventual recurs la ipo-
tetice culegeri de surse privind naşterea acestei materii de predare în anumite zone
geografice ale spaţiului cultural francez sau la o cronologie riguroasă de evenimen-
te efectiv atestate – se dovedea o dată în plus a fi problematică şi deficitară. De
fapt, de-a lungul istoriei, dacă modalităţile şi evoluţia predării francezei la români
chiar până în adâncul ţinuturilor moldoveneşti, muntene şi ardelene a atras adeseori
interesul specialiştilor – aceştia provenind, de altfel, în mod covârşitor, din rândul
cercetătorilor români –, în cazul Franţei o trasabilitate inversă, ca într-o oglindă re-
ciprocă, a predării românei a rămas cel mai des foarte vagă sau chiar cu totul ine-
xistentă pentru multe zone.
1.1. Pornind azi, după aproape şapte ani, din acel punct legat, în mod fortuit, dar
fericit, de vizita făcută de profesorul G. G. Neamţu la Aix-en-Provence, îmi pro-
pun, fără să încerc şi, cu atât mai puţin, să reuşesc a fi exhaustiv, să conturez, în pu-
ţinele pagini care urmează, şi să reactivez prin câteva date-reper nişte amintiri, cul-
turale, dar şi de suflet, deja mult îndepărtate în timp, în majoritatea lor, care se în-
1
După cum voi arăta mai jos, tocmai ieşisem cu câteva luni mai devreme câştigător din luptele mele
îndelungate, pe plan intern, pentru înfiinţarea la Aix-en-Provence, cu acordul ministerului francez de
resort, a unei Licenţe (Licence) de română (diplomă naţională de stat), care fusese în cele din urmă
aprobată; Aix-en-Provence a putut oferi, astfel, singura Licenţă din sistemul universitar francez pentru
această specialitate, inclusiv faţă de universităţile din capitală, situaţie de care ne bucurăm şi astăzi.
76 Gilles Bardy
cadrează şi ele în ceea ce am numit altundeva, în mod global, franco-românismul.

Le socotesc nu numai utile pentru toţi colegii, români sau nu, care, indiferent de
nivel sau loc, se ocupă de predarea românei în străinătate, dar şi ca pe o modestă
contribuţie adusă la un – deocamdată – virtual studiu istoric atotcuprinzător privind
receptarea românei şi predarea ei în diferitele ţări ale lumii, ceea ce rămâne încă,
cred eu, necesar şi urgent de realizat. Mă voi mărgini aici la situaţia Franţei, pu-
nând în evidenţă, dincolo de situaţia din capitală, pe cea a unor centre universitare
din sudul ţării, ca şi cum aş continua, astfel, în culori mult mai precise, vechile dis-
cuţii de la noi din Provenţa.
1.2. Începând cu secolul al XIX-lea, mulţi francezi, învestiţi cu sarcini oficiale
sau simpli călători în Ţările Române, au relatat, nu o dată măguliţi, un fapt care îi
uimea, menit, de altfel, să-i uimească îndelung – aş zice chiar definitiv –, şi anume
răspândirea cunoaşterii limbii franceze la români, care depăşea, în opinia multora
dintre aceşti observatori, nivelul de acurateţe şi de calitate pe care avuseseră pri-
lejul să-l constate în alte zone europene, unde era ca o a doua limbă.
Consulii noştri în Principatele Unite, mai ales de la Bucureşti sau de la Iaşi, au
evidenţiat deseori, în documente oficiale, această specificitate. Adrien-Louis
Cochelet2 scria, de exemplu, că, în 1834,
„[...] nu există niciun oraş în Europa, nici măcar Varşovia sau Petersburg, unde
3
limba franceză să fie folosită într-un mod atât de generalizat ca la Bucureşti” .
Mai mult – şi ca să ne apropiem de subiectul nostru –, în 1852, Marc Girardin, zis
Saint-Marc Girardin (1801–1873), cunoscut om politic, dar şi academician şi pro-
fesor, relata, referindu-se la anul 1836, că,
„[...] în Valahia, franceza este baza învăţământului, […] are prestigiul unei limbi
clasice”4.
Citatele ar putea fi numeroase.
De asemenea, mulţi filoromâni francezi din acele vremuri, precum Adolphe de
Billecocq (1800–1874), Elias Regnault (1801–1868), Jean-Alexandre Vaillant
(1804–1886), Stanislas Bellanger (1814–1859), Paul Bataillard (1816–1894),
Edouard Thouvenel (1818–1866), Abdolonyme-Honoré Ubicini (1818–1884), ca
să ne limităm la aceştia, au insistat şi ei asupra faptului că o asemenea cunoaştere a
limbii franceze în multe straturi ale societăţii româneşti era o constantă puternică.
Manifestarea ei era, în acelaşi timp, culturală, de sintonizare şi afectivă. Dar, într-
un fel, am adăuga noi, era – precum ar fi putut spune şi italieni ca filoromânii
Giovenale Vegezzi-Ruscalla sau Ramiro Ortiz – un amore non corrisposto.
2
Consul al Franţei la Bucureşti în perioada decembrie 1834–august 1836. A trăit între 1788 şi
1858 (vezi Bardy 2005, p. 29 şi nota 43).
3
„[...] il n’y a aucune ville en Europe, même à Varsovie et à Petersbourg, où la langue française
soit d’un usage aussi général qu’à Bucarest” (Cochelet 1843, p. 254 – trad. n.).
4
„[...] en Valachie, le français est la base des enseignements, […] il a les honneurs d’une langue
classique” (Girardin 1852, p. 28 – trad. n.).
Predarea limbii române în Franţa 77
Aceasta, cel puţin, în structurile instituţionale franceze şi, în primul rând – ceea ce
ne interesează aici –, în cadrul sistemului de învăţământ din Franţa.
Dacă în alte ţări europene se mai iveau sau chiar începeau să dăinuiască, pe
alocuri, câteva exemple de predare a limbii române, aşa cum era cazul în Rusia, la
Sankt-Petersburg, chiar în vremea şi sub impulsul marelui duce Constantin (1779–
1831), frate a doi ţari, unde limba română era predată oficial – nu neapărat, desigur,
pentru intenţii strict culturale –, dacă nişte intelectuali români mai de vază încercau
să dezvolte cunoaşterea realităţilor româneşti în restul Europei, unii dintre ei scri-
ind chiar cu scopuri didactice lucrări spre folosul cunoaşterii limbii române de către
francezi, aşa cum a fost cazul lui Vasile Alecsandri, alias V. Mircesco, cu a sa
Grammaire de la langue roumaine din 1863, dacă apar tot atunci, ca baze teoretice
şi instrumente practice de învăţământ, dicţionare bilingve franco-române – unde îi
regăsim, de altfel, ca autori, în afară de J.-A. Vaillant în 1839, pe expatriaţii Raoul
de Pontbriant (1862), Frédéric Damé (1893–1895) sau, mai târziu, în 1939, pe
românul (!) Charles Drouhet (vezi Munteanu 1940, p. 11) –, dicţionare care vor
circula mai întâi, pentru primele dintre ele, numai pe teritoriile româneşti5, dacă, în
sfârşit, sunt efectiv atestaţi numeroşi francezi (profesori, preceptori, învăţători, di-
rectori sau fondatori de „pensioane” franceze), nu numai la Academia Mihăileană
sau la Sfântul Sava, ci chiar în România provincială de atunci, la Bacău, Bârlad,
Botoşani, Craiova, Galaţi, Giurgiu, Piatra (Neamţ), Roman, Târgu Ocna, Putna
etc., în Franţa, din contră, limba română, cu toată simpatia politico-culturală arătată
de numeroase personalităţi emblematice, ca Alphonse de Lamartine, Victor Hugo,
Edgar Quinet, Jules Michelet, rămânea complet marginalizată faţă de alte limbi
străine şi lipsea cu desăvârşire nu numai din peisajul şcolar, ci şi din cel universitar.
În treacăt, ne putem întreba dacă, de atunci, în trecerea timpului, cu toată dezvolta-
rea contactelor interumane şi internaţionale actuale, lucrurile s-au schimbat destul
de mult până astăzi...
1.3. Chiar dacă nu avem suficiente date, şi mai ales sigure, referitoare la primele
încercări reale de predare a limbii române în Franţa acelor vremuri, încercări care,
putem crede, n-au lăsat urme durabile, totuşi se pare că această preocupare cultu-
rală va fi fost vizibilă prin anii 1860, mai întâi prin strădaniile unui lingvist şi is-
toric devenit secretar al lui Carol I, Émile Picot (1844–1918). Odată întors în
Franţa, după o şedere oficială intermediară la Timişoara, É. Picot, ajutat şi de statu-
ra sa de fost reprezentant diplomatic francez în Regatul Român, va realiza în cadrul
învăţământului superior parizian ceea ce istoria ar putea reţine ca primele încercări
reuşite de difuzare a limbii şi culturii române într-un context instituţional francez.
De fapt, în 1875, şi trecem aici peste detalii, É. Picot va ţine la École Nationale
des Langues Orientales Vivantes din Paris primele (după câte cunoaştem până acum)
cursuri efective de română. Cert este că, tot în acel context, Émile Picot, devenit
titular al catedrei propriu-zise de română creată în 1888 şi ales, între timp acade-
mician, în 1897 (vezi Bazin 1995, p. 992), va fi urmat în 1908 de un mare prieten al
5
Despre contextualizarea şi rolul acestui tip de dicţionare, mai ales în legătură cu activitatea lui
J.-A. Vaillant, vezi Bardy 2013.
78 Gilles Bardy
românilor, anume de Mario Roques (1875–1961) – care va deveni şi el academician

în 1937 –, titularizat pentru română în 1909 (Sources, p. CVIII). M. Roques va putea
dezvolta câţiva ani mai târziu acest învăţământ şi în cadrul propriu-zis al Sorbonei,
începând cu anul 1912. Dacă ţinem cont de faptul că actualul INALCO este o
structură ce depinde mai puţin de cadrul universitar stricto sensu, cât mai degrabă de
tangenţele cu Ministerul de Interne, atunci acel an 1912 poate fi considerat, pe bună
dreptate, primul moment concret al unui învăţământ oficial de română într-o facultate
franceză. Trebuie menţionat un fapt important, şi anume că guvernul român avusese
o importantă contribuţie concretă la această înfiinţare, deoarece alocase fonduri în
acest scop (Merlin 1931, p. 353). Neţinând cont de câteva întreruperi datorate unor
circumstanţe vizând viaţa personală sau evenimentele politice, dintre care, desigur,
cele două conflagraţii mondiale, se poate spune că predarea limbii române s-a rea-
lizat în această primă instituţie în mod aproape continuu, succesorii lui M. Roques,
care îşi încheie profesoratul în 1937, fiind Jean Boutière (1898–1967) – fost membru
al misiunii universitare franceze în România între 1920 şi 1922 şi, de asemenea,
cunoscut provensalist –, în 1938, şi Alain Guillermou (1913–1998), în 1948. Acesta
din urmă, cu un număr de studenţi destul de modest; şi vom aminti aici „butada” lui
A. Guillermou care, la întrebări prea insistente dacă avea mulţi studenţi, răspundea că
avea atâţia câţi erau necesari pentru o partidă de bridge! Un bridge mai îndelungat,
fără îndoială, căci cursurile lui au durat aproape 30 de ani.
Oricum, utilitatea şi chiar necesitatea dezvoltării limbii române în alte zone uni-
versitare franceze fusese evidenţiată de câţiva intelectuali şi este simptomatic că, în
1925, o personalitate de talia lui Jérôme Carcopino (1881–1970), mare istoric, ar-
heolog, dar şi înalt funcţionar, nu ezita să pledeze cu o deosebită forţă în această
direcţie:
„[…] va fi în interesul nu numai al arheologilor noştri, dar şi al tuturor învăţaţilor, al
industriaşilor şi al negustorilor, să cunoască limba română […]. În interesul celor două
popoare, pentru viitorul imediat şi îndepărtat al relaţiilor lor, o dublă sarcină se impune
prezentei generaţii: începerea răspândirii românei în Franţa şi continuarea difuzării
6
francezei în România [subl. n.]” .
Mai mult, adăuga viitorul academician,
„Dacă nu putem deocamdată întrevedea crearea unor cursuri de română în instituţiile
noastre de învăţământ secundar, pare în acelaşi timp uşor şi indispensabil să fie mărită
ponderea limbii şi a literaturii române în învăţământul nostru superior, măcar făcându-le
7
obligatorii pentru toţi elevii care se specializează în studiul limbilor romanice [subl. n.]” .
6
„[...] il sera de l’intérêt, non seulement de nos archéologues, mais de tous nos savants, indus-
triels et commerçants de savoir le roumain […]. Dans l’intérêt des deux peuples, pour l’avenir immé-
diat et lointain de leurs relations, une double tâche s’impose à la génération présente: commencer de
répandre le roumain en France, poursuivre la diffusion du français en Roumanie” (Carcopino 1925,
p. 240, apud Desfeuilles–Lassaigne 1937, p. 173 – trad. n.).
7
„Si nous ne pouvons dès maintenant envisager la création de cours de roumain dans nos établis-
sements secondaires, il paraît aussi facile qu’indispensable d’accroître la part de la langue et de la lit-
2. Aceste fraze, spre care se cuvine să se îndrepte şi astăzi meditaţia noastră, sunt,
totodată, un fel de rezumare proiectivă a situaţiei în care încă se află predarea ro-
mânei în Franţa. Evident, exagerez, dar nu foarte mult ! Mai ales dacă ţinem seama
de dispariţia, în ultimii ani, a mai multor centre de la noi, unde româna era predată,
chiar dacă tangenţial şi la nivel modest, şi de dispariţia unora dintre puţinele biblio-
teci de română aferente, ca, de pildă, aceea, bine înzestrată cum era, de la Clermont-
Ferrand. În ce priveşte învăţământul secundar, oricum, din păcate, nu exagerez deloc.
În cadrul larg al universităţilor franceze, din informaţiile răzleţe pe care deo-
camdată le-am putut culege – nu avem încă nici în acest domeniu, din câte ştiu, o
istorie amplă, fundamentată ştiinţific –, se pare că primele universităţi din provin-
cie unde au existat o anumită stabilitate şi o oarecare vechime, în predarea românei
au fost Montpellier, Aix-en-Provence şi, mai târziu, Strasbourg. Mă voi limita aici
la primele două.
2.1. Despre începuturile exacte ale predării românei la Montpellier, în mod ne-
aşteptat, avem unele informaţii, din fericire directe şi sigure, raportate minuţios de
viitorul dramaturg Eugen Ionescu, aflat în faza tranzitorie de „Secretar de presă şi
cultural pentru regiunea Marseille–Montpellier–Toulouse” pe lângă Legaţia română
din Vichy. În câteva documente axate pe probleme culturale, mai ales într-un referat
diplomatic pe care îl redactează la Vichy în data de 2 martie 1943, document păstrat
astăzi în arhivele Ministerului Afacerilor Externe de la Bucureşti8, aflăm că, în
circumstanţele vitrege ale acestei Franţe tăiate în două, din epoca lui Pierre Laval,
începutul primelor cursuri de română a fost pregătit în oraşul din sud făcând apel mai
întâi numai la lectori români. Ei aveau să activeze pe lângă Catedra de limbi
romanice. Primul dintre ei a fost instalat efectiv ca răspuns la un ansamblu de cerinţe
făcute în favoarea deschiderii acestei specializări, venite direct de la autorităţile
universitare superioare de la Montpellier, în frunte cu rectorul de atunci, profesorul
hispanist Jean Sarrailh (1891–1964), şi cu decanul Augustin Fliche (1884–1951),
arheolog şi istoric, mare catolic, amândoi în bune relaţii cu rectorul Universităţii din
Bucureşti, fizicianul şi… fostul pilot de vânătoare pe frontul francez Horia Hulubei
(1896–1972), dar şi prin mijlocirea influentă a lui Alphonse Dupront (1905–1990),
fost director al Institutului Francez de Înalte Studii din Bucureşti9.
Ca eveniment trăit nemijlocit de el însuşi, de care trebuia, de altfel, să se preo-
cupe oficial, Eugen Ionescu este cât se poate de precis când relatează primul curs
de română de la Montpellier:
„[...] deschiderea cursului de limba română a avut loc la orele 16, în ziua de miercuri
24 februarie 1943, inaugurându-se totodată astfel Lectoratul de română al Facultăţii de
Litere”.
térature roumaines dans notre enseignement supérieur, ne serait-ce qu’en les rendant obligatoires à
tous les élèves qui se spécialisent dans l’étude des langues romanes (ibidem)”.
8
Documentul, cu numărul 939, 1943, Secţia Documente Diplomatice, a fost publicat, cu alte câte-
va dări de seamă şi referate purtând semnătura lui Eugen Ionescu, de către Dumitru Hîncu (2006).
9
Ibidem, document 575, 1942, datat 18 septembrie 1942.
80 Gilles Bardy
Această lecţie inaugurală a fost rostită de noul lector, Eugen Tănase (1914–2006),
proaspăt doctor în litere al facultăţii montpellieriene din ianuarie 1942, unul dintre
cei patru studenţi români prezenţi acolo în acel an10, „profesor titular de limba
franceză în România” şi „om de acţiune” după părerea lui E. Ionescu. Rostită „în
prezenţa decanului şi a unei asistenţe de vreo patruzeci de persoane”, lecţia a avut
ca temă La langue roumaine, langue néolatine, subiect care, după aprecierea viito-
rului dramaturg, „a fost tratat onorabil şi documentat”. Sintetizând ideile emise de
vorbitor, E. Ionescu mai preciza:
„[...] arătând că marea majoritate a vocabularului limbii române este alcătuită din
cuvinte slave, dl Tănase – întemeindu-se pe teoria circulaţiei cuvintelor a lui Hasdeu,
referindu-se la cercetările d-lui profesor Sextil Puşcariu, din care a citat abundent – a
conclus că, formele sintactice româneşti, verbele principale şi conjugările, marea majo-
ritate a cuvintelor utilizate în vorbire şi în scris fiind latine, limba românească se inte-
grează în unitatea limbilor neo-latine”11.
În încheierea raportului său, Eugen Ionescu declara, cu intenţii mai largi:
„[...] sunt […] de părere ca noii lectori să fie numiţi […] în alte centre universitare,
utilizându-se studenţii români aflaţi încă în Franţa”,
studenţi oricum puţini la număr atunci. Această tactică era propusă mai degrabă
pentru că potenţialii lectori, mai clar sau mai vag desemnaţi, odată selectaţi în
România ca să ocupe funcţii de predare în alte centre universitare franceze, în speţă
la Nancy şi la Lyon, nu puteau veni din multiple motive. Cel pentru Lyon, de pil-
dă12, se lăsa aşteptat deja de mai mult de doi ani! Era însă, în paralel, un motiv mai
puternic, politic, care pleda pentru instalarea altor „lectori”, în conformitate cu
unele sarcini încredinţate Legaţiei române de la Vichy, şi anume crearea pe terito-
riul francez a unor centre regionale româneşti de propagandă, care să fie acceptate
mai uşor. Citim, de fapt, în acelaşi raport, că
„[...] ele pot fi realizate în cadrul firesc al lectoratelor de limba română, în jurul că-
rora se pot crea cercuri de studii române şi cicluri de conferinţe, biblioteci etc., ce nu ar
mai avea aerul unor acţiuni de «propagandă» – cuvânt suspectat de francezi –, ci al unei
cunoaşteri culturale obiective”.
Alte vremuri… Oricum, la Montpellier, numărul săptămânal de ore de română,
consacrate limbii şi literaturii, se limita la două, după cum acelaşi lector Eugen
Tănase arăta într-un raport de activitate expediat autorităţilor româneşti în mai
1943 (Hîncu 2006)13.
10
Ibidem. Ceilalţi erau Sârbu, la medicină; Miron, la teologie şi la litere; Lambrino, la filozofie.
11
Ibidem, document 939, 2 martie 1943. Eugen Ionescu mai adăoga: „Dl Tănase a citat sonetul
Veneţiei de Eminescu, arătând că optzeci şi cinci la sută din cuvintele utilizate sunt latineşti, cinci la
sută neologisme, iar zece la sută abia ne-latine. A arătat, de asemenea, că aceeaşi proporţie se întâl-
neşte în toate textele româneşti”.
12
Era vorba de N. N. Condeescu. Concursul pentru ocuparea postului de lector avusese loc în
aprilie 1941, iar raportul lui Eugen Ionescu este din 2 martie 1943!
13
Document 1079, 1943, datat Montpellier, 30 mai 1943.
Mulţi ani după el, urmau să funcţioneze, în sfârşit, în cadrul acestei Facultăţi de
Litere, alături de alţi lectori, printre care poate fi amintit istoricul literar Maria
Platon (n. 1924), câţiva românişti francezi, dintre care se detaşează în prim plan
figura dialectologului Louis Michel (1913–1975) – decedat în condiţii curioase la
Bucureşti într-un accident de circulaţie în timpul unui sejur legat de conferirea
titlului de Doctor Honoris Causa –, şi apoi, aceea a lui Jacques Bouët, cunoscut şi
ca etnomuzicolog, a cărui activitate didactică s-a încheiat acum câţiva ani14.
2.2. În Provenţa lui Giono şi a lui Cézanne, la Aix-en-Provence – acum Aix-
Marseille Université –, dacă, în absenţa documentelor, ne încredem în ceea ce aş
numi tradiţia orală locală, primele cursuri universitare au început în anii 1960. Erau
cursuri cu totul marginale, şi ele de numai două ore pe săptămână, care se desfă-
şurau, în lipsa altor posibilităţi, în cadrul Catedrei de franceză (acea disciplină pe
care francezii o numesc „Lettres Modernes”). Aceste cursuri de limbă au putut fi-
inţa doar trei sau patru ani. La sfârşitul anilor ’60, odată cu semnarea unei noi în-
frăţiri („jumelage”) între Universitatea din Bucureşti şi cea din Provence, ele au
fost reluate prin trimiterea unor lectori din România. În 1970, o chargée de cours
preexistentă, Ilinca Ionescu-Barthouil, recrutată local, a fost, astfel, brutal îndepăr-
tată – Domnia Sa, despre care mă bucur să pot spune, ca autor al acestor rânduri, că
a fost primul meu profesor de limba română, urma să activeze mai târziu, tot pentru
predarea limbii române, la antena universitară din Avignon – de un dialectolog
trimis de la Bucureşti, Valeriu Rusu (decedat în 2008), care, părăsind definitiv
România, în cele din urmă, a fost făcut conferenţiar asociat mai mulţi ani, până la
titularizarea sa către 1980. E perioada când s-a asigurat o oarecare stabilitate admi-
nistrativă în existenţa acestei discipline, cu toate că, timp îndelungat, nu a fost vor-
ba de un departament separat, româna fiind dependentă de alte departamente admi-
nistrative, între care, la un moment dat, cel de italiană. Cursurile, mai mult de ini-
ţiere în limbă, cu crâmpeie de literatură, erau numai opţionale, neputându-i duce pe
studenţii interesaţi decât până la un simplu „Diplôme d’Université”, binecunoscutul
„D.U.”, cu valoare mai mult locală, nu şi naţională. Situaţia dată, fără un parcurs
întreg de română, fără unul de licenţă, s-a permanentizat; mulţi ani la rând, cadre
didactice din România au venit ca lectori, de regulă, pentru doi sau trei ani. Unii au
cunoscut condiţii dificile – inclusiv în ce privea salariul şi locuinţa –, nu numai da-
torită situaţiei politico-economice din România, dar şi sub efectul unor deficienţe
locale. Printre lectorii care au acţionat pozitiv, în afara lui Ghiţă Florea (Bucureşti),
care a stat numai un an, îi putem aminti, cronologic, pe Ilie Dan (Iaşi, 1975–1978),
filolog şi poet dispărut în 2014, sau, mai ales, pe amabilul Florin Mihăilescu (Bu-
cureşti, 1979–1985), critic şi istoric literar de renume – care a şi îndeplinit funcţii
într-un minister în urma evenimentelor din 1989 –, sau pe meticulosul Constantin
Dominte (Bucureşti), lingvist şi totodată distins esperantist, dispărut prea devreme,
în 2006. Printre ei, o activitate mai susţinută şi rodnică a avut-o şi o are azi, în con-
diţii, desigur, mai prielnice şi deschise, lingvistul Ştefan Gencărău, venit de la Uni-
14
Alte informaţii, directe (autorul fiind fiul Dnei Maria Platon), despre lectorii români de la
Montpellier în Platon 2010, passim; vezi mai ales p. 104, notele 18–19.
82 Gilles Bardy
versitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca – universitatea unde a funcţionat, mai

demult, semnatarul acestor rânduri, care a reuşit, mai apoi, să creeze premisele unui
acord interuniversitar Aix-Marseille–Cluj. Dumnealui a fost primul, dintre toţi
lectorii, care a putut, dar mai ales a ştiut să folosească din plin şi să depăşească
structurile existente, fiind sosit într-o fază de limpezire şi stabilizare (definitivă, să
sperăm) a studiilor de română la Aix-en-Provence, această disciplină fiind integrată
într-un departament unde îi este asigurată vizibilitatea şi prin propria denumire ofi-
cială: „Departament de Lingvistică Comparată a Limbilor Romanice şi de Româ-
nă”, entitate de sine stătătoare, eliberată, aşadar, de orice tutelă a altei limbi, chiar
şi romanică, o independenţă foarte rar întâlnită în cazul românei, şi nu numai în
Franţa.
În structura actuală, modesta diplomă locală „D.U.”, menţionată mai sus şi, de
altfel, încă existentă, slabă şi unică răsplată a celor ce îşi investeau timpul în studie-
rea limbii române, a fost concurată şi depăşită în ultimii ani prin înfiinţarea unei
trepte şi a unei diplome cu demnitate reală, recunoscută oriunde în Franța și în lu-
me: crearea nivelului de Licență și, prin urmare, a dreptului de a acorda absolven-
ților de română o „Diplomă națională, de stat”. După lupte duse împotriva unor
inerţii de lungă durată, cu istovitoare confruntări administrative, cu dosare nesfâr-
şite şi, evident, cu eforturi la fel de lungi împotriva unor invidii intestine, un efort
de cursă lungă a adus aşadar semnatarului acestor rânduri – sosit în 1990 – satisfac-
ţia de a obţine avizul elogios al ministerului francez de resort. Este în prezent sin-
gura Licenţă de română care există în universităţile din Franţa, iar actul consfin-
ţeşte, din 2008, existenţa singurului parcurs universitar francez complet de nivel
licenţă, masterat şi doctorat pentru limba română.
Neexistând însă cursuri de română în sistemul şcolar preuniversitar, această
ofertă academică de specializare din Aix-en-Provence, unde se înscriu nu numai ro-
mâni stabiliți de mai puțină sau de mai multă vreme în Franța, ci și mulți francezi
sau străini, inclusiv studenți Erasmus, implică desfăşurarea unor eforturi progresi-
ve, adaptate intereselor destinatarilor. În primii trei ani, ținta de atins este nivelul
C2, prag pentru cei doi ani următori de Master, M1 și M2 de română, în conformi-
tate cu sistemul Bologna, și, desigur, condiție pentru asumarea ulterioară a unei te-
me de cercetare de demnitate doctorală pe o durată, devenită acum obişnuită, de
trei ani. Nu avem deocamdată masterate zise profesionalizante, cel actual, oricum
important, fiind denumit „Master de cercetare” (Master recherche). Fără să pot în-
şira aici toată organizarea internă a acestor ani de studii, voi aminti că, desigur, ac-
centul e pus nu numai pe specializarea lingvistică – incluzând şi ore de lingvistică
comparată a limbilor romanice –, ci şi, în egală măsură, pe istorie, literatură,
cultură şi civilizaţie, cu insistenţă deosebită pentru secolele XVIII–XXI.
Îmi rămâne să spun câte ceva despre doctoratele noastre actuale de română.
Fără a intra în alte detalii descriptive – presupuse deja, în sensul că şi aici respec-
tăm criteriile „Bologna” –, mă voi limita, ca ilustrare a paletei relativ largi de orien-
tări accesibile doctoranzilor, la câteva exemple de titluri de teze de doctorat, alese
dintre cele pe care, efectiv susţinute, am avut plăcerea să le conduc începând cu
anul 2000: Le proverbe, forme de sagesse populaire? Images de soi et images

d’Autrui dans les proverbes roumains aujourd’hui, Aspects du franco-roumanisme
culturel et linguistique à la lumière des documents juridico-administratifs des pays
roumains (1828–1848) şi Théâtre et vision théâtrale dans l’œuvre de Mircea
Eliade15. Ceea ce ar putea părea la prima vedere un fel de eclectism este însă o înși-
ruire de deschideri, de o utilitate aparte pentru cunoașterea şi vizibilitatea realități-
lor culturale românești în Franța.
Dacă a trecut vremea când esenţa predării limbii române se mărginea a fi, şi la
Aix-en-Provence, ceea ce a rămas în multe alte centre universitare, anume o simplă
„unité de valeur” sau „unité d’enseignement”, folosită vag pentru completarea
eventuală a altor diplome, nu trebuie trecut sub tăcere faptul că, în contexte de con-
curenţă generalizată şi nu întotdeauna corectă, se impune o permanentă vigilenţă: a
asigura perenizarea parcursului complet de română este esenţial. Viitorul studiilor
româneşti în Franţa atârnă şi de aceasta. Să spunem lucrurilor pe nume: în mod glo-
bal, această disciplină, indiferent de nivel, din fel şi fel de motive şi mai ales pre-
texte, rămâne ameninţată în Franţa, inclusiv, se pare, la Aix-en-Provence. Trebuie,
aşadar, ca existenţa studiilor de română în ţara noastră să fie susţinută neapărat şi
pe plan politic, să existe o voinţă oficială clară şi clar afirmată bilateral. Exprimăm,
totodată, o constatare care ia o amploare din ce în ce mai mare, şi anume că rein-
troducerea acestei discipline în toate centrele franceze de unde a fost eliminată în
ultimii ani e necesară. Astfel, se va putea rezolva și asimetria anormală care, în
pofida unor eforturi meritorii desfăşurate, de pildă, de Institutul Limbii Române, se
adânceşte între cele două ţări din acest punct de vedere.
A venit, fără îndoială, momentul ca studiile de română în Franţa să iasă dintr-o
copilărie care a durat prea mult. Suntem sau nu suntem toţi în Europa?
Bardy 2005 = Gilles Bardy, Antoine-Louis de Grammont, un Français agent russe dans les Princi-
pautés roumaines au XIXe siècle, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2005.
Bardy 2013 = Gilles Bardy, Câteva sugestii de studii terminologice despre români şi spaţiul lor geo-
grafic şi istoric în lexicul francezului Jean-Alexandre Vaillant, în „Studii de ştiinţă şi cultură”
(Arad), IX, 2013, nr. 3, p. 9–13.
Bazin 1995 = Louis Bazin, L’École des Langues orientales et l’Académie des Inscriptions et Belles-
Lettres (1795–1995), în „Comptes rendus des séances de l’Académie des Inscriptions et Belles-
Lettres” (Paris), CXXXIX, 1995, nr. 4, p. 983–996.
Carcopino 1925 = Jérôme Carcopino, în „La Vie” (Paris), 15 juillet 1925, p. 239–241 (apud
Desfeuilles–Lassaigne 1937).
Cochelet 1843 = Adrien-Louis Cochelet, Extrait d’un journal de voyage fait en 1834 et en 1835 par
M. Cochelet, ancien agent et consul général de France, en Valachie et en Moldavie, pour servir à
l’histoire de ces deux principautés, în „Bulletin de la Société de Géographie” (Paris), 2e série,
XIX, 1843, p. 249–274.
15
Respectiv: în 2002 (doctoranda prof. Carmen Mihai); în 2012 – în cotutelă cu profesorul
Mircea Braga, Universitatea „18 decembrie 1918” din Alba Iulia (doctoranda asistent univ. Aura-
Celestina Cibian); în 2009 (doctoranda prof. Maria Claudia Buftea-Chircu).
84 Gilles Bardy
Desfeuilles–Lassaigne 1937 = Paul Desfeuilles, Jacques Lassaigne, Les Français et la Roumanie,

Imprimeria Naţională, Bucarest, 1937.
Girardin 1852 = Saint-Marc Girardin, Souvenirs de voyages et études, vol. I, Amyot, Paris, 1852.
Hîncu 2006 = Dumitru Hîncu, Eugen Ionescu la Vichy, în „România literară”, XXXIX, 2006, nr. 37,
p. 16–17.
Merlin 1931 = Alfred Merlin, Notice sur la vie et les travaux de M. Mario Roques, în Comptes rendus
des séances de l’Académie des Inscriptions et Belles-Lettres, Paris, 1931, p. 349–358.
Munteanu 1940 = Basil Munteanu, Charles Drouhet, în Mélanges d’histoire littéraire et de littérature
comparée offerts à Charles Drouhet par ses amis, ses collègues et ses anciens élèves à l’occasion
du XXXe anniversaire de son enseignement à l’Université, Impr. „Bucovina” I. E. Torouţiu,
Bucarest, 1940.
Platon 2010 = Alexandru-Florin Platon, En deçà et au-delà du rideau de fer: les professeurs de l’Uni-
versité de Iaşi dans les Universités françaises au temps du communisme (années 1960–1970), în
Yves Denéchère, Marie-Bénédicte Vincent, Vivre et construire l’Europe à l’échelle territoriale de
1945 à nos jours, P.I.E. Peter Lang, Bruxelles, 2010, pp. 99–114 (Euroclio. Études et Documents,
53).
Sources = Sources de l’histoire de la Section des Sciences historiques et philologiques de l’École
Pratique des Hautes Études (2006), în École Pratique des Hautes Études. Section des sciences
historiques et philologiques. Livret-Annuaire 20, 2004–2005, 2006, p. 61–111 (Paris, Archives
Nationales, EPHE, cota F/17/13612).
L’ENSEIGNEMENT DE LA LANGUE ROUMAINE EN FRANCE.

FRAGMENTS D’HISTOIRE
(Résumé)
Si la situation de l’enseignement du français en Roumanie, qui plonge ses racines dans une
histoire déjà ancienne, a retenu l’attention des chercheurs, il n’en va pas ainsi pour celui du roumain
en France, bien moins ancien et trop peu étudié. Après un panorama historique des premiers temps de
cet enseignement dans le contexte universitaire français, plus spécialement à Paris, Montpellier – où
interfère une facette d’Eugène Ionesco – et Aix-en-Provence, l’accent est mis sur la situation de cette
dernière ville où un parcours complet de roumain, unique dans l’université française, a été finalisé en
2008.
Cuvinte-titlu: limba română, istoria învăţamântului, predarea românei, receptarea românei la

universităţi franceze, Paris, Montpellier, Aix-en-Provence.
Mots-clés: langue roumaine, histoire de l’enseignement, enseignement du roumain, réception du
roumain dans des universités françaises, Paris, Montpellier, Aix-en-Provence.
Aix-Marseille Université
Aix-en-Provence, 29, avenue Robert-Schuman
France
gilbardy@yahoo.com
ROMANA TIMOC-BARDY
REGARD SYNTHÉTIQUE SUR L’ORIGINALITÉ

DU SYSTÈME VERBAL ROUMAIN
La base du système roumain nous semble être la distinction entre l’expression

du temps réel (le passé) et celle du temps virtuel (le futur). Cela fait que, à la diffé-
rence des autres langues romanes, qui ont conservé comme principe constructeur la
symétrie – dont l’origine est latine – entre le plan du passé et le plan du futur, et
ont, par conséquent, bâti leur époque future sur ce principe, en roumain, une sorte
d’équilibre semble s’établir dans la différence: autant le passé est réel, autant le
futur est virtuel.
Ce sens aigu de la différence de qualité entre les deux types de temps, réel et
virtuel, a eu, en diachronie, des conséquences d’une grande importance :
A) L’obligation de scinder le présent en ses deux parties constitutives, le pré-
sent-passé et le présent-futur1, pour pouvoir bâtir la subséquence du verbe dans les
deux sens. La transcendance2 d’après, celle de l’accompli, est construite sur la par-
tie passée du présent, alors que la transcendance d’avant (en direction du futur) est
construite sur la partie future du présent.
La conséquence de cette scission du présent est que la transcendance obtenue
n’est pas identique à celle des autres langues romanes : avec une transcendance
construite sur la partie accomplie du présent, l’on se trouve dans « l’accompli pur »
(perfectum d’accompli). Avec une transcendance d’avant bâtie sur la partie future du
présent, l’on se trouve dans « l’inaccompli pur » (perfectum d’inaccompli). Ainsi
s’établit une opposition aspectuelle majeure entre les deux époques : l’image de
l’accompli est associée au passé, celle du non-entré-en-accomplissement, au futur.
Cette ligne de partage entre le domaine des événements qui ont déjà pris place
dans le temps et celui des événements qui n’ont pas pris place dans le temps est
celle-là même qui traverse toute la perspective modale et qui, dès la première
chronothèse3, sépare, d’un côté, les représentations rendues par le gérondif (cân-
1
Nous avons posé l’hypothèse de la scission du présent dans Timoc-Bardy 1999, p. 312 sq. Elle
est soutenue notamment par la sémiologie des trois paradigmes du présent de a avea et implique que
l’actuel conditionnel a fonctionné à l’époque ancienne comme futur (le futur généralement roman,
construit avec l’auxiliaire habere – cf., à ce sujet Călăraşu 1987). Nous renvoyons le lecteur intéressé
par cette problématique (que, par faute de place, nous ne pouvons présenter ici) aux pages susmen-
tionnées. Le procédé de la scission fait également comprendre pourquoi le roumain ne possède pas de
plus-que-parfait composé de type roman. En effet, l'on déduit, à partir des postulats de G. Guillaume
(1968, p. 52–53, notamment), que seul le présent peut être scindé.
2
La notion de transcendance est appliquée ici aux temps dits composés.
3
La première chronothèse est, dans l’opération de la construction mentale du temps, dite chrono-
génèse, le mode quasi nominal, dont on peut ici remarquer la complexité. Le participe passé, normale-
ment associé à l’image perfective d’un procès accompli, peut, dans des conditions spéciales d’actuali-
86 Romana Timoc Bardy
tând) et le participe passé (cântat), et, de l’autre, celle que porte à l’expression
l’infinitif (a cânta).
B) Sur le plan de la forme, cela a été la source d’une recherche active – ininter-
rompue jusqu’à aujourd’hui − de moyens spécifiques, pour exprimer le temps vir-
tuel.
– pour la transcendance du verbe, deux auxiliaires différents ont dû être prévus :
la transcendance dans l’ordre de l’accompli (temps réel) emploie habere (> a avea),
la transcendance dans l’ordre du devenir (temps virtuel, futur) emploie fieri (> a fi).
– du point de vue morphologique, la forme des auxiliaires a été façonnée de ma-
nière à mieux correspondre au sens qu’elle était chargée de transmettre.
Ainsi, l’auxiliaire habere (> a avea), qui assure la subséquence du verbe dans
les deux sens, passé (aspect transcendant du présent, ou passé composé) et futur
(aujourd’hui futur modal, ou conditionnel), a subi un remodelage complexe. La
séparation des deux parties constitutives du présent, comme problème qui s’est
posé à la langue, a été d’autant plus complexe que le verbe plein a avea, qui con-
tinuait à réunir, indistinctes en lui, les deux parties constitutives, « se devait », à ce
titre, de le signaler aussi par sa forme et, par conséquent, être distinct des deux
autres. En conséquence, ce verbe comporte trois paradigmes différents de présent.
Le problème du clivage temporel et/ou aspectuel se complique d’autant plus que
s’y ajoute le problème de la personne4.
L’auxiliaire volere (>a vrea), qui sert à former le futur, a subi, lui aussi, une ré-
duction formelle, destinée de toute évidence, comme celle du verbe a avea, à signi-
fier que le contenu temporel de ce présent « spécial » qui servait d’auxiliaire du
futur n’était plus le même que celui du verbe plein. Mais, dans ce cas, un peu dif-
férent, la voie suivie n’a pas été la même. Alors que le présent de habere a dû se
scinder – sans doute à cause de la contemporanéité historique de la création de la
subséquence en direction et du passé et de l’avenir –, le présent de volere est sim-
plement devenu auxiliaire du futur. Un nouveau présent du verbe plein a dû être
créé, et cette création a eu comme point de départ, selon toute apparence, l’im-
parfait du même verbe.
– Les formes qui portent à l’expression le temps virtuel n’ont pas été incluses
dans la chonothèse, mais ont été dévolues à une chronogénèse seconde, parallèle. Il
s’est créé ainsi une opposition chronothèse/chronogénèse, portée à l’expression par
l’opposition formelle chronothèse (morphologie, forme immanente, c’est-à-dire
« formes simples »)/chronogénèse = syntaxe, c’est-à-dire « formes composées ».
Mais concevoir le réel en morphologie et le virtuel en syntaxe ne veut pas dire, bien
sûr, que les formes immanentes (synthétiques) ne peuvent jamais dire le virtuel.
Cette syntaxe spéciale (plutôt syntaxe morphologique, pourrait-on dire, si ce
terme peut être acceptable) a dû être créée.
sation syntaxique, livrer l’image globale du procès non arrivé au temps, l’infinitif (cf. Neamţu 2006,
Timoc-Bardy 2010).
4
La morphologie des trois paradigmes de a avea et des deux paradigmes de a vrea est discutée
dans Timoc-Bardy 1999, p. 338–393.
L’originalité du système verbal roumain 87
Il apparaît ainsi que toute une série de modifications – par rapport au latin – qui
séparent le roumain des autres langues romanes ont eu pour source la nécessité de
signifier le temps virtuel. La spécificité de ces créations est que le premier élément
de la structure a une valeur uniquement formelle, grammaticale, et désigne la posi-
tion en système de l’élément subséquent, qui apporte l’information notionnelle et
qui a été privé de sa morphologie. Ainsi, la troncation de l’infinitif (élimination de
la morphologie -re latine) qui ne contient plus que le thème verbal, qui n’appartient
plus au verbe que par sa sémantèse, trouve là son explication. De même, la spé-
cialisation de particules telle que a (< lat. ad), pour signifier l’infinitif (privé de sa
morphologie), et să (< lat. si), pour dire le subjonctif, privé lui aussi (à l’exception
de la troisième personne) de sa morphologie5. Par ailleurs, les auxiliaires du futur,
déjà réduits – pour les raisons susmentionnées − deviennent semblables à des par-
ticules, puisque tout lien formel avec le paradigme d’origine est perdu6. On peut,
par conséquent, les considérer eux aussi comme des particules spécialisées pour
signifier la place dans le système : voi, vei, va etc., suivis du thème, pour dire le
futur ; aş, ai, ar etc., suivis du thème, pour dire le conditionnel. Mais le travail de
réduction de l’auxiliaire ne finit pas là et sa poursuite aboutit à des résultats où la
forme de départ est absolument méconnaissable. L’on connaît les difficultés ma-
jeures qu’ont rencontrées tous les linguistes qui se sont penchés sur ces questions,
pour remonter le fil et appréhender le processus de formation de particules telles
que o (dans o cânta, o să cânte). Plus elles sont réduites et indépendantes de tout
repère, plus elles se prêtent, semble-t-il, à l’expression du temps virtuel.
L’importance de la notion de temps virtuel n’est pas étrangère à la création de
formes nouvelles d’expression pour certaines modalités. Les « valeurs » de condi-
tionnel (qui inclut l’optatif) et de présomptif, jadis exprimées, parmi d’autres mo-
dalités, par le subjonctif (mode du temps virtuel), ont reçu une expression à elles,
qui ne relève plus du subjonctif, mais qui reste dans le temps virtuel (le futur).
Cette expression met en œuvre des moyens typiques du virtuel : expression synta-
xique, affinité avec la perspective modale, indices de virtualité (fi).
Le présent du roumain, que nous avons dénommé « présent synthétique », est
également spécifique. Alors que le passé, dans le temps réel, ne monte pas dans le
présent, le présent, lui, descend dans le passé. Il remplit la fonction de présent (et
de futur) dans toutes les époques – tout point du temps peut être actualisé par le
présent – et se démontre ainsi comme pouvant être complètement séparé du mo-
ment de parole et pouvant parcourir toute l’étendue du temps (cf. Timoc-Bardy
2012, 2013, notamment).
Les positions du système verbal s’ordonnent, comme le feraient des couches
successives, autour du présent.
5
Gustave Guillaume emploie pour ce phénomène, dont l’aboutissement est l’antéposition des
marques morphologiques, le terme de déflexivité. C’est bien l’état de l’infinitif et du subjonctif
roumains.
6
Comme, par exemple, o dans o să cânte, o cânta, ou bien l’auxiliaire des futurs aujourd’hui
populaires et régionaux : oi cânta, (î)i cânta, a cânta etc.
Dans la perspective modale, le paradigme subjonctif est en fait celui du présent

(hormis la troisième personne, qui a une morphologie propre), précédé de să. Le
gérondif, dont la composition aspectuelle (tension/détension) est analogue à celle
du présent (partie passée/partie future) démontre sa parenté avec le présent par
quelques traits formels qui ont fait postuler, en morphologie historique, l’influence
de la première personne du présent sur le gérondif.
Dans l’époque passée, l’aspect transcendant du présent se révèle capable d’ex-
primer l’antériorité absolue par rapport à n’importe quel moment du passé, ce qui
ne saurait surprendre, étant donné que le présent est simultané de n’importe quel
moment du passé. L’aspect bi-transcendant du passé (am fost cântat – aujourd’hui
évité par la langue littéraire), permet de reculer très loin dans le passé, sans sortir
du présent.
En direction du futur, au-delà du présent-futur, nous trouvons la perspective
modale (le subjonctif). Autrement dit, au-delà du réel on trouve le virtuel. Sous sa
forme d’infectum (să cânt), celle-ci sert donc de futur du futur, alors que sous sa
forme de perfectum (cântasem), elle exprime aujourd’hui le passé du passé. Cette
dernière assertion, néanmoins, est surtout pertinente quant à l’évolution diachro-
nique du système. Elle met en lumière la construction de celui-ci, mais sans que
l’on puisse aujourd’hui rattacher encore la forme cântasem au mode subjonctif,
bien qu’elle provienne d’une forme latine subjonctive (< lat. cantavissem).
Dans le temps réel, seul le présent possède un aspect transcendant (cânt – am
cântat), ce qu’on l’on pourrait interpréter comme une confirmation du fait que,
dans ce type de temps, seul le présent sert de temps de repère. Dans le temps vir-
tuel, bien au contraire, toutes les positions possèdent les aspects transcendant et bi-
transcendant (să cânt – să fi cântat – să fi fost cântat). Transcendance et virtualité
semblent liées. Dans la construction des formes du système, aucune espèce de sy-
métrie n’étant établie entre les temps du passé et ceux de l’époque future et, par
ailleurs, le présent étant de type synthétique et pouvant être coupé du moment de
parole, il s’ensuit que la concordance des temps, telle que la connaissent des
langues comme le français, l’espagnol ou l’italien, n’existe pas. On exprime le
futur avec les formes du futur, qu’il soit dans le passé ou dans le futur.
C) La réduction du subjonctif à une seule forme, qui, comme le mode quasi
nominal, ne contient plus que du temps impliqué7, est une simplification qui va
dans le sens de l’évolution générale des systèmes verbaux des langues romanes.
Rappelons aussi que, par un rapide coup d’œil qui remonterait au-delà du latin,
l’on peut constater essentiellement que :
– les notions de mode, d’aspect et de temps, qui se superposaient en indo-euro-
péen – le temps se trouvant, en cette phase-là, pratiquement réduit à l’aspect – ont
été petit à petit discriminées au cours de l’évolution et interfèrent d’autant moins
dans une langue donnée que celle-ci est plus évoluée.
7
G. Guillaume (1984, p. 46–58) appelle temps impliqué le temps intérieur au procès (l’aspect) et
l’oppose au temps expliqué ou temps d’univers, supposant un repère temporel extérieur au verbe.
– à mesure que les langues progressent dans l’expression du temps expliqué,

l’ancienne analyse du temps impliqué se dégage et se spécialise dans l’expression
du mode8.
En effet, le subjonctif latin cumulait temps impliqué et temps expliqué : en plus
d’autres modalités dont il assurait l’expression (doute, volonté etc.), il se chargeait
de dire l’hypothèse. Celle-ci allait plus tard, dans les langues romanes, être analy-
sée séparément comme temps in esse (indicatif) et être dégagée du subjonctif sous
la forme de ce qu’on a appelé « conditionnel ». En outre, l’interférence d’une cer-
taine quantité de temps expliqué dans le subjonctif latin se manifeste par l’exis-
tence de deux formes de l’infectum et deux formes du perfectum. L’interférence se
maintient encore dans des langues comme l’italien ou l’espagnol, qui se servent
amplement du subjonctif imparfait dans leur « concordance des temps ».
Le français, en revanche, s’est, depuis longtemps déjà, engagé dans la même
voie que le roumain, sans toutefois parvenir encore au même stade que ce dernier.
Il a renoncé depuis des siècles à dire l’hypothèse à l’imparfait du subjonctif, mais
la maintient toutefois dans l’aspect composé de celui-ci. Dans la langue parlée,
l’imparfait du subjonctif n’existe plus. En français, ce mode tend donc aussi à se
réduire à une seule forme, ne représentant plus que du temps impliqué.
Rapportant l’organisation du système verbal roumain, telle qu’elle nous est
apparue, au sens général de l’évolution de la structure du mot depuis le latin et
jusqu’aux langues romanes, nous pouvons constater que – à certains points de vue
seulement – elle se trouve à un stade plus avancé que celui des langues sœurs.
Nous nous référons là au passage, bien connu des linguistes, de la structure
synthétique latine (morphologie finale), à la structure analytique (à morphologie
antéposée), qu’ont développée les langues néo-latines. Cette évolution, générale-
ment reconnue, au moins partiellement, pour ce qui concerne le nom, est amorcée
également par la structure verbale. Ainsi, la catégorie de l’aspect, exprimée en latin
à l’intérieur du verbe, par l’opposition infectum/perfectum, de même que la voix
passive, qui possédait une flexion spéciale, ont reçu, dans les langues romanes, une
expression de caractère externe, à l’aide d’un verbe auxiliaire antéposé. Ce n’est
donc plus le schéma de pensée Matière (notionnelle) + Forme (morphologique), qui
est mis en œuvre, mais bien Forme + Matière. En français, la déflexité de
la personne sujet, jadis intra-verbale, et qui, remarquons-le, le reste encore en ita-
lien, en espagnol ou en roumain, est un phénomène du même ordre.
C’est à la lumière de ces faits – qui semblent tous indiquer une même direction
évolutive – qu’on doit, pensons-nous, interpréter la structure du système verbal
roumain.
Si la morphologie verbale doit suivre le même processus de simplification que
celui qui s’est manifesté dans le substantif, il apparaît que le verbe roumain s’y
trouve engagé, du moins partiellement, et que, par une évolution rapide, il a déjà
atteint dans cette voie un état plus avancé que celui des autres langues romanes.
8
Nous partageons là les thèses de A. Rocchetti (1987 et 2005).
En effet, une partie de ses formes, celles-là mêmes qui sont de sa propre créa-
tion pour l’expression du temps virtuel, suivent le modèle : auxiliaire (particule) +
partie invariable. Ainsi, la morphologie du verbe ne se trouve plus à l’intérieur ou
même à la fin de sa partie sémantique et faisant corps avec elle sous la forme d’une
flexion, mais bien séparément analysée et antéposée à elle. Le verbe est désormais
réduit à un mot invariable (son thème), tandis que le petit mot qui le précède ex-
prime sa position dans le système verbal (son mode et son temps) : infinitif (a
cânta), futur (voi, vei, va etc. cânta), conditionnel (aş, ai, ar, etc. cânta). L’organi-
sation du subjonctif procède du même principe puisque la particule obligatoire să
suffit pour repousser l’indicatif dans la perspective modale. Remarquons que le
français est déjà orienté de la même manière : la particule que est devenue insépa-
rable du paradigme subjonctif. Néanmoins, cette langue garde encore une morpho-
logie subjonctive distincte.
Mais – pourrait-on s’interroger – une fois la nouvelle structure générale (forme
+ matière) atteinte, comment l’évolution se poursuivrait-elle ? Ce n’est pas là une
question qui nous concerne ici directement, cependant l’on pourrait remarquer
qu’une langue comme l’anglais paraît avoir atteint un stade ultérieur à celui qu’a
atteint le roumain, puisque même la différence entre le nom et le verbe peut y être
marquée par une morphologie antéposée. Ainsi, à partir d’une base, qui est look, on
forme, à l’aide d’éléments antéposés, et le substantif et le verbe et même une partie
du paradigme de ce dernier : the look, to look, I look, you look, we look, they look.
Ce stade n’a pas été atteint par le verbe roumain. À côté de son infinitif tronqué, et
de ses constructions analytiques Forme + Matière, celui-ci garde encore aussi une
flexion verbale plus complexe, de type roman.
BIBLIOGRAPHIE
Boone–Joly 1996 = Annie Boone, André Joly, Dictionnaire terminologique de la systématique du
langage, L’Harmattan, Paris, 1996.
Călăraşu 1987 = Cristina Călăraşu, Timp, mod, aspect în limba română din secolele al XVI-lea–al
XVIII-lea, Universitatea din Bucureşti, Bucureşti, 1987.
Guillaume 1933/1984 = Gustave Guillaume, Immanence et transcendance dans la catégorie du verbe.
Esquisse d’une théorie psychologique de l’aspect, în Langage et science du langage, A.-G. Nizet–
Les Presses de l’Université Laval, Paris–Québec, 1984, p. 46–58 (initialement publié dans le
„Journal de Psychologie”, janvier–avril 1933).
Guillaume 1968 = Gustave Guillaume, Temps et Verbe. Théorie des aspects, des modes et des temps,
suivi de L’Architectonique du temps dans les langues classiques, Champion, Paris, 1968
(première édition, 1929).
Neamţu 2006 = G. G. Neamţu, Observations sur le statut morphologique du participe et du „supin”
en roumain, in StUBB, LI, 2006, fasc. 2, p. 13–27.
Rocchetti 1987 = Alvaro Rocchetti, De l’indo-européen aux langues romanes: une hypothèse sur
l’évolution du système verbal, in „Chroniques italiennes”, nr. 11–12, 1987, p. 19–39.
Rocchetti 2005 = Alvaro Rocchetti, De l’indo-européen aux langues romanes: apparition, évolution
et conséquences de la subordination verbale, în H. Araujo Carreira (éd.), Des universaux aux faits
de langue et de discours. Langues romanes. Hommage à Bernard Pottier, Université Paris VIII,
Paris, 2005, p. 101–123.
StUBB = „Studia Universitatis „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca. Philologia, I, 1956 sqq.
Timoc-Bardy 1999 = Romana Timoc-Bardy, Nom et verbe dans la langue roumaine. Essais de
psychosystématique dans la perspective romane. Thèse, Université de Paris III, Paris, 1999.
Timoc-Bardy 2002 = Romana Timoc-Bardy, De la chronogénèse en roumain, în Actes du IXe Col-
loque de l’Association Internationale de Psychomécanique du Langage, Université Laval, Québec
(15-17 août 2000), Presses de l’Université Laval, Québec, p. 396–407.
Timoc-Bardy 2010 = Romana Timoc-Bardy, Sur les conditions d’actualisation du signifié de langue
„infinitif” par le signe „participe passé” en roumain, în Le concept d’actualisation en psychomé-
canique du langage, Éditions Lambert-Lucas, Limoges, p. 257–263.
Timoc-Bardy 2013 = Romana Timoc-Bardy, Le roumain: „une langue sans concordance des
temps”?, în „Langages”, nr. 191, 2013, p. 53–66.
PRIVIRE SINTETICĂ
ASUPRA ORIGINALITĂŢII SISTEMULUI VERBAL ROMÂNESC
(Rezumat)
Articolul pune în relief, într-o privire sintetică, câteva din trăsăturile principale ale sistemului
verbal al limbii române, considerat în perspectivă romanică şi descris cu ajutorul metodei de analiză şi
a terminologiei psihomecanicii limbajului, metodă creată de parizianul Gustave Guillaume (1883-
1960). Logica ce stă la baza construirii acestui sistem pare a fi opoziţia între real şi virtual, care se
manifestă semiologic concret, între altele, prin : a) scindarea prezentului în cele două părţi constitu-
tive ale sale, prezent-trecut şi prezent-viitor, în cadrul paradigmelor auxiliare ale verbului a avea ; b)
reducerea diacronică a morfologiei auxiliarului de viitor provenit din lat. volere ; c) întrebuinţarea a
două auxiliare la timpurile compuse (a avea pentru timpul real şi a fi pentru cel virtual) ; d) existenţa
a două conjuncţii subordonatoare (că / să), ce se opun tot pe acest criteriu etc.
Cuvinte titlu: Gustave Guillaume, psihomecanica limbajului, sistem verbal, limbi romanice,
limba română.
Mots-clés: Gustave Guillaume, psychomécanique du langage, système verbal, langues romanes,
langue roumaine.
Aix-Marseille Université
Aix-en-Provence, 29, avenue Robert-Schuman
France
romana_bardy@yahoo.fr
LIVIUS PETRU BERCEA
NOTE FILOLOGICE LA ISTORIA…

LUI G. CĂLINESCU
Observaţiile de faţă au rezultat în urma lecturii integrale a ediţiei din 1941 a

Istoriei literaturii române de la origini până în prezent. Iniţial, efortul de a citi în
totalitate şi cu atenţie întregul text a avut o finalitate pe care n-o mai amintesc
acum. Lucrul, migălos, dificil, dar, nu o dată, surprinzător de plăcut şi „eficient”
pentru lingvist, a generat, în primul rând, o serie de întrebări şi de nedumeriri:
pentru care variantă ar opta un eventual nou editor – dintre cele două cunoscute –:
pentru cea din 1941, singurul text revăzut de autor înainte de a-i da „bunul de ti-
par”, text închegat, unitar, care-l exprimă pe Călinescu cel din 1940 şi care aco-
peră, de fapt, titlul – Istoria literaturii române de la origini până în prezent –, sau
pentru ediţia din 1982, alcătuită de Al. Piru, fostul asistent şi colaborator al lui
G. Călinescu, ediţie care cuprinde, inserat în textul original, tot materialul publicat
de G. Călinescu după 1941 (de fapt, după 1946), până prin anii 1960, referitor la
scriitorii (unii dintre ei), prezenţi în Istoria... din 1941? În al doilea rând, cum tre-
buie privite „completările” ediţiei din 1941 cu autori care, până la predarea la tipar
a primei ediţii, nu erau consideraţi ca valori demne de a li se consacra un articol
sau un paragraf distinct în Istorie... ? Te întrebi, apoi, pe bună dreptate, câte modi-
ficări sau revizuiri ar mai fi operat G. Călinescu până la o eventuală republicare a
masivului tom ? Despre alte încercări de a pune în circulaţie textul din 1941, prin
fotocopiere, nu mă pronunţ.
Ţinând seama numai de aceste minime considerente şi întrebări, dacă aş fi edi-
tor, aş opta pentru păstrarea spre editare a textului din 1941. Motivele, mai detalia-
te, ale acestei opţiuni sunt următoarele:
a. Este, cum spuneam, textul pe care autorul l-a „autentificat”, dându-i „bun de
tipar”, chiar atunci când făcea modificări „de ultimă oră”, inclusiv în şpaltul adus
pentru corectură, aşa cum ne spune un biograf călinescian avizat, Ion Bălu.
b. Ediţia din 1941 reprezintă un text prin care autorul punea în circulaţie per-
spectiva sa din deceniul al patrulea (al secolului trecut) asupra literaturii române.
Chiar dacă textul ediţiei „Piru” nu diferă substanţial de cel din 1941, unele formu-
lări, asupra cărora nu insist acum, dar pe care le voi aminti, au fost modificate dato-
rită conjuncturii politice de după 1944.
c. Cu puţine excepţii (unele capitole devenite monografii de sine stătătoare şi
câteva articole nou introduse), completările din ediţia „Piru” privesc în marea lor
majoritate aspecte de ordin biografic din ansamblul comentariilor despre un autor
sau altul.
d. Textul reeditat prin fotocopiere, în 1980, de editura „Nagard” din Milano a
lugojeanului Josif Constantin Drăgan, text difuzat în România acelor ani în mii de
Note filologice la Istoria... lui G. Călinescu 93
exemplare, este urmat de Addenda, în care sunt reproduse atât modificările operate
de G. Călinescu asupra textului original, cât şi completările publicate de profesor în
reviste, după 1946; ar exista, aşadar, la îndemâna celor interesaţi, tot materialul în-
cadrabil noţiunilor de „revizuire” şi „completare”, dar cu textul original rămas in-
tact.
e. Ultimul motiv al opţiunii pentru ediţia din 1941 este însăşi Nota asupra ediţi-
ei din 1982, din care se poate înţelege că unele fragmente (din categoria „comple-
tărilor”) au fost publicate de Al. Piru după moartea lui G. Călinescu (separat), iar
apoi au fost inserate în textul ediţiei din 1982 la alegerea (i-am spune mai bine „bu-
nul plac” sau „voia”) editorului.
Textul călinescian îmi prilejuieşte câteva observaţii care ar putea fi luate în sea-
mă la o viitoare (câţi mai sunt oare interesaţi de asemenea gesturi ?) ediţie. Mai în-
tâi, ar trebui să se ţină seama de faptul că la G. Călinescu textul propriu-zis e aproa-
pe dublat, ca spaţiu tipografic, de citate din operele supuse investigaţiei critice; re-
zultă necesitatea unei îndoite verificări (atât a textului, cât şi a citatelor). Privitor la
acestea din urmă, mai cu seamă la poezie, nu trebuie uitat că G. Călinescu a citat
după ediţiile avute la îndemână în 1940 şi că, nu o dată, textul poetic poate apărea
(uşor) modificat ulterior (ex.: Tudor Arghezi, Ion Barbu), iar apelul la ediţiile ulti-
me nu e întotdeauna relevant (vezi mai jos). Adevărul e că munca de „autentifi-
care” a citatelor din operele scriitorilor e imensă şi nu am verificat exactitatea lor.
Cele câteva observaţii din finalul acestui text, referitoare la unele citate, sar în ochi
oricui citeşte atent Istoria... lui Călinescu şi de aceea mi-am îngăduit comentarea
citatelor. În al doilea rând, concret, textul călinescian trebuie verificat pagină cu pa-
gină, pentru a-l aduce la cerinţele ortografiei (uneori şi ale foneticii şi morfologiei)
actuale, atunci când nu e afectată originalitatea exprimării personale a lui George
Călinescu. Voi prezenta, în continuare câteva dintre observaţiile pe care mi le-a
prilejuit textul lui G. Călinescu:
1. Ar trebui procedat la aducerea la zi a scrierii unor forme care, în anii 1940, se
ortografiau altfel. Intră în această categorie numărul imens de cuvinte (forme)
scrise atunci cu apostrof, în loc de actuala cratimă (s’a, s’au, nu’s, într’un, într’o –
la G. Călinescu şi s-a, s-au, nu-s, într-un, într-o – ortografiate astăzi). Apostroful ar
trebui păstrat acolo unde se întrebuinţează şi astăzi, la scrierea unor forme ca:
făr’de, pân’la, las’că.
2. Trebuie scrise cu iniţială mică numele lunilor anului, ale zilelor săptămânii,
ale punctelor cardinale, cu excepţia formelor Occident, Orient, când se referă la
spaţii geografice mari, şi a formelor Nord, Sud etc., când apar (mai cu seamă în
vers) cu alte semnificaţii decât denumirea strictă a punctelor cardinale.
3. Trebuie grafiate cu iniţială mică numele de popoare (Români, Evrei, Greci
etc.) şi numele indivizilor care formează poporul (Român, Francez, Rus etc.).
4. La formele care apar în Istorie... cu u final, care nu se citea, grafia ar trebui să
se adapteze scrierii actuale (fără -u final), cel puţin din două motive:
94 Livius Petru Bercea
a. în poezie, măsura şi ritmul confirmă că acel u final avea valoare exclusiv gra-
fică;
b. în ediţiile critice pe care le-am consultat, dar şi în unele ediţii interbelice,
scrierea era fără u final.
Aşadar nu am opta pentru: cheiu, întâiu, războiu, teiu, soiu, voiu etc., ci pentru:
chei, întâi, război, tei, soi, voi.
5. La formele „fluctuante”, ortografia trebuie să fie unitară. O explicaţie: nu are
nicio relevanţă că G. Călinescu scrie de-a lungul, de-a-lungul, dealungul, ba chiar
de-alungul. La fel, adică unitar, trebuie tratate grafii ca: de-a dreptul, de-a-dreptul
şi deadreptul sau: laolaltă, la olaltă şi la o laltă.
6. La G. Călinescu apar numai: de cât (pentru decât), de oare ce sau de oarece
(pentru deoarece), în deosebi (pentru îndeosebi), pentrucă (în loc de pentru că). Un
editor categoric ar opta pentru formele actuale (cele din paranteze).
7. Cuvintele scrise cu dublu s ar trebui aduse la scrierea actuală. Deci, nu messi-
anic, esseu, masse, ci mesianic, eseu, mase.
8. Prezentul unor verbe (la G. Călinescu – bizue, construeşte, şerpueşte, zgudue)
ar trebui scris cu diftong (ie): bizuie, construieşte, şerpuieşte, zguduie, iar formele
verbale evoacă şi să evoace ar trebui grafiate evocă şi să evoce.
9. Există la Călinescu o inconstanţă în ce priveşte „dubletele” fineţă/fineţe şi
tristeţă/tristeţe. Nuanţele de semnificaţie (mai mult de „atmosferă”) care apar la
componentele acestor perechi fonetice ar trebui „exploatate” prin menţinerea gra-
fiei alese de G. Călinescu pentru fiecare context.
Compararea textului din 1941 cu cel al ediţiei „Piru” din 1982 a generat nedu-
meriri în câteva situaţii, datorită faptului că greşeli evidente în ediţia din 1941 n-au
fost corectate de noul editor, ba, culmea!, apar noi forme greşite. Câteva dintre ele
pot face deliciul colecţionarilor de erori tipografice:
a. Două versuri citate din Al. Beldiman atrag atenţia prin prezenţa stridentă la
rimă a unui termen evident incorect:
„Şi Romadin, pârcălabul, un giugea, un om pocit
O stârpitură grecească, ieşit dintr-un vas clocit...” [subl. n.]
Clocit e o formă imposibil de conceput în context; consultarea unei ediţii bune din
versurile lui Al. Beldiman ne confirmă presupunerea că e vorba de participiul-
adjectiv coclit (vas coclit), cocleala fiind un „strat de carbonat de cupru, de culoare
verde, toxic, care se formează pe suprafaţa obiectelor de aramă”. Portretul persona-
jului se completează cu versul „Suflet rău, urât la faţă, un câine nelegiuit”, confir-
mând, prin atributele negative, soluţia: coclit pentru clocit.
b. În versurile lui C. Negruzzi:
„Rătunda roată răpide
Pe schiţe s-au întors”
Note filologice la Istoria... lui G. Călinescu 95
reţine atenţia pluralul schiţe (păstrat şi în ediţia „Piru”), probabil pronunţia moldo-
venească a formei spiţe. Păstrarea lui schiţe, hilară în context pentru un cititor obi-
şnuit, poate ridica probleme şi unui (eventual!) traducător neatent.
c. Despre Ştefan Stănescu, G. Călinescu spune: „Poetul se îmbarcă, închipuin-
du-se pe vremea deluviului [(subl. n.] pe Arca lui Noe”. Forma a fost păstrată iden-
tic în ediţia din 1982, deşi corect e: vremea diluviului. Deluviu e un paronim pentru
diluviu, însemnând „material sedimentar provenind din alterarea şi dezagregarea
rocilor”, şi nicidecum... „potop” – sensul lui diluviu.
d. Erori evidente (bănuiesc, de tipar !) în ediţia din 1941 n-au fost corectate în
cea din 1982, aşa că, în versurile lui C. Argintaru:
„Prin aceste locuri îmi caut copilăria [...]
şi tinereţea rămasă prin aracii viilor
alinată [subl. n.] ca drevele de zmeu pe vârful unui mălin...”,
forma subliniată, alinată, e străină, semantic, contextului. Corect e aninată „agăţa-
tă”, formă pe care o presupune textul ulterior, drevele fiind şipcile scheletului unui
zmeu „eşuat” într-un copac.
Editorul din 1982 a schimbat, fără nicio justificare şi fără minime investigaţii
lingvistice, forme corecte în ediţia din 1941. În versurile lui T. Arghezi, o gânganie
e metaforizată prin termenii:
„Chirilică, duhovnică, străbună,
Ca o-ntreită consună [subl. n.]” – ediţia 1941.
Consună trebuia înţeles drept consoană (la T. Arghezi, consună mai apare cu
acest sens), dar, în ediţia din 1982, termenul a fost înlocuit, total nejustificat, cu...
cunună, care alterează şi opacizează sensul textului.
S-a înlocuit – nejustificat! – forma ţăranii (existentă în ediţia din 1941) cu tiranii
(p. 644 a ediţiei din 1982); începe-a-i (1941) cu începe-ai (1982): „Şi pragului îm-
bătrânit / Începe-a-i putrezi stejarul”. Forma (inexistentă în limba română) bile-
nară (p. 767, ediţia din 1941) a fost păstrată identic în ediţia din 1982, editorul ne-
fiind atent la forma imposibilă (corect: bimilenară).
În sfârşit, schimbarea, în 1982, a ediţiilor din care au fot extrase citatele, condu-
ce la alterări de substanţă. G. Călinescu cita, în 1941, cunoscutele versuri arghezie-
ne din Apă trecătoare:
„Şi numit Danubiu, Argeş, Nistru, Olt, Prut sau Teleajen,
Ne vei legăna grădina-n pânze albe de păianjen...”.
Conjunctura politică de după 1944 a făcut ca T. Arghezi să intervină în text, in-
serând enumerării de râuri vocabule care denumesc ape străine teritoriului româ-
nesc, pe care poetul îl identifica şi prin hidronimele de mai sus. Primul vers devine,
la T. Arghezi, în ediţiile de după 1944:
„Şi numit Danubiu, Argeş, Tibru, Gange sau Teleajen”,
96 Livius Petru Bercea
contrastând cu pronumele Ne (vei legăna), semn al românismului (de la începutul

versului al doilea).
Evident, ediţia din 1982 citează noua formă a versului amintit, cu „ingredien-
tele” hidrografice străine contextului original, din 1941. Sunt doar câteva observaţii
rezultate din citirea textului călinescian. Ele confirmă supoziţia că hermeneutica
editării e o sintagmă care trebuie rescrisă continuu.
PHILOLOGICAL NOTES ON G. CĂLINESCU’S HISTORY...

(Abstract)
The paper underlines the series of difficulties involved by a new publication of a complex text
from a period with linguistic features different from the current ones. The text revising process
includes spelling and grammar options and requires that the editor should establish the correct form of
the excerpts quoted.
Cuvinte-cheie: G. Călinescu, ortografie, gramatică, hermeneutică.

Keywords: G. Călinescu, orthography, grammar, hermeneutics.
Universitatea de Vest
Facultatea de Litere, Istorie şi Teologie
Timişoara, Bd. Vasile Pârvan, 4
livius.bercea@gmail.com
OANA BOC
ASPECTE PRIVIND
STATUTUL LIMBII ÎN TEXTUL LITERAR
Ocazia specială care motivează acest grupaj de lucrări ştiinţifice, şi anume ani-
versarea şi omagierea profesorului G. G. Neamţu, îmi oferă aşteptatul prilej să-mi
exprim întreaga gratitudine faţă de omul, cercetătorul şi profesorul care mi-a oferit
mereu, încă de la începutul studenţiei mele, un model de rigoare, de claritate a vizi-
unii ştiinţifice, de entuziasm şi tenacitate în exprimarea şi în căutarea de argumente
lingvistice cât mai autentice şi convingătoare. Cu toate că textul ştiinţific se impune
prin obiectivitate şi exclude în mod necesar vocea subiectivităţii creatoare, totuşi
pasiunea cercetării şi mai ales pasiunea pentru limba română – din care izvorăsc
scrierile profesorului G. G. Neamţu – se simt incontestabil în opţiunea investigării
sistematice, cu fineţe şi în profunzimea abordării unor probleme, mai ales contro-
versate, de gramatică a limbii române. Rândurile care urmează se vor a fi o concre-
tizare a elogiului meu adus profesorului G. G. Neamţu, printr-o reflecţie asupra
limbii, din perspectiva înţelegerii textualităţii literare.
0. Introducere
Ne propunem în lucrarea noastră să relevăm câteva aspecte importante referitoa-
re la statutul limbii în textul literar. Demersul nostru se va situa în perspectiva teo-
retică oferită de lingvistica integrală dezvoltată de Eugeniu Coşeriu.
Asumând înţelegerea aristotelică (finalistă) a limbajului ca logos semantic, pre-
cum şi fundalul viziunii teoretice dezvoltate de W. von Humboldt pentru care
limba nu este un produs (ergon), ci o activitate umană liberă şi potenţial infinită
(enérgeia), Eugeniu Coşeriu situează întregul edificiu al lingvisticii integrale pe
faptul fundamental că funcţia esenţială şi primordială a limbajului nu constă în
instrumentalitate, ci în instituirea însăşi a unor conţinuturi semnificative proprii
unei limbi (funcţia semnificativă).
Din perspectiva lingvisticii integrale, poeticul are un statut special şi privilegiat:
acela de a fi consubstanţial cu finalitatea primordialǎ a limbajului, şi anume aceea
de a intui, delimita şi crea „esenţe”. Astfel, şi finalitatea poetică vizează instituirea
unor conţinuturi (esenţe) semnificative, însă la nivelul sensului textual poetic, un
nivel de conţinut superior, care integrează şi depăşeşte conţinuturile limbii. Aşadar,
într-o primă aproximare, statutul limbii în textul literar este acela de a constitui
„materia primă” a sensului textual poetic, o materie primă limitată cu care pot fi
create sensuri în mod nelimitat. Dincolo de ‘expresia’ textului (instituită în şi prin
cuvintele limbii), trebuie cǎutat şi reinstituit un conţinut specific: sensul textual
poetic, prin care se creează o lume (finalitatea poetică fiind tocmai „creaţia de
98 Oana Boc
lumi”). Avem convingerea că unicitatea sensului şi a lumii create este intim şi

esenţial legatǎ de unicitatea organizǎrii la nivelul expresiei, că perspectiva lui „cum
se spune” este relevantǎ şi reprezintǎ calea de acces spre perspectiva lui „ce se spu-
ne”. De aceea, credem că în poezie cuvintele limbii reprezintă mai mult decât o
materie primă semnificaţională, reprezintă imagini esenţiale ale lumii create.
1. Câteva consideraţii despre sens

Enunţând principiul dublului raport semiotic în articularea sensului1, Eugeniu
Coşeriu defineşte sensul textual drept conţinutul lingvistic superior, specific unui
act particular de vorbire (aşadar, specific planului individual al limbajului), con-
struit pe baza conţinuturilor planului idiomatic (istoric, al limbii) şi ale planului
universal, mai exact, construit prin integrarea şi depăşirea semnificatelor limbii
(conţinuturile semnelor idiomatice) şi, implicit, a designaţiilor (conţinuturi care vi-
zează trimiterea la realitatea extralingvistică) pe care acestea le actualizează. Aces-
te conţinuturi (semnificatele şi designaţiile) constituie, de fapt, „materia primă” a
sensului textual.
Aşadar, şi sensul textual poetic (ca modalitate a sensului cu ‘salt maximal’ 2 faţă
de semnificate şi designate) presupune preexistenţa unor entităţi semnificaţionale
deja create în vorbire, ca unităţi pre-textuale, deja date în şi prin tradiţia idiomatică.
„Semnificatele lingvistice (şi ceea ce ele desemneazǎ) constituie partea materialǎ a
textului literar, fiind tocmai partea materialǎ – «semnificantul» – a l t u i s e m n, al
cǎrui «semnificat» este sensul textului. Prin urmare, tot ceea ce se înţelege în mod
imediat într-o operǎ, prin semnele lingvistice, nu este, din punctul de vedere al textului,
decât perceperea unui «semnificant». Cervantes nu vorbeşte despre Don Quijote, despre
Sancho, despre Dulcinea, ci, prin intermediul lui Don Quijote, Sancho, Dulcinea, ca
simboluri, vorbeşte de altceva, ceea ce constituie sensul romanului sǎu” (Coşeriu
1973/2000, p. 247).
Astfel, prin semnificatele limbii şi prin designatele construite în şi prin actul
poetic se instituie semnificante textuale (acţiuni, personaje etc.), care trimit, într-un
plan mai profund, la un semnificat de ordin superior, sensul textual. Acesta este un
parcurs articulatoriu care trebuie presupus întotdeauna în interpretarea sensului
1
Ipoteza dublului raport semiotic în articularea sensului este amplu prezentată de E. Coşeriu în
Lingvistica textului (1981/2013). De asemenea, abordări ale acestei probleme regăsim şi în Coseriu
1971/1977, Coşeriu 1973/2000, Coşeriu 1994 etc..
2
Pornind de la distincţia coşeriană între sensul care poate să coincidă cu semnificatul şi design-
naţia, adică „sensul «comunicativ», informativ, empiric sau «vital»”, în cazul utilizărilor lingvistice
tehnice sau terminologice şi sensul „artistic sau literar («simbolic»)” (Coşeriu 1973/2000, p. 247),
Emma Tămâianu (2001, p. 96) consideră ca putem indentifica şi distinge două „modalităţi ale sensu-
lui”, polarizate între construcţia de sens „cu salt minimal” în textualitatea preponderent informaţio-
nalǎ sau „obiectiv-ştiinţifică” şi construcţia de sens cu „salt maximal” faţă de semnificatele şi desig-
natele textuale, în modalitatea poetică (literară).
Statutul limbii în textul literar 99
(deci şi a sensului textual poetic)3, dar care nu surprinde specificitatea de creaţie

absolutǎ a sensului poetic. Aceasta nu poate fi relevatǎ decât din perspectiva poeti-
cii, prin urmǎrirea actului poetic ca ‘act revelator’ şi implicit creator de lume, fina-
litatea textualităţii literare fiind, în viziunea teoretică integralistă, tocmai „creaţia
de lumi”.
2. Teza coşeriană a definirii poeziei ca limbaj absolut

În viziunea teoretică a lui E. Coşeriu, poezia, ca limbaj în ipostaza sa absolută,
constituie locul manifestării plenare a tuturor posibilităţilor de sens ale limbajului
ca atare (vezi Coseriu 1971/1977, p. 202–204; Coşeriu 1981/2013, p. 159–162;
1994, p. 145–162):
„În limbajul poetic trebuie să vedem, aşadar, limbajul în întreaga sa funcţionalitate.
Poezia – şi prin poezie înţeleg nu doar poezia în sens strict, ci literatura ca artă – este
locul desfăşurării depline a funcţionalităţii limbajului” (Coşeriu 1981/2013, p. 161).
Aceastǎ consideraţie condenseazǎ aspecte teoretice extrem de complexe, pe care le
vom sintetiza foarte succint în continuare.
2.1. În lingvistica integrală, statutul poeticului este unul special, deoarece ‘poe-
zia’ nu este „un uz lingvistic printre altele”, ci reprezintǎ „limbajul pur şi simplu
(fǎrǎ adjective)”, mai precis „realizarea tuturor posibilitǎţilor limbajului ca atare”
(Coseriu 1971/1977, p. 203). „Limbajul ca atare” sau „limbajul pur şi simplu” sau
„limbajul absolut” reprezintǎ, pentru E. Coşeriu, lόgos-ul semantikόs aristotelic,
anterior oricǎrei determinǎri, oricǎrei finalitǎţi (fie ea apofanticǎ, pragmaticǎ sau
poeticǎ), limbajul exclusiv semantic, a cǎrui funcţie esenţialǎ şi primordialǎ este
aceea de a semnifica, adicǎ de a capta unitatea unei esenţe, de a delimita şi de a in-
stitui posibilitǎţile ‘modurilor-de-a-fi-în-general’, creând astfel conţinuturi semnifi-
cative în limbă. Această identitate de esenţă între poezie şi limbaj este susţinută
mai ales prin argumente de ordin filosofic. Astfel, atât poezia, cât şi limbajul repre-
zintǎ „acte de cunoaştere intuitivǎ”, de „înţelegere intuitivǎ a fiinţei”, de descoperi-
re a universalului în individual. Dar, în timp ce subiectul creator de limbaj este un
„subiect relativ”, „un subiect între subiecte”, iar limbajul este, în consecinţǎ, „înţe-
legere şi structurare a lumii”, subiectul creator de poezie (de artǎ în general) este un
subiect absolut, iar „poezia e întotdeauna absolutǎ şi creeazǎ şi alte lumi posibile”
(Coseriu 1971/1977, p. 206–207). De asemenea, finalitatea poetică se situează la
un nivel de conţinut superior, care este sensul textual.
2.2. Dacǎ limbajul poetic nu este „o modalitate între altele a uzului lingvistic”,
consecinţa este aceea cǎ limbajul poetic nu poate fi explicat şi înţeles ca o „devie-
re”4, o deturnare de la uzul obişnuit, nici ca o funcţie lingvisticǎ printre altele, fie
ea şi ‘funcţie poeticǎ’ (aşa cum susţine teoria jakobsoniană).
3
Pentru o aproximare generală a distincţiei sens/sens poetic, din perspectiva lingvisticii integrale,
vezi Boc 2013.
4
Conceptul de deviere este unul dintre cele mai vehiculate şi mai dezbǎtute concepte din poeticǎ
în a doua jumǎtate a secolului al XX-lea, fiind adesea invocat în definirea limbajului poetic. Stabilirea
100 Oana Boc
Statutul special şi privilegiat al poeticului, acela de a fi consubstanţial cu finali-

tatea primordialǎ a limbajului (ca logos semantic), şi anume aceea de a intui, deli-
mita şi crea „esenţe”, dar la nivelul sensului, face ca poezia sǎ nu mai poatǎ fi
consideratǎ nici „o deviere faţǎ de limbajul curent (înţeles ca «normalul» limba-
jului)”, nici ca „reducere a limbajului la o presupusǎ «funcţie poeticǎ»” sau ca
„limbaj ulterior determinat (limbaj şi o presupusǎ funcţie poeticǎ)” (Coseriu 1971/
1977, p. 202–203) (trad. n.). Dimpotrivǎ, spune E. Coşeriu, modalitǎţile „uzului
lingvistic”, adicǎ modurile discursive „practice” (limbajul „curent”) şi „ştiinţific”,
survin printr-o „dezactualizare” a funcţiilor lingvistice plenar prezente în limbajul
poetic, „printr-o drasticǎ reducere funcţionalǎ a limbajului ca atare, care coincide
cu limbajul poeziei” (trad. n.) (Coseriu 1971/1977, p. 203; vezi şi Coşeriu 1981/
2013, p. 159–162). Aşadar, lingvistica integralǎ rǎstoarnǎ perspectiva, considerând
cǎ limbajul cotidian şi cel ştiinţific reprezintǎ devieri, fiindcǎ sunt rezultatul unei
drastice reduceri funcţionale a limbajului ca atare, în timp ce limbajul poetic repre-
zintǎ „plenitudinea funcţionalǎ a limbajului” şi, astfel, nu poate fi o „deviere”.
De asemenea, funcţia poeticǎ – în calitate de funcţie particularǎ subsumatǎ func-
ţiei comunicative, aşa cum este prezentată în cadrul teoriei lui R. Jakobson – este
nespecificǎ textualitǎţii poetice, insuficientă şi irelevantă în înţelegerea adecvată a
poeticităţii5. Însă unele consideraţii jakobsoniene asupra funcţiei poetice pot fi va-
lorificate în ansamblul înţelegerii poeziei ca limbaj absolut, a sensului textual poe-
tic ca fiind unic şi irepetabil, aşa cum vom încerca să demonstrăm în continuare.
3. Funcţia materialităţii în poezie

Consideraţiile coşeriene privind definirea limbajului poetic ca limbaj absolut şi
a textului poetic ca loc al manifestǎrii plenare a tuturor posibilitǎţilor de sens ale
limbajului pot fi valorificate din perspectiva poeticii şi în direcţia înţelegerii func-
ţiei materialităţii în poezie.
Referindu-se la conţinutul particular al poeziei (al literaturii, în sens larg),
Eugeniu Coşeriu afirmă faptul că, deşi poezia nu se poate reduce la acel „cum” al
comunicării, la structurarea în sine a mesajului, aşa cum susţine poetica structurală
în dezvoltarea propusă de R. Jakobson, totuşi, în interpretarea textelor, este necesar
să se ţină cont de accentul pus pe mesaj:
„Concentrarea asupra acestui cum a ceea ce se spune, «concentarea asupra mesajului
de dragul mesajului», este cu siguranţă un fenomen de care trebuie să ţinem cont în
reperului, a „gradului zero” în raport cu care se produce devierea a constituit una dintre dificultǎţile
teoretice majore ridicate de acest concept. Indiferent de nuanţele terminologice sau conceptuale pro-
puse, majoritatea teoriilor stabilesc acest reper la nivelul „limbajului comun” şi al normelor sale uzu-
ale (în termeni integralişti, la nivelul logosului pragmatic). Dar, uneori, termenul de referinţǎ este
„limbajul ştiinţific” (sau logosul apofantic). Astfel, în Poetica matematicǎ, Solomon Marcus susţine
definirea limbajului poetic ca o deviere de la limbajul ştiinţific.
5
O discuţie amplă asupra teoriei jakobsoniene (asupra limitelor sale şi a impasurilor teoretice in-
surmontabile generate mai ales de definirea poeticităţii în termenii teoriei comunicării) am realizat în
Boc 2007, p. 77–86.
interpretarea textelor; cu siguranţă nu este vorba totuşi despre «funcţia poetică a lim-
bajului»” (Coşeriu 1981/2013, p. 95).
Astfel, deşi specificitatea poetică nu rezidă în structurarea formală a textului
(deoarece şi un slogan publicitar şi chiar un tratat de medicină pot fi redactate în
versuri, acest fapt neconferindu-le însă poeticitate), totuşi „concentrarea asupra me-
sajului însuşi”, teoretizată de R. Jakobson, este un aspect care nu poate fi ignorat în
cadrul unui demers interpretativ. Chiar dacă întregul cadru teoretic în care Roman
Jakobson vorbeşte despre „funcţia poetică a limbajului” nu poate fi acceptat6,
E. Coşeriu arată faptul că teoria lui R. Jakobson ascunde o intuiţie fundamentală:
aceea că în focalizarea asupra mesajului „de dragul mesajului însuşi” rezidă credin-
ţa că limbajul poetic este un „limbaj absolut”, un limbaj în sine. Focalizarea asupra
mesajului, care constituie în opinia lui R. Jakobson „funcţia poeticǎ” a limbajului,
nu reprezintǎ o dovadǎ de rafinament particular la nivelul formei, care ar da mǎsura
poeticitǎţii, ci ar trebui înţeleasǎ într-o perspectivǎ mai profundǎ ca
„[...] insistenţa asupra a ceea ce se spune în limba însăşi, acolo unde semnele nu sunt
utilizate doar ca simple instrumente pentru a desemna ceva diferit, ci apar aşa cum sunt
ele în realitate, în realizarea deplină a tuturor posibilităţilor lor funcţionale” (Coşeriu
1981/ 2013, p. 162).
Din aceste consideraţii cred că putem înţelege faptul că poezia nu reprezintă o
structurare variabilă şi întâmplătoare a unui conţinut oarecare ce poate fi comuni-
cat, în alte circumstanţe, în moduri diferite. În ‘poezie’, cuvintele limbii nu sunt
„instrumente pentru a desemna ceva diferit” (limbajul poetic nu este un uz printre
altele), ci existǎ ca „obiecte” (ca imagini esenţiale) ale lumii, create prin interme-
diul lor şi dincolo de ele.
Nu putem sǎ nu amintim aici „revolta” unor poeţi faţǎ de înţelegerea limbajului
ca „instrument” şi, în consecinţǎ, refuzul lor de a „utiliza” limbajul (în aceastǎ ac-
cepţiune utilitarǎ). Astfel, Jean-Paul Sartre relevǎ „retragerea poetului din limbajul-
instrument” şi alegerea definitivǎ a atitudinii poetice, care nu considerǎ cuvintele
drept semne (deja create), ci drept „lucruri”, obiecte, înţelese ca imagini esenţiale
ale lumii. Acestea se creeazǎ în actul poetic însuşi:
„Et comme le poète n’utilise pas le mot, il ne choisit pas entre des acceptions di-
verses et chacune d’elles, au lieu de lui paraître une fonction autonome, se donne à lui
comme une qualité matérielle qui se fond sous ses yeux avec les autres acceptions”
(Sartre 1948, p. 20).
Aceastǎ „corporalitate” a expresiei reprezintǎ, în ultimǎ instanţǎ, atributul unici-
tǎţii textului poetic. Lorenzo Renzi remarca faptul cǎ de aceastǎ
„[...] compenetrare a sunetului şi a semnificatului depinde cel puţin una dintre difi-
cultǎţile traducerii poeziei dintr-o limbǎ în alta”,
6
A se vedea în acest sens întreaga argumentaţie în Coşeriu 1981/2013, p. 89–105, 161–162.
E. Coşeriu subliniazǎ faptul cǎ nu se poate accepta reducerea esenţei limbajului poetic la o funcţie
lingvisticǎ printre altele (funcţia poeticǎ).
102 Oana Boc
deoarece
„[...] poezia reuşitǎ conferǎ un sentiment de desǎvârşit, de inevitabil, asemeni unui
petic de naturǎ, o piatrǎ sau o scorie, care are acea formǎ şi n-ar putea sǎ aibǎ o alta”
(Renzi 2000, p. 26).
Identificǎm în aceastǎ viziune plasticǎ asupra poeziei aceeaşi idee a limbajului poe-
tic ca limbaj absolut, ca manifestare maximalǎ a funcţiei creatoare, în care unicita-
tea sensului şi a lumii create este intim şi esenţial legatǎ de unicitatea organizǎrii la
nivelul expresiei care devine ea însǎşi „revelatoare” a unui „mister”, în sensul bla-
gian al termenului.
Pentru Lucian Blaga, care acordǎ metaforei un statut ontologic, considerând cǎ
metaforicul ţine de ordinea structuralǎ a spiritului uman, limbajul poetic „este în
cea mai intimǎ esenţǎ a sa ceva metaforic”:
„În limbajul poetic cuvintele nu sunt numai expresii, ci sunt corpuri, substanţe, care
solicită atenţia ca atare. S-ar zice că stările sufleteşti exprimate în poezie câştigă, dato-
rită acestor virtuţi actualizate ale cuvintelor, potenţa unui mister revelat în chip definitiv.
Cuvintele limbajului poetic devin deci revelatorii prin însăşi substanţa lor sonoră şi prin
structura lor sensibilă, prin articularea şi ritmul lor. Ele nu exprimă numai ceva prin
conţinutul lor conceptual, ci devin revelatorii prin însăşi materia, configuraţia şi struc-
tura lor materială […]. Limbajul poetic este prin urmare prin latura sa materială, ritmică
şi sonoră ca atare, ceva « metaforic » […]. Limba poetică e aşadar revelatorie şi nu sim-
plu expresivă şi, întrucât revelatorie, ea poate fi învestită cu epitetul « metaforicului »,
indiferent că utilizează sau nu metafore propriu-zise” (Blaga 1937/1994, p. 91–92).
Funcţia ontologică revelatoare a metaforei este înţeleasǎ de L. Blaga nu numai
la nivelul conţinutului, ci şi la nivelul configuraţiei materiale, al organizǎrii unice şi
absolute (în sens coşerian) a materiei („materia dobândeşte, în toate artele, o
secretǎ funcţie metaforicǎ”). În acest sens, referindu-se la accepţiunea blagianǎ a
metaforicului7 (ca funcţie ontologicǎ revelatorie) şi în special la capacitatea meta-
foric-revelatoare a „dispunerii sintactice şi a sonoritatǎţii intrinseci a cuvintelor”,
Ioana Em. Petrescu remarca faptul cǎ
„[...] sintaxa poetică sau substanţa sonoră a materialului lexical ordonat în poezie
reprezintă, în aceastǎ accepţie lǎrgitǎ, constituenţi ai metaforei poetice globale, care se
articuleazǎ doar accidental pe «noduri metaforice» – neesenţiale –, adicǎ pe trop”
(Petrescu 1989, p. 90).
Considerăm cǎ acest lucru este fundamental pentru abordarea textualitǎţii litera-
re din unghiul poeticii: perspectiva lui „cum se spune” este relevantǎ şi reprezintǎ
calea de acces spre perspectiva lui „ce se spune”. Aceasta, deoarece, din unghiul
lingvisticii integrale, în limbaj tot ceea ce este material este motivat de conţinut şi
trebuie înţeles ca instrument al unei funcţii (forma este motivatǎ de funcţie). Princi-
piul funcţiei reprezintǎ unul dintre principiile esenţiale ale lingvisticii integrale:
7
Aceastǎ accepţiune blagianǎ a metaforicului este analizatǎ de Ioana Em. Petrescu în contextul
prezentǎrii mai ample a evoluţiei şi a paradigmelor accepţiunii metaforicului (vezi Petrescu 1989,
p. 83–91).
„[...] în cercetarea antipozitivistǎ faptele se identificǎ şi se delimiteazǎ prin funcţie,

nu prin substanţa lor. Fapte diferite ca substanţǎ (de exemplu, în literaturǎ, în artǎ, în
tehnicile şi tradiţiile populare etc.) sînt interpretate ca identice – ca fiind «acelaşi fapt» –
dacǎ îndeplinesc aceeaşi funcţie şi, invers, fapte identice prin substanţa lor se considerǎ
ca fiind diferite, dacǎ îndeplinesc funcţii diferite […]” (Coşeriu 1973/2000, p. 44).
Expresia textului (designatul textual), acel „cum se spune”, reprezintă, de fapt,
materializarea în formă lingvistică (prin cuvintele limbii) a unor conţinuturi inte-
rioare, a unor intuiţii unice şi inedite ale eului absolut şi, în acelaşi timp, conferă
obiectivitatea necesarǎ care ghideazǎ interpretarea (ca reinstituire a sensului creat
de subiectul absolut). Fiind un conţinut de gradul al doilea faţǎ de primul conţinut
(al semnelor lingvistice), sensul trebuie cǎutat, reinstituit prin şi dincolo de
expresie şi mai ales prin descoperirea funcţiilor semantice ale expresiei textuale.
Aceasta deoarece
„[...] în lingvistica integralǎ, prin semnificant textual nu trebuie sǎ înţelegem unitǎţi
materiale prezente în text ca atare, ci funcţii, mecanisme şi strategii semantice” 8
(Tǎmâianu-Morita 2006, p. 9).
Astfel, credem că organizarea formală în sine nu constituie un criteriu al poeti-
cităţii – acesta trebuie relevat la un nivel semantic profund al textului –, însă aspec-
tele formale sunt relevante semantic şi, mai mult decât atât, reprezintă tehnici tex-
tuale de instituire a sensului. Acest lucru poate fi demonstrat mai ales în cazul tex-
telor poetice a căror organizare formală prezintă o evidenţă a simetriilor şi a parale-
lismelor. În acest caz, metoda analitică a poeticii structurale, axată tocmai pe iden-
tificarea acestor simetrii şi paralelisme în efortul său de a surprinde mecanismele
structural-compoziţionale ale „sintaxei” poemului (mecanisme care prin ele însele
conferă poeticitate, conform principiului jakobsonian al „poeziei gramaticii”), ar fi
practic lipsită de obiect. În înţelegerea noastră, organizarea formală devine, astfel,
o tehnică textuală relevantă în dinamica instituirii sensului9 şi, prin aceasta, în con-
stituirea unui model al lumii.
Credem că perspectiva poeticii trebuie să ţină cont şi de aspectele presupuse de
organizarea formală – ca perspectivǎ implicit funcţionalǎ – (de acel „cum” a ceea
ce a fost spus), urmărind implicaţiile acestora în procesul de instituire a sensului,
întrucât, aşa cum consideră E. Coşeriu, limbajul poetic nu e o modalitate de utili-
zare a limbajului printre altele, în textele poetice semnele nu sunt întrebuinţate pur
şi simplu ca instrumente pentru a desemna ceva diferit, o realitate dată ca atare, ci
limbajul poetic e absolut şi, prin aceasta, creează el însuşi o realitate.
8
„[…] in integral linguistics, by textual signifiant (Textkonstitution) we do not understand mate-
rial units present in the text as such, but semantic functions, devices and strategies” (Tǎmâianu-Morita
2006, p. 9).
9
În susţinerea acestei afirmaţii trimitem la interpretarea pe care am oferit-o poemului arghezian
Ceasul de apoi, unde remarcam faptul că variaţia prin repetiţii şi paralelisme identificată la nivelul or-
ganizării formale are implicaţii la nivel semantic, fiind subsumată finalităţii interne a procesului de
poesis şi contribuind astfel în mod esenţial la instituirea sensului (Boc 2007, p. 172–176).
104 Oana Boc
De altfel, o evaluare pertinentă a posibilităţilor reconstrucţiei poeticii pe aceste

baze teoretice integraliste, dar şi elementele fundamentale necesare acestui demers
reconstructiv al poeticii sunt oferite în numeroase studii ale lui Mircea Borcilă şi
dezvoltate în lucrări şi teze de doctorat coordonate de profesorul clujean. Poetica
antropologică în dezvoltarea teoretică a lui Mircea Borcilă propune tocmai studie-
rea procesului de ivire, de instituire a sensului în text ca o reconstrucţie – prin cap-
tarea mijloacelor de expresie care motivează sensul – a actului originar intuitiv prin
care textul s-a receptat. Astfel, dacǎ instituirea sensului este diferitǎ în tipuri de tex-
te diferite, specificitatea sensului poetic (literar) este definitǎ de autor prin prisma
„actului revelatoriu”, ca sens generat în procesul de „creare şi a altor lumi posi-
bile”, „prin transgresiunea orizontului experienţial primar şi a «semnificaţiei fap-
telor» constituite în/prin limbaj” (Borcilă 1997, p. 161).
4. Concluzii
Credem cǎ poezia (literatura), ca avatar al logosului semantic, surprinde esenţe,
creeazǎ moduri-de-a-fi, însǎ nu la nivelul semnificatelor (care reprezintă conţinu-
turi ale limbii), ci la nivelul modalitǎţii lingvistice superioare care este sensul (şi
care integreazǎ semnificatele).
Literatura este o lume a posibilitǎţilor pure, universale, absolute (în sensul unei
existenţe ideale, ce transcende posibilele ocurenţe din planul realitǎţii empirice). Ea
opereazǎ cu entitǎţi primare, inventeazǎ „moduri de a fi”, esenţe noi, în afara exis-
tenţei empirice, în şi prin creaţia de lumi.
Dacă în limbaj se creeazǎ conţinuturi semnificative care surprind şi delimitea-
zǎ esenţe, structurând astfel experienţa noastră în lume prin semnificatele limbii,
aşa cum argumentează convingător şi amplu lingvistica integrală – integrând şi
valorificând viziunea teoretică humbloldtiană –, credem că, în mod similar, în
poezie se creeazǎ conţinuturi care surprind diferite –ipostaze” infinite ale fiinţei
umane, necaptate încǎ şi, în principiu, chiar imposibil de captat la nivelul semni-
ficatelor limbii. Ca oameni, putem fi şi simţi într-o infinitate de feluri, iar poezia
surprinde tocmai nevǎzutul, impalpabilul din spatele „vǎzutului” (acest „vǎzut”
fiind concretizat în sistemul de semnificate al limbii), creând o lume cu un conţi-
nut la fel de eteric: sensul textual poetic. Subiectivitatea creatoare de artǎ/poezie
este postulatǎ ca absolutǎ, primeşte valenţe demiurgice prin faptul cǎ, în momen-
tul creaţiei artistice, preia subiectivitatea universalǎ şi creeazǎ lumi ‘ontologic’
distincte de lumea realǎ. Şi această unicitate a sensului şi a lumii create este intim
şi esenţial legatǎ de unicitatea organizǎrii la nivelul expresiei, aşa cum am de-
monstrat pe parcursul lucrării noastre.
Aşadar, în opinia noastră, în poezie se pot obiectiva, în mod liber, conţinuturi
intuitive ale conştiinţei subiectivitǎţii creatoare (postulatǎ ca absolutǎ), se pot ac-
tualiza posibilitǎţi nelimitate şi universale necaptate încǎ (poate doar „întrezǎrite”
intuitiv în conştiinţa umanǎ, dar neobiectivate pânǎ în acel moment). În aceasta
constǎ, de fapt, universalitatea literaturii: în materializarea la nivelul sensului tex-
tual poetic, prin cuvintele limbii şi dincolo de ele, a unor conţinuturi cognitive ale
conştiinţei (intuiţii inedite), ce ţin de esenţa umanǎ, de posibilitǎţile sale infinite.

ALIL = „Anuar de lingvistică și istorie literară”, Iași, I, 1964 și urm
Blaga 1937/1994 = Lucian Blaga, Geneza metaforei şi sensul culturii, Editura Humanitas, Bucureşti,
1994.
Boc 2007 = Oana Boc, Textualitatea literară şi lingvistica integrală. O abordare funcţional-tipologi-
că a textelor lirice ale lui Arghezi şi Apollinaire, Editura Clusium, Cluj-Napoca, 2007.
Boc 2013 = Oana Boc, Sens/sens poetic – o abordare din perspectiva lingvisticii coşeriene, în „Limba
română” (Chişinău), 2013, nr. 5–6 (215–216), p. 75–87.
Borcilă 1997 = Mircea Borcilă, Între Blaga şi Coşeriu. De la metaforica limbajului la o poetică a cul-
turii, în „Revista de filosofie”, XLIV, 1997, nr. 1–2, p. 147–163.
Coseriu 1971/1977 = Eugenio Coseriu, Tesis sobre el tema „lenguaje y poesía”, în Coseriu 1977,
p. 201–207.
Coseriu 1977 = Eugenio Coseriu, El hombre y su lenguaje. Estudios de teoría y metodología
lingüística, Editorial Gredos, Madrid, 1977.
Coşeriu 1973/2000 = Eugeniu Coşeriu, Lecţii de lingvisticǎ generalǎ. Traducere din spaniolă de
Eugenia Bojoga. Cuvânt înainte de Mircea Borcilă, Editura ARC, [Chişinău,] 2000.
Coșeriu 1981/2013 = Eugeniu Coșeriu, Lingvistica textului. O introducere în hermeneutica sensului.
Ediție îngrijită de Jörn Albrecht. Versiune românească și index de Eugen Munteanu și Ana-Maria
Prisacaru. Postfață de Eugen Munteanu, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 2013.
Coșeriu 1994 = Eugeniu Coșeriu, Prelegeri și conferințe 1992–1993. Supliment al ALIL, XXXIII,
1992–1993, Iași, 1994.
Coşeriu 2004 = Eugeniu Coşeriu, Prelegeri şi seminarii la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu.
Texte consemnate, cuvânt înainte şi anexǎ de Doina Constantinescu, Editura Universitǎţii „Lucian
Blaga”, Sibiu, 2004.
Jakobson 1960/1963 = Roman Jakobson, Essais de linguistique générale, Minuit, Paris, 1963 (prima
ediţie: 1960).
Jakobson 1960/1973 = Roman Jakobson, Questions de poétique, Seuil, Paris, 1973.
Petrescu 1989 = Ioana Em. Petrescu, Eminescu şi mutaţiile poeziei româneşti, Editura Dacia, Cluj-
Napoca, 1989.
Renzi 1985/2000 = Lorenzo Renzi, Cum se citeşte poezia, Editura Pontica, Constanţa, 2000.
Sartre 1948 = Jean-Paul Sartre, Qu’est-ce que la littérature?, Gallimard, Paris, 1984 („Idées”).
StUBB = „Studia Universitatis «Babeş-Bolyai»”, Cluj, I, 1956 şi urm.
Tămâianu 2001 = Emma Tămâianu, Fundamentele tiplogiei textuale. O abordare în lumina lingvisti-
cii integrale, Editura Clusium, Cluj-Napoca, 2001.
Tămâianu 2006 = Emma Tămâianu, Is Poetic Text ‘Homologous’ to ‘Language’? A Romanian –
Japanese Case Study, în „Studia Universitatis «Babeş-Bolyai»”, LI, 2006, fasc. 1, p. 57–85.
ASPECTS CONCERNANTS LE STATUT DE LA LANGUE

DANS LE TEXTE LITTÉRAIRE
(Resumé)
On se propose dans notre étude de mettre en évidence quelques aspects importants concernant le
statut de la langue dans le texte littéraire, de la perspective théorique ouverte par la linguistique
intégrale dévelloppée par Eugeniu Coşeriu. On considère que cette vision théorique – par la définition
du langage comme activité créatrice et de la fonction significative comme fonction essentielle du
106 Oana Boc
langage, tout comme par les implications conceptuelles qui en découlent – peut offrir un arrière-plan
théorique sur lequel se projette la recherche poétique en tant qu’étude du texte littéraire dans sa
spécificité irréductible. Dans la textualité littéraire, au-delà de ‘l’expression’ du texte (instaurée par
les mots de la langue) on doit interpreter et recréer un contenu spécifique: le sens textuel poétique par
lequel on crée un monde (la finalité poétique étant justement „la création de mondes”). On a la
conviction que l’unicité du sens poétique et du monde créé est essentiellement liée à l’unicité de
l’organisation au niveau de l’expression, que la perspective du „comment on dit” est relevante et re-
présente le chemin d’accès vers la perspective du „qu’est-ce qu-on dit”. Ainsi, la poésie ne représente
pas une structuration variable d’un certain contenu qui puisse être communiqué, dans d’autres cir-
constances, dans d’autres modalités, mais la materialité de l’expression représente l’atribut même de
l’unicité du texte poétique par lequel on instaure au niveau du sens textuel, l’essence même d’une
modalité de l’être, une entité ‘ontologique’ unique et inedite.
Cuvinte-cheie: text/textualitate literar(ă), lingvistică integrală, sens poetic, E. Coşeriu.

Mots-clés: texte/textualité littéraire, linguistique intégrale, sens poétique, E. Coseriu.
Universitatea „Babeş-Bolyai”
o_boc@yahoo.com
EUGENIA BOJOGA
LIMBĂ ROMÂNĂ SAU „MOLDOVENEASCĂ”?

O PERSPECTIVĂ SOCIOLINGVISTICĂ
ASUPRA CONTROVERSEI ACTUALE
DIN REPUBLICA MOLDOVA
„A promova sub orice formă o limbă moldovenească deo-
sebită de limba română este, din punct de vedere strict lingvis-
tic, ori o greșeală naivă, ori o fraudă științifică; din punct de
vedere istoric și practic e o absurditate și o utopie, și din
punct de vedere politic e o anulare a identității etnice și cul-
turale a unui popor și, deci, un act de genocid etnico-cul-
tural.”
(Coșeriu 1999, p. 212)
Analizată din perspectiva sociolingvisticii actuale, problema limbii române din

Republica Moldova reprezintă o temă generoasă și, în acelaşi timp, foarte comple-
xă. Dată fiind această complexitate, în textul de față vom aborda doar aspectele ce
se referă la denumirea limbii. Să o spunem din capul locului, controversa în jurul
glotonimului, generată de politica lingvistică din perioada sovietică, precum și de
lipsa de perspicacitate a guvernelor care s-au aflat la putere din 1994 până în 2010,
a dobândit un caracter politic, polarizând cetățenii în vorbitori de română și vorbi-
tori de „moldovenească”. De două decenii – de când a fost adoptată actuala Con-
stituție a Republicii Moldova, în al cărei art. 13 se stipulează că „Limba de stat a
Republicii Moldova este limba moldovenească funcţionând pe baza grafiei latine”
(Constituția 1994) –, limba română a constituit un fel de tabu, fiind marginalizată
tot mai mult la nivel oficial1. Cert este că în această dezbatere, superfluă din punct
de vedere științific, opinia lingviştilor de la Academia de Ştiinţe a Moldovei nu a
fost luată în considerare, demersurile lor în ceea ce priveşte substituirea sintagmei
anacronice de „limba moldovenească” prin cea corectă de limba română nu au avut
sorţi de izbândă.
Pornind de la aceste date esențiale, putem afirma că în cei 20 de ani de la adop-
tarea Constituției, limba română și-a croit cu anevoie calea în societatea basara-
beană: glorificată și promovată de către elitele intelectuale de la Chișinău, ea a fost,
concomitent, blamată și anatemizată de către politicienii comuniști, pentru care a
declara că vorbești românește înseamnă a fi „antimoldovenist” și, automat, „fas-
cist”. An de an, glotonimul a antrenat spiritele pro și contra, disputa lingvistică
1
Despre consecințele grave ale politicii lingvistice din această perioadă am scris cu alte ocazii;
vezi, de exemplu, Bojoga 2005 și 2008.
108 Eugenia Bojoga
desfăşurându-se sub forma unor dezbateri în contradictoriu nu doar în presa scrisă

sau în mediul on line, ci și în agoră: instituții ale statului, centre comerciale, tran-
sportul în comun, străzile și piețele orașelor.
După repetate tentative de „a aduce limba română la ea acasă” întreprinse de
societatea civilă, asociate cu numeroase demersuri ale comunității științifice de la
Chișinău, acum un an, în 5 decembrie 2013, la solicitarea unui grup de parlamen-
tari liberali, în frunte cu doamna Ana Guțu, Curtea Constituțională decide că limba
oficială a Republicii Moldova este „limba română, nu limba moldovenească în
baza grafiei latine”, conferind astfel statut de normă constituţională Declaraţiei de
Independenţă, adoptate în august 1991. În timp ce reprezentanții elitelor intelectua-
le au salutat cu mult entuziasm decizia Curţii Constituționale, declarând că, în sfâr-
șit, s-a făcut dreptate limbii române, comuniștii şi socialiştii au criticat-o dur și au
cerut, în plenul Parlamentului, adoptarea unei declaraţii de condamnare a acesteia.
Pentru a oferi tabloul complet al ecourilor pe care le-a avut amendamentul Cur-
ții Constituționale printre politicienii moldoveni și pentru a prezenta controversa
actuală în jurul denumirii limbii, ne vom prevala de instrumentarul teoretic al so-
ciolingvisticii și vom recurge la câteva concepte-cheie ale acestei discipline:
glotonim/denumire a limbii, actori ai politicii lingvistice, comunitate de vorbitori,
diglosie și conflict lingvistic, prestigiul limbii, limbă dominantă/limbă dominată.
„Actorii” politicii lingvistice sau cei care denumesc limba

A denumi o limbă înseamnă a evoca o istorie, a indica apartenenţa la un grup, a
face trimitere la o cultură, la o tradiție literară scrisă. Desemnând o realitate lin-
gvistică printr-un nume propriu, noi individualizăm o tradiție discursivă, o ordo-
năm și o categorizăm și, mai presus de toate, o învestim cu valoare simbolică pri-
mordială.
În sociolingvistica actuală, faptul de a da nume limbii/limbilor este asociat cu
așa-zișii actori ai politicii lingvistice: specialiştii în limbi sau filologii, instituţiile
puterii sau politicienii și comunitatea de vorbitori2. Firește, între aceste trei
categorii de „dătători” de nume există o solidaritate implicită, cooperarea eficientă
dintre ele determinând coeziunea internă a comunității lingvistice, precum și presti-
giul limbii respective în societate.
Astfel, prima categorie a celor care denumesc limbile o reprezintă lingviștii, a-
pelativele lor urmărind să descrie fiecare idiom în parte, integrându-l în felul acesta
în concertul polifonic al limbilor lumii. În acest scop, filologii occidentali au trudit
mai mult de un secol la elaborarea metodei comparativ-istorice, cu ajutorul căreia
au reușit să circumscrie limbile cât mai exact posibil, acestea fiind clasificate, din
punct de vedere genealogic, în grupuri și familii de limbi, iar din punct de vedere
structural-tipologic, adică în conformitate cu afinităţile lor gramaticale, în tipul
lingvistic romanic, tipul lingvistic slav, germanic etc., respectiv în limbi flexionare,
2
Această tripartiţie este analizată și argumentată în mod aprofundat de A. Tabouret-Keller (1997).
Limbă română sau „moldovenească”? 109
aglutinante etc. Prin urmare, având la bază aceste criterii strict științifice de carac-
terizare, glotonimele date de specialiști reprezintă categorizările cele mai riguroase
ale idiomurilor de pe glob.
A doua categorie a „institutorilor” de nume o constituie oamenii politici sau re-
prezentanții instituțiilor statului. A. Tabouret-Keller susține că limbile, având ele
însele statut de instituţie, generează uneori probleme legate de oficializarea/impu-
nerea lor în societate, probleme ce pot fi soluţionate prin diverse metode coercitive.
În acest scop, guvernul fiecărei țări promovează implicit sau explicit o anumită po-
litică lingvistică: ansamblu de decizii oficiale, luate pentru a gestiona cât mai judi-
cios posibil propria situaţie glotică. Având obligația de a stabili mijloacele necesare
pentru funcţionarea limbii/limbilor în stat, guvernul elaborează un set de acţiuni,
concepute şi organizate sistematic, pentru a dirija procesele de comunicare verbală
în comunitate, iar dacă societatea este bilingvă sau plurilingvă, pentru a menține o
stare de echilibru între toți locutorii. De regulă, spun sociolingviştii, statele occi-
dentale au fost în stare să-și atingă obiectivul pe care și l-au fixat în sec. al XIX-lea
(numit și secol al naționalităților): ca toţi cetăţenii să cunoască o limbă perfect uni-
ficată – numită şi limbă comună sau exemplară (E. Coșeriu), literară sau standard –,
ca simbol şi instrument al existenţei lor naţionale. Tocmai de aceea, într-o societate
echilibrată și civilizată, reprezentații puterii iau ca punct de referință denumirile
limbilor stabilite de savanți, care constituie pentru ei un adevăr imuabil.
În același timp, există și cazuri în care oamenii politici pot denumi o limbă pen-
tru a-şi demarca terenul propriei stăpâniri, pentru a le oferi „hrană” identitară cetă-
țenilor care îi ascultă și îi votează, întrucât se consideră reprezentanţii legitimi ai
acestora. În consecinţă, politicienii vorbesc în această limbă şi se reclamă de la un
ansamblu de vorbitori – comunitate, etnie, naţiune –, cu care o împărtăşesc, însă
apelativele lor pot urmări scopuri strict politice și ideologice (cf. Tabouret-Keller
1997, p. 12–13). Or, tocmai acesta este şi cazul unor politicieni de la Chişinău,
pentru care denumirea limbii şi a varietăţilor sale diatopice desemnează nu atât o
realitate istorică dată – pentru a putea fi identificată ca atare –, ci constituie un pri-
lej de elaborare a unui discurs metalingvistic orchestrat din punct de vedere ideolo-
gic.
În ce privește ultima categorie de actori ai politicii lingvistice, vorbitorii, aceștia
îşi denumesc graiul fie în mod spontan, fie „dirijați” de alții. Oricum, pentru a-l
deosebi de idiomurile vorbite în jur, ei pot folosi mai mulţi termeni, în funcţie de
distanţa/apropierea faţă de ceilalţi, în funcție de ce au învățat la școală, de ce citesc
în ziar sau de ce aud la radio. În acest context, polinomia limbilor, susţine
A. Tabouret-Keller, este mai curând o regulă decât o excepţie (ibidem, p. 13): în
desemnarea propriului grai, locutorii se raportează mai întâi la vecinii lor imediaţi
(în cazul nostru, la vorbitorii graiului muntenesc sau ai celui bănăţean), apoi la o
comunitate mai mare (cum ar fi cea de limba rusă, ucraineană, bulgară, găgăuză
etc.), și atunci, deasupra graiului lor local se situează limba română comună, numi-
tă și literară. În acest sens, reflecţia metalingvistică a vorbitorilor simpli tinde să
acceadă la o analiză subiectivă și naivă a faptelor de limbaj, care însă nu întotdea-
110 Eugenia Bojoga
una este și cea corectă3. Din perspectiva lingvistului, ea poate însemna eroare și
atitudine greşită, mai ales atunci când vorbitorii au o conștiință lingvistică precară
și încă nefixată, ca în cazul vorbitorilor de „limbă moldovenească”.
Decizia Curții Constituționale din 5 decembrie 2013

Revenind la realitățile lingvistice basarabene, Hotărârea Curţii Constituţionale
din 5 dec. 2013, prin care se acordă prioritate Declarației de independență şi, res-
pectiv, limbii române, i-a determinat pe reprezentanții partidelor politice să adopte
o atitudine tranșantă față de glotonim. În continuare, vom prezenta poziţia celor
cinci partide care au câştigat alegerile parlamentare din 30 noiembrie 2014, acestea
fiind Partidul Liberal din Moldova (PLM, preşedinte Mihai Ghimpu), Partidul
Liberal Democrat din Moldova (PLDM, condus de Vlad Filat), Partidul Democrat
(PDM, condus de Marian Lupu), Partidul Socialiştilor (PSM, președinte Igor
Dodon) şi Partidul Comuniştilor din Rep. Moldova (PCRM, al cărui lider este
Vladimir Voronin).
În ce privește atitudinea socialiștilor, vom menționa că Igor Dodon, președin-
tele PSM, deja în 2011 declara că cetățenii Republicii Moldova ar avea „cultura,
limba și destinul lor moldovenesc”, iar „împăcarea dintre București și Chișinău” ar
fi posibilă doar cu condiția ca „primul să recunoască identitatea diferită a moldove-
nilor de peste Prut” (Dodon 2011). Prin urmare, nu e de mirare că, în toiul discuți-
ilor despre eventualul amendament al Constituției, el a avertizat că nu va vota mo-
dificarea art. 13 din Constituţie în conformitate cu adevărul științific. Într-un in-
terviu pentru epresa.md, Dodon spunea că nu are de gând să susţină iniţiativa
liderului PD, de a-i conferi limbii române statutul de a doua limbă de stat:
„Nu voi vota. Marian Lupu, pe parcursul a câtorva luni, şi-a schimbat de câteva ori
poziţia. Noi nu vrem să fim cameleoni politici în acest sens. Noi avem o poziţie foarte
clară – limba care este în Constituţie trebuie să rămână cea care este acum” (Dodon
2013)4.
În ce privește poziția Partidului Democrat, dacă acum câțiva ani Marian Lupu
susţinea că din punct de vedere științific vorbeşte româna, dar din punct de vedere
politic – „moldoveneasca”, iar în 2010 propunea o soluţie de compromis5, între
3
În acest sens, precizăm faptul că Johannes Kabatek încadrează aspectele ce țin de denumirea sau
categorizarea limbilor în contextul mai larg al autoreferenţialității limbajului, al metalimbajului
vorbitorilor în calitate de lingviști (Kabatek 2003, p. 254–261).
4
De altfel, aceeași politică lingvistică și identitară a fost promovată de PSM și în platforma sa
electorală din preajma alegerilor parlamentare din 2014: „Astăzi, cu ajutorul conducerii ţării, istoria,
limba şi tradiţiile moldoveneşti sunt marginalizate în favoarea celor româneşti. Unionismul şi imi-
nenta unire cu România sunt infiltrate agresiv în inimile şi minţile tinerei generaţii, de la grădiniţă
până la absolvirea universităţii. 655 de ani de istorie şi statalitate pot fi şterse definitiv din memoria
genetică a poporului moldovenesc, dacă nu se vor lua măsuri urgente şi decisive” (Partidul
socialiștilor..., apud Vițu 2014).
5
Soluţia propusă de M. Lupu consta în următoarele: în art. 13 din Constituţie să rămână în con-
tinuare „limba moldovenească”, iar în paranteze să fie adăugat „limba română”. Despre consecinţele
timp și-a schimbat părerea, ajungând la concluzia că și din punct de vedere ştiin-
ţific vorbește „moldovenește”. În consecință, liderul PD a avertizat că formaţiunea
sa nu este de acord cu modificarea denumirii limbii de stat din „moldovenească” în
română, întrucât aceasta „nu reprezintă deloc o necesitate imperioasă, ci vine mai
curând ca un instrument politic” (Divergențe... 2013). Canalul de televiziune Publi-
ka.md a transmis, imediat după decizia CC de anul trecut, că Lupu ar fi avertizat că
deputaţii democraţi nu vor vota pentru schimbarea art. 13 din legea supremă în
conformitate cu adevărul ştiinţific. Cu acea ocazie, el a mărturisit că se consideră
moldovean sută la sută:
„Eu personal vorbesc moldovenește. Dreptul fiecărui cetățean al țării este să se auto-
determine din punct de vedere etnic și intercultural așa cum dorește” (Lupu 2013).
În opinia sa, pentru ca în textul Constituţiei să fie stabilită denumirea de limba ro-
mână, ar trebui organizat un referendum. Doar că, până la referendum, subiectul a
stârnit controverse în rândurile deputaților din același partid. Bunăoară, unii dintre
colegii lui M. Lupu au afirmat deschis că vorbesc româneşte, nu „moldoveneşte”.
Astfel, Vlad Plahotniuc, prim-vicepreședintele PD, în cadrul unui offline cu
bloggerii declara că limba sa maternă este româna. O poziție similară a avut şi
Adrian Candu, un alt lider PD, vicepreședinte al Parlamentului, care, la o emisiune
TV despre Acordul de Asociere dintre R. Moldova și UE, în care îl avea ca partener
de dezbatere pe Artur Reșetnicov, deputat PCRM, menționa că el vorbește româ-
nește. Atunci când comunistul i-a replicat că e vorba de „limba moldovenească”,
A. Candu a insistat: „eu vorbesc limba română”. „Să vă duceți cu Timofti la Bucu-
rești”, l-a admonestat aspru Reșetnicov (cf. Divergențe ... 2013).
Cu totul altă poziție au avut reprezentanții Partidului Liberal, cum era, de altfel,
și firesc, din moment ce inițiativa de a schimba art. 13 le-a aparținut în totalitate
parlamentarilor din PL. Avându-l în vizor pe M. Lupu, dar în acelaşi timp şi pe re-
prezentanţii altor partide, liberalul Victor Popa comenta astfel:
„Vom încerca prin metode ştiinţifice. Vom propune chiar şi conferinţe ştiinţifice
internaţionale. Vom încerca să-i convingem prin diferite metode, însă nu politice”.
În același context, deputatul PLDM Tudor Deliu adăuga:
„Avem Academia de Ştiinţe, avem un Institut al AŞM care se ocupă cu aceste
lucruri. Deputatul are o funcţie politică. El ridică sau nu ridică mâna şi nu poate să
determine ceea ce ştiinţa demonstrează că este invers” (cf. Lupu 2013).
În ce privește Partidul Comuniștilor din Rep. Moldova, reprezentanţii acestuia
au avut atitudinea cea mai vehementă. Cu titlul Doar poporul Moldovei este în
drept să decidă în care direcţie să se mişte, cum să se numească, în ce limbă să
vorbească!, ei au adoptat în 6 dec. 2013 Adresarea Partidului Comuniştilor din
Republica Moldova către partidele politice, mişcările şi organizaţiile obşteşti, în
care decizia Curții Constituționale este calificată ca
negative pe care le comportă această propuneri a se vedea volumul nostru Limba română – „între
paranteze”? (Bojoga 2013).
112 Eugenia Bojoga
„[...] o crimă gravă împotriva dreptului, adevărului şi independenţei statului

moldovenesc”,
„[...] un verdict trădător, care privează, fără drept de apelare şi flagrant, poporul mol-
dovenesc de dreptul la propria limbă literară, propria identitate şi stat. Istoria multise-
culară de vorbire, folosire şi dezvoltare a limbii moldoveneşti, limba lui Ștefan cel
Mare–Dimitrie Cantemir–Ion Druţă, este pusă la îndoială” (Doar poporul... 2013, p. 2).
Cei șase judecători de la CC au fost numiți „cetăţeni ai României”, „străini de
neam”, fiind blamați pentru că
„[...] au lipsit un popor întreg de dreptul de a numi propria limbă în conformitate cu
tradiţia istorică şi ştafeta vie a succesiunii naţionale şi culturale” (ibidem, p. 2).
După cum vedem, comuniştii nu au renunțat la directivele de odinioară ale
bolşevicilor. Fideli discursului moldovenist din anii ’20–’30 ai sec. XX, ei folosesc
aceleași mijloace retorice, o strategie discursivă similară, bazată pe mistificarea
faptelor şi rea-voință:
„Prin decizia sa, Curtea Constituţională a întors Republica Moldova în situaţia dra-
matică de la începutul anilor ’90, când întreaga clasă politică de la guvernare în mod
deschis tindea să lichideze statalitatea moldovenească şi vedeau în ea doar o etapă de
scurtă durată în calea spre „România mare”, când anume poziţia absurdă a elitelor de la
guvernare a dus ţara la conflictul fratricid transnistrean” (ibidem, p. 2).
Cu același aplomb, comuniștii continuă:
„[...] pe 5 decembrie 2013 judecătorii Curţii Constituţionale a Republicii Moldova
au atentat deschis la bazele orânduirii constituţionale a statului”,
„[...] au pus la îndoială legitimitatea internaţională a Moldovei, argumentarea hota-
relor sale internaţional recunoscute, au încercat să creeze premize juridice pentru înce-
putul lichidării statului moldovenesc independent şi contopirea lui cu România” (ibi-
dem, p. 2).
Ca o remarcă, ne întrebăm dacă denumirea corectă a limbii, pe care o susțin Aca-
demia de Ştiințe de la Chișinău şi comunitatea ştiinţifică internaţională, poate lichi-
da granițele statului independent Republica Moldova.
În 11 decembrie 2013 a urmat o altă declarație a PCRM: Consolidarea eforturi-
lor internaționale va permite Moldovei să evite acapararea prin absorbție de către
statul român în care ei se adresează statelor garant Ucraina și Rusia, către OSCE și
ONU
„[...] cu cerința de a opri lichidarea Rep. Moldova, de a opri guvernarea criminală,
efectuată în această țară sub steagurile Uniunii Europene” (Consolidarea eforturilor...
2013, p. 1).
În același număr al săptămânalului „Comunistul”, dedicat în întregime acestui su-
biect, Mark Tkaciuk interpreta astfel decizia CC:
„Astăzi, regimul lui Plahotniuc, Filat și Leancă a făcut un pas gigantic pe calea lichidă-
rii independenței statului Republica Moldova” (Tkaciuk 2013, p. 4).
Iar colegul său Dmitrii Cavruc exagera și mai mult, afirmând:

„Revoluția anticonstituțională continuă. Limba moldovenească a fost interzisă” (Cavruc
2013, p. 4).
Perverși în a-i manipula pe cetățenii de rând și uzurpând dreptul unic de a deci-
de în domeniul denumirii limbii, comuniştii aduc în scenă figura colectivă a popo-
rului, vorbind în numele acestuia:
„Doar poporul Moldovei este în drept să decidă în care direcţie să se mişte, cum să
se numească, în ce limbă să vorbească! Și vai de cei care încearcă să-l priveze de acest
drept sfânt!” (Doar poporul... 2013, p. 2)6.
Dar oare lingviștii de la Institutul de Filologie al Academiei, reprezentanții societă-
ții civile, elitele intelectuale nu fac parte din poporul Republicii Moldova, nu sunt
reprezentanții cei mai luminați ai acestuia? Cum rămâne atunci cu opinia lor, fi-
indcă, din moment ce ei se ocupă de studiul limbii și de corectitudinea vorbirii, tot
ei ar trebui să fie în drept să se pronunțe și asupra glotonimului! Firește, filologii de
la Chișinău n-au împărtășit niciodată punctul de vedere al comuniștilor şi s-au opus
de fiecare dată mistificării adevărului ştiinţific, doar că continuatorii lui Lenin,
Marx și Stalin nu au ținut cont de opinia lor.
În realitate, socialiștii și comuniștii devalorizează limba română, îi denigrează
prestigiul, îi mistifică istoria, îi compromit prezentul. Ei nu au renunțat niciodată la
strategia de odinioară, aplicată în fosta R.A.S.S. Moldovenească, în vederea creării
unei identități moldovenești aparte, prin aplicarea unei metode perfide: stabilind o
antinomie între limba română și graiul moldovenesc local.
„Denumirea corectă a limbii este limba română”
Spre deosebire de reprezentanții PCRM și ai PSM, pentru care ideologia de ba-

ză o formează doctrina moldovenismului de odinioară, reprezentanții elitelor şi
lingviştii de la Chişinău consideră că decizia Curţii Constituţionale din 5 decembrie
2013 elimină un fals științific și, totodată, repune în drepturi adevărul istoric despre
Basarabia. De altfel, demersul privind interpretarea art. 13 din Constituţie în func-
ție de Declarația de independență a fost făcut de către deputații-intelectuali Ana
Guţu, Mihai Ghimpu, Valeriu Munteanu, Corina Fusu, Boris Vieru şi Gheorghe
Brega, cu toții membri ai Partidului Liberal7. După decizia istorică din 5 dec. 2013,
Ana Guțu sublinia, pe bună dreptate, că
6
Decizia Curții Constituționale de la Chișinău a fost dur criticată și de către comuniștii din Trans-
nistria. Astfel, Oleg Horjan, președintele PC din Transnistria, declara: „pentru noi, transnistrienii, o
astfel de decizie a autorităţilor Republicii Moldova confirmă faptul că statalitatea Transnistriei, inde-
pendenţa RMN nu sunt o manifestare a «separatismului», ci unica posibilitate de a ne proteja poporul,
tradiţiile şi modul de viaţă pe care îl avem acum” (Horjan 2013).
7
Amănunte cu privire la această procedură se găsesc în grupajul Hotărârea privind interpretarea
art. 13 alin. (1) din Constituție în corelație cu Preambulul Constituției și Declarația de Independență
a Rep. Moldova (cf. Hotărârea... 2013).
114 Eugenia Bojoga
„[...] în Republica Moldova problema denumirii limbii este şi, cu siguranţă, va fi pe

larg exploatată de către politicieni în scopuri manipulatorii, astfel contribuind la ţinerea
în neştire a unei părţi bune a electoratului. Partidele de stânga insistă asupra teoriei
moldovenismului, care coboară în Evul Mediu, aceştia ignorând astfel în mod voit
istoria, deoarece statele europene moderne s-au format către mijlocul sec. al XIX-lea”
(Guțu 2014).
Opinia lingviștilor de la Academia de Ştiințe a Moldovei a fost sintetizată de
Vasile Bahnaru, directorul Institutului de Filologie, prin următoarea afirmație:
„[...] principalul motiv care frânează readucerea limbii române în capul mesei este
conjuncturismul oamenilor noştri politici, începând cu primele persoane şi terminând cu
ultimul birocrat din sistemul nostru de stat” (Bahnaru 2012).
El arată că, dacă lingviștii au obligația să elaboreze din perspectivă științifică com-
ponentele-cheie ale unei politici lingvistice echitabile, atunci guvernul și politicie-
nii sunt responsabili să o promoveze. Or, tocmai aici apare o neconcordanță crasă,
care poate fi calificată ca „lipsă a voinței politice”, a disponibilității guvernanților
de a ține cont de opinia savanților și a elitelor intelectuale de la Chișinău.
Ion Bărbuță, un alt lingvist de la Chișinău, declara într-un interviu că
„denumirea corectă a limbii este limba română”, venind cu argumente solide în ce
privește caracterul ilegitim al glotonimului susținut cu atâta vehementă de către
comuniști:
„Noi am preluat normele limbii române literare prin lucrările elaborate în România
şi nu suntem în drept să dăm o altă denumire acestei limbi. [...] Prin urmare, limba
română literară şi normele sale au fost instituite la Bucureşti, iar cei care au pus bazele
limbii române literare sunt lingviştii de peste Prut [...]. Dacă noi am fi contribuit la con-
stituirea limbii române literare, am fi avut dreptul moral să numim această limbă altfel.
Dar noi am fost de fapt cei care doar am utilizat aceste norme, le-am aplicat, le-am pre-
luat. Şi în cazul acesta nu cred că avem vreun drept moral să venim cu o altă denumire,
să spunem că limba aceasta ar trebui să se numească «moldovenească»” (Bărbuță 2010).
Autorul recunoaşte că lingviştii de la Chişinău nu au putut participa la constitu-
irea normelor literare ale limbii române din cauza condiţiilor istorice vitrege: între
anii 1812–1917, actualul teritoriu al Republicii Moldova a făcut parte din Imperiul
Rusesc. Or, tocmai în a doua jumătate a sec. al XIX-lea, în contextul proceselor de
transformare socială, politică şi culturală din România, are loc constituirea limbii
române moderne8. Momentele importante care au contribuit la stabilirea normelor
limbii literare au ocolit Basarabia şi au scos-o din circuitul general românesc. Cer-
cetătorii arată că din 1835, adică doar la câțiva ani după anexare, limba română este
interzisă şi substituită prin rusă, iar funcţionarii ţarişti vor începe să promoveze cu
obstinație limba moldovenească, apelativ conceput ca opus celui de limba română,
ei utilizând şi alte denumiri alternative, precum: местное наречие („grai local”),
8
În ce privește rolul limbii și al literaturii române în edificarea națiunii române de-a lungul sec. al
XIX-lea, a se vedea excelentul studiu scris de Angela Tarantino (Tarantino–Saracgil 2012).
молдаванский язык („limbă moldovană”) ş.a., pentru a îndepărta cât mai mult lim-
ba vorbită aici de cea din dreapta Prutului9.
Abia în perioada interbelică (1918–1940), atunci când Basarabia a făcut parte
din România Mare, româna intră în drepturile sale firești și în teritoriul dintre Prut
și Nistru, normele limbii literare funcţionând la nivelul întregii societăți. În aceeași
perioadă însă, în stânga Nistrului, în fosta Republică Autonomă Sovietică Socia-
listă Moldovenească (R.A.S.S.M., actuala Transnistrie), în contextul politicii lin-
gvistice sovietice, sunt elaborate o nouă identitate și o nouă limbă. De fapt, limba
„moldovenească” a constituit nucleul noii identități trunchiate și falsificate, întrucât
aceasta a fost concepută ca o alternativă la identitatea românească. Pavel Chior,
liderul grămătic al vremii, postula că limba nou-creată trebuie să fie cât mai simplă,
şi anume cât mai rudimentară și mai simplificată, aşa cum se vorbește în satele
transnistriene. În consonanţă cu spiritul revoluţionar al vremii, această limbă,
concepută pentru muncitori şi ţărani, trebuia să fie mai populară şi mai democratică
decât limba română „burgheză” a elitelor:
„Cultura şi limba româneascî di azi, fiind mânuitî di clasu burjuaznic, sî orienteazî
spri Franţâia. Deatâta az în România domneşti o limbî amestecatî cari nu-i priceputî
plugariului moldovan. [...] Deosăghirea iasta între limba clasului domnitori şi a clasului
asuprit în România – noi om pute s’o folosâm, dacî n’om scăpa din vederi şî aesti politi-
ceşti, când o formăm noi ortografia noastrî. Alfavitu cari îl alcătuim noi amu, trebui sî
cii aşa, ca şî moldovenii mai sus pominiţi sî poatî uşor a-l înţăleji ş’al potriji cu alfavitu
lor – latinesc” (Chior, apud Gribincea et alii 2004, p. 59).
Prin urmare, limba „moldovenească” a apărut dintr-un grai vorbit în Transnistria,
deci, la periferia cea mai îndepărtată a limbii române comune. Compararea acestui
grai popular şi rudimentar, ridicat la rang de limbă literară de ideologii regimului,
cu limba literară din România, a constituit un demers ilegitim din punct de vedere
lingvistic, deoarece român (românesc) şi moldovean (moldovenesc) nu sunt ter-
meni de acelaşi rang semantic. Moldovean, moldovenesc se află la nivelul termeni-
lor muntean, oltean, bănăţean, maramureşean, pe când român, românesc e termen
general pentru toată limba română comună şi literară (Coşeriu 2005, p. 127–128).
Cert este că după 1944, odată cu formarea Republicii Sovietice Socialiste Mol-
doveneşti, oficialităţile sovietice vor impune noua limbă „moldovenească” elabora-
tă în Transnistria şi în teritoriul dintre Prut şi Nistru. În acei ani planificarea lin-
gvistică prevedea îndepărtarea registrului literar al limbii române de registrul său
colocvial, adică de graiul moldovenesc, de limba vorbită de majoritatea locutorilor,
luându-se ca model de limbă graiul cu toate particularitățile sale fonetice, morfolo-
gice și sintactice. În plus, în urma unor acţiuni concrete de politică şi planificare
lingvistică, în R.S.S. Moldovenească a fost instaurată o situaţie tipică de diglosie,
care se caracteriza
9
Lidia Colesnic-Codreanca consideră că obiectivul politicilor culturale promovate de Imperiul
Ţarist a fost înapoierea băştinaşilor, omogenizarea şi rusificarea lor. Totodată era prevăzută dialecti-
zarea limbii române şi crearea unui grai apropiat de limba rusă (Colesnic-Codreanca 2003).
116 Eugenia Bojoga
„[...] prin distribuirea inegală a funcţiilor atribuite limbilor în contact, limba rusă
beneficiind de un statut privilegiat de limbă dominantă, iar limba română fiind vorbită
cu precădere în mediul rural” (Moldovanu 2007, p. 174),
adică având rol de limbă dominată, marginalizată și ostracizată.
În anii postbelici, promotorii „limbii moldoveneşti” se opuneau, în realitate, ex-
primării elevate, folosirii neologismelor, împotriva unui standard de limbă exem-
plară, optând pentru un nivel de limbă rudimentară. La nivel lexical, ei recomandau
împrumuturile artificiale din limba rusă, „cea mai progresistă limbă din lume”. De
aceea, doctrina limbii „moldoveneşti” a însemnat orientarea forţată spre graiul lo-
cal şi spre limba vorbită, interzicerea alfabetului latin, haosul ortografic şi ortoepic,
intruziunea masivă în lexic a rusismelor10.
Deși în anii ’60, adică pe la mijlocul perioadei sovietice, încep să se facă primii
paşi înspre apropierea de normele literare ale limbii române, sub formă de cultivare
a limbii, Klaus Heitmann demonstrează că istoria limbii literare naţionale din Mol-
dova Sovietică, începând cu anii ’20 şi până la perestrojka lui Mihail S. Gorbaciov,
constituie
„[...] o alternativă interesantă a unor încercări de a crea diferenţe mai mari sau mai
mici faţă de limba română vorbită în România, lucru care se efectua, pe de o parte, prin
efortul de a scoate în evidenţă caracterul independent al limbii moldoveneşti, pe de altă
parte, prin a-i atribui, în mod practic, limbii literare unele nuanţe orale, uzuale sau ru-
seşti” (Heitmann 1998, p. 59 )11.
Cu toate acestea, scopul separării limbii „moldoveneşti” de limba română nu a
putut fi atins, întrucât
„[...] oricâte rusisme ar fi adoptat şi cu oricâte creaţii ad-hoc s–ar fi încărcat, o limbă
bazată pe graiurile moldoveneşti şi care păstra structurile esenţiale ale acestora nu putea
fi altceva decât o formă a limbii române; o formă fără îndoială aberantă şi hibridă, ana-
cronică şi absurdă, dar totuşi o formă a limbii române” (Coşeriu 2005, p. 127–128).
Constituția Republicii Moldova din 1994

Odată cu victoria din 31 august 1989 și cu declararea independenței Republicii
Moldova în 27 august 1991, în contextul unor schimbări politice radicale în Europa
de Est, filologii de la Chişinău au crezut că teoria celor două limbi diferite între ele
(care a constituit chintesența politicii lingvistice sovietice) este definitiv rezolvată
10
În ce ne privește, am definit „limba moldovenească” astfel: „limba moldovenească este un con-
struct stalinist, care are la bază ideea vehiculată de Proletkult a unei limbi simple/simpliste, proletare.
Ea nu este altceva decât o română cu un vocabular extrem de redus şi rusificat, cu o sintaxă rudimen-
tară – „clasa proletară nu vorbeşte cu subordonate” – şi scrisă cu grafie chirilică” (Bojoga 2013,
p. 18).
11
O opinie similară are şi Kl. Bochmann: „Politica stalinistă în plan lingvistic a constat în ruperea
cât se poate de radicală a legăturilor cu limba română, în amplificarea particularităţilor faţă de limba
standard, prezente în mod normal în orice dialect, şi eventual în inventarea altora noi” (Bochmann
2004, p. 193).
și că de acum încolo denumirea adecvată a limbii va fi româna. De altfel, între anii

1991–1994 limba română devine o sintagmă firească, bucurând-se de un prestigiu
înalt la nivelul întregii societăți. Ea era utilizată în instituţiile publice, de către cetă-
ţeni şi politicieni, inclusiv de către vorbitorii de limba rusă. Doar că, după această
scurtă perioadă de euforie generală când se credea că româna va deveni în câţiva
ani limbă oficială, că va ajunge să funcţioneze în toate sferele sociale, că se va con-
verti în scurt timp în limbă de contact interetnic pe teritoriul Republicii Moldova,
astfel încât şi reprezentanţii celorlalte etnii, constrânşi de legislaţia lingvistică, să o
studieze, se revine brusc la politica lingvistică de odinioară.
Cu toate că lingviștii de pe ambele maluri ale Prutului stabiliseră unitatea nor-
melor literare în cadrul simpozionului internaţional Norma literară în contextul di-
versităţii funcţionale a limbii române, desfăşurat la Chişinău între 26 şi 27 noiem-
brie 1993, această unitate este din nou contestată, iar revendicările lingvistice ale
societăţii civile vor fi trecute cu vederea de către reprezentanţii clasei politice de la
Chişinău.
Astfel, în iulie 1994 reprezentanţii puterii (membri ai partidului agrar, adică
foști activiști de partid și președinți de colhoz) adoptă noua Constituţie a Republicii
Moldova, în al cărei art. 13 se stipulează că limba de stat (oficială) a Republicii
Moldova este „limba moldovenească”. În felul acesta, se revine în forță la situația
de dinainte de 1989: sferele de utilizare ale limbii române în societate se îngustează
drastic, Departamentul de stat al limbilor este desființat, legislaţia lingvistică este
boicotată. În ce privește apelativul limba română, el este de-a dreptul ostracizat și
tabuizat12.
Cert este că lingviștii și elitele intelectuale de la Chișinău, precum și reprezen-
tanți ai comunității științifice internaționale îi avertizaseră pe parlamentari că a in-
troduce glotonimul „limba moldovenească” în legea fundamentală a țării constituie
o violare gravă a adevărului științific. Întrucât demersurile lor nu au avut nici un
efect asupra politicienilor zilei, participanții la cel de-Al V-lea Congres al Filolo-
gilor Români, desfășurat în iunie 1994 la Iași și Chișinău, s-au adresat Parlamen-
tului Republicii Moldova cu doleanța de a ține cont de opinia savanților privind is-
toria și esența limbii române:
„Limba română este unica reprezentantă actuală a latinității orientale, oriunde ar fi
întrebuințată ca limbă de stat, limbă de cultură, limbă de comunicare” 13.
12
Pe lângă faptul că reprezentanţii partidului agrar desființează în 1994 Departamentul de stat al
limbilor, ei suspendă și termenul prevăzut pentru atestarea cunoştinţelor de limba română pentru
alolingvii care ocupă posturi administrative sau sunt funcţionari de stat, obstrucționând astfel imple-
mentarea legislației lingvistice adoptate în 31 august 1989.
13
La acel congres a participat și Eugeniu Coșeriu care declara următoarele: ”S-a întrebat, se pare,
cineva și la Congresul al V-lea al Filologilor Români dacă noi, lingviștii care ne ocupăm cu limba
română în toate formele ei, deci și cu graiul moldovenesc ca atare, avem dreptul să impunem
Parlamentului unui stat independent numele pe care trebuie să-l dea limbii acestui Stat. Într-adevăr,
nu avem dreptul; avem datoria. Nu, se înțelege, să-i ”impunem” ceva, ci să-i arătăm care este adevărul
118 Eugenia Bojoga
În Apelul către Parlamentul Republicii Moldova, adoptat în unanimitate la acel

congres, se sublinia că
„[...] acum, când se definitivează textul Legii Fundamentale a țării, Parlamentul nu
poate să ignore adevărul științific și trebuie să fixeze în Constituție, în spiritul respec-
tării acestui adevăr, denumirea limbii de stat din Rep. Moldova prin glotonimul LIMBA
ROMÂNĂ” (Apel 1994, p. 5).
Arătându-se care ar fi avantajele menținerii în sfera unei politici lingvistice ju-
dicioase, în Apel se sublinia că fixarea în Constituție a denumirii Limba Română
„[...] va pune capăt unui capitol rușinos al ideologiei și practicii din fostul regim
totalitar, în care Republica Moldova a fost implicată fără voie, va lichida pentru totdea-
una sursa periculoasă de tensionare a situației politice, excluzând duplicitatea în inter-
pretarea fenomenului lingvistic românesc, va permite românilor moldoveni să-și recape-
te siguranța și demnitatea de neam” (ibidem, p. 5).
Parlamentarii însă nu au luat în considerare acest apel, adresat cu o lună înainte
de adoptarea Constituției; în consecință, au procedat după cum i-a tăiat capul. Cert
este că, odată cu adoptarea noii Constituții, reprezentanții elitelor intelectuale de la
Chișinău (scriitori, profesori, ziariști, editori) au continuat să lupte pentru adevărul
științific, organizând mitinguri de condamnare a art. 13, expediind manifeste pe
adresa Parlamentului, însă fără nici un efect. De altfel, printre primii care au luat
atitudine au fost scriitorii de la Chișinău care declarau:
„[...] adevărul că limba noastră este română a fost definitiv clarificat, așa cum a fost
definitiv precizat și faptul că noi facem parte din națiunea română și literatura creată
dincoace de Prut este de asemenea română” (Declarație... 1994, p. 14).
Cerând substituirea necondiționată a sintagmei „limba moldovenească” prin cea de
limba română, scriitorii avertizau că în caz de neabolire a acestui fals științific, ei
își vor retrage operele din manualele școlare și vor face apel la comunitatea științi-
fică inernațională să intervină în dezbaterea lingvistică.
Proteste similare au fost adoptate și la alte foruri internaționale care s-au adresat
Parlamentului de la Chișinău să substituie sintagma cu iz stalinist prin cea adecvată
de limba română. Bunăoară, în protestul expediat de Academia Americano-Româ-
nă se subliniau următoarele:
„Aflăm cu surprindere că în noua Constituție a Republicii Moldova s-a introdus ca
limbă de stat așa-numita «limbă moldovenească». Așa cum am atras atenția personal
Domnului Președinte Snegur și cum s-a precizat în Moțiunea adoptată de participanții la
Congresul Academiei Americano-Române de Arte și Științe de la Chișinău (iulie 1993),
această denumire este greșită din punct de vedere științific. [...] Oricare ar fi consideren-
tele economice care duc la reintegrarea Republicii Molodova în politica fostei Uniuni
științific și istoric și să-l avertizăm cu privire la orice uneltire împotriva acestui Adevăr, ca nu cumva
să facă o greșeală care ar putea avea urmări extrem de grave” (Coșeriu 1994: 52-53).
Sovietice, a vorbi de limba moldovenească este un nonsens, deoarece, așa cum știu
foarte bine locuitorii acestei regiuni, denumirea aceasta nu are nici un corespondent în
realitatea lingvistică” (Declarație... 1994, p. 14).
Cert este că pe parcursul anilor următori au loc simpozioane ştiinţifice, congrese
naţionale şi internaţionale, întâlniri ale elitelor intelectuale cu reprezentanţii puterii,
în scopul de a-i convinge pe politicieni de adevărul științific. Deși în septembrie
1994 dl Petru Lucinschi, preşedintele Parlamentului Republicii Moldova, solicita
opinia savanţilor de la Academia de Ştiinţe a Moldovei în legătură cu art. 13 din
Constituţie, iar în martie 1995 dl Mircea Snegur, preşedintele Republicii Moldova,
se adresa Parlamentului cu mesajul Limba Română este numele corect al limbii
noastre, în care propunea să fie revăzut art. 13 din Constituţie, deoarece
„[...] ştiinţa lingvistică dovedeşte că vorbirea noastră, graiul nostru moldovenesc,
constituie doar una din varietăţile întregului glotic ce are un singur nume generic limba
română”,
la nivel de ansamblu nu s-au înregistrat rezultate pozitive. Cu excepția unui scurt
moratoriu (din 28 februarie 1996 până în 2001) asupra art. 13, obținut grație pro-
testelor repetate ale Academiei de Ştiințe de la Chișinău14 și deschiderii spre dialog
a domnilor P. Lucinschi și M. Snegur, guvernanții de atunci au revenit la politica
lingvistică sovietică și, în consecință, la doctrina moldovenismului de odinioară.
Începând cu 2001, odată cu câștigarea alegerilor parlamentare anticipate de că-
tre partidul comuniştilor din Republica Moldova, are loc implementarea politicii
lingvistice a acestui partid, care constă din eliminarea din uz a limbii române, ca
aparţinând altui popor şi altei ţări, şi revenirea la vechea teorie sovietică a celor
două limbii romanice de est – „moldovenească” şi română – diferite între ele. În
acest scop, reprezentanţii PC au comandat elaborarea unui Dicţionar moldovenesc-
românesc (Stati 2003) şi au adoptat Concepţia politicii naţionale de stat a Republi-
cii Moldova, care reprezintă
„[...] o parte a unui proces mai amplu de nation buildung, demarat în Basarabia de
ocupantul sovietic şi continuat de partidul comuniştilor” (Dungaciu 2005, p. 89).
Astfel, în pofida eforturilor lingviştilor de la Chişinău şi ale societăţii civile,
guvernele şi legislativele care s-au aflat la putere din 1994 până în 2010 au revenit
la politica lingvistică sovietică, utilizând denumirea limbii ca instrument în lupta cu
adversarii politici şi cu cei care nu împărtăşesc ideile moldovenismului. Totodată,
acești politicieni se limitează la propria lor competență lingvistică, fiindcă în reali-
tate, ei nu cunosc româna literară, limba pe care ei o vorbesc fiind limba de lemn:
14
La solicitarea lui P. Lucinschi, președintele Parlamentului, Academia de Ştiințe a Moldovei a
adoptat un răspuns oficial, în care se preciza: „Adunarea Generală a Academiei de Ştiinţe a Republicii
Moldova confirmă opinia ştiinţifică argumentată a specialiştilor filologi din Republică şi de peste
hotare (aprobată prin Hotărârea Prezidiului Academiei de Ştiinte a Republicii Moldova din 9 septem-
brie 1994), potrivit căreia denmirea corectă a limbii de stat (oficială) a Republicii Moldova este
Limba Română” (Răspuns... 1994, p. 12).
120 Eugenia Bojoga
„Acum, când unii politicieni de la Chişinău pun cu atâta râvnă problema denumirii
limbii noastre – alta decât cea română – desigur că ei o fac din raţiuni politice, ideolo-
gice. Dar, în ultimă instanţă ei o fac din nişte calcule egoiste, pentru că [...] ei îşi apără
comoditatea personală şi nivelul, gradul lor de cultură: la ce bun ar obosi să-şi asimileze
limba română – bogată, expresivă, nuanţată stilistic etc. –, când se pot „descurca” cu o
limbă „moldovenească” săracă, amestecată cu rusisme pe care ei le savurează din co-
pilărie sau din tinereţe?” (Pohilă 2008, p. 2).
Acestea fiind spuse, putem concluziona că demersurile din 2013 ale deputaților
liberali – Ana Guţu, Mihai Ghimpu, Valeriu Munteanu, Corina Fusu, Boris Vieru şi
Gheorghe Brega – au încununat, într-un fel, eforturile de aproape 20 de ani ale
lingviștilor și ale societății civile de la Chișinău de a repune în drepturi glotonimul
limba română și de a ridica prestigiul limbii literare la nivelul întregii societăți.
Doar că rămâne să mai fie făcut un ultim pas: validarea deciziei Curții Constituțio-
nale în Parlamentul Republicii Moldova. Astfel încât renunţarea definitivă la „lim-
ba moldovenească” și introducerea în art. 13 a glotonimului limba română depind
în continuare de voinţa politică de la Chişinău și de capacitatea de deschidere spre
valorile românești și europene a viitoarei coaliţii a partidelor pro-occidentale.
În loc de final
În termeni de sociolingvistică, în Republica Moldova asistăm astăzi la un con-
flict lingvistic ce se manifestă în cadrul aceleiași comunități de vorbitori româno-
foni. Cele două denumiri alternative – română şi „moldovenească” –, susţinute de
către filologi şi, respectiv, politicieni, ca pincipali actori ai politicii lingvistice, se
confruntă în mod deschis la nivelul întregii societăți. Altfel spus, între lingviștii și
elitele intelectuale de la Chișinău, care pledează pentru limba română, și anumiți
politicieni ai zilei – comuniști și socialiști – care susţin că denumirea limbii este
„moldovenească”, are loc un dialog al surzilor. Or, această lipsă de comunicare are
repercusiuni directe și nefaste asupra comunității de vorbitori. Fiind marcată la ni-
velul subconştientului de discursul moldovenist de odinioară și lipsindu-i conştiinţa
lingvistică din motive istorice obiective15, masa de vorbitori ia ca punct de reper
Constituţia Republicii Moldova. Preluând cuvintele unui blogger din Internet,
„[...] populatia din R. Moldova inca nu stie ca limba romana e limba oficiala a statu-
lui lor, conform ultimei decizii a Curtii Constitutionale, de asemenea nu stie ca Acade-
mia de Stiinte din R. Moldova si toti specialistii in domeniu au stabilit de mult ca nu
exista o limba propriu-zisa moldoveneasca si ca limba oficiala a statului R. Moldova e
limba romana [...] dar se pare ca unii precum Dodon au mai mare succes prostind oa-
menii in continuare cu neadevaruri sovietice” (Română... 2014)16.
15
Despre corelația dintre denumirea limbii materne și perceperea apartenenței naționale, precum
și despre criza identitară de la Chișinău a se vedea Bojoga 2010.
16
Ne referim doar la un comentariu – din cele peste 80 – ale bloggerilor care şi-au dat părerea pe
marginea sondajului Română sau moldovenească? Ce spun sondajele (cf. Română... 2014).
Apel 1994 = Apel către Parlamentul Republicii Moldova, în „Limba română” (Chișinău), IV, 1994,
nr. 3 (15), p. 4–5.
Bahnaru 2012 = Vasile Bahnaru, Noi românii, basarabenii, fiind majoritari aici sîntem mai curînd în
situația unor minoritari. Interviu cu Vasile Bahnaru, directorul Institutului de Filologie al Acade-
miei de științe a Moldovei, 30 august 2012; cf. http://www.europalibera.mobi/a/ 24692297.html
Bărbuță 2010 = Ion Bărbuță, Denumirea corectă a limbii este limba română. Interviu cu Ion Bărbuță,
directorul Institutului de Filologie al Academiei de Ştiințe a Moldovei, difuzat la Radio Europa
Liberă, august 2010; cf. http://politicom.moldova.org/news/ion-brbu-denumirea-corect-a-limbii-
este-limba-romn-205983-rom.html
Bochmann 2004 = Klaus Bochmann, Limba română: istorie, variante, conflicte. O privire din afară,
Cartdidacit, Chișinău, 2004.
Bojoga 2005 = Eugenia Bojoga, L’évolution des normes linguistiques du roumain dans la République
de Moldavie, în C. Sinner (ed.), Norm und Normkonflikte in der Romania, Peniope, München,
2005, p. 212–243.
Bojoga 2008 = Eugenia Bojoga, L’immaginario politico sovietico e la situazione attuale della lingua
rumena nella Repubblica di Moldova, în L. Valmarin, N. Neşu (eds), La lingua rumena: proposte
culturali per la nuova Europa, în „Romania Orientale” (Roma), XXI, 2008, p. 184–204.
Bojoga 2010 = Eugenia Bojoga, Identitatea refulată a basarabenilor şi limba „moldovenească”, în
V. Boari, S. Gherghina, R. Murea (eds), Regăsirea identităţii naţionale, Editura Polirom, Iaşi,
2010, p. 232–277.
Bojoga 2013 = Eugenia Bojoga, Limba română – „între paranteze”? Despre statutul actual al limbii
române în Republica Moldova, ARC, Chişinău, 2013.
Cavruc 2013 = Dmitrii Cavruc, Prutul de acum e trecut, în „Comunistul”, nr. 40 din 13 decembrie
2013, p. 4–5.
Colesnic-Codreanca 2003 = Lidia Colesnic-Codreanca, Limba română în Basarabia (1812–1918).
Studiu sociolingvistic pe baza materialelor de arhivă, Museum, Chişinău, 2003.
Consolidarea eforturilor... = Consolidarea eforturilor internaționale va permite Moldovei să evite
acapararea prin absorbție de către statul român , în „Comunistul”, nr. 40, 13 decembrie 2013 nr.
40 din 13 decembrie 2013, p. 3–4.
Constituția 1994 = Constituția Republcii Moldova adoptată în 29 iulie 1994; http://lex.justice.md/
viewdoc.php?action=view&view=doc&id=311496&lang=1
Coseriu 1999 = Eugenio Coseriu, Die östliche Latinität, în H. Förster, H. Fassel (eds), Kulturdialog
und akzeptierte Vielfalt? Rumänien und rumänische Sprachgebiete nach 1918, Thorbecke,
Stuttgart, 1999, p. 197–214.
Coșeriu 1994 = Eugeniu Coșeriu, Deontologia și politica, în „Limba română” (Chișinău), 1994, nr. 5–
6 (17–18), p. 52–61.
Coşeriu 2005 = Eugeniu Coşeriu, Limba română – limbă romanică. Texte manuscrise editate de
N. Saramandu, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2005.
Declarația 1994 = Declarația de protest a Academiei Americano-Române privitor la introducerea în
noua Constituție a Republicii Moldova a denumirii de „limba moldovenească” pentru realitatea
lingvistică a vorbitorilor de limba română de la est de Prut, în „Limba română” (Chişinău), 1994,
nr. 4 (16).
Declarație 1994 = Declarație a Consiliului Uniunii Scriitorilor din Moldova, în „Limba română”
(Chişinău), IV, 1994, nr. 4 (16).
Divergențe... 2013 = Divergențe în PD? Lupu – limba moldovenească, Plahotniuc și Candu – limba
română, în „Ziarul de gardă”, nr. 40 din 12 decembrie 2013, p. 3–5; http://www.zdg.md/stiri/
divergente-in-pd-lupu-limba-moldoveneasca-plahotniuc-si-candu-limba-romana
Doar poporul 2013 = Doar poporul Moldovei este în drept să decidă în care direcţie să se mişte, cum
să se numească, în ce limbă să vorbească! Adresarea partidului comuniștilor din Republica
Moldova către partidele politice, mișcările și organizațiile obștești, în „Comunistul”, nr. 40 din 13
decembrie 2013, p. 1–2; http://comunist.md/md/?p=7684
122 Eugenia Bojoga
Dodon 2011 = Comunistul Dodon: Avem cultura, limba și destinul nostru moldovenesc, în „Eve-
nimentul zilei”, 9 iunie 2011; http://ziarero.antena3.ro/articol.php?id=1307592738
Dodon 2012 = Igor Dodon, Nu vrea să fiu cameleon ca să-mi schimb părerea despre limba de stat;
http://www.publika.md/dodon--nu-vreau-sa-fiu-cameleon-ca-sa-imi-schimb-parerea-despre-
limba-de-stat_1123851.html
Dungaciu 2005 = Dan Dungaciu, Moldova ante portas, Editura Tritonic, Bucureşti, 2005.
Gribincea et alii 2004 = M. Gribincea, A. Gribincea, N. Şişcanu, Politica de moldovenizare în
R.A.S.S. Moldovenească. Culegere de documente şi materiale, Civitas, Chişinău, 2004.
Guțu 2014 = Să trecem Prutul cu mai multă îndârjirie. Gabriel Teodor Gherasim în dialog cu Ana
Guțu, în „Națiunea”, IV, 2014, nr. 3; http://www.ziarulnatiunea.ro/2014/01/22/sa-trecem-prutul-
cu-mai-multa-indarjire-1/
Heitmann 1998 = Klaus Heitmann, Limba şi literatura română în Basarabia şi Transnistria (aşa-
numita limbă şi literatură moldovenească), în idem, Limbă şi politică în Republica Moldova,
ARC, Chişinău, 1998.
Horjan 2013 = Oleg Horjan, Prin decizia CC cu privire la limba de stat se „lichidează statalitatea
moldovenească”; http://www.noi.md/md/print/news_id/32907
Hotărârea... 2014 = Hotărârea privind interpretarea art. 13 alin. (1) din Constituție în corelație cu
Preambulul Constituției și Declarația de Independență a Republicii Moldova, în „Limba română”
(Chişinău), XXIV, 2014, p. 15–48.
Kabatek 2003 = Johannes Kabatek, Las categorizaciones de las lenguas, del lenguaje y de los discur-
sos – teoría y ejemplos iberorrománicos, în Fernando Sánchez Miret (ed.), Actas del XXIII
Congreso de Lingüística y Filología Románicas. Salamanca 2001, vol. III, sección 4. Semántica
léxica, lexicología y onomástica, Niemeyer, Tübingen, p. 254–261.
Lupu 2013 = Lupu spune că vorbește limba moldovenească. Cum au reacționat colegii din AIE și
PCRM; http://www.publika.md/video-lupu-spune-ca-stiintific-vorbeste-limba-moldoveneasca–
cum-au-reactionat-colegii-din-aie-si-pcrm_1049091.html
Moldovanu 2007 = Gheorghe Moldovanu, Politică şi planificare lingvistică: de la teorie la practică
(în baza materialului din Republica Moldova şi din alte state), ASEM, Chişinău.
Partidul socialiștilor... = Partidul socialiștilor din Republica Moldova: „Moldova are nevoie de
altceva”; http://www.rfi.ro/stiri-politica-54110-republica-moldova-ue-rusia
Pohilă 2008 = Vlad Pohilă, Și totuși, limba română (articole, eseuri, prefețe, recenzii), Prometeu,
Chișinău, 2008.
Răspuns 1994 = Răspuns la solicitarea Parlamentului Republicii Moldova privind istoria și folosirea
glotonimului „limba moldovenească, în „Limba română” (Chişinău), IV, 1994, nr. 4 (16), p. 11–13.
Română 2014 = Română sau moldovenească? Ce spun sondajele; http://unimedia.info/stiri/romana-
sau-moldoveneasca-ce-spun-sondajele-75541.html
Tabouret-Keller 1997 = A. Tabouret-Keller, Les enjeux de la nomination des langues, Peeters,
Louvain-La-Neuve, 1997.
Tarantino–Saracgil 2012 = Angela Tarantino, Ayse Saracgil, Costruire la nazione con la lingua e la
letteratura: la Turchia e la Romania, în „Romania Orientale” (Roma), 2012, nr. 25, p. 205–245.
Tkaciuk 2013 = Mark Tkaciuk, Pentru ce este pregătită Moldova?, în „Comunistul”, 2013, nr. 40 din
13 decembrie 2013, p. 2–3.
Vițu 2014 = Valeria Vițu, Republica Moldova: spre UE sau spre Rusia?; http://www.rfi.ro/stiri-
politica-54110-republica-moldova-ue-rusia
LANGUE ROUMAINE OU „MOLDAVE”? UNE PERSPECTIVE

SOCIOLINGUISTIQUE SUR LA CONTROVERSE ACTUELLE DE LA
REPUBLIQUE DE MOLDAVIE
(Résume)
Dans le texte ci-dessus – nous présentons les principales données du débat linguistique de
Chişinău. Bien que la langue roumaine ait été déclarée langue officielle le 31 août 1994, après ni
même 5 ans, simultanément à l’adoption de la Constitution de la République de Moldavie en juillet

1994, son statut se voit discréditer par le retour à l’ancienne appellation de „langue moldave”. Par
conséquent, pedant ces dernières 20 années, le syntagme langue roumaine s’est difficilement frayé un
chemin dans la société moldave: glorifiée et promue par les élites intellectuelles de Chisinau, elle a
été en même temps blâmée et anathémisée par les politiciens communistes, pour lesquels déclarer
parler roumain était synonyme de „anti-moldave” et, forcément, de „fasciste”.
Afin d’offrir l’apperçu complet des échos de l’amendement par la Cour Constitutionnelle du 5
décembre 2013, conformément auquel la langue officielle de la République de Moldavie était „la
langue roumaine, et non pas la langue moldave basée sur la graphie latine”, nous faisons recours aux
fondements théoriques de la sociolinguistique et à quelques concepts-clés de cette discipline: glo-
tonyme/appellation de la langue, acteurs de la politique linguistique, communauté d’utilisateurs,
diglossie et conflit linguistique, prestige de la langue, langue domminante/langue dominée.
Cuvinte-cheie: limbă română, glotonim, actori ai politicii lingvistice, conflict lingvistic, decizia
Curții Constituționale din 5 dec. 2013.
Mots-clés: langue roumaine, glotonyme, acteurs de la politique linguistique, conflit linguistique,
l’amendement par la Cour Constitutionnelle du 5 déc. 2013.
eugenia.bojoga@gmail.co
LUMINIŢA CHIOREAN
CONECTORII ADVERBIALI.
PRACTICA ANALIZEI INSTRUCŢIONALE*
„Oamenii de azi nu sunt apropiaţi unul altuia de
un liant, ci doar de un conectiv.”
Constantin Noica
0. Introducere la tema conectorilor textuali

Pornind de la actualitatea conectorilor textuali sau discursiv-pragmatici, con-
siderăm necesare câteva precizări teoretice referitoare la distincţiile: frază vs enunţ/
text vs discurs, semnificaţie vs sens, respectiv semnificaţia sensului textual, opera-
tor vs conector, gramaticalizare vs pragmaticalizare, conectori sintactici vs conec-
tori textuali sau pragmatici, adverbul „non-referenţial”, rol pragmastilistic.
În cercetarea noastră despre conectorii textuali, cu referire la adverbul cu rol
discursiv-pragmatic, am urmărit următoarele aspecte: noţiuni teoretice despre co-
nectorii textuali sau discursiv-pragmatici; procesul de pragmaticalizare a adver-
bului; câteva aspecte descriptive, inventar şi analiză pragmastilistică a adverbului
discursiv – conector textual.
Fundamentarea ştiinţifică a articolului este susţinută în baza informaţiilor a trei
volume de referință în domeniu: DEP, Draşoveanu 1997 şi GBLR.
Corpusul de sprijin pentru direcția teoretică avansată va fi constituit din texte
poetice ce conţin adverbe cu rol pragmatic, fără semnificaţie referenţială, iar me-
todologia cu care vom opera este cea specifică morfosintaxei şi pragmastilisticii1.
1. Câteva lămuriri dinspre/ pentru o pragmalingvistică a adverbului

În concepţia coşeriană, discursul reprezintă actul sau seria actelor de vorbire
coerente, realizate de un vorbitor, într-o anume situaţie, iar textul nu e altceva decât
produsul respectivei activităţi (Coseriu 1967). Altfel spus: discursul relaţionează cu
producerea actelor de comunicare, iar textul reprezintă produsul comunicativ în
sine.
Mai mult: textul se justifică prin confirmarea sensului textual, definit de Carmen
Vlad ca „dimensiune fundamentală a textului”, ce demonstrează că „semnificatului
acestui macrosemn îi corespunde în text o expresie specifică”, motiv pentru care
lingvistica textului e o lingvistică a sensului (Vlad 2000, p. 18).
*
Publicat în Proceedings of the European Integration- Between Tradition and Modernity,
Tg. Mureş, 2013, p. 295–305, revăzut şi adăugit, la acest moment, articolul, cu dragoste şi preţuire, i-l
dedic dlui prof. univ. dr. G. G. Neamţu, celui care a contribuit la formarea mea ca lingvist. „Este sufi-
cient un surâs al vieţii pentru ca totul să recapete sens...” (Cât adevăr respiră însemnările filosofului!)
1
Adăugăm şi exemple de analiză instrucţională, specifică pragmalingvisticii.
Conectorii adverbiali 125
Reţinem, de asemenea, configurarea textului sub semnul „cercului hermeneu-

tic”: semn, gândire, lume, triada semnică ce influenţează redefinirea textului care
acoperă „sfera textului (explicit2) împreună cu contextul său (implicit)” prin sin-
tagma „text-aisberg”, propusă în lingvistica textului de Carmen Vlad, înţeles ca
„[...] un obiect eminamente verbal, parte a unui proces de comunicare şi de cunoaş-
tere, în şi prin care se dezvoltă el însuşi ca semn sau complex semnic şi ca purtător al
sensului” (Vlad 2000, p. 15).
Relaţionarea dintre conţinutul propriu-zis al textului („sfera”: sens noţional vs
sens-notă3) şi contextul său se reflectă în sensul textual, dirijat/controlat (explicit şi
implicit) prin prezenţa relatemelor (Draşoveanu 1997) – categorie care, în opinia
noastră, conţine: deictice, anaforă vs cataforă, relateme de modalizare (modaliza-
tori), relateme de negaţie, discurs raportat şi conectori sau implicaturi (Paul
Grice, teoria conversaţională), relateme active în construirea sensului relaţional
(sintactic şi pragmatic) prin selectarea semnificaţiilor referitoare la: a) realizarea
„funcţiei textuale” (Eugeniu Coşeriu) relevante unui asemenea „proces cumulativ,
holistic” (Paul Ricœur); b) identificarea contextului cu situaţia de discurs (cf.
socio- şi psiholingvistica); c) conectarea şi explicarea aspectelor cognitive şi
dinamice ale comunicării verbale prin procese inferenţiale (cf. „jocurile de limbaj”
ale lui Ludwig Wittgenstein (1921/1991) referitoare la corespondenţa dintre limbaj
şi lume; principiul cooperării la P. Grice; noţiunea de implicitare – Dan Sperber şi
Deirdre Wilson, în legătură cu pertinenţa; topoi, la J. C. Anscombre şi O. Ducrot
(cf. DEP, p. 17), semnificaţii relevante pentru alteritate4 ca dimensiune a limba-
jului, concept din care, pe lângă sensul de „a comunica cu altul”, transpare, mai cu
seamă, opţiunea la un text-secund, în „oglindă”, ca model asumat, subiacent text-
discursului caracterizat prin opoziţia lingvistic vs praxiologic.
În concluzie, reţinem observaţia lingvistei Carmen Vlad (2000, p. 12):
„Discursul, în calitate de construct praxiologic, descriind o activitate socială în baza
unui sistem de acţiuni, se caracterizează printr-un nivel motivaţional, unul intenţional şi
unul performativ (al execuţiei: enunţuri performative – funcţia autoreferenţială), iar
textul, obiect exclusiv lingvistic, nu este altceva decât rezultatul activităţii discursive,
rezultat ce pretinde o descriere în termeni formali, logico-semantici”.
Cum obiectul cercetării noastre îl constituie conectorii pragmatici sau textuali5
din clasa adverbului non-referenţial, ne preocupă, în special, implicaturile – „conţi-
2
Explicit: suma semnelor verbale exprimate; implicit: sesizarea deosebirilor conţinute la nivel in-
ferenţial.
3
Tiparele structurante – substantivizare, adjectivizare, verbalizare, adverbializare – corespund
sensului nerelaţional, prin urmare, fie sensului noţional (substantiv plus cuvintele substantivizate, adi-
că: clasa lexico-gramaticală a substantivului), fie sensului-notă: calificativ (clasa lexico-gramaticală a
adjectivului), procesual (clasa lexico-gramaticală a verbului) sau circumstanţial (clasa lexico-grama-
ticală a adverbului) – apud Draşoveanu 1997, p. 21.
4
În concepţia coşeriană, dimensiunile textului se referă la: varietate, omogeneitate, alteritate şi
metaforizare – dimensiunea metaforică a limbajului.
5
Clasificarea conectorilor: conectori sintactici şi conectori pragmatici.
126 Luminiţa Chiorean
nuturile comunicate indirect ce corespund aspectelor non-vericondiţionale ale

enunţurilor” (cf. Grice, apud DEP, p. 14) şi reprezentarea funcţiei acţionale6 a
limbajului (Austin, apud DEP, p. 13), manifestat în acte de limbaj – mostre discur-
siv-textuale (fapte lingvistice) ale enunţului.
În prezentarea adverbelor cu rol de conector pragmatic, fără semnificație refe-
renţială, trebuie să ținem cont de faptele de enunţare, de inferenţă şi de instrucţie,
ca definitorii în depăşirea modelului structural <formă–sens> prin recunoaşterea şi
impunerea dimensiunii pragmatice (apud DEP, p. 15–30).
Dintre faptele de enunţare, nu toate enunţurile au funcţie referenţială, în sensul
desemnării unui obiect al lumii, ci ilustrează cu fidelitate „cercul hermeneutic” al
limbajului (triada semn–gândire–lume), motivându-se prin funcţia autoreferenţială
(cu referire la ele însele), indicată nu de context, ci printr-un mod convenţional, la
nivelul structurii lingvistice, prin conectori pragmatici. Aceste enunţuri performa-
tive, în fapt, sunt ilustrarea propriilor acţiuni ale enunţării denumite/exprimate în
structura lingvistică. În acest caz, enunţarea este integrată în semnificaţia enunţuri-
lor, fiind vorba de o semnificaţie autoreferenţială (sens aluziv la propria enunţare),
dar nu autotelică („suficientă sieşi”), odată ce, prin inferenţe, sunt accesate, impli-
cate şi/sau validate alte enunţuri, drept compliniri subiective, e drept, dar dirijate,
prin instrucţiuni (apud DEP, sau implicaturi, în opinia lui Grice), spre opţiunea la
un anume câmp semantic (şi/sau izotopie).
Reţinem şi aspectul distincţiei dintre frază şi enunţ. Caracterizată prin structură
sintactică şi prin semnificaţia propulsată de cuvintele prezente în text (semnificaţie/
nivelurile limbii: fonetic, semantic şi lexical, morfologic, sintactic, stilistic şi/sau e-
lemente paralingvistice), entitate abstractă înscrisă doar în codul lingvistic al struc-
turii sale, fraza este obiectul lingvisticii. Enunţul este obiectul pragmaticii şi repre-
zintă interfaţa interlocutorilor dispuşi să schimbe nu fraze, ci enunţuri, în sensul
„frazelor completate cu informaţii care se deduc din situaţia în care aceasta este e-
nunţată.”(DEP, p. 18). În baza aceleiaşi surse lingvistice (DEP), „enunţul este pro-
dusul enunţării unei fraze” şi funcţionează în cheia unei varietăţi în unitate de en-
tităţi concrete, în sensul exploziei/imploziei inferenţiale generate de un anume sens
vectorial, prezent prin instrucţiuni sau conectori pragmatici, cei care provoacă şi
întreţin dialogul dintre lumi: fie dintre text şi context în sensul unui dincoace şi din-
colo de text, fie dintre locutor şi interlocutor. Relaxarea într-o comunicare constru-
ită pe mesaje, pe care nu conteneşti să i le trimiţi Celuilalt, merită efortul implicării
în înţelegerea rostului şi rostuirii conectorilor discursiv-pragmatici în enunţare.
2. Conectorii discursiv-pragmatici. Cazul adverbelor discursive

Instrucţiuni, „cuvinte ale discursului” („mots de discours”) şi conectori sunt
termeni folosiţi de O. Ducrot (DEP, p. 18) pentru conjuncţii, locuţiuni, adverbe fără
6
Cf John Austin: „[…]limbajul, în comunicare, nu are, în principal, o funcţie descriptivă, ci o
funcţie acţională: folosind limbajul, nu descriem lumea, ci realizăm acte de limbaj (DEP, p. 14).
semnificaţie referenţială, ci doar cu rol procedural la nivelul folosirii codului lin-

gvistic (ne referim, aici, atât la conectorii transfrastici, cât şi la cei frastici cu rol
pragmatic). O „analiză instrucţională” (DEP) poate genera o schemă de funcţionare
a conectorului („cuvânt instrucţional”) la nivelul enunţului. Exprimându-ne într-un
limbaj simplu: conectorul textual sau pragmatic reprezintă un cuvânt sau o sin-
tagmă (adverb, conjuncţie, interjecţie) care asigură legătura formală şi semantică
dintre componentele enunţului, participând la coeziunea şi coerenţa tematică a
textului şi orientează interpretarea lecturii enunţului, facilitând configurarea sen-
sului textual.
Diferenţei dintre sintaxă şi semantică, pe de o parte, şi pragmatică, pe de altă
parte, îi corespunde opoziţia dintre sistemul limbii şi folosirea acestui sistem. Ast-
fel, există două niveluri de înţelegere a limbii: cel al sistemului, respectiv cel de fo-
losire a sistemului. De sistemul limbii sunt preocupate sintaxa, prin stabilirea unor
reguli de bună formare (formă de suprafaţă), respectiv semantica de reguli de com-
punere (forma logică → semnificaţie a frazei), iar de uzul sistemului limbii, prag-
matica ce acţionează prin legi ale discursului (interpretare completă a frazei, adică
procesul ce-i atribuie enunţului valoarea comunicativă).
Sistemul limbii se referă la codul lingvistic. Or, obiectul pragmaticii îl constitu-
ie folosirea sistemului lingvistic în comunicare (enunţ), şi nu codul lingvistic. Rela-
ţiile dintre cod şi folosirea acestuia presupun existenţa şi manifestarea a două an-
sambluri de noţiuni: codificare (informaţii codificate lingvistic: codificare concep-
tuală, prin adverbe de enunţare în cazul aspectelor vericondiţionale, respectiv prin
negaţie metalingvistică, în cazul aspectelor non-vericondiţionale)/inferenţă (infor-
maţii nonlingvistice, derivate inferenţial), respectiv instrucţiune (informaţie pro-
cedurală: codificare procedurală, prin conectori)/inferenţă.
Odată ce pledăm pentru înţelegerea limbajului (performanţa pragmatică7, apud
Grice), şi nu pentru suma de „producţii lingvistice” (performanţa lingvistică, apud
Chomsky), ne interesează analiza instrucţională a conectorilor, în special proce-
sul de pragmaticalizare a adverbului.
2.1. Din structura informaţională a enunţului: despre pragmaticalizare
În lingvistica actuală, fenomenele desemantizării şi/sau resemantizării sunt aso-
ciate proceselor de gramaticalizare şi pragmaticalizare. Gramaticalizarea, feno-
men manifestat în sistemul limbii (codul lingvistic), constă în transformarea ele-
mentelor lexicale în categorii funcţionale (mijloace lingvistice cu funcţie gramati-
cală; de ex: operatorii verbali, conectorii gramaticali, modalizatorii etc.). Pragmati-
calizarea se referă la constituirea mărcilor pragmatice (mijloace lingvistice cu
funcţie pragmatică – de ex., tema cercetării noastre: conectori discursivi adverbiali
şi structuri discursive, expresia retorică a conectorilor discursivi adverbiali şi influ-
7
„În tradiţia francofonă inaugurată de Benveniste (1996; 1974) şi urmată de Ducrot (1972; 1973;
1980; 1984; 1989), pragmatica nu aparţine studiului performanţei, ci al competenței: aspectele prag-
matice sunt codificate în limbă, iar limba conţine instrucţiuni asupra acestor utilizări posibile. Aceasta
este teoria pragmaticii integrate.” (DEP, p. 25)
enţarea sensului textual). Cele două fenomene implică, deseori, situaţii de lexicali-
zare, subiect generos pentru lexicologi, proces referitor la formarea unor noi unităţi
lexicale (de ex.: împrumutul, formarea cuvintelor, fixarea frazeologică, dar şi rese-
mantizare/desemantizare). Pragmaticalizarea urmează, de cele mai multe ori, gra-
maticalizării, remarcându-se opţiunea pentru o resemantizare a conectorilor grama-
ticali (caracterizaţi prin sens scalar).
În studiul nostru, apelăm doar la aspectele privind raportul dintre informaţiile
procedurale şi inferenţe, ce determină interpretarea sensului textual al enunţului şi,
implicit, amprentarea stilistică a discursului literar (liric).
Într-o primă etapă, abordăm doar unele aspecte, punctuale, ale fenomenelor
enumerate.
Potrivit GBLR (p. 613), tematizarea, numită şi topicalizare8, constă în „plasarea
în poziţia iniţială din enunţ a unui component căruia nu-i este caracteristică această
poziţie” şi se realizează prin „reorganizarea sintactică şi prin schimbarea topicii,
putând fi însoţită de marcatori specifici şi de dublare”.
Rematizarea, citând aceeaşi sursă lingvistică (GBLR, p. 615), constă în „mar-
carea caracterului de remă al unei secvenţe din enunţ. Structura tipică de rematizare
este cea care izolează tema […], scoţând astfel în relief rema […]”.
Rematizarea este adesea pusă în legătură cu focusul (componentă a informaţiei
noi, elementul reliefat prin contrast pe un anumit fundal) şi cu focalizarea (proce-
deul de reliefare a informaţiei noi cu diverse mijloace şi plasarea în poziţie de
focus, definită funcţional, prin efect, şi nu formal, prin poziţie şi mijloace, ca tema-
tizare9). Trebuie reţinută importanţa focalizatorilor nu doar în reliefarea constituen-
tului rematic, ci şi în relevarea valorilor semantico-pragmatice specifice, propul-
sând presupoziţii: „produc inferenţe semantice propoziţionale” (GBLR, p. 303).
Focalizarea reprezintă acţiunea motivantă în enunţare prin caracterul salient al mij-
loacelor de realizare, în clasificarea cărora, pe lângă accentul frastic şi modificările
de topică (tematizarea), avem marcarea prin focalizatori specifici, categorie repre-
zentată predominant prin adverbe discursive (chiar, şi, tocmai, nu etc.).
Altfel spus, focalizarea presupune salienţa lingvistică, descrisă de Al. Mardale
(2012) ca unitatea lingvistică ce „prezintă o serie de proprietăţi categoriale, lexica-
le, sintactice, semantice şi/sau prozodice-intonaţionale speciale”. Considerăm nece-
sară completarea cadrului descriptiv pentru salienţa lingvistică prin termenul inci-
denţei inferenţiale imperative configurată prin presupoziţiile introduse, provocate şi
generate prin focalizatorii adverbiali, caracterizaţi în GBLR, ca marcatori cu dublu
rol: atât în reliefarea unui constituent, cât şi propunerea/generarea „valorilor se-
mantico-pragmatice specifice, introducând anumite presupoziţii” (GBLR, p. 616).
8
Temă sau topic; rema – comentariu (engl. topic-comment). Sunt diferiţi termenii temă din struc-
tura temă–remă, respectiv din roluri tematice.
9
Tema nu poate fi focalizată. Şi tema, şi rema focalizată preferă poziţia iniţială a enunţului; di-
ferenţa constă în faptul că tema este nemarcată, iar focusul apare sub accent frastic şi poate fi precedat
de focalizatori (GBLR, p. 615)
2.2. Dinspre o pragmastilistică: adverbele cu funcţie discursiv-pragmatică

Conectorii textuali sau pragmatici reprezintă o clasă eterogenă de termeni lexi-
co-gramaticali cu rol nonreferenţial, implicaţi în articularea relaţiilor discursiv-
pragmatice realizate între componentele enunţului, la nivel transfrastic sau frastic.
Din categoria conectorilor textuali fac parte conjuncţii, adverbe, interjecţii, struc-
turi discursive de tip anaforic, de negaţie etc.
Opţiunea pentru adverbele discursiv-pragmatice o motivăm prin importanţa a-
cestora, atât la nivel transfrastic, cât şi frastic, ca semn indicial referitor la intenţia
comunicării şi, implicit, în înţelegerea şi interpretarea sensului textual, odată ce co-
nectorii de acest tip promovează continuitatea tematică şi rematică, susţinând foca-
lizarea. Considerăm că, fără înţelegerea rolului pragmatic al acestor conectori la ni-
velul enunţului, ar exista o interpretare eronată a sensului textual. De suferit ar avea
şi receptarea discursului literar, care nu ar trebui să conţină vreun dezacord/vreo
confuzie între semnele şi sensurile poetice.
Conform GALR (2005),
„[...] nu există elemente specializate pentru marcarea diverselor conexiuni de natură
pragmatică între propoziţiile sau frazele care alcătuiesc un text, înţeles ca rezultat al
discursului. […] Se poate constata o anumită preferinţă de ocurenţă a unor conectori la
nivelul textului, datorită rolului lor pragmatic, discursiv” (GALR 2005, vol. II, p. 729).
De exemplu: adverbul discursiv or10 – marcă a dezacordului.
2.2.1. Subclase adverbiale discursive. Inventar, caracterizare şi aspecte sti-
listice
În contextul focalizării, evident ca reliefare a unei informaţii rematice prin pla-
sarea acesteia în topica de focus, vom discuta aspecte din teoria şi practica conec-
torilor discursiv-pragmatici de tip adverbial. Din teoria clasei lexico-gramaticale a
adverbului, obiectul cercetării îl constituie pragmaticalizarea adverbului ca proces
lingvistic, transfrastic, mai rar, şi frastic, de iniţiere/promovare a valorilor discur-
siv-pragmatice şi generare inferenţială, vizând nu doar conexiunea dintre enunţuri
sau relaţii la nivelul enunţului, ci şi evidenţa sensului textual.
Cercetarea respectă clasificarea adverbelor discursive propusă în GBLR (2010),
în funcţie de trei criterii: a) procesele discursiv-pragmatice (tematizare şi focaliza-
re; acte de limbaj); b) rolurile argumentative/ intenţia enunţătorului/ feed-back al
co-enunţătorului; c) structuri discursive.
A) După procesele discursiv-pragmatice (tematizare şi focalizare; acte de lim-
baj), se inventariază următoarele subclase discursive de conectori adverbiali ai ac-
telor de vorbire:
– mărci ale actului expresiv/ale enunţului exclamativ (GBLR, p. 301): două aser-
ţiuni; aserţiune şi întrebare; promisiune şi ordin; ordin şi ameninţare (GBLR, p. 652);
– adverbe relative – cum, când, unde – cu rol de conectiv discursiv → cum
„cauzal”/„temporal”/„de loc”; când „concesiv”/„opoziţional”, „condiţional”; unde
„cauzal”, „opoziţional”;
10
În GALR 2005, or este considerat conjuncţie.
– mărci de focalizare sau mărci focale şi mărci restrictive (se realizează prin
semiadverbe, topică fixă (chiar el…).
Notă. Din inventarul marcatorilor specifici şi al structurilor specifice pentru
temă, reţinem doar structura adverbială discursiv-anaforică: cât despre (presupoziţia
unui déja vu, deja cunoscut), care, rămânând în semantica matricială a cuantificato-
rului, va exprima intenţia vorbitorului în identificarea „precisă” a referentului. De
ex.: structura discursivă cât despre (mine)…/Cât despre (ce am discutat/cele discu-
tate), echivalentă semantic cu locuţiuni prepoziţionale de tipul: referitor la…; cu
privire la…; în ceea ce priveşte… (conectori gramaticali), îşi modifică sensul canti-
tativ, preferând cuantificarea calitativă: precizia e calitatea impusă de enunţător,
context al subiectivizării, teorie impusă/promovată de Elisabeth Traugott (1989),
explicată prin evoluţia sensurilor referenţiale ale cuvintelor către valori semantice
orientate spre locutor: epistemice şi pragmatice.
B) După rolurile argumentative/ intenţia enunţătorului/feed-back-ul inferenţial
al co-enunţătorului, conectorii adverbiali, pe care-i vom numi şi „decodori” ai dis-
cursului argumentativ, se clasifică în următoarele subclase discursive:
– mărci de modalizare şi de evidenţialitate: mai, şi, chiar, prea, încă, abia, cât,
tocmai, pasămite, (care)vasăzică, chipurile etc.;
– mărci expresive: ce, cât (cât de frumoasă!), tocmai etc.;
– mărci de aproximare/ale unui potenţial fictiv, iluzoriu: cam, aproape, aproxi-
mativ, circa, în jur de, peste, pe (la…), oarecum, întrucâtva etc., sau: parcă,
acum11 (desemantizat temporal) etc.;
– mărci de confirmare: într-adevăr, bun (bine)/rău, inclusiv etc.;
– mărci de explicaţie sau justificare: de aici etc.;
– mărci de concesie: totuşi, cu toate acestea, (şi) tot, măcar, barem, oricum etc.;
– mărci de rectificare: de fapt, în fine, altfel spus/gândit, altminteri, altfel etc.;
– mărci de obiecţie: păi, cică, apropo etc.;
– mărci ale dezacordului/ale negaţiei: dimpotrivă, or/nici, însă, în schimb etc.;
– mărci de concluzie: aşadar, prin urmare, deci12, aşa că etc.;
– mărci ale adaosului: în plus, de altminteri, apoi, pe urmă etc.;
Inventarului realizat în GALR (2005), îi adăugăm următoarele tipuri de mărci
discursive:
– mărci restrictive sau limitative: numai13, doar, atât etc.;
– mărci de apoziţionare (apozeme): adică, bunăoară, alias etc.;
– mărcile de sugestie anaforică sau dublantele anaforice: de aici; de aceea;
după aceea; din cele de mai sus reiese că; în final; în fine etc.;
– mărcile retorice: oare (au)14, cât, unde, când, cum, încotro (ex.: Cât mai
lucrează!)
11
„Ce trebuie să fi fost acum o lună de zile cu teii în floare, îşi spuse visător?” (Eliade 1981, p. 17).
12
„Deci” = adverb compus din „de” şi „aici” (cf. Zafiu 2009).
13
„Între ape, numai ea era pământ” (Stănescu 1985, p. 206).
14
„Floare-arsă, […] / Au văzut-ai tu, văzut, / pas de gând nepriceput, / Unde mândra mi s-a dus /
Valea-n jos ori valea-n sus?” (Eminescu 1979, p. 205) – discurs retoric specific poeziei populare.
C) Structuri adverbiale care vizează subclasele conectorilor de structură discur-

sivă referitoare la:
– introducerea unei noi teme: în schimb, acestea fiind spuse, din păcate, altfel
spus/ gândit etc.;
– organizarea informaţiei, ierarhizarea ideilor – conectori discursivi ierarhici: în
primul rând/în al doilea rând/în ultimul rând; mai întâi/apoi; pe de o parte/
pe de altă parte etc.;
– rolul metacomunicativ: teoretic/sincer/natural (vorbind), logic/mecanic
(gândind), pe scurt, mai precis, mai bine-zis etc.;
– structurile pro-frază de tipul: da, sigur, fireşte, nu, nicidecum, cu siguranţă etc.
Adăugăm:
– coordonarea alternativă: stări combinate (de echivoc, de dinamic, confuzie):
ba…, ba…; când…, când…; acum….; acum… etc.;
2.3. Note la o retorică a adverbului discursiv-pragmatic
În practica analizei instrucţionale a conectorilor, am optat pentru mostre ale dis-
cursului literar, propunând un corpus de texte relevante în interpretarea pragmasti-
listică a adverbului cu rol de conector discursiv în configurarea poetică a sensului
textual. Vom analiza rolul stilistic al „decodorului discursiv” implicat în ampren-
tarea stilistică a discursului poetic.
 Repetitivul „mai”… dincolo de canon
În poezia simbolistă bacoviană, conectorul „mai” renunţă la semantica repetiției
în favoarea exersării unei tehnici cumulative de recompunere a spaţiului poetic, în
care aglomerarea de obiecte din universul domestic, paradoxal, nu sufocă, ci aduce
liniştea, calmul, resemnarea, rămânerea în contingenţă, semne indiciale ale „sfârşi-
tului continuu”: „Mai spune s-aducă jăratec […] / Mai spune s-aducă şi ceaiul /
[...] Mai spune s-aducă şi lampa [...]” (Decembre)
Despre un efect poetic inedit, exersat prin acelaşi procedeu cumulativ, putem
vorbi în discursul liric neomodern stănescian, unde acelaşi conector adverbial
„mai” potenţează simbolurile ascensionale durative simultan cu ieşirea din contin-
gent, raportată la simboluri universale, făcută cinetic, în mişcări derulate cu lentoa-
rea ce mimează nostalgia iubirii dincolo de timp: „Mai lasă-mă un minut / Mai
lasă-mă o secundă / Mai lasă-mă o frunză, un fir de nisip. / Mai lasă-mă o briză, o
undă. / Mai lasă-mă un anotimp, un an, un timp” (Viaţa mea se iluminează).
Folosind aceeaşi tehnică şi păstrând acelaşi registru romantic, eul liric accentu-
ează eminescianul pattern al iubirii, teiul – „axis mundi”, intertext remarcat citito-
rului absolut aleatoriu în evocarea existentelor poetice generatoare de iubire: „Mi-a
mai rămas şi-un ram de tei, / Îl vrei, iubita mea, îl vrei?”(Amfion, constructorul).
Alteori, conectorul cumulativ „mai” este substituit cu „încă”: „trece-alene / o
leoaică arămie / cu mişcările viclene, / înc-o vreme, / şi-nc-o vreme…”(Leoaică tâ-
nără, iubirea) – prelungirea timpului iubirii spre/într-un illo tempore.
Sau rolul cumulativ este interpretat triumfător prin conectorul „nici”: „Nu mă
face frumos nici tristeţea, / nici amurgul, nici foamea, / nici inima altuia, / nici co-
pacii altuia… / nici cuvântul…” (Cântec) – negaţia existentelor prin recunoaşterea

clipei.
Observăm că avem de-a face cu stiluri poetice diferite. Astfel, la George
Bacovia, un subiect S (eul liric, deictice pers. I) intră în posesia unui cumul C prin-
tr-un intermediar (deictic verbal pers. a II-a), apelat insistent, chiar enervant, prin
verbul dicendi; de aici, imaginea unui univers construit prin aportul celor doi ac-
tanţi. La Nichita Stănescu, un subiect S (deictice specifice eului liric) intră în pose-
sia unui cumul C prin acţiuni personale; de aici, rezultă un univers dăruit celuilalt
(interlocutorului) din/prin generozitatea poetului. Notăm, de asemenea, evocarea ca
particularitate a conectorului „mai” cumulativ – de unde: discurs evocator.
 Structura discursiv-anaforică „prepoziție + aceea”
Principiul poetic al discursului liric stănescian îl constituie simultaneitatea, mar-
cată pragmastilistic prin structura discursivă „după aceea”, un discursiv anaforic cu
rol evocator, ce trimite la un antecedent şi „colaborează” cu acesta în vederea con-
struirii imaginarului ontic: „După aceea se sărută de nenumărate ori cubul […] /
După aceea se ia un ciocan..” (Lecţia despre cub) sau: „După aceea s-a făcut tă-
cere” (Mişcare în sus).
Rolul cumulului construit în baza anaforei nu este străin de noi distribuţii
funcţionale prin distribuţiile conectorilor: „pe urmă” sau „apoi”, ce prezintă aceeaşi
disponibilitate semantică a derulării metaforelor, metonimiilor şi simbolurilor în
planuri simultane: „Pe urmă ne vedeam din ce în ce mai des, / Eu stăteam la o
margine a orei, / tu – la cealaltă / ca două toarte de amforă” (Poveste sentimen-
tală) – simbol: timpul iubirii deopotrivă consimţit.
De cele mai multe ori, trecerea de la un simbol la altul, de la o imagine metafo-
rică la alta se face prin conector temporal, cu precauţie, mimând, adesea prin repe-
tiţie, expansiunea temporală dinspre contingenţă (existent) spre transcendenţă (exis-
tând) – atitudine specifică unui demers autoscopic: călătoria în sine (pact somatog-
rafic: „[…] Până când, până când în tâmple şi în frunte mi se-nfigeau sunând /
întâmplări, amintiri […] veniri şi plecări” (Continuitate) – nu epuizare, extenuare,
ci o atitudine dedalică, cu un efort creator sisific.
În poezia lui Marin Sorescu, observăm că ultimul element al izotopiei identitare
este evidenţiat printr-o structură de tipul: „la urmă”, „după care” sau „şi (narativ),
în sfârşit” – „Şi, în sfârşit, o soartă / Şi cu încă o soartă (de unde-o mai fi ieşit?) [–
rol cumulativ] / Fac două (Scriem una şi ţinem una, / Poate, cine ştie, există şi via-
ţă de apoi)” (Contabilitate) – „poate, cine ştie”… prezumţie; conector metadiscur-
siv retoric.
Revenind la structura discursivă „prepoziție + aceea”, în discursul liric sores-
cian, are rol concluziv – „de aceea”: „De aceea / Eu mă emoţionez…” (Capriciu).
În analiza instrucţională asupra semnificaţiilor pragmastilistice ale conectorului
adverbial din structurile discursiv-anaforice „după aceea” vs „de aceea”, ilustrate
prin versurile celor doi poeţi, se constată scenarii diferite. În poezia stănesciană, un
subiect S (deictice personale şi verbale, pers I – cf. „lecţiile15”), după o enumerare

de acţiuni simultane, finalizează demersul poetic printr-un ultim element E, păs-
trând semantica evocatoare. Poezia soresciană surprinde prin interpretarea conclu-
zivă.
 T111: pronume/adjectiv nehotărât/adverb/conector adverbial16
A. STRUCTURI-TIP
(1) „Străbunica ştie tot” (Pop)
(2) „Nu face roade tot pomul”(Folclor).
(3) E un ştie tot.
(4) Mi i-a dat de tot…
(5) L-a lăsat sărac de tot.
(6) „Nu mai sta de tot ofta / Şi în gând nu mă mustra…” (Eminescu).
(7) „Pe la poarta cui mi-i drag, / Treabă n-am, dar tot îmi fac” (Folclor).
(8) Cu timpul, i-ar vrea tot mai aproape.
B. SOLUŢII:
(1) tot = pronume/complement direct
(2) tot = adjectiv pronominal nehotărât (=orice)/atribut adjectival
(3) un ştie tot = substantiv/nume predicativ
(4) de tot = locuţiune adverbială/predicativ suplimentar
(5) de tot = formant adverbial (= foarte) din structura superlativului absolut
(6) tot = adverb de mod repetitiv (=mereu)/complement circumstanţial de mod
(7) tot = conector adverbial concesiv (= totuşi)/fără funcţie sintactică
(8) tot = conector adverbial progresiv (=din ce în ce)/fără funcţie sintactică
3. În loc de concluzii, reţinem câteva aspecte din practica adverbelor cu rol dis-
cursiv-pragmatic referitoare la dificultăţi/controverse:
– „şi” conector duplicitar: sintactic şi/sau pragmatic (ex. şi coordonativ/şi adver-
sativ; şi narativ; şi cumulativ, semiadverb focalizator);
– „liniştea” conectorilor specializaţi – adverbialele discursive:
• sintactic (prin urmare, aşadar);
• pragmatic (în fond, în primul rând, ca să spun aşa, dimpotrivă);
– rolul „amprentării” stilistice prin acţiunea adverbialului anaforic de tipul: din
cele de mai sus reiese că, din cele spuse…, de aceea, de aici, în final;
– opţiunea în analiza conectorului adverbial cu statut incert: conjuncţie sau
adverb?
• „dar, iar, însă, ci, numai că” – schimbare tematică, revenire la tema an-
terioară, contrazicere a aşteptărilor; dar – narativ, marcator conver-
15
Poezii din Opere imperfecte, de ex.: Lecţia despre cub, Lecţia de citire, Lecţia despre zbor,
Lecţia despre cerc.
16
...T 111 – tema care ar urma în Neamţu 2007 (autorul îşi încheie cartea cu T 110).
saţional; iar – contrast tematic, valori discursive; ci – corectare şi

substituire;
• conclusivele: aşadar, prin urmare, deci, de aceea etc. = conectori ad-
verbiali: relaţiile evidenţiate: fapt – consecinţă; premisă – conclu-
zie sau introduce o explicaţie de tip apozitiv.
Notă. De interes, ar fi relaţiile pragmatice discursive din structura construcţiilor
incidente. Adverbul poate fi component al construcţiilor incidente: ei, bine; aşa,
şi…; mă rog etc., iar semantica şi uzul incidenţei s-ar explica prin roluri tematice,
precum: opinie; explicaţie; incidenţă; ori prin: legătura dintre idei sau discursul ra-
portat (vocativ; interjecţie adresativă; circumstanţial parantetic: Desigur, voi veni.
Din păcate, nu).

Coseriu 1967 = E. Coseriu, Determinación y entorno, în idem, Teoría del lenguaje y lingüística
general. Cinco estudios, Editorial Gredos, Madrid, 1967.
DEP = J. Moeschler, A. Reboul, Dicţionar enciclopedic de pragmatică. Coordonarea traducerii:
Carmen Vlad şi Liana Pop, Editura Echinox, Cluj-Napoca, 1999 (ediţia originală: Seuil, Paris,
1994).
Cluj-Napoca, 1997.
Eliade 1981 = Mircea Eliade, La ţigănci, în idem, În curte la Dionis, Editura Cartea Românească,
Bucureşti, 1981.
Eminescu 1979 = Mihai Eminescu, Literatura populară, vol. I. Ediţie îngrijită şi prefaţată de
D. Murăraşu, Editura Minerva, Bucureşti, 1979.
GALR 2005 = Gramatica limbii române, vol. I. Cuvântul, vol. II. Enunţul, Editura Academiei Ro-
mâne, Bucureşti, 2005.
Mardale 2012 = Al. Mardale, Despre conceptul de salienţă lingvistică şi căror fenomene corespunde
în limba română, în R. Zafiu et alii (coord.), Limba română. Direcţii actuale în cercetarea lin-
gvistică [...]. Actele celui de-al XI-lea Colocviu al Departamentului de Lingvistică, Editura Uni-
versităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2012, p. 147–156; http://halshs.archives-ouvertes.fr/halshs-
00673661
Neamţu 2007 = G. G. Neamţu, Teoria şi practica analizei gramaticale. Distincţii şi... distincţii (cu
trei seturi de grile rezolvate şi comentate). Ediţia a II-a revăzută, adăugită şi îmbunătăţită, Editura
Paralela 45, Piteşti, 2007.
Stănescu 1985 = Nichita Stănescu, Evocare, în idem, Ordinea cuvintelor. Versuri (1957–1983). Pre-
faţă, cronologie şi ediţie îngrijită de Alexandru Condeescu, cu acordul autorului, vol. I, Editura
Cartea Românească, Bucureşti, 1985.
Traugott 1989 = E. C. Traugott, On the rise of epistemic meanings in English: An example of subjec-
tification in semantic change, în „Language”, LVII, 1989, p. 33–65.
Vlad 2000 = C. Vlad, Textul aisberg. Elemente de teorie şi analiză, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-
Napoca, 2000.
Wittgenstein 1921/1991 = L. Wittgenstein, Tractatus logico-philosophicus. Traducere, cuvânt intro-
ductiv şi note de Alexandru Surdu, Editura Humanitas, Bucureşti, 1991.
Zafiu 2009 = R. Zafiu, Evoluţia adverbelor de timp atunci, acum, apoi către statutul de mărci dis-
cursive, în Rodica Zafiu, Gabriela Stoica, Mihaela N. Constantinescu (eds), Limba română. Teme
actuale. Actele celui de-al 8-lea Colocviu al Catedrei de limba română, Editura Universităţii din
Bucureşti, Bucureşti, 2009, p. 779–793.
ADVERBIAL CONNECTORS.
ANALYSIS OF THE INSTRUCTIONAL PRACTICE
(Abstract)
In our research regarding the textual connectors, we focused on the following issues: theoretical
concepts concerning the textual or discoursive-pragmatic connectors; the adverb's process of prag-
maticalization; some descriptive aspects, an inventory and a pragma-stylistic analysis of the discour-
sive adverb (seen as textual connector).
The supporting corpus for the proposed research direction will consist of poetic texts containing
adverbs with a pragmatic role, without referential meaning, and the methodology we shall use is
specific to Morpho-Syntax and Pragma-Stylistics.
Cuvinte-cheie: conector sintactic vs conector textual; sens textual vs sens relaţional; adverb dis-
cursiv pragmatic; analiză pragmastilistică.
Keywords: syntactic connector vs textual connector, textual meaning vs relational meaning; dis-
coursive-pragmatic adverb; Pragma-Stylistic analysis.
Universitatea „Petru Maior”

Târgu Mureş, str. Nicolae Iorga, 1
luminita.chiorean@yahoo.com
DORIN-IOAN CHIRA
ELEMENTE DE ORIGINE FRANCEZĂ

ÎN VOCABULARUL LIMBII ENGLEZE*
În situaţii de contact lingvistic, nivelul cel mai vulnerabil al limbii îl constituie

vocabularul, schimbările intervenite aici fiind mult mai rapid percepute şi analizate
decât cele de la alte nivele ale limbii. Se estimează că mai mult de 120 de limbi de
pe întregul glob au contribuit la extinderea vocabularului limbii engleze. Majorita-
tea împrumuturilor existente în limba engleză provin însă din două limbi: franceza
şi latina. Acestora li se adaugă şi elemente scandinave, importante din punct de ve-
dere calitativ, nu şi cantitativ (cuvintele de origine scandinavă fac parte din stocul
de bază al limbii engleze, în multe cazuri înlocuind chiar cuvinte englezeşti).
Elementul împrumutat cunoaşte diferite grade de integrare în limba receptoare; în
cazul lui le weekend (franceza fiind limba receptoare), weekend are gen gramatical,
însă a păstrat morfologia, ortografia, înţelesul şi pronunţia din engleză. Cuvântul
lifter are morfologia verbului francez (astfel a fost integrat în sistemul verbal al
limbii franceze), are pronunţia franceză, iar înţelesul şi utilizarea sa s-au schimbat (în
limba engleză verbul lift nu este folosit în acelaşi fel). Calcurile de structură sunt un
alt tip de împrumut, în care cuvintele sau expresiile preluate din limba sursă sunt
traduse în limba receptoare, ca în cazul construcţiei lune de miel (limba franceză),
tradusă în limba engleză ca honeymoon (echivalentul englezesc al lui lune este moon,
în timp ce al lui miel este honey). Se face uneori distincţia între un împrumut deja
fixat în limbă şi un împrumut ocazional, care nu este integrat în limba gazdă.
T. McArthur (1998) identifică câteva situaţii care conduc la împrumuturi. În pri-
mul rând, sunt menţionate contactele strânse în circumstanţe ce necesită bilin-
gvism. În al doilea rând, dominarea unor limbi de către altele (din motive legate de
cultură, politică, economie, religie sau din alte raţiuni) constituie o altă cauză im-
portantă a împrumuturilor. Astfel, numeroase cuvinte din vocabularul limbii fran-
ceze au pătruns în engleză în Evul Mediu, pentru că franceza era limba puterii poli-
tice şi sociale şi canalul prin care cultura europeană a pătruns în Marea Britanie; o
mare parte a vocabularului limbii latine a pătruns în limba engleză în timpul Renaş-
terii (direct sau prin intermediul limbii franceze), întrucât limba latină era limba re-
ligiei, a educaţiei, a erudiţiei. În al treilea rând, T. McArthur atrage atenţia asupra
sentimentului de necesitate, caz în care vorbitorii unei limbi împrumută elemente
dintr-o altă limbă pentru diverse scopuri (educaţionale, tehnologice, culturale, etc.).
*
Profesorul mediocru vorbeşte, cel bun explică, profesorul superior demonstrează, iar marele pro-
fesor inspiră. Profesorul G. G. Neamţu a fost şi va fi o sursă de inspiraţie pentru mulţi dintre noi. La
mulţi ani!
Elemente de origine franceză în vocabularul limbii engleze 137
Exemple de acest fel de împrumuturi culturale1 sunt: boomerang, kangaroo, wom-

bat (Australian Aboriginal); tattoo, taboo (Tahitian, Tongan şi Polynesia); apart-
heid, commando, spoor (Afrikaans); bwana, chimpanzee, impala, zombie (Bantu);
anorak, igloo, kayak (Aleut şi Inuit); barbecue, hammock, iguana (Arawakan, prin
intermediul limbii spaniole); cannibal, canoe, hurricane (Caribbean prin interme-
diul limbii spaniole); avocado, cocoa, chocolate, coyote (Nahuatl, prin intermediul
limbii spaniole); algebra, assassin, sherbet, syrup, zero (arabă, prin intermediul
limbilor spaniolă, franceză sau italiană); amen, bedlam, camel, maudlin, sodomy
(ebraică, prin intermediul limbilor greacă, latină şi idiş); lama, yeti (tibetană);
hooligan (irlandeză), corgi, flannel (galeză); borsch, gulag, perestroika, vodka
(rusă); coach, goulash (maghiară); robot (cehă); ombudsman (suedeză). În ultimul
rând, T. McArthur susţine că reputaţia şi prestigiul asociat cu utilizarea cuvintelor
dintr-o altă limbă sunt factori ce stau la baza împrumuturilor. Adesea, în cazul unor
contacte strânse, cele două limbi nu sunt considerate sau percepute ca având acelaşi
rang; limba cu vorbitori competenţi şi abili va fi considerată ca fiind limba
prestigioasă (+ P). În cazul diferenţelor de prestigiu, transferul se va face de la
limba prestigioasă (+ P) înspre cealaltă limba (– P), mai puţin importantă, şi se va
concentra asupra ariilor lexicale în care vorbitorii limbii cu prestigiu sunt mai influ-
enţi. După Cucerirea Normandă, are loc un aflux imens de cuvinte împrumutate din
limba franceză în engleză, mai cu seamă termeni religioşi, artistici, administrativi şi
militari. Aceste elemente lexicale aveau conotaţii legate de prestigiu, reputaţie, faimă
şi reflectau preocupările clasei sociale superioare vorbitoare de limbă franceză. În
consecinţă, cuvintele împrumutate şi cele native ocupă registre diferite (G. Hughes,
citat de Leith 1997): begin – commence; book – volume (commence şi volume tind
să fie asociate cu contexte formale). Există şi cazuri în care împrumuturile intră din
limba mai puţin prestigioasă (–P) în limba prestigioasă (+P), dar, de obicei, aceste
împrumuturi au sensuri depreciative. Scots Gaelic (limba gaelică, limbă celtică vor-
bită în Scoţia) poate cel mai bine ilustra acest fenomen. Utilizarea ei a fost descu-
rajată şi a ajuns să fie văzută ca fiind inferioară (chiar şi de către vorbitorii ei).
Dacă împrumuturile dintr-o limbă (sursă) într-altă limbă (receptoare) sunt prea nu-
meroase, atunci vorbitorii limbii receptoare pot considera că aceasta este contami-
nată. B. Bryson (1990) observă că, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial,
Franţa nu a reuşit să ţină pasul cu ştiinţa şi tehnologia contemporană, iar după răz-
boi a împrumutat din engleza americană mulţi termeni legaţi de inovaţiile tehno-
logice. Apoi, impactul culturii americane (muzică, film, mass-media, turism) a fost
uriaş; şi mai multe împrumuturi, cum ar fi shopping, gadget, parking, au intrat în
limba franceză. Între timp, au fost depuse eforturi pentru eliminarea acestor ter-
meni sau pentru a-i aduce în rezonanţă cu ortografia şi morfologia limbii franceze,
sugerându-se parc sau parcage pentru parking şi campement pentru camping.
1
Toate elementele lexicale de origine franceză discutate şi prezente în lucrare sunt preluate din
sursele menţionate în lista bibliografică.
138 Dorin-Ioan Chira
Împrumutul se bazează pe bilingvism. În cazul existenţei unui număr mare de

vorbitori bilingvi împrumuturile vor fi mai frecvente, mai obişnuite şi vor avea o
anvergură mai mare şi un efect mai profund. Aici ar trebui făcută o distincţie între
bilingvism şi convergenţă, un alt tip de schimbare lingvistică. Mai întâi, în timp ce
împrumutul necesită doar un bilingvism limitat şi adesea presupune existenţa unei
limbi cu prestigiu (+P) şi a alteia care nu se bucură de acelaşi prestigiu (–P), con-
vergenţa presupune bilingvism permanent, iar statutul social al limbilor în cauză
trebuie să fie egal (dacă una din limbi devine limbă cu prestigiu, aceasta poate cau-
za dispariţia celeilalte). În al doilea rând, în timp ce împrumuturile afectează în
special vocabularul, convergenţa doar arareori implică elemente lexicale (însă are
efecte mari asupra sintaxei şi morfologiei). În sfârşit, în timp ce împrumutul este
unidirecţional, convergenţa este reciprocă, caracteristicile sale fiind resimţite în
egală măsură de limbile convergente.
Unele limbi tind să adopte noi elemente, în timp ce altele le adaptează. Aici se
ridică întrebarea dacă aceste tendinţe sunt predictibile. Un răspuns simplu este greu
de găsit. Naţionalismul lingvistic poate fi un motiv; de exemplu, în Islanda se crede
că împrumuturile pot înstrăina oamenii de limba şi cultura lor şi, prin urmare, acest
proces este descurajat. Gradul de adaptare depinde, de asemenea, de cantitatea de
cuvinte care deja există în limba receptoare. Gradul de bilingvism este şi el impor-
tant; dacă vorbitorii limbii receptoare cunosc limba din care se împrumută, este mai
puţin probabil să adapteze cuvintele împrumutate. Unul dintre cele mai evidente ti-
puri de adaptare este cel mai bine ilustrat de cazurile în care vorbitorii înlocuiesc
sunete din limba secundară cu sunete din limba primară: de exemplu, vorbitorii de
franceză tind să înlocuiască consoanele dentale cu [s, z], în timp ce vorbitorii de
germană le înlocuiesc cu [t] (întrucât nici franceza nici germana nu are consoanele
dentale), pronunţând cu [s] sau cu [t] iniţial cuvinte ca: thousand, Thackeray, thin.
Adaptarea poate presupune şi un înţeles nou, care este dat de materialul lexical na-
tiv folosit în calcuri lingvistice. După cum spune şi numele, este vorba despre cu-
vinte sau expresii obţinute prin traducerea dintr-o altă limbă, ca în cazul engl. su-
perman, obţinut prin traducerea din germană a lui Übermensch; un alt exemplu ce-
lebru este cel al cuvântului englezesc skyscraper care a dat gratte-ciel (în franceză)
şi Wolkenkratzer (în germană). Pot fi traduse sintagme întregi, ca time flies, din la-
tinescul tempus fugit, sau that goes without saying, care este o traducere a expresiei
cela va sans dire din limba franceză. Aceasta dovedeşte că vorbitorii limbii engleze
au împrumutat un model de combinare a elementelor lexicale pentru a exprima o
idee. Dar şi cuvintele împrumutate pot fi adoptate. În acest caz se păstrează mode-
lele limbii-sursă, iar influenţa limbii receptoare este mică. Cuvintele împrumutate
adoptate pot fi considerate elemente străine, care însă, pe parcursul timpului, sunt
acceptate în limba-gazdă şi se comportă ca elemente native. Cantitatea de cuvinte
împrumutate diferă de la o limbă la alta. În albaneză, numărul împrumuturilor este
impresionant, în timp ce în ţări ca Islanda împrumuturile sunt complet descurajate.
Limba engleză a împrumutat foarte mult (din aproximativ 120 de limbi, aşa cum
am subliniat anterior) şi, prin urmare, peste jumătate din cuvintele existente în vo-
cabularul acesteia sunt de origine straină. Ne vom opri, în cele ce urmează, asupra
elementelor de origine franceză, cu certitudine cele mai numeroase, din vocabula-
rul limbii engleze.
Franceza a influenţat în mod fundamental vocabularul limbii engleze. Dat fiind
prestigiul său cultural, limba franceză a fost sursa multor cuvinte care se găsesc în
vocabularul actual al limbii engleze. Primele contacte între cele două culturi au
avut loc în Evul Mediu. În perioada premergătoare Cuceririi Normande (1066),
după exilul normand al lui Eduard Confesorul, contactele dintre cele două culturi
au luat avânt. În 1042, când Eduard s-a urcat pe tronul englez, nobilii francezi care
l-au urmat în Anglia au fost instalaţi în poziţii cheie. Revitalizarea vieţii monahale,
care a început în Franţa, si-a exercitat influenţa asupra multor membri ai obştilor de
călugări. Mulţi dintre aceştia au plecat în Franţa pentru a studia sistemul şi modul
de viaţă monahal. Cuvinte, nu prea numeroase, de origine franceză au pătruns în
vocabularul limbii engleze în vremea acestor contacte: capon, castel, prud,
coroune, capelain, tur, canceler.
După Cucerirea Normandă, contactele dintre Anglia şi Franţa au fost constante
şi stabile. Engleza a rămas limba ţării, dar Norman French (varietate a vechii limbi
franceze de nord) a devenit limba guvernului şi a fost folosită în biserică, justiţie şi
de către noua clasă superioară. Norman French (Anglo-Norman, în context brita-
nic) a fost până în secolul al XIII-lea predominantă în Anglia şi a avut influenţe în
Ţara Galilor, Scoţia şi Irlanda. Unul dintre rezultatele cuceririi Angliei a fost ab-
sorbţia a sute de cuvinte de origine franceză în vocabularul limbii engleze şi pier-
derea multor cuvinte din engleza veche. Conform opiniei lui D. Crystal (1995), din
aproximativ 10 000 de cuvinte care au pătruns în vocabularul limbii engleze până
la sfârşitul secolului al XIII-lea, mai bine de trei sferturi încă se găsesc în vocabula-
rul actual al limbii engleze.
Între împrumuturile din secolul al XII-lea se numără cuvinte ca: saint, abbot,
prison, cardinal, council, clerk, peace, fruit, mercy, rent, oil, court, standard, para-
dise, empress, treasure, passion, justice, charity, prove, miracle, table. La începu-
tul secolului al XIII-lea, contactele directe cu Franţa s-au diminuat. Spre sfârşitul
secolului al XIV-lea, limba franceză a fost înlocuită cu limba engleză şi a devenit
limba acceptată de clasele superioare şi de literaţi. Procesul de împrumut a conti-
nuat, fiind preluate cuvinte atât din Norman French (vorbită în Anglia), cât şi din
Central French (care devine limbă standard în Franţa). Unele cuvinte provenite din
Norman French au fost înlocuite de forme noi, preluate din Central French, dân-
du-se, astfel, un nou impuls influenţei limbii franceze. Întrucât la acea vreme
Parisul avea autoritate în probleme de cultură şi litere, mulţi termeni culturali îşi
fac loc în vocabularul limbii engleze. Nu este greu de identificat dacă un cuvânt
împrumutat provine din Norman French sau din Central French. Spre exemplu, w a
fost păstrat in Norman French, însă s-a transformat întâi în gw, iar mai apoi în g în
Central French; astfel, cuvântul wage a fost împrumutat din Norman French, în
timp ce cuvântul guarantee a fost împrumutat din Central French. Majoritatea îm-
prumuturilor din secolul al XII-lea până în secolul al XIV-lea se încadrează
într-una din următoarele categorii: artă, arhitectură şi construcţii, biserică şi religie,

divertisment, modă, gastronomie, guvern şi administraţie, vânătoare, sistem legal,
literatură, medicină, armată, clase sociale.
Liste scurte de cuvinte împrumutate în secolele al XI-lea şi al XII-lea (aranjate
după data împrumutului, nu după câmpul semantic) au fost deja prezentate. În con-
tinuare oferim o scurtă listă de cuvinte împrumutate în secolele al XIII-lea şi al
XIV-lea: – (la începutul secolului al XIII-lea) baron, blame, feast, lamp, olive,
poor, religion, sergeant, sermon, service, duke, wait, catch, prelate, basin, art,
boil, cellar, champion, chapel, chapter, chaste, crucifix, dame, devotion, fig, dig-
nity, estate; gentle, heresy, heritage, image, lesson, medicine, messenger, minstrel,
noble, physician, pillar, pity, preach, prince, proof, remedy, salvation, servant,
siege, spice, state, story, temptation, treason, trinity, poison, service; – (târziu în
secolul al XIII-lea) abbey, defend, falcon, leper, music, malady, scarlet, spy, mar-
shal, park, reign, clergy, country, fool, heir, robe, supper, mustard, sugar, colour,
friar, fry, grape, herb, homage, jewel, judge, manor, melody, minister, mutton,
painting, palace, parliament, partridge, pray, realm, safe, slave, sovereign, squire,
sue, venison, abbess, battle, cathedral, chief, choir, dinner, empire, forest, govern,
madam, mayor, pain, roast, sir, verdict; – (la începutul secolului al XIV-lea)
almond, beef, blue, blanket, carol, chair, chivalry, coat, curtain, exchequer, exile,
faith, fashion, gender, gown, ivory, lace, lantern, majesty, orange, pasty, pearl,
peer, poet, romance, salmon, saucer, sceptre, soldier, sturgeon, title, towel, vicar,
vinegar, heron, loin, attorney, chronicle, culpable, jaundice, leisure, single, adore,
stallion, diamond, ruby, chase, mirror, button, mistress, pheasant, baptism, boot,
coroner, tenant, biscuit, dean, prose, cream, sober, advocate, immortality;
mansion, patrimony, reward, subject, sanctuary, paper; – (târziu în secolul al XIV-
lea) grammar, logic, pastor, pellet, adultery, appetite, peach, adorn, divine, just,
liberty, royal, tragedy, treatise, authority, captain, legacy, scent, bill, salary, am-
bush, volume, convert, lattice, schism, treaty, magic, army, bay, oppose, veal, con-
fection, copy, viscount, bar, mince, pigeon, salad, sanctity, noun, toast, secret.
Bail, jury, lemon, loyalty, nutritive, tart, assembly, revenue, compilation, guard,
public, peasant, virile sunt împrumuturi din secolul al XV-lea. Sfârşitul Evului
Mediu a adus cu sine o schimbare în modul în care franceza a influenţat engleza.
Această schimbare este definită de doi factori. În primul rând, în timp ce în Middle
English (perioada cuprinsă între anii 1150–1500) numărul împrumuturilor a fost
mai mare decât fusese vreodată, la începutul secolului al XVI-lea, franceza devine
sursa unor clase particulare de cuvinte (multe dintre aceste clase se adresau grupu-
rilor educate sau celor care utilizau termeni tehnici; de exemplu, multe din împru-
muturile lexicale din secolul al XVI-lea sunt termeni care se referă la război). În al
doilea rând, aceste împrumuturi au pătruns cu pronunţia franceză modernă (aceasta
a fost păstrată parţial şi rareori anglicizată). Împrumuturile mai vechi din franceză
au fost asimilate de limba engleză, acestea respectând în totalitate regulile de pro-
nunţie şi accent ale acesteia. De exemplu, table, chair sau court au fost atât de bine
asimilate încât identificarea originii lor necesită ajutor. Împrumuturi ca amateur ori
connoisseur, care păstrează o parte din pronunţia franceză, nu sunt atât de bine in-
tegrate în limba engleză (spre deosebire de table, chair, court).
Această perioadă nu este foarte reprezentativă pentru influenţa franceză, minion,
trophy, pilot, scene, machine, combat, genteel fiind câteva dintre împrumuturi. Se-
colul al XVII-lea, marcat de legături strânse între Anglia şi Franţa în domeniul
literaturii, este mai bogat în împrumuturi din limba franceză decât secolul al
XVI-lea. Au continuat, în acelaşi timp, şi împrumuturile de termeni militari şi co-
merciali. Iată o listă de termeni selectati: soup, champagne, jaunty, envoy, ballet,
aide-de-camp, beau, commandant. Secolul al XVIII-lea a adus un nou val de îm-
prumuturi din franceză. Termenii împrumutaţi sunt din domeniile militar, diploma-
tic, viaţa socială şi artă. Pronunţia acestor cuvinte nu a fost asimilată complet celei
englezeşti. Listele de cuvinte care urmează sunt extrem de selective: – (din prima
jumătate a secolului al XVIII-lea) reservoir, debris, brunette, police, bureau, cha-
peron, chute, detour, picnic, etiquette; – (a doua jumătate a secolului al XIX-lea)
debut, vignette, morale, brochure, chiffon, boulevard, genre, souvenir, nuance, ra-
vine, amateur, plateau. Dubletele indică, prin pronunţia lor, timpul aproximativ al
adoptării lor. De exemplu, pronunţia lui ch indică faptul că împrumuturi ca cham-
ber ori chance au intrat în limba engleză în perioada englezei medii (Middle En-
glish), în timp ce cuvinte ca chiffon ori chauffeur au fost împrumutate în limba en-
gleză în perioada englezei moderne. Silaba accentuată poate de asemenea să indice
perioada în care a avut loc împrumutul: blanket, village, carriage au fost împru-
mutate în timpul englezei medii (acestea respectând tiparul englezesc, cu accentul
pe prima silabă), în timp ce prestige sau balloon au fost împrumutate în perioada
englezei moderne (în aceste cazuri nu este urmat tiparul limbii engleze). Secolul al
XIX-lea este o perioadă productivă pentru împrumuturile din limba franceză, aces-
tea aparţinând următoarelor domenii: artistic şi literar (résumé, cliché, motif, fin-de-
siècle), militar (barrage), social şi diplomatic (chauffeur, elite, fiancée, attaché),
gastronomie (restaurant, menu, soufflé) şi vestimentar (beret). Majoritatea terme-
nilor de origine franceză care au fost împrumutaţi în această perioadă (precum şi în
secolul al XX-lea) nu au fost asimilaţi pronunţiei limbii engleze, aşa cum s-a
întâmplat cu împrumuturile din secolele anterioare. Procesul de împrumutare a
continuat şi în secolul al XX-lea, limousine, déjà vu, haute couture, fuselage, ca-
mouflage fiind câteva exemple. Se poate observa că între elementele care au pă-
truns cel mai recent în limba engleză se regăsesc sintagme întregi, fie în forma
franceză, fie calchiate: that goes without saying (cela va sans dire), marriage of
convenience (mariage de convenance), reason of state (raison d’état), repondez s’il
vous plai, au contraire.
Cu excepţia împumuturilor foarte recente, există puţine mijloace de identificare
a cuvintelor împrumutate din limba franceză. Cele împrumutate din Norman
French sunt cel mai dificil de identificat; ele au o formă simplă şi sunt utilizate, în
mare măsură, în viaţa de zi cu zi. Utilizarea cuvintelor din franceza veche continuă
în limbajul juridic englez. Multe cuvinte din domeniul juridic, utilizate astăzi în en-
gleză, sunt de origine franceză: attorney, bailiff, coroner, judge. La fel, cuvinte ca
arson, felony, perjury, bail, bill, jail, penalty sunt de origine franceză şi se referă la
diverse infracţiuni, instituţii etc.
Pronunţia cuvintelor împrumutate mai recent ajută la identificarea originii lor,
mai ales în cazul cuvintelor care conţin s, t, ue, x, e.g. apropos, depot, unique. Când
apar sunete caracteristice limbii franceze, cum ar fi ch în cuvinte ca chef, se poate
observa cu uşurinţă natura străină a cuvântului respectiv. De asemenea, ne captează
atenţia ortografia mai puţin obişnuită a unor cuvinte din franceză: casserole, ga-
zelle, hors d’oeuvre, crème brùlée. Identificăm şi unele tipare sintactice proprii
limbii franceze, cum este cazul grupurilor formate din substantive urmate de adjec-
tive: court martial, attorney general. Unele dintre sufixele care au intrat în limba
engleză odată cu lexemele împrumutate din franceză sunt foarte utile în recunoaş-
terea cuvintelor de origine franceză: -age/homage, -ance/abundance, -ence/dili-
gence, -ant/infant, -ity/felicity, -our/favour. Prepoziţia de/de la, întâlnită în unele
nume de familie, este, de asemenea, de origine franceză.
Engleza a împrumutat masiv de-a lungul vremii, iar procesul acesta va continua.
Trebuie însă să ţinem cont de doi factori care definesc recentele împrumuturi din
alte limbi. În primul rând, frecvenţa împrumuturilor este astăzi considerabil redusă,
iar în al doilea rând, engleza împrumută noi şi noi elemente din limbi mai puţin cu-
noscute. Aşa cum am subliniat, franceza este, alături de limba latină, o importantă
sursă de cuvinte pentru vocabularul limbii engleze. Declinul de împrumuturi din
limba latină se poate explica prin faptul că engleza a împrumutat atât de mult din
latină, încât a mai rămas prea puţin de împrumutat sau prin faptul că limba engleză
poate forma cuvinte (‘latinizate’) cu ajutorul unor morfeme englezeşti ce provin
din limba latină. Deşi prezenţa cuvintelor de origine franceză şi latină în vocabu-
larul limbii engleze este masivă, aceasta este o limbă germanică, nu una de sorginte
romanică.
W. Bailey, M. Gorlach (eds.), English as a World Language, Cambridge University Press,
Cambridge, 1984.
Ch. Barber, Early Modern English, Andre Deutsch Ltd, London, 1976.
Ch. Barber, The English Language. A Historical Introduction, Cambridge University Press,
Cambridge, 1993.
A. C. Baugh, T. Cable, A History of the English Language, Routledge, London, 1993.
N. F. Blake, A History of the English Language, Macmillan, London, 1996.
L. Bloomfield, Language, George Allen & Unwin, London, 1935.
H. Bradley, The Making of English, Macmillan, London, 1948.
G. L. Brook, Words in Everyday Life, Macmillan, London, 1981.
B. Bryson, Mother Tongue: The English Language, H. Hamilton, London, 1990.
R. Burchfield, The English Language, Oxford University Press, Oxford, 1985.
D. Crystal (ed.), Cambridge Encyclopedia of the English Language, Cambridge University Press,
Cambridge, 1995.
B. Foster, The Changing English Language, Macmillan, London, 1968.
N. W. Francis, The English Language, W. W. Norton, New York, 1965.
R. Hogg (ed.), Cambridge History of the English Language, Cambridge University Press, Cambridge,
1992.
H. Jackson, E. Ze Amvela, Words, Meaning and Vocabulary, Continuum, London, 2009.
D. Leith, A Social History of English, Routledge, London, 1997.
T. McArthur, The Oxford Concise Companion to the English Language, Oxford University Press,
Oxford, 1998.
R. McCrum, W. Cran, R. Mac Neil, The Story of English, Faber and Faber, London, 1986.
Robert Peters, A Linguistic History of English, Houghton Mifflin Company, Boston, 1968.
S. Potter, Our Language, Routledge, London, 1950.
Th. Pyles, J. Algeo, The Origins and Development of the English Language, Harcourt Brace
Jovanovich, New York, 1982.
J. A. Sheard, The Words We Use, Andre Deutsch Ltd, London, 1962.
J. Smith, A Historical Study of English: Function, Form and Change, Routledge, London, 1996.
DICŢIONARE
Cambridge International Dictionary of English, Cambridge University Press, Cambridge, 1995.
Collins English Dictionary, Harper Collins, 2005.
Longman Dictionary of Contemporary English, Longman, Londra, 1978, 1987, 1995, 2003; 2nd edn,
Viking Longman, 1991.
D. Summers (ed.), Longman Language Activator, Longman, Londra, 1993, 2002.
C. T. Onions (ed.), Oxford Dictionary of English Etymology, Oxford University Press, Oxford, 1966.
Oxford New Dictionary of English, Oxford University Press, Oxford, 1998, 2003.
Shorter Oxford English Dictionary, Oxford University Press, Oxford, 1973, 1993, 2002, 2007.
FRENCH ELEMENTS IN THE VOCABULARY OF ENGLISH

(Abstract)
The vocabulary of English is heterogeneous and diversified. The Romans, the Scandinavian
invaders, the Norman French conquerors, the prestige of the ancient Latin and classical Greek,
contacts in multilingual situations have contributed a lot to the English vocabulary. French was one of
the languages that had a significant influence on English throughout its linguistic development. The
present article explores briefly the French influence on the vocabulary of English.
Cuvinte-cheie: împrumut, limbă receptoare, limbă sursă, bilingvism, contact lingvistic.

Keywords: borrowing, host language, source language, bilingualism, linguistic contact.
d_chira@msn.com
ADRIAN CHIRCU
O SINTAGMĂ PRONOMINALĂ CUANTIFICATOARE

ATIPICĂ: NIMENI ALŢII
„Faptul de a putea argumenta mai solid o inter-
pretare nu înseamnă neapărat că aceasta este unica
posibilă sau că ea şi numai ea reprezintă adevărul.”
(Neamţu 2007, p. 16)
0. Parcurgerea cu atenţie a vechilor noastre texte şi observarea dinamicii limbii

române actuale ne pot ajuta să înţelegem modul în care au apărut şi s-au dezvoltat
anumite structuri sintactice, care necesită explicaţii suplimentare, în acord cu noile
abordări din domeniu.
După cum se va observa, excerptarea de material faptic din scrierile de odinioa-
ră (însă nu exclusiv) ne va permite să lămurim aspecte de ordin nu numai morfolo-
gic, ci şi sintactic, ceea ce ilustrează legătura indisolubilă care există între morfolo-
gie şi sintaxă şi, implicit, alegerea unei soluţii de interpretare.
1. Dintre părţile de vorbire descrise în gramaticile româneşti, se detaşează, prin
inventarul bogat şi prin eterogenitatea formală, clasa pronumelor, care este comple-
xă, având roluri şi funcţii sintactice multiple. În cadrul acesteia, o categorie specia-
lă este alcătuită din cuantificatori, reprezentaţi de indefinite şi de negative, care
„exprimă raportul parte–întreg” (GALR 2008, vol. I, p. 253).
1.1. Asocierea pronumelor nehotărâte cu cele negative a mai fost semnalată în
paginile lucrărilor de gramatică diacronică (Avram et alii 2007, p. 15; Stan 2013,
p. 37; Frâncu 2009, p. 69), însă nu şi interpretată1, chiar dacă ocurenţele sunt destul
de însemnate. În această categorie, se înscriu sintagme-tip, precum nimic altul2 şi
nimeni altul, pe care le-am discutat în două contribuţii anterioare ale noastre
(Chircu 2014, 2015), în care revelam anumite particularităţi de flexiune, care au
urmări în plan sintactic. Pentru o mai bună înţelegere a aspectelor ce vor fi discu-
tate infra, exemplificăm sintagmele anterior menţionate:
(1) „[…] iară de va fi numai tatăl pruncului şi nu va fi alt nime nici un creştin,
atunce să-l boteadze tată-său sângur […]” (ŞTB, 22, p. 9).
(2) „Acestea deaca auzi tânărul, altă nimica nu mai adause a grăi, că se atinse de
inima lui cuvântul Spăsitoriului” (VI, f. 26v, p. 105).
1
Mioara Avram et alii (2007, p. 15) a încercat o circumscriere a sintagmei nemică alt, limitându-
se însă la afirmaţia că „uneori, e greu de precizat dacă avem de-a face cu un pronume (cu funcţie de
subiect, complement direct) sau cu un adjectiv pronominal cu funcţie de atribut”.
2
Camelia Stan (2013, p. 37) precizează că „determinanţii de alteritate erau utilizaţi, de timpuriu,
cu formă pronominală”.
Nimeni alţii 145
1.2. În aceeaşi linie a complexităţii şi, implicit, a descrierii comportamentului

sintactic, se înscrie şi sintagma cuantificatoare nimeni alţii (particularizare a sin-
tagmei nime alt), constituită dintr-un cuantificator existenţial (alţii) cu trăsătura [+
Separativ], fiind relativ şi marcând „diferenţierea în raport cu o altă entitate din
domeniul cuantificat” (GALR 2008, vol. I, p. 258) şi dintr-unul nul, care „neagă
existenţa vreunui referent în domeniul dat” (GALR 2008, vol. I, p. 253), respectiv
nimeni, care este un nonseparativ, caracterizat prin trăsăturile [+ Animat/+ uman].
Dintre indefinite, altul se caracterizează printr-o largă disponibilitate combinatorie
(Van Peteghem 2000, p. 150) şi prin numeroase realizări sintactice, ceea ce-i asigu-
ră o distribuţie complexă în cadrul enunţurilor.
1.3. Pentru a justifica opţiunea noastră de interpretare, vom supune studiului,
într-o primă fază, câteva enunţuri excerptate din textele vechi, în care apare asocie-
rea celor doi termeni în sintagme unitare sau dislocate, aspect care permite formu-
larea unor ipoteze judicioase de analiză:
(3) „[...] şi ni-am învoit noi cu voe noastră, care alţi n’au nime triabă, că au fost a
părinţilor noştri de baştină [...]” (DVOCM, p. 111).
(4) „[...] în veci de veci, iară alţii n’au nime triabă, şi la acest zapis s’au tămplat
[...]” (DVOCM, 1777, p. 121).
(5) „[...] şi căsoae iară ia me dată de la tată-meu mie, alţii n’au nime triabă nici cu
casa ce(a) veche, toate a mele sint [...]” (DVOCM, 1782, p. 132).
(6) „[...] şi cu moşiece-am cum[pă]rat dela Condor, nimeni n’au triabă, nici nepoţii
mei nici alţii nime cu aceste însămnate mai sus [...]” (DVOCM, 1782, p. 132).
(7) „[...] adecă de la Macsim Faraon, deci de această moşie a moşilor şi a
strămoşilor lor nimene alţii să nu să atingă fără decăt Erhăneştii [...]” (DVOCM,
1788, p. 179).
(8) „[...] nici alţii nimea din boiarii sau din slugile doamnei mele, ce să vor trimite
după trebile şi slujbele domniei mele [...]” (DRH, p. 186).
1.4. Considerăm că, într-o structură de acest tip, negativul nonseparativ nimeni
cumulează valoarea negativului niciunii, care este un separativ. Astfel, nonsepara-
tivul devine un separativ, în urma unei glisări semantico-funcţionale, şi are formă
de singular, dar cu înţeles de plural3. Nu excludem prezenţa, în limba română, a
unei structuri de tipul niciunii alţii, care nu ar face decât să confirme ipoteza noas-
tră. Prin urmare, întrebuinţarea celor două pronume într-o sintagmă nu trebuie per-
cepută ca o deviere de la normă, deoarece, la nivelul semnificaţiei, avem de-a face
cu determinarea unui separativ de către un alt separativ.
Asocierea cu un plural (alţii) se poate explica prin lărgire de semnificaţie: un
negativ (nimeni) cu formă de singular şi înţeles de plural. Nimeni, de altfel, nu-şi
schimbă numărul, din cauza unor imposibilităţi flexionare4.
3
De altfel, sensul iniţial al lui nime(ni), în latină, era ‘niciun om, nicio persoană’ (lat. ne + homo).
4
Pentru alolexemele pronumelui negativ nimeni, a se vedea Dominte 2000, p. 229–239 şi 2003,
p. 68–69.
146 Adrian Chircu
Totuşi, această întrebuinţare a negativului nimeni contravine descrierii sale din

GBLR (p. 155), căci reprezintă o excepţie de la caracteristicile sale contextuale:
„masculin singular şi are forme de N-A […] şi de G-D”. Prin urmare, rămâne să
lămurim care este, de fapt, „încărcătura” semantico-sintactică a cuantificatorului
negativ.
Maria Manoliu-Manea (1968, p. 124) susţine că
„Nimeni şi nimic intră în acord numai cu morfeme de singular (nimeni nu vine),
delimitează implicit totalitatea (persoane, non-persoane), nu cer delimitarea explicită a
părţii: ele sînt aşadar, prin excelenţă, partitive negative. Negând partea fără a afirma
existenţa unei alte părţi, ele neagă implicit şi totalitatea, la fel cu nici unul care neagă
fiecare parte a totalităţii şi implicit întreaga totalitate”.
La rândul său, preluând unele aspecte descrise de Maria Manoliu-Manea (1968),
la care şi trimite, Constantin Dominte (2000, p. 233; 2003, p. 72) ţine să precizeze
că, în privinţa semantismului, nimeni:
„[...] substituie substantivele de «genul personal», ca şi nume de alte animate sau de
inanimate personificate, aparţinând, din punct de vedere semantic, paradigmei în care se
încadrează şi pronumele relativ-interogativ cine (?) şi pronumele nehotărâte cineva,
oricine”.
1.5. Pe lângă faptul că altul, respectiv alţii, în cazul nostru, este un cuantificator
existenţial separativ de diferenţiere, acesta are un şi un rol complementar, acela de
a întări negativul, sugerând neimplicarea unei alte persoane în acţiunea ce urmează
să se desfăşoare. Din punct de vedere semantic, altul
„[...] combină două trăsături indisolubil legate în configuraţia sa internă: exprimă
alteritatea faţă de entităţile cu care este în relaţie de relativitate ([+ Relativ]), însă este şi
legat discursiv, într-un sens larg, de aceste entităţi-reper” (Nicolae 2008, p. 122).
1.5.1. Nedefinitul alţii se apropie de comportamentul
„[...] cuantificatorilor compuşi cu alt- [care] lexicalizează, suplimentar, diferenţierea
în raport cu altă entitate din domeniul cuantificat” (GALR 2008, vol. I, p. 258).
Putem constata că alţii se găseşte pe poziţiia compuşilor cu alt-. Sintagma în discu-
ţie este foarte apropiată de o alta constituită odinioară (altcineva), doar că, în cazul
nostru, cuantificatorul existenţial (altul) marcat existenţial [– relativ] nu se mai se
asociază unui cuantificator existenţial (cineva) [– separativ], [distributiv], ci unuia
nul, purtând mărcile [nonseparativ], [+ animat], [ + uman].
1.6. De asemenea, apropierea nedefinitului cineva de nimeni este evidentă, mai
ales că, prin negare, cuantificatorul nehotărât se transformă în cuantificator nega-
tiv (Cineva a fost acolo > Nimeni nu a fost acolo). În sprijinul interpretării noastre,
poate fi adusă şi precizarea din GBLR (p. 155), unde se menţionează că
„[... ]din punct de vedere semantic, nimeni se caracterizează prin trăsăturile [+
Animat], [+ Uman]. Pronumele negativ nimeni stabileşte relaţii de opoziţie mulţime
vidă/nevidă cu pronumele nehotărâte cineva şi toţi”.
Nimeni alţii 147
În ciuda faptului că sunt incluşi în categoria cunatificatorilor, cei doi membri

constitutivi au roluri bine definite în cadrul sintagmei, şi anume cel de negare şi cel
existenţial. Semnificaţia de plural este întărită, prin urmare, de nehotărâtul alţii
care, în unele particularizări ale structurii, doar mijloceşte acordul cu verbul, căci
nu întotdeauna este pe poziţia unui subiect.
2. Aceeaşi grupare este întâlnită în limba română actuală, însă nu cunoaşte di-
versitatea din vechile scrieri, unde avem variaţie şi/sau dislocare (2–8). Sintagmele
dislocate sunt destul de frecvente în limba română veche, însă nu afectează cu ni-
mic semnificaţia enunţului şi nici realizările sintactice ale părţilor de vorbire. Am
putea totuşi preciza că este deranjată, prin acestea, arhitectura enunţurilor, mai ales
la nivel intrapropoziţional.
2.1. Pentru a ne argumenta demersul investigativ, oferim câteva exemple culese
de pe Internet, unde, după cum se cunoaşte, dinamica limbii este nu numai semnifi-
cativă, ci şi revelatoare:
(9) „Ei au pătruns, ca nimeni alţii, în psihologia maselor, au studiat-o şi au
descoperit legile după care se guvernează” (www.miscarea.net, 25.08.2014).
(10) „Interviul seamănă cu cei doi, aşa cum îi cunosc, adevărate enciclopedii,
iubitori de cărţi ca nimeni alţii” (www.jurnalul.ro, 21.12.2012).
(11) „Astăzi se bucură de succes ca nimeni alţii, dar viaţa nu le-a fost deloc uşoară”
(www.agentiadepresamondena.com, 5.04.2014).
(12) „În distribuţie, sunt nimeni alţii decât cei mai talentaţi preşcolari de la
Grădiniţa Bambi din Arad” (www.actualitati-arad.ro, 25.08.2014).
(13) „Printre iniţiatorii demersului sunt nimeni alţii decât sluga lui Ţuţuianu,
Gabriel Grozavu, care ţine cu dinţii de scaunul de vicepreşedinte” (www.stiridb.ro,
27.08.2014).
2.1.1. Prezenţa celor doi cuantificatori se explică mai ales prin păstrarea structu-
rii de odinioară, căci am constatat totuşi o anumită preferinţă în întrebuinţarea ei, şi
anume ocurenţa în construcţii comparative (9), (10) şi (11), însă nu rare sunt situa-
ţiile când apare în alte contexte (12) şi (13).
2.2. Din exemplele (1)–(13) reiese că amândoi termenii (T1 şi T2) antrenaţi în
sintagmă5 sunt interşanjabili, determinantul putând fi determinat, iar determinatul,
determinant. Interesante apar şi structurile din (12) şi (13), în care urmează sintag-
mei în discuţie un complement cumulativ introdus prin decât (GALR 2008, vol. II,
p. 618). Chiar dacă structurile sunt atipice pentru limba română, ele atestă dinamis-
mul invocat supra. Totuşi, în exemplul (13), folosirea unui singular (sluga) nu este
firească, deoarece ar fi trebuit să avem un plural, aşa cum se întâmplă în majorita-
tea cazurilor (3)–(12).
2.3. Având în vedere valoarea lor morfologică (amândouă sunt pronume), se
exclude ipoteza unui acord gramatical între cei doi termeni, deci şi un caz2 pentru
unul dintre aceştia, oricare ar fi acesta. Aşadar, dacă funcţia sintactică a lui T1 este
5
Relatemul nu este marcat efectiv. Acesta este Ø.
148 Adrian Chircu
cea impusă de contextul mai larg (subiect, nume predicativ, complement etc.; de
pildă, în (9)–(11), avem un comparativ), funcţia sintactică a celui de-al doilea (topi-
ca e definitorie) rămâne ancorată în sfera atributului, în ciuda faptului că verbul tre-
buie să se acorde cu un plural.
2.4. Pe baza argumentelor evidenţiate mai sus, considerăm că, în ceea ce priveş-
te al doilea termen (Ts-ul, determinantul)6, avem de-a face cu un atribut pronomi-
nal categorial7, funcţie care este ocupată de cel de-al doilea pronume, nehotărât
sau negativ, depinzând de distribuţia din sintagmă, şi care se realizează prin ade-
renţă8. În situaţii de acest fel, topica e singura care decide funcţia sintactică a ter-
menilor (Tr/Ts), iar cazul va fi, în lipsa altor mărci gramaticale, nominativ, caz 1
(Draşoveanu 1997, p. 78–93)9.
3. Analiza punctuală întreprinsă ne-a ajutat să înţelegem mecanismele care stau
la baza constituirii unei sintagme ce are, în structura sa, un pronominal cu rol de
centru şi unul cu rol de adjunct. Faptele de limbă aduse în discuţie reprezintă măr-
turii ale dinamicii sintactice a limbii române de-a lungul veacurilor şi ne ajută să
interpretăm adecvat fapte de limbă cu un comportament sintactic interesant. Utili-
zarea pregnant comparativă din zilele noastre a sintagmei în discuţie nu face decât
să confirme că avem nu numai o stabilizare a acesteia, ci şi o specializare, mai ales
în româna colocvială.

IZVOARE
DRH = P. P. Panaitescu, Damaschin Mioc, Documenta Romaniae Historica, B. Ţara Românească,
vol. I, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1966.
DVOCM = T. V. Stefanelli, Documente din vechiul ocol al Câmpulungului Moldovenesc. Ediţiunea
Academiei Române, Bucureşti, 1915.
ŞTB = Şeapte taine ale besearecii, Iaşi, 1644. Ediţie critică, notă asupra ediţiei şi studiu filologico-
lingvistic de Iulia Mazilu, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2012.
VI 2013 = Maria Stanciu-Istrate, Reflexe ale medievalităţii europene în cultura română veche.
Varlaam şi Ioasaf în cea mai veche versiune a traducerii lui Udrişte Năsturel, Editura Muzeului
Literaturii Române, Bucureşti, 2013.
6
Considerăm sintagma o structură binară. Ne raliem tezei formulate de D. D. Draşoveanu (1997,
p. 35–39).
7
Vezi şi discuţiile din Chircu 2014, 2015.
8
Pentru trăsăturile aderenţei, a se vedea Chircu 2007, p. 29–36.
9
O detaliere a ordinelor cazuale, găsim şi la Neamţu 2014, p. 393–394.
Nimeni alţii 149
STUDII ŞI LUCRĂRI DE REFERINŢĂ

Avram et alii 2007 = Mioara Avram et alii, Sintaxa limbii române în secolele al XVI-lea–al XVIII-lea,
Editura Academiei Române, Bucureşti, 2007.
Chircu 2007 = Adrian Chircu, Aderenţa în sintaxa limbii române, în Camelia Stan, Rodica Zafiu,
Alexandru Nicolae (eds), Studii lingvistice. Omagiu profesoarei Gabriela Pană-Dindelegan, la
aniversare, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2007, p. 29–36.
Chircu 2014 = Adrian Chircu, Observaţii asupra sintagmelor alt nime şi nime alt în limba română
veche, în Rodica Zafiu et alii (eds), Limba română: diacronie şi sincronie în studiul limbii româ-
ne. Actele celui de al 13-lea Colocviu Internaţional al Departamentului de lingvistică, Bucureşti,
13–14 decembrie 2013), vol. I. Gramatică. Fonetică şi fonologie. Istoria limbii române, filologie,
Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2014, p. 53–67.
Chircu 2015 = Adrian Chircu, Observations on the Constructions nemic(ă) alt(ă) and alt(ă) nemic(ă)
in Old Romanian, în Gabriela Pană-Dindelegan et alii (eds), Diachronic Variation in Romanian,
Cambridge Publishing Scholars, Newcastle upon Tyne, 2015, p. 97–120.
Dominte 2000 = Constantin Dominte, Pronumele negative nimeni (Studiu micromongrafic), în Lucia
Wald et alii (eds), Alexandru Graur. Centenarul naşterii. Omagiul foştilor colaboratori, Editura
Academiei Române, Bucureşti, 2000, p. 228–239.
Dominte 2003 = Constantin Dominte, Negaţia în limba română, Editura Fundaţiei România de
Mâine, Bucureşti, 2003.
Cluj-Napoca, 1997.
Frâncu 2009 = Constantin Frâncu, Gramatica limbii române vechi (1521–1780). Indice general de
Alexandrina Ioniţă, Casa Editorială Demiurg, Iaşi, 2009.
GALR 2008 = Gramatica limbii române, I. Cuvântul, II. Enunţul. Tiraj nou, revizuit, Editura
GBLR = Gramatica de bază a limbii române, Editura Univers Enciclopedic Gold, Bucureşti, 2010.
Manoliu-Manea 1968 = Maria Manoliu-Manea, Sistematica substitutelor în româna contemporană
standard, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1968.
Neamţu 2007 = G. G. Neamţu, Teoria şi practica analizei gramaticale. Distincţii şi…distincţii (cu trei
seturi de grile rezolvate şi comentate), Editura Paralela 45, Piteşti, 2007.
2014.
Nicolae 2008 = Alexandru Nicolae, Altul vs un altul, în Gabriela Pană-Dindelegan (ed.), Limba ro-
mână. Dinamica limbii, dinamica interpretării, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti,
2008, p. 119–126.
Stan 2013 = Camelia Stan, O sintaxă diacronică a limbii române vechi, Editura Universităţii din
Van Peteghem 2000 = Marleen Van Peteghem, Les indéfinis corrélatifs autre, même et tel, în Léonie
Bosveld-De Smet et alii (eds), De l’indétermination à la qualification. Les indéfinis, Artois
Presses Université, Arras, 2000, p. 117–202.
UN SYNTAGME PRONOMINAL QUANTIFICATIF ATYPIQUE: NIMENI

ALŢII ‘PERSONNE D’AUTRES’
(Résumé)
Ces dernières années, on a constaté un changement de perspective dans l’analyse syntaxique, dû

au fait que les grammairiens ont commencé à étudier divers faits de langue diachroniques, en tentant
de surprendre les mécanismes qui pourraient expliquer certaines constructions syntaxiques, présentes
150 Adrian Chircu
dans la langue actuelle. Même si l’analyse s’avère être difficile, nous considérons que celle-ci est
bénéfique pour la description de certaines structures syntaxiques constituées tout au long des siècles.
Dans cette étude, nous nous rallions à la démarche mentionnée et nous nous proposons de suivre
la façon dont un type de groupes syntaxiques composé d’un pronom négatif nime(ni) ‘personne’ et
d’un pronom indéfini alţii ‘autres’s’est développé. Essentiellement, il s’agit des syntagmes qui ont
connu un essor dans le passé et dont les traces peuvent être identifiées jusqu’à nos jours, spécialement
dans le langage familier.
Cuvinte-cheie: sintagmă, pronume nehotărâte şi negative, cuantificatori, diacronie, sincronie,

morfologie, sintaxă, complement al numelui.
Mots-clés: syntagme, pronoms indéfini et négatif, quantificateurs, diachronie, synchronie,
morphologie, syntaxe, complément du nom.
adichircu@hotmail.com
CRISTINA CORCHEŞ
ELEMENTE DE NOUTATE
ÎN SISTEMUL MODAL-TEMPORAL PROPUS DE
INSTITUTIONES LINGUÆ VALACHICÆ
0. Introducere
Datând din cea de-a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, dar rămasă în ma-
nuscris, asemenea lucrării lui D. Eustatievici (1757), care o precedă, Institutiones
linguæ valachicæ, prima gramatică a limbii române scrisă în limba latină, este o
lucrare mai puțin studiată în raport cu alte texte de acest fel, ea nefiind amintită de
nici unul dintre studiile dedicate evoluției lingvisticii sau gramaticii românești1.
Aceasta se datorează faptului că, pentru o lungă perioadă de timp, existența sa a
rămas necunoscută cercetătorilor români, deoarece, deși elaborată pe teritoriul
Transilvaniei, ea nu a circulat în această regiune, ajungând, probabil imediat după
ce a fost finalizată, în fondurile Bibliotecii Arhiepiscopale din Kalocsa (Ungaria),
unde a fost descoperită în anul 1908 de Iosif Siegescu. În pofida încercărilor aces-
tuia de a o promova în presa vremii, gramatica a rămas pentru mult timp în afara
interesului specialiștilor. În consecință, numărul de lucrări care i-au fost dedicate în
intervalul de aproximativ un secol de la descoperire și până în prezent este unul
foarte redus, iar concluziile celor care s-au exprimat în legătură cu diverse aspecte
ce o vizează direct sau indirect sunt, așa cum vom vedea puțin mai jos, dintre cele
mai diverse (cf. Institutiones, p. 7–21).
1. Controverse privind ancorarea spațio-temporală, paternitatea și izvoarele

manuscrisului de la Kalocsa
În lipsa unor date concrete referitoare la autorul manuscrisului din arhivele de la
Kalocsa, dar și la data sau locul în care acesta a fost redactat, cercetătorii care s-au
oprit asupra sa au fost nevoiți să deducă informațiile care lipseau din mărturiile in-
directe aflate în paginile lucrării. Astfel, pornind de la ampla dedicație care precedă
corpul propriu-zis al gramaticii, dedicație adresată abatelui Franciscus Xaverius
Rhier, canonic catolic de Oradea-Mare, s-a stabilit că textul a fost scris în intervalul
în care acesta și-a desfășurat activitatea în Transilvania, respectiv între 12 aprilie
1762 și 27 decembrie 1776 (vezi Chivu 1992, p. 11–12). În limitele acestei peri-
oade, textul a fost datat, din varii motive, ba în anul 1765 (Iosif Siegescu), ba în ju-
rul anului 1770 (Institutiones, p. 19–20, 41), ba într-un interval a cărui limită infe-
rioară o precedă pe cea indicată mai sus, respectiv 1759–1765 (Gherman1989,
1
Vezi Ionașcu 1914, Iordan 1956, Istoria..., Macrea 1978, dar și lucrările care, abordând o anu-
mită tematică, fac o trecere în revistă a felului în care este prezentată aceasta în gramaticile românești
vechi sau moderne: Edelstein 1972, Orza 1969, Diaconescu 1977 ș.a.
152 Cristina Corcheş
p. 8). Opiniile diferite în legătură cu anul (sau perioada) în care a fost redactat ma-
nuscrisul se extind, într-o manieră mai puțin pregnantă, și asupra unui alt aspect,
respectiv regiunea de proveniență. În baza aceleiași dedicații, s-a afirmat, încă din
perioada imediat următoare descoperirii sale, că manuscrisul ar fi unul de origine
bihoreană, însă această ipoteză pare să fie pusă la îndoială de prezența în paginile
sale a unor fonetisme mai puțin specifice acestei arii geografice (= rostirea moale a
lui ș din moașe [sg.], respectiv caracterul dur al aceleiași consoane în șasă(spră-
zece), șapte(sprăzece), forma iotacizată de persoana I a verbului a spune (= (eu)
spui) ș.a.), dar des întâlnite în regiunea Banat–Hunedoara. Informațiile de natură
fonetico-fonologică nu au determinat schimbarea radicală a perspectivei în ceea ce
privește localizarea textului, ci mai degrabă o nuanțare a poziției specialiștilor,
care, în baza argumentelor extralingvistice, continuă să susțină ipoteza originii
bihorene a textului, însoțită însă de mențiunea că autorul său provenea dintr-o zonă
a Transilvaniei unde particularitățile fonetice nord-vestice se întâlneau cu cele
sudice, așadar dintr-o zonă de contact, posibil din regiunea Banat–Hunedoara
(Institutiones, p. 21–22).
Atenția lingviștilor care s-au aplecat asupra gramaticii de la Kalocsa s-a focali-
zat, în afara aspectelor prezentate mai sus, și asupra personalității din spatele ei. În
baza unei grafii unitare, s-a stabilit că manuscrisul este opera unui singur autor
(vezi Chivu 1992, p. 13; Gherman 1989, p. 5), însă identificarea acestuia s-a dove-
dit a fi o sarcină dificilă, în condițiile în care textul este nesemnat, iar detaliile indi-
recte referitoare la persoana care l-a redactat sunt, practic, inexistente (vezi Chivu
1992, p. 17). Din aceste motive, o parte dintre cercetători s-au abținut de la a-l atri-
bui unuia sau altuia dintre intelectualii vremii, alegând varianta mai sigură a auto-
rului necunoscut2. Totuși, au existat și voci care au atribuit paternitatea textului
unei personalității transilvănene influente în epocă, şi anume vicarului episcopal
unit Grigore Maior3. Această variantă este însă respinsă în mod categoric de
Gheorghe Chivu, autorul ediției critice a gramaticii de la Kalocsa, care o consideră
nefondată4.
2
„[...] autorul […] va fi fost un român învățat – poate unul dintre învățații noștri de pe atunci –,
care a avut relații bune cu catolici [sic!], și mai ales cu abatele Rier” (PSR, p. 245); „[…] l’auteur
inconnu de la grammaire manuscrite roumaine du XVIIIe siecle – la grammaire roumaine de Kalocsa
[…]” (Nagy 1970, p. 258); „Ambii autori [= se referă atât la autorul gramaticii, cât și la cel al dicțio-
narului latin-român, Lexicon compendiarium latino-valachicum, lucrare ce se păstrează în fondurile
bibliotecii din Ungaria sub aceeași cotă cu cea a lucrării pe care o discutăm aici] erau intelectuali ro-
mâni apropiați de conducerea bisericii romano-catolice din Oradea” (Chivu 1992, p. 18) .
3
Pornind de la afirmația lui Timotei Cipariu, conform căreia în 1759 Grigore Maior lucra la un
dicționar, Carlo Tagliavini (1932, p. 193) sugerează, într-o manieră discretă, că acest dicționar ar pu-
tea fi tocmai Lexicon compendiarium latino-valachicum. Ideea sa a fost îmbrățișată și de alți cercetă-
tori care, invocând considerentul unității grafiei celor două lucrări, Lexicon compendiarium latino-
valachicum și Institutiones linguæ valachicæ, au transferat-o apoi și asupra gramaticii (Mihai
Gherman 1989, p. 5; Avram 1980, p. 575). Pentru mai multe detalii privind paternitatea textului, vezi
Institutiones, p. 23–34.
4
Din punctul de vedere al autorului, există suficiente argumente de ordin grafic și lexical care să
infirme prezumția că cele două texte au fost scrise de același autor (cf. Institutiones, p. 25–26). În
Sistemul modal-temporal propus de Institutiones Linguæ Valachicæ 153
Imposibilitatea de a stabili cu precizie autorul textului, afiliația sa culturală și

scopul pentru care a elaborat o astfel de lucrare îngreunează sarcina specialiștilor
de a identifica modelul pe care acesta l-a avut în vedere atunci când și-a alcătuit
gramatica. Pornind de la o serie de informații ce țin de textul în sine (= maniera de
prezentare a conținuturilor, așezarea lor în pagină, întinderea lucrării etc.), s-a afir-
mat că, dintre gramaticile care circulau în perioada respectivă în Transilvania, cea
mai apropiată de manuscrisul de la Kalocsa și, deci, cea mai îndreptățită a fi con-
siderată text-sursă este Grammatica latina methodo nova & artificiosa, o lucrare de
mici dimensiuni, publicată pentru prima dată la Sibiu, în 1744, de Michael Ajtai, cu
scopul de a prezenta elevilor structura limbii latine. Desigur, aceasta este doar o
posibilitate, ce nu exclude varianta ca manuscrisul să aibă, de fapt, un model ab-
stract, reprezentat de mai multe manuale latinești folosite la momentul respectiv în
școlile catolice din Transilvania (cf. Institutiones, p. 37–38; vezi şi p. 34–36).
În ciuda controverselor care o înconjoară, gramatica românească de la Kalocsa
are o importanță aparte în seria primelor scrieri lingvistice românești, în cadrul ei
fiind afirmată, pentru prima dată explicit, originea latină a structurilor morfologice
ale limbii române. Analizând flexiunea românească dintr-o perspectivă predomi-
nant formală, autorul, bun cunoscător al limbii vorbite (numite uneori și „uzul po-
porului”), dar și al celei literare, face mai multe observații pertinente referitoare la
specificul limbii române (diferențierea cazuală, întemeiată pe o serie de „particule
specifice”: articolul genitival, prepoziția p(r)e, interjecția o, rostirea preiotată a
unor forme a verbului a fi, frecvența ridicată a contragerilor și elipselor, înregistrată
mai cu seamă în aspectul oral al limbii etc.) (ibidem, p. 18), observații ce, în
condițiile în care manuscrisul nu ar fi avut destinul pe care l-am prezentat deja,
respectiv acela de a fi uitat într-o arhivă, ar fi influențat în mod sigur studiul gra-
matical românesc, poate în aceeași măsură în care a făcut-o Elementa linguæ daco-
romanæ sive valachicæ.
2. Specificul sistemului verbal-temporal avansat de Institutiones linguæ vala-

chicæ
Dacă la nivel general Institutiones linguæ valachicæ se diferențiază prin întinde-
re, conținut și organizare de toate celelalte gramatici românești elaborate în cea
de-a doua jumătate a secolului al XVIII-lea (Chivu 1992, p. 16), în ceea ce privește
sistemul verbal-temporal ea împărtășește anumite trăsături atât cu lucrarea care o
precedă, şi anume Gramatica rumânească (1757), cât și cu cea care o succedă în li-
nia gramaticilor românești scrise în limba latină, respectiv Elementa linguæ daco-
romanæ sive valachicæ. Dacă cu prima are în comun, printre altele, faptul că recu-
noaște condițional-optativul ca mod distinct de conjunctiv sau că stipulează mărci
plus, acesta contestă chiar și ideea conform căreia Lexicon compendiarium latino-valachicum ar fi
dicționarul la care lucra în 1759 Grigore Maior, atacând practic baza pe care s-a fundamentat ipoteza
că el ar fi autorul primei gramatici românești scrise în limba latină (vezi Institutiones, p. 13).
modale inexistente în limba română (o, și pentru condițional și când, pentru con-
junctiv), de cea de-a doua se apropie prin inventarul mai bogat (pe alocuri chiar ne-
justificat de bogat – vezi infra) de timpuri și de forme. În pofida dimensiunilor
mult mai reduse, Institutiones linguæ valachicæ schițează un tablou verbal-tempo-
ral mai amplu și mai exact decât cel avansat de lucrarea lui Eustatievici, similar
însă celui prezent în gramatica lui Samuil Micu și Gheorghe Șincai, așadar un sis-
tem mai apropiat de realitatea românei din epoca respectivă, care ține cont atât de
caracteristicile limbii vorbite, cât și de cele ale limbii scrise (vezi Tabelul 1).
Tabelul 1. Paradigma sistemului verbal-temporal al limbii române – Institutiones linguæ valachicæ
INDICATIV (= Indicativus Modus)

PREZENT IMPERFECT PERF. SIMPLU PERF. COMPUS
(= Præsens) (= Imperfectum) (= Præteritum (= Præteritum
Proximum) Perfectum)
(Eu) ascult (Eu) ascultam (Eu) ascultai (Eu) am ascultat
(Tu) asculți (Tu) ascultai (Tu) ascultași (Tu) ai ascultat
(El) ascultă (El) asculta (El) ascultă (El) au ascultat
(Noi) ascultăm (Noi) ascultam (Noi) ascultarăm (Noi) am ascultat
(Voi) ascultați (Voi) ascultați (Voi) ascultarăți (Voi) ați ascultat
(Ei) ascultă (Ei) asculta (Ei) ascultară (Ei) au ascultat
Notă: Acest trecut nu-i Notă: Și aceste parti-
folosit frecvent în uzul cule pot fi postpuse, ca
– – comun; el este acceptat în: ascultat-am, ceti-
totuși, nu numai în vorbi- t-am, cunoscut-am.
re, ci și în cărțile tipă-
rite.
M. M. C. P. SINTETIC M. M. C. P. ANALITIC VIITOR I
(= Plusquamperfectum (= Plusquamperfectum (= Futurum)
simplex) compositum)
(Eu) ascultasăm (Eu) am fost ascultat (Eu) voi asculta
(Tu) ascultasăși (Tu) ai fost ascultat (Tu) vei asculta
(El) ascultasă (El) au fost ascultat (El) va asculta
(Noi) ascultasăm (Noi) am fost ascultat (Noi) vom asculta
(Voi) ascultasăți (Voi) ați fost ascultat (Voi) veți asculta
(Ei) ascultasă (Ei) au fost ascultat (Ei) vor asculta
Notă: La fel și acest mai Notă1: În vorbirea aleasă,
mult ca perfect este folo- Notă: Chiar și aceste particule aceste particule sunt de
sit (nota n.: observația se sunt de obicei postpuse. obicei postpuse verbelor.
referă la faptul că această Notă2: Unii chiar omit pri-
formă nu este frecvent ma literă, v, a acestor par-
folosită în discursul ticule.
oral).
IMPERATIV (= Modus Imperativus)

PREZENT (= Præsens)
Afirmativ Negativ
sg. pl. sg. pl.
ascultă tu ascultați voi – –
asculte el/ ea asculte ei/ ele – –
OPTATIV (= Optativus Modus)
PREZENT + PERF. COMPUS M. M. C. P. VIITOR I
IMPERF. (= Præteritum (= Plusquamperfectum (= Futurum)
(= Præsens & Perfectum) compositum)
Imperfectum)
O, de aș ascul- O, de voi as-
O, de aș fi ascultat (eu) O, de aș fi fost ascultat (eu)
ta (eu) culta (eu)
O, de ai ascul- O, de vei ascul-
O, de ai fi ascultat (tu) O, de ai fi fost ascultat (tu)
ta (tu) ta (tu)
O, de ar ascul- O, de va ascul-
O, de ar fi ascultat (el) O, de ai fi fost ascultat (el)
ta (el) ta (el)
O, de am as- O, de am fi ascultat O, de am fi fost ascultat O, de vor as-
culta (noi) (noi) (noi) culta (noi)
O, de ați ascul- O, de ați fi ascultat O, de veți as-
O, de ați fi fost ascultat (voi)
ta (voi) (voi) culta (voi)
O, de ar ascul- O, de vor as-
O, de ar fi ascultat (ei) O, de ar fi fost ascultat (ei)
ta (ei) culta (ei)
Notă: Particu-
lele mai sus a-
rătate se pot – – –
contrage în ur-
mătoarele:
de-aș, de-ai,
de-ar, de-am,
de-ați.
CONJUNCTIV (= Conjunctivus Modus)
PREZENT + PERF. COMPUS M. M. C. P. VIITOR I
IMPERF. (= Præteritum (= Plusquamperfectum (= Futurum)
(= Præsens & Perfectum) compositum)
Imperfectum)
Când aș ascul- Când voi ascul-
Când aș fi ascultat (eu) Când aș fi fost ascultat (eu)
ta (eu) ta (eu)
Când ai ascul- Când vei ascul-
Când ai fi ascultat (tu) Când ai fi fost ascultat (tu)
ta (tu) ta (tu)
Când ar ascul- Când va ascul-
Când ar fi ascultat (el) Când ai fi fost ascultat (el)
ta (el) ta (el)
Când am as- Când am fi ascultat Când am fi fost ascultat Când vor as-
culta (noi) (noi) (noi) culta (noi)
Când ați ascul- Când ați fi ascultat Când veți as-
Când ați fi fost ascultat (voi)
ta (voi) (voi) culta (voi)
Când ar ascul- Când vor as-

Când ar fi ascultat (ei) Când ar fi fost ascultat (ei)
ta (ei) culta (ei)
Notă:Această particulă când poate fi pusă înaintea tuturor timpurilor modului indicativ,
ca în când cetesc, când ceteam. când am cetit, când cetisăm etc.
Observație: Cu particula să „ut” se conjugă în acest mod:
sg. pl.
Să ascult (eu) Să ascultăm (noi)
Să asculți (tu) Să ascultați (voi)
Să asculte (el) Să asculte (ei)
INFINITIV (= Infinitivus Modus)

PREZENT PERF. COMPUS & M.M.C.P.
(= Præsens) (= Perfectum & Plusquamperfectum)
a asculta a fi fost ascultat
Notă: E util să atrag atenția că cele mai multe timpuri ale acestor moduri sunt luate de la
perfectul și de la viitorul indicativului.
PARTICIPIUL (= Participium)
PREZENT (= Participium Præsens) PERFECT (= Participium Præteritum)
sg. pl.
ascultând ascultat/ascultată ascultați/ascultate
GERUNZIILE (= Gerundia)
Gerunziile în fapt nu au nicio terminație specifică; ele sunt înlocuite parțial de infinitive,
parțial de participii, parțial de supine.
GERUNZIILE ÎN DI GERUNZIILE ÎN DO GERUNZIILE ÎN DUM
(= Gerundia in di) (= Gerundia in do) (= Gerundia in dum)
Aceste gerunzii se for- Sunt înlocuite de participiul pre- Sunt exprimate în același
mează în acest fel: zent. mod ca gerunziile în di:
a asculta de scris
îi vreme de ascultare îi vreme de-a scrie
de ascultat de scrisoare
SUPINELE (= Supina)
SUPINELE ÎN UM SUPINELE ÎN U
Aceste sunt, la fel, lipsite de o terminație Acestea sunt exprimate cu ajutorul particu-
proprie, dar sunt suplinite prin ceva echi- lelor să sau să să sau chiar cu ajutorul in-
valent ca: finitivului, ca în:
greu a citi
am venit să ascult vrednic de-a-l asculta
vrednic să să asculte
sau chiar prin infinitive, în modul arătat. vrednic să-l cetim
2.1. Subsistemul temporal al indicativului

Resortul indicatival cuprinde toate cele cinci timpuri consemnate anterior de
Dimitrie Eustatievici Brașovenul, susținute în planul expresiei de aceleași tipuri de
structuri, cu aceleași particularități specifice limbii secolului al XVIII-lea: absența
desinenței -u la persoana a VI-a a imperfectului, absența desinenței -ră- la formele
de mai mult ca perfect, persoana a IV-a, a V-a și a VI-a, omonimia dintre auxiliarul
de persoana a III-a și cel de persoana a VI-a al formelor de perfect compus etc.,
singura diferență între cele două lucrări înregistrându-se, la nivelul segmentului co-
mun, în cadrul paradigmei prezentului, unde nu mai sunt menționate și formele io-
tacizate (cf. Institutiones, p. 99). Elementele de noutate în raport cu Gramatica ru-
mânească (1757), cele care ne îndreptățesc, de altfel, să afirmăm că lucrarea de la
Kalocsa reprezintă un salt calitativ în istoria evoluției studiului gramatical al siste-
mului verbal-temporal specific limbii române, rezidă în:
i. încadrarea perfectului simplu și a mai mult ca perfectului analitic în rândul
membrilor constitutivi ai paradigmei temporale indicativale;
ii. inventarierea unor construcții care, deși frecvente în limba secolului al
XVIII-lea, nu au fost consemnate anterior, respectiv cele cu valoare de mai mult ca
perfect, alcătuite din perfectul compus al verbului a fi și participiul verbului de
conjugat: am fost ascultat, și cele cu valoare de viitor, rezultate în urma aferezei
consoanei inițiale a auxiliarului a vrea și infinitivul verbului de conjugat: oi
asculta.
iii. adnotarea subsistemului cu mențiuni pertinente privind ordinea afixelor gra-
maticale ce intră în structura formelor compuse și frecvența cu care sunt folosite
anumite timpuri în registrul oral și în cel scris (vezi Tabelul 1).
Dintre acestea, ne vom opri în cele ce urmează asupra perfectului simplu și a
mai mult ca perfectului analitic, deoarece recunoașterea lor implică instituirea unui
nou subsistem temporal al trecutului, superior din punct de vedere științific celui
prezentat în Gramatica rumânească (1757), subsistem ce va fi reiterat de majo-
ritatea autorilor de gramatici și manuale școlare din secolele al XVIII-lea și al
XIX-lea (cf. Micu-Klein–Şincai 1780, p. 38–39; Diaconovici Loga 1973, p. 105–
106; Tempea 1797, p. 119–120; Heliade Rădulescu 1980, p. 175; Golescu 1848,
p. 32; Câmpeanu 1848, p. 93–94; Bălăşescu 1850, p. 68; Platon 1851, p. 54–60;
Cipariu 1869, p. 306–307; Odobescu–Borgovan 1895, p. 94–96; Philippide 1897,
p. 106–111; Speranţia–Popescu-Deliu 1899, p. 375–382 ş.a.).
2.1.1. Perfectul simplu
În româna veche, această formă de trecut înregistra o frecvență ridicată atât în
textele traduse, cât și în scrierile originale (cf. Pamfil 1973, p. 206)5 aparținând di-
5
Frecvența perfectului simplu în limba secolului al XVI-lea a fost explicată prin automatistul
traducerii (= era folosit pentru a reda aoristul slav), nu prin viabilitatea formei în limbă (Rosetti
1956a, p. 151; Frâncu 1982a, p. 178; Călărașu 1987, p. 109), însă numărul mare de ocurențe din texte-
le originale (cf. Pamfil 1973, p. 206) pare să infirme această teorie, pledând în favoarea faptului că era
o formă vie în uzul lingvistic din anumite regiuni. Pentru mai multe detalii în legătură cu statutul și
frecvența perfectului simplu în secolele al XVI-lea–al XVII-lea, vezi Zamfir 2007, p. 17–37.
verselor arii geografice (Zamfir 2007, p. 17–37). Treptat, sub influența tendinței de
înlocuire a perfectului simplu cu perfectul compus, tendință generată atât de cauze
panromanice (cf. Pamfil, loc. cit.)6, cât și de sincretismul formelor de persoana a
IV-a și a V-a cu cele de persoana a IV-a indicativ prezent, respectiv cu cele de par-
ticipiu (Frâncu 1982a, p. 176–178), aceasta intră într-un proces de regresie, astfel
că până la mijlocul secolului al XVIII-lea ea devine doar o formă regională, întâl-
nită mai ales în sud-vestul teritoriului daco-român și în Moldova de nord (Călăraşu
1987, p. 109). Prin urmare, consemnarea sa într-o lucrare de sorginte transilvănea-
nă și mențiunile referitoare la frecvența cu care apare în registrul oral și în cel scris
sunt pe cât de exacte, pe atât de neașteptate, dovedind o bună-cunoaștere a limbii
române din partea autorului anonim.
Paradigma perfectului simplu avansată de Institutiones linguæ valachicæ inclu-
de, la toate conjugările, numai formele analogice de plural (cf. Institutiones,
p. 101), opunându-se prin aceasta celorlalte gramatici din a doua jumătate a seco-
lului al XVIII-lea, care fie înregistrează ambele tipuri de forme: tăcum/tăcurăm,
tăcuți/tăcurăți, tăcu/tăcură (Micu-Klein–Şincai 1780, p. 48), fie nu le înregistrează
deloc (Văcărescu 1787, p. 70). Consemnarea formațiunilor cu desinență -ră-7 este
cu atât mai surprinzătoare cu cât despre acestea s-a afirmat că ar reprezenta o
inovație ce datează de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, inovație atestată în jurul
anului 1780 în textele din zona Olteniei și din cea a Banatului: „Aicia ne înștiin-
țarăm de la sfinția sa” (1776); „după hotărârea judecătorului plecarăm îndată”
(1787); „deaterăm și noi această adeverință” (1787) etc., dar care pătrunde și se
impune în celelalte regiuni geografice mult mai târziu, cândva după anul 1800:
„când luarăm toată lumea și până la raiu merserăm și toate le văzurăm, le bătu-
răm” (1809/Moldova); „Plecarăm la Turda” (1810/Crișana); „Căutarăm, cerurăm
la Înaltul împărat” (1816/Crișana) (Frâncu 1982a, p. 186–191). Prezența formelor
analogice în gramatica de la Kalocsa dovedește că ele erau cunoscute în Crișana
încă de la mijlocul secolului al XVIII-lea, așadar cu o jumătate de secol înainte de a
fi atestate oficial. Acest fapt impune reconsiderarea perioadei în care limba își
dezvoltă noi mijloace pentru a reda pluralul.
Notă: Tendința autorului necunoscut al primei gramatici românești scrise în lim-
ba latină de a consemna formele noi în detrimentul celor vechi se remarcă și în cazul
persoanei I a verbelor de conjugarea a III-a, unde formele etimologice tari de tipul
6
În categoria cauzelor panromanice autoarea include tendința spre analitism și dorința vorbitoru-
lui de a raporta acțiunea la momentul vorbirii.
7
Afixul -ră-, element gramatical controversat din punctul de vedere al originii și din cel al extin-
derii sale în limbă (cf. Densusianu 1975, p. 563–564; Rosetti 1968, p. 153; ILR 1969, p. 264;
Dimitrescu (coord.) 1978, p. 310; Frâncu 1982a, p. 175–176 și 183), s-a remarcat prin productivitate,
extinzându-se și la indicativ mai mult ca perfect și, regional, la perfectul compus (= am trecutără, am
muritără), la imperfect (= făceaură), la viitor (= s-o țineaură, o să batără), la indicativ prezent (=
dovedind eu că sîntără acolo), dar și la prezumtiv perfect (= crez că or fi rămasără la
Constantinopol) sau chiar la conjunctiv prezent (= ei să ducără) – cf. Frâncu 1982b; Avram 1975;
Dimitrescu (coord.) 1978, p. 310–311.
scrișu/scriș (CV, respectiv CPr: vezi – inclusiv pentru abrevieri – Frâncu 1984,
p. 427; cf. şi Densusianu 1961, p. 140) nu sunt nici măcar menționate, locul lor în
sistem fiind ocupat de formele analogice de tipul zisăi, refăcute după cele de persoa-
na a II-a (Rosetti 1956a, p. 386). Acestea sunt pentru prima dată atestate în secolul al
XVII-lea în subdialectele muntenești, de unde vor pătrunde ceva mai târziu, respec-
tiv în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, și în graiurile din celelalte regiuni ale
țării (Frâncu 1984, p. 428–431, 434–435). Așadar, conform datelor existente, la mo-
mentul în care era înregistrată în gramatica de la Kalocsa 8, forma în -sei/-săi de-abia
pătrundea în arealul lingvistic transilvănean.
În cadrul aceleiași paradigme se remarcă faptul că la persoana a V-a apar pentru
prima dată menționate formele cu desinență analogică -ți (ascultarăți, cetirăți, cu-
noscurăți, scrisărăți), în locul formelor vechi, omonime cu participiul (Frâncu
2009, p. 309).
2.1.2. Mai mult ca perfectul analitic
Odată recunoscute, construcțiile alcătuite din perfectul compus al verbului a fi și
participiul verbului de conjugat: am fost ascultat, ai fost ascultat, au9 fost ascultat
etc., construcții frecvente în limba veche (Densusianu 1961, p. 144), atât în textele
aparținând arealului nordic, cât și în cele aparținând arealului sudic (Călăraşu 1987,
p. 142–143)10, devin expresia unui nou timp, mai mult ca perfectul analitic, ce se
deosebește de cel sintetic nu prin natura trăsăturilor temporale pe care le asociază,
ci prin caracterul analitic al formelor. Distincția simplu vs compus din cadrul per-
fectului este, așadar, reiterată și de mai mult ca perfect, fiind menținută în gramati-
cile românești până la sfârșitul secolului al XIX-lea11, când, în urma regresiei
formelor analitice și a excluderii lor din rândul structurilor agreate de norma limbii
8
Prezența formei analogice în această lucrare, elaborată cu aproximativ un deceniu înaintea cele-
brei Elementa linguæ daco-romanæ sive valachicæ, corectează afirmația lui Constantin Frâncu (1984,
p. 431) potrivit căreia „prima gramatică în care se înregistrează formele în -sei este cea a lui S. Micu
și Gh. Șincai (1780)”.
9
Omonimia dintre auxiliarul de persoana a III-a și cel de persoana a VI-a al formelor de perfect
compus (a se compara: el au ascultat – ei au ascultat) se întâlnește, din motive obiective, și în cazul
formelor de mai mult ca perfect (a se compara: el au fost ascultat – ei au fost ascultat).
10
Aceste construcții înregistrează cea mai mare frecvență în textele cronicarilor munteni, fapt ce
reflectă, în opinia Mariei Marin (1985, p. 466), că ea era o formă activă în limbă vorbită. Faptul că s-a
păstrat regional: Noroc nu mi-o fost rămasă; Atunci s-o mai fost dus ăștialalți; Și eu am fost numai cu
mama mea că el o fost murit; Puii scornea la o cioată de lemn, cum o fost tăiată mai dinainte huciu,
ș-o rămas cioata ceea pe o arie destul de largă, ce cuprinde: Transilvania, Banatul, Maramureșul,
Crișana, nordul Moldovei, dar și în anumite regiuni din Muntenia (județele Argeș, Prahova,
Teleorman și Brăila) este o dovadă în plus că ea era răspândită în limba vorbită (cf. şi Pamfil 1973,
p. 212–213; Marin, loc. cit.).
11
Pentru sumarul gramaticilor care înregistrează atât mai mult ca perfectul sintetic, cât și pe cel
analitic, vezi supra. Singurele lucrări care se abat de la această normă de reprezentare sunt cele care
aparțin fazei incipiente a studiului gramatical, când forma supracompusă, deși bine reprezentată în
limba secolului al XVIII-lea, a fost ocolită de unii gramatici precum Dimitrie Eustatievici
Brașoveanul sau Ianache Văcărescu. La acestea se adaugă și o gramatică de secol al XIX-lea, cea a lui
August Treboniu Laurian (cf. 2002), în care, din dorința de a demonstra latinitatea limbii române,
sistemul verbal-temporal este denaturat.
literare, acest tip de mai mult ca perfect va înceta să mai fie consemnat de lucrările
de specialitate cu caracter descriptivo-normativ12.
2.2. Subsistemele temporale ale imperativului, condiționalului și conjuncti-
vului
Studiul comparativ al celor două lucrări reprezentative pentru mijlocul secolului
al XVIII-lea, Gramatica rumânească (1757) și Institutiones linguæ valachicæ, nu
relevă diferențe semnificative la nivelul acestor paliere. Astfel, subsistemul tempo-
ral al imperativului este identic, atât din punctul de vedere al configurației, cât și
din punctul de vedere al inventarului de forme, cu cel prezentat de D. Eustatievici.
Asemenea acestuia din urmă, autorul primei gramatici românești scrise în limba la-
tină se detașează, în parte, de modelul latin pe care îl urmează, propunând un sis-
tem axat pe un singur set de forme, ce reflectă o singură valoare temporală, nu un
calc după versiunea clasică, unde sunt stipulate două timpuri: prezent și viitor13,
fiecare având propriul suport la nivelul expresiei. Dar, dacă în ceea ce privește
aspectul semnalat mai sus se înregistrează un progres, în sensul distanțării de mo-
del și apropierii de specificul limbii române, în cazul flexiunii personale găsim în-
registrate atât formele specifice de persoana a II-a și a V-a, cât și formele de con-
junctiv prezent, persoana a III-a și a VI-a. Eterogenitatea paradigmei poate fi pusă
pe seama unei confuzii între imperativ și conjunctiv (Nagy 1970, p. 258), mai exact
între imperativ și conjunctivul hortativ: „Alexandru zise: O Ivante să-mi spui dară
dumnezeii elinești unde lăcuiesc?”, „să te duci!”, „Ia-l și să-i taie capul!” etc.,
foarte bine reprezentat în limba veche (Frâncu 2000, p. 156). Apropierea dintre
cele două moduri, sesizată atât în latină (ibidem, p. 155–158), cât și în română14,
poate constitui o explicație pertinentă pentru opțiunea autorului de a le discuta
împreună.
În ceea ce privește formele de persoana a II-a și a V-a, observăm că Institutio-
nes notează doar formele cu cea mai mare frecvență în limba veche, respectiv pe
cele sintetice de tipul: ascultă, ascultați. Sunt omise din inventarul structurilor sub-
sumate infinitivului afirmativ perifrazele cu caracter arhaic formate din auxiliarul a
vrea și infinitivul lung sau scurt al verbului de conjugat: nimeni să n-aibă a băntui
(LB), să naibă a luarea (AAR) (vezi Rosetti 1932, p. 105), dar și inovația
12
La sfârșitul secolului al XIX-lea, H. Tiktin (1945) renunță la a mai include mai mult ca perfec-
tul analitic în inventarul formelor cu timp de referință trecut, distanțându-se prin aceasta de vechea
tradiție gramaticală românească, ce impunea consemnarea ambelor tipuri de mai mult ca perfect.
Majoritatea lucrărilor care o succedă pe cea a lui H. Tiktin nu vor mai înregistra, după modelul
acesteia, forma analitică, considerând-o „arhaică și nerațională” (Slavici 1914, p. 112).
13
Încă din latina clasică viitorul imperativ era specializat pentru texte juridice (sau parodii ale
acestora), așadar absența sa din limba română este explicabilă (vezi Fischer 1985, p. 115).
14
„Conjunctivul hortativ «completează» mijloacele specifice de redare a semnificației modale «X
este obligat», «lui Y (nu) i se permite» (TREBUIE), exprimând un îndemn, o poruncă etc. adresate
unei persoane care nu participă direct la discuție. Faptul este evident când cele două forme verbale
(imperativ și conjunctiv hortativ) apar în același context [...] [subl. n.]: Întreabă pe aceste patru
muieri. Pune-le cuțitul la beregată și să răspundă fără întârziere! [...]” (GALR 2005, vol. I, p. 383).
lingvistică specifică secolului al XVIII-lea, ce constă în intercalarea pronumelui

personal între radical și flectivul de persoana a V-a: alege-vă-ț (EG) (Gheţie
(coord.) 1997, p. 342). Imperativul negativ nu este menționat de autor, deși în
epoca respectivă, el se exprima prin două seturi de forme (vezi Tabelul 2), ambele
sintetice și cu frecvență ridicată:
Tabelul 2. Mijloace de expresie a imperativului negativ în epoca veche (1640–1780)15
I II
pers. a II-a nu cântare nu cânta
pers. a V-a nu cântareți nu cântați
Subsistemele temporale ale conjunctivului și condiționalului suferă câteva mo-
dificări, mai mult sau mai puțin importante. Ele se caracterizează printr-o omoni-
mie paradigmatică, structurală și formală (vezi Tabel 1). Așadar, cele cinci timpuri
comune ambelor moduri își găsesc expresia în același set de structuri eterogene,
format din:
– actualele forme de condițional prezent și perfect, prima dintre ele cu dublă
funcționalitate la nivelul sistemului, prin intermediul său fiind redată atât valoarea
temporală a prezentului cât și cea a imperfectului – vezi Tabelul 1;
– o structură dublu supracompusă: aș fi fost ascultat, aș fi fost cetit, aș fi fost
scris etc., ce funcționa în limba veche ca dublet al condiționalului perfect de tipul
aș fi ascultat (Densusianu 1975, p. 570–571; Călăraşu 1987, p. 234; Zamfir 2007,
p. 336), dar care aici este inclusă, probabil în baza unei analogii formale cu
structurile indicativale: am fost ascultat, am fost cetit, am fost scris etc., în paradig-
ma mai mult ca perfectului16, și
– actuala formă de indicativ viitor I, ce acoperă aceeași zonă semantică a poste-
riorității față de momentul vorbirii.
Notă: Toate formațiunile enumerate mai sus sunt precedate de „mărci modale”,
identice cu cele pe care le întâlnim și în Gramatica rumânească (1757), respectiv o, și,
pentru condițional, și când, pentru conjunctiv. Caracterul specific al acestora, dublat de
distribuția limitată strict la cele două lucrări menționate mai sus, pune în legătură ma-
nuscrisul de la Kalocsa cu cel al lui D. Eustatievici, elaborat cu aproximativ un deceniu
înainte. Totuși, lipsa unor date mai concrete în acest sens menține această eventuală
relație la stadiul de ipoteză.
Elementul de noutate pe care îl aduce Institutiones în raport cu precedenta lucra-
re de acest tip constă în încadrarea în paradigma conjunctivală a formelor precedate
de morfemul să, considerate de autor dublete ale celor construite cu afixul mobil
aș. Această a doua serie include doar structurile cu timp de referință prezent, bine
15
Vezi Rosetti 1968, p. 550; Philippide 2011, 503–505; Densusianu 1975, p. 572–575.
16
Cu aceeași valoare temporală (= mai mult ca perfect) construcția este întâlnită și în gramatica
lui Dimitrie Eustatievici Brașoveanul, în timp ce în lucrarea lui S. Micu și Gh. Șincai apare doar ca
dublet al formelor de perfect (Frâncu 2009, p. 318).
reprezentate în limba secolului al XVIII-lea (Frâncu 2000, p. 62–91)17, nu și pe

cele cu valoare de perfect și mai mult ca perfect, aflate într-o perioadă de regresie.
Astfel, în perioada în care autorul anonim alcătuia gramatica de la Kalocsa, con-
junctivul perfect înregistra o scădere a frecvenței, după ce, în prealabil, cunoscuse
un avânt datorat tendinței de înlocuire a infinitivului prin conjunctiv. În plus, el se
confrunta și cu o instabilitate de ordin formal, întrucât în aceeași perioadă structu-
rile cu auxiliar variabil: să nu fiu lucrat (NÎnv), să nu fie dat (CH), să să fi păzit
(DRA) etc. începuseră a fi puternic concurate de cele cu auxiliar invariabil: să nu fi
lucrat (NÎnv), să nu fi răschirat (NL), să nu le fi luat (DRA) etc. În mod similar,
conjunctivul mai mult ca perfect: „Acest pământ al Moldovei n-au fost aședzat de
demult de oameni, să fie fost trăit într-însul cu pace, ce în câteva rânduri au fost și
pustiu” (UL); Precum și veacul trecut, adecă cătră anul 1630, să să fie fost așezat
aici în Șchei un om” (ADSB), timp cu viabilitate foarte redusă și ocurență sporadi-
că18, era treptat eliminat din uz, astfel că la finalul secolului al XVIII-lea acesta de-
vine o formă nefuncțională la nivelul limbii literare (Frâncu 1970, p. 206–214;
2000, p. 91–115; 2009, p. 315).
2.3. Formele verbale nepersonale
Formele verbale nepersonale sunt incluse de autorul manuscrisului de la
Kalocsa într-un sistem supradimensionat, construit artificial, după modelul oferit
de gramaticile latinei clasice (ILR 1965, p. 190–197). Acesta nu reflectă realitatea
lingvistică românească, deși include, nu întotdeauna în compartimentele potrivite
(vezi, spre exemplu, includerea formelor de supin: de ascultat, de scris în clasa ge-
runziilor în -do, respectiv în -dum), cvasitotalitatea formelor verbale nepersonale
prezente în limbă. Dintre acestea, o parte se regăsesc și în Gramatica rumânească
(1757), unde beneficiază de o prezentare identică: gerunziul este interpretat ca par-
ticipiu prezent, valoarea infinitivului prezent este redată printr-un singur set de
forme, cele scurte etc. În plus față de lucrarea lui D. Eustatievici, Institutiones con-
semnează supinul și infinitivul perfect, ambele susținute la nivelul expresiei prin
forme inexistente sau problematice (vezi Tabelul 1). Dintre acestea suscită interes
cea dublu supracompusă: a fi fost ascultat, care ocupă locul ce-i revine în sistem
actualei forme de infinitiv perfect: a fi ascultat. Deși consemnată și de alte grama-
tici din secolele al XVIII-lea și al XIX-lea (Micu–Şincai 1980, p. 51; Diaconivici
Loga 1973, p. 108; Câmpeanu 1848, p. 96; Tiktin 1945, p. 121 ș.a.)19, aceasta are
un statut destul de incert în limbă. Nereușind să identifice niciun text care să o con-
17
După 1650, când se încheie procesul de desemantizare a conjuncției să (< lat. si) „dacă”, iar
aceasta se fixează definitiv ca morfem al conjunctivului, aceste forme devin din ce în ce mai prezente
în limbă, susținute și de tendința de a înlocui infinitivul prin construcții personale, în primul rând prin
cele de conjunctiv prezent (Frâncu 2009, p. 314).
18
Mai mult ca perfectul conjunctiv apare pe la jumătatea secolului al XVII-lea și iese din uz la
sfârșitul secolului al XVIII-lea. El este înregistrat mai ales în textele din regiunea Moldovei, însă și
aici numărul de ocurențe este unul foarte redus (Frâncu 2000, p. 115).
19
În gramaticile din această perioadă, forma dublu supracompusă cunoaște o interpretare oscilantă,
fiind considerată când structură cu valoare de perfect, când structură cu valoare de mai mult ca perfect.
țină, Al. Philippide (2011, p. 529) pune la îndoială existența sa. În aceeași linie, Ion
Diaconescu (1977, p. 140–147)nu înregistrează nici măcar cazuri izolate de forme
dublu supracompuse. Pe de altă parte, Constantin Frâncu susține existența unei
astfel de perifraze, însă nu o exemplifică prin mostre autentice (2000, p. 113; 2009,
p. 321). Pe urmele acestuia, Mircea Zdrenghea (Micu-Klein–Şincai 1980, p. XVII)
recunoaște structura, însă consideră că, în cazul verbelor tranzitive, ea are valoare
de infinitiv perfect pasiv. În concluzie, în ceea ce privește infinitivul, Institutiones
avansează un sistem temporal bipartit, identic cu cel de azi, a cărui validitate este
pusă însă la îndoială de incertitudinile referitoare la concretețea structurii prin care
este redată valoarea de infinitiv perfect.
3. Terminologie
Institutiones este o lucrare ce nu poate fi apreciată sub raportul terminologiei,
deoarece ea este în întregime latină (nu de proveniență latină) (Orza 1969, p. 8920).
Totuși, chiar dacă majoritatea denumirilor sunt preluate ca atare, sistemul denomi-
nativ lasă să se întrevadă o anumită preocupare a autorului anonim pentru unitatea
terminologică, dovadă că acolo unde sursele latinești încetează a-i mai furniza ma-
terialul necesar, acesta creează termeni noi, prin atașarea la cei preexistenți a unor
determinanți ce se referă la caracterul sintetic sau analitic al formei prin care româ-
na exprimă o anumită idee temporală: plusquamperfectum simplex – plusquamper-
fectum compositum.
4. Concluzii
Institutiones linguæ valachicæ consemnează timpuri și forme omise de prece-
dentele lucrări de acest tip (perfectul compus și expresiile adiacente, perifrazele cu
timp de referință viitor construite cu ajutorul formelor aferezate ale auxiliarului a
vrea și infinitivul verbului de conjugat: oi asculta, cele supracompuse cu valoare de
mai mult ca perfect: am fost ascultat sau cele cu valoare de conjunctiv prezent: să
ascult), face observații referitoare la ordinea afixelor mobile ce intră în componența
lor, dar și la frecvența cu care structurile înregistrate apar în registrul oral sau scris
al limbii. În plus, se remarcă prin concomitența cu care înregistrează o serie de
inovații lingvistice ce datează din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, anume
formele analogice de plural ale perfectului simplu sau cele de persoana I cu desi-
nență refăcută ale aceluiași timp.
Secțiunile calchiate, neconforme cu realitatea lingvistică a secolului al XVIII-lea,
lacunele existente la nivelul inventarului de structuri (care nu reflectă nici pe depar-
te sistemul bogat de forme prin care româna veche exprima raporturile temporale),
erorile de interpretare, poziționările nefirești în sistem a anumitor fapte de limbă
20
Observația autoarei vizează terminologia folosită de Gheorghe Șincai și Samuil Micu în Ele-
menta linguæ daco-romanæ sive valachicæ, însă, în baza paralelismului dintre cele două lucrări, ea
poate fi extinsă și asupra manuscrisului de la Kalocsa.
sau terminologia străină sunt rezultatele dificultăților cu care s-a confruntat autorul
în încercarea lui de a fundamenta un nou domeniu științific. Deficiențele de acest
tip nu trebuie să diminueze însă valoarea acestei lucrări, care reușește, în ciuda
tuturor neajunsurilor, să ofere o imagine coerentă asupra sistemului verbal-
temporal al limbii române.

GRAMATICI
Bălășescu 1850 = Nifon Bălășescu, Elemente de gramatică română pentru școlarii începători, în
Tipografia lui Iosef Copainig, București, 1850.
Cipariu 1869 = Tim. Cipariu, Gramatec’a limbei romane. Partea I. Analitica. Cu Tipariulu Semina-
riului A. Diecesanu dein Blasiu, Bucuresci, 1869.
Cîmpeanu 1848 = Petre M. Cîmpeanu, Gramatica românească, Tipografia Institutul Albinii, Iașii,
1848.
Diaconivici Loga 1973 = Constantin Diaconivici Loga, Gramatica românească. Text stabilit, prefață,
note și glosar de Olimpia Șerban și Eugen Dorcescu, Editura Facla, Timișoara, 1973.
Eustatievici Braşoveanul 1969 = Dimitrie Eustatievici Braşoveanu, Gramatica rumânească (1757).
Prima gramatică a limbii române. Ediţie, studiu introductiv şi glosar de N. A. Ursu, Editura
Ştiinţifică, Bucureşti, 1969.
Frâncu 2009 = Constantin Frâncu, Gramatica limbii române vechi (1521–1780), Casa Editorială
Demiurg, Iași, 2009.
GALR 2005 = Gramatica limbii române, vol. I. Cuvântul, Editura Academiei Române, București,
2005.
Golescu 1848 = Iordache Golescu, Băgări de seamă asupra canoanelor gramaticești, Tipografia lui
Eliad, București, 1848.
Heliade Rădulescu 1980 = Ion Heliade Rădulescu, Gramatica românească. Ediție și studiu de Valeria
Guțu-Romalo, Editura Minerva, București, 1980.
Institutiones = Institutiones linguæ valachicæ. Prima gramatică a limbii române scrisă în limba lati-
nă. Ediție critică de Gheorghe Chivu. Revizia și traducerea textului latin, de Lucia Wald, Editura
Academiei Române, București, 2001.
Laurian 2002 = August Treboniu Laurian, Tentamen criticum in originem, derivationem et formam
linguæ romanæ in utraque dacia vigentis vulgo valachicæ. Ediție, studiu și note de Katalin
Dumitrașcu. Traducere de Katalin și Emil Dumitrașcu, Editura Universitaria, Craiova, 2002.
Micu-Klein–Şincai 1780, 1980 = Samuele Klein de Szad, Giorgio Gabriele Sinkai, Elementa linguæ
daco-romanæ sive valachicæ, Typ. Josephi Nob. de Kurzöck, Viena, 1780; reeditare: Samuil
Micu, Gheorghe Şincai, Elementa linguæ daco-romanæ sive valachicæ. Studiu introductiv, tradu-
cerea textelor şi note de Mircea Zdrenghea, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1980.
Odobescu–Borgovan 1895 = A. I. Odobescu, V. Gr. Borgovan, Gramatica pentru clasa III primară,
Editura Librarii Leon Alcalay, Bucuresci, 1895.
Philippide 1897 = Alexandru Philippide, Gramatică elementară a limbii române, Editura Librăriei
Isr. Kuppermann, Iaşi, 1897.
Platon 1851 = Constantin Platon, Manualu de gramatică românească. Încuviințată în Moldova, pen-
tru școalele publice, de Consiliul Scolastic. A doua ediciune, revăzută, corigiată și din nou înorân-
duită, Tipografia Româno-Francesă, Iași, 1851.
Slavici 1914 = Ioan Slavici, Gramatica limbii române, Partea I. Etimologia, Editura Minerva,
București, 1914.
Speranția–Popescu Deliu 1899 = Th. D. Speranția, P. Popescu Deliu, Manual de limba română. Ge-
nul oratoric, genul istoric, gramatică istorică, citire, composițiuni, pentru clasa V secundară și
alte școli de specialitate, Editura Fabricii „Progresul”, Ploiesci, 1899.
Tempea 1797 = Radu Tempea, Gramatica romînească, Tipografia lui Petru Bart, Sibii, 1797.
Tiktin 1945 = H. Tiktin, Gramatica română. Etimologia și sintaxa. Ediția a III-a revăzută de
I.-A. Candrea, Editura Tempo, București, 1945.
Văcărescu 1787 = Ianache Văcărescu, Observații sau băgări de seamă asupra canoanelor gramaticii
rumânești adunate și alcătuite acum întâi dă Dumnealui Ianache Văcărescul cel de acum dicheo-
filax a Bicericii cei mari a Răsăritului și mare vistier a Prințipatului Valahiei, Tipografia Sfintei
Episcopii a Râmnicului, Râmnic, 1787.
STUDII ŞI ARTICOLE
Avram 1975 = Mioara Avram, Despre formele de perfect simplu cu -ră- la singular, în SCL, XXVI,
nr. 1, 1980, p. 27–36.
Avram 1980 = Mioara Avram, 200 de ani de la prima gramatică tipărită a limbii române, în LR,
XXIX, 1980, nr. 6, p. 573–584.
Călărașu 1987 = Cristina Călărașu, Timp, mod, aspect în limba română în secolele al XVI-lea–al
XVIII-lea, Universitatea din București, Facultatea de Filologie, București, 1987.
Chivu 1992 = Gh. Chivu, Institutiones linguæ valachicæ. Prima gramatică a limbii române scrisă în
limba latină, în LR, XLI, 1992, nr. 1–2, p. 11–18.
CL = „Cercetări de lingvistică”, Cluj, I, 1956–1993.
Densusianu 1961 = Ovid Densusianu, Istoria limbii române. Ediție îngrijită de J. Byck, vol. I.
Originile; vol. II. Secolul al XVI-lea, Editura Științifică, București, 1961.
Densusianu 1975 = Ovid Densusianu, Opere. Ediție îngrijită de B. Cazacu, V. Rusu și I. Șerb, II.
Lingvistica. Histoire de la langue roumaine, I. Les origines, II. Le Seizième siècle. Ediție critică și
note de V. Rusu. Prefață de B. Cazacu, Editura Minerva, București 1975.
Diaconescu 1977 = Ion Diaconescu, Infinitivul în limba română, Editura Științifică și Enciclopedică,
București, 1977.
Dimitrescu (coord.) 1978 = Istoria limbii române. Fonetică. Morfosintaxă. Lexic. Coordonator:
Florica Dimitrescu, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1978.
Edelstein 1972 = Frieda Edelstein, Sintaxa gerunziului românesc, Editura Academiei R.S.R.,
București, 1972.
Fischer 1985 = I. Fischer, Latina dunăreană. Introducere în istoria limbii, Editura Științifică și
Enciclopedică, București, 1985.
Frâncu 1970 = Constantin Frâncu, Conjunctivul perfect românesc. Privire diacronică, în SCL, XXI,
1970, nr. 2, p. 205–227.
Frâncu 1982a = Constantin Frâncu, Din istoria perfectului simplu românesc: formele de persoana I și
a II-a plural cu sufixul -ră-, în LR, XXXI, 1982, p. 175–192.
Frâncu 1982b = Constantin Frâncu, Vechimea formelor de mai mult ca perfect, perfect compus, pre-
zent indicativ și conjunctiv în -ră, în LR, XXXI, 1982, nr. 2, p. 281-293.
Frâncu 1984 = Constantin Frâncu, Din istoria perfectului simplu: formele de tipul zisei, în LR,
XXXIII, 1984, nr. 3, p. 426–436.
Frâncu 2000 = Constantin Frâncu, Conjunctivul românesc și raporturile lui cu alte moduri, Casa Edi-
torială Demiurg, Iași, 2000.
Gherman 1989 = Mihai Gherman, Despre dicționarul și gramatica lui Grigore Maior, în CL,
XXXIV, 1989, nr. 1, p. 5–9.
Gheţie (coord.) 1997 = Istoria limbii române literare. Epoca veche (1532–1780) (1997). [...] Coordo-
nator: Ion Gheție, Editura Academiei Române, București, 1997.
ILR 1965, 1969 = Istoria limbii române, vol. I. Limba latină, vol. II. Româna comună, Editura Aca-
demiei R.P.R./R.S.R., București, 1965, 1969.
Ionașcu 1914 = Romulus Ionașcu, Gramaticii români. Tractat istoric despre evoluțiunea studiului
gramaticei limbei române dela 1757 până astăzi, Institutul de arte grafice N. V. Ștefănescu &
Co., Iași, 1914.
Iordan (coord.) 1978 = Istoria lingvisticii românești (1978). Coordonator: Iorgu Iordan, Editura Știin-
țifică și Enciclopedică, București, 1978.
Iordan 1956 = Iorgu Iordan, Scurt istoric al principalelor lucrări de gramatică românească, în LL, II,
1956, p. 163–196.
LL = „Limbă şi literatură”, Bucureşti, I, 1955 şi urm.
LR = „Limba română”, Bucureşti, I, 1952 şi urm.
Macrea 1978 = Dimitrie Macrea, Contribuții la istoria lingvisticii și filologiei românești, Editura
Științifică și Enciclopedică, București, 1978.
Marin 1985 = Maria Marin, Formes verbales périphrastiques de l'indicatif dans les parlers dacorou-
mains, în RRL, XXX, 1985, nr. 5. p. 459–468.
Nagy 1970 = B. Nagy, Les débuts de l’histoire de la grammaire roumaine, în Actes du Xe Congres
International des Linguistes: Bucharest, 28 aout–2 septembre 1967, vol. II, Éditions de L’Aca-
démie de la R.S.R., Bucarest, 1970, p. 255–260.
Orza 1969 = Rodica Orza, Primele încercări de a defini verbul și de a stabili o terminologie
românească, în CL, XIV, 1969, nr. 1, p. 88–89.
Pamfil 1973 = Viorica Pamfil, Formele de trecut indicativ în limba română din secolul al XVI-lea și
frecvența lor, în CL, XVIII, 1973, nr. 2, p. 205–216.
Philippide 2011 = Alexandru Philippide, Istoria limbii române. Ediție critică de G. Ivănescu, Carmen-
Gabriela Pamfil și Luminița Botoșineanu, Editura Polirom, Iași, 2011.
PSR. = Lexiconul românesc din Calocea, în „Răvașul”, VI, 1908, nr. 6–7, p. 245.
Rosetti 1932 = Al. Rosetti, Limba română în secolul al XVI-lea, Editura Cartea Românească,
București, 1932.
Rosetti 1956 = Al. Rosetti, Limba română în secolele al XIII-lea–al XVI-lea, Editura Academiei
R.P.R., București, 1956.
Rosetti 1968 = Al. Rosetti, Istoria limbii române de la origini până în secolul al XVII-lea. Cu 6 hărți
afară din text, Editura Pentru Literatură, București, 1968.
RRL = „Revue roumaine de linguistique”, Bucureşti, I, 1965 şi urm.
Tagliavini 1932 = Carlo Tagliavini, Despre „Lexicon compendiarium latino-valachicum”, în „Anale-
le Academiei Române”. Memoriile Secțiunii Literatură, seria III, tomul VI, 1932, p. 189–195.
Zamfir 2007 = Dana-Mihaela Zamfir, Morfologia verbului în dacoromâna veche (secolele al
XVI-lea–alXVII-lea), partea a II-a. Timpurile din sfera trecutului. Viitorul, Condiționalul, Editura
CHARACTERISTICS OF THE VERBAL SYSTEM INTRODUCED BY

INSTITUTIONES LINGUÆ VALACHICÆ
(Abstract)
The paper aims to analyze Institutiones linguæ valachicæ, the first Romanian grammar written in
Latin, form multiple points of view, namely: (a) the controversies surrounding its origins, (b) the
specificity of the verbal system introduced by its unknown author, (c) the way in which the verbal
system reflects the linguistic reality of Old Romanian and (d) the terminology used by the author. The
focus will lay on the novelties that it brings in regard to the previous grammars, novelties such as: a
new structure used to express the future tense, more ways of expressing past tense in Old Romania,
the present subjunctive with „să” as morpheme, etc.
Cuvinte-cheie: sistem verbal, mod, strucuturi analitice şi sintetice, frecvenţă, româna veche.
Keywords: verbal system, mood, analytic and synthetic structures, frequency, Old Romanian.
cm_corches@yahoo.com
ALEXANDRA CORNILESCU, ALEXANDRU NICOLAE
ARTICOL HOTĂRÂT REFERENŢIAL VS ARTICOL

HOTĂRÂT EXPLETIV. SITUAŢIA NUMELOR
PROPRII*
1. Observaţii preliminare
S-a remarcat adesea în bibliografia de specialitate că „numele proprii de persoa-
nă circulă în mod obişnuit unele în formă articulată, altele în forma nearticulată”
(GLR 1966, vol. I, p. 102) şi că „articularea numelor proprii constituie o preocu-
pare a majorităţii gramaticilor” (Tomescu 1998, p. 27) (vezi, pentru detalii, Guţu
Romalo 1995; Avram 1997, p. 96–97; GALR 2008, vol. I, p. 125–127; Miron-
Fulea 2005, 2009; RGR 2013, p. 721–725; vezi, pentru articularea numelor proprii
în sec. XIX şi XX, SILR 2012, p. 118–119, 477–478; vezi, pentru o discuţie
comparativă, Langendonck 2007, p. 157–159).
Obiectivul lucrării de faţă este trecerea în revistă a principalelor asemănări şi di-
ferenţe morfosintactice dintre articolul hotărât realizat în grupuri nominale al căror
centru este un substantiv din altă clasă decât numele proprii, denumit în continuare
„articol (hotărât) referenţial”, şi articolul hotărât al numelor proprii, denumit „articol
(hotărât) expletiv”1. Subclasa de nume proprii asupra căreia vom aplica analiza sunt
numele proprii de persoană (antroponimele) (pentru articularea toponimelor, vezi
Miron-Fulea 2009). Deşi există o serie de asemănări între cele două articole, mai ales
de ordin morfologic, diferenţele distribuţional-sintactice arată că sintaxa grupurilor
nominale cu centru antroponim este dictată şi de alte trăsături gramaticale.
2. Trăsături comune
În limbi ca engleza, absenţa însăşi a articolului hotărât semnalează apariţia în
context a unui nume propriu de persoană (vezi (1)).
(1) a. Cat came in running.
pisică a-intrat alergând
„Pisică” a intrat alergând. („Pisică” – citit ca antroponim, i.e. poreclă.)
*
Ne alăturăm cu bucurie colegilor, colaboratorilor şi foştilor studenţi în a-l omagia pe profesorul
G. G. Neamţu, urându-i viaţă lungă, multe bucurii şi succese.
1
În cazul antroponimelor, articolul este expletiv în măsura în care nu articolul hotărât asigură
unicitatea referentului numelui propriu. Articolul expletiv (sau nu) verifică întotdeauna o trăsătură
sintactică de definitudine în limba română (vezi, pentru detalii, Cornilescu–Nicolae 2014). Articolul
hotărât ca formant al articolului genitival este tot o ipostază a articolului hotărât expletiv (vezi, pentru
detalii, Neamţu 2011). Astfel, un articol hotărât este expletiv dacă prezenţa lui este legată de definitu-
dinea sintactică (vezi Nicolae 2013) şi nu există şi un corelat semantic al definitudinii (e.g. unul,
altul, niciunul; vezi Neamţu 1999, Cornilescu–Nicolae 2011).
Articol hotărât referenţial vs articol hotărât expletiv 169
b. The cat came in running.

ART.HOT pisică a-intrat alergând.
Pisica a intrat alergând.
În schimb, în română (ca şi în alte limbi cum ar fi portugheza şi neogreaca2),
antroponimele sunt marcate de distribuţia foarte diferită a articolului hotărât, prin
raportare la substantivele comune.
Ca şi în cazul articolului referenţial, morfologia articolului expletiv exprimă o-
poziţii de gen (2), număr (3), caz (4) şi chiar definitudine (5), în cazul în care antro-
ponimul dispune şi de o formă nearticulată.
(2) Ionel / Ionela
(3) Ionescu / Ioneştii
(4) Mari-a / Mari-ei
(5) Aceeaşi Mărie cu altă pălărie. / Maria a venit.
Un aspect important al morfologiei antroponimelor româneşti constă în diferen-
ţa între marcarea gramaticală a cazului la numele masculine şi la numele feminine3.
Cu puţine excepţii, antroponimele feminine marchează cazul în aceeaşi manieră ca
substantivele comune feminine, prin intermediul flexiunii articolului hotărât (vezi
(4), supra). În schimb, antroponimele masculine au pierdut articolul cu formă de
nominativ-acuzativ (unele păstrând doar vocala finală -u plenison < -ul; vezi Radul
> Radu)4 şi recurg la marcare proclitică pentru genitiv-dativ (6). Antroponimele
masculine cu formă feminină (7a) dispun de un tipar dublu de marcare cazuală,
fiind compatibile atât cu strategia antroponimelor feminine (flexiune a articolului)
(7b), cât şi cu strategia antroponimelor masculine (marcare proclitică) (7c).
(6) Ionel // caietul lui Ionel
(compară elevul // caietul elevului)
(7) a. Toma, Preda, Şendrea
b. Duminica Tomii / Tomei
c. caietul lui Toma
2
În portugheză şi neogreacă (ca şi în multe alte idiomuri), antroponimele sunt obligatoriu arti-
culate, dar, şi în aceste limbi, distribuţia articolului este diferită la substantivele comune în raport cu
cele proprii (vezi Langendonck 2007).
3
Pentru cazurile genitiv-dativ, majoritatea substantivelor feminine primesc marcare sintetică desi-
nenţială (Maria / Mariei) (cu bine-cunoscutele excepţii când se recurge la marca proclitică lui:
Carmen / lui Carmen, Lili / lui Lili etc.), pe când substantivele masculine sunt introduse de marca pro-
clitică lui. În schimb, româna veche (1521–1780) dispunea de opţiunea marcării sintetice desinenţiale
a genitiv-dativului şi pentru antroponime masculine („la casele Vladului comisul”, Letopiseţul
Cantacuzinesc), păstrată până spre mijlocul secolului al XIX („Paloşul Radului zbură un minut”,
Odobescu) (vezi SILR 2012, p. 118).
4
Sonanta -l în poziţie finală se păstrează la antroponimele masculine până spre sfârşitul secolului
al XIX-lea: „au alungat din România pe Radul voievod, aliatul turcilor” (Asachi), „turcii alesese pe
Sandul Sturza” (Eminescu, postum), „Atunci Iancul lepădă masca” (Negruzzi) (vezi SILR 2012,
p. 118).
170 Alexandra Cornilescu, Alexandru Nicolae
Antroponimele articulate permit ataşarea directă a subordonaţilor genitivali/po-

sesivi (8), folosirea articolului posesiv-genitival fiind opţională; rezultă astfel că
segmentul final al numelui propriu este interpretat ca articol hotărât (vezi GBLR,
p. 77):
(8) a. Radu (al) mamii
b. Maria (a) mea
În cazul antroponimelor feminine, diferenţa articulat/nearticulat semnalizează
opoziţia cazuală nominativ-acuzativ (9a) vs vocativ (9b), dublând astfel formele de
vocativ marcate prin desinenţe proprii (9c) (GALR 2008, vol. I, p. 126):
(9) a. Ana / Maria / Ioana (nominativ-acuzativ)
b. Ană / Marie / Ioană (vocativ)
c. Ano / Mario / Ioano (vocativ)
3. Trăsături diferenţiatoare
În ciuda similarităţilor de ordin morfologic dintre articolul referenţial şi cel ex-
pletiv, diferenţele sintactice sunt considerabile. A se observa, în primul rând, coo-
curenţa unui adjectiv articulat cu un antroponim articulat (10a), în ciuda constrân-
gerii de realizare unică a articolului pe primul constituent nominal al grupului no-
minal (vezi (10b) vs (10c)), activă în grupuri nominale cu centru substantiv comun.
(10) a. frumoasa Maria vs b. *frumoasa fata
c. frumoasa fată
În al doilea rând, antroponimele pot fi şi urmate de adjective articulate (11a),
spre deosebire de numele comune (11b). În schimb, atât antroponimele (12a), cât şi
substantivele comune (12b) pot apărea în construcţia cu articolul adjectival cel.
(11) a. Mihai Viteazul
b. *conducătorul viteazul
conducătorul viteaz
(12) a. Ştefan cel mare
c. conducătorul cel mare
Mai mult, antroponimele apar nu numai în construcţii dublu definite de tipul
(11a), (12a), ci şi în construcţii polidefinite. Un prim tip de structură polidefinită
caracteristică antroponimelor este cea în care două adjective supraordonate, nu co-
ordonate, precedă numele propriu (13a) (vs (13b)). În schimb, în structura cu nume
comun, doar primul adjectiv este definit (14b) (vs. (14a)), cu excepţia cazurilor de
coordonare adjectivală (14c).
(13) a. ticăloasa Sângeroasa Maria
b. *ticăloasa Sângeroasă Maria
(14) a. *ticăloasa sângeroasa femeie
b. ticăloasa sângeroasă femeie
c. ticăloasa, sângeroasa femeie
Un al doilea tip de construcţie polidefinită caracteristică antroponimelor, nere-

perabilă la numele comune, este reprezentat de structuri în care antroponimul este
precedat sau urmat de substantive sau adjective articulate:
(15) a. mult discutatul Călin Nebunul
b. regretatul Ion Zamfirescu criticul literar
O altă diferenţă privitoare la articularea numelor proprii în opoziţie cu numele
comune apare în grupul prepoziţional: prepoziţiile pot fi urmate de antroponime ar-
ticulate, deşi nu sunt urmate de alţi dependenţi nominali (16a), spre deosebire de
numele comune, care sunt articulate în context prepoziţional doar dacă sunt modifi-
cate (16c) (vs (16b)).
(16) a. Am văzut-o pe Maria.
b. Am văzut-o pe fată / *fata.
c. Am văzut-o pe fata din vis.
De asemenea, articolul expletiv se poate realiza în contextul demonstrativului
prenominal (17a), în ciuda trăsăturilor specifice de selecţie ale acestui tip de deter-
minant, i.e. demonstrativul prenominal selectează nume comune nearticulate (17b);
formele nearticulate feminine (când există) sunt, de asemenea, admise în acest con-
text (17a'):
(17) a. acea Maria
a'. acea Marie
b. acea copilă / *acea copila
În fine, un test sintactic relevant pentru a susţine ideea că articolul numelor pro-
prii nu este referenţial este coocurenţa cu articolul nehotărât, în limitele aceluiaşi
grup nominal:
(18) a. O a doua Maria Sângeroasa nu există în istoria Angliei.
b. A existat o Mihaela în viaţa lui.
4. Concluzii
După cum s-a arătat în secţiunea 2., există o serie de asemănări de ordin flexio-
nar între articolul hotărât referenţial şi cel expletiv, articolul expletiv reprezentând
rezultatul evoluţiei istorice a unui articol referenţial. Astfel, este ştiut faptul că toate
cinurile boiereşti ale Ţărilor Româneşti medievale au devenit antroponime prin
pierderea articulării: Gligorie postealnicul (DÎ, sec. XVI) > Grigore Postelnic(u).
Păstrarea articolului hotărât (proclitic) al masculinelor numai la genitiv-dativ (Ion:
nearticulat vs lui Ion: articulat proclitic) demonstrează că prezenţa articolului la
numele proprii româneşti este într-adevăr o trăsătură sintactică legată de realizarea
cazului în română, cum remarcă şi Camelia Stan (vezi 2008, 2014, pentru relevanţa
sincronică şi diacronică a articolului hotărât în marcarea cazului).
172 Alexandra Cornilescu, Alexandru Nicolae
Sintaxa celor două articole este diferită tocmai pentru că la numele comune arti-
colul joacă un dublu rol, semantico-pragmatic şi sintactic, în timp ce pentru numele
proprii articolul are doar un rol morfosintactic (acest punct de vedere este exprimat
şi în RGR 2013, p. 721–725). La numele comune, articolul exprimă existenţa şi
unicitatea referentului (Russell 1905). Pentru numele proprii, desemnarea unică
este asigurată de o altă trăsătură gramaticală, prezentă la antroponime în toate
limbile, şi anume, trăsătura [Persoană].
Această ipoteză, propusă de G. Longobardi (2008), este clar susţinută de datele
limbii române: există construcţii în care distribuţia numelor proprii de persoană
(19a) este aceeaşi cu a pronumelor (19b), şi contrastează cu distribuţia numelor co-
mune (19c) (vezi Cornilescu 2007, Cornilescu–Nicolae 2014).
(19) a. Vraca actorul
b. el actorul
c. *student(ul) actorul
În mod semnificativ, construcţiile (19a) şi (19b) sunt comune majorităţii, dacă
nu chiar tuturor limbilor care au articol hotărât, indiferent dacă articolul hotărât
este sau nu folosit cu numele proprii:
(20) a. Michael the Brave
b. I the undersigned
c. *(the) student the actor
În concluzie, în limbi ca româna, numele proprii au în matricea lexicală o trăsă-
tură de definitudine şi o trăsătură de persoană, în timp ce, în limbi ca engleza, nu-
mele proprii au doar o trăsătură de persoană.
ABREVIERI BIBLIOGRAFIE. SIGLE

Avram 1997 = Mioara Avram, Gramatica pentru toţi, ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Humanitas, 1997.
Cornilescu 2007 = Alexandra Cornilescu, On classifiers and proper names, în „Bucharest Working
Papers in Linguistics”, IX, 2007, nr. 1, p. 61–75.
Cornilescu–Nicolae 2011 = Alexandra Cornilescu, Alexandru Nicolae, On the syntax of the Romanian
indefinite pronouns unul and altul, în R. Zafiu, C. Uşurelu, H. Bogdan-Oprea (eds), Limba româ-
nă − Ipostaze ale variaţiei lingvistice, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, p. 67–94.
Cornilescu–Nicolae 2014 = Alexandra Cornilescu, Alexandru Nicolae Cornilescu, Classified proper
names in Old Romanian: Person and Definiteness, în Virginia Hill (ed.), Formal Approaches to
DP in Old Romanian, Brill, Boston–Leiden (sub tipar).
DÎ = Documente şi însemnări româneşti din secolul al XVI-lea. Text stabilit şi indice de Gheorghe
Chivu, Magdalena Georgescu, Magdalena Ioniţă, Alexandru Mareş şi Alexandra Roman-Moraru.
Introducere de Alexandru Mareş, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1979.
GALR 2008 = Gramatica limbii române. Tiraj nou, revizuit, Editura Academiei Române, Bucureşti,
2008.
GBLR = Gramatica de bază a limbii române, Univers Enciclopedic Gold, Bucureşti, 2010.
GLR 1966 = Gramatica limbii române. Ediţia a II-a revăzută şi adăugită. Tiraj nou, Editura Acade-
miei R.S.R., Bucureşti, 1966.
Guţu Romalo 1995 = Valeria Guţu Romalo, Nom propre et article en roumain, în RRL, XL, 1995,
nr. 1–3, p. 45–48.
Langendonck 2007 = Willy van Langendonck, Theory and Typology of Proper Names, Mouton–de
Gruyter, Berlin, 2007.
Longobardi 2008 = Giuseppe Longobardi, Reference to Individuals, Person, and the Variety of
Mapping Parameters, în Henrik Hoeg Müller, Alex Klinge (eds), Essays on Nominal Determi-
nation, John Benjamins, Amsterdam, 2008, p. 189–213.
Miron-Fulea 2005 = Mihaela Miron-Fulea, Numele proprii. Interfaţa semantică-sintaxă, Editura
Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2005.
Miron-Fulea 2009 = Mihaela Miron-Fulea, Finalele -a/-u/-ul: terminaţii sau articole?, în Rodica
Zafiu, Blanca Croitor, Ana-Maria Mihail (eds), Studii de gramatică. Omagiu Doamnei Profesoare
Valeria Guţu Romalo, Flexiuni cazuale ale pronumelui în română. Segmentări morfematice, în
„Studia Universitatis Babeş-Bolyai”, Philologia, XLIV, 2009, nr. 3–4, p. 75–98.
Neamţu 2011 = G. G. Neamţu, Despre statutul morfosintactic al lui «al» dublant, în „Dacoromania”,
serie nouă, XVI, 2011, nr. 2, p. 149–166.
Nicolae 2013 = Alexandru Nicolae, Notă de sintaxă comparată: parametrul [+ definit] în sintaxa
grupului nominal românesc, în LR, LXII, 2013, nr. 2, p. 186–208.
RGR 2013 = Carmen Dobrovie-Sorin, Ion Giurgea (ed.), A Reference Grammar of Romanian. Volume 1.
The noun phrase, John Benjamins Publishing Company, Amsterdam–Philadelphia, 2013.
Russell 1905 = Bertrand Russell, On denoting, în „Mind”, XIV, 1905, nr. 56, p. 479–493.
SILR 2012 – Gh. Chivu, Gabriela Pană Dindelegan, Adina Dragomirescu, Isabela Nedelcu, Irina
Nicula (eds), Studii de istorie a limbii române. Morfosintaxa limbii literare în secolele al XIX-lea
şi al XX-lea, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2012.
Stan 2008 = Camelia Stan, Grupul nominal românesc (aspecte diacronice), în Gabriela Pană
Dindelegan (ed.), Limba română. Dinamica limbii, dinamica interpretării, Editura Universităţii
din Bucureşti, Bucureşti, p. 239–245.
Stan 2014 = Camelia Stan, Some functions of the definite article in Old Romanian, în Gabriela Pană
Dindelegan, R. Zafiu, A. Dragomirescu, I. Nicula, A. Nicolae, L. Esher (eds), Diachronic Va-
riation in Romanian, Cambridge Scholars Publishing, Newcastle-upon-Avon, (sub tipar).
Tomescu 1998 = Domniţa Tomescu, Gramatica numelor proprii în limba română, Editura ALL,
Bucureşti, 1998.
REFERENTIAL DEFINITE ARTICLE VS EXPLETIVE DEFINITE ARTICLE:

THE SITUATION OF PROPER NAMES
(Abstract)
The paper analyzes the similarities and differences between the referential definite article (the
definite article in noun phrases headed by other types of nouns than proper names) and the expletive
definite article characteristic of proper names. Although there are a series of (especially inflectional)
similarities between the two articles, the distributional-syntactic disparities indicate that the syntax of
noun phrases headed by anthroponyms is driven by other grammatical features.
Cuvinte-cheie: asemănări, deosebiri, articol definit, sintaxă, nume proprii.

Keywords: similarities, differences, definite article, syntax, proper names.
Alexandra CORNILESCU
Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine
Bucureşti, str. Pitar Moş nr. 7–13
Alexandru NICOLAE
Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti”
Bucureşti, Calea 13 Septembrie, 13
nicolae_bibi@yahoo.com
GEORGETA CORNIŢĂ
CÂTEVA OBSERVAȚII
PRIVIND PARALELISMUL SINTACTIC ÎN LIRICA
POPULARĂ NERITUALĂ DIN MARAMUREŞ
Esenţă spirituală a unui popor, literatura populară a constituit domeniul spre

care, alături de folclorişti, etnologi, antropologi, critici literari şi istorici, s-a îndrep-
tat constant lingvistul preocupat de studierea în sincronie sau diacronie a unor eşan-
tioane de limbă din cele mai relevante structuri pe care le-ar fi putut avea la înde-
mână.
Studiile realizate de cercetători au corespuns, cum era de aşteptat, diverselor
zone de interes şi au reflectat unghiuri diferite de abordare, cu deosebire dinspre
zona folcloristicii, etnolingvisticii şi dialectologiei, şi mai puţin dinspre poetică,
stilistică sau lingvistica propriu-zisă.
Zona Maramureşului a fost oarecum privilegiată, în sensul că au existat mai
multe preocupări concrete pentru cercetarea lingvistică a textului folcloric, dar nu
se poate spune că s-a ajuns la o privire cuprinzătoare asupra unităţii de expresie lin-
gvistică şi poetică a textului folcloric maramureşean, aşa cum a fost el pus în va-
loare în cele mai cunoscute colecţii.
Vizând limba utilizată de creatorul popular pentru exprimarea unor sentimente
fundamentale, studiul nostru priveşte poezia populară ca pe cea mai elocventă de-
monstraţie a potenţelor expresive ale limbii comune1, în cazul acesta ale graiului
maramureşean ca subcod al limbii naţionale, valorificate în limbajul artistic. Desigur
că problema nu poate fi epuizată într-un singur studiu, realităţile textuale fiind mult
mai complexe. De aceea ne-am oprit la textul liric neritual2, opus funcţional colin-
delor, bocetelor, cântecelor de nuntă şi chiar cântecelor de leagăn (Corniţă 1998).
Alegerea colecţiilor lui Al. Ţiplea (1906), Tit Bud (1908), Ion Bârlea (1968),
Tache Papahagi (1925), Ion Chiş-Ster (1980), Valerica Steţco (1990), se susţine
prin caracterul de document în sincronie şi diacronie pe care îl au, lucru ce nu l-am
fi putut realiza printr-o înregistrare personală a textelor în Maramureşul de azi.
1
Termenul este utilizat în accepţiunea sa de limbă folosită în mod „obişnuit” de vorbitorii unui
idiom, în cazul nostru de vorbitorii de limbă română din zona Maramureşului. Conceptul de limbă
comună implică existenţa enunţului generalizat, ca invariantă, opus „mesajului” actualizat, enunţ ce
conţine potenţe expresive care vor fi puse în valoare într-un mod diferenţiat în oricare tip de mesaj
actualizat: artistic sau nonartistic (Coteanu 1973, p. 51, 73; Irimia 1986, p.22). Limba comună cores-
punde, de asemenea, în cazul de faţă, limbajului obişnuit ca bază de raportare pentru limbajul poetic
nefigurat sau figurat, aşa cum îl consideră Gheorghe Ivănescu (1989, p. 153–168), adăugând că ne re-
ferim la limbajul poetic al poeziei populare, în speţă, maramureşene.
2
Conceptul de text liric neritual corespunde horelor, în sensul dat cuvântului de Tiberiu
Brediceanu.
Paralelismul sintactic în lirica populară din Maramureş 175
Metodele de cercetare utilizate s-au subordonat obiectivului lucrării, fiind de tip

structural convergent, aplicate în etape distincte sau într-o viziune de ansamblu
asupra materialului de studiu.
Nivelul gramatical al textului liric neritual din Maramureş se corelează în evolu-
ţia cercetării cu cel compoziţional, reprezentând, în acelaşi timp, o treaptă cu func-
ţie integratoare pentru nivelul fonematic şi nivelul lexico-semantic.
Examinarea atentă a structurii compoziţionale şi gramaticale a permis să se con-
state că enunţul poetic urmează modelul limbii, model simplu, care se îmbogăţeşte
printr-un joc ingenios al sunetelor şi sensurilor, al cuvintelor, într-o continuă şi vie
pulsaţie lingvistică şi poetică, peste care stăpâneşte, modelatoare, muzica.
Spontaneitatea creaţiei, unde modelul preelaborat reprezintă o schiţă în creion a
portretului final care este poemul, implică, pe lângă simpla transmitere, permanenta
şi pozitiva invenţie poetică. Schimbările de topică, adăugarea sau eliminarea, sub
presiunea modelului de vers, a unor semne lingvistice cu sau fără conţinut seman-
tic, folosirea cuvintelor sau a sintagmelor cu valoare intonaţională deosebită (voca-
tive, imperative), repetiţiile, opţiunea pentru un anumit mod de combinare şi re-
combinare a figurilor retorice în contaminări simple sau succesive, încercarea de a
păstra modelul şi de a-l depăşi în acelaşi timp, dar fără a îngreuna receptarea3, toate
acestea atestă, concomitent, respectul faţă de modelul lingvistic al limbii-cod şi dis-
ponibilitatea creatoare pentru un model poetic tradiţional, suficient de flexibil.
Formă de expresie verbală caracterizată prin coeziune şi coerenţă, discursul poetic
utilizează paralelismul ca formă şi formulă compoziţională, respectiv mecanism de
producere a textului şi element care garantează coeziunea şi coerenţa acestuia.
Pentru poezia populară el este un element definitoriu, cuprinzând toate nivelu-
rile limbii (Jakobson 1963, p. 236).
Încă din etapa de studiere a textului la nivel fonematic, paralelismul a fost sesi-
zat ca factor de organizare eufonică, regăsit apoi în organizarea lexico-semantică a
enunţului poetic, fie ca paralelism sinonimic sau tautologic, fie ca paralelism ad-
versativ ori antonimic, și perceput ca principiu de organizare sintactică şi textuală
în această etapă a cercetării (Corniţă 1998, p. 149 şi urm.).
Paralelismul sintactic este o figură de construcţie constând, în varianta sa cano-
nică perfectă, în reluarea succesivă a unor secvenţe cu structură gramaticală iden-
tică, fiind plasat în seria procedeelor retorice stereotipe, sursă a stereotipiilor tex-
tuale. Studiile Lilianei Ionescu (1966) şi ale lui Al. I. Amzulescu (1989, p. 160)
sunt edificatoare în ceea ce priveşte tipologia acestuia, diversitatea sa formală şi
funcţională, exemplele din lirica maramureşeană venind să întărească ideea de uni-
tate compoziţională a liricii populare româneşti.
Aspectele particulare apar abia în momentul în care analiza ajunge la nivelul
gramatical propriu-zis al textului, nivel susţinut de o semantică şi o formă fonică
individualizate.
3
Având în vedere că se consideră că destinatarul este pregătit pentru receptarea unui anume tip de
mesaj.
176 Georgeta Corniţă
Deşi impresia este că paralelismul simplifică informaţia, de fapt este un proce-

deu complex, care „închide” discursul şi-i dă profunzime (Olteanu 1985, p. 76).
Aceasta, deoarece textul, ca rezultat al unui proces artistic, este, în afară de infor-
maţie, şi emoţie artistică.
Studiul paralelismului a urmărit nu numai figura de compoziţie ce include o
anumită informaţie semantică şi o emoţie artistică, ci şi modelul verbalizat con-
stituit în contextul mai larg al cântecului a cărui organizare structurală o slujeşte.
Ca model verbalizat, el devine cadru al altor figuri retorice de natură fonologică,
semantică sau sintactică, dar şi al realizării efective a unui model lingvistic aflat
sub imperiul funcţiei stilistice (ibidem).
Redundanţa semantică şi iteraţia lexicală specifice procedeului trec neobservate
în cazul textului poetic, nu numai datorită existenţei unei semnificaţii artistice ce
depăşeşte suma sensurilor proprii ale cuvintelor, dar şi datorită rostului lor în orga-
nizarea metrică, ce le impune ca necesare şi productive.
Paralelismul, ca principiu de organizare textuală, include îndeosebi paralelismul
sintactic, dar, având în vedere că şi celelalte tipuri remarcate la nivel lexical presu-
pun un mod special de distribuire a termenilor pe axa sintagmatică, mod coordonat
de criterii lexico-gramaticale, includem aici studiul tuturor formelor de paralelism
întâlnite în textele cercetate.
● Paralelismul tautologic sau de sinonimie reprezintă o structură simetrică, în
care cei doi sau mai mulţi membri ai paralelismului repetă în cadrul aceleiaşi fraze
poetice aceeaşi idee, folosind în alcătuirea sintagmelor paralele termeni sinonimici
(Amzulescu 1989, p. 162). Paralelismul devine cadrul de valorizare concretă a co-
notaţiilor obţinute de cuvinte ca elemente ce aparţin unui anumit câmp semantic (în
cadrul textului poetic) şi rezolvă organizarea ritmică şi rimică a versurilor.
Lirica maramureşeană foloseşte constant paralelismul sinonimic, chiar dacă de
cele mai multe ori la limita cu cel de gradaţie sau în combinaţie cu cel enumerativ:
„C-am gândit bugăt d'e mândru –
Bată-l ceriu şî pământu;
C-am gândit bugăt d'e bad'ea –
Bată-l ceriu şî dreptat'ea.”
(Papahagi 1925/XXXVII, p. 9, Deseşti)
„Fie-i trupul hodinit
Şi sufletul ispăşit.
Fie-i trupul ca on pai,
Sufletul să-i meargă-n rai...”
(Bârlea 1968/202, p. 124, Botiza)
„Mămucă, de doru tău
Mă topesc ca inu-n tău;
Mămucă, de jelea ta
Mă topesc ca cânepa.
Mamă, de zilele mele
Şi lui Dumnezău i-i jele,

Pietrile plâng pe vălcele,
Păsările-n cuiburele.
Mămucă, de traiu mieu
Şi lui Dumnezău i-i greu,
Pietrile plâng pe pârău,
Păsările-n cuibu său,
Că nu poci de doru tău.”
(Chiş-Ster 1980/Bârlea/551, p. 465–466, Ieud)
În relaţie cu întreaga structură compoziţională, paralelismul sinonimic sau tauto-
logic, cel puţin în exemplele date, se combină cu o singură formă de repetiţie, şi a-
nume anafora, încrucişată sau amânată:
„Să nu-l ardă altă pară
Ca străinătatea-n ţară;
Să nu-l frigă alt tăciune
Ca singurătatea-n lume.”
(Chiş-Ster 1980/Timiş/591, p. 484, Borşa)
„Strâng în braţă perina,
Pare-mi că eşti duma-ta –
Nu ştiu, ştii de-acea ori ba?
Strâng în braţă-aşt'ernutu,
Pare-mi, mândruţ, că eşti tu –
Nu ştiu, ştii d'e-acea ori nu?”
(Papahagi 1925/CXXXVIII, p. 28, Săcel)
● Paralelismul progresiv sau de gradaţie se insinuează de foarte multe ori şi în
celelalte variante, fiind construit din sintagme ce conţin o creştere a ideii faţă de
elementul precedent (Amzulescu 1989, p. 164):
„Cine ni-o despărţit, bade,
Pice-i carnea de pe spate,
Dărăburi şi sfăşii late.
Cine ni-o despărţit, lele,
Pice-i carnea de pe piele,
Dărăburi şi bucăţele.”
(Bârlea 1968/202, p. 124, Botiza)
„Câte doruri sunt pă lume
C-al tău nu sunt de nebune;
Câte doruri m-au mâncat,
Ca al tău nu m-au uscat.”
(Chiş-Ster 1980/Brediceanu 1957/352, p. 391,
Borşa)
„Şî la ok'i şî la sprâncen'e,
Ca doi porumbaş la pen'e;
Şî la ok'i şî la uitat,
Ca doi porumbg'i la zburat.”
(Papahagi 1925/LXXIX, p. 18, Vad)
În general, paralelismul de gradaţie este imperfect, intrând în combinaţie cu pa-
ralelismul sinonimic, cu cel cumulativ sau de opoziţie. Gradaţia se realizează în ca-
drul aceluiaşi câmp semantic sau în câmpuri semantice apropiate, iar sensul ei poa-
te fi:
a) aparent, ascendent
„Cine mi-a vede fumul,
Şti-u-a cui i-i năcazul;
Cine mi-a vede para,
Şti-u-a cum mi-e tigneala.”
(Bârlea 1968/36, p. 28, Nãneşti)
„La Sânta-Maria mare
Gălben'eşt'e frundza tare;
La Sântă-Măria mn'ică,
Gălben'ea' frundza şî pk'ică.”
(Papahagi 1925/CCLI, p. 50, Sãpânţa)
sau
b) aparent, descendent:
„Să săcaţi din rădăcină,
Cum săc eu de la inimă.
Şi săcaţi de la un loc,
Cum săc eu de la mijloc.”
(Chiş-Ster 1980/Bârlea 1968/541, p. 462,
Cãlineşti)
„Codrule cu frunza lată,
Pice bruma, nu te bată,
Că mi-ai fost tare bun tată,
Când m-a urât lumea toată.
Codrule cu frunza lungă,
Pice bruma, nu te-ajungă,
Că mi-ai fost bună mămucă,
Când am fugit de lumucă.”
(Bud 1908/27, p. 43–44)
● Paralelismul adversativ, contrastant sau de opoziţie este mai rar utilizat ca
procedeu singular. El se combină cel mai des cu cel cumulativ şi cu cel de gradaţie
şi constă dintr-o succesiune de elemente aflate în opoziţie semantică: verbe la for-
ma afirmativă cu verbe la forma negativă (însoţite de adverbul de negaţie nu sau de
nici/nice), antonime sau un şir de antonime în cadrul paralelismului, forme prono-
minale opuse (eu – tu; ţie – mie; ţi – mi etc.), raport de coordonare adversativ.
„Câte doruri m-au mâncat

Eu pe toate le-am uitat,
Înfocatu tău de dor
Nu-l pot uita până mor.”
(Chiş-Ster 1980/Brediceanu 1957/352/, p. 391,
Borşa)
„Ziua-i mică,
Frunza-i pică
Şi mă-ta n-a şti nimică;
Noaptea-i mare
Pică tare
Şi acolo nu ne-afla-re.”
(Chiş-Ster 1980/Lenghel-Izeanu 1962/411,
p. 411, Bârsana)
„Tu n-ai tată, eu n-am mamă,
Amândoi sunt'em d'e-o samă;
Tu n-ai fraţ, eu n-am surori,
Amândoi, ca două flori.”
(Papahagi 1925/LXXIX, p. 18, Vad)
Efectul este de intensificare prin asociere contrastivă, oferind un tablou mai
exact, dar mai puţin nuanţat al imaginii poetice. Al. I. Amzulescu (1989, p. 165)
atrage atenţia şi asupra funcţiei de gradaţie pe care o îndeplineşte deseori paralelis-
mul contrastant, aspect regăsit în majoritatea exemplelor utilizate. Ovidiu Bârlea
(1979) include în formele de contrast singularizarea (toate/numai), metafora nega-
tă, hiperbola folclorică, generată de resortul contrastului, variantele folclorice ale
oximoronului şi, bineînţeles, imaginea binară contrastantă. Toate acestea se regă-
sesc în paralelismul antonimic, de regulă imperfect, ultima reprezentând o formulă
comodă pentru plasticizarea realităţii în totalitatea ei. Dar, spune Ovidiu Bârlea:
„[...] simplificarea se îngemănează cu profunzimea şi ea reprezintă unul din marile
secrete ale poeziei folclorice de a evita superficialul şi de a câştiga soliditate” (ibidem,
p. 154),
şi adaugă:
„Opoziţiile apar ca rod al viziunii populare arhaice despre lume, un mod mai sintetic
de a percepe realitatea şi de a o fixa poeticeşte prin atari coordonate contrastante, mai
incisive în sondarea realităţii şi mai plastice pentru a o sugera în notele ei definitorii”
(ibidem, p. 184).
● Paralelismul cumulativ sau de enumeraţie este format pe baza unor serii de
termeni care deschid simetric diferitele membre ale seriei, serii ce prezintă analitic
elementele tabloului (Amzulescu 1989, p. 166). În poezia lirică maramureşeană
este tipul de paralelism cu cea mai mare frecvenţă, combinându-se cu toate celelal-
te în structuri, de regulă, imperfecte:
„Doru-aista-i mare câne,

Că vine sara la mine
Şî mă ia de pă subsori
Şî mă duce-n şezători
Unde-s fete şi feciori.”
(Chiş-Ster 1980/Papahagi 1925/345, p. 388,
Sãpânţa)
„Că nici cucul n-are casă,
Nici-i vântul ţară-aleasă;
Nici cucul n-are hodină,
Nici-i vântul ţară lină...
S-o legat de o nevastă
Şi şi-o lăsat tiara-n casă
Şi pruncuţu mic în faşă;
S-o legat de un voinic
Şi şi-o lăsat plugu-n câmp;
Şi de mine s-o legat,
Fost-am voinic ş-am scăpat;
Şi de mine s-o legat,
De doi ani în primăvară
Şi-acum stă să mă omoară!”
(Chiş-Ster/Brediceanu 1957/354, p. 392–393,
Strâmtura)
Soluţii interesante de producere a textului relevă blestemele din dragoste, unde
paralelismul şi contaminarea se susţin pentru a asigura desfăşurarea coerentă a dis-
cursului poetic, dar pe baza unor tipare mai puţin „lucrate”, de o mai mare sponta-
neitate. Oximoronul, deschis printr-o metaforă infirmată, se continuă prin repetarea
simetrică a versului introductiv, afirmativ iniţial, negativ ulterior – conector textual
– urmat de enumeraţie şi gradaţie şi închis printr-un vers sau mai multe cu rol de
rezolvare categorică sau posibilă a celor spuse. Anafora, înţeleasă într-un sens mai
larg, ca repetare a unui cuvânt, dar şi a mai multor unităţi lexicale sau chiar a unui
vers, se combină în aceste cazuri şi cu alte tipuri de repetiţie: epanalepsa, ca reluare
a unui lexem sau grup de lexeme în diferite poziţii ale enunţului poetic; anadiploza
sau concatenaţia, ca repetare în Z a uneia sau a mai multor unităţi lexicale;
epanadiploza, ca repetare a lexemelor la începutul şi sfârşitul unităţii metrice (vers
sau grup de versuri, dar şi emistih).
„Spun'e, mândruţ, mân'e-ta,
Noi atunci că n'e-om lăsa
Cându ea ş-a număra
Tăt sirile d'int-o k'iară
Şî dzâlele d'int-o vară.
N'ici atunci nu n'e-om lăsa,
Până nu ş-a număra
Ia, iarba d'e pă hotară
Şî frundza d'int-un stezar-ă.

N'ici atunci nu n'e-om lăsa
Până nu ţî număra
Pen'ele d'e pă d'-un cuc
Şî frundzuţa d'int-un nuc.
N'ici atunci nu n'e-om lăsa,
Până ea că nu ş-a fa'
Strat d'e mac
’Nt-un vârf d'e ac,
Şî d'e-acolo om mânca.
Poate-atunci că n'e-om lăsa.”
(Papahagi 1925/CXXXIV, p. 27, Borşa,
Râturi)
„Tragână, mândră, tragână,
La frunza de plop galbână.”
(Şteţco 1990/129, p. 125, p. Borşa)
● Câteva din textele cercetate sunt construite pe baza unui paralelism de o fac-
tură specială, în care simetria se realizează la nivel de simbol. Este vorba de poezi-
ile care au ca temă soarta omului şi în care structura simbolică se bazează pe o pa-
ralelă între viaţa omului şi viaţa elementelor din natură cu valoare simbolică. De la
nivel semantic, paralela se extinde şi în plan sintagmatic, unde structura lingvistică
se aranjează simetric, morfologic şi sintactic, aşa cum se întâmplă şi la nivel fone-
matic, realizând o armonioasă curgere eufonică şi semnificantă:
„Spune, mândră, şi ghice'
Codru de ce gălbine'
Omu de ce bătrâne'?
Codru gălbine' de vânt,
Omu tânăr de urât;
Codru gălbine' de soare,
Omu tânăr de dor mare.”
(Chiş-Ster 1980/Iuga 1970/360, p. 394, Sã-
liştea)
„Mult mă mir, codruţ, de tine,
Ce ţi-s frunzăle galbine?
Că n-ai supărări ca mine.
Codrule, tu ai cărări,
Eu am multe supărări.
Codrule, tu ai cărare,
Eu am multă supărare.
De-aş si şî eu ca codru,
Nu mi-ar cărunţî capu.
De-aş si şî eu ca frunza,
Nu mi-ar bătrâni faţa.
Pă tine te bate vântu,
Pă mine mă bate gându.

Pă tine vântu te bate,
Pă mine doru mă arde.”
(Şteţco 1990/156, p. 134/Borşa)
În lirica maramureşeană, combinaţia diferitelor tipuri de paralelism este desfă-
şurată pe spaţii mai restrânse, datorită economiei textuale. Pe de altă parte, diversi-
tatea lor într-un spaţiu textual mai restrâns atestă nu numai un real talent poetic al
creatorului popular, dar şi o potenţă a graiului, exploatată în mod firesc la nivel sin-
tagmatic.
Modelul preelaborat, clişeele, simplitatea compoziţională şi relativa uniformi-
tate sintactică rămân nişte realităţi ale textului folcloric, dar ele reprezintă doar o
schiţă a poemului. Aceasta se completează variat cu o substanţă ce solicită toate re-
sursele expresive ale limbii, o dată cu resursele creatoare ale performerilor.
Textele lirice maramureşene se încadrează structural în sistemul liricii ardelene
şi, prin trăsăturile compoziţionale de bază, în lirica populară românească.
Scurte în cea mai mare parte, de 4 până la 14–16 versuri, poeziile se suprapun
unui singur motiv, de aceea multe din textele scurte independente se vor regăsi ca
strofe călătoare în textele de întindere mai mare, construite pe principiul contami-
nării şi paralelismului.
Deschise abrupt, asemenea imaginilor poetice create sub impulsurile afective
fundamentale, poeziile păstrează, de cele mai multe ori, tonul pe care îl induce ver-
sul sau versurile iniţiale: enunţuri de tip exclamativ, interogativ sau enunţiativ-con-
statativ. Textele construite prin contaminarea a două sau mai multor motive combi-
nă tipurile de enunţuri în funcţie de conţinutul motivului şi de formula compoziţio-
nală aleasă: monolog liric, dialog imaginar, monolog lirico-narativ.
Paralelismul rămâne procedeul fundamental de organizare a discursului liric la
toate nivelurile limbii, cel sintactic fiind integrator pentru celelalte. În cazul texte-
lor cercetate, ceea ce le individualizează este tendinţa de combinare complexă a
mai multor tipuri de paralelism pe un spaţiu restrâns, aceasta datorită în primul
rând caracterului concentrat al enunţului poetic. Pe de altă parte, rareori poate fi
vorba de paralelism perfect, fapt ce exclude monotonia şi rezolvă neaşteptat cerin-
ţele de ordin sintactic, lexico-semantic sau fonematic.
COLECŢII FOLCLORICE
Chiş Şter (coord.) 1980 = Ion Chiş Şter (coord.), Antologie de folclor din judeţul Maramureş, vol. I.
Poezia. Cuvânt înainte de Mihai Pop, Asociaţia Etnografilor şi Folcloriştilor din Judeţul
Maramureş, Baia Mare, 1980.
Bîrlea 1968 = Ion Bîrlea, Literatura populară din Maramureş. Ediţie îngrijită şi studiu introductiv de
Iordan Datcu. Cuvânt înainte de Mihai Pop, vol. I–II, București, Editura pentru Literatură,
Bucureşti, 1968.
Bud 1908 = Tit Bud, Poezii populare din Maramureş [...], Bucureşti, 1908 (Din vieaţa poporului
român. Culegere şi studii, III).
Şteţco 1990 = Valerica Şteţco, Poezii populare din Ţara Maramureşului, Editura Minerva, Bucureşti,
1990.
Papahagi 1925 = Tache Papahagi, Poezii populare din Maramureş [...], Bucureşti, 1925 (Din viaţa
poporului român. Culegeri şi studii, XXXIII).
Țiplea 1906 = Alexandru Țiplea, Poezii populare din Maramureș [...]. Extras din „Analele Academiei
Române”, seria II, tom. XXVIII. Memoriile Secţiunii Literare, Bucureşti, Institutul de Arte
Grafice „Carol Göbl, 1906.
STUDII, ARTICOLE
Amzulescu 1989 = Al. I. Amzulescu, Repere şi popasuri în cercetarea poeziei populare, Editura
Minerva, Bucureşti, 1989.
Corniță 1998 = Georgeta Corniță, Paradigma expresivității în lirica populară nerituală din Mara-
mureș, Editura Umbria, Baia Mare, 1998.
Coteanu 1973 = Ion Coteanu, Stilistica funcţională a limbii române, [vol. I,] Stil, stilistică, limbaj,
Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1973.
Coteanu 1972 = Ion Coteanu, Reflecţii asupra stilisticii funcţionale, în Studii de limbă literarã şi
filologie, vol. II, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1972, p. 125–144.
Ionescu 1966 = Liliana Ionescu, Paralelismul sintactic în lirica populară, în Studii de poetică
stilistică, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1966, p. 48–68.
Irimia 1986 = D. Irimia, Structura stilistică a limbii române contemporane, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, București, 1986.
Ivănescu 1989 = G. Ivănescu, Limba poetică românească, în idem, Studii de istoria limbii române
literare. Ediţie îngrijită şi postfaţă de Al. Andriescu, Editura Junimea, Iași, 1989.
Jakobson 1963 = R. Jakobson, Essais de linguistique generale, Édition de Minuit, Paris, 1963.
Olteanu 1985 = Gheorghe Olteanu, Structurile retorice ale liricii orale româneşti, Editura Scrisul
Românesc, Craiova, 1985.
Papahagi 1967 = Tache Papahagi, Poezia lirică populară, Editura pentru Literatură, București, 1967.
A FEW OBSERVATIONS REGARDING THE SYNTACTIC PARALLELISM IN T

HE NON-RITUALISTIC FOLK POETRY FROM MARAMUREȘ
(Abstract)
Starting from the idea that folk poetry is a cultural product that highlights the expressive poten-
tialities of a language, this paper looks at how parallelism, in its double position of organizational
factor and construction figure fulfills its functions in the non-ritualistic lyrical folk text from Mara-
mureș. This research identifies examples from which one can create models which can be included in
the paradigm of expressiveness in the Romanian folk poetry.
Cuvinte-cheie: paralelism sintactic, folclor poetic românesc, Maramureş.

Keywords: syntactic parallelism, romanian folk poetry, Maramuresh.
Universitatea Tehnică din Cluj Napoca

Centrul Universitar Nord din Baia Mare
Baia Mare, str. Victoriei, 76
georgicor@gmail.com
DANA COVACI
ȘCOALA CLUJEANĂ DE GRAMATICĂ

LA ORA ACTUALĂ
1. Despre o școală lingvistică clujeană1 se poate vorbi doar după Marea Unire
de la 1 Decembrie 1918, când, în 1919, se înfiinţează Universitatea românească din
Cluj, primul ei rector, fiind Sextil Pușcariu. De numele savantului se leagă atât po-
litica de recrutare a cadrelor didactice, pe baza aptitudinilor personale ale fiecăruia,
cât și orientarea studiilor spre temele majore ale culturii române de la acea vreme;
în domeniul lingvistico-filologic, acestea erau istoria limbii române, lexicologia şi
lexicografia, fonetica, gramatica, dialectologia, lingvistica generală, filologia, ono-
mastica, istoria literară ş.a. Spaţiul de manifestare a acestora era, desigur, Facul-
tatea de Litere (şi Filosofie), dar mai ales instituţia creată special de Sextil Puşcariu
pentru cercetarea lingvistică, şi anume Muzeul Limbii Române, al cărui buletin
ştiinţific era revista „Dacoromania”, devenită celebră în întreaga lume romanică de
atunci2. Aici, în cadrul Muzeului, Sextil Puşcariu a gândit şi a coordonat elaborarea
celor două lucrări fundamentale pentru studiul limbii române, Dicționarul limbii
române (DA)3 și Atlasul lingvistic român (ALR, partea I4, şi partea II5). Numele
membrilor Muzeului Limbii Române au fost nume cunoscute, mulţi dintre ei fiind,
la rîndul lor, creatori de noi orientări în domeniile ştiinţifice cărora li s-au dedicat.
Iată-i, alături de Sextil Puşcariu, pe cei din generaţia inaugurală: Vasile Bogrea,
Theodor Capidan, Constantin Lacea, Nicolae Drăganu, Al. Procopovici, G. Giuglea,
Constantin Diculescu, Giandomenico Serra, Gustav Kisch, Theodor Naum, Ştefan
Bezdechi, Petre Grimm. Acestora li s-au adăugat, în generaţiile imediat următoare,
Emil Petrovici, Sever Pop, Ştefan Paşca, până la ultima generaţie muzeistă, formată
1
„[...] o grupare de forţe ştiinţifice în jurul personalităţii lui Sextil Puşcariu şi/sau al obiectivelor
comune înscrise în programul Muzeului Limbii Române [...]”, cum scrie, declarând insuficientă
această definire, Mircea Borcilă (1993, p. 47) într-una dintre primele încercări de stabilire a „temeiu-
rilor de principiu” ale mişcării, adică acel „[...1 corpus de principii fundamentale care [...] să-i confere
[...] legitimitatea teoretică necesară unei autentice şcoli lingvistice” [subl. a.].
Mulţumesc dlui Nicolae Mocanu, cercetător la Institutul de Lingvistică şi Istorie Literară „Sextil
Puşcariu” din Cluj-Napoca, al Academiei Române, pentru informaţiile pe care mi le-a dat asupra
Şcolii lingvistice clujene din perioada interbelică.
2
,,Dacoromania” (DR) a apărut între anii 1921–1948, în 11 volume, cele mai multe sub directa
conducere a lui Sextil Pușcariu, conținând studii de istorie a limbii române, lexicologie, fonetică, gra-
matică, dialectologie, lingvistică generală, onomastică, istorie literară etc., precum și o bogată bibli-
ografie a publicațiilor din aceste domenii.
3
Până în 1948, din DA au fost publicate literele A–B, C, D–De, F–I, şi J–Lojniţă.
4
Din ALR I, până după război au apărut două volume mari (ALR I) şi două mici, colorate
(ALRM I).
5
Din ALR II, până după război a apărut un volum mare, urmat de un Suplement, şi unul mic,
colorat (ALRM II).
Şcoala clujeană de gramatică la ora actuală 185
din Romulus Todoran, Ioan Pătruţ, Mircea Zdrenghea, Vasile Breban, I. I. Russu,
ca să nu-i amintim decât pe lingvişti. S-a coagulat, astfel, în jurul lui Sextil
Puşcariu, al Muzeului Limbii Române şi al Facultăţii de Litere, o grupare de cer-
cetători şi profesori deja formaţi (cea mai importantă, spun istorici ai lingvisticii
româneşti, înaintea grupărilor lingvistice de la Iaşi şi de la Bucureşti), cu preo-
cupări comune, dar, în acelaşi timp, s-a creat şi o atmosferă care a permis mem-
brilor ei să-şi păstreze, fiecare în parte, independenţa în concepţii şi preocupări (cf.
Macrea 1978, p. 351).
1.1. Fără a circumscrie aici nişte coordonate definitorii ale Şcolii lingvistice clu-
jene, printre dominante am putea selecta orientarea cercetărilor lingvistice în perspec-
tivă istorică (conceperea fenomenului lingvistic românesc ca „manifestare esenţială
a istoriei naţionale”, în formularea lui Vasile Bogrea; vezi Borcilă 1994–1995,
p. 16; cf. şi passim; viziunea „de ansamblu asupra limbii române ca domeniu şi re-
flex nuclear al culturii şi istoriei acestui popor”, vezi ibidem, p. 17; această „orien-
tare de principiu” asigurând „acea unitate conceptuală fundamentală ce o defineşte
ca o autentică « ş c o a l ă » lingvistică” [subl. a.], ibidem), dar, în acelaşi timp, şi
interesul pentru studiul aspectului contemporan al limbilor istorice (structurile gra-
maticale şi „viaţa cuvintelor” privite ca „oglindă” a vieţii sociale şi spirituale a po-
porului; cf. ibidem, p. 18) şi pentru orientările moderne în evoluţia lingvisticii euro-
pene şi mondiale (cf. ibidem, p. 17: „[...] meritul principal al savanţilor clujeni din
generaţia întemeietoare rezidă [...] tocmai în situarea lor departe de orice exclusi-
vism şi în capacitatea lor de a-şi asimila şi valorifica, din unghiul propriu, tot ce era
mai bun în ştiinţa lingvistică mondială” a epocii)6. Domeniile predilecte ale grupă-
rii clujene au fost lexicologia şi lexicografia (desigur, în vederea elaborării dicţio-
narului), istoria limbii române, dialectologia şi geografia lingvistică (în jurul atlase-
lor lingvistice), etimologia (numărul etimologiilor publicate numai în „Dacoroma-
nia” este de ordinul miilor), onomastica (toponimia şi antroponimia), filologia pro-
priu-zisă, studiul comparativ al limbii române în context romanic ş.a. Dar în şcoala
lingvistică clujeană interbelică nu a lipsit nici interesul pentru structurile gramaticale
ale limbii, exitând preocupări deloc lipsite de importanţă pentru morfosintaxa (isto-
rică sau actuală) românească. Numele care au ilustrat cel mai bine aceste preocupări
sunt Sextil Puşcariu7 şi Nicolae Drăganu8, cărora li se pot adăuga Al. Procopovici sau
Theodor Capidan.
1.2. După reorganizarea învăţământului superior şi a Academiei Române, în
1948, odată cu instaurarea totalitarismului în România, deşi nu s-au putut continua
sistematic obiectivele principale anterioare, spiritul vechii Şcoli lingvistice clujene
6
Pentru „temeiurile de principiu” ale mişcării lingvistice clujene, vezi studiile lui Mircea Borcilă
(1993a, 1994–1995, 1995 ş.a.).
7
Prin cele două volume ale sintezei sale Limba română (Puşcariu 1940/1976, 1959/1994), în
primul rând, dar şi prin alte studii (Puşcariu 1937 etc.) (vezi şi Zdrenghea 2014, p. 311–318).
8
Care dorea să realizeze un tratat de sintaxă, din care s-au publicat postum o istorie a sintaxei şi
un volum de elemente de sintaxă românească (Drăganu 1945a, b); vezi însă şi Drăganu 1943.
186 Dana Covaci
s-a perpetuat, într-o anumită măsură, prin Institutul din Cluj al Academiei şi prin
Catedra de română a Facultăţii de Filologie a Universităţii clujene, ai căror primi
cercetători şi profesori erau, în fapt, foşti membri ai ultimei generaţii a Şcolii clu-
jene de lingvistică. Să-i amintim pe D. Popovici, Iosif Pervain, în domeniul istoriei
literare, pe lingviştii Ştefan Paşca9, Dimitrie Macrea10, Romulus Todoran11, Ioan
Pătruţ12, Mircea Zdrenghea13 ş.a., sau pe lexicologul Vasile Breban14, de la Institut.
De asemenea, lucrările importante au fost, într-o concepţie schimbată într-o bună
măsură, reluate după câţiva ani de stagnare aproape totală, în cadrul Institutului de
Lingvistică şi Istorie Literară (un timp, beneficiind şi de colaborarea vechilor mu-
zeişti de la Facultate). Astfel, Dicţionarul limbii române a fost reluat după principii
noi (cu sigla DLR), mult modificate, ajungându-se, în deceniul şase, la elaborarea
şi publicarea, la Bucureşti, a unui Dicţionar al limbii române literare contempora-
ne (DLRC/DL) în patru volume şi a unui Dicţionar al limbii române moderne
(DLRM/DM), iar în anii ’60 la reluarea (cu sigla DLR) a publicării vechiului Dic-
ţionar al Academiei (DA), începând de la litera M. De data aceasta colectivul clu-
jean a fost lărgit cu colective la Bucureşti şi Iaşi, încât, în 2010, Academia (redeve-
nită) Română a putut să declare încheiată publicarea Dicţionarului limbii române15,
început cu mai bine de un secol în urmă. Şi Atlasul lingvistic român a fost reluat,
însă numai partea a II-a, ancheta lui Emil Petrovici, într-o serie nouă, în care se
publică doar materialul adunat de pe teritoriul României actuale; au apărut, astfel,
la Institutul de lingvistică clujean, şapte volume mari (ALR II, s.n.) şi patru mici
(ALRM II, s.n.) din această parte a atlasului. Iar buletinul Muzeului, „Dacoroma-
nia”, a fost, tot într-o anumită măsură, din 1956, continuat prin revista „Cercetări
de lingvistică”16, editată la Institut, şi prin „Studia Universitatis „Babeş-Bolyai”,
series Philologia, editată la Facultatea de Filologie17. Acestea au fost revistele în
care lingviştii şi filologii clujeni şi-au publicat, cu predilecţie, rezultatele cercetări-
lor lor. Cert este că, prin aceste nume, prin aceste publicaţii şi prin aceste lucrări,
Şcoala lingvistică clujeană a supravieţuit în liniile sale esenţiale şi s-a făcut, astfel,
posibilă reînnodarea tradiţiei Şcolii lingvistice clujene, atunci când condiţiile au
devenit (din nou) prielnice.
2. Dar cercetarea gramaticală clujeană de după război, orientată spre structurile
sincronice, ale limbii române contemporane, şi mai puţin spre latura sa istorică, s-a
mutat la Facultatea de Filologie (actuala Facultate de Litere). Mai mult, aici este lo-
9
Pentru Ştefan Paşca (1901–1957), vezi Stan 1957.
10
Pentru Dimitrie Macrea (1907–1988), vezi Pătruţ 1977, 1989.
11
Pentru Romulus Todoran (1918–1993), vezi Borcilă 1993b şi Todoran 1984, 1998.
12
Pentru Ioan Pătruţ (1914–1992), vezi Oros 1993 şi Pavel 2005.
13
Pentru Mircea Zdrenghea (1914–2001), vezi Zdrenghea 2014, p. 9–17; Gruiţă 2000–2001.
14
Pentru Vasile Breban (1907–2003), vezi Teiuş 2004–2005.
15
Eveniment marcat prin publicarea, cu sprijinul Băncii Naţionale a României, a unei ediţii anas-
tatice a întregului Dicţionar al limbii române, în 19 volume (DA/DLR).
16
Apărută între 1956 şi 1993; din 1994, a fost reluată revista „Dacoromania”.
17
Având ca prim an de apariţie 1956.
cul unde nu numai că s-a perpetuat sau a renăscut mai viu şi mai repede spiritul
Şcolii lingvistice clujene din perioada interbelică, ci s-a creat şi s-a structurat, în
cursul deceniilor, o şcoală nouă de gramatică, Şcoala clujeană de gramatică (sin-
taxă) relaţională neotradiţională, deosebită, pe alocuri radical, de şcoala
gramaticală neomodernă bucureşteană actuală. „Forţa de afirmare şi coeziunea
internă” a şcolii lingvistice clujene (cf. Borcilă 1994–1995, p. 20) se păstrează,
poate, mai evidente, astăzi, în cadrul acestei grupări de gramaticieni decât în alte
domenii.
2.1. Începuturile acestei orientări noi în cercetarea gramaticii româneşti la Cluj
au loc spre sfârşitul deceniului al şaselea al secolului trecut şi se leagă, indisolubil,
de personalitatea profesorului D. D. Draşoveanu18, probabil cel mai important sin-
tactician român din istoria ultimelor decenii. D. D. Draşoveanu a dominat ultimii
cincizeci de ani, atât prin lucrările personale – nu foarte numeroase, de altfel19 –,
cât şi, poate mai ales, prin forţa cu care a atras în jurul său un grup de gramaticieni,
în copleşitoarea lor majoritate foşti studenţi şi/sau colaboratori apropiaţi, care i-au
adoptat şi, în cele mai multe cazuri, i-au dezvoltat principiile, conceptele, ideile,
metodele. În diferite generaţii, de la începuturi şi până la tinerii de astăzi, o listă, nu
exhaustivă, desigur, a şcolii gramaticale clujene a lui D. D. Draşoveanu trebuie să
cuprindă nume ca: Mircea Zdrenghea, Pompiliu Dumitrașcu, Sabina Teiuş, Viorica
Pamfil, Cornel Săteanu, Carmen Vlad, Elena Dragoș, Ștefan Hazy, Maria Vulişici
Alexandrescu, Matei Pamfil, G. Gruiță, G. G. Neamțu, Anton Goția, Constantin
Milaș, Viorel Hodiș, Ștefan Gencărău, Adrian Chircu, Daiana Cuibus, Maria
Aldea, Ionuţ Pomian, Gabriela Adam, Veronica Vlasin şi, desigur, şi alţii.
2.2. Lucrarea de început, teoretică şi practică, a acestei grupări gramaticale
poate fi considerată Analize gramaticale și stilistice, apărută, în primă ediţie, în
1959 (a doua în 1966), sub semnătura lui D. D. Drașoveanu, Mircea Zdrenghea și
Pompiliu Dumitrașcu. „Un îndreptar practic foarte util în însuşirea cunoştinţelor de
limbă şi stil” (cum citim în textul de pe coperta a patra a volumului), Analize...
readuce în atenţia lingviştilor români preocupările gramaticienilor clujeni şi atenţia
acestora pentru un segment important în însuşirea limbii române la nivelul învăţă-
mântului preuniversitar: analiza gramaticală. Recenziile, numeroase, semnate de
specialişti ca Florica Dimitrescu (1960), Maria Gabrea și Gheorghe Dragomirescu
(1960), Mircea Mitran (1960), Gabriela Pană (1967), subliniază importanţa lucrării
pentru învăţământul universitar şi preuniversitar, dar şi pentru întreaga cercetare
gramaticală românească din epocă.
Ca structură, lucrarea conține trei capitole teoretice: Elemente de analiză sintac-
tică (fraza), semnat de D. D. Drașoveanu (p. 9–48); Îndrumări de analiză morfo-
logică, de M. Zdrenghea (p. 49–62); Despre analiza stilistică, de P. Dumitrașcu
(p. 159–167), și două capitole practice: Analize gramaticale, de D. D. Drașoveanu
și M. Zdrenghea (p. 63–151), segmentat în două părți: Fraza (p. 63–113) și Pro-
18
Vezi Neamţu–Gencărău 2000–2001.
19
Adunate, aproape toate, într-un volum publicat cu patru înainte de moarte (Draşoveanu 1997).
188 Dana Covaci
poziția (p. 114–151), urmate de Analize stilistice (p. 168–225). La aceste capitole
principale se adaugă un Cuvânt înainte (p. 5–6), Prescurtări; Indice (Indicele pro-
pozițiilor și Indicele părților de propoziție); Bibliografie și Concluzii (p. 227–229).
Responsabili fiecare de câte un capitol distinct al lucrării, autorii vor deveni, în
timp, etaloane în jurul cărora se vor dezvolta și vor activa generațiile de tineri care
au dus și duc mai departe proiectele majore ale întemeietorilor (vezi Macrea 1970).
Toţi trei s-au axat, în general, pe aprofundarea, în sincronie, a unor aspecte ale gra-
maticii limbii române contemporane, generând și aspecte teoretice privind anumite
concepte fundamentale ale structurii gramaticale.
2.3. Mircea Zdrenghea a aprofundat diferitele aspecte ale structurii morfologice,
dar și ale părților de vorbire în general. De aceea, se cuvinte să-i apreciem meritele
de cercetător neobosit în domeniul limbii, în special al morfologiei, de care se sim-
țea atras în mod deosebit. Drept urmare, Mircea Zdrenghea este citat şi se află în
bibliografia majorităţii lucrărilor de gramatică româneşti, inclusiv în noile tratate
academice (GALR 2005, 2008; GBLR 2010).
Mircea Zdrenghea era, potrivit descrierii lui G. G. Neamţu (2008, p. 16; cf. şi
Zdrenghea 2014, p. 9–17), omul care
„[...] nu pretindea decât în măsura în care oferea. Manifesta respect nu spre a pretinde
respectul altora, […] ci, înainte de toate, pentru a proba prin propriul exemplu că a înţeles,
din modelul înaintaşului său, Sextil Puşcariu, care este rolul şi rostul universitarului”.
2.4. D. D. Drașoveanu a aprofundat, cu deosebit interes, problema sintagmei, a
predicatului și a raporturilor gramaticale, pe care G. G. Neamțu le-a sistematizat
astfel: relaţia dintre predicat şi subiect este una de subordonare prin acord; elemen-
tul predicativ suplimentar, indiferent de natura lui morfologică, nu este funcţie sin-
tactică dublu subordonată, ci are statutul unui atribut de tip special, raportat exclu-
siv la nume, dar în prezenţa obligatorie a unui verb semantic (factorul condiţio-
nant); nu există verbe copulative sau de relaţie şi, implicit, nici predicat nominal, ci
toate verbele la mod personal sunt predicative şi au funcţia unică de predicat ver-
bal, numele predicative situându-se în afara predicaţiei (= extrapredicativ); apoziţia
(= reala apoziţie, cea izolată de rest prin pauze, în scris prin perechi de virgule) nu
este o funcţie sintactică, ci un segment parantetic, situat în afara relaţiei; din punct
de vedere funcțional, cazurile se împart în cazuri1, cazuri2 şi cazuri3, epuizând, la
nivelul propoziţiei, flexiunea (cazuală), acordul (adjectival) şi joncţiunea (prepozi-
ţională); între nivelurile limbii, nivelul gramatical este unul singur, nu poate fi con-
ceput un nivel morfematic (morfologic) separat de nivelul sintactic (sintagmatic)
prin nivelul lexematic; relaţiile sintactice sunt numai de două feluri, de coordonare
şi de subordonare etc. (ibidem, p. 14–15).
Ca urmare, prin rezultatele la care a ajuns în analiza gramaticală, prin tezele
ce-l individualizează în mod deosebit în raport cu majoritatea gramaticienilor,
D. D. Draşoveanu a devenit „şeful de necontestat al şcolii clujene de gramatică”. El
este, în opinia lui G. G. Neamţu, „o legendă”, un „creator de idei” (ibidem, p. 16),
care ar merita cel puţin un bust în faţa Facultăţii de Filologie.
2.4. Pompiliu Dumitraşcu a continuat cercetarea stilistică, fiind convins că
„Mijloacele verbale şi procedeele limbajului figurat se organizează în strânsă legătu-

ră cu conţinutul de idei şi de sentimente al operei” (Draşoveanu–Zdrenghea–Dumitraşcu
1966, p. 162).
2.5. Carmen Vlad a îmbinat lingvistica, încă de la începutul carierei didactice,
cu stilistica, semiotica şi teoria textului. Ca urmare, este cunoscută în primul rând
ca semiotician şi teoretician literar20.
2.6. Elena Dragoş s-a remarcat prin lucrări de morfosintaxă istorică şi, mai ales,
prin cele de pragmatică21.
2.7. Viorel Hodiș22 şi-a căutat de la început un culoar propriu, pe care l-a urmat
cu devotament. Trebuie să amintim și faptul că aspectele strict gramaticale aborda-
te au avut, fie ca punct de pornire, fie ca expunere, idei ori sugestii ale profesorilor
și colegilor clujeni, pe care i-a respectat și apreciat cu onestitate.
2.8. G. Gruiță și-a modelat activitatea ştiinţifică pe trei compartimente: grama-
tică, cultivarea limbii şi onomastică. Dintre acestea, lucrările privitoare la gramati-
că şi cultivarea limbii şi cele de onomastică sunt cele mai numeroase şi mai aplica-
te (Gruiţă 1981, 1994, 2006/2011 ş.a.).
2.9. G. G. Neamțu este, poate, cel mai fidel, din punct de vedere doctrinar, urmaș
al profesorului D. D. Drașoveanu. Activitatea sa științifică este complexă, dar meti-
culoasă și pertinentă. Pentru a reliefa aspecte din marea bogăție de idei a lucrărilor
Domniei Sale, mă voi folosi chiar de înșiruirea făcută de domnia-sa în ultima lucra-
re pe care a publicat-o, Studii şi articole gramaticale (Neamţu 2014), având certitu-
dinea că exprimă, în modul cel mai autentic, „gândirea gramaticală, traseul ştiinţi-
fic-profesional urmat”, „cu retuşurile, adnotările, dezvoltările şi reconsiderările
gândite şi impuse de vremuri”:
„[...] interpretarea lui cel în toate contextele, inclusiv în „structura” superlativului
relativ, ca pronume (adjectiv) demonstrativ semiindependent; statuarea unui acuzativ al
timpului în română (cu argumentele de rigoare) în detrimentul unui statut adverbial; ex-
tensiunea neutrului la întreg grupul nominal (= substantiv, pronume, adjectiv, numeral,
articol); afirmarea în repetate rânduri a unei flexiuni cazuale analitice în română, în
particular vizând cazurile oblice (genitiv analitic, dativ analitic), realizate cu afixul pro-
clitic a; teoretizarea şi argumentarea conceptului de formă pro cazuală (= formă inva-
riabilă de nominativ-acuzativ pe poziţiile unui genitiv-dativ: Pro G, Pro D), cu aplicaţie
în sfera substantivului şi a pronumelui; noi fenomenalizări ale nonflexiunii cazuale
(prime, secunde, prin acord); argumentarea clasei de pronume (adjective pronominale)
şi adverbe exclamative, inclusiv a ipostazei de exclamative a pronumelor (adjectivelor)
şi adverbelor relative şi interogative; statutul categoriei persoanei la pronumele persona-
le şi adjectivele pronominale (posesive şi de întărire) – raportul dintre flexiune şi non-
flexiune, dintre acord paradigmatic şi acord sintagmatic; o clasificare categorial-relaţio-
nală a atributului în limba română până la ultimele detalii şi consecinţele terminologice;
formularea principiului exclusivităţii/unicităţii mijloacelor relaţionale în subordonare;
20
Dintre lucrările sale amintim Vlad 1973, 1977, 1982, 1994, 2000/2003.
21
Câteva dintre lucrările sale: Dragoş 1975, 1978, 1995.
22
Şi-a adunat scrierile lingvistice într-o serie de trei volume (Hodiş 2006, 2011; vezi şi 1990).
190 Dana Covaci
afirmarea şi argumentarea unui conţinut lexical-semantic diferit de zero pentru orice

verb, inclusiv pentru aşa-zisul copulativ a fi; afirmarea calităţii formelor verbale neper-
sonale de a exprima note procesuale, nu de a le denumi, şi, ca atare, improprietatea cu-
prinsă în formularea „forme nominale ale verbului”; reevaluarea morfologică a unor for-
maţii cu relativele cât, ce ş.a. prin trecerea lor de la conjuncţii (locuţiuni conjuncţionale)
la adverbe şi locuţiuni adverbiale relative atipice (cu funcţii sintactice autonome);
diminuarea numărului de „monştri sintactici” de tip „prepoziţie + adjectiv” prin inter-
pretarea adjectivului ca substantiv provenit din adjectiv prin conversiune nemarcată;
identificarea mijloacelor de realizare în expresie a înţelesului categorial (în accepţie
coşeriană); argumentarea ideii că inclusiv verbele impersonale la o formă personală
constituie sintagme (cu subiect Ø); încadrarea la sintagme (= grupări de doi termeni şi
relaţia dintre ei) a tuturor formelor verbale însoţite de un reflexiv, inclusiv de se „im-
personal”; stabilirea unui inventar de probleme în litigiu (peste 20) privind morfosintaxa
posesivelor; afirmarea şi argumentarea ideii că al (a…), exceptând calitatea de morfem
în structura numeralului ordinal, este întotdeauna pronume posesiv (semiindependent),
inclusiv în ipostaza de dublant (prin anticipare sau reluare) a substantivului obiect po-
sedat; lansarea ipotezei că aşa-numitele prepoziţii (locuţiuni prepoziţionale) cu regim
genitival au comportament gramatical substantival, unul de tip aparte, şi hibrid (= sub-
stantive… semiindependente); semnalarea unui atribut vocatival, ca deviaţie de la cel
nominatival” (Neamţu 2014, p. VIII–IX).
Faptul că profesorul G. G. Neamţu face trimitere la D. D. Drașoveanu ori de câte
ori un anumit aspect a fost discutat și de acesta trebuie considerat atât un omagiu și o
prețuire a mentorului său, cât și dovada unei probităţi științifice de excepție.
3. Gramaticienii clujeni din perioada actuală au şi meritul că au preluat teme pe
care le-au modelat, amplificat şi completat cu sublinieri noi şi cu fapte inedite.
Între acestea un loc aparte îl dețin: relaţia sintactică (D. D. Draşoveanu), realizarea
predicatului (D. D. Draşoveanu, G. G. Neamţu, Ştefan Hazy, Maria Vulişici Ale-
xandrescu), acordul (D. D. Draşoveanu, G. Gruiţă, G. G. Neamţu, Viorel Hodiș),
apoziţia (Viorel Hodiş, D. D. Draşoveanu, G. G. Neamţu), natura morfosintactică a
unor lexeme, statutul unor conective (Mircea Zdrenghea, D. D. Draşoveanu, G. G.
Neamţu, Ştefan Hazy, G. Gruiţă, Cornel Săteanu, Viorel Hodiş) etc., aspecte care,
prin soluţiile la care s-a ajuns, au căpătat adeziunea a numeroşi lingvişti români,
devenind „aproape bunuri de larg consum”. Printre ele menționăm: monosubordo-
narea elementului predicativ suplimentar; interpretarea numelui predicativ ca func-
ţie sintactică de sine stătătoare, neinclus în predicat; realizarea cazuală exclusiv
nominativală a subiectului, cu taxarea aparentelor realizări în alte cazuri (genitive,
dativ, acuzativ) drept „false” excepţii; apoziţia – nonfuncţie sintactică, fapt de non-
raport, din categoria paranteticului; respingerea unei coordonări conclusive şi asi-
milarea ei celei copulative; subordonarea formală prin acord (în număr şi persoa-
nă) a predicatului faţă de subiect, negând calitatea acestuia din urmă de subordonat
(= complement privilegiat) al verbului-predicat sau de plasare într-un raport de in-
terdependenţă (= dependenţă bilaterală); ocuparea poziţiei de predicat a verbelor la
forme nepersonale (infinitiv, gerunziu, supin) din contrageri şi renumirea în conse-
cinţă – propredicat; distincţia, la nivelul regenţilor, între regim şi restricţie selec-
ţională; relaţia sintactică exclusiv interlexematică (= de la lexem la lexem); carac-

terul exclusiv binar al sintagmei; antinomia sens lexical (= noţional, calificativ, ad-
verbial) vs sens relaţional şi, de aici, antinomia lexem vs relatem; reducerea tipuri-
lor de relaţii sintactice la două (şi exclusiv două) – coordonare vs subordonare,
opuse printr-un set de trăsături obiective; rafinarea succesivă a clasificării funcţio-
nal-relaţionale a cazurilor (caz1, caz2, caz3) (ibidem, p. IX–X).
4. În concluzie, Şcoala gramaticală clujeană postbelică este o mişcare bine
structurată, coerent articulată şi cu reprezentanţi de primă mărime între sintacticie-
nii români. Parafrazându-l pe mentorul meu, prof. univ. dr. G. G. Neamţu, pot
spune că problemele care formează obiectul de cercetare al reprezentanților Școlii
gramaticale clujene sunt argumentate şi „supraargumentate” gramatical şi logic, în
conformitate cu specificul şi dinamica sistemului limbii noastre.

ALR I = Atlasul lingvistic român. Partea I, de Sever Pop, vol. I. Părţile corpului omenesc şi boalele
lui, Muzeul Limbei Române, Cluj, 1938; vol. II. Familia, naşterea, botezul, copilăria, nunta,
moartea, Muzeul Limbei Române–Otto Harrassowitz, Sibiu–Leipzig, 1942.
ALR II = Atlasul lingvistic român. Partea II, de Emil Petrovici, vol. I. A. Corpul omenesc, boale (şi
termeni înrudiţi). B. Familia, naşterea, copilăria, nunta, moartea, viaţa religioasă, sărbători. C.
Casa, acareturile, curtea, focul, mobilierul, vase, scule, Muzeul Limbei Române–Otto Harrassowitz,
Sibiu–Leipzig, 1940 (ALR II), urmat de un Suplement. Termeni consideraţi obsceni, Sibiu–Leipzig,
1942 (ALR II. Suplement).
ALR II, s.n. = Atlasul lingvistic român [Partea II], serie nouă, vol. I–VII, Editura Academiei
R.P.R./R.S.R., [Bucureşti,] 1956–1972.
ALRM I = Micul Atlas lingvistic român. Partea I, de Sever Pop, vol. I. Părţile corpului omenesc şi
boalele lui, Muzeul Limbei Române, Cluj, 1938; vol. II. Familia, naşterea, botezul, copilăria,
nunta, moartea, Muzeul Limbei Române–Otto Harrassowitz, Sibiu–Leipzig, 1942.
ALRM II = Micul Atlas lingvistic român. Partea II, de Emil Petrovici, vol. I. A. Corpul omenesc,
boale (şi termeni înrudiţi). B. Familia, naşterea, copilăria, nunta, moartea, viaţa religioasă,
sărbători. C. Casa, acareturile, curtea, focul, mobilierul, vase, scule, Muzeul Limbei Române–
Otto Harrassowitz, Sibiu–Leipzig, 1940.
ALRM II, s.n. = Micul atlas lingvistic român. Partea a II-a, serie nouă, de Emil Petrovici. Redactor
principal Ioan Pătruţ, vol. I–IV, Editura Academiei R.P.R./R.S.R., Bucureşti, 1956–1981.
Borcilă 1993a = Mircea Borcilă, Despre temeiul de principiu al Școlii lingvistice clujene, în CL,
XXXVIII, 1993, nr. 1–2, p. 47–56.
Borcilă 1993b = Mircea Borcilă, Romulus Todoran (1918–1993), în CL, XXXVIII, 1993, nr. 1–2,
p. 11–14.
Borcilă 1994–1995 = Mircea Borcilă, Școala lingvistică clujeană în perspectivă istorică, în DR, serie
nouă, I, 1994–1995, p. 5–20;
Borcilă 1995 = Mircea Borcilă, Noua cale a lingvisticii istorice românești, în „Limba română”
(Chișinău), 1995, nr. 5, p. 38–44.
DA = Dicţionarul limbii române. [Literele] A–B, Librăriile Socec & Comp. şi C. Sfetea, Bucureşti,
1913; [Litera] C, Tipografia ziarului Universul, Bucureşti, 1940; [Literele] D–DE Universul.
Întreprindere Industrială a Statului, Bucureşti, 1949; [Literele] F–I, Monitorul Oficial şi
Imprimeriile Statului. Imprimeria naţională, Bucureşti, 1934; [Literele] J–Lojniţă, Tipografia
ziarului Universul SA, Bucureşti, 1937, 1940, 1948.
192 Dana Covaci
DA/DLR 2010 = Dicţionarul limbii române. Ediţie anastatică după Dicţionarul limbii române (DA) şi
Dicţionarul limbii române (DLR), vol. I–XIX, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2010.
Dimitrescu 1960 = Florica Dimitrescu, Pe marginea unei lucrări de gramatică, în ,,Analele Uni-
versității ,,C. I. Parhon”, seria științe sociale, filologie, IX, 1960, p. 345–348.
DLR = Dicţionarul limbii române. [Literele] M–Z, D, E, J, K, Q, L, Editura Academiei R.S.R./
Române, Bucureşti, 1965–2010.
DLRC/DL = Dicţionar al limbii române literare contemporane, Editura Academiei R.P.R., Bucureşti,
1955–1957.
DLRM/DM = Dicţionar al limbii române moderne, Editura Academiei R.P.R., Bucureşti, 1958.
Dragoş 1975 = Elena Dragoş, Prelegeri de istoria limbii române literare (sec. al XIX-lea), Universi-
tatea „Babeş-Bolyai”, Facultatea de Filologie, Cluj-Napoca, 1975 (în colaborare cu Pompiliu
Dumitraşcu).
Dragoş 1978 = Elena Dragoş, I. L. Caragiale şi tehnica limbajului absurd, Editura Academiei R.S.R.,
Bucureşti, 1978.
Dragoş 1995 = Elena Dragoş, Elemente de sintaxă istorică românească, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1995.
Cluj-Napoca, 1997.
Draşoveanu–Zdrenghea–Dumitraşcu 1959, 1966 = D. D. Draşoveanu, M. Zdrenghea, P. Dumitraşcu,
Analize gramaticale şi stilistice, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1959 (ediţia a doua, 1966).
Drăganu 1943 = Nicolae Drăganu, Morfemele româneşti ale complementului în acuzativ şi vechimea
lor. Un capitol de sintaxă românească, Institutul de Lingvistică Română, Bucureşti, 1943.
Drăganu 1945a = Nicolae Drăganu, Istoria sintaxei. Lucrare postumă, Institutul de Lingvistică
Română, Bucureşti, 1945.
Drăganu 1945b = Nicolae Drăganu, Elemente de sintaxă a limbii române. Lucrare postumă, Institutul
de Lingvistică Română, Bucureşti, 1945.
Gabrea–Dragomirescu 1960 = Maria Gabrea, Gh. Dragomirescu, [Recenzie la Draşoveanu–
Zdrenghea–Dumitraşcu 1959], în ,,Revista de pedagogie’’, IX, 1960, nr. 1, p. 121–125.
Gruiţă 1981 = G. Gruiță, Acordul în limba română, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1981.
Gruiţă 1994 = G. Gruiță, Gramatică normativă. 77 de întrebări/77 de răspunsuri, Editura Paralela 45,
Piteşti, 1994 (cu numeroase ediţii ulterioare).
Gruiţă 2006/2011 = G. Gruiță, Moda lingvistică actuală 2007. Norma, uzul şi abuzul, Editura Paralela
45, Piteşti, 2006 (ediţia a II-a, 2011).
Hodiş 1990 = Viorel Hodiş, Apoziţia şi propoziţia apozitivă, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1990.
Hodiş 2006, 2011 = Viorel Hodiş, Articole şi studii, vol. I. Relaţia de echivalenţă (logic–semantic–
sintactic); vol. II. Varia; vol. III, Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2006, 2011.
Macrea 1970 = D. Macrea, Realizări ale lingvisticii românești în perioada 1944–1969, în idem, Studii
de lingvistică română, Editura Didactică şi Pedagogică, București, 1970, p. 231–245.
Macrea 1978 = D. Macrea, Contribuţii la istoria lingvisticii şi filologiei româneşti, Editura Ştiinţifică
şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978.
Mitran 1960 = Mircea Mitran, [Recenzie la Draşoveanu–Zdrenghea–Dumitraşcu 1959], în LR, IX,
1960, nr. 2, p. 105–110.
Neamțu 2008 = G. G. Neamțu, Teoria și practica analizei gramaticale. Distincții și… distincții. Ediția
a III-a, Editura Paralela 45, Pitești, 2008.
Neamțu 2014 = G. G. Neamțu, Studii și articole gramaticale, Editura Napoca Nova, Cluj-Napoca, 2014.
Oros 1993 = Marius I. Oros, Ioan Pătruţ (1914–1992), în CL, XXXVIII, 1993, nr. 1–2, p. 3–6.
Pană 1967 = Gabriela Pană, [Recenzie la Draşoveanu–Zdrenghea–Dumitraşcu 1959], în LR, 1967,
p. 200–205.
Pavel 2005 = Eugen Pavel, Postfaţă la Pătruţ 2005.
Pătruț 1977 = Ioan Pătruț, Dimitrie Macrea la 70 de ani, în CL, XXII, 1977, nr. 2, p. 133–134.
Pătruț 1989 = Ioan Pătruț, Dimitrie Macrea (1907–1988), în CL, XXXIV, nr. 1, p. 85–87.
Pătruț 2005 = Ioan Pătruț, Studii de onomastică românească. Ediție îngrijită, postfață și indice de
Eugen Pavel, Editura Clusium, Cluj-Napoca, 2005.
Puşcariu = S. Puşcariu, Études de linguistique roumaine, Monitorul Oficial şi Imprimeriile Statului.
Imprimeria Naţională, Cluj–Bucureşti, 1937.
Puşcariu 1937a = S. Puşcariu, Le nominative comme vocative, în Puşcariu 1937, p. 458–463;
Puşcariu 1940/1976 = S. Puşcariu, Limba română, vol. I. Privire generală, Fundaţia Regală pentru
Literatură şi Artă, Bucureşti, 1940; ediţia a doua, Editura Minerva, Bucureşti, 1976.
Puşcariu 1959/1994 = Sextil Puşcariu, Limba română, vol. II. Rostirea, Bucureşti, 1959; ediţia a
doua, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1994.
Stan 1957 = Ionel Stan, Ştefan Paşca (1901–1957), în CL, II, 1957, p. 337–338.
Todoran 1984 = Romulus Todoran, Contribuții de dialectologie română, Editura Științifică și Enci-
clopedică, București, 1984.
Todoran 1998 = Contribuții la studiul limbii române. Ediție de Ion Mării și Nicolae Mocanu, Editura
Clusium, Cluj-Napoca, 1998.
Vlad 1977 = Carmen Vlad, Conceptul de text, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1977.
Vlad 1982 = Carmen Vlad, Semiotica criticii literare, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,
1982.
Vlad 1994 = Carmen Vlad, Sensul, dimensiune esenţială a textului, Editura Dacia, Cluj-Napoca,
1994.
Vlad 2000/2003 = Carmen Vlad, Textul aisberg. Teorie şi analiză lingvistico-semiotică, Casa Cărţii
de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2000 (ediţia a II-a, 2003).
Zdrenghea 2014 = Mircea Zdrenghea, Studii lingvistice. Ediţie îngrijită, note preliminare, bibliografie
şi indice de Nicolae Mocanu şi Mihai Zdrenghea, Editura Altip–Editura Scriptor, Alba Iulia–Cluj-
Napoca, 2014.
THE PRESENT SCHOOL OF GRAMMAR IN CLUJ

(Abstract)
This study is briefly focused, in its first section, on the School of Linguistics that was developed
in Cluj during the period between the two World Wars. This linguistic school was mainly concerned
on diachronic, diatopic, and lexical features of Romanian Language.
The second section of the study approaches the Cluj relational neo-traditional School of Grammar
at its present status, which was developed and mainly promoted by D.D. Drașoveanu, who managed
to gather around his figure a great number of specialists in grammar, either young or less young, but
all of them being keen on his ideas and theoretical viewpoints. Drașoveanu’s ideas were actually
continued, systematized and refined in his spirit by such specialists as: Mircea Zdrenghea, G. Gruiță,
Ștefan Hazy, Viorel Hodiș, Maria Alexandrescu and especially G.G. Neamțu. The Key-concepts of
this theoretic system are those of relation and syntagm. Among the younger specialists, the author
recalls: Daiana Cuibus, Gabriela Adam, Ionuț Pomian, Maria Aldea, Adrian Chircu and so on.
Cuvinte-cheie: Şcoala lingvistică clujeană, Şcoala de gramatică (sintaxă) neotradiţională

relaţională clujeană, dicţionarul limbii române, atlasul lingvistic român.
Key-words: School of Linguistics in Cluj, the Cluj relational neo-traditional School of Grammar,
Romanian linguistic atlas, Romanian language dictionary.
Liceul teoretic „George Pop de Băseşti”

Ulmeni, str. Petre Dulfu, 61
DAIANA CUIBUS
PREDICATUL COMPLEX –
DINSPRE INOVAȚIE SPRE TRADIȚIE
0. Recentele tratate academice – GALR și GBLR – sunt, după cum afirmă

Gabriela Pană-Dindelegan, declarat „sofisticate teoretic” și deliberat „moderne”, de
un eclectism recunoscut, justificat, însă, ca fiind
„[...] menit să aprofundeze înţelegerea funcţionării complexe a domeniului gramati-
cal şi a relaţiilor lui cu celelalte compartimente” (Pană Dindelegan 2006).
Conceptele sunt preluate preponderent din gramaticile generative de limbă engleză
(a cărei specificitate însă este departe de cea a limbii române). Precizăm, totuși, că
opţiunea autorilor pentru perspectiva generativă rămâne o... opţiune, iar „similitu-
dinea” cu alte gramatici europene este, în mod evident, una selectivă, având în ve-
dere că, deşi reprezintă o direcţie destul de prolifică şi, mai ales, „la modă”, genera-
tivismul nu este nici singular prin modernitate, nici lipsit de contestări sau, măcar,
de alternative. Orice încercare de sincronizare cu gramatici europene mai recente
nu poate să evite necesitatea reinterpretărilor și repoziționărilor unor atari concepte
și termeni în și în raport cu sistemul gramatical în interiorul căruia ele funcționea-
ză, iar adecvarea lor nu poate să nu țină cont, în primul rând, de posibilitatea echi-
valării realității morfosintactice la care se referă.
Pe de altă parte, la nivel de concepţie şi, implicit, de terminologie, GBLR a op-
tat, după cum arată coordonatorul volumului, pentru o „soluţie intermediară”, de
„compromis” între „vechea” gramatică şi „excesiva modernitate” a gramaticilor
teoretice recente,
„[...] valorificând prudent şi selectiv achiziţiile teoretice ale ultimelor decenii şi pre-
luând, cu bună ştiinţă, acele aspecte teoretice şi metodologice devenite, pentru o bună
parte dintre cititori, locuri comune ale teoriei gramaticale moderne [subl. n.]” (ibidem).
Într-un atare context, demersul nostru își propune să arate că noile gramatici
academice ar fi putut beneficia mai substanțial de contribuțiile românești recunos-
cute în domeniu: neignorarea/valorificarea unora dintre acestea ar fi salvat autorii
tratatelor de la ceea ce, în opinia noastră, reprezintă două riscuri semnificative: în
primul rând, asumarea unor „inovații”, care, dincolo de, eventual, noua terminolo-
gie sub care sunt prezentate, reprezintă, de fapt, doar reconfirmări ale unor concep-
ții deja cunoscute și suficient demonstrate, chiar în gramatica românească. În al
doilea rând, nu arareori, se neglijează consecințele, atât la nivelul practicii, cât și la
cel al teoriei gramaticale, ale aplicării noilor abordări, în sensul în care sunt genera-
te situații cel puțin discutabile, după cum vom exemplifica în continuare; or, cel
puțin unele din atari inadvertențe ar fi putut fi evitate în virtutea utilizării în context
Predicatul complex 195
a unor contribuții, mai vechi sau mai noi, din cercetarea românească. Semnalăm,
așadar, că valorificarea unor achiziții teoretice românești, rămase, dintr-un motiv sau
altul, în afara selecției autorilor, ar fi prevenit re-descoperirea, fie ea și sub o altă
denumire, a unor realități morfosintactice deja prezentate de literatura de specialitate
și ar fi putut duce la evitarea unor aspecte controversate sau măcar insuficient cla-
rificate în noile gramatici academici. Căci, altfel, parafrazându-l pe E. Coşeriu, există
riscul de a rămâne fascinat în faţa unor lucruri evidente şi a considera original ceea
ce este elementar, de a nu înţelege, eventual, funcţionarea modelului „importat” în
gramatica românească, de a fi, practic, deopotrivă „impresionat, dar şi deconcer-
tat”.
Problematica prin care exemplificăm aspectele în discuție este cea a predicatu-
lui complex, cu mențiunea că acesta nu constituie, nici pe de parte, singurul concept
„inovator” în raport cu care mai „vechi” abordări teoretice românești ar fi meritat
luate în considerare. Trimiterile noastre se limitează la câteva studii și articole ale
lui G. G. Neamțu1, despre predicatul nominal; nu am avut în vedere, în prezentul
studiu, referiri la alți gramaticieni români, din rațiuni de spațiu, și nici măcar la
cartea aceluiași autor, Predicatul în limba română (Neamţu 1986)2, tocmai pentru a
demonstra că valoarea și actualitatea unor cercetări gramaticale nu rezidă, neapărat,
nici în anul publicării și nici, cu atât mai puțin, în alte coordonate editoriale. Nu în
ultimul rând, opțiunea de a pune în paralel concepția din tratatele academice cu lu-
crările lui G. G. Neamțu, datorată, firesc, și publicării articolului de față în volumul
omagial dedicat acestuia, nu este, în niciun caz, tributară vreunei subiective canto-
nări în principiile gramaticii relaționale neotradiționale. Credem însă că orice re-
configurare a unor concepte morfosintactice, în cazul de față cele de predicativitate
și predicat (cu acceptarea predicatului complex al enunțării ca funcție sintactică
unitară), nu se poate postula fără o raportare complexă la studii de referință în
gramatica românească – de la Valeria Guțu-Romalo sau Gabriela Pană-Dindelegan,
la D. D. Drașoveanu sau G. G. Neamțu), la C. Dimitriu sau D. Irimia etc.
1. În studiile de specialitate contemporane, definițiile date predicatului complex
nu sunt unitare și/sau întotdeauna coerente, nici măcar în gramaticile în care aceas-
tă funcție e, deja, consacrată, iar extensiunea termenului variază și ea – de la con-
strucții/structuri complexe, la perifraze sau, pur și simplu, la verbe cu subiect coo-
curent etc.
Cât privește limba română, existența predicatului complex a fost şi rămâne o
problemă controversată, pe care, din păcate, nici recentele tratate academice nu
reușesc să o contureze cu claritate. Conceptul a fost lansat de Valeria Guțu-Romalo
(1956, 1973) și caracteriza doar grupurile verb modal–verb plin, cu comportament
1
Respectivele lucrări, apărute într-un interval de timp relativ îndelungat (din 1970 până în
prezent), au fost republicate, în Neamţu 2014.
2
Cartea se regăsește în Bibliografia GBLR, fără însă ca, efectiv, argumentele aduse acolo și anti-
cipate sau reluate de autor în alte studii și articole să se regăsească, în vreun fel, în concepția trata-
tului.
196 Daiana Cuibus
sintactic „unitar”; el a fost utilizat, ulterior, de alți gramaticieni români, și pentru

cele cu verbe (semiauxiliare) de aspect. GALR și GBLR extind noțiunea la con-
strucțiile cu copulativ și la cele pasive, (semi)auxiliarele și copulativul fiind, şi ele,
reclasificate drept operatori. Eterogenitatea structurilor care pot constitui un
predicat complex este, astfel, evidentă, iar o abordare unitară rămâne, credem, greu
de justificat.
Astfel, predicatul complex este
„[...] format dintr-un verb principal (suport semantic), care poartă predicația seman-
tică și atribuie roluri tematice, și un operator verbal aspectual, modal, pasiv, copulativ,
căruia se atașează mărcile de flexiune” (GBLR, p. 398),
respectiv,
„[...] predicatul complex conţine, pe lângă suportul semantic, cel puţin un operator
verbal de predicativitate (aspectual, modal, pasiv, copulativ), care poartă mărcile de fle-
xiune [...]” (GBLR, p. 399).
Tipurile de predicate complexe descrise sunt: cele cu suport verbal, cu suport
adjectival, nominal sau adverbial și cele cu suport participial. Fără a insista aici,
menționăm doar că distincția predicat simplu vs predicat complex se bazează, în
descrierea din tratatele academice, nu pe considerente semantice, ci exclusiv pe
atașarea directă a morfemelor predicativității la verb vs atașarea mărcilor de fle-
xiune la un operator. Astfel, în absenţa unor definiţii clare, premisele existenței
predicatului complex ca funcție sintactică rămân doar elementele desprinse din
„descrierile” acestuia, definiţii mai degrabă indirecte şi făcute preponderent din
perspectiva relaţiei unui operator cu un verb-suport. Operatorul este cel căruia „i se
ataşează”/care „poartă” mărcile de flexiune, se comportă faţă de verbul-suport/
principal ca un predicat semantic, impunându-i restricţii și funcţie sintactică, dar și
„ca un predicat sintactic, care îi impune restricţii formale (cazuale, prepoziţionale,
conjuncţionale)”.
Purtarea mărcilor de flexiune de către un operator nu poate fi însă o circumscri-
ere, respectiv o justificare nici clară, nici suficientă și cu atât mai puțin general va-
labilă pentru existenţa unui predicat complex, din mai multe motive:
(a) Verbul-suport poate fi realizat, el însuși, prin forme verbale finite, deci
„purtătoare” ale propriilor mărci de flexiune. Este cazul, pe de o parte, al construc-
țiilor cu operator + verb la conjunctiv, conjunctiv despre care, pentru a-i justifica
unitatea funcțională cu operatorul, se afirmă că ar fi unul „regizat”, care „repetă”
informația de număr și de persoană a acestuia. Or, e destul de greu de urmărit lo-
gica potrivit căreia, mai întâi, operatorul preia mărcile de flexiune ale verbului-su-
port, iar apoi, în atari situații, verbul principal le reia pe cele ale operatorului care,
de fapt, i le-a preluat... Pe de altă parte, dacă statutul de predicat complex depinde
de existența unui operator astfel definit, devine problematică susținerea acestei
funcții în cazul în care suportul are realizare propozițională (ca și în cazul numelui
predicativ): propoziția respectivă conține, firesc, un verb la formă finită, deci nelip-
sit de propriile mărci de flexiune, în raport cu care nu se poate afirma că operatorul

i le-ar fi preluat.
(b) Structurile cu două verbe, din care doar primul este purtător al mărcilor de
flexiune, iar al doilea este o formă non-finită (de regulă infinitiv) nu se limitează
doar la ceea ce noile gramatici analizează drept predicat complex – și avem în ve-
dere atât construcțiile infinitivale relative, cât și construcții de tipul Știe analiza/să
analizeze. Or, și din aceast perspectivă, definirea se dovedește insuficientă.
(c) Cu atât mai imprecisă se dovedește definiția funcției de predicat complex
prin prisma relației operator–suport, în cazul construcțiilor cu copulativ: încadrarea
a ceea ce gramatica tradițională numea predicat nominal între predicatele complexe
invalidează descrierile operatorului, din moment ce, evident, nu se poate pune pro-
blema unor mărci de flexiune preluate de la un suport… adjectival, nominal sau ad-
verbial, suport pe care definirea predicatului complex îl numește verb-principal…
(ocurenţa pe poziţia de nume predicativ a unui verb este nu neapărat atipică, dar,
oricum, de o frecvenţă mai redusă și nemenționată ca atare de tratat). Cu toate
acestea, GBLR afirmă, fără alte clarificări:
„În raport cu tradiția gramaticală, predicatul nominal se include în clasa mai largă a
predicatului complex, preferându-se tratarea acestui alături de alte tipuri de predicate
complexe a căror structură internă este analizabilă” (GBLR, p. 399).
Mai menționăm doar că, din moment ce nicăieri în GBLR nu este argumentată
încadrarea în categoria predicatelor complexe a structurilor cu operator copulativ,
în pofida caracterului nonverbal al suportului3, şi, pe de altă parte, dacă principiul
construcţiei acestor predicate ar trebui să fie unul şi acelaşi, indiferent de operator
(cum rezultă şi din definiţie), se ridică mai multe probleme. Simplificând (dar de ce
nu, de vreme ce, până la urmă, GBLR se doreşte a fi o gramatică „de bază”, cu un
pronunţat caracter explicativ şi declarat „simplificator”, adeseori, şi cu destinaţie
didactică?!), ar exista trei variante: ori toate predicatele complexe trebuie să aibă
suport verbal, iar atunci construcţiile cu NP nonverbal nu pot fi încadrate ca atare;
ori, ţinând cont că toate construcţiile cu copulative sunt interpretate ca „grup”, doar
ele ar trebui acceptate ca predicate complexe, nu și celelalte, dată fiind natura mor-
fologică diferită a suportului (dar atunci s-ar impune și o redefinire a operatorului);
sau, într-o a treia variantă, structura predicatului complex nu ar depinde de natura
verbală a suportului, iar atunci, pe lângă redefinirea conceptul de operator, ar trebui
acceptat că orice operator (inclusiv cel modal sau aspectual) formează predicate
complexe, indiferent de natura verbală sau nonverbală a suportului.
3
Caracterul analizabil al structurii interne nu constituie un argument suficient pentru încadrarea
PN în „clasa” predicatului complex: locuțiunile verbale, de exemplu, analizabile și ele, nu sunt inclu-
se printre predicatele complexe (lipsa unei funcții sintactice autonome a componentelor locuțiunilor
verbale nu poate fi invocată, de vreme ce operatorul pasiv nu are, nici el, singur, funcție sintactică,
iar, în ceea ce privește copulativele, calitatea lor de unitate sintactică este dacă nu întotdeauna negată,
cel puțin neexplicitată).
198 Daiana Cuibus
Fără a mai enumera multele întrebări rămase în legătură cu descrierea academi-

că prea vagă și eterogenă, credem, a predicatului complex, luăm în continuare în
discuție câteva aspecte care vizează caracterul declarat „inovator” al noilor tratate.
2. Nu întâmplător afirmam la început că proclamarea distanțării clare față de
tradiția gramaticală, în lipsa luării în considerare a unor opinii consacrate în dome-
niu, riscă să alunece, uneori, în derizoriu. Astfel, în contextul statuării funcției de
predicat complex în limba română, se afirmă despre structurile cu operator copu-
lativ:
„[...] gramatica tradițională analizează împreună verbul copulativ și numele predi-
cativ, considerând că au o singură funcție sintactică. În lucrarea de față, gruparea [...] se
analizează ca reprezentând doi constituenți distincți, care împreună formează un predi-
cat complex, cu operator copulativ” (GBLR, p. 477).
Înainte de orice alte comentarii, menționăm că, efectiv, în afara denumirii, sunt
greu de perceput pretinsele diferențe față de „tradiție”: înlocuirea denumirii de pre-
dicat nominal cu aceea de predicat complex nu denotă, în niciun caz, că nu vorbim
tot despre o (singură) funcție sintactică – „împreună formează un predicat com-
plex” [subl. n.] (!). Astfel, dacă interpretarea unitară a structurilor copulativ + nume
predicativ este perimată și trebuie „depășită”, pe de o parte acest lucru nu se poate
realiza în condițiile menținerii conceptului în sine (un (!) predicat), modificat doar
terminologic, dar care dă seamă, în continuare, de ambele componente; mai mult,
un atare (re)denumit predicat se comportă (tot) unitar în raport cu eventualii ter-
meni subordonați; pe de altă parte, dacă acceptarea predicatului nominal a generat
numeroase controverse, fie și doar prin nefirescul existenței unei funcții sintactice
(aceea de NP) în interiorul alteia (cea de PN), odată cu introducerea în categoria
predicatelor complexe a construcțiilor cu operator modal și aspectual, atari situații
se chiar multiplică.
2.1. Oricum, „opoziția” față de tradiția gramaticală este clamată prin postularea
„autonomiei” numelui predicativ, „inovație” implicită/datorată reinterpretării aces-
tei structuri drept predicat complex. Gradul real de noutate al unei asemenea inter-
pretări ni se pare imposibil însă de surprins: mai întâi, nu cunoaștem niciun tratat
sau măcar studiu de gramatică românească, fie el cât de „vechi” (bineînțeles, dintre
cele care acceptă existența verbelor copulative), care să conteste valoarea de func-
ție sintactică a numelui predicativ. Mai mult, autonomia celor doi constituenți a
fost de mult și adeseori discutată și demonstrată, așa cum o dovedește un studiu
din… 1972 al lui G. G. Neamțu:
„Din moment ce elementele sale componente [ale predicatului nominal – nota n.] nu
se leagă sintactic între ele [...], fiecare contractând relații cu subiectul diferit și indepen-
dent, înseamnă că acest tip de predicat (structură dezvoltată) nu este deloc nedisociabil.
El se manifestă ca unitate evidentă doar în plan semantic. Gramatical este profund
eterogen și nu apare lipsită de sens aserțiunea că, de fapt, predicatul nominal nu este o
singură funcție, ci un grup de două funcții [subl. n.]” (Neamțu 2014, p. 39).
Adăugăm, selectiv, fără alte comentarii, doar câteva din afirmațiile demonstrate
de G. G. Neamțu în studii ulterioare, afirmații care dovedesc, o dată în plus, că au-
tonomia numelui predicativ nu este nici consecința reinterpretării acestor structuri
drept predicate complexe și nici nu constituie o mutație/inovație în raport cu tra-
diția gramaticală:
(i) „Predicatul nominal nu constituie o singură funcție sintactică, fiind analizabil
într-un predicat insuficient și un nume predicativ” (Neamțu 2014, p. 52).
(ii) „Circumscriind nivelul gramatical la care predicatul nominal este «compus»,
acesta fiind cel sintactic, nu morfologic, părțile sale componente ne apar, în egală
măsură, ca unități sintactice. Că aceste părți componente sunt, la nivel sintactic, unități
și nu subunități, ne-o dovedește, printre altele, și terminologia în care sunt prezentate ele
în gramatică” (Neamțu 2014, p. 93).
Așadar, nu doar că „unicitatea” funcției sintactice a grupării copulativ + nume
predicativ nu este anulată ipso facto prin înlocuirea conceptului de predicat nomi-
nal cu cel de predicat complex, ci și afirmația conform căreia analiza NP ca funcție
sintactică autonomă ar constitui o inovație în raport cu gramatica „tradițională” se
dovedește a fi imprecisă. Mai mult, un alt text al lui G. G. Neamțu, din 1979, pare
să avertizeze:
„Nici considerarea predicatului nominal ca funcție «cu structură complexă» nu poate
justifica interpretarea predicatului nominal ca o singură funcție, întrucât elementele sale
componente sunt ele înseși funcții sintactice (distincte)” (Neamțu 2014, p. 95).
2.2. GBLR adaugă și un alt aspect „inovator”, în raport cu tradiția gramaticală:
prin prisma „noii” funcții sintactice, aceea de predicat complex,
„[...] structurile cu verb copulativ la formă non-finită + NP [...] și structurile cu verb
copulativ la formă finită + NP primesc o analiză unitară. Din perspectiva tradițională,
aceste structuri nu se pot analiza unitar coerent pentru că verbul copulativ este legat
obligatoriu de numele predicativ (formând predicatul nominal), iar predicatul nominal
trebuie, în această concepție, să conțină un verb la formă finită” (GBLR, p. 478).
Pe de o parte, nu credem că „obligativitatea” legării verbului copulativ de nu-
mele predicativ este diferită de legătura dintre operatorul copulativ și suportul său
semantic, respectiv că fie operatorul, fie NP, odată interpretați ca membri ai predi-
catului complex, pot exista independent.
Pe de altă parte, avem serioase rezerve față de noua „unitate” a interpretării con-
strucțiilor, independent de modul finit sau non-finit al verbului. Nu doar că singura
„definire” din GBLR (implicită și ea) a operatorului este legată de preluarea mărci-
lor de flexiune (oricum imposibilă de la un suport non-verbal), iar statutul în sine
de operator pe lângă un verb la mod non-finit este nelămurit, dar nici nu există vreo
referire la analiza drept „complexe” sau non-complexe a structurilor cu operator
copulativ non-finit. La cu totul alte capitole decât cele privind predicatul sau nume-
le predicativ, apar, sporadic, câteva exemple de acest tip, însă interpretarea lor este
– firesc – de funcții sintactice complexe, nicidecum de predicate complexe. Prin
200 Daiana Cuibus
urmare, este categoric fals atât că actuala lor interpretare poate fi unitară (în sensul
funcției sintactice a grupului), cât și că recunoașterea funcției sintactice de nume
predicativ pe lîngă un copulativ non-finit ar constitui o mutație față de gramatica
tradițională. Nu în ultimul rând, reiterăm și ne asumăm rezerva formulată de
G. G. Neamțu privind funcțiile complexe (cu referirea autorului la cele care includ
nume predicativ) – indiferent de modul operatorului.
2.3. O a treia delimitare de tradiție se dovedește la fel de improbabilă:
„În gramatica tradițională numele predicativ este considerat parte componentă a pre-
dicatului nominal, însă propoziția corespunzătoare numelui predicativ se analizează
separat, ca propoziție subordonată predicativă. Analizarea autonomă a numelui pre-
dicativ rezolvă această «inconsecvență»” (ibidem).
Afirmația obligă la două observații: mai întâi, e cel puțin discutabilă, așa cum
arătam deja, reinventata autonomie a numelui predicativ în cadrul unui predicat
complex – nu doar prin apartenența, împreună cu copulativul, la o (tot) unică
funcție sintactică, ci și prin acordarea statutului de termen regent întregului grup/p
redicat (se vorbește despre termeni subordonați ai predicatului complex, iar nu ai
suportului). În al doilea rând, eventuala corectare a „inconsevenței” din analiza
tradițională generează o inadvertență și mai gravă: devenind parte componentă a
unui... predicat complex, nu doar că subordonata predicativă nu „dobândeşte” auto-
nomie, ba, dimpotrivă, verbului său – la mod finit – i se infirmă statutul de predicat
al enunțării, fără alte argumente și doar în virtutea prezenței unui (regent) operator
copulativ. A invalida valoarea de predicat al enunțării unui verb finit, adică la mod
predicativ, este, credem, departe de a confirma dobândirea autonomiei de către res-
pectivul grup verbal, fie el și învestit cu funcție sintactică de nume predicativ („rea-
lizat propozițional”).
3.1. În același context, acceptarea predicatelor complexe – cu operator copula-
tiv, dar nu numai – generează și alte probleme: dată fiind structura lor internă „ana-
lizabilă”, verbul operator se comportă
„[...] ca un predicat sintactic care impune restricții formale (cazuale, prepoziționale,
conjuncționale) suportului semantic al predicatului. Suportul semantic se comportă ca
un complement al verbului-suport” (ibidem, p. 400).
Desigur, nu sunt inluse aici predicatele complexe cu operator pasiv și unele
dintre cele cu operator aspectual, aflate „în curs de gramaticalizare”. Așa cum
arătam deja, menținerea și chiar extinderea în analiză a conceptului de „funcție în
funcție” (aici complement în predicat complex) nu este de natură să simplifice
analiza. Mai mult, din moment ce un operator este „inapt să atribuie rol tematic”
(ibidem, p. 477], interpretarea funcției sintactice a verbului-suport devine proble-
matică, chiar dincolo de situația specială a numelui predicativ4, respectiv a con-
4
Pentru argumente privind subordonarea sintactică a numelui predicativ exclusiv la subiect, a se
vedea și opinia lui G. G. Neamțu: „Pornim de-aici de la situația reală (demonstrată fiind) că numele
predicativ și verbul copulativ se subordonează subiectului, fiecare independent și diferit, între aceste
două elemente neexistând un raport sintactic materializat” (Neamțu 2014, p. 38).
strucțiilor cu operator pasiv. În cazul predicatelor cu operator modal sau aspectual,

funcția sintactică – de complement – a verbului-suport se realizează independent de
atribuirea de către regentul sintactic a unui rol tematic; ar rezulta, așadar, că acestea
constituie complemente… fără rol tematic.
Argumentul unei analize pe niveluri a predicatului complex – bloc sintactic, res-
pectiv diferențierea unui operator-centru și a unui suport-subordonat – nu rezolvă
nici controversele, nici inadvertențele remarcate. Practic, soluția structuralistă de
analiză, cu atribuirea de funcții sintactice elementelor constitutive, nu rămâne, în
final, coerentă, din moment ce subordonarea este întotdeauna față de predicatul
complex în ansamblu, iar nu doar față de una sau alta dintre componentele sale.
3.2. În raport cu termenii subordonați, singura situaţie în care predicatul denu-
mit complex poate funcţiona efectiv, în ansamblul său, ca termen regent al unui
complement este, considerăm, cea cu operator pasiv (+ suport participial), ceea ce
şi plasează, în opinia noastră, această structură într-un plan clar distinct faţă de gru-
purile cu alţi operatori. În toate celelalte cazuri, ni se pare de domeniul evidenței că
o funcție sintactică nu este și nu poate fi subordonată unei alte funcții sintactice;
existența, conform tratatelor academice, a unor funcții subordonate predicatului
complex este, indiferent de nivelul de analiză invocat, inacceptabilă. Ca argumente,
sunt suficiente, deocamdată, cele demonstrate de G. G. Neamțu cu privire la funcți-
ile aparent subordonate predicatului nominal:
„Chiar dacă am accepta predicatul nominal drept funcție unitară, subordonarea unui
determinant lui, în întregime, ar crea nedumeriri: un complement nu determină un
predicat, fie el și nominal, ci verbe, adjective, adverbe etc., toate unități lexico-grama-
ticale, și nu sintactice. Cu privire la predicat, complementul nu determină calitatea de
predicat a verbului, ci pe cea de verbul a predicatului”;
pe de altă parte,
„[...] din moment ce numele predicativ și verbul copulativ sunt calitativ diferite din
punct de vedere morfologic, înseamnă că ele nu pot oferi în exterior o platformă morfo-
logică identică în baza căreia să accepte aceiași determinanți. Termenul subordonat nu
le poate așadar determina pe amândouă, văzute ca formând doar o unitate semantică,
decât dacă vom accepta că un complement, de exemplu, se subordonează unei unități de
înțeles, și nu morfologice. Situația modurilor și a timpurilor compuse, tot structuri din
doi termeni, este cu totul alta, acestea fiind categorii morfologice unitare. [...] Rămâne
deci ca determinanții să intre în relație sintactică numai unul din cei doi termeni ai
predicatului nominal [...]” (Neamțu 2014, p. 41).
Prin extensie, observațiile sunt valabile pentru termenii subordonați oricărui
predicat complex, indiferent de natura operatorului – copulativ, aspectual, modal.
Relația gramaticală se poate, așadar, realiza fie cu suportul, fie cu operatorul, dar în
niciun caz cu amândouă. Iată, astfel, cum, din nou, raportarea la o tradiție gramati-
cală ar fi fost de real folos autorilor tratatului, obligând, dacă nu la reformulări,
măcar la căutarea unor argumente suplimentare față de rezervele firești, deopotrivă
202 Daiana Cuibus
conceptuale și terminologice, legate de existența unor funcții subordonate... predi-

catului.
Nu în ultimul rând, remarcăm, și în acest context, că abordarea este, în ansam-
blul ei, oscilantă, dacă nu contradictorie: reproșul (neîntemeiat, după cum am vă-
zut) la adresa analizei unitare a unor predicate în gramatica tradițională se invali-
dează complet prin analiza predicatului complex ca regent în întregul său; căci,
altfel, e greu de admis că grupul ar trebui să funcționeze unitar în raport cu termenii
subordonați și neunitar/autonom în/prin elementele sale.
4. Analiza noastră s-a rezumat la predicatul complex, cu câteva particularizări
legate de construcțiile cu verb/operator copulativ + nume predicativ. Majoritatea
acestor observații sunt valabile și pot fi dezvoltate și completate pentru toate cele-
lalte tipuri, cu diferiți operatori. Demersul nu este, firește, unul exhaustiv și nu
epuizează, nici pe departe, toate inadvertențele și/sau controversele legate de intro-
ducerea în teoria și practica analizei gramaticale a acestei funcții sintactice. Intenția
asumată a fost, mai degrabă, aceea de a demonstra că aspecte vagi sau discutabile
din definirea și descrierea predicatului complex, generate inclusiv de eterogenitatea
în sine a funcției, ar fi putut fi sau evitate, sau mai bine argumentate prin raportarea
la contribuții reale ale gramaticii tradiționale.
Astfel, pe de o parte, s-ar fi putut evita derizoriul „inovației” privind autonomia
numelui predicativ – ca fiind datorată reformulării predicatului nominal drept…
complex –, iar, pe de altă parte, s-ar fi nuanțat, măcar, funcționarea întregului pre-
dicat ca regent în raport cu termenii subordonați. Contribuțiile în domeniu ale lui
G. G. Neamțu, la care am făcut referire, sunt, credem, relevante, însă, în mod evi-
dent, nu și singulare, iar valorificarea lor ar fi fost nu doar benefică, ci și necesară.
Altfel, drumul firesc al cercetării gramaticale – de la tradiție la inovație – va fi ne-
voit să se reîndrepte, pentru clarificări și coerență, spre tradiție.

CL = „Cercetări de lingvistică”, Cluj, I, 1956 şi urm.
Drașoveanu 1997 = D. D. Drașoveanu, Teze și antiteze în sintaxa limbii române, Editura Clusium,
Cluj-Napoca, 1997.
GALR 2008 = Gramatica limbii române, vol. I. Cuvântul, vol. II. Enunţul. Tiraj nou, revizuit, Editura
GLR = Gramatica limbii române, vol. I–II. Ediţia a II-a revăzută şi adăugită. Tiraj nou, Editura
Academiei R.S.R., Bucureşti, 1966.
Guțu 1956 = Valeria Guțu, Semiauxiliarele de mod, în Studii de gramatică, vol. I, Editura Academiei
R.S.R., București, p. 57–81.
Guțu-Romalo 1973 = Valeria Guțu-Romalo, Sintaxa limbii române. Probleme și interpretări, Editura
Didactică și Pedagogică, București, 1973.
Neamțu 1971a = G. G Neamţu, Despre auxiliare. Cu privire specială la „a fi”, în CL, XVI, nr. 2,
p. 355–363.
Neamțu 1971b = G. G Neamţu, În problema „predicatului nominal”, în LR, XXVIII, 1979, nr. 5,
p. 487–490.
Neamțu 1972 = G. G Neamţu, Termeni regenți pentru determinanții (complementele) predicatului
nominal, în CL, XVII, 1972, nr. 1, p. 51–66.
Neamțu 1999 = G. G Neamţu, Teoria şi practica analizei gramaticale, Editura Excelsior, Cluj-
Napoca, 1999.
Neamțu 2014 = G. G Neamţu, Studii și articole gramaticale, Editura Napoca Nova, Cluj-Napoca,
2014.
Pană Dindelegan 2006 = Gabriela Pană Dindelegan, Noutăţi, în „România literară”, XXXIX, 2006,
nr. 10, p. 15.
THE COMPLEX PREDICATE –

FROM INNOVATION TOWARDS TRADITION
(Abstract)
The starting point of the present paper is the definition of the complex predicate in the recent
Romanian grammars - Gramatica limbii române (GALR) and Gramatica de bază a limbii române
(GBLR) -. We aim to indicate that the option for modernity and innovation in the theory and the
practice of grammar cannot do without the real assumption of the contributions of traditional
grammar. Otherwise there is a real risk to consider proven morphosyntactic realities as innovations
and/or not to avoid, in such an approach, already reported controversies and impasses.
Cuvinte cheie: inovație, tradiție, predicat complex, autonomie, subordonare.

Keywords: innovation, tradition, complex predicate, autonomy, subordination.
daianacuibus@yahoo.com
ANAMARIA CUREA
NOŢIUNEA DE TRANSPOZIŢIE
ÎN LINGVISTICA ŞCOLII DE LA GENEVA:
CHARLES BALLY ŞI ALBERT SECHEHAYE
În continuarea unei tradiţii îndelungate cu privire la sensul părţilor de vorbire

(cf. Lauwers 2003) şi la distincţia dintre sensul lexical şi cel gramatical sau catego-
rial în interiorul cuvintelor, lingviştii genevezi Ch. Bally, A. Sechehaye şi H. Frei 1
se numără printre primii teoreticieni ai noţiunii de transpoziţie, atribuindu-i un sta-
tut în interiorul unor reţele conceptuale, impunându-l în fine ca un concept lingvis-
tic. După cum subliniază P. Lauwers, ideea transferului intercategorial a sedus
mulţi reprezentanţi ai „lingvisticii (generale) de expresie franceză” încă dinaintea
primului război mondial şi imediat după aceea: în afară de lingviştii genevezi,
aminteşte de noţiunea de translaţie la L. Tesnière, evocată deja din 1916, iar în anii
treizeci, această problematică apare la G. Gougenheim, E. Benveniste, J. Kurylowicz,
A.-C. Juret şi chiar G. Guillaume, iar în afara tradiţiei francofone, la lingvistul da-
nez O. Jespersen.
Teoriile reprezentanţilor Şcolii de la Geneva joacă un rol deosebit de important
în istoria acestei noţiuni. Elaborând teorii coerente şi relativ omogene, aceşti lin-
gvişti n-au îmbogăţit doar inventarul noţiunilor lingvistice cu un nou item, ci au
contribuit semnificativ la „dinamizarea vechilor teorii lexicale şi semantice ale păr-
ţilor de vorbire”, deschizând, cu această noţiune, calea „structurilor echivalente din
punct de vedere funcţional, cu alte cuvinte, sintaxei” (Lauwers 2003, p. 258).
Pornind de la definiţia domeniului noţional propusă de S. Auroux2, vom identi-
fica în contribuţia noastră câteva elemente care caracterizează modurile de repre-
zentare a transpoziţiei la Ch. Bally şi A. Sechehaye. Ne vom concentra asupra legă-
turii dintre modurile de a reprezenta acest domeniu noţional şi obiectivele lingvisti-
cii generale, ai cărei străluciţi reprezentanţi au fost. Ne propunem să urmărim două
direcţii:
a. dată fiind eterogenitatea teoriilor lor, vom identifica divergenţele şi eventua-
lele lor afinităţi, prin prisma ideilor lor despre categoriile lingvistice;
b. în al doilea rând, vom încerca să identificăm dacă şi sub ce formă modurile
lor diferite de a defini aceeaşi noţiune se înscriu în ceea ce R. Godel (1961) a numit
un „ansamblu de poziţii saussuriene”, adică un saussurianism minimal.
1
Noţiunea de transpoziţie face obiectul unei abordări mult mai extinse la elevul lui Ch. Bally,
H. Frei, care redefineşte termenul şi îl aplică unor fenomene lingvistice rezultate din nevoia de inva-
riabilitate care se manifestă în utilizarea oricărei limbi.
2
Structura unui domeniu noţional este un ansamblu de efecte produse de mai mulţi factori: un vo-
cabular (o terminologie) mai mult sau mai puţin delimitată, alte noţiuni, ansambluri de elemente de-
finitorii, descriptive sau istorice, un ansamblu de texte care tematizează noţiunea (Auroux (coord.)
1990, p. XI).
Noţiunea de ‘transpoziţie’ 205
Domeniul noţiunii de transpoziţie la Ch. Bally

În scrierile lui de stilistică, mai ales în Précis de stylistique (1905) şi Traité de
stylistique française (1909), transpoziţia nu este un obiect teoretic. Termenul însuşi
este rar utilizat, mai ales în legătură cu o teorie extinsă a sinonimiei: metoda
stilistică utilizează comparaţia între modurile expresiei şi transpoziţia de la un mod
la altul.
Interesul lui Ch. Bally pentru transpoziţie începe să se manifeste în anii două-
zeci. În 1921, într-un articol (republicat în Le langage et la vie, 1926), acesta îşi
reafirmă ideile referitoare la antinomia dintre comunicare şi expresie, identificând
câteva regularităţi ce caracterizează funcţionarea limbii. Această funcţionare este
facilitată de ceea ce el numeşte „interschimburi intense între piesele sistemului”
(p. 642). În acest context, Ch. Bally evocă „interschimburile din ce în ce mai
frecvente ale funcţiilor, cu un minim de schimbare a semnelor” (ibidem, p. 639).
Precizează mai apoi această proprietate, evocând raportul dintre formă şi funcţie:
„Les mots, parties de mots, membres de phrases et phrases entières qui sont appelés
à d’autres fonctions que celle qui leur est habituelle assument leur nouveau rôle sans
modifier leur forme ou en la modifiant très peu” (Bally 1921, p. 639)3.
Această primă definiţie îi rezumă ideile în acest sens, care vor fi reluate, com-
pletate, reelaborate până la ediţia din 1944 a lucrării sale Linguistique générale et
linguistique française. Extensia pe care această noţiune o va cunoaşte în lucrările
sale este deja prezentă în 1921, la cele trei niveluri, infra-lexical (derivare afixală),
lexical şi supra-lexical (structuri complexe) (cf. Lauwers 2003, p. 279). Acest fe-
nomen are drept consecinţă o „mobilitate mai mare a pieselor sistemului” şi o „do-
minaţie tot mai puternică a sintaxei asupra formelor gata făcute” (Bally 1921,
p. 640 – trad. n.).
În anul 1922, Ch. Bally publică un amplu articol având ca punct de plecare o
carte a lui F. Brunot din acelaşi an, în care propune câteva soluţii la probleme care
îl preocupă şi care nu fuseseră lămurite de F. Brunot: ce este limba, prin ce se
distinge ea de limbaj în general, ce este funcţionarea limbii sau vorbirea (la parole)
şi, mai ales, „cum anume sistemul limbii permite şi facilitează funcţionarea limbii
în vorbire printr-o serie de procedee şi de semne destinate acestei utilizări” (Bally
1922, p. 118 – trad. n.). Acestea sunt, afirmă Ch. Bally, punctele cele mai impor-
tante pe care lingvistica generală le-ar avea de explicat, axele oricărui program de
lingvistică generală sistematică.
După ce prezintă distincţia dintre virtual şi actual (deosebit de relevantă pentru
ideile sale despre enunţare), Ch. Bally deschide o altă discuţie, de mare importanţă:
problema unităţii lingvistice, definirea şi delimitarea sa „în lanţul vorbirii”. În pri-
vinţa unităţilor, Ch. Bally regretă că F. Brunot ignora părţile de vorbire, într-un cu-
3
„Cuvintele, părţile cuvintelor, termenii frazelor şi fraze întregi care ajung să aibă alte funcţii
decât cele pe care le ocupă în mod normal îşi asumă noul rol fără să-şi modifice forma sau modifi-
când-o foarte puţin” (trad. n.).
206 Anamaria Curea
vânt, categoriile. Reacţia sa rezumă esenţa punctului său de vedere asupra trans-
poziţiei:
„Et pourtant les catégories sont une réalité, et si la langue fait passer si aisément les
signes d’une catégorie dans une autre, c’est par un ensemble de procédés transpositifs
qu’elle met au service de la parole, et qui prouvent par contre-coup la réalité des
catégories entre lesquelles se fait le passage. Mais la transposition n’a jamais été l’objet
d’une étude méthodique ; elle plonge pourtant très avant dans le mécanisme de la langue
et souvent la manière dont un idiome opère ces changements fonctionnels suffit à le
caractériser” (Bally 1922, p. 119)4.
Transpoziţia apare la Ch. Bally ca un mod de reprezentare a interfeţei dintre
lexic şi sintaxă, dintre vocabular şi gramatică, dar şi ca o dovadă a pertinenţei de a
menţine distincţia dintre punctul de vedere al lingvisticii statice şi cel al lingvisticii
evolutive, într-un cuvânt, dualitatea saussuriană sincronie–diacronie. Definită ca
procedeu prin care un semn joacă rolul unui alt semn, aparţinând unei alte catego-
rii, fără a pierde valoarea pe care i-o atribuie categoria lui naturală, transpoziţia se
realizează printr-un „ansamblu de procedee” care trebuie studiate „sistematic şi din
punctul de vedere strict static” (ibidem, p. 119). Primele exemple de transpoziţie
sunt derivarea explicită (argile : argileux, blanc : blancheur) şi implicită (un
citoyen électeur : un électeur, pauvre : un pauvre). Transpoziţia poate produce însă
şi treceri ireversibile, caz în care nu mai e un procedeu, ci un proces care ţine de
evoluţie (de histoire) şi priveşte semantica:
„[...] în primul caz, semnul poartă o mască pe care o poate scoate oricând doreşte; în
al doilea caz, masca se lipeşte de faţă şi o înlocuieşte” (ibidem, p. 120 – trad. n.).
Exemplele sunt substantivul devenit adjectiv bête, verbul devenit adjectiv (femme)
aimante. Ch. Bally precizează că există o mulţime de cazuri intermediare, ceea ce
justifică necesitatea de a stabili tipurile „extreme”.
Problema delimitării unităţilor lingvistice a fost o preocupare constantă a lui
Ch. Bally. Deja în 1905 şi în 1909, acesta considera cuvântul o unitate iluzorie şi
înşelătoare, drept pentru care stilistica ar trebui să opereze cu ansambluri sintetice,
delimitate prin comparaţia cu un termen de identificare. În acest articol din 1922,
problema reapare, de data aceasta în legătură cu transpoziţia. Reflecţia asupra cate-
goriilor lingvistice are avantajul de a oferi o explicaţie a funcţionării limbii, com-
patibilă cu concepţia saussuriană despre lingvistica statică. Această explicaţie su-
bliniază ideea că gramatica este altceva decât o nomenclatură, că ea „caută să arate
în fiecare caz prin ce combinaţie de semne este redată o idee” şi „că există o auto-
4
„Şi totuşi, categoriile sunt o realitate, iar dacă limba permite atât de uşor trecerea semnelor
dintr-o categorie în alta, aceasta se explică printr-un ansamblu de procedee transpozitive pe care le
pune în slujba vorbirii şi care pun în evidenţă automat realitatea categoriilor între care se efectuează
trecerea. Însă transpoziţia n-a făcut niciodată obiectul unui studiu metodic: totuşi, ea pătrunde foarte
adânc în mecanismul limbii şi deseori modul în care un idiom operează aceste treceri funcţionale îl
caracterizează cel mai bine” (trad. n.).
nomie a gramaticii faţă de ideile generale pe care le exprimă”. În esenţă, este vorba
despre ideea că există sensuri gramaticale, pe lângă sensurile lexicale, însă, în vor-
bire, unele şi celelalte funcţionează împreună:
„En effet, la syntaxe, dans le sens strict, peut être définie « l’étude des combinaisons
entre termes actualisés » ; toutes les combinaisons entre signes virtuels ne sont pas de la
syntaxe pure et se rapprochent, à des degrés infiniment variables, du vocabulaire, c’est-
à-dire, de ce qui est donné, imposé; pratiquement il y a, bien entendu, entre le lexique
proprement dit et la syntaxe absolue, un vaste territoire intermédiaire limitrophe des
deux domaines” (Bally 1922, p. 126)5.
Un element definitoriu al concepţiei lui Ch. Bally despre limbaj este logica zo-
nei intermediare şi a teritoriului limitrof, care permite explicarea diversităţii reali-
zărilor lingvistice sub forma unui continuum, ce dă seamă de devenirea perpetuă a
limbii. Ideile sale despre transpoziţie se înscriu perfect în această linie de gândire,
atât prin distincţia dintre transpoziţia reală şi cea devenită uzuală, cât şi prin con-
cepţia sa despre transpoziţia semantică şi transpoziţia funcţională.
În prima ediţie a lucrării sale Linguistique générale et linguistique française
datând din 1932, Ch. Bally evocă mai întâi transpoziţia implicită sau ipostaza. Por-
nind de la exemplul Paul est un âne (Paul este un măgar), Ch. Bally defineşte ipos-
taza după cum urmează:
„L’hypostase est un procédé de transposition d’une catégorie dans une autre. Nous
appelons catégorie tout groupe de signes dont la fonction est caractérisée par des
procédés linguistiques (désinences, déterminatifs, etc.) […]. Un signe est transposé dans
une autre catégorie quand il prend les fonctions et les marques distinctives de cette
catégorie” (Bally 1932, p. 133)6.
Ipostaza este un procedeu de transpunere implicită, permiţând unui semn să-şi
schimbe categoria fără nicio schimbare internă. În exemplul său, semnul noii ca-
tegorii este considerat „ca” („tel que”), el este doar gândit, fără a fi exprimat, ceea
ce-l deosebeşte de transpoziţia explicită (derivarea cu sufixe). Ch. Bally asociază
acestui domeniu categoria figurilor (metafora, metonimia, sinecdoca), cu condiţia
ca ele să fie „vii”. În explicaţia sa, termenii asociere şi sintagmă primesc noi ac-
cepţiuni, fapt semnalat mai ales atunci când acesta doreşte să atragă atenţia asupra
unei confuzii posibile cu relaţiile asociative la F. de Saussure. În Cursul de lin-
gvistică generală, definiţia relaţiilor asociative evocă „asocierile de orice natură pe
care un semn le poate trezi fără a se realiza în discurs” (enseignement este asociat
5
„Într-adevăr sintaxa, în sensul strict al cuvântului, poate fi definită ca «studiul combinaţiilor
între termeni actualizaţi»; toate combinaţiile dintre semnele virtuale nu sunt sintaxă pură şi se apropie,
în grade infinit variabile, de vocabular, adică de ceea ce este dat, impus; practic, între lexicul propriu-zis
şi sintaxa absolută, există, bineînţeles, un vast teritoriu limitrof al celor două domenii” (trad. n.).
6
„Ipostaza este un procedeu de transpunere a unei categorii în alta. Numim categorie orice grup de
semne a căror funcţie este caracterizată de procedee lingvistice (desinenţe, determinanţi etc.) [...]. Un
semn este transpus în altă categorie atunci când primeşte funcţiile şi mărcile distinctive ale acelei
categorii” (trad. n.).
208 Anamaria Curea
lui apprentissage ca sens, şi cu enseigne, armement, justement şi chiar clément, ca

formă). Ch. Bally ţine să precizeze că „asocierea ipostatică este cu totul altceva”
prin caracterul său unic şi necesar: „este o asociere mentală, însă în acelaşi timp
este şi discursivă, din moment ce este parte integrantă a semnului” (Bally 1932,
p. 137 – trad. n.). Figurile „vii” sunt considerate ipostaze pure, aparţinând mai mult
stilului şi vorbirii decât limbii.
Ch. Bally trece apoi la al doilea tip de transpoziţie, cea explicită, sau transpozi-
ţia semnelor virtuale: derivarea sufixală şi transpoziţia propoziţiilor independente
în termeni ai unei propoziţii, cu ajutorul conjuncţiei que (ex. Tu déraisonnes şi Je
crois que tu déraisonnes), subordonata fiind considerată un substantiv actualizat.
Observăm că lingvistul raportează procedee lingvistice eterogene, precum metafora
şi conjunctivul subordonatei, la acelaşi fenomen, atribuindu-i astfel o extensie
considerabilă.
Această abordare va fi reluată şi completată în ediţia din 1944 a lucrării sale
Linguistique générale et linguistique française, într-un subcapitol intitulat Syntag-
matique et transposition fonctionnelle. Teoria se rafinează prin noţiunile de trans-
poziţie semantică şi funcţională. Definiţia fenomenului îi trădează interesul pentru
diversitatea modurilor de exprimare a ideilor prin semnele limbii:
„Un signe linguistique peut, tout en conservant sa valeur sémantique, changer de
valeur grammaticale en prenant la fonction d’une catégorie lexicale (substantif, verbe,
adjectif, adverbe) à laquelle il n’appartient pas” (Bally 1944, p. 116)7.
Acest sistem de schimburi intercategoriale numit transpoziţie funcţională este
raportat exclusiv la gramatică, spre deosebire de transpoziţia semantică, ce „priveş-
te şi lexicul”.Transpoziţia funcţională priveşte sintagmatica, idee în sprijinul căreia
Ch. Bally aduce elemente terminologice menite să asigure o consistenţă teoretică
acestei noţiuni. Este vorba despre elementele definitorii ale rolurilor semnelor în
cadrul procedeului transpoziţional: noţiunea de transponend (din lat. transponen-
dum) desemnează semnul supus acestui procedeu, semnul noii categorii este numit
transpozitor sau categorial, iar transpusul este transponendul metamorfozat cu aju-
torul categorialului.
Un fapt semnificativ este situarea transpoziţiei ca fenomen exclusiv în domeniul
lingvisticii generale, singurul punct de vedere care ar putea-o situa la locul ei, adică
la nivelul principiilor care explică funcţionarea limbii în vorbire:
„Quant à l’application de ces règles dans le détail, elle n’appartient plus à la lin-
guistique générale” (ibidem, p. 117)8.
7
„Un semn lingvistic poate, păstrându-şi valoarea semantică, să-şi schimbe valoarea gramaticală,
preluând funcţia unei categorii (substantiv, verbe, adjectiv, adverb) căreia nu-i aparţine” (trad. n.).
8
„În ceea ce priveşte aplicarea acestor reguli în detaliu, ea nu mai aparţine lingvisticii generale”
(trad. n.).
„Il est impossible de poursuivre au-delà de ces vues générales une étude qui met en
cause la grammaire toute entière” (ibidem, p. 121)9.
Deosebit de importantă la Ch. Bally este concepţia sa despre incidenţa transpo-
ziţiei asupra domeniului de aplicare a principiului arbitrarului semnului lingvistic.
Din punctul lui de vedere, „orice semn transpus este un semn motivat” (Bally 1944,
p. 121). Consecinţa este semnificativă: dată fiind extensia domeniului transpoziţiei
la Ch. Bally, numărul impresionant de semne transpuse prin care limba se concre-
tizează în vorbire, înţelegem că, pentru Ch. Bally, motivaţia este cea care caracteri-
zează întregul domeniu al sintagmaticii. Aceste idei sunt deosebit de relevante pen-
tru înţelegerea modului său original de a articula noţiunile de arbitrar (pe care o
susţine cu vehemenţă în mai multe rânduri, cu referire la teoria saussuriană) şi de
motivare:
„La théorie de l’arbitraire et de la motivation, telle qu’elle est formulée par Saussure,
exprime tout l’essentiel de la nature du signe linguistique, où l’arbitraire règne en
maître ; elle semble toutefois pouvoir être complétée et systématisée” (Bally 1944,
p. 128)10.
Ideile sale despre transpoziţie au exact acest rol, de a completa şi sistematiza
ideile saussuriene despre arbitrar şi motivaţie. Această problematică este resimţită
ca o zonă mai puţin „saturată” a proiectului lui F. de Saussure. Pornind de la ideea
că un semn poate fi arbitrar atât ca semnificant, cât şi ca semnificat, Ch. Bally se
întreabă dacă un semn poate fi motivat prin semnificat, prin semnificant sau prin
ambele. Răspunsul său este afirmativ: pentru semnul motivat prin semnificat, el
propune exemple din Cursul de lingvistică generală al lui Saussure: dix-neuf şi
poirier, în care două concepte se asociază pentru a forma o noţiune complexă care
compune valoarea reală a semnului total; semnele motivate prin semnificant sunt
cele care degajă una sau mai multe percepţii (acustice sau vizuale), precum cra-
quer. Repetiţiile, accentul de insistenţă şi intonaţia pot avea de asemenea o valoare
de motivare. Pentru Ch. Bally, transpoziţia este eminamente în slujba motivaţiei
lingvistice.
Clasele lexicale şi categoriile imaginaţiei la A. Sechehaye

Ca şi colegul său Ch. Bally, A. Sechehaye elaborează o teorie originală a
funcţionarii limbii în vorbire, încercând mereu să evidenţieze felul în care ideile
sale nu sunt doar compatibile cu concepţia lui F. de Saussure asupra lingvisticii
generale, ci şi integrate în ansamblul proiectului acestuia de reformă a studiului
limbajului. Abordarea transpoziţiei ca fenomen guvernat de câteva legi (pe care
9
„E imposibil să prelungim dincolo de această perspectivă generală un studiu care priveşte gra-
matica în ansamblu” (trad. n.).
10
„Teoria arbitrarului şi a motivaţiei, aşa cum a fost formulată de Saussure, exprimă esenţa naturii
semnului lingvistic, unde arbitrarul este stăpânul absolut; totuşi, ea poate fi completată şi sistemati-
zată” (trad. n.).
210 Anamaria Curea
le-am putea numi „legi ale exprimabilului”) face obiectul unui capitol al lucrării
sale din 1926, Essai sur la structure logique de la phrase.
Înainte de anul 1926, A. Sechehaye îşi prezintă ideile despre transpoziţie încă
din 1908, în lucrarea Programme et méthodes de la linguistique théorique. Psycho-
logie du langage. Din punct de vedere cronologic, el este primul care şi-a publicat
ideile despre acest fenomen. Abordarea sa face parte dintr-o reflecţie asupra rapor-
turilor dintre semantică şi sintaxă:
„Le fait que tous les mots d’une même classe représentent une même chose à l’ima-
gination, que tous les substantifs, par exemple, évoquent l’idée d’une substance ou d’un
être, tous les verbes, celle d’une action, ne doit pas nous induire en erreur. L’intelli-
gence pour pouvoir former des pensées avec toutes sortes d’idées, mêmes les plus
abstraites, les transpose indistinctement dans certains cadres, elle les matérialise […].
Ce qui nous intéresse ici, c’est l’origine psychologique des idées, et nous disons qu’une
même espèce de symbole au point de vue grammatical, qu’il s’agisse du radical d’un
mot, d’un suffixe de flexion ou d’autre chose, peut correspondre également bien à des
idées d’origines psychologiques très diverses” (Sechehaye 1908, p. 229)11.
Pentru a arăta că sintaxa şi semantica trebuie concepute ca fiind incluse („em-
boîtées”) una în cealaltă, A. Sechehaye evocă prioritatea elementului semantic asu-
pra elementului sintactic. Argumentul său este acela că nu gândim o structură gra-
maticală, ci idei care sunt conectate logic şi gramatical. Expresia lingvistică înca-
drează toate ideile în categorii imaginative. Marile clase gramaticale sunt, în ace-
laşi timp, şi categorii ale imaginaţiei: un obiect (substantivul), acţiunea lui (verbul)
şi atributele sau calităţile respective ale acestor două forme de existenţă (adjectivul
şi adverbul). În opinia lui, toate celelalte categorii gramaticale, toate determinările
care sunt la baza flexiunilor şi regulilor noastre sintactice exprimă, încadrează şi
sunt în slujba acestor patru categorii fundamentale.
Această primă abordare va fi completată şi aprofundată în lucrarea sa din 1926,
ideile sale fiind sistematizate în capitolul al cincilea, intitulat L’emploi des classes
de mots dans la langue et dans la parole. Argumentarea sa construieşte o veritabilă
teorie a raporturilor dintre gândire (pensée) şi exprimare (expression) „în toate ca-
zurile în care limba intră în joc”. În esenţă, obiectivul său este de a explica cum
anume clasele de cuvinte corespund categoriilor imaginaţiei şi ce legi guvernează
relaţiile dintre aceste categorii. Pornind de la ideea – demonstrată prin studiul expe-
rimental al inteligenţei realizat de A. Binet, la care trimite A. Sechehaye, că imagi-
naţia noastră se comportă ca şi cum ar fi independentă de ideile pe care le expri-
măm prin cuvinte, autorul aduce argumente strict lingvistice: rolul cuvintelor limbii
11
„Faptul că toate cuvintele dintr-o clasă reprezintă acelaşi lucru pentru imaginaţie, că toate sub-
stantivele, de exemplu, evocă ideea unei substanţe sau unei fiinţe, toate verbele, ideea unei acţiuni, nu
trebuie să ne inducă în eroare. Pentru a putea forma gânduri din tot felul de idei, chiar şi dintre cele
mai abstracte, inteligenţa le transpune indiferent în anumite cadre, le materializează [...]. Ceea ce ne
interesează aici este originea psihologică a ideilor şi spunem că acelaşi tip de simbol din punct de ve-
dere gramatical, radicalul unui cuvânt, sufixul de flexiune sau altul poate să corespundă unor idei de
origine psihologică diversă” (trad. n.).
este de a oferi „semne acustice arbitrare care se substituie simbolurilor imaginaţiei,

acestea devenind inutile”.
Dacă imaginaţia este astfel eliberată, întrebarea care rămâne este dacă clasele
gramaticale sunt lipsite de orice realitate psihologică. Semnul lingvistic posedă
această misterioasă proprietate de a nu suprima realitatea psihologică pe care o
reprezintă, ci de a o refula în inconştient, unde ea persistă, fiind readusă în conşti-
inţă la cel mai mic efort al voinţei.
Ipoteza pe care A. Sechehaye îşi propune să o verifice este cea a unei relative
autonomii a imaginaţiei faţă de ideile pe care le exprimăm prin cuvinte. Limba a
eliberat imaginaţia graţie semnelor lingvistice, care au înlocuit simbolurile imagi-
naţiei.
Încadrarea unei idei într-o categorie a limbii este (relativ) arbitrară. Ideile limbii
nu se încadrează în mod natural în categorii, categoriile imaginaţiei nu sunt în
obiectele lumii, ci în viziunea pe care o avem despre ele. De aceea, trebuie să fa-
cem diferenţa între ideea propriu-zisă şi clasa care îi este atribuită.
În acest context, transpoziţia este definită ca o operaţie frecventă şi generală,
care se produce în anumite condiţii logice şi psihologice şi care prezintă câteva
regularităţi, pe care le-am numit „legi ale exprimabilului”.
Prima regulă a transpoziţiei postulează că „orice idee, oricare i-ar fi categoria
naturală din punctul de vedere al logicii, poate fi încadrată în categoria entităţii”
(Sechehaye 1926, p. 103 – trad. n.). Orice idee poate fi exprimată printr-un sub-
stantiv: fiinţe, obiecte, calităţi, procese, relaţii. Este una dintre funcţiile esenţiale
ale gândirii şi limbii. Bogăţia posibilităţilor expresive se explică prin aceeaşi opera-
ţie, dat fiind că orice idee considerată ca o entitate poate primi determinări de cali-
tate, de proces şi de relaţie. Invers, substantivul nu poate fi transpus în adjectiv sau
în verb decât în anumite condiţii, atât calitatea, cât şi procesul fiind condiţionate:
procesul se derulează în timp, iar calitatea este situată într-o entitate.
A doua regulă a transpoziţiei spune că „orice idee de relaţie şi orice idee de pro-
ces pot fi exprimate adjectival” (ibidem, p. 107). Relaţiile sunt uşor de asimilat ca-
lităţilor (vecin, izolat, viitor, diferit), fiindcă sunt concepute, printr-un fel de ficţiu-
ne, ca intrinseci unei entităţi. Aşa se explică existenţa unei categorii de adjective,
adjectivele de relaţie: étoile polaire, victoire romaine. În ceea ce priveşte, transpu-
nerea din domeniul procesului în cel al calităţii, această operaţie este frecventă şi
naturală (a se vedea toate participiile şi adjectivele verbale).
A treia regulă a transpoziţiei afirmă că „orice idee de calitate poate fi transpusă
în categoria procesului” (ibidem, p. 109). Verbalizarea calităţilor duce la dramati-
zare, la tendinţa de a însufleţi totul cu propria noastră viaţă. O singură categorie de
adjective se sustrage acestei reguli, adjectivele de relaţie, imposibil de verbalizat.
Prezentată din acest punct de vedere, transpoziţia este o operaţie logică şi imagi-
nativă, care creează o multitudine de posibilităţi de exprimare, utilizate de locutor
212 Anamaria Curea
în gramatica sintagmatică. Transpoziţia este posibilă datorita proprietăţii pe care o

au clasele gramaticale de a nu „închide” o idee într-o singură categorie.
Concluzii
Cele două abordări teoretice ale conceptului de transpoziţie se bazează pe ideea
transferului intercategorial şi pe importanţa sa în funcţionarea limbii. Pornind de
aici, conceptul este definit în moduri diferite, primeşte faţete multiple, mai ales la
Ch. Bally. Afinităţile şi divergenţele se pot explica astfel:
a. La Ch. Bally, conceptul este proteic, cu multiple „extensii”, atât semantice,
cât şi sintagmatice: ipostaza (domeniul figurilor „vii”), derivarea sufixală, transpo-
ziţia implicită, actualizarea, recţiunea, chiar şi cazurile de subordonare. În general,
el doreşte să extindă domeniul acestei noţiuni dincolo de limitele cuvântului, la do-
meniul sintaxei.
b. Ideile lui A. Sechehaye despre transpoziţie privesc originile psihologice ale
fenomenului. Cele trei reguli caracterizează interfaţa dintre semantică şi sintaxă, ar-
ticulând categoriile entităţii, procesului, calităţii şi relaţiei cu clasele de cuvinte.
Teoria sa susţine teza relativei autonomii a categoriilor imaginaţiei faţă de ideile pe
care le exprimăm prin cuvinte.
În ciuda câtorva puncte de convergenţă între cele două teorii, eterogenitatea lor
pare să mascheze ceea ce le apropie, la nivelul principiilor care le motivează, mai
mult decât la nivelul aplicării lor. Un prim element este adeziunea lor la lingvistica
generală. Teoriile lor transpoziţionale rezultă din două gesturi generalizatoare care
se întâlnesc în câteva puncte. Aceste convergenţe pot fi asociate unei direcţii pe
care R. Godel (1961) o numea un „ansamblu de poziţii saussuriene”, un saussuria-
nism minimal.
Mai întâi, elaborând aceste teorii, atât Ch. Bally, cât şi A. Sechehaye sunt mo-
tivaţi de intenţia de a explica modul cum funcţionează limba în vorbire, deci cum
se articulează cei doi termeni ai dualităţii saussuriene langue–parole. Ei realizează
acest obiectiv întemeindu-şi explicaţiile pe ideea inserării cuvintelor în frază (o
abordare onomasiologică a frazei, cf. Lauwers 2003). Teoriile lor sunt marcate de
întoarceri la această dualitate, pe care o resimt efectiv ca o zonă a proiectului saus-
surian care le permite să „locuiască” aşa cum doresc în spaţiul deschis de maestru
(la Ch. Bally, ideile sale despre limba vorbită, la A. Sechehaye, includerea limbii în
vorbire). Abordările transpoziţiei sunt soluţii, printre altele, pe care ei le oferă aces-
tei probleme şi un mod de a-şi exprima adeziunea la o interpretare nonopozitivă a
acestei dualităţi.
În al doilea rând, un alt punct al lingvisticii lui F. de Saussure este la originea
ideilor lor despre transpoziţie: arbitrarul şi motivaţia semnului lingvistic. Această
problematică este un punct crucial pentru Ch. Bally, care consideră că orice semn
transpus este motivat; la A. Sechehaye, atribuirea ideii unei categorii este arbitrară.
În fine, statutul teoretic atribuit acestei noţiuni de cei doi lingvişti s-ar putea
explica astfel:
a. transpoziţia ocupă un loc într-o zonă a proiectului lui F. de Saussure de lin-

gvistică generală, care a permis atât o abordare din perspectiva unei „psihologii a
vorbirii”, la A. Sechehaye, cât şi o continuare a concepţiei sale despre arbitrar şi
motivare, la Ch. Bally;
b. acest element e resimţit ca important şi revelator, datorită potenţialului său
explicativ, atât al funcţionării limbii în vorbire, cât şi al mecanismelor interne ale
limbii.
SURSE PRIMARE
Bally 1905 = Charles Bally, Précis de stylistique française, Eggimann et Cie, Genève, 1905.
Bally 1909 = Charles Bally, Traité de stylistique française, Klincksieck–Georg, Paris–Genève,
Bally 1921 = Charles Bally, Langage naturel et langage artificiel, în „Journal de psychologie normale
et pathologique”, XVIII, 1921, p. 625–643
Bally 1922 = Charles Bally, La pensée et la langue, în „Bulletin de la Société de Linguistique de
Paris”, XXIII, 1922, p. 693–701.
Bally 1926 = Charles Bally, Le langage et la vie, Payot, Paris, 1926.
Bally 1932, 1944, 1965 = Charles Bally, Linguistique générale et linguistique française, 1ère édition,
Librairie Ernest Leroux, Paris, 1932; 2e édition, PUF, Paris, 1944; 4e édition revue et corrigée,
Editions Francke, Berne, 1965.
*
Sechehaye 1908 = Albert Sechehaye, Programme et méthodes de la linguistique théorique. Psycholo-
gie du langage, Champion, Paris, 1908.
Sechehaye 1926 = Albert Sechehaye, Essai sur la structure logique de la phrase, Champion, Paris,
1926.
Sechehaye 1941 = Albert Sechehaye, Les classes de mots et l’imagination, în „Cahiers Ferdinand de
Saussure”, I, 1941, p. 77–88.
BIBLIOGRAFIE SECUNDARĂ
Amacker 1975 = René Amacker, Linguistique saussurienne, Droz, Genève, 1975.
Auroux (coord.) 1990 = Sylvain Auroux (coord.), Les notions philosophiques. Dictionnaire, PUF,
Paris, 1990 (Encyclopédie philosophique universelle, tome I. Philosophie occidentale).
Brunot 1922 = F. Brunot, La pensée et la langue. Méthode, principes et plan d’une théorie nouvelle
du langage appliquée au français, Masson et Cie Éditeurs, Paris, 1922.
Chiss–Puech 1997 = Jean-Louis Chiss, Christian Puech, Fondations de la linguistique. Études
d’histoire et d’épistémologie, 2e édition, Duculot, Louvaine-la-Neuve, 1997.
Colombat et alii 2010 = Bernard Colombat, Jean-Marie Fournier, Christian Puech, Histoire des idées
sur le langage et les langues, Klincksieck, Paris, 2010.
Coseriu 1981 = Eugenio Coseriu, Les procédés sémantiques dans la formation des mots, în „Cahiers
Ferdinand de Saussure”, XXXV, 1981, p. 3–16.
Frýba-Reber 1994 = Anne-Marguerite Frýba-Reber, Albert Sechehaye et la syntaxe imaginative:
contribution à l'histoire de la linguistique saussurienne, Droz, Genève, 1994.
Frýba-Reber 2001 = Anne-Marguerite Frýba-Reber, La revanche de la stylistique : hommage d’Albert
Sechehaye à son prédécesseur et ami Charles Bally, în „Cahiers Ferdinand de Saussure”, LIV,
2001, p. 125–144.
214 Anamaria Curea
Godel 1961, 1984 = Robert Godel, L’école saussurienne de Genève, în C. Mohrmann et alii, Trends
in Ruropean and American Linguistics 1930–1960, Spectrum, Utrecht–Anvers, 1961.
Lauwers 2003 = Peter Lauwers, De la transposition à la translation. Une analyse historiographique
et métathéorique d’un ‘passage’ crucial dans l’histoire de la syntaxe structurale en Europe, în
„Cahiers Ferdinand de Saussure”, LVI, 2003, p. 257–287.
Normand 2000 = Claudine Normand, Saussure, Les Belles Lettres, Paris, 2000.
THE NOTION OF TRANSPOSITION IN THE GENEVAN LINGUISTICS:

CHARLES BALLY AND ALBERT SECHEHAYE
(Abstract)
From the historical point of view, the first configuration of the field of linguistic notion of
transposition belongs to Geneva linguists. Our article proposes a comparison between the theoretical
approaches of the transposition from Charles Bally and Albert Sechehaye. These approaches based on
the idea of the intercategorial transfer not only present significant differences, but also closeness at
principled level. If the differences concern mostly the domain extension of this notion and the nature
of the view point on the respective phenomenon, the similarities are at the principles level of general
linguistics inspired by Saussure that these linguists adopt in their work.
Cuvinte-cheie: transpoziţie, Şcoala din Geneva, lingvistică generală, arbitrar, motivare.

Keywords: transposition, School of Geneva, general linguistics, arbitrary, motivation.
anamariacurea@yahoo.fr
ADINA DRAGOMIRESCU
NOTĂ LEXICO-SINTACTICĂ: EXPRIMAREA

VÂRSTEI ÎN LIMBA ROMÂNĂ VECHE
1. Preliminarii
Această scurtă notă pornește de la observația că, în limba română veche, vârsta
se exprimă exclusiv prin structuri cu verbul a fi (1a) – păstrate în limba populară −,
și nu cu a avea, așa cum se preferă în limba actuală standard (1b).
(1) a. Copilul este de doi ani.
b. Copilul are doi ani.
În cele ce urmează – încercând să pătrund într-unul dintre domeniile preferate
de cercetare (verbele copulative) ale lui G. G. Neamțu, omagiat prin prezentul vo-
lum –, voi aduce în discuţie un subiect mărunt: alternanţa dintre a fi şi a avea în
construcţii care exprimă vârsta. Voi începe prin a trece în revistă prezența acestei
probleme în bibliografie și relevanța ei în contextul balcanic, după care voi
prezenta datele extrase din limba română veche, iar în final voi extrage câteva
concluzii care privesc statutul celor două construcții în română.
2. Stadiul cercetării
Din informațiile pe care le am, problema variației dintre a fi și a avea în expri-
marea vârstei nu a fost abordată până acum din punct de vedere diacronic. În
schimb, construcţia cu a fi este menționată ca o trăsătură specifică românei la
Kr. Sandfeld și H. Olsen (1962, p. 147), iar variaţia a fi/a avea este considerată o
trăsătură comună mai multor limbi balcanice de către Kr. Sandfeld (1930, p. 204),
preluată şi de A. Dragomirescu (2013, p. 163).
Kr. Sandfeld și H. Olsen (1962, p. 147) au în vedere, în principal, folosirea pre-
poziției de, precedată de verbul a fi și urmată de un substantiv, pentru a indica mă-
sura sau vârsta, în construcții cum sunt cele de la (2). Observaţia cea mai interesan-
tă, formulată într-o notă, priveşte faptul că, în limba literară, „se foloseşte şi
galicismul „a avea ... ani”, în structuri de tipul celor de la (3). Aşadar, structura cu
a avea este considerată a fi târzie, creată după model francez.
(2) Un lac, unde era apa d-un lat de mână; Adâncimea apei era pe alocuri de un stat de
om; Coaja de sânge era de un deget; Era numai de-o șchioapă, când plecase la
Paris Cocea; Depărtarea între Bucșin și Alfalu era de vreo 20 de kilometri; Copilul
Matei era de un an şi jumătate acum; Era însă de 19 ani și inima lui avea tresăriri
ciudate; Când ai să fii de anii mei, ai să judeci ca mine.
(3) când aveam 20 de ani; avea pe atunci 80 de ani.
La Kr. Sandfeld (1930, p. 204) se subliniază existența, în paralel, a construcții-
lor cu a fi și cu a avea pentru exprimarea vârstei nu numai în română (4), ci și în
216 Adina Dragomirescu
aromână (5), bulgară (6) și greacă. Kr. Sandfeld precizează că, în greacă și în bul-
gară, construcția cu verbele corespondente lui a avea este veche și are răspândire
dialectală. Pentru albaneză, singurul exemplu oferit este cu verbul care corespunde
lui a fi (7).
(4) a. Copilul e de zece ani; Eram atunci de zece ani.
b. Copilul are zece ani; Aveam atunci zece ani.
(5) a. arom. di kăts an ești tine?
b. arom. căts an ai?
(6) a. bg. − Ot kolko godini si? ‘de câți ani ești?’
− Ot tri’set godini = sunt de 30 de ani.
b. bg. As săm na petnadeset godini ‘am 15 ani’.
bg. dial. Deteto stanalo na osăm godini ‘băiatul avu 8 ani’.
(7) alb. − Sa vjeç jeni? ‘de câți ani ești?’
3. Datele din limba română veche

Spre deosebire de limba actuală, în corpusul de limbă română veche pe care
l-am parcurs (pentru lucrarea colectivă The Syntax of Old Romanian, coordonată de
Gabriela Pană Dindelegan, în curs de apariţie), în perioada dinainte de 1780, nu am
identificat niciun exemplu în care, pentru exprimarea vârstei, să se folosească ver-
bul a avea. Toate exemplele extrase din corpus, dintre care am selectat câteva sub
(8), conțin verbul a fi.
(8) a. Și când fu el de doisprăzeace ani, duseră-se ei în Ierusalim (CC1.1567−1568,
f. 215r);
b. Bărbatul să fie de 15 ai (Prav. 1581, f. 217r); Deaci o nuntă ca aceasta se
aduce, de e nuntă, și muiarea cându va fi de doispredzeace ai (Prav. 1581, f.
217r); Și așea de va fi bărbat de 15 ani, e muiarea de 12, cu vrearea părințiloru-
le să se ia (Prav. 1581, f. 241v);
c. De 100 de ani era Avraam când au născut feciorul lui, Isac (PO 1582, p. 67);
Sara era de 127 de ani (PO 1582, p. 72); Isac era de 40 ani când luo pre Răveca
muiare, care era fată lui Sirus Betuel den Mesopotania, sor(ă) lui Sirus Laban
(PO 1582, p. 83); De 60 de ani era Isac când născură lui aceştiia (PO 1582,
p. 85); Dzise iară Faraon lu Iacov: de câţi ani eşti? (PO 1582 p. 166); Caat fu
de 100 şi 33 de ani (PO 1582, p. 196);
d. Și, când era de cinci ani, gândi-să întru sine și dzise (CS 1583−1619, f. 90v);
e. Noe, când fu de 160 de ai, născu pre Sima și Hama și Afeta (MC 1620, f. 10v);
Solomon era de 12 ai, când stătu împărat (MC 1620, f. 16r);
f. și să să ispoveduiască când va fi de 14 ai, iară fata să aibă duhovnic când va fi
de 12 ai (ȘT 1644, p. 175); câți vor fi de 40 de ai aceia să facă a treia nuntă (ȘT
1644, p. 249); Iară de va fi neștine de 30 de ai veri aibă feciori, veri nu aibă, să
nu să cuminece 4 ai. Și iarăși dzic: acesta ce va fi de 30 de ai și va lua a treia
fămeaie și daca nu vor avea feciori să să cumenece în trei ai (ȘT 1644, p. 249);
g. Darie de la Mediia cuprinsă împărăţie împărătiască cându era de 62 de ani
(DVT 1679−1699, f. 297v);
Exprimarea vârstei în limba română veche 217
h. Noe era de cinci sute de ai (DPar. 1683, II, f. 21v);

i. Și era Noe de 500 de ani (BB 1688, p. 4); Iară Noe era de ani 6 sute (BB 1688,
p. 5); și era Sim de ani 100 când au născut pre Arfaxad (BB 1688, p. 7); și era
Avram de ani 75 când au ieșit de la Haran (BB 1688, p. 8); Și Avram era de 86
de ani când născu Agar pre Ismail lui Avram (BB 1688, p. 10); Și Isaac era de
40 de ani când au luat pre Reveca (BB 1688, p. 17).
Este interesant de remarcat faptul că, pentru exprimarea vârstei, apar, în limba
veche, și alte verbe copulative, cum este a ajunge:
(9) Ajungând apoi acest Scanderbeg în vârstă de ani 19, sultanul l-au făcut sangeac
(BVS 1763, f. 6r); Scanderbeg ajungând în vârstă de doaozeci și cinci de ani (BVS
1763, f. 6v).
Verbul a avea apare, încă din primele texte, în structuri similare, însă nu pentru
exprimarea vârstei, ci a duratei:
(10) Era un om acolo, treizeci şi opt de ani avea întru boala sa (CC1 1567−1568,
f. 17v).
Totuși, structura tipică prin care se exprimă durata, măsura etc. (în construcții
de tipul celor de la (2)) este, în limba veche, tot cu a fi:
(11) a. de lung să fie trei sute de coţi, de lat 50 de coţi (PO 1582, p. 28);
b. Şi era lungă de [400 de coţi ş]I groasă – 300 de co[ţi] (A 1620, f. 9v); Şi era
cetate lu Por de lungă şi largă de 4 ori cât trage voinicul cu săgeata (A 1620,
f. 39r);
c. Navahoodonosor împărat făcu un chip mare de aur şi de înalt era de 60 de coţi,
iară latu era de 6 coţi (DVT 1679−1699, f. 289v).
În fine, merită menționat faptul că, în DA, s.v. avea, structura a avea X ani = a
fi de X ani este ilustrată printr-un sigur exemplu (12), care este din secolul al
XIX-lea, adică din perioada în care influența franceză asupra limbii române s-a ma-
nifestat cel mai puternic.
(12) Dinainte, era un om balan, ce putea să aibă 35 ani (C. Negruzzi, I, 37, apud DA,
s.v. avea).
4. Concluzii
În limba română veche, vârsta se exprima aproape exclusiv prin construcții cu
verbul a fi, spre deosebire de limba actuală, care preferă structurile cu a avea;
structurile cu a fi sunt astăzi limitate la registrul popular.
Dacă se consideră că variația a fi/a avea în construcții care exprimă vârsta (e-
ventual, și măsura) este o trăsătură balcanică, așa cum sugerează Kr. Sandfeld
(1930), atunci româna veche se diferențiază prin folosirea exclusivă a structurilor
cu a fi.
Studiul de corpus și prima atestare din DA confirmă sugestia lui Kr. Sandfeld și
Hedvig Olsen (1962), conform cărora structura cu a avea imită un model francez.
218 Adina Dragomirescu
Evoluția celor două construcţii dovedește că o structură puternic împământenită

în limbă într-un anumit stadiu poate fi marginalizată și chiar eliminată de o struc-
tură nouă, eventual calchiată după un model străin.
SURSE. ABREVIERI BIBLIOGRAFICE

SURSE
A 1620 = Alexandria. Studiu introductiv, ediţie şi glosar de F. Zgraon, Fundaţia Naţională pentru
Ştiinţă şi Artă, Bucureşti, 2006 (Cele mai vechi cărţi populare în literatura română, 11).
BB 1688 = Biblia adecă Dumnezeiasca Scriptură a Vechiului şi Noului Testament. Tipărită întâia
oară la 1688 în timpul lui Şerban Vodă Cantacuzino, Domnul Ţării Româneşti, Editura Institutu-
lui Biblic, Bucureşti, 1988.
BVS 1763 = Vlad Boţulescu de Mălăieşti, Scrieri, I. Viaţa lui Scanderbeg. Ediţie de E. Timotin, O.
Olar, Editura Univers Enciclopedic Gold, Bucureşti, 2013, p. 97–250.
CC1 1567−1568 = Coresi, Tâlcul Evangheliilor, în Coresi, Tâlcul evangheliilor şi Molitvenic
românesc. Ediţie critică de V. Drimba. Cu un studiu introductiv de Ion Gheţie, Editura Academiei
Române, Bucureşti, 1998, p. 31–187.
CS 1580−1619 = Codex Sturdzanus. Studiu filologic, studiu lingvistic, ediție de text și indice de
cuvinte de Gheorghe Chivu, Editura Academiei Române, București, 1993, p. 237–300.
DA = Dicționarul limbii române. Tomul 1. Partea I, A−B, Librăriile Socec & Comp și C. Sfetea,
București, 1913.
DPar. 1683 = Dosoftei, Parimiile preste an Iaşi, 1683. Ediţie critică, studiu introductiv, notă asupra
ediţiei, note şi glosar de Mădălina Ungureanu, Editura Universității „Al. I. Cuza”, Iaşi, 2012,
p. 95–356.
DVT 1679−1699 = C.-I. Dima, O traducere inedită a Vechiului Testament din secolul al XVI-lea,
Editura Universității din București, Bucureşti, 2009, p. 110–217.
MC 1620 = Mihail Moxa, Cronica universală. Ediţie critică însoţită de izvoare, studiu introductiv,
note şi indici de G. Mihăilă, Editura Minerva, Bucureşti, 1989, p. 95–223.
PO 1582 = Palia de la Orăştie 1581-1582. Text – Facsimile – Indice. Ediţie îngrijită de Viorica
Pamfil, Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1968.
Prav. 1581 = Pravila ritorului Lucaci. Text stabilit, studiu introductiv și indice de I. Rizescu, Editura
ȘT 1644 = Şeapte taine a besearecii, Iaşi, 1644. Ediţie critică, notă asupra ediţiei şi studiu filologico-
lingvistic de Iulia Mazilu. Cuvînt înainte de Eugen Munteanu, Editura Universității „Al. I. Cuza”,
Iaşi, 2012.
Dragomirescu 2013 = Adina Dragomirescu, The subjective predicative complement, în Gabriela Pană
Dindelegan (ed.), The Grammar of Romanian, Oxford University Press, Oxford, p. 160–166.
Sandfeld 1930 = Kr. Sandfeld, Linguistique balkanique. Problèmes et résultats, Édouard Champion,
Paris, 1930.
Sandfeld–Olsen 1962 = Kr. Sandfeld, Hedvig Olsen, Syntaxe roumaine, vol. III. Structure de la pro-
position, Librairie Munksgaard, Copenhague, 1962.
LEXICO-SYNTACTIC NOTES: EXPRESSING AGE IN OLD ROMANIAN

(Abstract)
This paper discusses the means of expressing age in old Romanian, in comparison to modern
Romanian. While in old Romanian only the be-structure was possible, modern Romanian has
Exprimarea vârstei în limba română veche 219
preserved the be-structure in the spoken language, but largely prefers the have-structure, most
probably a French imitation.
Cuvinte-cheie: exprimarea vârstei, româna veche, structuri cu a fi, structuri cu a avea.

Keywords: expressing age, old romanian, be-structure, have-structure.
Institutul de Lingvistică
„Iorgu Iordan – Alexandru Rosetti”,
adina-drag@yahoo.com
ADELA DRĂGUŢOIU
PRINCIPIUL UNICITĂŢII FUNCŢIILOR SINTACTICE

ÎN GRUPUL NOMINAL. CÂTEVA ADNOTĂRI
0. D. D. Draşoveanu (1997, p. 67 şi urm.), care a instituit principiul unicităţii

funcţiilor sintactice în gramatica românească, îl demonstrează prin prisma felului în
care se realizează subordonarea unui termen subordonat faţă de unul regent; face o
clasificare riguroasă a cazurilor, după criteriul funcţionalităţii1 (ibidem, p. 95 şi
urm.), deoarece, pentru enunţarea acestui principiu, nu poate lua în calcul criteriile
de clasificare a funcţiilor sintactice2. Lingvistul are în vedere sintagma subordona-
tivă, formată din doi termeni, unul subordonându-i-se celuilalt: existenţa unui al
doilea termen subordonat, construit/realizat în acelaşi fel cu unul dat, fără să fie
însă coordonat cu acesta, depinzând de un acelaşi termen regent, este imposibilă.
Unicitatea funcţiilor sintactice este verificată, cu excepţiile de rigoare, în felurite
contexte, dar, odată cu atributul adjectival, aceasta se sfârşeşte (această frumoasă
casă ţărănească). Teoretic, un substantiv poate avea mai multe adjective necoordo-
nate, în imediata lui vecinătate (ies din calcul numele predicativ sau predicativul
suplimentar).
1. Principiul unicităţii funcţiilor sintactice, conform GBLR (2010, p. 24, 666),
guvernează numai grupul verbal, condus de un verb-predicat al enunţării3 (carac-
terizat, prin urmare, de categoriile persoanei şi ale numărului), verb care impune,
prin matricea lui semantico-sintactică, prezenţa unor complemente. Unicitatea este
eliminată, deci, din celelalte tipuri de grupuri sintactice, inclusiv din cel nominal 4.
Explicaţia dată de autori vizează calitatea centrului de grup, un nume, care, în esen-
ţa lui, nu poate impune existenţa obligatorie a unui complement, dar, în acelaşi
timp, nu are capacitatea de a atribui roluri tematice, precum o face verbul-predicat
al enunţării. Potrivit tratatului academic, dincolo de posibilitatea de a conferi un a-
numit rol tematic complementelor, principiul unicităţii ţinteşte calitatea obligatorie
a unei funcţii sintactice.
GBLR exclude atributul ca termen generic pentru subordonaţii unui nume, fiind
înlocuit, după criteriul semantic, de astă dată, de noi funcţii sintactice ale grupului
nominal: determinant, modificator, cuantificator, posesor şi complement al numelui.
1
Lingvistul clujean elimină criteriul semantic în clasificarea funcţiilor sintactice.
2
Aceste criterii erau destul de eterogene, cel puţin, până la apariţia GBLR, cu unele excepţii:
tradiţionalele complemente circumstanţiale clasificate după un criteriu extralingvistic/semantic, în
schimb atributul, după modul de realizare a acestuia.
3
Aşadar verbul nonfinit (la un mod nepersonal) îşi pierde capacitatea de a cere complemente,
fiindcă îşi pierde independenţa în comunicare?
4
Inclusiv complementul numelui, cerut de substantive de origine verbală, nu intră în grupul com-
plementelor ce respectă principiul unicităţii, cu toate că termenul de „complement” este definit prin
natura sa obligatorie.
Principiul unicităţii funcţiilor sintactice în grupul nominal 221
Fără a avea pretenţia să epuizăm toate argumentele/soluţiile privitoare la de-

monstrarea existenţei unui principiu al unicităţii în grupul nominal, vom aduce câ-
teva observaţii/adnotări. Vom trata, pe scurt, complementul numelui, modificatorul
şi determinantul.
1.1. Complementul numelui îşi păstrează poziţia obligatorie datorită subordonă-
rii faţă de un substantiv de origine verbală. Acesta din urmă îşi păstrează valenţele
sintactice de tip verbal, deşi are o flexiune de tip nominal. Camelia Stan (2003) fa-
ce o trecere în revistă (destul de riguroasă) a posibililor subordonaţi ai numelor de
acţiune în limba română. Autoarea insistă asupra capacităţii acestora de a conferi
roluri tematice subordonaţilor: instrument – uzul raţiunii (Stan 2003, p. 113–114),
agent – întrecerea dintre ei (ibidem, p. 146) etc. Se poate vorbi despre vecinătăţile
obligatorii în cazul unor nume care şi-au păstrat regimul prepoziţional identic cu
cel al verbelor din care provin: adaptare la noile condiţii, desprinderea de Ion
Iliescu (ibidem, p. 157), despre „circumstanţiale” sau „complemente circumstanţia-
le”5: circumstanţa modală – câştigarea la limită, circumstanţa instrumentală – tra-
sul cu pistolul, complementul circumstanţial – pătrunderea în aparat/supraveghe-
re aeriană (ibidem, p. 166–168).
Al. Mardale (2006a, p. 44 şi urm.) descrie grupurile prepoziţionale raportate la
un centru-nume, grupuri fie argumente (compliniri obligatorii), fie adjuncţi (facul-
tativi). Numele care pot avea argumente sunt cele de origine verbală (goană,
credinţă, privire etc.), nume relaţionale (frate, tată, unchi etc.)6, nume iconice
(imagine, fotografie etc.), clasificatorii (conceptul, noţiunea, categoria etc.).
Nota 1. Pentru demonstrarea principiului unicităţii în subordonare, este nevoie
de o aprofundare serioasă a problematicii semanticii numelui (a substantivului, prin
excelenţă), a capacităţii lui de a cere sau nu subordonaţi exprimaţi prin adjective,
numerale, grupuri prepoziţionale (cu nume/verb/adverb); dăm spre exemplificare 7,
în urma unei scurte cercetări, câteva substantive care nu sunt suficiente sieşi
semantic, având nevoie de completări (recte complemente) sub formă de grupuri
prepoziţionale8: atitudine (faţă de...), adevărul (despre/asupra...), bilet (de/pen-
tru...)/fiecare, oricare (amândouă cu valoare de pronume), cineva (dintre/din...) etc.
Concluzie. Substantivele de origine verbală, şi nu numai acestea, au nevoie de
complemente, deşi, morfosintactic, nu sunt verbe, dar, semantic, îşi păstrează „ne-
voia” de a fi întregite de acele compliniri obligatorii. Poziţia unică a unui comple-
ment poate fi demonstrată/verificată.
5
Facem distincţia între complementul circumstanţial şi circumstanţial, în funcţie de statutul său
obligatoriu sau facultativ pe lângă un verb (GBLR, p. 655).
6
La capitolul închinat complementului numelui, GBLR (p. 74–75) face referire şi la substantivele
relaţionale care cer argumente (compliniri obligatorii).
7
Nu ne proclamăm ca fiind primii care au descoperit că anumite nume (substantive/pronume) nu
sunt suficiente semantic (a se vedea în fragmentele următoare). Lista de cuvinte va fi reviuzită/modi-
ficată, în urma unei cercetări mai serioase asupra problemei.
8
Este evident că aceste completări pot fi neexprimate în text, la fel ca şi complinirile verbului.
222 Adela Drăguţoiu
1.2. Problematic este statutul modificatorilor în raport cu numele-centru de

grup, mai ales al celor care sunt exprimaţi prin adjective, aşezate obligatoriu după
nume, din punctul de vedere al topicii. G. Pană-Dindelegan et alii (2010, p. 141 şi
urm.) şi GR (p. 355–364) amintesc de modificatorii restrictivi, strâns legaţi sintac-
tic şi semantic de centrul nominal, exprimaţi prin adjective categorizante/grupuri
prepoziţionale cu funcţie categorizantă: elev bucureştean, copil de profesor etc.
Această restricţionare presupune că nu pot exista mai mulţi modificatori restrictivi
necoordonaţi, aparţinând aceluiaşi substantiv. În opoziţie cu aceştia, modificatorii
nonrestrictivi pot fi mai mulţi, fără să fie coordonaţi: păr lung de mătase...9.
Tot în acelaşi context, se constată în limba română existenţa unor anumite gru-
puri „binare” (Rizescu 1962, p. 521; Stati 1968, p. 184), în care unele substantive,
cu toate că sunt regente în text, au o poziţie inferioară, pentru că sunt „insuficiente
semantic”, au nevoie de modificatori adjectivali obligatorii: *copil cu ochi, *bărbat
de vârstă, *fata cu o purtare, *sărbătorirea zilei etc. Se poate compara cu expre-
siile latineşti de tipul: vir magni ingenii summaque prudentia, unde adjectivele
magnus, -a, -um/summus, -a, -um sunt obligatorii, exprimând calitatea, împreună
cu substantivele lor (printr-un genitiv şi un ablativ al calităţii-qualitatis).
S. Stati (1972, p. 58-71) expune câteva valenţe (posibilităţi combinatorii) ale
substantivului: – adjective (coordonate sau necoordonate), în contextul în care,
dacă unul dintre adjective precedă substantivul, iar celălalt îl urmează: din punctul
de vedere al înţelesului, primul adjectiv se subordonează grupului format din sub-
stantiv şi cel de-al doilea adjectiv (frumoasa literatură română); – numerale, când
substantivul exprimă timpul (în anul 1980); – anumite construcţii, prepoziţii cu
substantive/pronume/numerale/adverbe/verbe (lauda de sine, grupul de patru) etc.
Melania Florea (1983, p. 93–94) aduce în discuţie pe CEL, redenumit pronume
demonstrativ semiindependent în GBLR, ce, în mod evident, nu poate sta singur, ci
însoţit de un adjectiv/adverb cu prepoziţie, cu funcţia sintactică de modificator. AL,
din componenţa tradiţionalului pronume posesiv, are acelaşi statut ca şi CEL, de
pronume semiindependent, însă cu excepţiile de rigoare: AL ca dublant, care,
potrivit lui G. G. Neamţu (2011, p. 149–166), nu se află nici într-o relaţie de
coordonare, dar nici într-una de subordonare faţă de cel pe care îl dublează – acest
băiat al meu10.
Fostul atribut substantival în nominativ, în construcţii de tipul substantiv-sub-
stantiv, martor-cheie, o anchetă fulger, ştire bombă, la Ana-Maria Barbu (2012,
p. 153–165) este, în fapt, un termen subordonat substantivului principal, un atribut
calificativ. Nu este obligatoriu, dar este unic, totuşi, în enunţ. În GBLR, ar putea fi
calificat drept un modificator denominativ (ca în eleva Popescu).
9
Prin urmare, în exemplul dat de D. D. Draşoveanu, această frumoasă casă ţărănească, care ar
demonstra nulitatea unicităţii în cadrul fostelor atribute adjectivale, frumoasă este un modificator
nonrestrictiv, necoordonat cu ţărănească, un modificator restrictiv, iar această, conform GBLR, da-
torită poziţiei iniţiale în grupul nominal, este un determinant.
10
În această situaţie, este pusă sub semnul întrebării însăşi relaţia sintactică pe care o stabileşte
AL-dublant cu termenul pe care îl dublează.
Nota 2. Modificatorul, cel care caracterizează/realizează o adăugire din punct de

vedere semantic unui nume, teoretic, poate apărea necoordonat cu un altul, subor-
donaţi unui regent-substantiv:
(1) Clădirea aceea urâtă mi-a atras atenţia;
(2)Cartea aceasta frumoasă de citire a cumpărat-o mama.
(3) Cartea aceasta frumoasă de citire, de-aici, de pe masă, este a mea.
Vom încerca să explicăm contextele de mai sus: (1) aceea/urâtă sunt adjective
cu rol de modificatori nonrestrictivi, numai că urâtă este un adjectiv calificativ (unul
propriu-zis, care îmbogăţeşte conţinutul semantic al numelui), iar aceea este unul de
origine pronominală11. Dacă am încerca să mai adăugăm modificatori: *clădirea
aceea aceasta/oarecare urâtă...; clădirea aceea urâtă, crăpată de-a lungul zidu-
rilor..., am ajunge la enunţuri ilogice (cum este cel dintâi), în schimb în cel de-al
doilea context, urâtă şi crăpată sunt coordonate; (2) aceasta/frumoasă sunt mo-
dificatori adjectivali (cu anumite deosebiri din punct de vedere semantic), iar de
citire, fără să fie în coordonare cu cei din faţa lui, restricţionează, aşa cum s-a amin-
tit mai sus (vezi 1.2.), nemaipomenind că nu este un adjectiv, ci un grup prepoziţio-
nal; (3) de-aici, după părerea noastră, este în apoziţie, o explicaţie a lui aceasta12, de
pe masă indicând cu exactitate locul, o apoziţie, pe lângă de-aici.
Concluzie. Modificatorii, indiferent de felul lor, nu sunt obligatorii, dar respec-
tă, într-o anumită măsură, principiul unicităţii în subordonare. Criteriul clasificării
modificatorilor, în funcţie de care am explicat principiul unicităţii, este unul se-
mantic13, nu unul funcţional (vezi 0.).
1.3. Determinantul, cu rolul sintactic de a integra în enunţ un grup nominal/un
nume şi al cărui rol semantic este cel de determinare, adică de precizare a referen-
tului unui substantiv ca definit (Bidu-Vrănceanu et alii 1997, p. 158–159), este
exprimat, în primul rând prin articol definit/nedefinit. M. Florea (1983, p. 115–130)
explică articolele drept adjuncţi obligatorii14 ai substantivului, dar, din punctul de
vedere al determinării, şi membrii clasei adjuncţilor pronominali conferă numelui
caracteristica de determinat definit/nedefinit: acel băiat/vreun băiat etc. I. Coteanu
(1969, p. 60–62) se referă la fenomenul de determinare obligatorie, respectiv
facultativă a substantivului prin articol, în grupuri de două substantive, dintre care
al doilea este în genitiv (părul fetei), la substantivul în dativ (spune omului), unul
urmat de posesiv (pomul tău) etc. G. G. Neamţu (2000, p. 30–31) aduce anumite
observaţii legate de categoria gramaticală a determinării şi despre articolul determi-
11
Pronumele demostrativ, în contextul dat, adjectiv pronominal datorită acordului, din punct de
vedere semantic, nu are o referinţă proprie, ci se comportă fie anaforic, fie deictic.
12
Fac parte din clasa deicticelor şi aceasta şi aici.
13
Rămâne ca într-un alt studiu să confirmăm sau să infirmăm acest lucru întru explicarea unicită-
ţii în grupul verbal.
14
Există şi excepţii de la regulă (Florea 1983, p. 128), adică rămân nearticulate substantive înso-
ţite de prepoziţii cu valori semantice diverse: conţinut (pungă cu zahăr tos), materie (bluză din lână
roşie), posesie (pantofi cu toc înalt) etc.
nativ15 (care exprimă determinarea la substantive sau cuvinte substantivate), de

fapt, cel cu funcţie de determinant în grupul nominal. Definirea determinantului în
GBLR (p. 364–365) confirmă poziţia unică a acestuia în grupul nominal.
2. Există o reală opoziţie între nume şi verb, din punct de vedere semantic, în
ceea ce priveşte unicitatea ce guvernează subordonaţii acestora? Cât de „indepen-
dent” semantic este un substantiv, cu excepţia celor de origine verbală sau a celor
relaţionale, faţă de un verb care trebuie întregit de complemente?
2.1. Nu există diferenţe între substantive în ceea ce priveşte statutul obligatoriu/
facultativ al subordonaţilor, cu excepţia celor de origine verbală (Pană-Dindelegan
1978, p. 594). Toate restricţiile, afirmă autoarea (ibidem), sunt aceleaşi pentru toate
substantivele, nu sunt particularităţi propriu-zise ale acestora, luate în mod indivi-
dual, prin urmare fiind condiţionate de factorii contextuali16, nu de natura lor ine-
rentă. Această caracterizare sintactică a substantivului are în vedere opoziţia faţă de
verb, care se întregeşte cu ajutorul determinanţilor obligatorii.
Nota 3. Totuşi, în mod evident, nu toate substantivele acceptă aceiaşi adjuncţi
(adjectivali, substantivali cu prepoziţii etc.). Restricţia semantică este invocată şi de
Em. Vasiliu (1970, p. 92 şi urm.), în contextul unei teorii semantice integrate într-o
gramatică transformaţională a limbii. În schimb, în contextul grupurilor prepoziţio-
nale adjuncte, cu toate că au statut facultativ, ele depind de trăsăturile semantice ale
numelui cap de grup şi de cele ale numelui guvernat de prepoziţie 17 (Mardale 2006b,
p. 231): un om cu barbă, un pom în floare, case printre livezi etc.
2.2. D. D. Draşoveanu semnalase în momentul enunţării acestei legi axiomatice,
a unicităţii în subordonare, că nu se poate lua în considerare în clasificarea subor-
donaţilor criteriile existente până atunci (vezi atributul vs complement); în fapt, şi
în gramatica de azi chestiunea este problematică: s-a ajuns la o clasificare a fostului
atribut, după criterii semantice18, dar complementul direct/indirect/prepoziţional
priveşte felul subordonării (prin flexiune/cu ajutorul unei prepoziţii cerute).
3. Nu vom porni de la postulatul existenţei unei prezenţe obligatorii (a unui
complement, de fapt), cerute de natura semantico-sintactică a termenului regent-
substantiv, pentru explicarea/demonstrarea unicităţii funcţiilor sintactice (în grupul
nominal). Pe de altă parte, putem înainta o „ipoteză”: dacă o funcţie sintactică este
impusă/obligatorie, în mod necesar este unică într-un grup sintactic/sintagmă, însă
dacă aceasta (funcţia sintactică) este un adjunct facultativ, nu se deduce, în mod ne-
15
Acest tip de articol se află în opoziţie faţă de articolul formativ (din structura pronumelor de po-
liteţe, a pronumelor nehotărâte unul/altul) şi faţă de cel cazual (vezi substantivele proprii şi cel în vo-
cativ).
16
Factorii contextuali sunt definiţi în funcţie de particularităţile de articulare/nearticulare a sub-
stantivului (Pană-Dindelegan 1978, p. 595): *Şcolar a întârziat//Alt şcolar a întârziat; *Volum a fost
scos de pe raft//Al doilea volum a fost scos de pe raft etc.
17
Prepoziţia însăşi, potrivit autorului, atribuie rol tematic complementului său.
18
Atragem atenţia că problema clasificării atributului a fost pusă în discuţie înainte de apariţia
GBLR; vezi Irimia 2008, p. 537–549.
cesar, că nu este unică. Motivaţia noastră principală este să demonstrăm că şi ad-

juncţii facultativi, într-un grup nominal, sunt unici faţă de un regent.

Barbu 2012 = Ana-Maria Barbu, Construcţiile substantiv-substantiv. Atribut substantival în nomina-
tiv, în SCL, LXIII, 2012, nr. 2, p. 153–165.
Bidu-Vrănceanu et alii 1997 = Angela Bidu-Vrănceanu et alii, Dicţionar general de ştiinţe. Ştiinţe ale
limbii, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1997.
Coteanu 1969 = Ion Coteanu, Morfologia numelui în protoromână (româna comună), Editura
DR = „Dacoromania”, serie nouă, Cluj-Napoca, I–II, 2004–2005 şi urm.
Cluj-Napoca, 1997.
Florea 1983 = Melania Florea, Structura grupului nominal în limba română contemporană, Editura
GBLR = Gramatica de bază a limbii române (GBLR), Editura Univers Enciclopedic Gold, Bucureşti,
2010.
GR = Gabriela Pană-Dindelegan (coord.), The Grammar of Romanian, Oxford University Press,
Oxford, 2013.
Irimia 2008 = Dumitru Irimia, Gramatica limbii române. Ediţia a III-a revăzută, Editura Polirom, Iaşi,
2008.
LL = „Limbă şi literatură”, Bucureşti, I, 1955 şi urm.
Mardale 2006a = Alexandru Mardale, Prepoziţii şi grupuri prepoziţionale lexicale adnominale I, în
SCL, LVII, 2006, nr. 1, p. 35–53.
Mardale 2006b = Alexandru Mardale, Prepoziţii şi grupuri prepoziţionale lexicale adnominale II, în
SCL, an LVII, 2006, nr. 2, p. 225–238.
Neamţu 2000 = G. G. Neamţu, Observaţii pe marginea conceptelor de „articol” şi „determinare”, în
„Studia Universitatis «Babeş-Bolyai»”, Philologia, XIV, 2000, fasc. 1, p. 19–31.
Neamţu 2011 = G. G. Neamţu, Despre statutul morfosintactic al lui „al” dublant, în DR, serie nouă,
XVI, 2011, nr. 2, p. 149–166.
Pană-Dindelegan 1978 = Gabriela Pană-Dindelegan, Determinant obligatoriu versus determinant fa-
cultativ: o paralelă sintactică între verb şi substantiv, în SCL, XXIX, 1978, nr. 5, p. 593–596.
Pană-Dindelegan et alii 2010 = Gabriela Pană-Dindelegan, Adina Dragomirescu, Isabela Nedelcu,
Morfosintaxa limbii române. Sinteze teoretice şi exerciţii, Editura Universităţii din Bucureşti,
Bucureşti, 2010.
Rizescu 1962 = I. Rizescu, Observaţii asupra îmbinărilor de cuvinte, în LR, XI, 1962, nr. 5, p. 514–
523.
Stan 2003 = Camelia Stan, Gramatica numelor de acţiune din limba română, Editura Universităţii din
Stati 1968 = Sorin Stati, Categoria sintactică a determinanţilor obligatorii, în LL, 1968, nr. 17,
p. 183–190.
Stati 1972 = Sorin Stati, Elemente de analiză sintactică, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1972.
Vasiliu 1970 = Emanuel Vasiliu, Elemente de teorie semantică a limbilor naturale, Editura Acade-
miei R.S.R., Bucureşti, 1970.
THE UNIQUENESS OF SYNTACTIC FUNCTIONS IN THE NOUN-PHRASE.

SOME ADNOTATIONS
(Abstract)
Our paper concerns the uniqueness of syntactic functions in the noun-phrase. We would like to
demonstrate, the debate remaining opened, that the modifiers, the determiners and the arguments of
the noun have a unique position, all viewed from a syntactic point of view. For explaning the prin-
ciple of uniqueness, the semantic restriction the noun requires is the leading part. We propose a re-
search hypothesis in what the uniqueness and the argumental vs non-argumental status of a syntactic
function is concerned, our capital motivation being to prove that the non-argumental syntatic position
too could be unique to the same head of the noun-phrase.
Cuvinte-cheie: funcţii sintactice, unicitate, grup nominal.

Keywords: syntactic functions, uniqueness, noun-phrase.
Oradea, str. Cuza-Vodă, 72/10

elenaadelaghent@yahoo.com
SERGIU DRINCU
COINCIDENTIA „OPPOSITORUM”
1. Se poate spune că apariţia cărţii lui G. G. Neamţu despre predicatul nominal

(1986) a constituit punctul culminant al unei „ofensive” conjugate împotriva verbu-
lui a fi şi a noţiunii „copulă”. Am folosit determinativul „conjugată”, pentru că par-
ticipanţii aparţin celor două mari orientări din gramatică: logicistă şi generativ-
transformaţională, inclusiv funcţională.
1.1. Cronologic, va trebui să ne referim, în primul rând, la direcţia logicistă.
Limitându-ne la lingvistica românească şi lăsând la o parte gramatici precum cea a
lui Ion Heliade Rădulescu (vezi ediţia din 1980) ori Timotei Cipariu (1869),
meritorii pentru epoca lor, sau studiul lui Lazăr Şăineanu (1891), ba chiar
apreciatele gramatici a lui Alexandru Lambrior (1893) şi H. Tiktin (1891, 1893; de
obicei, referirile se fac la ediţia I.-A. Candrea, din 1945, considerată a III-a), fără a
trece cu vederea Gramatica elementară a lui A. Philippide (1897), va trebui să
recunoaştem că exponentul principal al acestei orientări este G. Ivănescu.
Între 1947 şi 1949, G. Ivănescu a predat la Universitatea din Iaşi un curs de sin-
taxa limbii române moderne, care a fost publicat abia cu ceva timp în urmă, cu
acelaşi titlu (Ivănescu 2004). Ideile din acest curs au fost reluate şi, în bună măsură,
dezvoltate în studiul Gramatica şi logica, publicat în două părţi (Ivănescu 1963,
1964). Dar chiar în 1949 apărea o intervenţie a sa la Al VI-lea Congres Interna-
ţional al Lingviştilor, privitoare la realizarea predicaţiei (Ivănescu 1949), în care
sunt expuse principalele idei din amintitul curs.
În Curs, G. Ivănescu pune în seama logicienilor statutul de copulă al lui a fi,
căci cei mai mulţi dintre ei
„[...] admit că subiectul şi predicatul se leagă prin verbul a fi, precum în judecăţile
de tipul Parisul este capitala Franţei sau Omul este muritor. Când au în vedere
judecăţile cu predicat verbal, le reduc la cele dintâi, aşa încât un enunţ ca equus currit
nu este altceva decât un «derivat» de la equus currens est” (Ivănescu 2004, p. 122).
Lingviştii însă, în general, n-au văzut în copulă un element indispensabil frazei şi,
în acest sens, lingvistul ieşean trimite la Antoine Meillet (1936), care relevă faptul
că nu toate limbile îl au pe a fi în rol de copulă, iar acolo unde apare, aceasta se
întâmplă „pentru comoditatea frazei” (§ 35) sau „serveşte numai construcţiei
frazei” (§ 37)1.
1
De altfel, în nota 15 de la p. 65 se arată că „Cel dintâi care a susţinut că copula este «străină
naturii frazei» a fost Max Müller şi se trimite, pentru această informaţie, la Eugen Seidel (1935). În
nota respectivă se mai subliniază faptul că „Aceeaşi doctrină este implicată […] şi în psihologismul
lingvistic”.
228 Sergiu Drincu
„Cred că Meillet are dreptate – spune G. Ivănescu – şi că concepţia sa trebuie

socotită valabilă şi pentru judecăţi”, dar imediat precizează că „el n-a formulat
perfect ceea ce a voit să spună”, adică realitatea că, în limbile în care apare, copula
indică doar faptul că avem a face cu „o frază teoretică sau o judecată, iar nu [cu] o
judecată subiect”. Din acest punct de vedere, „ea nici nu-şi merită numele de co-
pulă” şi, ca atare, „termenul trebuie părăsit şi înlocuit cu indiciu de frază sau cu in-
diciu de judecată”. Aceasta cu atât mai mult, cu cât legarea propriu-zisă a terme-
nilor în propoziţie se face îndeosebi prin acord, consecutio temporum şi recţiune. O
dovadă că nu „legarea” este scopul copulei rezidă în faptul că, în vorbire, de multe
ori, legarea determinatului cu determinantul se face fără a fi.
„Aşa-numita copulă – subliniază G. Ivănescu – nu apare decât în cazul legării pre-
dicatului cu subiectul, deci tocmai la legarea prin care se naşte judecata sau fraza
teoretică” (ibidem, p. 123),
aceasta fiind, de fapt, propoziţia enunţiativă, cum se indică în Gramatica şi logica
II (1964, p. 193). Dar nici în asemenea situaţii copula nu este obligatorie, căci ei îi
sunt preferate, în unele limbi, alte mijloace. Este adusă ca exemplu limba rusă,
unde copula este înlocuită „cu o formă specială a adjectivului predicat”. Concluzia
este clară:
„Aşadar nu există copulă. Ea este numai un mijloc de a arăta că există frază şi este
întrebuinţată atunci când limba nu dispune de alte mijloace, cum este cazul rusei”
(Ivănescu 2004, p. 123; cf. şi 1964, p. 198).
Dar inexistenţa copulei poate fi probată şi gramatical, pornind de la analiza con-
strucţiilor de tipul este lăudat, este iubit, raportate la construcţii de felul lui este
bun, este priceput, este profesor etc. Primele sunt interpretate de G. Ivănescu
(1965, p. 423–426) ca un singur cuvânt semantic, adică un verb, cu toate că avem a
face cu două cuvinte fonetice. În cazul celorlalte, analiza comună identifică două
cuvinte, în succesiunea verb copulativ a fi şi adjectiv ori substantiv. Într-o astfel de
abordare, a fi apare în două ipostaze: ca morfem, indicând pasivul, şi copulă, deci
verb propriu-zis. În viziunea lingvistului ieşean însă, în ambele situaţii a fi are ace-
eaşi funcţie, căci, spune el,
„[...] dacă vrem să introducem în gramatică un punct de vedere consecvent, trebuie
sau să admitem că şi în verbul pasiv avem copulă, iar nu aşa-zisul verb auxiliar, sau să
admitem că aşa numita copulă este verb auxiliar şi că nu există cuvinte cu funcţia de
copulă între subiect şi predicat” (p. 424).
Dacă în verbul pasiv a fi nu poate fi considerat cuvânt aparte, fiind morfem, în ace-
eaşi situaţie se află şi copula şi, ca atare, având
„[...] funcţia unui morfem, nu constituie decât un cuvânt fonetic: din punct de vedere
semantic, ea este doar o parte a unui cuvânt. Dar, fiind numai parte a unui cuvânt, ea nu
poate servi de mijloc de legătură între două cuvinte sau sintagme, în speţă: între subiect
şi predicat” (ibidem).
Coincidentia „oppositorum” 229
Consecinţa este că „predicarea” se va realiza „prin simpla alăturare a predicatului

la subiect sau a sintagmei subiect la sintagma predicat”. În acest fel, a fi devine o
componentă intrinsecă a predicatului, la fel cum este el în structura verbului pasiv.
Este vorba, în viziunea lui G. Ivănescu, de „o nouă parte de vorbire”, alcătuită, „ca
şi verbul pasiv, din aşa-zisul verb este + un substantiv sau adjectiv şi care are
funcţia de predicat”. El propune ca această „parte de vorbire” să se numească verb
de stare, iar ceea ce se numeşte în mod obişnuit verb să fie numit verb de acţiune
(p. 423).
Întregul demers analitic al lui G. Ivănescu are ca bază teza, la care nu a renunţat
niciodată, chiar dacă a introdus anumite nuanţări, că
„Explicarea prin gândire, cel puţin a unora din faptele de limbă, este un lucru care nu
se mai poate tăgădui, căci numai această procedare ne permite să înţelegem, să stabilim
adevărata structură a limbii” (Ivănescu 1963, p. 266).
1.2. Contestarea calităţii de copulă a lui a fi vine, cum am spus, şi din direcţia
generativ-transformaţională. Ne referim aici, în primul rând, la tezele enunţate de
Gabriela Pană Dindelegan (1976).
Vorbind despre concepţia care stă la baza studiului său, Gabriela Pană
Dindelegan precizează că „Dintre cele două modalităţi de descriere a sintaxei unei
limbi: modalitatea analitică şi cea generativ-transformaţională, […] se adoptă mo-
dalitatea generativ-transformaţională” şi, în special, concepţia transformaţională e-
laborată de N. Chomsky, „potrivit căreia structura de adâncime este organizată în
categorii sintactice, şi nu semantice” (ibidem, p. 33). Întrucât concepţia transforma-
ţionalistă chomskyană „priveşte exclusiv natura structurii de adâncime”, au rămas
în afara preocupărilor lingvistului american „multe alte elemente”, cum ar fi: „Po-
ziţia subiectului, implicată în «centralitatea» verbului, rolul cazului şi al prepoziţiei
ca elemente de concatenare (legare) şi de ordonare a constituenţilor, opoziţia grup
predicativ/circumstanţial, concepţia asupra funcţiilor sintactice” etc. (ibidem,
p. 33–34). Pentru a depăşi „limitele modelului de tip Chomsky”, lingvista bucu-
reşteană optează pentru „necesitatea continuării (sau combinării) descrierii de tip
sintactic cu o descriere „cazuală” (semantică)” (ibidem, p. 34). Pentru N. Chomsky,
o descriere „în termenii funcţiilor sintactice este redundantă”, întrucât ea este
„integral şi direct derivabilă dintr-o descriere «categorială», adică în termenii cla-
selor morfologice” (ibidem, p. 35). În opinia Gabrielei Pană Dindelegan, deşi, în
esenţă, deductibilitatea afirmată de N. Chomsky este corectă, totuşi analiza funcţi-
ilor se impune, ele fiind „purtătoare de informaţie suplimentară”. Sunt cel puţin
două informaţii suplimentare pe care studierea funcţiilor sintactice le poate aduce şi
care justifică o descriere „atât în termenii funcţiilor sintactice, cât şi în termenii
«categoriilor»” (ibidem, p. 38). Informaţiile respective pot fi rezumate astfel: intro-
duc în descrierea funcţiilor sintactice „o ierarhizare a trăsăturilor sintactice sub as-
pectul relevanţei lor semantice” (ibidem, p. 37); se iau în considerare, prin ele, nu
numai raporturile de succesiune (sintagmatice), ci, simultan, şi raporturile sintag-
matice şi paradigmatice. Una din consecinţele acestei abordări duce la abandonarea
230 Sergiu Drincu
analizei după „principiul” propoziţie/frază, căci propoziţiile subordonate nu sunt

altceva decât „realizări posibile ale funcţiilor, nefiind deci decât termeni alternativi,
alături de alţi termeni, ai unei clase de substituţie […]” (ibidem, p. 39).
Se ajunge astfel, inevitabil, la analiza, în cadrul grupului verbal, a predicatului,
cu toate implicaţiile morfosintactice pe care le implică. Lăsând la o parte lista con-
stituenţilor grupului verbal, vom releva doar afirmaţia peremptorie a autoarei legată
de capacitatea verbului de a realiza singur poziţia sintactică de predicat:
„Orice verb, indiferent de clasa sintactică sau de clasa lexicală din care face parte,
indiferent de calitatea copulativ/necopulativ, poate realiza singur poziţia sintactică de
Predicat, cu condiţia „actualizării” lui printr-o formă la un mod personal. Asta înseamnă
că renunţăm la conceptele predicat verbal/predicat nominal şi, implicit, la includerea
numelui predicativ în structura Predicatului” (ibidem, p. 77).
Numele predicativ este doar un „context verbal, ca şi multe alte contexte verbale”,
şi va fi numit Atributiv (ibidem).
Gabriela Pană Dindelegan vorbeşte despre un „atributiv de bază” (cu precizarea
că sub noţiunea Atributiv este cuprins şi predicativul suplimentar), întâlnit în două
situaţii specifice. Descrierea lor pune în evidenţă şi calitatea de predicat verbal a lui
a fi, ca să ne exprimăm în termenii gramaticii tradiţionale. O primă situaţie este
aceea „când verbul nu poate apărea în limba română decât în contextul [–
Atributiv], suprimarea atributivului făcând construcţia incompletă, nereperată
[…]”. Exemplele relevă caracterul independent atât al Atributivului, cât şi al Pre-
dicativului: Ion devine inginer, Ei l-au denumit obiect (secundar), El se erijează în
cunoscător, în care eliminarea Atributivului duce la construcţii nereperate *Ion
devine, *Ei l-au denumit, *El se erijează. A doua situaţie apare atunci „Când ver-
bul realizează două construcţii diferite, dintre care una se caracterizează prin ocu-
renţa atributivului, iar celor două construcţii le corespund sensuri diferite”, ca în
exemplele: El este leneş (unde a fi are sensul „a avea o calitate, o trăsătură”)/ El
este în casă (cu a fi având sensul „a se afla, a se găsi”); El ajunge medic (cu a
ajunge semnificând „a deveni”)/El ajunge acasă (unde a ajunge înseamnă „a
sosi”); El arată palid (unde a arăta semnifică „a apărea după chip sau înfăţişare”)/
El arată cuiva ceva (cu a arăta semnificând „a expune intenţionat privirilor”); Mă
cheamă Ion (unde a chema înseamnă „a se numi”)/El mă cheamă (cu a chema
având sensul „a spune cuiva să se apropie, rostindu-i numele sau folosind o inter-
jecţie, un gest”). În toate aceste exemple, Atributivului îi revine rolul de dezambi-
guizator (ibidem, p. 107).
Realizările structurale ale Atributivului în raport cu Predicatul a fi sunt, aşadar,
următoarele:
(a) GNN (ex. Ion este student, Ion este el însuşi);
(b) GAjN (ex. El este inteligent);
(c) Prep… XGN (Casa este de cărămidă);
(d) Gav (ex. Casa este aşa, El este asemenea lui…, El este altfel decât…) (ibidem,
p. 109).
2. Ajungem acum la ceea ce am numit „punctul culminant” al disputei din jurul
lui a fi, adică la cartea mai sus menţionată a lui G. G. Neamţu. Ne vom opri, în ex-
punerea noastră, doar la argumentaţia din jurul lui a fi „copulativ”, realizată de
autor atât în plan logic, cât şi în plan gramatical. Scopul demersului nostru este
dovedirea predicativităţii lui a fi. Punctul de pornire îl constituie raportul sintactic
al verbului copulativ şi al numelui predicativ cu subiectul, pe de o parte, şi lipsa
unui atare raport între copulativ şi numele predicativ. Cum în diferite studii,
inclusiv în cartea discutată, s-a evidenţiat lipsa unităţii gramaticale în grupul „a fi +
NP”, unde se vorbeşte de bifuncţionalitate, devine obligatoriu ca unul dintre cei doi
termeni să dobândească funcţia de predicat. Această funcţie nu o poate îndeplini
decât a fi, întrucât posedă „toate trăsăturile care sunt proprii verbului”, iar atunci
când este la un mod personal „are toate semnele predicativităţii”, hotărâtor fiind
„acordul său (verbal) în număr şi persoană (cu subiectul)” (Neamţu 1986, p. 68).
Considerând că rolul verbului este acela de purtător al indicilor de predicaţie,
prin care se asigură, alături de sensurile lexicale, funcţia de comunicare,
G. G. Neamţu este în măsură să conteste clasificarea verbelor în predicative şi ne-
predicative (copulative), deoarece această clasificare
„[...] are la bază numai aparent şi terminologic o trăsătură sintactică (predicativita-
tea). În fapt, precizează el, această opoziţie nu este altceva decât rezultatul transferării
opoziţiei verbe semantice/verbe (mai mult sau mai puţin) asemantice la nivel sintactic,
stabilindu-se astfel între semantica verbală şi predicativitate raportul de la cauză la
efect” (ibidem, p. 70).
În acest context, discutarea semantismului lui a fi, considerat asemantic total
sau cu sens lexical zero, devine inevitabilă.
O primă observaţie este de tip „morfematic”, în sensul că analiza morfematică a
lui a fi relevă, ca la orice verb, existenţa unui radical şi a unui flectiv, ambele cu
semnificaţii specifice: gramaticală la flectiv, lexicală la radical. Aceasta din urmă
nu poate fi zero,
„[...] întrucât categoriile gramaticale (modul, timpul, numărul şi persoana) nu pot fi
aplicate unei semnificaţii zero, iar o (eventuală) transferare a lor asupra adjectivului,
substantivului etc., ca nume predicative, n-a fost dovedită” (ibidem, p. 71).
Pe de altă parte, într-o consecinţă logică de neocolit, G. G. Neamţu relevă para-
doxul după care,
„Acceptând că prin desinenţa de număr şi persoană radicalul lui a fi, asemenea cu al
oricărui (alt) verb, se atribuie (pe sine) subiectului, este greu de admis că ceea ce se
atribuie subiectului ar putea fi… zero” (ibidem, p. 72).
Postularea asemantismului lui a fi ar anula o seamă de opoziţii semantice între
acesta şi alte verbe „copulative”, precum între
232 Sergiu Drincu
(a) a fi şi a deveni (nondevenire, static/devenire, nonstatic);

(b) a fi şi a părea (realitate/aparenţă);
(c) a fi şi a rămâne (existenţă/persistenţă);
(d) a fi şi a face (verb de stare pur/verb de acţiune pur).
De asemenea, se ignoră asocierea lui a fi cu a avea, în calitatea lor de verbe de
stare.
Lăsând la o parte o suită întreagă de alte argumente, vom releva concluzia la
care ajunge lingvistul clujean, conform căreia
„[...] a fi, prin faptul că nu este asemantic şi prin aceasta nici în opoziţie cu toate
celelalte verbe, deşi cu un conţinut foarte abstract, are şi ca lexem o acoperire a funcţiei
sale (sintactice) predicative, în afară de semnele gramaticale ale predicativităţii. Prin
aceasta, conceptul de „funcţie vidă” folosită pentru predicatul exprimat prin a fi se
reclamă abandonat” (ibidem, p. 76).
În plus, „clasificarea verbelor în predicative şi nepredicative cade de la sine, toate
verbele fiind predicative” (ibidem, p. 80). În ce priveşte funcţia de „nume predica-
tiv”, aceasta va primi o altă denumire, pornind de la o propunere a lui
D. D. Draşoveanu (1973), şi anume, adjunct predicativ. Totuşi, lui G. G. Neamţu i
se pare mai adecvat termenul de (adjunct) verbal care,
„[...] pe lângă avantajul de a fi mai general, nu condiţionează în niciun fel apariţia
adjunctului de funcţia sintactică (predicativă sau nu) a verbului” (ibidem, p. 92).
În plus, preluând de la Valeria Guţu Romalo (1973, p. 144–145) împărţirea enun-
ţurilor în primare şi derivate, G. G. Neamţu extinde denumirea amintită, distingând
între adjunct verbal primar şi adjunct verbal derivat (ibidem).
Unele „consecinţe” ale interpretărilor de acest fel legate de statutul lui a fi apar
şi în recentele gramatici academice. Ne vom referi aici doar la GBLR, unde întâl-
nim următoarea precizare referitoare la predicatul nominal (cu sublinierea faptului
că în respectiva gramatică este păstrată noţiunea şi termenul „nume predicativ”):
„În tradiţia gramaticală, se disting două tipuri de predicat: predicatul verbal şi pre-
dicatul nominal, predicatul nominal fiind constituit dintr-un verb copulativ la o formă
verbală finită („mod personal” în terminologia tradiţională) şi numele predicativ. Astfel,
gramatica tradiţională analizează împreună verbul copulativ şi NP, considerând că au o
singură funcţie sintactică. În lucrarea de faţă, gruparea [verb copulativ + NP] se
analizează [subl. n.] ca reprezentând doi constituenţi distincţi, care împreună formează
un predicat complex cu operator copulativ […]” (GBLR, p. 477).
De fapt, analiza se realizează la „două niveluri de interpretare”: la nivel sintactic şi
la nivel enunţiativ. La nivel sintactic,
„[...] numele predicativ este o poziţie obligatorie [subl. n.], cerută de un centru
verbal copulativ (în mod similar cu celelalte complemente matriciale)” (ibidem).
Mai mult,
„Numele predicativ este o complinire neomisibilă [subl. n.] a verbului copulativ, su-
primarea sa conducând la agramaticalitatea structurii (El devine inginer  *El devine)”
(ibidem).
Dar obligativitatea numelui predicativ pe lângă un copulativ este valabilă şi în ca-
zul predicatului nominal din gramaticile „tradiţionale”, unde cele două componente
formează „o singură funcţie sintactică” (vezi supra). Deci, în virtutea caracterului
obligatoriu şi neomisibil al NP, în ambele situaţii, la nivelul analizei sintactice,
avem a face cu o funcţie sintactică unitară sau, mai exact, cu o singură funcţie sin-
tactică a structurii [verb copulativ + NP], chiar dacă în GBLR nu se admite acest
lucru.
Situaţia se schimbă dacă analiza se efectuează la nivel enunţiativ. Aici, structura
amintită, după cum am văzut,
„[...] reprezintă un tip de predicat complex, alcătuit dintr-un nume predicativ şi un
operator copulativ, numele predicativ fiind purtătorul principalei informaţii semantice,
iar operatorul copulativ, al informaţiei sintactice, enunţiative (/deictice) şi al unui tip de
informaţie aspectuală şi chiar factivă […]” (ibidem).
Cum însă, principial, obligativitatea şi nonomisibilitatea numelui predicativ funcţi-
onează şi aici [El devine inginer  *El devine], structura [verb copulativ + NP]
trebuie considerată, în continuare, unitară. Ceea ce face ca ea să poată fi, totuşi,
analizată în entităţi separate rezidă în semnificaţiile care îi sunt recunoscute aşa-nu-
mitului operator copulativ. Aceşti operatori copulativi formează o clasă de verbe
care, pe baza semnificaţiilor şi a sensurilor pe care le posedă, cer un „complement
matricial” (ibidem), care este „un complement predicativ [subl. n.] de sine stătă-
tor” (ibidem, p. 41). Ca atare, toate datele din GBLR „pledează”, explicit sau impli-
cit, pentru renunţarea la funcţia sintactică de predicat nominal şi, în consecinţă, la
termenii verb copulativ şi nume predicativ. S-ar ajunge astfel la o soluţie conformă
cu realităţile enunţiative, bine fundamentată teoretic şi, trebuie s-o spunem, extrem
de operaţională din punct de vedere didactic, în sensul că structura a fi (ca repre-
zentant generic al verbelor „copulative”) + Nominal (vechiul nume predicativ) este
una bifuncţională, cuprinzând un predicat verbal şi un adjunct verbal ori un
complement predicativ.

AUT = „Analele Universităţii din Timişoara”, Timişoara, I, 1963 şi urm.
Cipariu 1869 = Tim. Cipariu, Gramatec’a limbei romane, partea I. Analitica. Cu Tipariulu Seminariu-
lui A. Diecesanu dein Blasiu, Bucuresci, 1869.
Draşoveanu 1973 = D. D. Draşoveanu, Sintagma verb + adjectiv = o certitudine?, în CL, XVIII,
1973, nr. 2, p. 265–277.
234 Sergiu Drincu
GBLR = Gramatica de bază a limbii române, Editura Univers Enciclopedic Gold, Bucureşti, 2010.
Guţu Romalo 1973 = Valeria Guţu Romalo, Sintaxa limbii române. Probleme şi interpretări, Editura
Heliade Rădulescu 1828/1980 = Ion Heliade Rădulescu, Gramatica românească, Sibiu, 1828; ediție
și studiu de Valeria Guțu-Romalo, Editura Minerva, București, 1980.
Ivănescu 1949 = G. Ivănescu, Răspunsurile la patru din cele nouă probleme discutate la Al VI-lea
Congres Internațional al Lingviștilor, Paris, iulie, 1948, în Actes du Sixième Congrès Internatio-
nal des Linguistes/Proceedings of the Sixth Congress of Linguists, Librairie C. Klincksieck, Paris,
1949, p. 167–175.
Ivănescu 1963, 1964 = G. Ivănescu, Gramatica şi logica, I. Structura logică a gândirii ca factor
primar al structurii morfologice a limbii, în AUT, I, 1963, p. 259–267; II. Structura gândirii ca
factor primar al structurii sintactice a limbii¸ în AUT, II, 1964, p. 193–219.
Ivănescu 1965 = G. Ivănescu, Nume şi verb, în Omagiu lui Alexandru Rosetti la 70 de ani, Editura
Academiei R.P.R., Bucureşti, 1965, p. 423–426.
Ivănescu 2004 = G. Ivănescu, Curs de sintaxa limbii române moderne. Editat, adnotat şi prefaţat de
Oana Popârda, Editura Junimea, Iaşi, 2004.
Lambrior 1893 = A. Lambrior, Gramatica română. Sintaxa, Editura Librăriei Kuppermann,
Bucureşti, 1893.
Meillet 1936 = Antoine Meillet, Linguistique historique et linguistique générale, vol. II, Librairie
Klincksieck, Paris, 1936.
Pană Dindelegan 1976 = Gabriela Pană Dindelegan, Sintaxa limbii române, partea I. Sintaxa grupului
verbal, Tipografia Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 1976 (reeditare, pe care nu ne-am pu-
tut-o procura: Editura Aula, Braşov, 1999).
Philippide 1897 = A. Philippide, Gramatica elementară a limbii române, Editura Librăriei Kupper-
mann, Iaşi, 1897.
Seidel 1935 = Eugen Seidel, Geschichte und Kritik der wichtigsten Satzdefinitionen, W. Biedermann,
Jena, 1935.
Şăineanu 1891 = Lazăr Şăineanu, Raporturile între gramatică şi logică. Cu o privire asupra părţilor
cuvântului. Studiu de lingvistică generală, Stabilimentul grafic I. V. Socec, Bucureşti, 1891.
Tiktin 1891–1893 = H. Tiktin, Gramatica română pentru învăţământul secundar. Teorie şi practică,
partea I. Etimologia, 1891; partea II. Sintaxa, 1893; ediţia a II-a prelucrată, vol. I–II, Editura
autorului, Tipografia „Nouă” Grigore Panaitescu, Bucureşti, 1895; ediţia a III-a revăzută de
„COINCIDENTIA OPPOSITORUM”
(Abstract)
The article discusses one of the old issues of grammar, especially of syntactics, applied, this time,
to the Romanian language. It is about the status of the verb to be (as the representative of a specific
category of verbs): copulative or predicative. The article takes into consideration only the views con-
testing the copulative character of to be and, implicitly, the notion of “nominal predicate”, “copula”
and “predicative”. These views come from both the logistic direction, illustrated in the article by
some of G. Ivănescu’s fundamental studies, and from the generative-transformational direction, illus-
trated by Gabriela Pană Dindelegan’s study on the Romanian syntax. At the crossing of these two di-
rections stays G. G. Neamţu’s thesis (in Neamţu 1986). Eventually, the article revises the solutions
provided by GBLR. Based on the studies mentioned above, the author of the article considers that the
verb to be and the other verbs in its class are to be considered predicative verbs, with the syntactic
function of a verbal predicate, the former predicative being an adjunct/complement of the predicate
(verb).
Cuvinte-cheie: copulă, verb copulativ, predicat nominal, predicat verbal.

Keywords: copula, link verb, nominal predicate, verbal predicate.
Universitatea „Tibiscus”
Timişoara, str. Lascăr Catargiu, 6
sergiudrincu@yahoo.com
MELANIA DUMA
RELAȚIONARE ȘI LINEARIZARE:
ÎN AFARǍ CǍ/ÎN AFARǍ DE/ÎN AFARA
1. Introducere
Articolul de față își propune să discute statutul structurilor în afarǎ cǎ/în afarǎ
de/în afara utilizate pentru generarea circumstanțialelor cumulative/exceptive, pre-
cum și implicațiile pe care analiza acestor segmente le are asupra diverselor teorii
actuale. În gramatica generativǎ de tip Minimalist, la care ne vom raporta, orice de-
rivare porneşte de la nivelul Numeraţiei, trece prin domeniul Sintaxei Restrânse/
Narrow Syntax şi ajunge la nivelul Spell-Out, dupǎ care este trimisǎ spre interfaţa
foneticǎ şi semantico-logicǎ. În acest model (Chomsky 1995), nivelul Spell-Out, al
cǎrui rol este de a liniariza structura şi de a insera informaţia lexical-morfologicǎ în
nodurile ale cǎror trǎsǎturi au fost verificate, este accesat o singurǎ datǎ dupǎ ce
întreaga structurǎ a fost procesatǎ la nivelul Sintaxei Restrânse/Narrow Syntax.
J. Uriagereka (1999) propune o modificare la modelul prezentat mai sus prin
formularea Ipotezei Multiple Spell-Out, care se bazeazǎ pe faptul cǎ structurile ale
cǎror trǎsǎturi au fost deja verificate pot fi trimise spre nivelul Spell-Out imediat
dupǎ verificare1. Nivelul va fi accesat de mai multe ori, multiplu, la diferite mo-
mente. Ideea a fost preluatǎ şi elaboratǎ suplimentar de S. D. Epstein şi T. D. Seely
(2002), iar spiritul acesteia se regǎseşte în varianta actualǎ a Minimalismului chom-
skyan (Teoria Fazelor; Chomsky 2000, 2001).
Procesul de Unificare/Merge a douǎ structuri paralele (Duma 2011) pentru cir-
cumstanțialele de față presupune ca cele douǎ componente sǎ fie trimise separat
spre nivelul Spell-Out. Distribuţia complementarǎ a elementului final din cadrul
locuţiunilor subordonatoare (cǎ, de, -a) sugerează, de asemenea, posibilitatea ca
acestea sǎ fie inserate „târziu”.
2. În afarǎ cǎ/în afarǎ de/în afara

2.1. Exemple
În cadrul tipologiei circumstanţialelor restructurate, în afarǎ cǎ/în afarǎ de/în
afara reprezintă elementele de relație specifice circumstanțialului de excepție (1)
sau cumul (2), în funcție de prezența sau absența negației în cadrul regentei.
(1) În afară de mine, nu a mai venit nimeni.
(2) În afară de mine, 0 au mai venit doi colegi.
1
Pentru înțelegerea conceptelor de validare și/sau verificare de trăsături, vezi Chomsky 2001 şi
Pesetsky–Torrego 2004, 2006.
În afarǎ cǎ/în afarǎ de/în afara 237
Ne vom referi doar la circumstanțialul de cumul in cele ce urmează, oferind

setul de exemple supuse analizei (3)–(7):
(3) În afară de mine, au mai venit doi colegi.
(4a) În afara mea, au mai venit doi colegi.
(4b) În afara fetei, au mai venit doi colegi.
(5) În afară că am venit eu, au mai venit doi colegi.
(6) În afară de a veni eu, au mai venit doi colegi.
(7) În afară de frumoasă, e și deșteaptă.
Formal vorbind, existǎ un paralelism între complementizatorul2 că, prepoziția
de și „articolul” -a, opțiunea pentru unul sau altul dintre aceste elemente de relație
depinzând de categoria morfologică a elementului pe care și-l încorporeazǎ drept
complement3.
2.2. Problematică
Studiul își propune:
a. identificarea unui tipar derivativ comun pentru exemplele (3)–(7);
b. analiza statutului lui –a.
2.3. Că vs de vs -a
Identificarea unui proces derivativ comun, unitar, pentru tiparele (3)–(7) ia în
considerare urmǎtoarele trei observaţii :
(8) paralelismul logic al structurilor (Azoulay-Vicente 1988, Berceanu 1971,
Craşoveanu 1969);
(9) paralelismul sintactic al aceloraşi structuri (Pomian 2008);
(10) elipsa (Goodall 1987, Lobeck 1995, Kennedy 2002, Kayne 2005).
Observăm prezenţa simultanǎ în limbǎ a douǎ structuri identice formal în afarǎ
de [+ P] şi în afarǎ de [+ C].
(3) În afarǎ de mine, au mai venit doi colegi.
(5) În afarǎ de a veni eu, au mai venit doi colegi.
O primǎ variantǎ de interpretare constǎ în existenţa a douǎ intrǎri lexicale, sepa-
rate, în Lexicon (înţeles ca un inventar al elementelor lexicale şi gramaticale dintr-
o limbă). Conform acestei abordǎri, nu existǎ o relaţie între cele douǎ elemente
subordonatoare, iar cele douǎ intrǎri sau poziţii ocupate de acestea în Lexicon se
diferenţiazǎ prin seturi de trǎsǎturi distincte, setul T1 şi setul T2. A doua variantǎ
de interpretare constǎ în asumarea prezenţei unei singure intrǎri în Lexicon pentru
ambele elemente subordonatoare. Vom urma aceastǎ a doua variantǎ (inspiratǎ de
Emonds 2001) care, însǎ, aduce cu sine o serie de implicaţii pentru interpretarea
elementelor subordonatoare din limbǎ.
2
R. Kayne (1999) propune noţiunea complementizator prepoziţional pentru complementizatorii
ce selecteazǎ verbe la mod nonfinit în virtutea omologiei formale cu prepoziţia.
3
Folosim aici accepțiunea generativă a termenului „complement”.
238 Melania Duma
Pornind de la acest al doilea punct de vedere, ceea ce lucrarea va sugera este

faptul cǎ, iniţial, elementul subordonator este subspecificat paradigmatic 4 (pentru
valorile sale posibile), dar cǎ acesta actualizeazǎ unul din exponenţii sǎi (prepozi-
ţie, complementizator prepoziţional, complementizator sau determinator), în func-
ţie de elementul atras în poziţie de complement.
În ceea ce priveşte structurile în afarǎ de/în afara/în afarǎ cǎ, statutul com-
pozit este evident: un GAdvb constant, în afar(ǎ), şi un element subordonator: de,
-a, cǎ. Aceastǎ decumulare aratǎ faptul cǎ:
(11) elementul ce funcţioneazǎ ca operator semantic şi care dǎ semnificaţia circum-
stanţialǎ este GAdvb;
(12) elementul ce conferǎ caracterul subordonator este partea finalǎ ce poate avea va-
loare de prepoziţie, determinator sau complementizator .
Indiferent de natura elementului subordonator Prep/Comp/Det, şi, ţinând cont
de faptul cǎ, în funcţie de natura complementului incorporat, este actualizat un ele-
ment prepoziţional, determinator sau complementizator, derivarea ar trebui sǎ inte-
greze aceastǎ alternanţǎ, astfel încât elementele subordonatoare înseşi sǎ fie gene-
rate ca rezultat al derivǎrii. În loc sǎ se considere cǎ elementul subordonator este
generat cu forma sa foneticǎ, în afarǎ de, în afara sau în afarǎ cǎ, propunem sǎ se
considere cǎ aceste forme sunt derivate, produse în sintaxǎ. Acest tip de abordare
este economic5 din douǎ motive:
(13) apeleazǎ la un inventar de trǎsǎturi comune, minimaliste, elementelor în afarǎ
de/cǎ/sǎ/-a, operând cu o intrare în cadrul Numeraţiei;
(14) reduce efortul computaţional.
Ceea ce motiveazǎ un astfel de demers este ideea cǎ elementele subordonatoare
sunt reunite în lexiconul funcţional de un arhielement al cǎrui rol este acela de a
subordona. Deoarece computaţia lucreazǎ cu interacţiunea dintre trǎsǎturi formale,
nu dintre forme fonetice, se poate asuma ideea cǎ sintaxa restrânsǎ opereazǎ doar
asupra trǎsǎturilor formale din cadrul acestui arhielement în maniera propusǎ de
Morfologia Distribuitǎ (note). Ceea ce duce la individualizarea fiecǎrui element
subordonator în parte este o trǎsǎturǎ suplimentarǎ, actualizatǎ diferit pentru Prep/
4
A. Cardinaletti şi M. Starke (1999) propun o analizǎ detaliatǎ a tipurilor de pronume din limbi,
propunând trei categorii structurale: pronume tari (strong pronouns), pronume slabe (weak pronouns)
şi clitice (clitics). Cele trei tipuri de pronume sunt ordonate pe o scarǎ a deficienţei structurale în
pronume tari > pronume slabe > clitice, astfel încât trǎsǎturile şi proiecţiile sunt actualizate maximal
de pronumele tari, urmând ca pronumele slabe şi cliticele sǎ actualizeze cu una, respectiv douǎ
proiecţii în minus faţǎ de pronumele tari. Ceea ce diferenţiazǎ tipurile de pronume este prezenţa sau
absenţa, deci actualizarea sau nonactualizarea unei sau a douǎ proiecţii structurale. Sugestia finalǎ
este aceea cǎ procesul derivativ este unul de restrângere şi alegere a uneia din opţiunile unei
paradigme prin reducerea trǎsǎturilor din cadrul proiecţiei maximale posibile. Un raţionament similar
poate fi aplicat pentru elementele subordonatoare în afarǎ cǎ/în afara.
5
Reamintim cǎ unul din dezideratele abordǎrii generative şi a programului Minimalist, în special,
este acela de a identifica mecanismele care asigurǎ eficienţa realǎ a sistemului computaţional.
Comp/Det. În funcţie de actualizarea uneia dintre aceste trǎsǎturi, complementul

atras va fi de naturǎ argumentalǎ sau verbalǎ. Sintaxa acţioneazǎ, astfel, asupra de-
rivǎrii nodurilor funcţionale.
Ideea, conform cǎreia analiza elementelor subordonatoare trebuie sǎ conducǎ la
identificarea unui set de trǎsǎturi comune tuturor elementelor subordonatoare, se
regǎseşte în Cardinaletti–Starke 1999 şi Roberts–Roussou (2003). I. Roberts şi
A. Roussou (2003) analizeazǎ elementele funcţionale din limbi romanice şi germa-
nice diacronic, ajungând la concluzia cǎ în multe cazuri categoriile Prep/Det/Comp
sunt înrudite etimologic. Aceastǎ constatare îi duce la postularea ipotezei cǎ aceste
trei categorii sunt exponentele unei arhicategorii care subînscrie trǎsǎturile acestor
categorii. În funcţie de trǎsǎturile sintactice selectate în cadrul Numeraţiei şi al pro-
cesului derivativ aferent sintaxei restrânse aceste trǎsǎturi vor fi lexicalizate pre-
cum Prep/Det/C.
Mai mult, un astfel de demers este consonant cu studiile unor cercetǎtori pre-
cum E. van Gelderen (2009), care identificǎ, pentru limba englezǎ, cicluri evolutive
de gramaticalizare, sau P. Hopper şi E. Traugott (2003), care studiazǎ procesul de
gramaticalizare diacronic. Elementul comun acestor studii este ideea cǎ, diacronic,
setul de trǎsǎturi caracteristic unui centru funcţional îşi modificǎ structura. Astfel, o
prepoziţie specializatǎ devine o prepoziţie default, adicǎ o prepoziţie fǎrǎ conţinut
semantic, cu rol exclusiv subordonator sau cu proprietǎţi cazuale nesaturate. Exem-
plul clasic, în acest sens, îl constituie prepoziţia DE (în limbile romanice) şi OF (în
limbile germanice). Un alt exemplu îl constituie ciclul relativ în cadrul cǎruia ele-
mentul ce ocupǎ poziţia de specificator al unui centru funcţional cu specificaţii cri-
teriale este perceput drept centru funcţional în sine. Exemplul clasic, în acest sens,
îl constituie paradigma wh-/that din limba englezǎ (van Gelderen 2009).
Revenind la elementele subordonatoare româneşti citate anterior, în mǎsura în
care aceste elemente subordonatoare pot fi interpretate prin prisma unei arhicate-
gorii subiacente, procesul derivativ devine unul cu adevǎrat minimalist, utilizând
un inventar clar stabilit de trǎsǎturi, un proces în care elementele funcţionale nu
sunt generate ca entitǎţi monolitice, ci ca seturi de trǎsǎturi a cǎror combinaţie ge-
nereazǎ elemente subordonatoare manifestate distinct din punct de vedere lexical.
Atunci când una din valorile nodului relaţional, anume C/P/Det, este atribuitǎ
structurii, aceasta poate fi consideratǎ finalizatǎ, deci complet derivatǎ. Care este
mecanismul care permite selectarea uneia dintre cele trei valori în detrimentul ce-
leilalte?
(15) Elipsa şi momentul la care se realizeazǎ elipsa elementului comun;
(16) Atragerea domeniului ce conţine variabila de tip contrast sau a variabilei în sine,
deci simplu spus opţiunea de a deplasa sau de a nu deplasa variabila (i.e. omologul).
2.4. Elipsa
Elipsa poate fi definitǎ drept procedeul de economie lingvisticǎ prin care se su-
primǎ prezenţa formalǎ, explicitǎ, a unui termen identic cu alt termen prezent în
acelaşi co-text. Elipsa este licenţiatǎ de paralelism şi de accentuare (Merchant
240 Melania Duma
2001). Aceastǎ idee este cel mai bine subliniatǎ de J. Merchant (2001, p. 6) care
afirmǎ cǎ existǎ sintaxǎ în zonele non-manifeste (There is syntax in the silence).
În plus, elipsa unui segment α este posibilǎ dacǎ şi numai dacǎ α reprezintǎ o
presupoziţie sau este poziţionat în interiorul unui constituent care funcţioneazǎ ca
presupoziţie (given-ness), deci non-marcat [+ Focus]. Dacǎ raportǎm aceste in-
formaţii la problematica circumstanţialelor studiate, vom constata cǎ circumstan-
ţialul are trǎsǎtura [+ presupoziţie], deci cǎ acesta exprimǎ informaţie veche. Ipo-
teza unei elipse care acţioneazǎ asupra unui nivel propoziţional iniţial pe care îl re-
duce la un GComp[– finit] sau GPrep devine astfel viabilǎ.
Raportul de identitate corespunde mecanismelor de licenţiere/validare (ceea ce
permite realizarea sau prezenţa elipsei în cadrul unui enunţ) şi identificare a struc-
turii elidate permiţând recuperarea informaţiei semantice elidate. Lucrǎrile de spe-
cialitate variazǎ în ceea ce priveşte sensul raportului de identitate.
Pe de o parte, identitatea este consideratǎ un fapt semantic, licenţiat la nivelul
FL. Pe de altǎ parte, identitatea este consideratǎ un raport sintactic de paralelism
între douǎ structuri care se aflǎ situate la aceeaşi adâncime structuralǎ. Acest punct
de vedere din urmǎ are în centru noţiunea de izomorfism. Alte pǎreri leagǎ ideea de
identitate, sintacticǎ sau semanticǎ, cu nivelul prozodic, astfel încât elipsa este mo-
tivatǎ de prezenţa unuia dintre termenii identici într-o poziţie de contrast faţǎ de ce-
lǎlalt termen, poziţie de topic sau focus (Wilder 1995, Kennedy 2002, Lechner
2004, Winkler 2005).
În modelele derivative mai noi6 (Aelbrecht 2008) care utilizeazǎ teoria Fazelor,
elipsa nu mai este consideratǎ un fenomen cu aplicabilitate exclusivǎ la nivelul in-
terfeţelor, ci un fenomen ce acţioneazǎ atât la nivelul Sintaxei Restrânse, cât şi la
nivel de interfaţǎ.
Prin urmare, abordǎrile anterioare, conform cǎrora elipsa este fenomen FL sau
FF, devin complementare, nu contradictorii. Ceea ce lucrarea de faţǎ îşi propune
este sǎ exploreze ideea cǎ, în funcţie de momentul (sintactic) în care se produce
elipsa, circumstanţialele restructurate vor fi generate cu elemente subordonatoare
diferite. Rolul elipsei în sintaxa circumstanţialelor restructurate devine acela de a
marca diferite configuraţii pentru elementele subordonatoare. Astfel, elipsa nu mai
este un fenomen de suprafaţǎ, ci o relaţie sintacticǎ ce acţioneazǎ atât asupra setu-
rilor de trǎsǎturi abstracte nelexicalizate, cât şi asupra structurilor constituite lexical
sau linearizate.
Un element important ce trebuie clarificat este însǎ şi statutul lui în afarǎ. Ele-
mentul adverbial comun, în afar(ǎ), poate fi asociat unui operator semantic ce con-
ţine o trǎsǎtura criterialǎ [Kon] (Molnar–Winkler 2010) care cautǎ în domeniul sǎu
o variabilǎ marcatǎ identic. Nodul Force/Forţǎ7 este responsabil pentru stabilirea ti-
6
L. Aelbrecht (2008) analizeazǎ fenomenul Modal Complement Ellipsis/Elipsa Complementului
Modal, iar M. Baltin (2010) fenomenul pro-formelor verbale.
7
GComp = Force/Forţǎ < Topic < Focus < Topic < Fin < Flex.
pului enunţiativ (enunţ independent/enunţ subordonat), precum şi ca locus pentru

verificarea informaţiilor de tip pragmatic. Nodul Topic gǎzduieşte informaţia deja
prezentǎ sau cunoscutǎ în contextul lingvistic sau situaţional, în timp ce nodul
Focus gǎzduieşte informaţia de tip nou, având proprietǎţi cuantificaţionale.
Astfel, dacǎ proiecţia Topic transmite ideea de preuspoziţie, Focus transmite
nonpresupoziţia. R. Sornicola (1996, p. 334) atrage atenţia asupra faptului cǎ no-
durile Topic şi Focus nu trebuie disociate de contextul sau de domeniul în care
apar. Astfel, poziţia Topic este asociatǎ cu ideea pragmaticǎ de tip „centrul aten-
ţiei” (centre of attention), în timp ce Focus este asociat cu ideea pragmaticǎ de
„proeminenţǎ” (prominence), proeminenţǎ ce intrǎ în tandem cu mijloacele supra-
segmentale intonative.
Pentru V. Molnar şi S. Winkler (2010), [Kon] reuneşte proprietǎţi atât ale Topi-
cului, cât şi ale Focusului. Noţiunea Kontrast acoperǎ un mecanism mixt: un meca-
nism de scoatere în evidenţǎ, deci de atribuire a proeminenţei (trǎsǎturǎ asociatǎ
canonic cu Focus) şi un mecanism creator de coerenţǎ (trǎsǎturǎ asociatǎ canonic
cu Topic).
2.5. Liniarizare şi derivare
Pornind de la ideea lui R. Kayne (1994), conform cǎreia, pentru a lineariza o
structurǎ sintacticǎ aceasta trebuie sǎ aibǎ la bazǎ principiul asimetric, vom consi-
dera cǎ operatorul [Kon] este cel care induce raportul asimetric dintre structurile
sau domeniile ce includ structuri aflate în raport contrastiv. Astfel, în douǎ structuri
paralele de tipul α1 + β1 şi α1 + β2, elementele aflate în raport contrastiv sunt β1 şi
β2, iar elementul α1 este cel ce are teoretic posibilitatea sǎ fie elidat. Contrastul
dintre β1 şi β2 este unul sintactic în mǎsura în care β1 şi β2 se aflǎ la aceeaşi adân-
cime, reprezentaţional vorbind, dar şi semantic, în mǎsura în care β1 şi β2 sunt re-
laţionate sintactic de elemente ce au acelaşi sens. Operatorul va cǎuta, prin urmare,
variabilele specificate cu trǎsǎtura opţionalǎ [Kon].
Unificarea/Merge va atrage cu sine douǎ posibilitǎţi:
(17) fie operatorul va atrage domeniul sintactic în care se gǎseşte variabila,
(18) fie operatorul va atrage doar variabila în sine.
Dacǎ operatorul va atrage domeniul în care se gǎseşte variabila, circumstanţialul
rezultat va fi materializat drept GComp. Dacǎ operatorul va atrage doar variabila,
circumstanţialul va fi materializat drept GPrep.
Pentru ca operatorul sǎ atragǎ variabila, iar rezultatul sǎ fie un Gprep, e nevoie ca:
a. variabila sǎ se deplaseze spre periferia stângǎ a fazei,
b. elipsa sǎ acţioneze asupra acestui complement al fazei rǎmas în urma de-
plasǎrii, înainte de momentul Spell-Out.
(19)
a. [α1…β2Kon] [α1…β1],
b. insereazǎ elementul [Kon] şi deplaseazǎ omologul/variabila în Spec, Kon,
c. [Specβ2i [OPKon [β2i …[α1…tβ2]]]].
242 Melania Duma
Pentru ca operatorul sǎ atragǎ domeniul variabilei, iar rezultatul sǎ fie un

GComp e nevoie ca:
a. variabila sǎ nu se deplaseze spre periferia stângǎ a fazei,
b. elipsa sǎ acţioneze doar dupǎ Spell-Out (dar limitat, ca fapt stilistic).
(20)
a. [α1…β2Kon] [α1…β1],
b. insereazǎ elementul [Kon] şi deplaseazǎ domeniul.
Trǎsǎtura [Kon] completeazǎ arhitectura propusǎ de Rizzi (1997) pentru enunţ:
2.6. -a
Dacǎ nu privim lucrurile unitar prin conceptul de deplasare (înţeleasǎ ca vali-
dare), ci considerǎm cǎ pentru unele GDet structura de suprafaţǎ se obţine prin e-
lipsǎ, iar în alte cazuri, prin deplasare, atunci nu putem explica de ce în mod uni-
form segmentul în afara atribuie Gen şi Caz.
În ceea ce priveşte de, respectiv -a, poziţia lor de centre funcţionale aflate în
distribuţie complementarǎ, rolul lor de a subordona şi capacitatea lor de a
determina valoarea cazualǎ a GDet atras, ne determinǎ sǎ credem cǎ studiul
valorilor centrelor funcţionale necesitǎ o analizǎ atentǎ. Statutul de prepoziţie a lui
de nu necesitǎ discuţii extinse, însǎ statutul lui -a rǎmâne problematic. Puţini sunt
cei care acceptǎ cǎ –a este Det în structuri precum în afara. Sigur, în spiritul
paralelismului cu în locul, valoarea de Det a acestui -a devine plauzibilǎ, dar încǎ
neconvingǎtoare pentru mulţi.
Cert este cǎ în românǎ nu vom spune niciodatǎ *în afara meu, aşa cum nu
putem spune nici *în locul mea. Acceptând ideea unui acord/concord formal
(Neamţu 2007) între în afara/în locul şi mea/meu, trebuie sǎ identificǎm sursa
acestuia. Elementul -a/-ul în calitate de Det (pe care îl considerǎm indiscutabil aici
doar pentru a surprinde o posibilǎ interpretare a structurii) are un dublu rol, pe de o
parte, atribuirea specificitǎţii nominalului, iar, pe de altǎ parte, verificarea trǎsǎtu-
rilor sale [–interpretabile] în prezenţa unui nominal. Prin aceastǎ ultimǎ verificare
de trǎsǎturi, Det este capabil sǎ transmitǎ informaţii precum cele de gen şi numǎr.
În românǎ, Det transmite şi informaţie de tip caz. În mod normal, Det se ridicǎ la
N, acesta fiind un procedeu standard, productiv în românǎ. Însǎ, în unele structuri
cu distribuţie limitatǎ, cum este cazul lui în afara/în locul, considerǎm cǎ Det face
corp comun cu segmente precum în afar-/în loc care probabil au suferit o gramati-
calizare. Cert este cǎ, datoritǎ caracterului nominal a lui afar-/loc, Det îşi gǎseşte
un suport formal potrivit.
Cei care considerǎ cǎ acest segment, -a/-ul, nu este Det (GALR 2005/2008),
considerǎ cǎ valoarea este una de particulǎ sau formant. Studiul particulelor (den
Dikken 2007) a scos în evidenţǎ faptul cǎ particulele sunt inerte formal, cǎ nu intrǎ
în relaţii de concord şi cǎ se apropie foarte mult de statutul unor instrumente gra-
maticale. Dacǎ luǎm în considerare aceste aspecte, atunci -a/-ul sunt nişte formanţi
neobişnuiţi din punct de vedere gramatical.
Întrucât forma Det -a/-ul acoperǎ trǎsǎturi precum masc/fem + sg, se observǎ
cǎ, în comparaţie cu paradigma completǎ a Det, aşa cum apare aceasta la substan-
tive, -a/-ul sunt forme mai puţin specificate, cu paradigmǎ incompletǎ. De aici pu-
tem presupune o deficienţǎ structuralǎ în paradigma lui Det românesc, astfel încât
formele -a/-ul din cadrul în afara/în locul sǎ reprezinte paliere inferioare ale tipo-
logiei lui Det8.
Clarificarea statutului segmentelor -a/-ul ca exponenţi deficienţi/defectivi ai
unei arhicategorii Det ar putea fi susţinutǎ şi de studiul lui Grosu 1994 care
decumuleazǎ pronumele personale şi paradigma al/a/ai/ale, remarcând compoziţio-
nalitatea lor, anume o rǎdǎcinǎ + Det.
O altǎ problemǎ legatǎ de Deplasare este statutul trǎsǎturii Caz şi a modului în
care aceasta este verificatǎ, precum şi principiul Relativized Minimality/Minimali-
tate Relativizatǎ (Rizzi 1997).
În ceea ce priveşte cazul, acesta trebuie atribuit cu una din valorile sale posibile
unui GDet. Categoria cazului face un GDet vizibil. Cazul este o trǎsǎturǎ [–inter-
pretabilǎ] la nivelul nominalului, fiind atribuitǎ într-o configuraţie localǎ Spec-
Centru sau Centru-Complement. Mai mult, cazul este atribuit de cel mai apropiat
element capabil sǎ îl atribuie. Aceste constatǎri au îndemnat-o pe G. Giusti (2005)
sǎ considere cǎ un GDet are o proiecţie superioarǎ GK (unde K = caz).
Cert e faptul cǎ aceastǎ categorie, cea a cazului, trebuie validatǎ de îndatǎ ce a-
ceasta intrǎ într-o configuraţie localǎ cu un element ce are potenţialul de a atribui caz.
O structurǎ precum în afarǎ de mine = în afarǎ + de + mine presupune un stadiu
propoziţional pentru a se asigura paralelismul structural şi atribuirea rolului theta.
Dacǎ refacem aceastǎ structurǎ, observǎm cǎ în cadrul acestei etape, elementul
omolog se aflǎ într-o configuraţie localǎ cu un element regent ce îi poate atribui caz:
(21)
a. Prep (cu) … Acc
b. v …Acc
c. T …Nom
Cu toate acestea, elementul care decide cazul omologului în structuri precum în
afarǎ de mine/în afara mea/în afara problemei este elementul final al „locuţiunii”.
De aici rezultǎ observaţia cǎ, pentru ca acest al doilea element ce atribuie caz sǎ
poatǎ sǎ se manifeste, primul element ce ar putea sǎ atribuie caz trebuie blocat. Însǎ
aceastǎ afirmaţie este problematicǎ, întrucât este contrarǎ principiului Minimalitǎţii
Relativizate (22).
(22) Minimalitate Relativizatǎ – Rizzi 1997, p. 7
X guverneazǎ pe Y dacǎ nu existǎ un Y, astfel încât
(i) Z sǎ fie un potenţial element-guvernant pentru Y
(ii) Z îl c-comandǎ pe Y.
8
Într-o lucrare viitoare, ne vom ocupa de problematica deficienţei structurale pentru Det româ-
nesc, arǎtând cǎ, în momentul în care paradigma totalǎ a lui Det nu apare sistematic, apropierea lui
Det de statutul Prep este iminentǎ.
244 Melania Duma
Pentru circumstanţialul studiat, acest principiu prezice cǎ omologii ar trebui sǎ

primeascǎ caz în faza unde sunt Unificaţi/Merged in situ, iar acest lucru este con-
trar realitǎţii.
O predicţie similarǎ este realizatǎ şi de teoria Fazelor (Chomsky 2001). Dacǎ
circumstanţialele cumulative au toate la origine o structurǎ propoziţionalǎ, atunci
trebuie sǎ acceptǎm cǎ, de îndatǎ ce faza inferioarǎ Gv este finalizatǎ, aceasta va fi
trimisǎ spre Spell-Out, dupǎ Deplasarea în prealabil a elementelor relevante pentru
faza urmǎtoare. Practic, ar fi nevoie ca, pentru circumstanţialele cumulative, omo-
logul/variabila sǎ se deplaseze spre periferia fazei înainte sǎ îi fie atribuit cazul ma-
tricial.
Douǎ elemente ne îndeamnǎ sǎ considerǎm cǎ aceastǎ propunere este validǎ. În
primul rând, se observǎ diferenţa dintre
(3) În afarǎ de mine, au mai venit trei.
(6) În afarǎ de a veni eu, au mai venit trei.
Admiţând echivalenţa segmentelor [în afarǎ de mine], respectiv [în afarǎ de a
veni eu], se observǎ cǎ pronumele personal Pers1 are cazul Ac în (3) şi cazul Nom în
(6). Pentru cǎ segmentul de (3) este singurul care motiveazǎ apariţia cazului Ac
„mine”, acest fapt înseamnǎ cǎ pronumele a trebuit sǎ se deplaseze din poziţia iniţialǎ
postverbalǎ. Non-deplasarea acestui pronume cu rol de variabilǎ induce structura (6).
În al doilea rând, studii recente (Brattico 2008) aduc în discuţie cazul limbii
finlandeze, unde, în ciuda unui element local ce poate atribui Nom, inserarea unui
Neg sau a unei trǎsǎturi focale determinǎ nu apariţia Nom, ci a partitivului. Aceste
studii, deşi nu se ocupǎ de problematica în cauzǎ, scot în evidenţǎ faptul cǎ atribu-
irea cazului la distanţǎ este posibilǎ. De altfel, tot P. Brattico (Newcastle workshop
2011) sugereazǎ cǎ verificarea cazului la distanţǎ eludeazǎ principiile care stau la
baza conceptului de fazǎ. Practic, faza trebuie sǎ fie conceputǎ suficient de flexibil
pentru a permite atribuirea cazului de un element aflat la distanţǎ.
Revenind la elipsǎ şi la teoria fazelor, în momentul în care o fazǎ inferioarǎ de
tip Gv se scindeazǎ în elementele relevante pentru faza GComp (elemente ce ocupǎ
Spec, PH sau PH0) şi elementele nerelevante pentru aceasta (elemente ce ocupǎ po-
ziţia de Complement al PH), Complementul fazei este trimis spre Spell-Out pentru
Pronunţie/Linearizare. În condiţiile unei identitǎţi cu un alt termen identic semantic
şi izomorfic anterior, Complementul PH poate fi elidat sau nepronunţat. Astfel,
dacǎ domeniul variabilei este atras de operatorul cumulativ, atunci variabila nu se
deplaseazǎ, deci verificarea cazului unui GDet se desfǎşoarǎ în mod normal, iar
elipsa nu are loc şi nu are voie sǎ aibǎ loc (23 a, b vs 23 c, d)
(23)
a. În afarǎ cǎ vin eu, …
b. În afarǎ de a veni eu, …
c. *În afarǎ cǎ [vine] eu, …
d. *În afarǎ de [a venie] eu, …
Dacǎ variabila este atrasǎ de operatorul cumulativ, atunci prin deplasarea în

Specificatorul fazei din care face parte, variabila va lǎsa în urma ei un Complement
PH. Dupǎ cum ne spune şi teoria, Complementul PH (adicǎ al unei faze) este un
obiect ce poate fi trimis în mod legitim spre nivelul Spell-Out. În baza identitǎţii
acestui Complement PH cu unul faţǎ de care întreţine paralelism structural, nivelul
Spell-Out este autorizat sǎ nu îl Pronunţe.
(24)
[În afarǎ de + [GDeti [a veni GDetti]]]
Spec, PH Complement PH
(trimis spre Spell-Out pentru non-pronunţie)

Morfologia Distribuitǎ (Halle–Marantz 1994; Embick–Noyer 2001, 2007) con-
siderǎ cǎ elementele morfologice lexicale şi cele funcţionale sunt inserate în etape
computaţionale diferite. Dacǎ Radicalii/Roots, adicǎ elementele lexicale, sunt inse-
rate ab initio în Numeraţie şi sunt folosite de sintaxǎ ca atare, morfemele abstracte
(cu rol funcţional) sunt subspecificate iniţial. Astfel, rolul fundamental al sintaxei
este sǎ le specifice, sǎ le concretizeze, sǎ le dea o valoare. Distribuţia cǎ/sǎ/de
/-a/-ul a segmentului final din cadrul locuţiunilor cumulative aratǎ cǎ acestea sunt
exponente ale unei categorii/arhicategorii iniţiale care primeşte valorile amintite
mai sus, fapt ce confirmă Subset Principle (Embick–Noyer 2007).
4. Concluzii
Dacǎ operatorul va atrage domeniul în care se gǎseşte variabila, circumstanţialul
rezultat va fi materializat drept GComp. Dacǎ operatorul va atrage doar variabila,
circumstanţialul va fi materializat drept GPrep.
Pentru ca operatorul sǎ atragǎ variabila, iar rezultatul sǎ fie un GPrep e nevoie
ca:
– variabila sǎ se deplaseze spre periferia stângǎ a fazei;
– elipsa sǎ acţioneze asupra acestui complement al fazei rǎmas în urma deplasǎrii,
înainte de momentul Spell-Out.
Pentru ca operatorul sǎ atragǎ domeniul variabilei, iar rezultatul sǎ fie un
GComp e nevoie ca:
– variabila sǎ nu se deplaseze spre periferia stângǎ a fazei;
– elipsa sǎ acţioneze doar dupǎ Spell-Out (dar limitat, ca fapt stilistic).
246 Melania Duma

Aelbrecht 2008 = L. Aelbrecht, Dutch modal complement ellipsis, în O. Bonami, P. Cabredo,
Empirical Issues, in „Formal Syntax and Semantics”, 2008, p. 7–34.
Azoulay-Vicente 1988 = A. Azoulay-Vicente, La syntaxe de ne…que., în „Lingvisticae Inves-
tigationes”, 12, 1998, p. 205–233.
Baltin 2010 = M. Baltin, The Nonreality of Doubly Filled Comps, în „Linguistic Inquiry”, XLI, 2010,
p. 331–335.
Berceanu 1971 = Barbu B. Berceanu, Sistemul gramatical al limbii române. Reconsiderare,
Bucureşti, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1971.
Brattico 2008 = P. Brattico, Kayne’s model of Case and Finnish nominal phrases, în „Nordic Journal
of Linguistics”, XXXI, nr. 2, p. 135–160.
Cardinaletti–Starke 1999 = A. Cardinaletti, M. Starke, The Typology of structural deficiency. A Case
study of three classes of pronouns, în H. van Riemsdijk (ed.), Clitics in the Languages of Europe,
Mouton–de Gruyter, Berlin, p. 145–233.
Chomsky 1995 = N. Chomsky, The Minimalist Program, MIT Press, Cambridge Massachusetts,
1995.
Chomsky 2001 = N. Chomsky, Derivation by phase, în K. Hale (ed.), A Life in Language, MIT Press.,
Cambridge Massachusetts, 2001, p. 1–52.
Chomsky 2000 = N. Chomsky, Minimalist Inquiries: The Framework, în R. Martin, D. Michaels, J.
Uriagereka (eds), Step by Step, MIT Press, Cambridge Mass., 2000, p. 89–155.
Craşoveanu 1969 = D. Craşoveanu, Sînt circumstanţiale complementele opoziţional, cumulativ şi de
excepţie, precum şi subordonatele corespunzătoare?, în LR, XVIII, 1969, nr. 2, p. 147–155.
Dikken 2007 = M. den Dikken, Phase Extension: Contours of a Theory of the Role of Head Move-
ment in Phrasal Extraction, în „Theoretical Linguistics”, XXXIII, 2007, p. 1–41.
Duma 2011 = M. Duma, Restructurarea circumstanțială în limba română contemporană (teză de
doctorat, ms.).
Embick–Noyer 2007 = D. Embick, R. Noyer, Distributed Morphology and the Syntax-Morphology
Interface, în G. Ramchand, C. Reiss (eds), The Oxford Handbook of Linguistic Interfaces, Oxford
University Press, Oxford, 2007, p. 289–324.
Embick–Noyer 2001 = D. Embick, R. Noyer, Movement Operations after Syntax, în „Linguistic
Inquiry”, IV, 2001, nr. 4, p. 555–595.
Emonds 2001 = J. Emonds, Lexicon and Grammar. The English Syntacticon, Mouton–de Gruyter,
Berlin, 2001.
Epstein 2002 = S. D. Epstein, T. Daniel Seely, Rule applications as Cycles in a Level-Free Syntax, în
S. D. Epstein, T. Daniel Seely (eds), Derivation and Explanation in the Minimalist Program,
Blackwell, UK, 2002, p. 65–82.
Giusti 2005 = G. Giusti, At the Left Periphery of the Romanian Noun Phrase, în M. Coene,
L. Tasmovski. On Space and Time in Language, Editura Clusium, Cluj-Napoca, 2005, p. 22–114.
Goodall 1987 = G. Goodall, Parallel Structures in Syntax: Coordination, Causatives and
Restructuring, Cambridge University Press, Cambridge, 1987.
Grosu 1994 = A. Grosu, Three studies in Locality and Case, Routledge, London, 1994.
Halle–Marantz 1994 = M. Halle, A. Marantz, Some key features of Distributed Morphology, în „MIT
Working Papers in Linguistics”, nr. 21, 1994, p. 275–288.
Harley–Noyer 1999 = H. Harley, R. Noyer, ‘Distributed Morphology’, în „Glot International”, IV,
1999, nr. 4, p. 3–9.
Hooper–Traugott 2003 = P. Hopper, E. Traugott, Grammaticalization, Cambridge University Press,
Cambridge, 2003.
Kayne 1994 = R. Kayne, The Antisymmetry of Syntax, MIT Press., Cambridge Massachussets, 1994.
Kayne 1999 = R. Kayne, Prepositional Complementizers as Attractors, în „Probus”, XI, 1999, nr. 1,
p. 39–73.
Kennedy 2002 = C. Kennedy, Comparative Deletion and Optimality in Syntax, în „Natural Language
and Linguistic Theory”, XX, 2002, p. 553–621.
Lechner 2004 = W. Lechner, Ellipsis in Comparatives, Walter de Gruyter, Berlin, 2004.
Lobeck 1995 = A. Lobeck, Ellipsis. Functional Heads, Licensing and Identification, Oxford Univer-
sity Press, New York–Oxford, 1995.
Merchant 2001 = J. Merchant, The Syntaxof Silence. Sluicing, Islands and the Theory of Ellipsis,
Oxford University Press, New York–Oxford, 2001.
Molnar–Winkler 2010 = V. Molnar, S. Winkler, Edges and gaps: Contrast at the interfaces, în
„Lingua”, CXX, 2010, p. 1392–1415.
Neamţu 2007 = G. G. Neamţu, Teoria şi practica analizei gramaticale. Distincţii şi ... distincţii.
Ediţia a II-a, Editura Paralela 45, Pitești, 2007.
Pesetsky–Torrego 2001 = D. Pesetsky, E. Torrego, T-to-C Movement: Causes and Consequences, în
M. Kenstowicz (ed.), Ken Hale: A Life in Language, MIT Press, Cambridge Massachussets, 2001,
p. 355-426.
Pesetsky–Torrego 2004 = D. Pesetsky, E. Torrego, Tense, Case, and the Nature of Syntactic Cate-
gories, în J. Guéron, J. Lecarme (eds), The Syntax of Time, MIT Press, Cambridge Massachussets,
2004, p. 495–537.
Pesetsky–Torrego 2006 = D. Pesetsky, E. Torrego, Probes, Goals, and the Nature of Syntactic Cate-
gories, în Y. Otsu (ed.), Proceedings of the Seventh Tokyo Conference on Psycholinguistics,
Hituzi Syobo Publishing Company, Tokyo, 2006, p. 25–60.
Pomian 2008 = I. Pomian, Construcţii complexe în sintaxa limbii române, Editura Paralela 45, Piteşti,
2008.
Rizzi 1997 = L. Rizzi, The Fine Structure of the Left Periphery, în „Haegeman”, 1997, p. 281–337.
Roberts–Roussou 2003 = I. Roberts, A. Roussou, Syntactic Change. A Minimalist Approach to Gram-
maticalization, Cambridge University Press, Cambridge, 2003.
Sornicola 1996 = R. Sornicola, Topic, Focus and Word Order, în K. Brown, K. Miller, The Concise
Encyclopedia of Syntactic Structures, Cambridge University Press, Cambridge, 1996, p. 331–339.
Uriagereka 1999 = J. Uriagereka, Multiple Spell-Out, în S. Epstein, N. Hornstein (eds), Working
Minimalism, MIT Press, Cambridge Massachussets, 1999, p. 251–282.
Gelderen 2009 = E. van Gelderen, Renewal in the Left Periphery. Economy and the Complementiser
Layer, în „Transactions of the Philological Society”, CVII, 2009, p. 131–195.
Wilder 1995 = N. Wilder, Antecendent-containment and ellipsis, în „FAS Papers in Linguistics”, IV,
1995, p. 132-165.
Winkler 2005 = S. Winkler, Ellipsis and Focus in Generative Grammar, Mouton–de Gruyter, Berlin–
New York, 2005.
GRAMMATICAL RELATIONS AND LINERIZATION: ÎN AFARǍ CǍ/ÎN

AFARǍ DE/ÎN AFARA
(Abstract)
The paper focuses on the syntactic status of three Romanian linking devices, în afarǎ cǎ/în afarǎ
de/în afara, which are used in generating addition (in addition to) and exception adverbials (except),
as well as on the implications that the analysis of these segments have on various current theories. For
Minimalism, any derivation goes through a hierarchical process of compilation before being
linearized at Spell-Out. Uriagereka’s (1999) Multiple Spell-Out hypothesis, and Chomsky’s (2000,
2001) Phase Theory reveal significant insight into the treatment of Romanian addition and exception
248 Melania Duma
adverbials. The paper argues in favour of parametrised derivations for Romanian adverbials, showing
that the PPs and the non-finite CPs originate from a single source despite the heterogeneous syntactic
output.
Cuvinte-cheie: derivare, Minimalism, trăsături, contrast.

Keywords: derivation, Minimalism, phases, features, contrast.
Cluj-Napoca, Piața Mihai Viteazul, 33/12

duma_melania@yahoo.com
EMESE FAZAKAS
RELAŢIA BENT–KINT ‘INTERIOR–EXTERIOR’

REFLECTATĂ ÎN FUNCŢIILE ABSTRACTE ALE
VERBELOR PREFIXATE ÎN LIMBA MAGHIARĂ.
ANALIZĂ DIACRONICĂ ŞI COGNITIVĂ
1. Introducere
1.1. Obiectul lucrării şi datele lingvistice
Lucrarea face parte dintr-un studiu mai amplu, în cadrul căruia caut răspuns la
următoarele întrebări: care sunt condiţiile care determină folosirea şi ataşarea prefi-
xelor la verbe?, care este modul şi de ce se schimbă prefixele unor anumite verbe,
în timp ce înţelesul iniţial se păstrează?. Lucrările sintetice asupra istoriei limbii
maghiare (Soltész 1959; Benkő 1991, 1992, 1995; Kiss–Pusztai 2003) vorbesc nu-
mai despre cum şi când au apărut prefixele verbale, însă nu explică de ce au apărut
sau de ce se schimbă ele. Răspunsurile se pot afla mai uşor – aşa cum am arătat şi în
lucrările mele precedente (Fazakas 1996a, 1996b, 2003, 2007) – prin folosirea unor
metode noi, nemaifolosite în lingvistica diacronică maghiară, adică prin aplicarea te-
zelor semanticii cognitive în analiza textelor vechi. În studiu compar semantica dia-
cronică a 16 prefixe verbale, însă în lucrarea de faţă mă axez pe sensul abstract al
prefixelor verbale be ‘în(spre)’ şi ki ‘(spre) afară’1 între secolele XV şi XX.
Datele lingvistice au fost adunate din Erdélyi magyar szótörténeti tár (SzT), din
Magyar nyelvtörténeti szótár (NySz 1890), şi din codicele scrise în secolele XV–
XVI2. Culegerea de date a constat în scoaterea pe fişe a tuturor textelor ce conţin
verbe prefixate. Materialul lingvistic nu se limitează la verbe, ci conţine şi sub-
stantive şi adjective derivate din verbele prefixate. În vederea unei comparaţii cât
mai ample, folosesc şi datele adunate de Páll L. (1999) în disertaţia scrisă despre
relaţia BENT3 ‘înăuntru, interior’ în limba contemporană. Deoarece toate datele nu
pot fi prezentate în lucrare, de fiecare dată includ câte un exemplu din fiecare secol,
în cadrul fiecărei grupe având grijă ca prima atestare să fie prezentă.
1
Prefixele verbale maghiare denotă (mai ales) mişcarea. De ex., verbul ül înseamnă ‘a sta (un-
deva)’, însă, dacă primeşte un sufix, se transformă în verb de mişcare: leül ‘a se aşeza (undeva)’, beül
‘a se aşeza înăuntrul a ceva’ etc., le având înţeles de ‘în jos’, iar be ‘în(spre) ceva’. Deci, în cazul fie-
cărui verb este foarte important să analizăm şi direcţia denotată de prefix.
2
Exemplele din SzT sunt precedate de datare (anul scrierii textului) şi urmate de informaţii
referitoare la locul redactării textului şi la arhiva în care se află – toate acestea, între paranteze drepte.
Lista abrevierilor se găseşte în volumele I, V şi XIV. Exemplele din NySz 1890 şi din codice sunt
precedate, şi ele, de datările exacte şi urmate de abrevieri ale surselor (în paranteze rotunde). Lista
abrevierilor se găseşte în volumul I din Szarvas–Simonyi 1890.
3
Când mă refer la relaţii sau la metafore, acestea sunt date în SMALL CAPS, ca să se poată distinge
de exemple.
250 Emese Fazakas
1.2. Metoda folosită

Lingvistica cognitivă ia în considerare, în primul rând, percepţia umană şi ac-
centuează faptul că limba este un sistem reprezentativ care ne permite concep-
tualizarea diferită a lumii înconjurătoare în diferite limbi. Nu pentru că am vedea o
lume diferită dacă vorbim limbi diferite, ci pentru că o percepem diferit, deci con-
ceptualizăm altfel substanţele, accidentele4 şi relaţiile. Din acestea rezultă modelul
universului lingvistic, care este
„[...] o convenţie lingvistică care cuprinde toate regulile de percepţie lingvistică, şi
aceste reguli determină modul în care vorbim sau am putea vorbi despre lume, şi totoda-
tă ele sunt garanţii că cealaltă persoană, interlocutorul nostru, înţelege ceea ce vrem să-i
spunem” (Szilágyi 1996, p. 105).
Deci nu este vorba că am avea o asemenea viziune asupra lumii, ci mai degrabă
modelul lingvistic asupra lumii arată relaţia noastră cu lumea percepută. Dacă un
lucru este într-o relaţie oarecare cu un alt lucru, regulile de percepţie a acelei relaţii
ne permit să nu considerăm cazul, întâmplarea ca fiind una aparte, ci aparţinând
unei grupe mai mari, care poate conţine relaţii de spaţiu, relaţii complementare, re-
laţii între substanţe şi accidente, între subiect şi obiect sau relaţii genitivale. Relaţia
reflectată în vorbire, limbă depinde de cum percepem relaţia respectivă. Mai ales în
cazul prefixelor verbale şi al regimului lor putem vorbi despre o legătură relaţiona-
lă între (cel puţin) două lucruri. În concluzie: nu depinde nici de verb, nici de regim
şi nici de prefixul verbal care dintre verbe, prefixe verbale sau regime apar în pro-
poziţie, ci totul depinde de regula perceperii relaţiei. Aceasta este constantă, şi dacă
o cunoaştem ştim că, pentru a o exprima, avem nevoie de prefix, verb sau regim, în
funcţie de relaţia percepută. Înainte să putem vorbi despre structurile semantice ale
unei relaţii, trebuie să determinăm acele criterii pe baza cărora denumim o relaţie
aşa cum o denumim.
„Aceste criterii [adică criteriile de percepţie – nota n.] trebuie să fie, pe cât posibil,
astfel încât să poată fi argumentat prin date lingvistice faptul că ele sunt într-adevăr
importante pentru interlocutor, într-adevăr importante în percepţia lingvistică, şi tocmai
acestea sunt importante (deoarece tocmai acest fapt va fi garanţia că descriem înţelesul
lingvistic şi nu altceva)” (Szilágyi 1996, p. 43).
Unul dintre cele mai importante criterii de percepţie a relaţiilor spaţiale este fap-
tul că, pentru a vorbi despre o relaţie, avem nevoie de (cel puţin) două lucruri (sub-
stanţe) dintre care (a) unul să fie mai stabil în comparaţie cu celălalt (acesta se
numeşte stabil – în continuare S), iar (b) celălat să fie mai mobil decât S. Stabilita-
tea nu este determinată de legile fizicii, ci de percepţia umană. În limbă, polul S re-
prezintă acel lucru care nu are libertate de mişcare, în comparaţie cu un alt lucru
4
Substanţele (szubsztancia) sunt elementele limbii concepute „substanţial”, ca lucruri existente în
sine; în gramatica clasică le numim substantive şi pronume. Accidentele (akcidencia) denotă însuşiri
şi conduite; acestea se numesc adjective şi verbe în gramatica clasică (Szilágyi 1996).
Relaţia BENT–KINT 251
care se află în relaţie cu polul S şi pe care îl numim mobil (în continuare M)5. Rela-
ţia percepută între S şi M determină cum ne exprimăm6.
Criteriile de percepţie a relaţiei BENT–KINT ‘interior-exterior’ sunt următoarele:
(a) relaţia dintre S şi M este una asimetrică şi poate fi percepută în trei feluri (M se
află în S, M ajunge în S, M iese din S); (b) S este mai mare decât M; (c) S poate fi
suprafaţă, spaţiu sau asemănător unei substanţe; (d) S poate sau nu să atingă M care
ajunge în sau iese din S; (e) există o suprafaţă (reală sau virtuală) care separă spa-
ţiul exterior de cel interior.
Pe baza acestor criterii am putut delimita următoarele categorii ale sensului de
bază (vezi şi Páll 1999): 1. Verbele prefixate cu be şi ki cu regim sufixat cu -ba/-be
‘înspre’ şi -ból/-ből ‘din’ (în cadrul acestei grupe intră subgrupele următoare: 1.1.
spaţii de tip cameră/circular; 1.1.1. spaţii de tip cameră; 1.1.2. expresii ce conţin un
S de tip circular; 1.1.3. cetatea şi oraşul ca spaţiu de tip circular; 1.1.4. corpul ca
spaţiu; 1.2. spaţii de tip apă/recipient; 1.2.1. S conceptualizat ca spaţiu de tip apă;
1.2.1. S conceptualizat ca lichid; 1.2.1.b. S conceptualizat ca o stofă; 1.2.1.c. S-ul şi
M-ul conceptualizate ca materii omogene; 1.2.1.d. S-ul conceptualizat ca materie
solidă; 1.2.2. S-ul conceptualizat ca spaţiu de tip recipient; 1.2.2.a. S-ul con-
ceptualizat ca spaţiu de tip groapă; 1.2.2.b. corpul conceptualizat ca recipient; 1.3.
expresii conţinând alte tipuri de S; 1.3.1. S conceptualizat ca o pătură; 1.3.2. S
conceptualizat ca o reţea, ca un sistem coerent; 1.3.3. S ca text/carte; 1.3.4. S con-
ceptualizat ca o materie din elemente discrete, discontinue; 1.3.5. S conceptualizat
ca un obstacol; 1.3.6. relaţia parte-întreg; 1.3.7. S conceptualizat ca o stofă; 1.3.8. S
conceptualizat ca un spaţiu compus din numere/sume; 1.3.9. spaţiul propriu ca
spaţiu interior; 1.3.10. există corespondenţă formală între S şi M; 1.3.11. drumul/
direcţia ca spaţiu interior; 1.3.12. sâmburele/planta sau oul ca spaţiu interior); 2.
Verbele prefixate cu be şi ki care nu cer un regim sufixat cu -ba/-be ‘înspre’ şi/sau
-ból/-ből ‘din’ (în cadrul acestei grupe avem următoarele subgrupe: 2.1. S concep-
tualizat ca un spaţiu interior plan, neted7; 2.1.1. M-ul acoperă/poate acoperi S-ul;
2.1.2. M-ul nu acoperă S-ul; 2.2. pe suprafaţa S-ului există o deschizătură; 2.2.1. se
formează deschizătura; 2.2.2. dispare deschizătura; 2.2.3. M-ul modifică marginile
S-ului; 2.3. cerul ca un spaţiu interior plan, neted; 2.4. S conceptualizat ca stofă;
5
M şi S, folosiţi în terminologia şcolii noastre cognitive, corespund, parţial, conceptelor trajector
(TR) şi landmark (LM) folosite de R. W. Langacker (1999). Însă, în concepţia lui R. W. Langacker, TR
este strâns legat de mişcare, iar LM este punctul faţă de care TR se mişcă, deci relaţia S–M nu
corespunde întotdeauna relaţiei TR–LM.
6
De ex., în propoziţia Pune o carte pe masă, polul S îl reprezintă masa, iar polul M, cartea, însă
în enunţul Pune masa pe covorul din colţ, masa devine polul M faţă de covor, în acest context polul
S. Relaţia între ele se numeşte RAJTA ‘pe, peste’.
7
Poate părea contradictoriu ca un spaţiu interior să fie plan, dar să luăm exemplul: bekente
festékkel a padlót ‘a vopsit podeaua cu vopsea’, unde beken ‘a vopsi’ este compus din verbul ken ‘a
unge’ şi prefixul be ‘în(spre)’, care arată că acest spaţiu este conceptualizat ca un spaţiu interior, însă
este plan pentru că nu avem un regim (cu sufix -ba/-be ‘înspre’) care să ne arate că M-ul a ajuns
înăuntrul spaţiului.
252 Emese Fazakas
2.5. M-ul este inclus în verb8; 2.6. situaţia de a fi închis ca spaţiu interior; 2.7. S-ul
conceptualizat ca un spaţiu interior-suprafaţă)9.
În cadrul sensurilor figurate am delimitat două grupe mari: (a) conceptualizarea
metaforică a conceptelor abstracte (în cadrul căreia se pot distinge următoarele
subgrupe: 1.1. corpul uman/parte a corpului uman ca spaţiu interior; 1.2. corpul
uman/parte a corpului uman ca obstacol; 1.3. conştiinţa, memoria cuiva ca spaţiu
interior; 1.4. cuvântul, numele ca spaţiu interior; 1.5. spaţii circulare; 1.6. expresii
conţinând M-uri conceptualizate ca alimente; 1.7. comunitate, lucruri conceptua-
lizate ca o mulţime de elemente discrete, discontinue; 1.8. funcţie/loc de muncă
conceptualizat ca spaţiu interior; 1.9. serviciu conceptualizat ca spaţiu interior;
1.10. graţie, încredere conceptualizat ca spaţiu interior; 1.11. procesul muncii con-
ceptualizat ca spaţiu interior; 1.12. stare conceptualizată ca spaţiu interior de tip
apă; 1.13. caz, chestiune conceptualizat ca spaţiu interior de tip apă; 1.14. proprie-
tate conceptualizată ca spaţiu interior), de asemenea (b) grupul spaţiilor interioare
şi exterioare existente numai în modelul universului lingvistic, ceea ce urmează să
prezint în continuare.
2. Spaţiile INTERIOARE şi EXTERIOARE în limba maghiară veche

Dimensiunile spaţiale10 se află în legătură strânsă cu dimensiunile valorice11, iar
ele determină structurarea lingvistică. Aceste dimensiuni nu sunt izolate unul faţă
8
De ex., bekaróz ‘a umple cu pari un spaţiu’ unde be este prefixul verbal, iar karó ‘par’ este
substantivul din care s-a format verbul cu ajutorul sufixului -z.
9
De ex., kivarr egy inget ‘a broda o cămaşă’, unde prefixul verbal ki ‘(spre) afară’ ne spune clar
că trebuie să avem un spaţiu exterior şi unul interior, iar faţa cămăşii care este brodată este o supra-
faţă, şi nu un spaţiu închis, deoarece nu avem regin (cu sufix -ból/-ből ‘din’) care să ne arate că M-ul
iese din acel spaţiu.
10
Dimensiunile spaţiale corespund, în mare, metaforelor spaţiale determinate de G. Lakoff şi
M. Johnson (1980), însă ele nu sunt considerate metafore în concepţia şcolii cognitive clujene. Noi
vorbim mai degrabă de dimensiuni primare opuse (SUS/SUPERIOR–JOS/INFERIOR, ÎNĂUNTRU/INTERIOR–
ÎNAFARĂ/EXTERIOR, PROXIMITATE–DEPĂRTARE), care determină structura conceptualizării noţiunilor
abstracte. De ex., felgyorsul ‘a accelera’ şi lelassul ‘a încetini’ ne arată că în limba maghiară iute,
repede, accelerat se află la polul SUPERIOR (fel ‘în sus’ + gyors ‘rapid, accelerat’ + -l sufix verbal),
deci legat de o dimensiune aflată undeva sus, faţă de încet, lent care se află la polul INFERIOR (vezi: le
‘în jos’ + lassú ‘încet, lent’ + -l sufix verbal). Însă acestea nu au niciun motiv în lumea „reală” să fie
considerate valori legate de superioritate sau inferioritate; ele există numai în universul lingvistic.
11
„Sensul valoric este partea sensului care ne arată în ce fel (puţin simplificat: în mod pozitiv sau
negativ) se raportează o comunitate la obiectul unui semn. [...] Pe baza sensurilor valorice se dezvoltă
o reţea aparte de relaţii, prin atracţia valorilor solidare. Aceasta înseamnă că acele cuvinte care au un
sens pozitiv prin asociere sunt legate de alte cuvinte cu sens pozitiv, iar cele negative cu alte cuvinte
cu sens negativ. [...] Din punctul de vedere al modelul lingvistic, este important de ştiut că sistemul
construit pe baza atracţiei valorilor solidare are un caracter expansiv, adică are o tendinţă hotărâtă de
a extinde opoziţia valorică a două grupuri la toate cazurile când două cuvinte sunt în relaţii comple-
mentare, adică cele două formează o entitate, excluzându-se unul pe celălalt (între ele existând o rela-
ţie «sau-sau»). În acest fel, opoziţia valorică apare şi în cazul unor cuvinte a căror existenţă poate fi
foarte greu de explicat în afara sistemului” (Szilágyi 1996, p. 11–13). Prin exemplele din limba veche
de celălalt, ci sunt în corelaţie. Dimensiunile spaţiale KINT–BENT (EXTERIOR–INTE-

RIOR) sunt strâns legate de dimensiunile valorice: ACTIV–PASIV, LUMINOS–ÎNTUNE-
CAT etc.; de asemenea, şi de dimensiunile spaţiale PROXIMITATE–DEPĂRTARE, de-
oarece şi dimensiunile spaţiale sunt strâns legate între ele. În cadrul prezentării
dimensiunilor valorice, disting două grupuri mari: expresiile legate de ACTIV–
PASIV şi cele legate de POZITIV–NEGATIV.
2.1. Expresiile legate de dimensiunea valorică ACTIV–PASIV
2.1.1. ACTIV : EXTERIOR – PASIV – INTERIOR
Dimensiunea valorică ACTIV–PASIV se structurează mai ales în spaţiul SUPE-
RIOR–INFERIOR (Fazakas 2007), dar se prezintă şi în cazul dimensiunii EXTERIOR–
INTERIOR. Deoarece este o valoare tipic ataşată de verticalitate, se poate ca, pe ori-
zontală, să fie reprezentat numai unul dintre poli. Activitatea legată de stări se
structurează pe baza dimensiunilor ACTIV : EXTERIOR – PASIV : INTERIOR. În acest
caz putem vorbi de două situaţii: TREZIE : EXTERIOR – SOMN : INTERIOR şi SOBRIE-
TATE : EXTERIOR – BEŢIE : INTERIOR.
Dihotomia TREZIE–SOMN este strâns legată de activităţile noastre cotidiene, care
se structurează mai degrabă pe verticală; deci, fiind treji, suntem în poziţia vertica-
lă, în sus, şi suntem (de obicei) activi, iar când dormim ne situăm undeva jos şi
suntem inactivi (vezi doar Lakoff–Johnson 1980, p. 132). Apariţia acestei dihoto-
mii în dimensiunea EXTERIOR–INTERIOR este motivată de faptul că stările sunt con-
ceptualizate tipic ca spaţii interioare de tip apă. Astfel când cineva se scufundă în
somn (belemerül az álomba), ajunge într-un spaţiu interior (şi, în acelaşi timp, şi
într-un spaţiu inferior), iar de acolo iese ca dintr-un spaţiu închis. Verbele care ne
arată această mişcare sunt: bemerül ‘se scufundă’, kiócsúdik ‘a se trezi din somn’,
kialussza magát ‘a se sătura de somn’. Ex. 1590: Alomban meroelt be (Kár: Bibl. I.
608); 1843: első álmamat tŏkéletesen kí aludtam [Dés; DLt 65].
O parte a dihotomiei SOBRIETATE–EBRIETATE se structurază pe baza relaţiei
KINT ‘în interior’: kijózanodik ‘a deveni sobru’ (dar vezi expresia contemporană
beissza magát ‘a deveni beat’): 1745: egészszen ki jozonodásáig [Kersec H; Ks 111
vegyes ir.]; 1845: egész nap többet ki nem jozonodik [Dés; DLt 591].
2.1.2. PROXIMITATE : INTERIOR
Locurile care sunt mai aproape de noi sunt conceptualizate ca fiind spaţii interi-
oare. De aceea polul PROXIM (cel apropiat) se leagă de spaţiul INTERIOR, iar, prin
aceasta, şi de relaţiile HOZZÁ ‘spre ceva/cineva’, VISSZA ‘înapoi’, iar spaţiul
EXTERIOR este legat de polul ÎNDEPĂRTAT, care se structurează şi prin relaţia EL
‘spre depărtare’ (Szilágyi 1996, p. 24–31). Pentru a argumenta existenţa PROXIMI-
TĂŢII ca spaţiu INTERIOR, atât în limba veche, cât şi în cea contemporană avem
şi contemporană, ştim că, de ex., dimensiunea spaţială SUS/SUPERIORITATE–JOS/INFERIORITATE este

strâns legat de dimensiunea valorică ACTIV–PASIV şi POZITIV–NEGATIV (Fazakas 2007). Deci gyors
‘rapid’ se situează la polul SUPERIOR–ACTIV–POZITIV, iar lassú ‘încet’ la polul INFERIOR–PASIV–NEGA-
TIV. Însă nimic din afara limbii nu ne indică că acestea sunt legate de dimensiunile menţionate, ele
existând numai în limbă.
254 Emese Fazakas
două verbe prefixate cu be: beér ‘a se întinde’ şi bevár ‘a aştepta (ca cineva să
ajungă undeva)’. Ex. mijlocul sec. 16: Menelaus hazahoz hogi be ere (CsomaK. 9);
1843: egy Préluka nevű hely [...] a’ Sárdi szomszédos Erdőkig bé érvén [Kisfalud
AF; EHA]; 1584: Sabo Mihalnakis Attak f. 3 Be kel varny [Kv; Szám. 3/XIV. 22];
1843: erre Nagyságod utasitását is örömest bé várnám [F.zsuk K; SLt évr.] etc.
2.1.3. SIGURANŢĂ/ADEVĂR : INTERIOR – NESIGURANŢĂ/ASERVIRE : EXTERIOR
În legătură cu PROXIMITATE şi INTERIORITATE, putem vorbi şi de o INTERIORI-
TATE „socială” (Szilágyi 1996, p. 26; Fazakas 2007, p. 209–212), atunci când sigu-
ranţa se află undeva într-un loc INTERIOR, PROXIM, POZITIV, iar nesiguranţa, starea
de aservire, se află într-unul EXTERIOR, DEPĂRTAT, NEGATIV. Acest lucru este ates-
tat de verbele următoare: bebizonyít ‘a dovedi’, bebizonyul ‘a se dovedi’,
bebizonyosodik ‘a se dovedi’, beigazodik ‘a se dovedi; a se îndrepta înspre’,
kiszolgáltat ‘a da’. Ex. 1582: az theorwenth Naponkent zorgalmatoson wgieke-
ze(m) kj zolgaltatny [Kv; TanJk V/3. 257b]; 1750: Néha elménk magától mindenbe
bé igazodik (Fal: UE. II. 87. Kr.); 1765: testi-lelki békességünket kiszolgáltattad
[RettE 195]; 1821: a kérelmes [...] ártatlanságát [...] igyekezzék bebizonyittani
[Szászrégen; TLt Praes. ir. 65/827]; 1871: e tény csakugyan bebizonyul [M.bikal K;
RAk 289] etc. Datele vechi ne arată că spaţiul EXTERIOR este mai devreme expri-
mat în limba maghiară, iar datele care arată existenţa în limbă a spaţiului INTERIOR
legat de siguranţă şi de adevăr apare mai târziu, numai în secolul 19.
2.1.4. ÎNTUNECAT : INTERIOR – LUMINOS : EXTERIOR
Cum am mai subliniat, structurarea expresiilor pe baza dimensiunii valorice
ACTIV–PASIV este în strânsă legătură cu activitatea noastră din timpul zilei şi cu pa-
sivitatea nocturnă. Aceasta justifică, pe de o parte, faptul că dimensiunea ACTIV are
legătură cu SUPERIORITATEa, PROXIMITATEa şi POZITIVITATEa. Însă nu ne arată de
ce ÎNTUNECATul este INTERIOR şi NEGATIV, iar LUMINOSul se poziţionează în
EXTERIOR şi este POZITIV, deoarece dacă INTERIORITAREA se leagă de spaţiul mai
apropiat de noi, ar trebui să fie mai aproape de polul POZITIV. Însă în limba
maghiară există două tipuri de dimensiune INTERIOARĂ–EXTERIOARĂ (Szilágyi
1996, p. 26), iar, pe de altă parte, această conceptualizare se poate explica şi prin
faptul că, dacă ceva sau cineva se află într-un spaţiu închis, interior, acela, de fapt,
este şi într-un loc întunecat, iar cel ce iese din acest spaţiu ajunge într-un loc exte-
rior şi luminos. Următoarele expresii ne arată acest lucru: besötétedik ‘a se întune-
ca’, besötétül ‘a se întuneca’, behomályoz ‘a umbri, a întuneca’, beszürkül ‘a amur-
gi’, kivilágosít ‘a scoate la iveală’, kivilágosodik ‘a ieşi la lumină’, kiviláglik ‘a
reieşi, adică a ieşi la lumină’, kifényesít ‘a lustrui’, kifehérít ‘a înălbi’, kifehérítődik
‘a se înălbi’. Ex. 1516–1519: Hogy be setetwelth vona, meegh sem yewth vala [...]
Jesus (JordK. 643); 1569–1571: valamij Beoreokeot adot [...] az varganak ki
feieritteny [SzO II, 285]; 1664: affele aprosagh eleg eset az szomszedsagba(n)
nemelik ki vilagosodat [Mv; MvLt 291. 400b]; 1761: este majd bé szürkülő idő
tájban [Majos MT; Told. 35]; 1795: valami levélből ki világosodnék [Kv; JHb
XL/8; 1831: még bé se sötétedett volt [Dés; DLt 332. 20]; 1832: öszve vetnök az
idei Vásznak a Tavajival [...] kinem fejérítödhetett eléggé [Torda; IB]; 1849:
kivilágland hogy Kelemen Bénibe van a ravaszság [Kv; Végr. Vall. 34] etc.
Exemplele date nu se referă numai la dihotomia LUMINOS–ÎNTUNECAT, ci şi la
LUCIOS–MAT, CULOARE DESCHISĂ–CULOARE ÎNCHISĂ, care, de asemenea, sunt
strâns legate şi se bazează pe experienţa noastră din viaţa reală, cotidiană.
2.1.5. INVIZIBIL/NECUNOSCUT : INTERIOR – VIZIBIL/CUNOSCUT : EXTERIOR
Dihotomiile VIZIBIL–INVIZIBIL şi CUNOSCUT–NECUNOSCUT se leagă prin di-
mensiunea valorică ACTIV–PASIV la EXTERIORITATE–INTERIORITATE. Szilágyi N.
(1996, p. 29) vorbeşte despre legătura între VIZIBIL–INVIZIBIL şi PROXIMITATE–DE-
PĂRTARE. Datele lingvistice însă ne arată că nu numai aceste dimensiuni sunt le-
gate, ci există o legătură şi cu SUPERIOR–INFERIOR (Fazakas 2007, p. 169–174,
196–197), dar şi cu EXTERIOR–INTERIOR. Acestea se structurează prin metafora
STARE ÎNCHISĂ CA SPAŢIU INTERIOR în cadrul expresiilor cu sens figurat. Astfel
dacă cineva închide gura, informaţia nu poate să ajungă înafară, sau, dacă îşi astupă
urechile, informaţiile de dinafară nu pot ajunge la el, dacă îşi închide ochii, tot ce
este înafară devine invizibil pentru el. Acestea apar în următoarele expresii: bedu-
gaszolja a szívét/értelmét ‘a-şi astupa inima/mintea’12, betartja a száját ‘a-şi ţine
gura’, berekeszti a száját ‘a-şi astupa gura’, beragasztja a száját ‘a-şi lipi gura’,
bedugja a száját/fülét/szemét ‘a-şi astupa gura/urechile/ochii’, befogja a szemét/
nyelvét/száját ‘a-şi închide ochii/limba/gura’, betapasztja a szemét ‘a-şi astupa
ochii’, behunyja a szemét ‘a-şi închide ochii’ etc. Ex. 1450 k.: Isten berekeztette
orozlanoknac zaiokat (BécsiK. 146); 1517: Az restek, kyk az eo zyveket, zayokat,
kezeket be rekeztyk istennek (DomK. 208); 1530–1531: be dugazwlt zwweth
(ÉrsK. 421); 1635: Fueleidet bezárlod-e (Mad: Evang. 8); 1782: mondottam, hogj
fogja bé a száját [Torda; KW] etc.
Aşa cum am văzut în exemplele anterioare, M-ul este, de obicei, o informaţie,
eventual un secret, care poate deveni cunoscut, vizibil în mai multe feluri. M-ul
iese din interior cu ajutorul unui actor (în continuare A), şi în acest caz verbele
maghiare codifică şi felul în care acest lucru iese la lumină: kitesz ‘a pune înafară’,
kivisz ‘a duce afară’, kiad ‘a da afară’, kibocsát ‘a emite’, kiterjeszt ‘a întinde, a
răspândi’, kihinteget ‘a răspândi, a divulga’, kimond ‘a spune’, kibeszél ‘a divulga,
a relata’, kijelent ‘a afirma’, kikiált ‘a trâmbiţa, a da în vileag’, kinevez ‘a dezvălui’,
kinyelveskedik ‘a bârfi’, kikukorékol ‘a trâmbiţa’, kifecseg ‘a divulga’, kifejez ‘a
exprima’, kifejt ‘a expune’, kihangoztat ‘a spune cu voce tare’, kihirdet ‘a anunţa’,
kihírel ‘a anunţa, a publica’, kinyilvánosít ‘a da publicităţii’, kinyilatkozik ‘a se cla-
rifica, a ieşi la iveală’, kiprédikál ‘a mustra pe cineva în cadrul predicii’, kipronun-
ciál ‘a pronunţa, a spune în gura mare’, kitrombitál ‘a trâmbiţa’, kidobol(tat) ‘a
anunţa prin baterea tobei’, kitálal ‘a relata, a povesti’, kiír ‘a nota la vedere’, kiáb-
ráz(ol) ‘a reda’, kiolvas ‘a citi ceva din’, kivádol ‘a acuza’, kimutat ‘a arăta’, kitud
12
Uneori este nevoie de o traducere mai aproape de expresia maghiară ca exemplele să fie mai
bine înţelese şi pentru cei care nu ştiu limba maghiară, deci ele nu corespund întotdeauna normelor
limbii române literare.
256 Emese Fazakas
‘a afla’. Ex. 1558: el Inditam Bölchessegemnek titkait ky Jelenteny [Nsz; MKsz

1896. 294]; 1586: Senki keozzullunk a’ Ceh titkát ki ne uigie [Kv; MészCLev.];
1618: Ha én azféle császár házában való titkos dolgokat kibeszéllettem volna
[BTN2 144]; 1636: az fogoly Zabo Janost, Istvan Uram ki praedikalla [Mv; MvLt
291. 66b]; 1733: semmit ki nem tàlaltam [Kv; Ks 99]; 1758: A posteritásom ezek-
nek posteritásinál vigyázza ha kitudja, ha reáakad [RettE 72]; 1811: Músám! trom-
bitáld ki, hogy már vagyon készen! ... Bátran trombitáld-ki, hogy el-készítettük
[ÁrÉ 89]; 1889: Ha az ember 36 esztendős, nem kiabálja ki, hogy házasodik [PLev.
147] etc.
O altă cale de a scoate la iveală ceva, este prin expunere: kitesz ‘a pune la
vedere’, kirak ‘a expune’, kiállít ‘a expune’, kiakaszt ‘a atârna la vedere’, kiszegez
‘a fixa cu cuie undeva la vedere’, kiad ‘a da în vileag’, kibocsájt ‘a emite’,
kinyom(tat) ‘a tipări’, kiprotokulál ‘a înregistra în proces verbal’, kivicsorít ‘a-şi
arăta colţii’. Ex. 1570: Az vasar chymeret penigh az vasarbirak ki tegyek [Kv;
TanJk V/3. 7a]; 1654: az Approbata Constitutioit az ország kibocsáttá nyomtatva
[ETA I, 157 NSz]; 1712: oda nem tŏtte azt hogy nemes szemely holot mindenkep-
pen maga nevét es conditioját ki tészi [Torda; JHb LIV]; 1881: Az első ívet
kinyomták [PLev. 88] etc.
În subgrupa următoare am enumerat acele verbe care arată că M-ul iese la lumi-
nă prin intermediul unui A care spionează: kinyomoz ‘a cerceta, a depista’, kiderít
‘a descoperi’, kitudakol ‘a afla prin întrebări’, kipuhatol ‘a depista’, kitapogat ‘a
tatona’, kiszagol ‘a mirosi’, kikurkász ‘a găsi scotocind’, kivizsgál ‘a cerceta’,
kivizslat-fürkész ‘a elucida cercetând amănunţit’, kitalál ‘a descoperi’, kiles ‘a pîn-
di’, kiismer ‘a cunoaşte’. Ex. 1573: lesem ez eiel hogi ki Ieonenek de nem Ieozem
(!) ky lesni [Kv; TJk III/3. 154]; 1653: addig olvasá a bibliát, hogy szépen kitalálá
belölle a szombatos vallást [ETA I, 29 NSz]; 1758: dolgok(na)k ki puhatolásában
[TL 169b]; 1879: Öcséd abból a szóból [...] nem kevesebbet szagolt ki, mint: eszed
romlását [PLev. 55] etc.
M-ul poate să iasă din spaţiul exterior şi fără intermediul unui A: kimegy ‘a
ieşi’, kijön ‘a ieşi’, kikel ‘a ieşi la iveală’, kiüti magát ‘a se dovedi’, kijelenik ‘a se
arăta’, kipattan ‘a izbucni’, kicsendül ‘a ieşi la iveală’, kicsördül ‘a ieşi la iveală’,
kikerül ‘a ajunge în afară’, kibújik ‘a ieşi de sub, a răsări’, kitetszik ‘a se arăta’,
kivalósodik ‘a ieşi adevărul la iveală’, kisül ‘a se adeveri’, kitűnik ‘a reieşi’, kicé-
géreződik ‘a ajunge de pomină’, kivilágosodik ‘a ajunge la lumină’, kihíresedik ‘a
deveni rău famat’, kihiredik ‘a se răspândi’, kihirdettetik ‘a face cunoscut tuturor’,
kipublikáltatik ‘a fi dat publicităţii’, kituda(tta)tik ‘a se afla’, kitudódik ‘a se afla’,
kiismerszik ‘a deveni de recunoscut’, kimutat(ja a foga fehérjét) ‘a-şi arăta adevă-
rata faţă’. Ex. 1573: veot volt egy Bokor kapchot ... ky Twdatot hogi veres Peterne-
ye volna [Kv; TJk III/3. 283]; 1657: annál inkább kicégéreződik valaa [KemÖn.
300. – aI. Rákóczi György haldoklásának híre]; 1762: a dolog világosságra ki jŏvén
[Torda; TJkT V. 126]; 1880: kisűlt, hogy az egész zenebonának kezdője Tőrös Víg
János volt [M.bikal K; RAk 347] etc.
2.2. Activitate legată de percepţie

Deşi şi până acum – în cadrul prezentării activităţilor legate de stări – am vorbit
şi despre dihotomii care pot fi legate de percepţie (de ex. LUMINĂ–ÎNTUNERIC), a
fost necesar să vorbesc despre aceste categorii acolo unde iese mai mult în evidenţă
faptul că acele stări sunt legate de dimensiunea valorică ACTIV–PASIV mai strâns
decât cele pe care le voi prezenta în continuare.
2.2.1. CURBAT : INTERIOR – DREPT : EXTERIOR
Aşa cum arată şi L. Páll (1999, p. 86):
„[...] în această grupă intră expresiile care dovedesc că un obiect perceput ca o linie
dreaptă în interpretare primară se află într-o situaţie EXTERIOARĂ. Dacă aceasta se
schimbă, adică din orice cauză obiectul nu mai este drept, atunci se curbează (elgörbül
sau begörbül). Pe această bază, se poate afirma că, în timp ce percepem procesul curbă-
rii, îl percepem ca pe o mişcare dinspre interior spre exterior. Acest lucru este de înţeles,
deoarece, dacă cineva curbează o sârmă, imediat se creează şi un spaţiu delimitat de alte
spaţii de către sârma respectivă”.
Datele textelor vechi dovedesc acelaşi lucru. Aici putem enumera următoarele
verbe: begörbed ‘a se curba’, behorgad ‘a se îndoi în formă de cârlig’, befordít ‘a
întoarce înăuntru’, kiegyenesít ‘a îndrepta’, kinyújt(óztat) ‘a îndrepta, a întinde’.
Ex. 1585: chak a’ kariat hogy ki Niútotta [Kv; TJk IV/1. 496]; 1592: Behorgadt
szarvú: varus (C); 1799: a kŏzép ujjátis ki nem egyenesitheti [DLt]; 1844: Az
Enyedi Curialis helynek az Uttza felól valo ki egyenesittésére [Ne/Nagylak AF;
DobLev. V/1249] etc.
2.2.2. ŞIFONAT, ÎNCREŢIT : INTERIOR – NETED, PLAT : EXTERIOR
L. Páll (1999) denumeşte această grupă NETED CA SPAŢIU EXTERIOR, deoarece
în materialul cules de el nu se aflau exemple care să ateste existenţa legăturii între
spaţiul interior şi faptul de a fi ceva şifonat sau încreţit. Nu avem exemple nume-
roase, dar printre datele limbii vechi am găsit două verbe: beráncol ‘a încreţi, a
face pliuri’ şi besirít ‘a tivi’, care dovedesc existenţa dimensiunii ÎNCREŢIT : INTE-
RIOR în limba veche: 1592: Berantzolható: plicatilis (C); 1803: Keszkenő kék
sujtással bé siritve [Harangláb KK; UnVJk 168]. Expresiile legate de spaţiul EXTE-
RIOR sunt şi mai multe în vechime: kisimít ‘a netezi’, kivasal ‘a călca (rufe)’, kitég-
láz ‘a călca (rufe)’, kinyújt ‘a întinde (blatul)’, kiterít ‘a desface (ceva împăturit)’,
kifeszít ‘a întinde’. Ex. 1619: egy patens levelet [...] Szkender pasa kiterítvén
[BTN2 212]; 1780: kére [...] egy ingit [...] meg száraszszam és ki simitsam
[Berekeresztúr MT; BetLt 6]; 1842: Léány Testvéremnek kŏntŏsét téglázta ki [Dés;
DLt 85. 8] etc.
2.2.3. ASCUŢIT : EXTERIOR
Antonimul valorii ascuţite, faptul de a fi tocit, nu este legat de spaţiul INTERIOR,
ci de relaţia EL ‘îndepărtare de ceva’, dar starea de a fi ascuţit se structurează pe ba-
za spaţiului EXTERIOR în universul lingvistic. Unele verbe – făcând excepţie kiéle-
sít ‘a ascuţi’, kihegyesít ‘a ascuţi’, kihegyesül ‘a deveni ascuţit’, kihegyeződik ‘a de-
veni ascuţit’, kipödör ‘a-şi ascuţi (de fapt a răsuci) mustaţa’, kiver vmit ‘a netezi cu
258 Emese Fazakas
ciocanul’ – sunt derivate din numele ustensilei cu care un obiect este ascuţit: kikö-
szörül ‘a ascuţi la tocilă’, kireszel ‘a pili’. Ex. 1710: Csáky László kiköszörűltette
volna a kardnak élit [CsH 122]; 1864: 8 ocska Srofos patkonak a grifje kielesítése
[Kv; TGsz 37] etc.
2.2.4. ÎNGUST : INTERIOR – LARG : EXTERIOR
Starea de îngust legată de INTERIOR în limba contemporană se regăseşte numai
în verbul beszűkül ‘a se îngusta’. În limba veche, verbele bevonódik ‘a se îngusta’
şi beszorul ‘a se îngusta’ pot fi enumerate în această grupă13. Ex. 1582: valahun
bezorult az vth [Kv; TanJk V/3. 250b]; 1669: Ha pár hágyma vizzel kened az
aszszony méhét hó száma után, a bé-vonodot méhet meg-tégittya (Nad: Kert. 307).
Printre verbele prefixate cu ki le putem enumera pe următoarele: kitágít ‘a dilata’,
kitágul ‘a se dilata’, kiszélesít ‘a lărgi’, kiszélesedik ‘a se lărgi’, kiterjed ‘a se întin-
de’, kiterjeszt ‘a întinde’, kiterül ‘a se întinde’. Ex. 1582: valahun bezorult az vt oth
tagychak ky [Kv; TanJk V/3. 250b]; 1662: Várad várának árkát [...] nagyon kiszéle-
sítvén [SKr 297]; 1771: az also vége a Berek hellyin ki széllyesedik [Marosjára
MT; EHA]; 1843: a kinyomozást ki nem terjesztettem [VKp 135] etc.
2.2.5. DENS : INTERIOR – RAR : EXTERIOR
Datele limbii vechi atestă numai existenţa dimensiunii EXTERIOARE (kiritkáz ‘a
rări’, kigyérít ‘a rări’); de ex. 1788: Egy pár duplás Patyolat Tászli, hozzá valo
belsŏ gallérral, ki ritkázva [Mv;TSb 47]; 1853-1859: Agyagas nevű kigyéritett
Szálas Csere erdő [Mezőkölpény MT; MREmLt] etc.), dar în limba contemporană
deja există şi expresii care să ne arate că starea de dens se leagă de spaţiul
INTERIOR: besűrűsödik ‘a deveni mai dens’, besűrít ‘a îngroşa, a condensa’.
2.2.6. TARE : INTERIOR – MOALE : EXTERIOR
Existenţa dimensiunii valorice TARE : INTERIOR – MOALE : EXTERIOR în limba
veche este atestată numai de un exemplu cu verbul kienged ‘a se muia’: 1807: Meg
fagyott reggelre jotskán, de délután ki engedett és szelid idő volt [Dés; KMN 269].
Însă datele contemporane ne arată că, între timp, numărul verbelor prefixate cu be
şi/sau ki a crescut: kilágyul ‘a se (în)muia’, kilágyít ‘a face să devină moale’, kipu-
hul ‘a se înmuia’, kipuhít ‘a face să devină (mai) moale’, kienged ‘a se muia, a se
dezgheţa’, kiengesztel(ődik) ‘a împăca’, bekeményedik ‘a deveni mai tare/dur, a se
întări’, bekeményít ‘a întări, a apreta’, befagy ‘a îngheţa’. Astfel astăzi această diho-
tomie există în universul limbii maghiare.
2.2.7. CALD : INTERIOR – RECE : EXTERIOR
Dimensiunea valorică CALD : INTERIOR – RECE : EXTERIOR nu este atât de evi-
dentă pe baza datelor nici ale limbii vechi, nici ale celor din limba contemporană.
Deoarece, pe de o parte, existenţa în limba veche a verbelor befűt ‘a face foc/cald’,
befül ‘a se încinge/aprinde’ şi existenţa celor din limba contemporană: bemelegedik
‘a se încălzi’, bemelegít ‘a încălzi’ atestă existenţa dimensiunii CALD : INTERIOR, şi
existenţa verbului kihűl ‘a se răci’ ne indică dimensiunea RECE : EXTERIOR; pe de
13
Starea de îngust se leagă mai degrabă de relaţia ÖSSZE ‘aproape, împreună’ atât în limba veche,
cât şi în cea contemporană.
altă parte, avem de a face şi cu verbul kimelegedik ‘a se încălzi’. L. Páll arată, co-
rect, că
„[...] în cazul verbelor kimelegít/kimelegedik avem de a face cu alte reguli, fiindcă
aici este vorba de o regulă de scurtare a expresiei: kimelegedik = căldura umple S-ul res-
pectiv” (Páll 1999, p. 108).
Deci acel ki nu se referă la un spaţiu exterior, ci la faptul că spaţiul interior este
umplut pe deplin de căldură şi, în consecinţă, nu este în contradicţie cu dimensiu-
nea valorică arătată, ci este vorba de o altă subgrupă semantică. Ex. 1561: a be
fueitoet kemeicze (Mel: Préd. 26); 1673: A szoba a kemenczével melegedic meg, bé
fuel (Com: Jan. 108); 1823-1830: Ott kiégvén s kihűlvén teszik másik hasonló
kemencébe [FogE 207]; 1838-1845: Süvegalakú kőbura, melyet kimelegítvén
[MNyTK 107. 30] etc.
2.2.8. UMED, UD : INTERIOR – USCAT : EXTERIOR
În cazul dimensiunii valorice UMED, UD : INTERIOR – USCAT : EXTERIOR, limba
veche nu ne furnizează verbe prefixate cu be, însă acestea se găsesc în limba con-
temporană: bevizez ‘a uda’, benedvesít ‘a umezi’. Avem, totuşi, trei verbe prefixate
cu ki în limba veche: kiszáraszt ‘a usca’, kiaszik ‘a se usca’, kiaszal ‘a usca’. Ex.
1716: (A szőlő) igen sok ki aszot [Szentdemeter U; Ks 96]; 1853: a’ pintzébe
vadnak uj kàrtyàk azt ... ki szàrasztani [Kv; Pk 6] etc.
2.3. Expresii legate de dimensiunea valorică BUN–RĂU
În cazul dimensiunii valorice BUN–RĂU, în majoritatea cazurilor avem de a face
cu exemple ce se leagă de polul EXTERIOR, AŞA cum arată exemplele de mai jos.
2.3.1. BUN : EXTERIOR
În acest caz, M este, de obicei, o greşeală, o eroare, un defect care este corectat,
reparat de un A: kijavít ‘a corecta, a îndrepta’, kireparál ‘a repara’. De asemenea,
percepţia noastră asupra unei greşeli este foarte asemănătoare cu cea asupra unei
lipse, deci şi verbele kifoldoz ‘a petici, a cârpi’, kipótol ‘a completa, a repara’ apar-
ţin acestei grupe (cf. şi Páll 1999, p. 107). Ex. 1689: bőtsű szerent való arrat
tartozik ki potolni [Gálfva MT; Pf]; 1798: két-két ablakok [...] Táblátskák, mellyek
papirossal vagynak ki fóldozva [Vályebrád H; Ks 76. IX. 27]; 1869: A harangláb
kijavíttatása meghagyatik [Noszly SzD; ETF 107. 31] etc.
2.3.2. MURDAR : INTERIOR – CURAT : EXTERIOR
Existenţa acestei dihotomii în limba veche este atestată de următoarele verbe:
bemocskol ‘a murdări’, bemocskosodik ‘a se murdări’, bepiszkol ‘a murdări’,
berútol ‘a murdări’, berútít ‘a murdări’, beszennyez ‘a mânji, a păta, a murdări’,
kitisztít ‘a curăţa’, kitisztul ‘a se curăţa’, kitisztál ‘a clăti’, kimos ‘a spăla’, kimosdik
‘a se spăla de ceva’, kiszappanyoz ‘a curăţa cu săpun’, kitakarít ‘a face curat’, ki-
súrol ‘a curăţa prin frecare’, kiseper ‘a mătura’. Ex. 1570: ew az Barom Alliat
Thyztitya volt ky [Kv; TJk III/2. 187]; 1604: Bé-mocskol a hivság benünket (Pázm:
KT); 1797: A Szakatsnak valami Fejér neműinek ki szappanyozasaért [Szság; IB.
C. CXLIV/22]; 1855: A szobákat kimeszeli, kisúrolja [ÚjfE 181] etc. Cele mai
multe verbe din această grupă se folosesc şi în limba contemporană.
260 Emese Fazakas
2.3.3. DEŞTEPT : EXTERIOR

Faptul de a fi deştept se leagă de dimensiunea valorică BUN şi de spaţiul EXTE-
RIOR: kitanul ‘a învăţa o meserie’, kipalléroz ‘a cultiva (pe cineva)’, kiképez ‘a
pregăti, a instrui’. Ex. 1657: igen kitanulta vala az keresztény világnak állapotját
[KemÖn. 184]; 1847: arra hol képezte ki magát [VKp 167-8] etc. Contrar cu ceea
ce ştim din lumea „reală”, anume că acele cunoştinţe pe care le dobândim intră un-
deva în capul, în mintea noastră, deci într-un spaţiu interior, în universul lingvistic
maghiar lucrurile, faptele cunoscute, ştiute se leagă de polul EXTERIOR al dimen-
siunii spaţiale, deci faptul de a fi deştept se aşază pe polul exterior al spaţiului.
3. Concluzii
În ceea ce priveşte schimbarea diacronică a limbii maghiare, analiza ne arată că
putem distinge trei grupe: (a) în prima grupă intră acele subgrupe care sunt prezen-
te de mult timp în limbă, iar, din punctul de vedere al categoriei, nu putem vorbi de
schimbare, deoarece amândouă polurile sunt reprezentate şi în limba veche, şi în
limba contemporană14; (b) în grupa a doua putem include acele spaţii, INTERIOARE
sau EXTERIOARE în universul lingvistic, în cazul cărora în limba veche numai unul
dintre poli era reprezentat, însă aceştia s-au întregit prin reprezentarea polului opus;
(c) în cea de a treia grupă putem enumera acele expresii care se grupează în jurul
unui singur pol al dimensiunii, deci se leagă ori de polul INTERIOR, ori de cel
EXTERIOR, iar polul opus este reprezentat într-o altă dimensiune spaţială (de ex.,
SUPERIOR–INFERIOR sau PROXIMITATE–DEPĂRTARE).
Dimensiunile valorice structurate pe baza spaţiului EXTERIOR sunt următoarele:
rar, moale, uscat. Astăzi dihotomia este întregită, deci avem de a face şi cu DENS :
INTERIOR; DUR : INTERIOR; UMED, UD : INTERIOR. Pe baza a patru dintre subgrupele
prezentate, pot afirma că nu numai în limba veche, ci şi în limba contemporană
avem de a face cu o reprezentare parţială, deoarece pe baza atracţiei valorilor soli-
dare expresiile se structurează după două dimensiuni diferite: astfel SOBRIETATE :
EXTERIOR – EBRIETATE : INFERIOR, deşi în argoul contemporan a apărut un verb
prefixat cu be: beissza magát ‘a se îmbăta’. Opusul expresiilor grupate în ASCUŢIT :
EXTERIOR, BUN : EXTERIOR şi DEŞTEPT : EXTERIOR se structurează în jurul polului
DEPĂRTARE din dimensiunea spaţială PROXIMITATE–DEPĂRTARE: TOCIT : DEPĂR-
TARE (cf. eltompul ‘a se toci’, eltompít ‘a toci’), RĂU : DEPĂRTARE (cf. elromlik ‘a
se strica’, elront ‘a strica’); PROST, STUPID : DEPĂRTARE (cf. elbutul ‘a deveni
prost, a se îndobitoci’, elbutít ‘a prosti, a îndobitoci’).
În general, se poate conchide că polul EXTERIOR este mult mai bine reprezentat
decât polul INTERIOR, atât în limba veche, cât şi în cea contemporană. Aceasta, pro-
babil, se datorează dimensiunii valorice INVIZIBIL, NECUNOSCUT : INTERIOR –
14
Singura schimbare sesizată este în cazul verbelor de bază, a căror formă şi/sau sens s-a modi-
ficat între timp sau care au dispărut. Însă aceste fenomene nu influenţează grupul semantic, deoarece
putem vorbi numai de o schimbare în numărul expresiilor.
VIZIBIL, CUNOSCUT : EXTERIOR, deoarece tot ce este vizibil şi cunoscut se leagă de

spaţiul EXTERIOR, şi în acest fel putem vorbi mult mai bine sau putem denumi mult
mai uşor acele lucruri care ne sunt vizibile, cunoscute, decât de cele care sunt as-
cunse percepţiei.
SURSE. ABREVIERI BIBLIOGRAFICE

SzT = Erdélyi magyar szótörténeti tár I–XIV [Dicţionarul istoric al lexicului maghiar din Transilva-
nia], vol. I–XIV, Editura Kriterion–Akadémiai Kiadó–Asociaţia Muzeului Ardelean, Bucureşti–
Budapest, 1976–2014 (redactori-şefi: Szabó T. Attila, vol. I–VIII; Vámszer Márta, vol. IX–XI;
Kósa Ferenc, vol. XII; Fazakas Emese, vol. XIII–XIV).
NySz = Szarvas Gábor, Simonyi Zsigmond, Magyar nyelvtörténeti szótár [Dicţionarul istoric al
lexicului maghiar], vol. I–III, Akadémiai Kiadó, Budapest, 1890.
*
Benkő (ed.) 1991, 1992, 1995 = Benkő Loránd (ed.), A magyar nyelv történeti nyelvtana [Gramatica
istorică a limbii maghiare], vol. I–II/1–2. Akadémiai Kiadó, Budapest, 1991, 1992, 1995.
Fazakas 1996a, 1996b = Fazakas Emese, A nyelvi világmodell ideje a kései ómagyar kor
nyelvemlékeinek tükrében (I, II) [Timpul reflectat în limba maghiară a sec. XIV–XVI], în NyIrK,
XL, 1996, p. 25–41, 161–179.
Fazakas 2003 = Fazakas Emese, Új utak a nyelvtörténeti anyagok feldolgozásában [Noi tendinţe în
analiza textelor vechi], în Büky László, Forgács Tamás (ed.), A nyelvtörténeti kutatások újabb
eredményei, vol. III. Magyar és finnugor jelentéstörténet [Noile rezultate ale istoriei limbii, vol.
III. Semantică maghiară şi finougrică], Szegedi Tudományegyetem, Magyar Nyelvészeti Tanszék,
Szeged, p. 15–21.
Fazakas 2007 = Fazakas Emese, A fel, le és alá igekötők használat köre a kései ómagyar kortól
napjainkig [Aria de folosire a prefixelor maghiare verbale fel, le şi alá din sec. XVI până astăzi],
Editura Muzeului Ardelean, Cluj, 2007.
Kiss–Pusztai (eds) 2003 = Kiss Jenő, Pusztai Ferenc (eds), Magyar nyelvtörténet [Istoria limbii
maghiare], Osiris Kiadó, Budapest, 2003.
Lakoff–Johnson 1980 = George Lakoff, Mark Johnson, Metaphors We Live By, The University of
Chicago Press, Chicago–London, 1980.
Langacker 1999 = R. W. Langacker, Foundations of Cognitive Grammar, vol. II. Descriptive Appli-
cation, Stanford University Press, Stanford, California, 1999.
NyIrK = „Nyelv- és Irodalomtudományi Közlemények”, I, 1956 şi urm.
Páll 1999 = Páll László, A BENNE viszony jelentésszerkezete a magyar nyelvben [Structura semantică a
relaţiei BENNE ‘în’ în limba maghiară contemporană]. Disertaţie de masterat, UBB, Facultatea de
Litere, Cluj, 1999.
Soltész 1959 = Soltész Katalin J., Az ősi magyar igekötők [Cele mai vechi prefixe verbale maghiare],
Akadémiai Kiadó, Budapest, 1959.
Szilágyi 1996 = Szilágyi N. Sándor, Hogyan teremtsünk világot? [Cum să construim lumea limbii?],
Erdélyi Tankönyvtanács, Cluj-Napoca, 1996.
262 Emese Fazakas
BENT–KINT ‘INTERIOR–EXTERIOR’ RELATION

WITHIN THE ABSTRACT USAGE OF HUNGARIAN PREFIXATED VERBS.
DIACHRONIC AND COGNITIV APPROACH.
(Abstract)
The study is part of a broader research. The aim is to answer the questions: how were/are these
verbal prefixes used; why do verbal prefixes connect to the verbs they were/are attached to; why has a
verb changed its prefix in time while the meaning has remained the same? The questions – as I have
shown in my previous papers (Fazakas 1996a, 1996b, 2003, 2007) – can be partially answered by
using a new perspective that is the methods of cognitive semantics in Hungarian historical linguistics.
The present study is focusing on abstract usage of the verbal prefixes be ‘into’ and ki ‘out of’ between
15th and 20th centuries.
Cuvinte-cheie: lingvistică diacronică, semantică cognitivă, verbe prefixate în limba maghiară,

conceptualizarea noţiunilor abstracte.
Keywords: diachronic linguistics, cognitiv semantics, Hungarian prefixated verbs, conceptua-
lization of abstract notions.
fazakasemese@gmail.com
DAIANA FELECAN, NICOLAE FELECAN
CAZURILE GRAMATICALE ROMÂNEȘTI –

PERSPECTIVA G. G. NEAMȚU
1. Multitudinea de abordări ale cazurilor – abstracte vs concrete, cazuri directe

vs cazuri oblice, cazul subiectului vs cazul regim, caz al adresării vs cazuri ale
comunicării etc. –, inventarul acestora, dar mai ales, mijloacele de realizare a lor,
au dat naștere la o „adevărată gramatică a cazurilor” (DȘL, p. 98).
Teoretic, cazul este, potrivit DȘL,
„[...] o categorie gramaticală specifică flexiunii numelui și a adjectivului, o categorie
de tip relațional care exprimă relațiile sintactice pe care numele (substantivul, pronu-
mele și unele numerale) și adjectivul le angajează în limitele unei propoziții și, implicit,
funcțiile sintactice” (ibidem, p. 97).
Din această perspectivă, există atât similitudini, cât și deosebiri între diferitele
limbi. De pildă, „limbile indoeuropene sunt limbi acuzative”, ceea ce înseamnă că
„preferă selecția pacientului în poziția obiectului direct, atribuindu-i cazul acuzativ,
și selectează, de preferință, nominativul pentru agent”. Cele neindoeuropene, pre-
cum basca, unele limbi australiene sau caucaziene, sunt numite „ergative” sau nea-
cuzative, fiindcă „preferă selecția pacientului în poziția subiectului, asociindu-i ca-
zul absolutiv, iar cazul ergativ este utilizat pentru agent”. Pe de altă parte, limbile
se deosebesc și prin numărul de cazuri: de la două, în franceza veche, la 12 în
finlandeză și chiar la 46 în tabasariană, o limbă vorbită în Oceania (DȘL, p. 98).
Ca parametru tipologic, realizarea cazurilor se face prin mijloace flexionare (de-
sinență sau desinență asociată cu variația articolului), prin mijloace analitice (pre-
poziții sau prepoziție asociată cu un articol), prin topică fixă în raport cu verbul
(antepunere/postpunere), prin co-verbe (ca în chineză), prin flexiune verbală pentru
marcarea diferitelor cazuri pe care verbul le primește (ca în limbi filipineze) etc.
(ibidem). Acest fapt generează și un tip de clasificare a limbilor1 în sintetice, pre-
cum latina, unde cazul se realizează, de preferință, prin desinențe, și analitice, pre-
cum franceza, unde cazul se realizează, în general, prepozițional: de și à mar-
chează, exceptând câteva forme de pronume, cazurile oblice.
În ceea ce privește româna, ea ocupă o poziție intermediară, utilizând, pentru
marcarea cazului, atât mijloace sintetice, cât și analitice. Astfel,
„[...] există desinențe de caz pentru substantivele și adjectivele feminine la sg. G-D,
pentru pronume la G-D, pentru vocativ; articolul hotărât îndeplinește și el rolul unei
mărci flexionare. În același timp însă, româna recurge la prepoziția pe pentru marcarea,
în anumite condiții, a acuzativului, la prepozițiile a și la pentru exprimarea genitivului și
1
TLG, p. 453–454.
264 Daiana Felecan, Nicolae Felecan
a dativului la numeralele cardinale și chiar la substantive, în condiții stilistice determi-

nate, sau recurge la articolul genitival, ca marcă suplimentară, în anumite condiții sin-
tactice, a genitivului” (DȘL, p. 98).
2. Prin urmare, lucrările de specialitate românești nu sunt unitare nici în privința
numărului de cazuri, mergând de la două la șase, nici în cea a modului de abordare
a lor.
2.1. GLR (vol. I, p. 74–81), de pildă, enumeră doar cazurile, în număr de cinci,
după care precizează, pe rând, funcțiunile lor sintactice, acordând o extindere mai
mare vocativului. Cu excepţia unor nuanțe legate de formele pe care le au, a unor
precizări referitoare la funcțiile sintactice etc., Mioara Avram (1997, p. 63–69)
procedează în aceeași manieră; la fel, Grigore Brâncuș și Manuela Saramandu
(f.a.), precum și Dumitru Irimia (1997, p. 64–75).
2.2. O abordare diferită, deși foarte succintă, găsim la Iorgu Iordan și Vladimir
Robu (1978, p. 340–341, 385–390), din care consemnăm câteva afirmații ce merită
a fi reținute. În primul rând, este precizat faptul că această categorie gramaticală
este „specifică sintagmelor nominale cărora le marchează funcția sintactică în
enunț”, cazul fiind „cea mai abstractă dintre categoriile numelor, deoarece substra-
tul ei poate fi mai greu descoperit”. O a doua aserțiune pe care o reținem se referă
la faptul că
„[...] paradigma cazuală nu are cinci termeni și formal nu avem cinci opoziții cazua-
le formale în paradigma fără determinant minimal enclitic sau proclitic. Fenomenul
trecerii funcției morfologice a cazurilor asupra unuia singur n-a mers însă în limba
română până la capăt, poate și datorită faptului că prin desinențele cazuale se exprimă și
numărul, ceea ce a frânat tendința de simplificare; pe de altă parte, paralel cu scăderea
numărului opozițiilor cazuale și cu realizarea omonimiei formelor, s-au înmulțit
expresiile prepoziționale și a crescut funcționalitatea topicii în exprimarea relațiilor
sintactice. Astfel, față de cele șase cazuri ale limbii latine, în limba română la masculin
formele cazuale latinești s-au sincretizat în una singură pentru singular și una pentru
plural (cu excepția vocativului singular la numele de persoane)” (p. 340–341).
Cea de-a treia afirmație care ne-a reținut atenția se referă la clasificarea cazurilor:
„Cazurile se clasifică după criteriul compatibilității cu modurile verbului și după po-
ziția sintactică. După criteriul compatibilității cu modurile, cazul vocativ se opune celor-
lalte, care sunt nonvocative. Ceea ce numim caz vocativ este forma marcată cu intonație
specifică și compatibilă exclusiv cu un verb la imperativ pers. a II-a. […] Cazurile non-
vocative se opun vocativului prin incompatibilitatea de a intra în relație cu pers. a II-a a
modului imperativ (dar compatibilitate cu pers. a II-a a celorlalte moduri)” (p. 341).
2.3. Date noi asupra cazurilor găsim și la Alexandru Toșa (1983, p. 173–183).
Autorul ține să precizeze dintru început faptul că
„[...] e necesar să se delimiteze înțelesul cazurilor, definiția lor morfologică, de în-
țelesul funcțiilor sintactice, de definiția lor sintactică. Sensul nominativului trebuie să
Cazurile gramaticale româneşti 265
fie altul decât sensul subiectului; nominativul este un sens morfologic, o categorie gra-
maticală, pe când subiectul este un sens sintactic” (p. 173–174).
În interpretarea cazului ca sens în care se reflectă raporturi, cercetătorul trimite la
definiția pe care Iorgu Iordan o dă acestei noțiuni:
„Cazul este categoria gramaticală corespunzătoare raporturilor dintre obiecte (= fiin-
țe, lucruri) unele față de altele sau dintre obiecte și acțiuni. În realitatea materială,
obiectele se pot găsi, unele față de altele, în tot felul de raporturi (unul aparține altuia
sau provine din altul etc.). La fel pot exista raporturi între acțiuni și obiecte (acțiunea
este săvârșită de un obiect sau se transmite unui obiect etc.)” (Iordan 1954, p. 252, apud
Toşa 1983, p. 174).
Pe baza acestor explicații, pe care le consideră pertinente2, autorul „elementelor de
morfologie” construiește pentru fiecare caz următoarele definiții:
„Nominativul este sensul morfologic în care se reflectă raportul efectuării unei acți-
uni de către un obiect. Acuzativul este sensul morfologic în care se reflectă raportul
transmiterii unei acțiuni către un obiect. Genitivul este sensul morfologic în care se re-
flectă raportul posesiei unui obiect de către alt obiect. Dativul este sensul morfologic în
care se reflectă raportul de atribuire a unui obiect altui obiect, iar vocativul este sensul
morfologic în care se reflectă raportul de adresare a unei persoane către o altă persoană
sau către un obiect personificat” (Toșa 1983, p. 174).
3. Față de o asemenea situație, complexă și nu ușor de definit, și profesorul clu-
jean G. G. Neamțu, demn urmaș al maeștrilor gramaticieni Mircea Zdrenghea și
D. D. Drașoveanu, a încercat, în mai multe rânduri, dar mai ales în Teoria și
practica analizei gramaticale (2007), o sistematizare a acestor probleme.
Concepută în stilu-i caracteristic, cu teme (T) punctuale, ordonate în trei secven-
țe: A. STRUCTURI-TIP, B. SOLUȚIE, C. COMENTARIU, cu o dezvoltare a ulti-
mei, „marcată de spiritul sintaxei relaționale neotradiționale clujene”, și bazată pe
teza „sintagmei binare”, ca (singura) unitate relațională generată prin și datorită re-
lației interlexematice”, cartea lui G. G. Neamțu, deși nu se aseamănă cu lucrările
obișnuite de gramatică, este totuși o gramatică ce vizează o multitudine de aspecte
morfosintactice, amănunțit tratate și cu trimiteri bibliografice numeroase. Ca mod
de analiză, autorul preferă expunerea faptelor sub forma rezultată din expresia „dis-
tincții și ... distincții”, ceea ce înseamnă, de fapt, dicotomia „corect/incorect”,
„bine/rău” sau „confuzii/distincții”, cum era în varianta primară (Neamţu 1989).
Primele opt teme ale cărții sunt dedicate exclusiv cazurilor, dar și în multe altele
se regăsesc referințe la acestea. Noi ne-am oprit asupra aspectelor de noutate sau a
celor ce nuanțează probleme deja ridicate.
În privința numărului de cazuri, pornind de la fapte concrete, G. G. Neamțu a
ajuns la concluzia că, în ciuda omonimiei cazuale, excluzând vocativul și substanti-
vele feminine la singular, nu se poate vorbi, totuși, de unul sau două cazuri, ci, pe
2
Vezi și Brâncuș–Saramandu f.a, p. 12; Constantinescu-Dobridor1996, p. 65; Dimitriu 1994,
p. 139.
baza analogiei și a echivalenței funcționale, de patru (cu vocativul cinci) cazuri,

deosebite prin opoziții.
Așadar, sincretismul cazurilor din flexiunea nominală este evidențiat în raport
cu pronumele personal, în paradigma căruia cazurile sunt exprimate prin forme dis-
tincte (cf. și GALR 2005, vol. I, p. 71). Astfel,
„[...] la persoanele I și a II-a singular, pronumele personal realizează opoziția N/A
prin forme diferite: N – eu, tu/A – (pe) mine, (pe) tine. Față de nominativ, acuzativul
utilizează formele mine, tine numai cu prepoziție sau cu pe (semnul gramatical al acuza-
tivului- complement direct, așa-numitul pe „morfem”) și are, în plus, forme neaccentu-
ate (mă, te), care apar fie singure (Mă cheamă la școală; Te doare capul), fie ca dublan-
te ale celor accentuate (Pe mine mă cheamă la școală; Pe tine te doare capul). Aceeași
poziție – N/A – se realizează și la persoana a III-a, chiar dacă formal nu este marcată, în
afară de absența/prezența prepoziției sau a lui pe: el/pe el, ea/pe ea, ei/pe ei, ele/pe ele,
la care trebuie adăugată existența formelor neaccentuate (îl, o, îi, le), care sunt de același
tip ca mă, te (= dublează forma neaccentuată sau reprezintă singure acuzativul). Prin
urmare, el/pe el îl, ea/pe ea o, ei/pe ei îi, ele/pe ele le reprezintă două cazuri distincte
(N/A) la fel ca eu/pe mine mă și tu/pe tine te (N/A)” (Neamţu 2007, p. 25–26)3.
Prin substituție cu aceste forme, și substantivele se analizează la fel. Cele care
au la acuzativ morfemul pe au structura: Ion // pe Ion/pe Ion îl/îl (comp. cu el//pe el
/pe el îl/îl). Cele care nu au acest morfem, dacă pot dubla substantivul sau îl pot
înlocui cu formele neaccentuate ale pronumelui, îl, o, îi, le, înseamnă că sunt în
acuzativ: citesc un roman/romanul îl citesc/îl citesc.
În același fel, G. G. Neamţu argumentează și genitivul distinct de dativ, din for-
ma unică de G-D.:
„Pronumele personale de persoanele I și a II-a (singular și plural) au forme specifice
pentru dativ, accentuate (mie, ție, nouă, vouă) și neaccentuate (îmi, îți, ne, vă), care nu
se opun unui genitiv, întrucât la aceste persoane nu există genitiv. La persoana a III-a,
singular și plural, pronumele personal se utilizează în ambele cazuri cu aceeași formă
(lui, ei, lor). Detașarea dativului din această unică formă se face prin raportare la cele-
lalte persoane, prin identitate de poziție și posibilitate de dublare cu forma neaccentuată:
dacă mie îmi este în dativ, atunci și lui îi (ei îi, lor le) tot în dativ este” (ibidem, p. 26).
Prin substituire cu formele pronominale, la care cele două cazuri sunt dovedite,
se acceptă același lucru și la substantive: cartea lui – cartea elevului (G)/Lui i-am
dat o carte – Elevului i-am dat o carte (D).
În ceea ce privește opoziția dintre cazuri, Domnia Sa a arătat că, la ora actuală,
aceasta
„[...] nu se face direct, prin ele înseși, ci indirect, prin reflexele lor – funcțiile sintac-
tice, operând cu un raționament răsturnat, cam după modelul: nominativ, deoarece e su-
biect, acuzativ, deoarece e complement direct ș.a.m.d.” (ibidem, p. 27).
Dar, subliniază în continuare autorul,
3
Formele persoanelor I și a II-a, plural, care nu prezintă importanță pentru distincția de față, se
interpretează similar.
„[...] acest demers în sens invers, substituind cauza cu efectul, își are, probabil, ex-
plicația în aceea că funcția sintactică (subiect, nume predicativ, complement direct etc.),
în pofida unui ridicat grad de abstractizare, este totuși apreciată ca fiind mai «concretă»,
mai materială decât cazul, cea mai abstractă categorie gramaticală” (ibidem).
Ca urmare, în stabilirea soluției finale ce urmează a fi formulată pentru departa-
jarea „membrilor propriu-ziși, ultimi și ireductibili, ai categoriei cazului româ-
nesc”, autorul începe demersul prin a arăta mijloacele prin care se realizează „mar-
carea” genitiv/dativului, dar și departajarea formală a acestora față de nominativ/
acuzativ (ibidem, T1, p. 22–26), care sunt în număr de trei:
(a) articolul hotărât (studentului/student(ul), studentei4/studenta(ă), studenților/
studenți(i), studentelor/studente(le)),
(b) articolul nehotărât (unui student, unei studente, unor studenți, unor studente),
(c) adjectivele pronominale proclitice5 (= antepuse substantivului) (acestui stu-
dent, acestei studente, acestor studenți, acestor studente) (ibidem, p. 22).
Demersul astfel conceput îi permite autorului să formuleze următoarele două
concluzii:
(1) „În timp ce substantivul la nominativ-acuzativ poate apărea atât singur, cât și
însoțit de articol sau adjectiv pronominal, la genitiv-dativ reclamă cu obligativitate un
însoțitor (articol sau adjectiv pronominal), al cărui rol este și acela să-i marcheze cazul
(GD). Altfel spus, la genitiv-dativ, substantivul nu poate apărea singur, neputându-se
exprima cazul”.
(2) „Genitiv-dativul, excluzând femininele la singular, nu se marchează în corpul fo-
netic al substantivelor, ci în acela al însoțitorului lor obligatoriu (articol, adjectiv prono-
minal), contând pentru întregul grup («articol (adjectiv pronominal) + substantiv»). De-
sinențele celor trei însoțitori (articol hotărât, articol nehotărât, adjectiv pronominal pro-
clitic) sunt aceleași pentru GD (-ui, -ei, -or), respectiv: -ui (masculin, singular): ele-
vului, unui elev, acestui elev; -ei (feminin, singular): elevei, unei eleve, acestei eleve;
-or (plural, ambele genuri): elevilor elevelor), unor elevi (eleve), acestor elevi (eleve)”
(ibidem, p. 24).
Ca urmare, în cadrul declinării cu predeterminant (unui elev, acestui elev etc.),
chiar dacă substantivul are forma de NA, el trebuie considerat ca fiind GD și ana-
lizat în consecință (ibidem).
În stabilirea notelor distincte ale fiecărui caz, autorul se gândește la plasarea a-
cestui fapt înspre „regimul verbal (tranzitiv sau intranzitiv)”, așa cum reiese din a-
firmația: „o carență a programelor școlare de gramatică – lipsa unor noțiuni mai
«de substanță» despre REGIMUL VERBAL (tranzitiv sau intranzitiv)”, fără de ca-
re „e într-adevăr mai greu să se înțeleagă și să se argumenteze exclusiv formal-gra-
matical distincția N/A, fără întrebări și fără a se recurge la funcții” (ibidem, p. 27).
4
„Articolul feminin la singular are forma -i (nu -ei sau -lei), fapt explicabil prin proveniența și
evoluția sa fonetică” (ibidem, p. 24).
5
Articolul nehotărât ca și adjectivul pronominal proclitic are forme diferite la G-D față de N-A.
Dar, cum nu există în lingvistica românească o „gramatică” a verbului, care să

indice exact cazul cerut de valențele pe care le are, analiza propriu-zisă ridică seri-
oase probleme. Tot ce se poate spune e faptul că verbele, inclusiv cele nonfinite (=
nepersonale), „atrag complemente, inclusiv un subiect, cărora le impun restricții de
caz și/sau de prepoziție, precum și o grilă de roluri tematice specifică fiecărui verb-
centru” (Pomian 2011, p. 14–15). Conștient de acest lucru, G. G. Neamțu recurge la
„[...] soluția de «sprijin reciproc», bazându-se în principiu pe RAPORTAREA LA
VERB, ca element fundamental în organizarea opoziției N/A, și numai în subsidiar pe
alte elemente (funcții, întrebări, grad de evidență etc.)” (ibidem, p. 28).
Câteva elemente extrase pe baza acestui concept sunt consemnate totuși:
Nominativul apare:
(a) după verbe intranzitive sau contextual intranzitivizate; dacă verbul este un
auxiliar predicativ („copulativ”), pot apărea două situații:
(1) o structură impersonală cu un nominativ (nume predicativ): E păcat să nu știi asta;
(2) o structură personală cu două nominative 6 (al subiectului și al numelui predi-
cativ): Muzica e viața mea, Masa-i masă și casa-i casă;
(b) dacă verbul este predicativ, pot exista tot două situații:
(1) un nominativ (al subiectului): Elevul învață bine, Tractorul ară pământul, S-a
defectat clanța de la ușă, Au fost achiziționate noi utilaje, S-a întâmplat un
accident, I-a venit o idee;
(2) două nominative (al subiectului și al elementului predicativ suplimentar):
Prietenul meu a plecat tehnician și s-a întors inginer, Câinele e considerat
prietenul cel mai credincios al omului;
(c) după verbe tranzitive, dacă ocupă poziția de agent și-și subordonează predi-
catul prin acord (în număr și persoană)7: Tractorul ară pământul, Mașina de spălat
stoarce rufele.
Acuzativul apare numai după verbe tranzitive.
Acuzativul-complement direct (fără prepoziție sau cu morfemul pe)
„[...] se constituie în subordonat și, ca orice subordonat, el poate să apară sau să nu
apară. De aceea, în general, nu se vorbește de subînțelegerea complementului direct, ci,
în situația în care verbul tranzitiv apare fără complement direct, spunem că respectivul
verb NU ARE complement direct, fiind utilizat absolut” (ibidem, p. 29).
Dar, între formele de N-A, reprezintă acuzativul numai cele rămase după stabili-
rea nominativului (sau nominativelor). Verificarea se face prin:
(a) stabilirea situației că nu poate reprezenta nominativul;
6
Există și situația în care poziția celui de-al doilea nominativ este ocupată de o predicativă: Nu
întotdeauna mașina e ce-și închipuie omul.
7
Din această cauză, poziția de subiect, excluzând verbele impersonale, nu poate fi vidă. Dintr-un
motiv sau altul, subiectul poate fi neexprimat, dar nu inexistent (ibidem, p. 29).
(b) substituția cu pronumele personale neaccentuate în acuzativ (îl, o, îi, le):

Citea un roman/Îl citea.
Cu aceleași caracteristici formale, acuzativul poate fi și un complement secun-
dar: Profesorul (N, sb.) ascultă copiii (A, c.d.) lecția (A, c.s.) învățată, ori un ele-
ment predicativ suplimentar: Îl (A, c.d.) consider om (A, eps) de omenie8.
Genitivul se caracterizează prin trăsăturile:
(a) are regent un substantiv, față de care este, de regulă, postpus: E x p l i c a-
ț i i l e profesorului au fost convingătoare;
(b) poate fi precedat de articolul al (a, ai, ale): M a ș i n a de spălat a
vecinului s-a defectat.
„«Catalizarea» apariției lui al (a, ai, ale) în fața genitivului și ca semn al aces-
tuia – precizează autorul – poate fi provocată și prin:
– antepunerea substantivului subordonat (în genitiv): cartea elevului – a elevu-
lui carte (nu și *elevului carte);
– eliminarea articolului enclitic de la substantivul regent: cartea elevului – (o)
carte a elevului (nu și *(o) carte elevului);
– inserarea unui determinant între substantivul regent și genitiv: cartea profeso-
rului – cartea aceea a profesorului”9 (ibidem, p. 33).
Dativul exclude trăsăturile genitivului: regentul substantiv și articolul al (a, ai,
ale).
Situația în care apare totuși pe lângă un substantiv se realizează fie în construcții
învechite, cele care denumesc grade de rudenie, atribuții și funcții sociale: P r e o t
deșteptării noastre, semnelor vremii p r o f e t (Eminescu), C u m n a t mamei
mele, fie în construcții actuale, după substantive de proveniență verbală, cu sens de
„atribuire”: acordarea, atribuirea, conferirea, darea, decernarea, împărțirea,
oferirea: Am asistat la d e c e r n a r e a de premii echipelor artistice; î m p ă r-
ț i r e a de daruri copiilor.
Dativul are regent un verb, mai rar, un adjectiv, adverb sau interjecție și arată
atribuirea10:
Elevilor le p l a c e gramatica, Ieri a fost o vreme f a v o r a b i l ă auto-
mobilismului, Nu s-a îmbrăcat a d e c v a t situației, B r a v o echipei noastre
campioane!
8
Nu a fost inclusă aici situația în care substantivul, cu caracteristicile N/A, este analizat adverbia-
lizat (sau un caz general, locativ, temporal, caz direct sau caz neutru): Doarme buștean, Stă covrig
etc. (GALR 2005, vol. I, p. 70–71).
9
„Întrebarea și poziția nu sunt concludente pentru dativul aflat pe lângă un substantiv («dativ
posesiv adnominal»), întrucât sunt posibile ambele întrebări: domn inimii mele (cui domn? – D; al
cui domn? – G)” (ibidem, p. 33).
10
În situația în care cazul este însoțit de prepoziție, lucrurile se simplifică prin faptul că fiecare
are prepoziții specifice.
Vocativul are o situație aparte prin faptul că posedă, pe de o parte, forme iden-
tice cu N/A (LRC, vol. I, p. 165–166 ), iar, pe de altă parte, se deosebește prin desi-
nențe distincte: -(ul)e11, -o, lor: vecine, vecinule, Ioane, Petre, popo, Mario, fetelor.
Exceptând formele specifice, vocativul prezintă trăsături ce-l opun net celorlalte
cazuri:
(a) „Este o formă de adresare directă, fapt ușor de sesizat datorită intonației”.
„În acest sens spunem că vocativul este dublu marcat: prin DESINENȚĂ (identică
sau nu cu a nominativului) și prin INTONAȚIE (asociată obligatoriu cu un accent mai
puternic)” (ibidem, p. 43).
(b) Se constituie ca interlocutor al celui care vorbește, adică, din punct de vede-
re gramatical, pe poziția persoanei a II-a (Vlad 1971, p. 275–283), cu care poate fi
substituit: Ioane, du-te la culcare! (Ioane = tu); Ce mai faceți, fetelor? (fetelor =
voi).
În situația în care vocativul se întâlnește cu un nominativ subiect, distincția de
caz trebuie să țină cont de următoarele fapte:
– subiectul pe lângă un predicat (verb) la persoana a II-a nu se exprimă, el fiind
„inclus” și totdeauna același (tu, dumneata, voi, dumneavoastră);
– vocativul este întotdeauna separat prin virgulă, care constituie semnul izolării
gramaticale, al lipsei unui raport între vocativ și predicat12. Așadar, el nu poate fi
interpretat ca nominativ-subiect, fiindcă „subiectul nu se desparte prin virgulă
(pauză)”. Totuși, subliniază autorul,
„[...] faptul că vocativul, ca ocupant al poziției de pers. a II-a, apare cu un verb nu
numai la pers. a II-a (imperativ sau nu), ci și la alte persoane, arată că nu se poate pune
problema unui acord al verbului (predicat) cu vocativul” (ibidem).
Situația în care un vocativ apare însoțit de două sau chiar trei substantive, dom-
nule Ionescu (președinte, procuror, profesor), doctore Georgescu, maestre Stan,
vecine Iuliu, mătușă Veronică, unchiule Mihai, cumnată Viorică, tanti Aurica,
bade Vasile, nene Grigore, vere Dumitru, domnule inginer Popescu, domnule pro-
fesor Neamțu etc., precizările autorului sunt clare și binevenite. După ce eviden-
țiază, pe baza faptelor, situațiile ce pot apărea:
(a) „Substantivul al doilea are formă de vocativ: vecine Ioane.
(b) Substantivul al doilea are formă de nominativ și exclude forma de vocativ, deși
singur poate fi utilizat cu formă proprie de vocativ: tovarășe Rusu (nu și *tovarășe
Rusule, dar Rusule).
(c) Substantivul al doilea are formă de nominativ, aceeași întotdeauna și pentru
vocativ: tovarășe Bodea (Bodea)” (ibidem, p. 46),
11
„Prezintă mai mică importanță aici faptul că e vorba de o desinență propriu-zisă (-e, -o) sau/și
de un articol hotărât enclitic (-l, -lor), al cărui rol tot de tip desinențial este, adică de semn (= morfem)
al cazului vocativ” (ibidem, p. 43).
12
Dacă vocativul se află la începutul propoziției, virgula se pune după el, dacă se află la sfârșitul
propoziției, virgula se pune înaintea lui, iar dacă se află în interiorul popoziției, vocativul se pune
între virgule.
concluziile vin de la sine:

1. „Excluzând situația de la (a) – substantiv în vocativ cu formă proprie de vocativ
(prietene Dumitre) –, în rest, situațiile (b) și (c), se impune interpretarea celui de-al
doilea substantiv ca fiind nominativ.
Argumentul îl constituie faptul că grupurile în discuție apar, chiar fără să fie forme
de adresare, cu primul substantiv în diferite cazuri, iar cu al doilea, mereu în nominativ:
Domnul (N) doctor (N) absentează azi; Cabinetul tovarășului (G) doctor (N) este la
stânga; I-am telefonat tovarășului (D) doctor (N); Am o întâlnire cu tovarășul (A)
doctor (N).
Este firesc deci ca al doilea substantiv să-și perpetueze cazul (nominativ) și în
combinație cu un substantiv în vocativ: Ce mai faceți, domnule doctor?
Când grupul este format din trei termeni, ultimii doi sunt în nominativ: tovarășe
inginer Rusu (comp. cu tovarășului inginer Rusu)” (ibidem).
2. „Din punct de vedere funcțional, al doilea substantiv din grup, indiferent în care din
cele două situații, este atribut substantival în nominativ («falsă apoziție»13)” (ibidem).
Pentru vocativul aflat în această poziție (prietene Dumitre), probabil singurul de acest tip,
se propune sintagma de VOCATIV PRONOMINATIVAL”14 (ibidem, p. 46–47).
3. „Vocativul apare uneori însoțit de un adjectiv sau de mai mulți determinanți,
adjectivali sau de altă natură, izolat în totalitatea extensiunii grupului de restul pro-
poziției”: Mi-e tare drag de voi, dragi c o p i i !; De câte ori nu v-am pomenit, bunii
mei p r i e t e n i din liceul uitat de vreme în marginea Transilvaniei! (ibidem, p. 48).
În această situație,
„[...] este clar că nu grupul în totalitate este lipsit de funcție sintactică, ci numai
substantivul în vocativ, cel care este «centrul» grupului” (în exemplele date: copii, prie-
teni).
„Ceilalți componenți se analizează sintactic «normal», având funcțiile firești, deter-
minate de clasa de cuvinte cărora le aparțin, de mijloacele de subordonare și de calitățile
morfologice ale termenului regent”. (În exemplele date: dragi, bunii mei = adjective în
vocativ, atribute adjectivale; din liceul = substantiv în acuzativ cu prepoziție, atribut
substantival prepozițional; uitat = adjectiv provenit din verb la participiu, atribut adj-
ectival; de vreme = substantiv în acuzativ cu prepoziție, complement de agent ș.a.m.d.)
(ibidem, p. 48–49).
În concluzie, afirmăm că opozițiile dintre cazuri, astfel stabilite, pot aduce un plus
de înțelegere a categoriei gramaticale a cazului. Caracterizate prin „raporturile dintre
obiecte sau dintre obiecte și acțiuni”, considerăm că se pot defini astfel: N = caz
supraordonat sau de subordonare mijlocită (prin copulă sau prin verb predicativ și un
nominal), G/D = cazuri subordonate, V = caz independent, de adresare. Aceasta
confirmă, odată în plus, valabilitatea structurării cazurilor în trei categorii: cazuri de
13
Pentru falsa apoziţie, vezi Drașoveanu 1982, p. 37–39; Neamţu 2007, p. 48–49.
14
G. Gruiță (1998, p. 29) crede că acest tip de sintagme (domnul profesor, doamna profesoară) se
încadrează modelului „adjectiv articulat + substantiv nearticulat”, ceea ce înseamnă că substantivul nu
mai are nimic a face cu „falsa apoziție”.
ordinul I, generatoare de funcții, de ordinul al II-lea, angajate prin (de către) acord, și
de ordinul al III-lea, cerute de prepoziții (cf. Draşoveanu 1997, p. 94–100).
Avram 1997 = Mioara Avram, Gramatica pentru toți, Editura Humanitas, București, 1997.
Brâncuș–Saramandu f.a. = Grigore Brâncuș, Manuela Saramandu, Gramatica limbii române, Editura
Atos, București, [f.a.].
CL = „Cercetări de lingvistică”, Cluj, I–XXXVIII, 1956–1993.
Constantinescu-Dobridor 1996 = Gh. Constantinescu-Dobridor, Morfologia limbii române, Editura
Vox, București, 1996.
Dimitriu 1994 = C. Dimitriu, Gramatica limbii române explicată, Editura Virginia, Iași, 1994.
Drașoveanu 1982 = D. D. Drașoveanu, Nominativul şi acuzativul – schiţe sintactice cu adnotări, în
CL, XXVII, 1982, nr. 1, p. 37–46.
Cluj-Napoca, 1997.
GLR = Gramatica limbii române. Ediția a II-a revăzută și adăugită, vol. I, Editura Academiei R.P.R.,
București, 1963.
Gruiță, 1998 = G. Gruiță, Despre domn/doamnă, dar și despre tovarăși, în „Steaua”, XLIX, 1998,
nr. 8, p. 29.
Iordan 1954 = Iorgu Iordan, Limba română contemporană, Bucureşti, Editura Ministerului Învă-
ţământului, Bucureşti, 1954.
Iordan–Robu 1978 = Iorgu Iordan, Vladimir Robu, Limba română contemporană, Editura Didactică
și Pedagogică, București, 1978.
Irimia 1997 = Dumitru Irimia, Gramatica limbii române, Editura Polirom, Iași, 1997.
LRC = Limba română contemporană, vol. I. Sub conducerea acad. Ion Coteanu, Editura Didactică şi
Pedagogică, București, 1974.
Neamțu 1989 = G. G. Neamțu, Elemente de analiză gramaticală. 99 de confuzii/distincții, București:
Editura Științifică și Enciclopedică, 1989.
Neamțu 2007 = G. G. Neamțu, Teoria și practica analizei gramaticale. Distincții și ... distincții,
Editura Paralela 45, Pitești, 2007.
Pomian 2011 = Ionuț Pomian, Dinamica unor structuri gramaticale. Cu un set de teste didactice,
Toșa 1983 = Alexandru Toșa, Elemente de morfologie, Editura Științifică și Enciclopedică, București,
1983.
TLG = Tratat de lingvistică generală, Editura Academiei R.S.R., București, 1971.
Vlad 1971 = Carmen Vlad, Categoria gramaticală a persoanei la substantiv, în SCL, XXII, 1971,
nr. 3, p. 275–283.
ROMANIAN GRAMMATICAL CASES –

G. G. NEAMȚU’S PERSPECTIVE
(Abstract)
The grammatical category of case, a universal feature of names, is common to all languages, but it
is manifested differently from one group of languages to another, even from one idiom to another.
The differences are caused by various factors, among which there is the specificity of arguments, that
is, the syntactic relations and functions of nouns in utterances, the formal means of creating
distinctions, the inventory of cases.
As regards Romanian, despite all the efforts that have been made to clarify these aspects,
unanimously accepted results have yet to be obtained. In our opinion, the most widely used attempt at
clarification belongs to Professor G.G. Neamțu. This paper aims at presenting his approach and the
results achieved through its application.
Cuvinte-cheie: categoria gramaticală a cazului, funcţie sintactică, inventar de cazuri.

Keywords: the grammatical category of case, fjunction of noun, inventory of cases.
Universitatea Tehnică din Cluj-Napoca

Centrul Universitar Nord Baia Mare
daiana18felecan@yahoo.com
nicufelecan@yahoo.com
OLIVIU FELECAN
PORECLE DATE DE ELEVI/STUDENȚI

PROFESORILOR. O PERSPECTIVĂ
SOCIOLINGVISTICĂ
Prezentul studiu1 își propune să ia în discuție, din punct de vedere sociolin-

gvistic, produsele lingvistice – poreclele – pe care elevii și studenții le creează și le
atribuie dascălilor.
1. Premise teoretice
Dacă atribuirea unui nume oficial (prenume, nume de firmă sau produs comer-
cial) este obligatorie, cu respectarea anumitor constrângeri, conferirea de porecle
reprezintă actul denominativ eliberat de orice fel de restricții. În vreme ce în cazul
botezului oficial mișcarea denominativă se realizează într-o singură direcție (in-
stanță numitoare oficială – părinte, preot, ofițerul Stării Civile → numit), în cazul
poreclirii, actul atribuirii de nume se desfășoară și pe „contrasens” (oricine poate
porecli pe oricine, indiferent de parametrii pragmatici și sociolingvistici ai situației
de comunicare, aceștia fiind cel mai adesea repudiați).
În comparaţie cu atribuirea rituală de nume (botezarea),
„[...] poreclirea este un tip de deviere de la actul standard de atribuire de nume unei
persoane și ea se explică prin nevoia dublării numelui de către cei din microcolecti-
vitatea sătească. Această nevoie se motivează prin considerarea numelui instituțional
drept neadecvat sau insuficient adaptat fondului (fonetico-)lexical al comunității
respective” (Felecan D. 2011, p. 139).
Prin urmare, așa cum observă Bernd Spillner (2012, p. 217),
„[...] nicknames are used in social groups (clubs, associations, village communities,
schools etc.). They refer to a person’s physical or moral particularities and they may
have critical or humoristic functions”.
Extinzând sfera de utilizare a poreclelor, constatăm că ele sunt prezente în toate
sferele vieții sociale, deosebindu-se doar în ceea ce privește frecvența cu care sunt
utilizate. Simțul critic și ironia stau în firea umană, iar poreclirea, care nu presu-
pune consemnarea numelui ulterior în acte oficiale, este produsul unei instanțe
difuze (vox populi), capabile să surprindă punctul vulnerabil (în special un defect
fizic sau psihic) al celui poreclit.
1
Face parte dintr-un proiect mai amplu de cercetare (finanțat de CNCS), condus de prof. dr. habil.
Daiana Felecan și derulat pe parcursul a trei ani (2011–2014), având titlul Antroponime neconven-
ționale românești în context european: tipare de construcție și funcție discursivă.
Porecle date profesorilor 275
Willy Van Langendonck (2011a, p. 487) remarcă:

„[...] concerning modern bynames, i.e. unofficial individual or collective personal
names replacing or complementing official names, we have to distinguish between
names given by adults and those given by young people, since quite different sistems
are used”;
deci, criteriile de raportare la viață, în general, sunt diferite în funcţie de vârstă. Pe
de o parte,
„[...] adults especially focus on the familial or geographic origin, and the professions
of their acquaintances, whilst young people concentrate on external, especially physical
characteristics, or on conspicuous behavior, or special personality features” (Van
Langendonck 2011b, p. 283).
Pe de altă parte, imaginația copiilor este mult mai dezvoltată, iar poreclele pe care
le inventează sunt un exemplu al atitudinii ludice de a lua în derâdere tot ceea ce nu
e congruent cu așteptările lor, tot ceea ce nu se încadrează în grila lor de ierarhizare
a valorilor sau de apreciere estetică.
2. Spaţiul investigat şi metodologia cercetării

Subiecții investigați au fost, în principal, studenții mei, cărora le-am cerut să
prezinte câte zece porecle ale profesorilor pe care i-au avut începând cu intrarea la
școală și până la facultate. Majoritatea au dezvăluit poreclele dascălilor din liceu și
din școala gimnazială, probabil perioada cea mai prolifică din acest punct de vedere.
Spațiul din care a fost cules materialul îl reprezintă Maramureșul și județele în-
vecinate, de unde provin aproape toți dintre cei aproximativ 100 de studenți ches-
tionați, ceea ce presupune un număr de câteva zeci de școli, atât din mediul urban,
cât și din cel rural. Existența mai multor subiecți din aceeași clasă, implicit școală,
a facilitat verificarea autenticității poreclelor și confruntarea etimologiilor, astfel
încât acestea au un grad mare de autenticitate. Am apreciat sinceritatea răspunsu-
rilor, chiar și atunci când a fost vorba de actualii profesori universitari, colegi ai
subsemnatului.
3. Clasificarea poreclelor
3.1. Regionalisme, arhaisme/cuvinte neologice
Având o mare complexitate, poreclele date de copii adulților pot fi împărțite în
funcție de mai multe criterii, deoarece
„[...] the way in which young people give by- or nicknames, is rather different than
the way in which adults bestow bynames on other adults. As a rule, characterization is
omnipresent in the system of motivations in juvenile nicknames, whereas relational
naming is almost absent. Clearly, young people are more interested in characterizing
their comrades or teachers than finding out where they come from” (Van Langendonck
2011b, p. 283).
276 Oliviu Felecan
De exemplu, dintre cele câteva sute de porecle studiate, am găsit doar două care
fac referire la localitatea de proveniență, însă nu direct, ci prin intermediul poreclei
colective a locuitorilor. Unei profesoare i se spune Lipideu, termen regional (=
cearșaf), deoarece consătenii săi sunt porecliți Lipideauă, iar alteia i s-a dat porecla
Broască, întrucât s-a născut și trăiește în Rogoz, sat ai cărui locuitori sunt „ciufu-
liți” Broscari, fiindcă primăvara prind și mănâncă broaște (Felecan O. 2012,
p. 219–228). De fapt, aici este vorba de preluarea de către elevi a unei porecle auzi-
te la părinți, bunici și atribuirea ei profesoarelor asociate cu locul de naștere.
În general, poreclele din mediul rural conțin multe cuvinte regionale, învechite
sau populare, iar cele din mediul urban, indiferent dacă aparțin elevilor sau studen-
ților, sunt, de regulă, neologisme, hipocoristice, trunchieri sau contaminări.
Din prima categorie amintim: Boconc (după expresia preferată de profesor:
„Mărie, aici [în sala de sport] nu se vine cu boconci!”), Claie (după părul scurt, rar
și creț), Dețu (< deț (reg.) „unitate de măsură pentru băuturi”; profesorul venea,
uneori, la ore beat), Farmazoana (< contaminare între farmec + amazoană;
profesoara avea o frumusețe aparte).
Este firesc ca regionalismele să fie net inferioare, numeric, neologismelor, deoa-
rece școala promovează exprimarea literară, iar elevii sunt tentați să utilizeze în
mediul academic termenii pe care îi aud sau pe care îi învață. Neologismele abun-
dă, indiferent de școală sau de clasă: Blonda Cool, Savarina etc.
Tot aici se pot include și cuvintele din limbi străine:
● anglicisme: Big-ul (< profesorul era mic de statură), Cocky (< profesorul de
engleză mergea drept și țanțoș ca un cocoș), Cowboy (< îmbrăcămintea și
cizmele pe care le purta zilnic), Gipsy (< venea cu un tricou pătat, iar
culoarea pielii era mai închisă), OK (< folosea tot timpul acest anglicism),
Peace and Love (< zâmbește tot timpul, vorbește frumos, este răbdătoare,
calmă, binevoitoare), Whatever (< profesorul de engleză rostea tot la al
doilea cuvânt whatever);
● franțuzisme: Madame Poulet (pe profesoara de franceză o cheamă Puiu), Ma-
dame Bleu (< se îmbrăca întotdeauna în albastru, chiar și pereții clasei i-a
zugrăvit astfel), Madame Fatiguée (< profesoară de franceză cu un compor-
tament anemic la ore);
● italienisme: Donna Alba (< temperamentul, înfățișarea, finețea ei, fiind coche-
tă și elegantă);
● germanisme: Micu Klein (< numele de familie al profesorului era Micu și era
scund + analogia cu Samuil Micu-Klein, reprezentant al Şcolii Ardelene);
● latinisme: Lupus Malus (profesorul de limba latină);
● iberisme: Jorje (după prenumele profesorului – George –, îndrăgostit de cul-
tura şi de muzica spaniolă).
Faptul că anglicismele sunt cele mai uzitate de elevi nu trebuie să mire, deoare-
ce, pe de o parte, engleza este limba cea mai studiată în școlile din România, iar, pe
de altă parte, ea reprezintă limba globalizării, a muzicii, filmelor, sportului sau afa-
cerilor.
3.2. Porecle cu originea în procedee fonetice
Pornind de la ultimul exemplu, precizez că am întâlnit mai multe porecle deri-
vate de la numele profesorilor, cu scopul de a produce efecte stilistice variate, toate
cu funcție de caracterizare (comic de limbaj, de situație etc.). Fenomenul se întâl-
nește nu doar în România, ci și în spațiul occidental:
„[...]especially in the naming practices of young people at school, bynames for
teachers or for other pupils derive not only from appellatives or even appellative-like
structures, but from all possible linguistic sources, including first and family-names, or
even a combination of figures” (Van Langendonck 2011a, p. 488).
Procedeele sunt multiple și au în vedere:
● hipocoristice: Dichi (< Dicu), Gobi (< Gavril), Poli (< Paul), Toni Burtică (<
Anton + Burtică: avea burta mare);
● sincopă: Vera vuvuzela (< profesoara avea prenumele Veronica și striga foarte
tare când era nervoasă);
● apocopă: Beni < Beniamin, Codru < Codruța, Oli < Oliviu;
● afereză: Lică (< diminutivul Vasilică, deoarece profesorul îi numea pe toți
elevii astfel, neștiind cum îi cheamă);
● anagramă: Bliț (< numele de familie este Bilț, iar profesoara este fotogenică),
Scafandra (< prenumele profesoarei este Casandra);
● derivate progresive: Ghețar (< Gheață, numele de familie), Gobitzi (< Gobi),
Mâța (< numele de familie este Mâț, în timp ce pe soțul ei, tot profesor,
elevii l-au poreclit Motanul), Micuțu (< Mic, numele profesorului, mic de
statură), Puica (< Puiu, numele de familie), Trifoiaș (< Trifoi, numele profe-
sorului);
● derivate regresive: Ciumă (< numele de familie este Ciumău și are un tempe-
rament isteric);
● contaminări: Condorel (contaminare între Condor – numele de familie – și
Dorel – prenumele), Papurel (< Pop Aurel), Porodica (< Pop Rodica),
Zâmbilici (< a zâmbi + Lici, numele de familie);
● trunchieri: Feri (< Fereștean), Șovi (< Șovago);
● folosirea unor paronime (din lexicul comun) în locul numelui de familie: Bală
(< Balla), Cărăbuș (< Dărăbuș), Maraton (< profesorul de istorie se
numește Marton și dictează foarte mult la ore), Știrbu (< profesorul Știru
avea mai mulți dinți lipsă).
3.3. Porecle obținute prin analogia cu numele unor persoane ilustre sau al
unor personaje fictive
O altă sursă a poreclelor o reprezintă numele unor personaje cunoscute atât din
viața reală, cât și din cea fictivă: mitologie, literatură, filme artistice, desene anima-
te etc. Acest fapt se explică prin însușirea modelelor de către tineri, prin dorința lor
278 Oliviu Felecan
de a imita anumiți idoli sau de a compara, prin intermediul metaforelor și al meto-

nimiilor, persoane din imediata apropiere cu personajele preferate. În acest context,
susținem, în acord cu Daiana Felecan (2011, p. 144), ideea că
„[...] poreclirea presupune următoarele acțiuni succesive: selectarea, atribuirea,
propagarea, utilizarea și următoarele instanțe:
– pacientul (poreclitul) este obligatoriu cunoscut, fiind cel care oferă spre judecată
(apreciere) trăsături care susțin formarea punctului de vedere inițial (care fundamen-
tează semantica poreclei);
– agentul (poreclitorul) este cel care selectează – singur sau în colaborare – și apoi
atribuie porecla;
– colportorul este cel care propagă porecla;
– utilizatorii sunt cei care folosesc în mod curent porecla, conștienți sau nu de sem-
nificația acesteia”.
3.3.1. Poreclele cu sursă în lumea reală
● personalități din lumea politicii: Bin Laden (< semăna cu faimosul terorist și
era foarte dur), Boc (< era mic de statură și semăna cu prim-ministrul
României), Udrea (< profesoară blondă, cu funcție de conducere, la fel ca
omul politic);
● personalități din lumea artei, științei: Da Vinci (< profesor pasionat de artă,
pictură), Mozart (< profesor de muzică);
● personalități din universul religiei: Gură de Aur (< avea un aparat dentar
auriu), Moș Nicolae (< profesor bătrân, cu barbă albă, având prenumele
Nicolae), Sfânta (< profesoară de religie foarte conservatoare);
● personalități mediatizate în mass-media românească: Bote (< încerca să-l
imite pe Cătălin Botezatu), Elodia (< semăna cu avocata care, prin dispariția
ei, a ținut prima pagină a ziarelor timp de mai mulți ani);
● actori, cântăreți, sportivi: Bruce Lee (< fizic, era opusul actorului), Fuego (<
profesorul seamănă leit cu acest cântăreț român), Tatae (< seamănă izbitor
cu solistul de la BUG Mafia);
● personaje istorice: Ceaușescu (< profesor foarte sever, autoritar), Hitler (<
profesorului îi place politica și istoria, iar, câteodată, folosește citate ale dic-
tatorului nazist), Tutankhamon (profesorul de istorie este bătrân2).
3.3.2. Porecle inspirate din lumea ficțiunii
Ele sunt mai numeroase și trădează anumite preferințe ale tinerilor. Grupate pe
categorii, în ordinea ocurențelor, acestea cuprind:
● personaje din desene animate: Cruella (< freza și machiajul ca ale personajului
din 101 dalmațieni), Dexter (< roșcat, cu pistrui și ochelari, precum personajul
omonim), Fred Flinstone (< după personajul din Familia Flinstone), Pantera
Roz (< se îmbrăca iarna cu o haină lungă roz), Shaggy (< după personajul din
Scooby Doo), Shaolin (semăna cu personajul din desene animate);
2
La această poreclă a contat exclusiv vârsta profesorului, în comparație cu a elevilor, și nu cea a
faraonului de acum 3 300 de ani, care a murit la doar 18 ani.
● personaje din filme artistice sau din telenovele: Frankenstein (< profesor foar-
te sever, cu o privire încruntată), Mister Bean (< foarte glumeț și cu gesturi
ca ale actorului de comedie), Morticia (< după personajul Morticia Addams:
ten palid, mereu sumbră, îmbrăcată în negru), Piedone (< asemănarea cu ac-
torul Bud Spencer), Stan și Bran (< doi profesori din aceeași școală semănau
cu îndrăgitele personaje de comedie), Xena (< după Xena, prințesa războini-
că);
● personaje din opere literare: Lungilă (< era foarte înalt), Păcală (< îi păcălea
pe elevi), Utnapiștim (< fiind profesoară de literatură universală, insista mult
pe acest personaj din Epopeea lui Ghilgameș);
● personaje mitologice: Afrodita (< deși trecută de tinerețe, i-a rămas porecla
peste decenii), Dionysos (< mirosea a alcool deseori);
● personaje din jocuri video: Mario (< după personajul omonim din jocul Mario
Forever).
Din exemplele prezentate, se poate desprinde concluzia că elevii și studenții din
România sunt familiarizați cu politicienii și persoanele mondene din țara de baști-
nă, fără a neglija, însă, lumea artistică, științifică, cinematografică și a divertismen-
tului (un profesor de muzică era poreclit Factorul X, fiindcă, în momentul în care
elevii cântau, le sugera să participe la emisiunea de la Antena 1).
3.4. Porecle analitice, porecle sintetice, porecle anecdotă și metaporecle3
3.4.1. Primele, cele analitice, ilustrează perceperea la „distanţă socială” a singu-
larității celui poreclit, după:
● aspectul fizic: Broscoiu (< gras și cu ochi mari), Ciuperca (< avea coafura ca
o ciupercă), Panda (< avea fața rotundă);
● culoarea părului, a pielii, a hainelor: Albaneza (< profesoară cu părul alb),
Creola (< era urâtă și creolă), Doamna Mov (< purta întotdeauna ceva mov).
3.4.2. Poreclele sintetice „ilustrează intuirea fizionomiei globale a celui pore-
clit” (Felecan D. 2011, p. 148). Aici pot fi incluse porecle având la bază:
● adjective sau substantive calificative: Atotștiutorul (< considera că le știe pe
toate și nu permitea să fie contrazis), Bătrânelul (< era cel mai în vârstă din
școală), Diva (< se îmbracă modern), Mătreață (< profesor brunet, cu părul
lung, dar cu mătreață vizibilă), Sconcsul (< mirosea, pentru că nu folosea
deodorant), Spiriduș (< slab, mic de statură, cu nas și urechi mari), Stafida (<
profesoară bătrână), Zâna (< se credea foarte frumoasă);
● metafore modelatoare: Adormita (< era foarte adormită și transmitea elevilor
această stare), Cavalerul (< foarte politicos, cu bune maniere), Ecologista (<
profesoara de biologie, împătimită de ecologie).
3.4.3. Porecla anecdotă „descrie o întâmplare notabilă din viața celui poreclit”
(Felecan D. 2011, p. 149): Baciul (< după aserțiunea: „ajungeți voi la vorbele lui
3
„Din punct de vedere semantic, poreclele pot fi clasificate în porecle analitice, porecle sintetice,
porecle anecdotă și metaporecle” (Felecan D. 2011, p. 144–151; cf. și Golopenția-Eretescu 1972,
p. 196–203).
280 Oliviu Felecan
Baciu”), Doamna Vest (< uneori încurca vestul cu estul), Familista (< vorbea me-
reu despre familie și importanța ei), Ghiozdănel (< purta mereu un ghiozdan în spa-
te), Gorila fără coadă (< din momentul în care directorul școlii le-a spus elevilor
„sunteți niște maimuțe fără coadă”, lui i-a rămas porecla „gorila fără coadă”), Miss
Univers (< în timpul facultății a câștigat un concurs de frumusețe), Prăjitura (<
profesoara vorbea la ore frecvent despre rețete de prăjituri), Securista (< profesoara
nota pe hârtii tot ce spuneau elevii obraznici și apoi le dădea directorului), Tiristul
(< profesorul de religie a povestit la clasă cum a condus un tir), Zâna Surprizelor
(< avea obiceiul să-i surprindă pe elevi cu câte un test-fulger);
3.4.4. Metaporecla, adică porecla extrasă din:
● nume etnice: Chinezoaica (< avea ochii precum cei din Extremul Orient),
● starea socială: Burlacul, Domnișoara.
3.5. Porecle care redau o proeminență fizică
Prin natura profesiei, dascălii sunt mult mai expuși observației celorlalți, în
comparație cu alte categorii sociale, iar „în momentul în care apar devieri, indife-
rent de ce natură, cel în cauză va fi taxat printr-o poreclă, ce va fi cunoscută sau nu,
acceptată sau tolerată” (Felecan N. 2010, p. 103).
În ciuda diversității poreclelor, cele mai multe surprind aspectul fizic, lucru nor-
mal dacă avem în vedere că primul contact dintre oameni se realizează pe cale vi-
zuală, iar înfățișarea exterioară reprezintă un fel de carte de vizită pentru o per-
soană. Trăsăturile fizice observabile sunt înălțimea, greutatea, culoarea tenului, un
defect al ochilor, nasului, urechilor, gurii, dinților etc.: Așchie (< foarte slabă),
Barbie (< ochi albaștri și păr blond), Broscoiu (< gras și cu ochi mari), Bubulina (<
era rotunjoară), Căstorel (< avea dinții din față mai proeminenți), Cioara (< era
urâtă și creolă), Frumușelul (< tânăr și foarte frumos), Lungu (< foarte înalt),
Ochiuț (< avea un ochi de sticlă), Panda (< avea fața rotundă), Pinguinul (< mer-
gea foarte greu din cauza unui defect la picior), Ponei (< profesoară foarte mică de
înălțime), Porky (< profesoară grasă și foarte mâncăcioasă), Sprâncenatu (< avea
sprâncene mari), Stafia (< mică, slabă, blondă cu părul lung), Țuți (< avea sâni
mari).
3.6. Porecle particulare/porecle universale
„Numărul și varietatea poreclelor este foarte mare, ceea ce înseamnă că ele con-
stituie un inventar deschis tuturor inovaţiilor. Multe sunt «universalii», prezente
pretutindeni” (Felecan N. 2010, p. 109) – Baba, Mr. Bean, Scorpia –, altele diferă
de la o clasă la alta, de la o școală la alta, ceea ce demonstrează că fantezia copiilor
nu are limite: Ceas1 (< profesorul nu-i lăsa liberi niciodată pe elevi mai repede de
pauză), Ceasul2 (< se uita mereu la ceas) sau Einstein1 (< avea o freză asemănă-
toare cu a celebrului om de știință), Einstein2 (< pretindea că știe tot și dădea mereu
note mici). Așa cum „many aspects of the language faculty are universal” (Gaskell
(ed.) 2011, p, 531), la fel multe porecle au trăsături generale, atât prin aria de răs-
pândire, cât și prin povestea din spatele lor.
Nu există o ierarhie în ceea ce privește atribuitorii de porecle din rândul ele-

vilor/studenților. Fiecare clasă/grupă are dreptul/libertatea de a ironiza un profesor
printr-o poreclă și, în funcție de cât este aceasta de potrivită, are putința de a se ge-
neraliza în întreaga școală/universitate sau chiar de a se perpetua peste generații.
Unii elevi au mărturisit că mai multe porecle ale profesorilor în vârstă erau identice
cu cele amintite de propriii părinți, foști elevi la aceleași școli, prin urmare aveau o
longevitate de aproximativ 20–35 de ani. Din punct de vedere psiholingvistic,
aceasta înseamnă, pe de o parte, că tinerii surprind foarte bine trăsăturile fizice sau
comportamentale ale dascălilor, iar pe de altă parte, că aceștia sunt conservatori,
nefăcând niciun efort de a se schimba în decursul timpului. Referitor la procesul în
cauză, se poate observa încă o diferență în modalitatea de poreclire a celor situați în
generații diferite de vârstă:
„Whilst in adult byname-giving, familial or geographical origin as well as characte-
rization figure, young people limit themselves to the category of characterization, i.e.
occupations or other activities, or physical, psychological, or social properties” (Van
Langendonck 2011a, p. 487–488).
3.7. Porecle derivate din particularități de limbă
Printre poreclele atribuite profesorilor de către tineri se numără și cele legate de
particularități lingvistice sau, așa cum le numește Willy Van Langendonck (2011b,
p. 282), „delocutives, i.e. nicknames referring to habitual sayings of the name-
bearer”. Aici amintim contextele situaționale privitoare la ticuri verbale, deforma-
rea sau articularea greșită a unor cuvinte, felul în care se adresează elevilor,
„[...] ori după o replică sau o întâmplare aparte […]. Sunt de fapt porecle anecdotă,
atribuite de un individ altuia și transmise colectivității, care, captivată de ineditul situa-
ției, le preia cu ușurință” (Felecan N. 2010, p. 113):
Amin (< după un tic verbal constând în repetarea acestui cuvânt), Atenție (<
folosea foarte des substantivul), Circuit (< la pronunțarea cuvântului urma fie
scoaterea elevilor la tablă, fie un test neanunțat), Doierul (< după amenințarea
elevilor cu nota doi), Domnul meu (< profesorul se adresa întotdeauna astfel ele-
vilor), Drosophila Melanogaster (< profesoara de biologie spunea elevelor nepre-
gătite „priviți-o pe drosophila, nimic nu știe, rușine!”), Felie (< profesorul spunea
adesea elevilor „mișcă, până nu-ți dau o felie!”), Iepuraș (< când scotea un elev la
tablă i se adresa: „iepuraș, la alergat!”), Lapsus (< profesoara de chimie răspundea
la orice întrebare că are un lapsus), Mamă dragă (< se adresa elevilor scoși la tablă:
„Mamă dragă, ce ai învățat pentru azi?”), Porumbelul (< profesoara le spunea
elevilor care greșeau: „ți-a scăpat un porumbel”), Potim (< nu putea pronunța litera
f și, în loc de poftim, se auzea cuvântul care a devenit poreclă cu timpul).
Exemplele oferite arată, de această dată, cum fantezia inepuizabilă sau abilitatea
tinerilor de a porecli pe cei din fața lor se manifestă doar în reproducerea ticurilor
verbale sau a cuvintelor ce marchează o exprimare repetitivă, sărăcăcioasă sau de-
282 Oliviu Felecan
fectuoasă4. Pe de altă parte, așa cum în urma unor examene importante – tip bacala-
ureat – transpar în presă diverse „perle” ale elevilor, spre amuzamentul tuturor,
acest gen de porecle poate fi interpretat și ca o replică a elevilor care, dintr-o pozi-
ție inferioară ierarhic, au totuși capacitatea de a „taxa” imperfecțiunile lingvistice
ale mentorilor de la catedră.
Din punct de vedere sociolingvistic, astfel de porecle pun în valoare termenii pe
care elevii i-au achiziționat în procesul de învățare la materiile predate de respec-
tivii profesori.
3.8. O poreclă/mai multe porecle pentru aceeași persoană
Alte porecle s-au născut din asocieri între fizionomie, aspectul fizic și caracte-
rul/comportamentul profesorului sau, cum apreciază W. Van Langendonck (2011b,
p. 282), „a continuum from activities to physical properties, i.e. from professions,
occupations, or other activities, social behavior, social status, personality features,
psychological peculiarities, to physical appearance”: Baubau (< e foarte sever),
Claxon (< directorul adjunct striga mereu la elevii indisciplinați), Fericitu (< umbla
ca un gay, iar el – profesor de engleză – traducea cuvântul prin „fericit”), Mimoza
(< profesoară supărăcioasă și complexată), Scorpia (< profesoară foarte strictă,
exigentă, cu un râs ironic).
Dacă majoritatea profesorilor s-au pricopsit cu o singură poreclă, caracteriza-
toare, există unii care au mai multe, pe care le denumim porecle-cascadă. Acestea
își au originea fie în clase diferite, la generații diverse, fie în contexte situaționale
multiple, memorabile pentru elevii cu un dezvoltat simț al umorului. Și aici
„[...] the taxonomy divides into four categories: physical traits, psychological and
behavioral characteristics, playing with sounds and word-forms, and finally, the
combination of these sounds and forms with meanings associated with the teachers’
family-names” (Van Langendonck 2011b, p. 283):
Balena/Clopot (< profesoară supraponderală), Buni/Baba (< în pragul pensio-
nării), Curcubeu/Multicolora/Pălăriuță/Cușmă (< felul de a se îmbrăca), Mami/
Cloșca (< manifesta o grijă deosebită față de elevii ei, pe care îi numea „copiii/puii
ei”), Sexy Luci/Pui congelat (< profesoară foarte slabă), Umbreluță/Preci (< profe-
soara stătea în fața primelor bănci și „vorbea cu precipitații”), Vampir/Demon/
Vrăjitoare (< înfățișare mohorâtă și sumbră).
3.9. Porecla – o perspectivă lexicologică
3.9.1. Din punct de vedere lexicologic, poreclele date de elevi profesorilor pot fi
împărțite în forme bază și forme secundare, obținute îndeosebi cu ajutorul unor
sufixe diminutivale. Cele cu o structură simplă cuprind atât substantive nearticu-
late: Crin (< este frumoasă și folosește un parfum cu mirosul acestei flori), Fată (<
profesoară foarte tânără și mai puțin respectată), Portocală (< seamănă cu fructul),
cât și substantive articulate hotărât: Pisica (< avea ochi verzi și o privire ageră, ca o
4
De pildă, o studentă mi-a consemnat că a numărat de 34 de ori într-un curs și un seminar
adjectivul teribil în discursul unui profesor de literatură.
pisică), Șchiopul (< era șchiop). Așa cum observă Nicolae Felecan, poreclele care
pornesc de la animale, păsări ori insecte sunt prezente în toată lumea și
„[...] constituie o subclasă relativ constantă, previzibilă, dar care se caracterizează
prin aceea că, odată alese, prefigurează caracterul poreclitului. […] Se au în vedere
părțile negative, fie cele privitoare la înfățișarea animalului: mare, puternic, fioros etc.,
fie cele privitoare la însușirile lui: cruzime, șiretenie, lăcomie, sălbăticie, încetineală
etc.” (2010, p. 112–113).
3.9.2. Numele diferitelor vietăți, alături de alte categorii lexico-semantice, apar
și în poreclele obținute cu ajutorul unor sufixe diminutivale, omniprezente în lim-
ba română în toate registrele stilistice: Așchiuță (< așchie + suf. -uță; profesor înalt
și slab), Băiețaș (< băiat + suf. -aș; este tânăr și se înțelege bine cu elevii), Bestiuța
(< bestie + suf. -uță; din cauza caracterului), Bretonelu (< breton + suf. -el; avea
un breton scurt), Crăcănel (< verbul a crăcăna + suf. -el; profesor de educație fizi-
că, înalt, slab și crăcănat), Cuțulache (< term. pop. cuțu + suf. -ulache; povestea
mereu despre cei patru câini ai săi), Lebădel (< lebădă + suf. -el; profesor foarte
grațios în mișcări, vorbea lent și încet), Mustăcilă (< a mustăci + suf. -ilă; avea o
mustață amuzantă), Rățușca (< rață + suf. -ușcă; mergea legănat ca o rață), Scărpi-
nici (< a scărpina + suf. -ici; se scărpina toată ziua). Acestea accentuează fie ca-
racterul afectiv, fie pe cel metaforic și sunt omniprezente în școala românească.
3.9.3. Un alt procedeu de formare a poreclelor date de elevi profesorilor este
derivarea regresivă. În limba română, aceasta „pare să fie mai productivă și mai
diversificată atât în raport cu latina, cât și cu celelalte limbi romanice” (Sala (ed.)
2001, p. 483), iar pe tărâm onomastic ajută la formarea unor prenume masculine
din feminine, precum în exemplul următor: unui director de liceu i se spune Mirel,
pentru că prenumele adjunctei sale este Mirela.
3.9.4. Am întâlnit și porecle formate prin compunerea unor cuvinte, în special
nume proprii, cu toate că acest procedeu nu este la fel de răspândit în română ca în
limba germană, de exemplu: Tonpom (< Tonciu „numele de familie al unui
personaj din show-biz-ul românesc, cu nasul foarte lung” + Pomian, numele de
familie al profesoarei).
3.9.5. Dintre procedeele de formare a cuvintelor prin condensare lexico-se-
mantică, am remarcat, în poreclele date de tineri profesorilor, abrevierea și sigla-
rea.
● abrevieri: Crăci (< Crăcita; stătea ciudat la catedră și avea un mers amuzant),
Pisi (< Pisică; foarte tânără și drăguță, admirată în special de elevi), Zgripți
(< Zgripțuroaica; profesoară foarte rea și severă).
● sigle: PDI (< Pop Dumitru Ioan), PDI (< expresia folosită de un profesor de
matematică: „o problemă depinde de ipoteză”), TC (< inițialele numelui:
Tatiana Cauni).
O situație aparte de siglare am întâlnit-o la poreclele date după plăcuța de înma-
triculare a mașinii (SIL). Dacă mulți posesori de autoturisme, la înmatricularea lor,
optează pentru numere preferențiale, care să conțină (pre)numele lor în întregime,
284 Oliviu Felecan
abreviat sau siglat (Felecan O. 2013, p. 445–455), unii elevi au găsit modalitatea
inversă, neconvențională, de a-și numi profesorii aidoma cu plăcuța de înmatricu-
lare a mașinii cu care vin la școală: EMO, SOE.
3.10. Porecla – o perspectivă structurală
Potrivit Daianei Felecan (2011, p. 143), din punct de vedere structural, „cu o
configurație gramaticală tinzând deopotrivă către stereotipie și expresivitate”,
există porecla-cuvânt, porecla-sintagmă și porecla-enunț.
3.10.1. Prima categorie, porecla-cuvânt, este, cum s-a putut observa și în
exemplele anterioare, cel mai bine reprezentată, deoarece îmbină legea minimului
efort enunțiativ cu eficacitatea semantică: Albina (< profesoară mică, foarte ener-
gică, se îmbracă colorat și poartă pălării imense), Băscuță (< poartă tot timpul un
fes tricotat pe cap), Bilă (< dădea bobârnace copiilor), Bișnițarul (< își număra ba-
nii în timpul orelor, sub catedră), Șobolanca (< fizionomia și culoarea părului adu-
ceau a șobolan), Țapu (< are barbă)..
3.10.2. Poreclele-sintagmă sunt relativ numeroase și fac aluzie atât la aspectul
fizic, la caracteristicile psihologice și comportamentale ale profesorului, la o întâm-
plare memorabilă petrecută la ore, cât și la sintagme celebre din literatură, cinema-
tografie, religie etc.: Cetățeanul turmentat (< aluzie la un personaj dintr-o piesă de
teatru cunoscută; profesorului îi plăcea să iasă la „cafea” cu elevii), Doamna cu
senzații (< aspectul fizic, vestimentația, vocea, aerul de divă + discuțiile pe care le
purta), Madame Îhî (< rostește acest sunet aprobator la fiecare cuvânt al interlocu-
torului), Marele Alb (< era înalt și cu părul alb), Piticul porno (< aluzie la un perso-
naj din filme pentru adulți + mic de statură și îi plăceau elevele), Regina fișelor (<
împarte tot timpul elevilor fișe de exerciții), Sfânta Linguriță (< profesorul de reli-
gie a spus într-o oră, din greșeală, Sfânta linguriță, în loc de Sfânta Liturghie).
3.10.3. Poreclele-enunț sunt destul de rare, probabil din cauză că, în viziunea
tinerilor, o poreclă reușită trebuie să fie scurtă și percutantă: 2 metri și-o barbă (<
foarte înalt și cu barbă), Stai acasă! (< când era gălăgie, le spunea elevilor să stea
acasă, pentru a nu deranja orele), Students, nu intrați în bac (< profesoara de en-
gleză rostea în ultimii doi ani de liceu această propoziție foarte des), Un metru
și-un zâmbet (< foarte mică de statură, dar mereu amabilă și zâmbitoare).
3.11. Porecla – o perspectivă morfologică
3.11.1. Din punct de vedere morfologic, majoritatea poreclelor atribuite profe-
sorilor de către elevi și studenți sunt formate din substantive: Bila (< profesor
înalt, gras și chel), Capra (< după fizionomie + avea o revistă a școlii pe care a
intitulat-o „Muguri”), Cocostârc (< foarte înaltă și slabă), Contrabas (< profesor de
muzică, mai plinuț), Pușcăria (< avea tunsoare și față de deținut), Rândunica (< era
mică, firavă și cu o voce plăcută).
3.11.2. În ordinea ocurențelor, pe locul al doilea se situează adjectivele sub-
stantivizate: Crizatul (< strigă des), Gotica (< are un stil vestimentar ciudat), Îm-
puțitu (< mirosea îngrozitor), Puturoasa (< îi mirosea gura foarte urât), Supta (<
era atât de slabă, încât era suptă la față), Șocata (< vorbea lent, încet și dintr-odată
ridica tonul).
3.11.3. Mult mai puține din punct de vedere numeric sunt interjecțiile (Fâl-fâl
< avea obrajii plinuți; Oac-oac < avea ochii mari și „îi ieșeau din orbite”), adver-
bele (Rapidu < merge foarte repede), numeralele (Cinciucu < profesorul de mate-
matică dădea multe note de 5 și rostea acest numeral sufixat diminutival), pronu-
mele (Dumneavoastră < profesorul se adresează elevilor cu acest pronume de poli-
tețe).
3.11.4. O altă caracteristică interesantă din punct de vedere gramatical constă în
anularea diferențelor de gen, adică „transferul de la apelativ la poreclă nu mai
respectă strict genul gramatical” (Felecan N. 2010, p. 116). Cuvinte cu formă mas-
culină denumesc persoane de sex feminin (Hitler < profesoară foarte rea; Mâț <
profesoară de biologie, foarte alintată și cu vorba pițigăiată; Pinocchio < profesoara
de literatură avea nasul lung;) și invers, cuvinte cu aspect feminin sunt atribuite
bărbaților: Girl (< profesor de desen, efeminat), Pupăza (< profesor de sport cu
numele Pupeze Claudiu).
4. Considerații finale
În școală, porecla poate fi percepută ca o producție de limbaj, ca un mesaj con-
cis pe care elevii îl trimit celorlalți în legătură cu părerea lor despre profesori. Așa
cum „language is a symbol as well as an instrument […], a depository of power”
(Mesthrie (ed.) 2001, p. 567), la fel porecla reflectă posibile tensiuni sociale, con-
flicte între generații, diferențe de statut. În mod obișnuit, dascălii sunt suverani în
timpul orelor și, totodată, impun regulile jocului: ce, cum, cât trebuie să învețe ele-
vii. „Investigations carried out in different locations and countries around the world
have shown that in classroom interactions, teachers talk approximately 75% of the
time” (Berns (ed.) 2010, p. 251). În pauze însă și după ore, elevii sunt cei care
stabilesc programul și modalitatea de relaxare. Acum ei fac regulile jocului, iar
dascălii devin simple marionete, numite după placul și pentru buna-dispoziție a lor.
„Much of the classroom spoken language centers around knowledge and information
elicitation turns between the teacher and the students, cohesive topical stretches of talk,
or exchanges motivated by instructional activity in the classroom. In general terms,
teacher-student exchanges reflect the unequal and hierarchical relationship of their
participants in teacher-fronted classrooms” (Berns (ed.) 2010, p. 251).
Numirea unor profesori cu numele unor personaje din diferite domenii ale so-
cialului sau ale artei demonstrează, o dată în plus, tendința tinerilor de a imita, în
detrimentul celei de a crea. Explicația poate fi găsită și în ușurința înțelegerii pore-
clei de către cei din jur: analogia facilitează comprehensiunea/interpretarea colegi-
lor. Dacă în poreclele din comunitățile rurale motivarea numelui neconvențional
este, de multe ori, greu recuperabilă, în clasele de elevi ea este transparentă și la
îndemâna oricărui informator.
286 Oliviu Felecan
Din punct de vedere psiholingvistic, complexitatea/diversitatea poreclelor are

legătură și cu caracterul lor oral. Porecla reprezintă aproape singura formă de nu-
mire care ține de oralitate și, ca atare, sunt excluse eventualele posibile repercusi-
uni ale gestului scriptic; foarte rare sunt cazurile când sunt consemnate în scris
(graffiti, de exemplu). Pe de altă parte, poreclirea nu presupune un efort susținut –
precum complexitatea actului de învățare, memorare – și nici o sumă de acumulări
intelectuale, ci doar atenție, intuiție, spirit de observație, umor. „The act of
producing language is a peculiarly human ability that typically proceeds quickly
(2-3 words/ second) and without apparent effort” (Gaskell (ed.) 2011, p. 565).
În altă ordine de idei, poreclirea, în actul numirii, ar putea fi echivalată cu ar-
goul, în actul vorbirii. Prin urmare, porecla în școli poate fi percepută ca o moda-
litate argotică de numire a unor profesori de către elevi, iar succesul unor porecle
este echivalent cu atracția pentru cuvinte și expresii argotizante. Născute din inter-
acțiunile sau discuțiile din timpul orelor, poreclele devin o modalitate de destindere
pentru poreclitori și colegii lor, cu condiția păstrării circuitului închis.
„Nicknames are normally not combined with address terms, and they often are not
even known by the person to whom they refer” (Spillner 2012, p. 217).
Percepția elevilor în privința poreclelor atribuite profesorilor este aproape întot-
deauna una pozitivă, în schimb, efectul asupra dascălilor este de cele mai multe ori
contrar, deoarece majoritatea poreclelor sunt peiorative, depreciative.
Create necontenit, ocazional, ele caracterizează actul de numire neconvențională
din unitățile de învățământ, indiferent de spațiul geografic sau de contextul istoric.
Berns (ed.) 2010 = Margie Berns (ed.), Concise Encyclopedia of Applied Linguistics, Elsevier,
Oxford, 2010.
Felecan 2010 = Nicolae Felecan, Categoriile antroponimice: nume, supranume, poreclă, în Oliviu
Felecan (ed.), Onomasticon. Studii despre nume şi numire, vol. I, Editura Mega, Cluj-Napoca,
p. 81–120.
Felecan D. 2011 = Daiana Felecan, Aspecte ale polifoniei lingvistice. Teorie şi construcţie. Ediția a
doua, revizuită, Editura Mega, Cluj-Napoca, p. 137–154.
Felecan O. 2012 = Oliviu Felecan, Observații referitoare la unele supranume colective din nord-ves-
tul României, în Rodica Zafiu, Ariadna Ștefănescu (eds) Limba română: direcții actuale în
cercetarea lingvistică, vol. II. Lexic, semantică, terminologii. Stilistică, pragmatică, retorică și
argumentare. Actele celui de al XI-lea Colocviu Internațional al Departamentului de Lingvistică,
(București, 9–10 decembrie 2011), Editura Universității din București, București, p. 219–228.
Felecan O. 2013 = Oliviu Felecan, Antroponime neconvenționale „înmatriculate” în epoca integrării
europene. Cazul plăcuțelor de înmatriculare auto, în Proceedings of the European Integration –
between Tradition and Modernity Congress, Editura Universității „Petru Maior”, Târgu-Mureș,
vol. V, 2013, p. 445–455.
Gaskell (ed.) 2011 = M. Gareth Gaskell (ed.), The Oxford Handbook of Psycholinguistics, Oxford
University Press, Oxford, 2011.
Golopenția-Eretescu 1972 = Sanda Golopenția-Eretescu, Clasificarea prin „numuri”, II, în „Revista
de etnografie și folclor”, XVII, 1972, nr. 3, p. 193–212.
Mesthrie (ed.) 2001 = Rajend Mesthrie, Concise Encyclopedia od Sociolinguistics, Elsevier,

Amsterdam–New York–Oxford–Shannon–Singapore–Tokyo, 2001.
Sala (ed.) 2001 = Marius Sala (ed.), Enciclopedia limbii române, Editura Univers Enciclopedic,
București, 2001.
Spillner 2012 = Bernd Spillner, Hypocoristics among Young People in Germany: Methodical Pro-
blems and Corpus Analysis, în Oliviu Felecan (ed.), Name and Naming: Synchronic and Dia-
chronic Perspectives, Cambridge Scholars Publishing, Newcastle upon Tyne, 2012, p. 216–221.
Van Langendonck 2011a = Willy Van Langendonck, Do proper names have an etymological
meaning?, în Oliviu Felecan, Daiana Felecan (eds), Confluențe lingvistice și filologice, Editura
Mega, Cluj-Napoca, 2011.
Van Langendonck 2011b = Willy Van Langendonck, Diachronic Classification of Bynames Given by
Adults, and Bynames Given by Young People, în Oliviu Felecan (ed.), Numele și numirea. Actele
Conferinței Internaționale de Onomastică. Ediția I: Interferențe multietnice în antroponimie,
Editura Mega, Cluj-Napoca, p. 279–286.
SOBRIQUETS ATTRIBUÉS AUX PROFESSEURS PAR LES ÉLÈVES/LES

ÉTUDIANTS. UNE PERSPECTIVE SOCIOLINGUISTIQUE
(Abstract)
L’étude se propose d’étudier l’un des moyens de nomination non conventionnels, dans un espace
très conventionnel: le collège ou l’université. La spécificité de ce contexte officiel consiste, d’une
perspective sociolinguistique, dans la relation hiérarchique asymétrique entre les agents (ceux qui
attribuent les sobriquets) et les patients (ceux à qui on attribue des sobriquets), ainsi que dans le
caractère particulier des situations dans lesquelles ceux-ci interagissent. Les sobriquets ont pour but
de pénaliser certains défauts, comportements, attitudes, tics de langage des enseignants, tout en étant
des réflexes de certaines attitudes subjectives (sympathie/antipathie, appréciation/dépréciation etc.)
des nommants par rapport aux référents.
Cuvinte-cheie: poreclă, sociolingvistică, psiholingvistică.

Keywords: nickmame, sociolinguistics, psycholinguistics.
Universitatea Tehnică din Cluj-Napoca

Centrul Universitar Nord Baia Mare
olifelecan@yahoo.com
LIGIA STELA FLOREA
LA CONCESSIVE ÉVALUATIVE-INTENSIVE, UNE

STRUCTURE EN VOIE DE GRAMMATICALISATION
1. Introduction
En français, comme en roumain, la macrostructure concessive comporte une
grande variété de constructions, une grande richesse de marques grammaticales et
lexicales qui varient d’une sous-classe à l’autre. On distingue généralement trois
sous-classes de concessives qui comportent des structures de phrase très bien
individualisées, à savoir :
(i) la concessive « réelle », introduite par bien que, quoique, malgré que, encore
que ;
(ii) la concessive « irréelle » ou hypothétique, qui connaît une variante con-
jonctionnelle en même si, quand même, quand bien même et une variante juxtapo-
sée à connecteur zéro ;
(iii) la concessive évaluative-intensive, dont les marques grammaticales (pro-
noms ou adverbes relatifs) sont indissociables des marques lexicales (adverbes in-
tensifs, pronoms et adjectifs indéfinis)1.
La concessive évaluative dénote, comme la proposition exclamative, l’évalua-
tion intensive de la qualité ou de la quantité. Mais, contrairement à cette dernière,
la concessive est intégrée à une phrase de subordination qui connote que l’évalua-
tion intensive reste sans conséquences sur l’état de choses présenté dans la princi-
pale. Ce que l’énoncé met en cause, ce n’est pas l’évaluation en elle-même mais sa
pertinence argumentative : le fait qu’elle puisse servir de prémisse pour une cer-
taine conclusion.
(1) Marie ne s’est pas laissé convaincre, quelques efforts que j’aie faits.
Sémantiquement parlant, cette phrase suscite la même interprétation que les
autres macrostructures concessives, qui servent à invalider une hypothèse, à annu-
ler une implication (Florea 2003 a).
Envisagée dans la perspective de la théorie polyphonique de l’énonciation, l’hy-
pothèse est assimilable à un topos, une croyance généralement partagée, que les
sémanticiens appellent ON-vérité. En proférant (1), le locuteur veut signifier que la
croyance qui établit « un lien causal » entre la réussite d’une entreprise et la quan-
tité d’efforts déployés n’a pas agi dans son cas. Le subjonctif ne met nullement en
question la réalité de ces efforts, mais leur efficacité en la circonstance (Riegel et
alii 1994) ; la forme modale marque en somme l’écart qui sépare la croyance de la
réalité.
1
Si, pour (i) et (ii), nous adoptons les étiquettes traditionnelles, pour la 3e sous-classe nous avons
proposé le terme de concessive évaluative-intensive (Florea 2003 b, 2009).
La concessive évaluative-intensive 289
Pourquoi les concessives évaluatives ? Parce qu’elles soulèvent bien des pro-
blèmes dont certains sont encore en discussion : s’agit-il dans leur cas d’une subor-
dination zéro ou d’une subordination conjonctive ? Ce qui rend difficile l’approxi-
mation du rapport syntaxique, c’est le processus de figement qui affecte ces con-
structions légèrement archaïsantes, processus qui relève de la grammaticalisation
mais aussi, par certains côtés, de la lexicalisation.
2. Retour sur une typologie

Nous avons discuté dans Florea 2009 les caractéristiques formelles de ce type
de subordonnée en la confrontant, dans un premier temps, à la subordonnée relative
à antécédent adjectival (Intelligent qu’il est, Paul va trouver la solution) ou ad-
verbial (Cela fait longtemps qu’il est parti). La comparaison, dans un deuxième
temps, avec d’autres structures de phrase a mis au jour les analogies formelles qui
rapprochent la concessive évaluative de la subordonnée consécutive (Paul est si
intelligent qu’il surprend ses maîtres) de même que ses affinités sémantiques avec
une certaine classe d’énoncés exclamatifs (Paul est si intelligent ! Cela fait si long-
temps qu’il est parti !). L’élément que présente bien les propriétés d’un pronom ou
d’un adverbe relatif, mais le degré de figement des constructions concessives ne
permet pas de le dissocier de ses corrélateurs intensifs. Du point de vue syntaxique,
on aurait donc affaire à une subordonnée à formants discontinus (cf. Cristea 1979).
Cette classe de concessives comporte aussi une variante à connecteur zéro, la
seule qui correspond à la caractérisation de Pierre Le Goffic (1993, p. 493) : « une
forme particulière de proposition paratactique au subjonctif »2. En ce qui concerne
le statut formel des concessives évaluatives, nous distinguons quant à nous la sub-
ordination conjonctive, dans le cas des concessives à formants discontinus, et la
subordination zéro, dans celui des concessives construites par juxtaposition.
2.1. Le premier type de constructions réunit un adverbe intensif et un pronom/
adverbe relatif indissociables : si/aussi/quelque/pour + Adj/Adv + que SUBJ ; tout
+ Adj + que IND.
(2) Si (aussi) intelligent qu’il soit, Paul a besoin d’étudier pour réussir.
(3) Aussi doucement qu’elle monte, les marches craquent sous son poids (Mauriac).
(4) ...l’affrontement du photographié, pour effrayant qu’il paraisse, est toujours
préférable (Tournier).
(5) Toute contente qu’elle est (soit), Marie n’en éprouve pas moins un regret.
L’adverbe tout, qui prend un -e devant un adjectif féminin commençant par une
consonne ou par un h aspiré, est le seul qui se combine avec l’indicatif, mais, par
un effet d’analogie avec les autres tournures, il peut régir aussi le subjonctif.
2
Au terme « proposition paratactique » nous préférons celui de « proposition juxtaposée », car la
notion de parataxe est ambivalente : par opposition à hypotaxe, elle désigne le rapport de coordina-
tion, et par opposition à parataxe conjonctive, elle désigne un mode de construction, l’asyndète, qui
peut se mettre au service de la coordination ou de la subordination.
290 Ligia Stela Florea
Les formants tout… que et pour… que peuvent encadrer aussi un substantif, cas
où l’indicatif l’emporte sur le subjonctif. La valeur intensive des formants tout et
pour n’est pas mise en discussion, car l’absence du prédéterminant prête au nom un
caractère adjectival :
(6) Tout enfant que j’étais, ce qu’il disait m’intéressait presque toujours (Anatole
France).
(7) Pour jeune fille qu’elle était alors, ma mère ne comprenait pas la vie de cette
façon (idem, apud Steinberg 1972).
Il convient de souligner la parenté qui relie cette espèce de concessives aux
tours en pour + infinitif et tout + gérondif où, cette fois, tout et pour n’ont plus de
valeur intensive. Ils fournissent un genre à part de subordonnées concessives, aux-
quelles nous assignons le statut de sous-phrases, du fait qu’elles reposent sur une
prédication seconde3.
(8) Pour aimer ce garçon comme un père, il n’en est pas moins sévère à son égard.
(9) Tout en pressentant que cela allait tourner mal, je me suis embarqué dans cette
équipée.
(10) Christophe, pour être distrait, n’en regardait pas moins les jolis visages
(Romain Rolland).
(11) Tout en m’inquiétant, M.Hamoche m’intéressait beaucoup (Anatole France,
apud Steinberg 1972).
La construction en pour + Inf se rattache à une principale négative qui revêt de
règle la forme ne (en) V pas moins, où pas moins fait office de corrélateur du for-
mant concessif pour. On retrouve cette corrélation dans la construction en pour ...
que + SUBJ, ce qui entérine la parenté de ces tours concessifs :
(12) La terre qui allait lui être donnée, pour neuve et vierge qu’elle fût, n’en entre-
tenait pas moins la mémoire secrète et profonde de son enfance (Michel
Tournier).
Du point de vue sémantique, les sous-phrases concessives de (8) à (12) se
rattachent à la sous-classe des concessives réelles et peuvent être paraphrasées par
une structure en bien que ou quoique.
2.2. Le deuxième type de constructions est le pendant juxtaposé de 2.1: si la
forme modale du verbe régi reste la même (le subjonctif), la concessive acquiert en
revanche un autre statut formel. Le rapport de subordination zéro est contrecarré
par la structure inversive : si/aussi/pour/tout ... soit-il.
(13) Si intelligent soit-il, sans travail, il risque de ne pas réussir.
3
Le terme de prédication seconde désigne la réduction en surface d’une prédication secondaire,
interprétable dans les cadres d’une macrostructure de subordination. L’infinitif ou le gérondif dérivent
d’une phrase constituante (complétive ou circonstancielle) dont le sujet, identique à celui de la phrase
matrice, a subi un effacement. Le sujet des prédications secondes est implicite, coréférentiel au sujet
de la prédication première sur laquelle est centré l’énoncé (Florea 2000, 2008, 2009).
(14) Aucune mise en scène, aussi ingénieuse soit-elle, ne vaudra jamais la magie
évocatoire d’une phrase (P. H. Simon).
(15) De telles indiscrétions, tout involontaires soient-elles, ne se pardonnent pas
(L. Martin-Chauffier).
Les exemples littéraires sont empruntés à M. Grevisse (1970, p. 1097), qui y
voit plutôt un usage « exceptionnel » dont la fréquence est nettement inférieure à
celle des tours à formants discontinus.
2.3. Le troisième type de constructions concessives évaluatives présente un
degré de figement plus accusé. Il réunit deux termes en QU- , un pronom ou
adjectif indéfini et un pronom relatif indissociables : quelque(s) + Nom + que
SUBJ ; quel que + SUBJ ; qui que + SUBJ ; quoi que + SUBJ.
(16) Quelques (beaux) livres que vous ayez lus, ils ne valent pas les expériences de
la vie.
(17) Vous êtes le bienvenu, qui que vous soyez et quelle que soit la raison qui vous
amène.
(18) Quoi que je porte à l’avenir, de quelque fardeau précieux et sacré que mes
épaules soient chargées et bénies, ma fin triomphale ce sera [...] de marcher sur
la terre avec posée sur ma nuque une étoile... (Michel Tournier).
Dans ces constructions, l’élément indéfini (quelque, qui, quoi, quel) fait figure
d’antécédent pour le relatif que. La confusion qu’on fait souvent entre quel(le) que
en deux mots et quelque en un seul mot témoigne, selon Le Goffic (1993, p. 492),
de ce que « la structure n’est plus analysée et comprise ».
2.4. Le quatrième type de constructions réunit toujours un indéfini et un relatif,
qui sont des éléments adverbiaux, cette fois : où que, d’où que, autant que + SUBJ.
Mais l’interprétation sémantique du rapport reste la même qu’en 2.3., c’est-à-dire
que : le parcours intégral d’une échelle de valeurs assignables aux circonstants (où
que, autant que) ou aux actants (qui que, quoi que) de la proposition subordonnée
ne suffit pas à mettre en question la vérité de la proposition principale.
(19) Où que vous alliez, l’âme en peine, vous ne sauriez trouver la paix.
(20) N’hésitez pas, on vous accueillera volontiers, d’où que vous veniez.
(21) Autant qu’il ait plu, le sable d’Argelouse ne retient aucune flaque (Mauriac).
Ce qui distingue les deux derniers types de concessives évaluatives du premier,
ce n’est pas tant l’interprétation sémantique que le degré de cohésion des deux
formants. Ceux-ci présentent en 2.3. et 2.4. un degré de cohésion plus élevé qu’en
2.1., ce qui rend inutile toute tentative de dissociation. Le premier segment qui en
résulterait en (19), (20), (21), comme du reste en (16), (17), (18), serait dépourvu
de sens et inapte à occuper une fonction dans la principale.
Mais la fusion morphologique des formants discontinus ne met nullement en
cause leur qualité de relateurs, comme soutient Le Goffic (1993, p. 49–493) : « Fait
remarquable, la subordonnée, malgré les apparences (la lourde présence des deux
termes initiaux en qu-) n’est pas reliée par connexion au reste de la phrase : elle
constitue une parenthèse, toujours suppressible, et ni son premier élément ni le

second n’ont aucune fonction par rapport au verbe principal ». Le Goffic en conclut
que les concessives à formants discontinus comme les concessives juxtaposées
s’intègrent à des constructions paratactiques. Comme nous l’avons déjà précisé au
début, nous parlons dans un cas de subordination conjonctive et dans l’autre de
subordination zéro.
3. Des structures en voie de grammaticalisation

Il est d’ores et déjà établi que la cohésion des formants discontinus va augmen-
tant d’un type de concessive évaluative à l’autre. On assiste d’autre part à l’effa-
cement progressif de la valeur pronominale ou adverbiale de que, d’où la tendance
à le considérer comme invariable et « hors fonction ». P. Le Goffic (1993, p. 492)
attribue ce phénomène à l’extension des emplois de que dans la concessive évalua-
tive, extension comparable à celle de que dans les constructions clivées c’est elle
que j’aime, c’est à vous que je pense, c’est ainsi qu’on réussit, c’est là que j’habite,
etc.
3.1. L’évolution progressive du processus de figement aboutit dans certains cas
à des formules complètement grammaticalisées : qui que ce soit, quoi que ce soit,
quel qu’il soit, où que ce soit. Elles passent dans le français actuel pour des « locu-
tions » (Grevisse 1970) ou des « périphrases » (Le Goffic 1993) pronominales ou
adverbiales, qui constituent un microsystème de formes indéfinies, comparable à
celui du roumain : oricine, orice, oricare, oriunde4.
(22) [...] il était peu enclin à frayer avec qui que ce fût (Michel Tournier) ~ era puţin
tentat să intre în vorbă cu cineva.
(23) [...] il était hors de question de se procurer quoi que ce fût (idem) ~ era im-
posibil să-ţi procuri ceva.
(24) [...] il persistait à douter que quoi que ce fût de bon pour la Prusse pût venir de
la Bavière et de l’Autriche (idem) ~ continua a se îndoi că ceva bun pentru
Prusia ar putea veni vreodată dinspre Bavaria şi Austria
(25) Emmenez-moi où que ce soit, pourvu que ce soit loin d’ici ~ duceţi-mă oriunde,
numai să fie departe de-aici.
La preuve qu’on a affaire à des formes pronominales ou adverbiales qui dou-
blent le système des indéfinis (quelqu’un, quelque chose, quelque part) est que ces
formes occupent chacune une fonction unique dans la phrase : sujet (en 24), com-
plément d’objet direct (en 23), d’objet indirect (en 22) et circonstanciel de lieu (en
4
Les équivalents directs des locutions pronominales qui que ce soit et quoi que ce soit peuvent
varier en fonction du contexte : cineva/nimeni et ceva/nimic. Intégrées à des structures négatives ou
interrogatives, ces formes pronominales font alterner en roumain les pronoms indéfinis nimeni/oricine
et nimic/orice :
(22’) [...] il n’avait pas envie de frayer avec qui que ce fût ~ nu avea chef să intre în vorbă cu
nimeni.
(23’) [...] on ne pouvait pas se procurer quoi que ce fût ~ nu puteai să-ţi procuri absolut nimic.
25). La manière dont quoi que ce fût s’adjoint un adjectif en (24) met en évidence
sa similitude fonctionnelle avec quelque chose : quoi que ce fût de bon ~ quelque
chose de bon ~ ceva bun.
Il y a plus, les formants quelque...que ce soit peuvent fonctionner, auprès du
substantif qu’ils encadrent, comme un prédéterminant indéfini, intégré en tant que
tel au syntagme nominal :
(26) Je ne suis pas venu dans l’intention de conclure quelque marché que ce soit
avec vous (apud Cristea 1979).
Le schéma valenciel de conclure est V qqch avec qqn, où le SN indéfini quel-
que marché que ce soit satisfait la valence objet direct. Dans cet énoncé négatif, le
SN en question est remplaçable par un marché ou quelque marché, dont les
correspondants roumains sont un/vreun târg.
En revanche, quel qu’il soit et quoi qu’il en soit fonctionnent plutôt comme des
propositions incidentes et c’est là un de leurs emplois les plus fréquents :
(27) Essayez de trouver un moyen, quel qu’il soit, de la convaincre.
(28) Tout homme doit savoir qu’en revêtant volontairement un uniforme, quel qu’il
soit, il se désigne comme créature de Mammon... (Michel Tournier).
(29) Mais, quoi qu’il en soit, y a-t-il un crime plus abominable que celui de cet
homme chamarré [...] qui refuse d’accomplir le petit geste... (idem).
Situées hors des relations de rection qui structurent l’ensemble, ces propositions
ont un statut parenthétique, ce qui fait que, contrairement aux cas précédents, elles
peuvent être facilement supprimées.
3.2. Il y a des formants discontinus qui ont engendré des locutions conjonctives
servant à introduire une circonstancielle de temps ou de lieu : aussi loin que,
d’aussi loin que, du plus loin que, au plus loin que. Lorsqu’elles marquent le
temps, elles se construisent de préférence avec le subjonctif, mais l’indicatif n’est
pas complètement exclu. Les exemples sont empruntés à M. Grevisse (1970) :
(30) Les Berbères, aussi loin que nous puissions remonter dans le passé, sont de
purs Africains (R. Kemp).
(31) D’aussi loin que je m’en souvienne, je l’ai toujours haï (A. Gide).
(32) Du plus loin qu’il me souvienne, la chose était ainsi (Académie française 1932-
1935).
Ces locutions sont organisées autour de l’adverbe loin, qui doit visiblement son
sens temporel aux expressions remonter dans le passé ou s’(en) souvenir. D’un
exemple à l’autre, on peut constater que les locutions conjonctives tendent à fu-
sionner avec les syntagmes verbaux qu’elles régissent pour engendrer des subor-
données temporelles stéréotypées.
Ainsi, en (30), on peut encore distinguer : un plan de l’expression, où les for-
mants conjonctifs aussi ... que marquent une évaluation intensive, et un plan du
contenu, où les lexèmes remonter loin dans le passé, synonymes de remonter le fil
du temps, prêtent à la subordonnée une signification temporelle. Dans les deux
autres cas une telle distinction est de plus en plus problématique sinon impossible :
tout en gardant un sens intensif, d’aussi loin que, en (31), et du plus loin que, en
(32), perdent leur statut de formants évaluatifs pour s’unir de plus en plus étroite-
ment à la forme personnelle ou impersonnelle du verbe se souvenir. En français
contemporain se souvenir de loin n’est acceptable que dans des expressions idio-
matiques telles que les propositions temporelles de (31) ou (32).
En revanche, lorsque aussi loin que, au plus loin que marquent le lieu, on peut
très bien distinguer le plan (formel) de l’évaluation intensive, où l’indicatif alterne
avec le subjonctif, et celui du contenu propositionnel, qui véhicule une significa-
tion locative. Celle-ci est due à ce que les éléments conjonctifs se combinent avec
des lexèmes dénotant une perception visuelle : la vue (l’oeil) peut s’étendre loin ;
la vue peut aller/ porter loin.
(33) Aussi loin que la vue allait, tout était nu (G. de Maupassant).
(34) Aussi loin que l’oeil pouvait s’étendre, la campagne disparaissait sous un liceul
argenté (Th. Gautier).
(35) Au plus loin que ma vue puisse s’étendre, je n’aperçois rien (Académie fran-
çaise 1932-1935).
(36) Aussi loin que portât sa vue, elle n’apercevait que la forêt... (J. Green) 5.
Le sens locatif est renforcé dans ces cas par le sémantisme de la principale,
organisée autour d’un verbe d’état (ex. 33 et 34), qui met l’accent sur l’objet perçu,
ou autour d’un verbe de perception (ex. 35 et 36), qui met l’accent sur le sujet
percepteur.
Mais, lorsque le verbe de perception apparaît dans une subordonnée introduite
par du plus loin que, où l’évaluation intensive emprunte la forme d’un superlatif
relatif, la signification locative semble céder la place à une signification tempo-
relle.
(37) Du plus loin qu’il les vit, il sautilla vers eux (Roger Martin du Gard).
(38) ... il était prudent [...] de crier du plus loin qu’on l’apercevait : « Je ne suis pas
un élan » (Michel Tournier).
En (37), la subordonnée peut être paraphrasée par dès qu’il les vit et, en (38),
par dès qu’on l’apercevait. La commutation est d’autant plus facile que la forme
modale du verbe régi est la même dans les deux cas : l’indicatif.
4. Conclusion
La sous-classe des concessives évaluatives-intensives est en butte à un proces-
sus de figement progressif qui va jusqu’à transformer les structures phrastiques en
formes pronominales ou adverbiales (3.1.) et les formants discontinus, devenus
indissociables, en locutions conjonctives (3.2.). Ces phénomènes relèvent pour
l’essentiel de la grammaticalisation : elle fait passer une structure de phrase, dans
notre cas une subordonnée concessive, à l’état de catégorie lexico-grammaticale :
5
Les exemples de (33) à (36) sont empruntés toujours à Grevisse 1970, p. 1078.
pronom, adverbe ou prédéterminant indéfini (ex. 22 à 26). Elle fait passer des
formants évaluatifs-intensifs dans la classe des conjonctions temporelles ou loca-
tives (ex. 30 à 38).
Mais ce processus présente des formes et des degrés de réalisation différents
d’un cas à l’autre. Dans (3.1.), où une structure syntaxique a donné naissance à une
catégorie morphologique6, la grammaticalisation semble avoir atteint son stade
terminal. Dans les cas examinés en (3.2.), l’evolution est plutôt en cours : d’une oc-
currence à l’autre – de (30) à (32) par exemple – on peut constater que les formants
(d)’aussi loin que, du plus loin que opposent une résistance accrue à l’analyse, car
se souvenir de loin n’est plus acceptable dans le français actuel. Mais, dans la me-
sure où ces locutions conjonctives tendent à former avec les subordonnées qu’elles
gouvernent des expressions temporelles stéréotypées, on peut parler d’un double
processus : de grammaticalisation et de lexicalisation.
La complexité de ce processus pourrait éventuellement expliquer pourquoi l’é-
volution a suivi dans ce cas une direction différente de celle attendue, qui prévoit le
passage d’un sens concret vers un sens plus général ou abstrait, en l’occurrence
d’une valeur temporelle à une valeur conditionnelle ou concessive. Or en 3.2. la
direction a été inversée : c’est le sens concessif qui évolue vers un sens temporel ou
spatial, processus qui est cependant moins avancé dans le cas des expressions
spatiales (ex. 33 à 36) que dans celui des expressions temporelles. En (37) et (38)
en revanche, le principe d’unidirectionnalité, qui fixe la « trajectoire » du processus
de grammaticalisation (Dostie 2004, p. 25), est respecté : du concret vers l’abstrait,
d’un sens spatial vers un sens temporel.
Dans d’autres cas, il convient de parler de lexicalisation pure et simple: il s’agit
des propositions incidentes quel qu’il soit et quoi qu’il en soit dans les exemples
(27) à (29). Le processus évolutif n’affecte plus le statut phrastique de la
concessive, comme dans les exemples (22) à (26), mais lui assigne une position
parenthétique dans le discours.
Vouées, de par leur caractère archaïsant, à un processus de figement plus ou
moins avancé, les concessives évaluatives-intensives offrent une excellente illustra-
tion du phénomène de grammaticalisation qui influe de manière décisive sur l’évo-
lution de la langue.
ABRÉVIATIONS BIBLIOGRAPHIQUES. SIGLES

Académie française 1932-1935 = Dictionnaire de l’Académie française, 8e édition, vol. I–II,
Hachette, Paris, 1932–1935.
Cristea 1979 = Teodora Cristea, Grammaire structurale du français contemporain, Editura Didactică
şi Pedagogică, Bucureşti, 1979.
6
Selon ses théoriciens, la grammaticalisation aurait pour effet « une augmentation de la fusion
morphologique et une perte de la liberté syntaxique » (Dostie 2004, p. 25). On cite parfois à ce propos
la formule de Talmy Givòn (1971) : « Today’s mophology is yesterday’s syntax » (la morphologie
d’aujourd’hui est la syntaxe d’hier).
Dostie 2004 = Gaétane Dostie, Pragmaticalisation et marqueurs discursifs. Analyse sémantique et

traitement lexicographique, De Boeck–Duculot, Bruxelles, 2004.
Florea 2000 = Ligia Stela Florea, Syntaxe du français actuel. La phrase simple et ses fonctions
discursives, Editura Clusium, Cluj-Napoca, 2000.
Florea 2003a = Ligia Stela Florea, La concession comme hypothèse infirmée : marquage linguistique
en français et en roumain, în RLR, LXVII, 2003, nr. 265–266, p. 137–158.
Florea 2003b = Ligia Stela Florea, Marques de la concession en roumain : diversité, grammaticalisa-
tion, cohérence, în F. Sanchez Miret (ed.), Actas del XXIII Congresso Internacional de Lingüis-
tica y Filologia Romanica, Salamanca 2001, vol. II, Seccion 3. Sintaxis, semantica y pragmatica,
Max Niemeyer Verlag, Tübingen, 2003, p. 331–344.
Florea 2008 = Ligia Stela Florea, Prédication seconde, complexité constitutive et limites de la phrase
simple, în SCL, LIX, 2008, nr. 1, p. 93–108.
Florea 2009 = Ligia Stela Florea, La phrase complexe. Problèmes, analyses, interprétations, Editurile
Argonaut–Scriptor, Cluj-Napoca, 2009.
Grevisse 1970 = Maurice Grevisse, Le Bon Usage. Grammaire française, 9e édition, J. Duculot,
Gembloux, 1970.
Le Goffic 1993 = Pierre Le Goffic, Grammaire de la phrase française, Hachette Supérieur, Paris,
1993.
Riegel 1994 = Martin Riegel et alii, Grammaire méthodique du français, Presses Universitaires de
France, Paris, 1994.
RLR = „Revue de linguistique romane”. Publiée par la Société de Linguistique Romane, Paris, I,
1925 şi urm.
SCL = „Studii şi crecetări lingvistice”, Bucureşti, I, 1950 şi urm.
Steinberg 1972 = Nina Steinberg, Grammaire française. Syntaxe des phrases simples et complexes, 3e
édition, Editions Prosvescenie, Léningrad, 1972.
Talmy Givón 1971 = Talmy Givón, Historical syntax and synchronic morphology : an archeologist’s
field trip, in Proceedings of the Annual Meeting of the Chicago Linguistics Society, 1971, 7,
p. 394–415.
THE EVALUATIVE-INTENSIVE CONCESSIVE CLAUSE, A STRUCTURE IN

THE PROCESS OF GRAMMATICALIZATION
(Abstract)
The present article deals with a class of French concessive structures whose syntax raises a
number of issues still in discussion. A new view on the typology of these structures enables the author
to make some observations on the formal status and archaic character of these concessive clauses that
predispose it to a gradual process of grammaticalization or lexicalization. These phenomena, that play
an important role in the evolution of language, are presented in the last part of the article showing
how progressive grammaticalization process leads to the transformation of syntactic structures in
lexical-grammatical categories or to the transformation of some evaluative-intensive marks in
temporal or spatial conjunctions.
Cuvinte-cheie: subordonate concesive, mărci evaluative-intensive, gramaticalizare, lexicalizare.

Keywords: concessive structures, evaluative-intensive markers, grammaticalization, lexicalization.
Universitatea « Babeş-Bolyai »
lsflorea@yahoo.fr
I. FUNERIU
MISOGINISMUL ȘI STILISTICA GENULUI

GRAMATICAL LA I. L. CARAGIALE
À mon amie G. G. Neamțu,
en souvenir de notre jeunesse folle
La seminarul de literatura română o studentă m-a rugat să dau un verdict ex

cathedra asupra unui subiect care o frământă privindu-l pe I. L. Caragiale : fost-a
scriitorul nostru misogin, ori ba? Iată, prelucrat în scris, ce am improvizat oral,
forțat de împrejurări:
...Când ataci un subiect vizând personaje feminine, te gândeşti imediat la
excesivele atitudini etico-literare cu care, de-a lungul vremii, a fost tratată femeia –
„eterna poveste” – de la vergilianul Varium et mutabile semper femina din Eneida,
la verdianul La donna è mobile qual piuma al vento, în viziunea ducelui de Mantua
din Rigoletto1; de la Dalila biblică şi, dacă vreţi, eminesciană, din Scrisoarea V,
„piatra ce nu simte nici durerea şi nici mila”, până la Cleopatra lui George Bernard
Shaw, ezitantă aceasta între calităţile intelectuale ale lui Cezar şi cele atletice ale
lui Antoniu; toate acestea, între multe altele, de factură cvasimisogină. Pe de altă
parte, nonconformistele reacţii feministe ale lui George Sand („mains dans ses
poches, cigarette aux lèvres”2) sau protestele din Le deuxième sex al doamnei
Simone de Beauvoir, niciodată… madame Sartre, se străduiesc să echilibreze cum-
va balanţa calificativelor. Te aştepţi, aşadar, reflectând asupra subiectului în opera
lui I. L. Caragiale, la poziţionări subiective în prelungirea unor atitudini, de-a lun-
gul timpului, polare. Găsim însă la I. L. Caragiale o atitudine echilibrată, întrucât
scriitorul nostru, fără să cadă în adulaţii petrarchiste, priveşte cu îngăduinţă, ba une-
ori chiar binevoitor, până şi imoralitatea feminină. El a înțeles exact că „o femeie li-
beră este exact opusul unei femei ușoare”. Căci, aşa cum par să ne sugereze amănun-
te din biografia și scrierile sale, infidelitatea femeii rezidă, în mare măsură, în condi-
ţia ei de fiinţă de gradul al doilea, predestinată domesticului şi constrânsă în epocă la
alianţe matrimoniale împotriva sentimentelor sale. (E cazul, între atâtea altele, al
Veronicăi Micle.) De altfel, la I. L. Caragiale, femeia nici nu înşală, nici nu trădează,
nici măcar nu trișează, ea… traduce, ceea ce este „indulgent” până şi etimologic:
trans duco „a se duce dincolo”, eventual în vederea unor… „mici economii”.
1
Având la îndemână YOUTUBE, am ascultat împreună aria şi am tradus textul.
2
Octave Mirbeau, Propos galants sur les femmes, în „Le Journal”, 1er avril, 1900, într-un text
misogin (nec plus ultra); puțin mai jos: „[...] la femme est inapte à tout ce qui n’est ni l’amour ni la
maternité. Quelques femmes – excéptions très rares – ont pu donner, soit dans l’art, soit dans la litté-
rature, l’illusion d’une force créatrice. Mais ce sont, ou des êtres anormaux, en état de révolte contre
la nature, ou de simples reflets du mâle dont elles ont gardé, par le sexe, l’empreinte. Et j’aime mieux
ce qu’on appelle les prostituées, car elles sont, celles-là, dans l’armonie de l’univers”.
298 I. Funeriu
Condiţia ancilară a femeii din vremea lui I. L. Caragiale marchează puternic

reacţiile acesteia, din tinereţe până la senectute; atât numai că principiul feminin, în
ciuda statutului său social de rang secund, reuşeşte să-şi atingă până la urmă ţelul,
recurgând la cele mai diverse stratageme – izvorâte dintr-o experienţă seculară – cu
ajutorul cărora nu de puţine ori surclasează bărbatul. Joiţica, din O scrisoare pier-
dută, şi Efimiţa, din Conu Leonida, faţă cu reacţiunea, sunt emblematice în acest
sens. Inventivitatea şi hotărârea doamnei Trahanache dejoacă planurile lui Caţa-
vencu, după care îşi savurează victoria umilindu-şi inamicul..., cu bonomie totuşi,
căci îl salvează de la rigorile justiţiei ; justiţie care, în ţara asta, şi atunci ca şi acum,
nu-i decât moft. Moftul român. Nu găsim, oare, la al doilea Caragiale, Mateiu, eloc-
ventul moto din Craii de Curtea-Veche, extras din pledoaria avocatului Raymond
Poincaré la un celebru proces de corupţie de la noi: „Nous sommes ici aux Portes
de l’Orient, où tout est pris à la légère”? Descoperim, în atitudinea Joiţichii, o
mostră a mentalităţii balcanice, mai subtile, căci mai înţelegătoare cu natura umană
decât cea occidentală, cum constata odată Alexandru Paleologu. Într-adevăr, deşi
învingătoare, madam’ Trahanache nu e, totuşi, o doamnă de fier, precum în veacul
abia trecut lady Thatcher3, şi aceasta pentru că Zoe nu împinge imboldul vindicativ
până la capăt; ea nu-şi anihilează definitiv adversarul, ci, dimpotrivă, îi acordă
acestuia şansa reabilitării, cu condiţia – inacceptabilă pentru spiritul britanic – să-şi
calce pe onoare şi să-şi asume, ignobil, umilinţa publică..., ceea ce Caţavencu ac-
ceptă bucuros4. Bărbată, bărbată, cum s-a străduit a fi, urmând îndemnul lui
Tipătescu, ea rămâne totuşi femeie, şi nu oricum, ci îndreptăţind concluzia lui
Pristanda: că e, până la urmă, … „damă bună”.
Pe de altă parte, Efimiţa – post jucundam juventutem, dar, în contrast cu
Leonida, înainte, totuşi, de molesta senectus – e conştientă de superioritatea sa în
ordine raţională, şi atunci îşi antrenează soţul într-un joc pe care aceasta îl câştigă
în plan logic, deşi îl pierde voluntar în planul expresiei. Departe de a fi retardată
mintal – cum crede Leonida: „cap ai, minte ce-ţi mai trebuie ?” –, Efimiţa e o fiinţă
raţională; întrebările sale sunt logice şi de bun simţ: „de unde să dea statul leafă
dacă nu plătim bir?” şi alte asemenea. Nu de puţine ori, explicaţiile absurde ale lui
Leonida sunt admise socratic, Efimiţa exhibând admiraţia necondiţionată faţă de
consortul omniscient: „Ei, bobocule, apăi cum le ştii dumneata toate, mai rar cine-
va !”. E de observat aici că replica acesteia vine ca o reparaţie a prestigiului mascu-
lin pierdut, imediat după ce supoziţiile lui Leonida privind reacţiunea s-au dovedit
iluzorii şi nu mult după ce Efimiţa îl gratulase cu replica letală: „A fost lăsata, se-
cule!”. Preeminenţa masculinului, prezentă formal, e subminată şi de subtext cu un
rafinament stilistic demn de I. L. Caragiale, câtă vreme, de-a lungul dialogului,
apelativele frate, domnule şi celelalte, toate masculine, sunt transferate femininului,
după cum apelativul soro e atribuit bărbatului. Să se remarce că până şi prenumele,
Leonida, are aspect formal feminin (întărit de vocativul Leonido), prin terminaţia
3
În 1981, Bobby Sands, luptător IRA, moare după 66 de zile de grevă a foamei, nereușind s-o
înduplece pe The Iron Lady, rămasă fidelă până la capăt sentinței: „crime is crime; it is not political”.
4
„Căci, într-o țară în care instituția duelului e lipsă, onoarea e și ea un... moft” (Șerban Foarță).
Misoginismul și stilistica genului gramatical la I. L. Caragiale 299
-a, respectiv -o, în timp ce vocativul celălalt, Miţule, închipuie, tot formal, masculi-
nul. Transferul (interşanjabil) al genurilor creează o ambiguitate stilistică5 freudia-
nă care sugerează nu atât estomparea treptată a diferențelor dintre sexe, consecuţie
naturală a senescenţei, cât, mai mult, recunoaşterea tacită a supremaţiei femininului
în disputa, nu numai ideatică, pentru dominaţie.
Că numele proprii nu-s, la I. L. Caragiale, întâmplătoare a demonstrat acum
aproape un secol Garabet Ibrăileanu. Cât o priveşte pe cealaltă Miţă, din D-ale
carnavalului, aceasta, în contrast cu prima, se impune prin forţa brută, drept pentru
care e botezată Baston6; ea „se reprezintă, onomastic, instantaneu […], nu întâm-
plător, căci această alăturare [Miţa & Baston] evocă, hazliu, comportamentul elec-
tricei ploieştence, dornică de a face dreptate cu orice preţ, dar mai ales prin recur-
gerea la forţă, la violenţă” (cum remarca doamna Ioana Frunzescu într-o teză de
doctorat7). S-ar mai putea constata, lăsând la o parte pudibonderia, că, dincolo de
haz, bastonul (măciuca, toiagul) e încă mai mult decât simbolul violenţei fizice,
câtă vreme, în tipologia feminină, personajul caragialian e plasat, alături de alte câ-
teva personaje de aceeaşi esenţă, în categoria „nesăţioaselor erotice”.
Aşadar, fără să cadă în exaltări petrarchiste (cum scriam mai sus) ori în cavale-
risme donquijoteşti, I. L. Caragiale reflectă eternul feminin în manieră proprie: iro-
nizează superficialitatea culturală, vituperează derapajul moral şi înfăţişează carica-
tural impostura ca reflex al educaţiei precare, dar le acompaniază cu înţelegere, evi-
tând trivialul expresiei lingvistice, aşa încât, în opera sa, nu vom găsi, oricât am
căuta, elemente de stilistică agresivă la adresa femeii. Cât de departe e, în această
privință, I. L. Caragiale de unele excese misogine ale congenerului său Mihai
Eminescu8.
Vorbind despre misoginismul scriitorilor interbelici, Ioana Pârvulescu9 ne reco-
mandă să privim chestiunea cu relaxarea pe care ne-o permite distanța istorică, apoi
5
Confuzia genurilor poate provoca, din pricina unei traduceri eronate (voit?), comentarii absurde cu
nuanțe clare de misoginism. În mare parte scris în franceză de Jeni Acterian, Jurnalul unei fete greu de
mulțumit conține o notă de subsol (a editorului?) în care ni se spune că autoarea utilizează masculinul în
locul femininului pentru a marca prestanța („distanța de sine”). Atât numai că Je suis obligée de m’y
concentrer e tradus: sunt constrâns să mă concentrez, în loc de sunt constrânsă... cum ne indică, atât de
clar, e-ul final din obligée! (Cf. și: je serais secouée de passions comme tout le monde etc.) Informația, la
Mirela Vișan, Jurnalul unei fete greu de mulțumit sau Jurnal intime?, în „Observator cultural”, [nr. 522,]
aprilie 2010; http://www.observatorcultural.ro/Jurnalul-unei-fete-greu-de-multumit.
Ce să mai zicem de a doua probă de misoginism indusă de nota comercială evidentă prin aluzia
străvezie a adaosului: greu de mulțumit. (Titlul în franțuzește era simplu: Journal intime!)
6
Bacillus e, în latinește, „baston”, de unde neologismul românesc bacil „un fel de microb”. Atât
numai că un om cu baston e mai puternic „la bătaie” decât unul fără baston in + bacillus. De aici până
la imbecil „slab de minte” e doar un mic pas.
7
Personajul feminin în teatrul şi proza lui Ion Luca Caragiale, Universitatea „Lucian Blaga” din
Sibiu, 2010, p. 146.
8
Vezi, de ex., versurile de o rară violență ale postumei Femeia – măr de ceartă: „Femeia? Ce mai
este și acest măr de ceartă, / Cu masca ei de ceară și mintea ei deșartă, / Cu-nfricoșate patimi în fire de
copilă, / Cu fapta fără noimă, când crudă, când cu milă, / A visurilor proprii eternă jucărie? / Un vis tu
ești în minte-i – și astăzi te mângâie, / Iar mâne te ucide” etc. ...
9
Ioana Pârvulescu, Erau interbelicii misogini?, în „România literară”, XXXII, 2000, nr. 6, p. 5;
http://www.romlit.ro/erau_interbelicii_misogini
300 I. Funeriu
remarcă o fină glisare semantică pe care, dacă o ignorăm, riscăm să nu ne mai pu-
tem înţelege. Etimologic, termenul misogin(ism) provine din două cuvinte greceşti:
misein „a urî” şi gynè „femeie” (cf. ginecolog, ginecologie); prin urmare misogin
este cel care urăşte femeia pentru că este femeie și pentru că reprezintă în conștiința
sa vehiculul răului pe lumea aceasta, simbolul păcatului originar al Evei biblice și
câte altele. Astăzi, după ce statutul femeii în societate s-a modificat radical, iar for-
mele de discriminare sunt sancţionate de lege în Europa și America, misogin nu
mai e cel care urăşte femeia, ci acela care „nu o preţuieşte îndeajuns”, fapt ce
schimbă radical perspectiva analitică.
După această ultimă precizare, spre sfârşitul orei, i-am rugat eu pe studenţi să-şi
spună părerea despre eventualul misoginism al lui I. L. Caragiale, fapt ce a produs
dezbateri contradictorii. Am profitat de confuzie şi am revenit, cu pedagogie, la su-
biect, vorbindu-le studenților de pericolul ambiguității termenilor cu care operează
judecata critică. Din perspectiva secolelor trecute, când misogin era cel ce urăște
femeia, I. L. Caragiale nu e nicidecum misogin, pentru simplul motiv că n-a urât
niciodată femeia în „calitatea” ei de aparținătoare a sexului opus. Din pespectivă
contemporană – dar oare avem noi dreptul să-l judecăm pe I. L. Caragiale după
standardele actuale? –, scriitorul ar putea fi considerat misogin, însă numai în mă-
sura în care acesta acceptă tacit statutul social de rangul al doilea al femeii, cu alte
cuvinte fiindcă „nu o prețuiește îndeajuns”. Dar chiar și această ultimă perspectivă
se arată șubredă, întrucât este de multe ori contrazisă de personaje memorabile pre-
cum ironica Efimița, superioară în ordine rațională față de consort, sau... „bărbata”
Zoe, „dama bună” care, într-o lume a bărbaților, face și desface toate jocurile în O
scrisoare pierdută.
MISOGINY AND GENDER BLURRING IN CARAGIALE’S WORKS

(Abstract)
The article discusses the development of a literature course that has tackled the issue of
Caragiale`s misogyny. After presenting evidence for and against, conflicting conclusions have been
reached. Judged by the criteria of his times, Caragiale was not a misogynist because he did not hate
women. On the other hand, if judged by contemporary criteria pertaining to the issue, one could argue
for the author`s misogyny. This, however, is acceptable only if Caragiale is proven as a supporter of
the period`s standards related to women`s social position.
Cuvinte-cheie: misoginism, I. L. Caragiale, poziţia socială a femeii, gen gramatical.

Keywords: misoginy, I. L. Caragiale, women’s social position, grammatical gender.
Universitatea „Aurel Vlaicu”

Facultatea de Ştiinţe Umaniste şi Sociale
Arad, str. Elena Drăgoi, 2
ifuneriu@gmail.com
ALEXANDRU GAFTON
DISCURSUL TRADUCĂTORILOR ÎN PRINCIPALELE

VERSIUNI ROMÂNEŞTI CONTEMPORANE
ALE BIBLIEI1
1. Structura, conţinutul şi discursul Introducerilor la cărţile biblice

Ambele versiuni discutate prezintă opţiuni privind elementele de construcţie ale
Introducerilor, care reflectă concepţia asupra prezentării textului biblic, aşa cum
s-a închegat ea de-a lungul tradiţiei exegetice europene şi cum apare aceasta în ma-
rile traduceri din limbile moderne. Se prezintă sau se discută felurite elemente sem-
nificative legate de cartea biblică, din punctul de vedere al autorului, al textului, al
tradiţiei, apoi elemente de conţinut şi aspecte teologice ale acestuia. Tiparul nu este
rigid şi neschimbat pentru toate cărţile biblice, el fiind variabil în funcţie de parti-
cularităţile cărţii şi de cerinţele prezentării. Ponderile pe care componentele intro-
ducerilor le au pot fi diferite: unele introduceri pot fi dotate cu precizări care lip-
sesc altora, iar unele cărţi pot să nu aibă o introducere proprie. Elementele evidenţi-
ate de către traducători beneficiază de un tratament relativ unitar şi egal, ceea ce, la
nivel de ansamblu, conferă coerenţă Introducerilor. Sub anumite aspecte, B 2001
poate fi socotită mai unitară decît B 2013, întrucît urmează în mod mai consecvent
o schemă restrînsă. Cum se va vedea mai jos, faptul acesta se datorează rolurilor
oarecum diferite cu care această componentă a traducerii se încarcă: B 2001 urmă-
reşte doar cîteva elemente, în scopul exercitării unui proces persuasiv, în vreme ce
B 2013 prezintă diferitele elemente mai degrabă cu scop informativ.
Introducerile se pot referi la grupuri de cărţi, dar pot apărea, apoi, pentru fiecare
carte a grupului respectiv (Pentateuhul, Cărţile lui Samuel, Paralipomenon, Cărţile
necanonice, Epistolele catolice, în B 2001; Epistolele paulinice, în B 2013, de pildă),
sau nu (Cărţile lui Samuel, în B 2013). Uneori, informaţiile oferite de mitropolit sînt
minimale – dar utile prin elementele selectate, în relaţie cu finalităţile introducerii –,
opţiune care pare dată de prevalarea altor considerente decît a celor care au în vedere
interesul pe care l-ar stîrni respectiva carte biblică ori a celor care socotesc măsura în
care acestea sînt capabile să genereze şi să solicite o atenţie şi un interes aparte.
1.1. Structura Introducerilor se referă la modalitatea în care se constituie for-
ma prezentărilor, pentru a oferi cititorului, în cel mai potrivit şi mai eficient mod,
1
Cercetarea noastră are în vedere următoarele versiuni româneşti ale Bibliei:
B 2001 = Biblia sau Sfânta Scriptură. Ediţie Jubiliară a Sfântului Sinod [...], Bucureşti, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 2001. [Pe versoul foii de titlu:]
Versiune diortosită după Septuaginta, redactată şi adnotată de Bartolomeu Valeriu Anania,
Arhiepiscopul şi Mitropolitul Clujului, sprijinit pe numeroase alte osteneli, 2001.]
B 2013 = Biblia. Traducere, introduceri şi note: pr. Alois Bulai, pr. Eduard Pătraşcu, [Editura
Sapientia,] Iaşi, 2013 (Institutul Teologic Romano-Catolic din Iaşi).
302 Alexandru Gafton
informaţii asupra aspectelor de ordin filologic, lingvistic, narativ, epic şi teologic

care se degajă din text şi care au fost avute în vedere. Desigur, feluritele elemente
apar şi se dezvoltă în funcţie de poziţia cărţii la nivelul subansamblului din care
face parte, de valorile anumitor elemente de conţinut şi teologice în cadrul întregu-
lui ansamblu, de alte particularităţi – prin autor, destinatar, natură, funcţiuni, con-
ţinut etc. –, unele cărţi solicitînd ieşirea din tiparul general al Introducerilor. În ca-
zul Epistolelor, de pildă, apar şi informaţii despre destinatarul textelor, despre situ-
aţia şi mediul acestuia etc.
Tiparul este mult mai bogat în cazul B 2013, care prezintă numeroase informa-
ţii, dintr-o varietate de perspective. În B 2001, informaţia propriu-zisă este săracă
în comparaţie cu cantitatea şi calitatea acesteia din B 2013, chiar dacă uneori apare
şi aici informaţia filologico-lingvistică sau cultural-istorică, succint înşirată. Lipsa
ori puţinătatea unor componente ale Introducerii din B 2001 este compensată de
abundenţa de conţinut a celei în care se relatează conţinutul propriu-zis al cărţii şi a
celei teologico-exegetice. Ambele versiuni însă prezintă consecvenţă sub aspectul
fidelităţii faţă de tiparele asumate.
Aproape de fiecare dată, B 2013 îşi începe Introducerile cu prezentarea unor da-
te legate de titlu, autor şi carte, de semnificaţia numelor, continuă uneori cu infor-
maţii asupra contextului redactării, a contextului general (istoric, politic, geografic,
economic, demografic, ideologic) în care se petrec evenimentele prezentate sau la
care se face acolo referire, aşa cum reies din text sau pe baza cunoaşterii istorice.
Informaţiile privitoare la carte pot cuprinde elemente de datare (operată pe baze
lingvistice, filologico-istorice şi culturale), comparaţii între diferitele categorii de
manuscrise şi de surse, structura şi istoricul acestora şi al surselor, eventuale e-
voluţii ale textului, relaţiile cu alte texte, precizări şi explicaţii privind conţinutul,
densitatea şi importanţa acestuia, elemente de istorie a ideilor conţinute, date
despre tradiţia exegetică (cum se poziţionează, ce calităţi şi valori are etc.), diferite
informaţii de ordin literar, filologic, istoric, filozofic, asupra textului şi asupra con-
ţinutului acestuia (cu inserturi culturale şi erudite pe înţelesul cititorilor vizaţi). De
asemenea, mai apar precizări cu privire la poziţia cărţii în cadrul Bibliei şi la situa-
ţia ei din punctul de vedere al canonicităţii.
Alături de observaţiile asupra particularităţilor structurale şi genetice ale textu-
lui şi de informaţiile furnizate de exegeză, B 2013 prezintă şi informaţii extrase din
nivelul lingvistic al textului. În general, informaţiile lingvistice, stilistice, tematice,
istorice din text se extrag şi se folosesc la maximum. Precum conţinutul, limba tex-
tului furnizează felurite informaţii, de largă circulaţie printre traducători şi exegeţi,
mai degrabă neştiute de cititorul de rînd. Autorii B 2013 înţeleg să pună, cu genero-
zitate, la dispoziţia cititorului unele dintre aceste informaţii, într-o prezentare lim-
pede şi în urma unei selecţii judicios operate.
O altă componentă a Introducerii se referă la prezentarea conţinutului cărţii.
Ponderea acesteia este foarte mare în B 2001, unde relatările sînt foarte ample,
rezumatul fiind adesea o repovestire atît de detaliată încît, dacă uneori poate incita
Discursul traducătorilor în versiuni româneşti contemporane ale Bibliei 303
la lectură, alteori oferă cititorului date atît de complete încît îl poate face să creadă
că a acumulat destule informaţii despre conţinut şi că îl stăpîneşte. În B 2013, con-
ţinutul este descris succint, adesea fragmentele rezumate fiind însoţite de trimiteri
la capitolul (capitolele) şi versetele sintetizate.
Componenta teologică redă, pe baza conţinutului, ideile de forţă ale cărţii. Une-
ori, conţinutul este prezentat aici sub forma unui rezumat însoţit de felurite preci-
zări, cu explicarea elementelor sale, din perspectivă teologică, profetică, sapienţia-
lă, soteriologică, eshatologică. Adesea, în B 2001 acesta este un prilej de a construi
o mică predică întru orientarea şi edificarea cititorului.
În B 2013, sumarul cărţii este ultima componentă a Introducerii. Aici se înşiră
şi se enunţă succint elementele de conţinut ale cărţii, dar conform structurii aceste-
ia, evidenţiindu-se osatura textului, într-un mod care înlesneşte lectura corectă şi
buna înţelegere a conţinutului.
1.2. Conţinutul textului se referă la elementele concrete, de natură epică şi dra-
matică, pe care autorii celor două versiuni au înţeles şi au ales să le prezinte citito-
rului, socotindu-le necesare pentru a oferi acestuia o imagine preliminară asupra în-
tîmplărilor şi a personajelor respectivei cărţi.
În esenţă, informaţiile se grupează în jurul celor trei nuclee structurale deja
menţionate. Cea mai variată clasă conţine informaţii de ordin lingvistico-filologic,
iar cele mai aprofundate clase de informaţii transmit cunoştinţe asupra conţinutului
povestirii şi explicaţii asupra valenţelor ori a finalităţilor teologice ale povestirii. În
B 2001, cele trei categorii de informaţii au ponderi diferite, nu doar datorită parti-
cularităţilor cerute de natura, conţinutul şi specificul cărţilor, dar şi datorită modali-
tăţilor în care autorul traducerii socoteşte să pună la lucru acest prilej de contact pr-
eliminar dintre cititor şi text. Cu o remarcabilă obiectivitate editorială şi ştiinţifică,
B 2013 se caracterizează prin ponderea echilibrată a informaţiilor, calitatea şi bogă-
ţia lor fiind strict adecvate categoriei din care ele fac parte (filologică, lingvistică,
istorică, culturală, teologică etc.).
Astfel, prezentările din B 2013 referitoare la carte şi la autor respectă cadrul pe
care şi l-ar fixa un traducător şi filolog laic. Atunci cînd este cunoscut (precum în
cazul evangheliştilor sau al apostolilor care au scris Epistole, de pildă), autorul este
prezentat sub toate aspectele demonstrabile ştiinţific şi care decurg din limba textu-
lui, din stil, din informaţiile istorice, din conjecturile care se pot face în cel mai re-
zonabil mod. De asemenea, în cadrul setului de informaţii filologico-lingvistice, se
fac observaţii asupra imperfecţiunilor manuscriselor şi a posibilelor cauze ale aces-
tor imperfecţiuni, precum la p. 495:
„Textul ebraic nu este întotdeauna bine păstrat, însă nu din vina editorilor sau a co-
piştilor anteriori, pentru că textul ebraic uneori era corupt încă din vechime de traducă-
torii greci şi latini. Alteori, textul ebraic nu s-a păstrat foarte bine din cauza ultimilor
copişti ai codicelor ebraice: din confruntarea cu vechile traduceri greceşti şi latine se pot
observa erorile lor. [...]Traducerea LXX este făcută după un text ebraic vechi – scris
probabil cu caractere feniciene – identic cu textul actual”.
Sau:
„În ciuda numeroaselor dificultăţi, TM rămâne cel mai credibil. Versiunea LXX se
demonstrează destul de mediocră din cauza unor omisiuni şi interpretări de neînţeles.
Uneori oferă totuşi unele iluminări, în special cu sprijinul traducerii siriace şi a Vulga-
tei, mult mai apropiate de textul ebraic” (p. 1473);
„LXX este deseori o parafrază care conţine erori şi inexactităţi. Ba mai mult, unele
versete din TM lipsesc din LXX, ele fiind reconstruite după traducerea lui Teodotion.
Voind să facă cartea inteligibilă pentru cititorii greci culţi, traducătorii suprimă o parte
importantă din textul ebraic” (p. 1817).
Atunci cînd este cazul, B 2013 prezintă cititorului adevărurile lingvistice şi filo-
logice, fără temerea că evidenţa şi adevărul ar putea dăuna cuiva:
„În ebraică, titlul este indicat, la fel ca în cazul celorlalte cărţi ale Pentateuhului, prin
cuvântul iniţial; în cazul de faţă, titlul este: «wayyiqrā =» (= «el chemat»). Totuşi, în ter-
minologia post-biblică, «tôraṯ kōhănîm» (= «legea preoţilor»). Numele de «Levitic» îşi
are originea în LXX şi în Vg datorită materialului «levitic» (în sensul general de
«sacerdotal») pe care îl conţine” (p. 211);
„Denumirea de «Deuteronom» vine de la traducerea imperfectă a unui pasaj (17,
18), unde îi este prescris regelui să transcrie pentru uzul personal «o copie din această
lege». Traducătorul grec a redat aceasta prin deuteronomion («a doua lege»)” (p. 331).
Oricît ar fi de prestigios textul, el este prezentat din perspectiva filologului, adi-
că în dimensiunile sale textologice, sub aspectul particularităţilor sale sau în relaţie
cu contextul constituit de autor:
„În general, textul [Leviticului – nota n.] are caracter liturgico-normativ, dar este
încadrat într-o structură narativă în care domină figura lui Moise în calitate de mediator
al cuvântului lui Dumnezeu [...]. Expresia: «Domnul i-a zis lui Moise: ‹Spune-le fiilor
lui Israel›» este unul dintre elementele care ţin împreună culegeri de texte cu caracter
diferit” (p. 211);
„Este o carte scrisă de un evreu care a trăit la Alexandria, bun cunoscător al Bibliei
şi fidel faţă de tradiţia lui Israel şi, în acelaşi timp, deschis spre lumea greacă în care a
trăit. Este o punte ideală între Biblia ebraică şi cea creştină şi un punct de contact între
lumea biblică şi lumea vastă a elenismului, cu care autorul necunoscut al cărţii este
într-un dialog constant” (p. 2215) (despre Cartea Înţelepciunii);
„Noul Testament este culegerea oficială a scrierilor care stau la baza credinţei creş-
tine. Sunt 27 de cărţi considerate «sacre şi canonice», adică inspirate de Dumnezeu şi
normative pentru credinţa şi comportamentul creştinilor, încă din sec. al II-lea d.C.”
(p. 2407).
Fără a fi mai puţin teologi, în general, autorii B 2013 privesc la text din perspec-
tiva traducătorului filolog şi lingvist, cîntărindu-l după criterii de ordin ştiinţific:
„Psaltirea canonică conţine un număr de 150 de psalmi. Culegerea actuală este re-
zultatul unei îndelungi activităţi literare şi al mai multor sistematizări succesive de
culegeri mai mici. Există diferenţe de numerotare între textul masoretic ebraic şi textul
grec al LXX, din cauza faptului că, uneori, un psalm este împărţit în două sau doi
psalmi sunt încorporaţi în unul singur” (p. 1909).
Şi:
„Psaltirea actuală s-a format de-a lungul a mai bine de şapte sute de ani într-un am-
bient religios privat şi public, în sfera cultului” (p. 1909).
În mod cu totul diferit, B 2001 face o prezentare amplă a acestei cărţi (poate cea
mai întinsă prezentare din întreaga versiune), în care, după ce prezintă pe larg si-
tuaţia numerotării psalmilor, cauzele şi consecinţele diferenţelor de numerotare
(p. 615b), vorbind despre autorul sau autorii psalmilor, arată că vechea şcoală rabi-
nică şi unii dintre exegeţii creştini considerau că autorul psalmilor este unul singur:
David. Alături de această opinie este menţionată şi cea care susţine că, totuşi, ar
putea fi vorba despre mai mulţi autori, după cum o arată chiar titlurile unora dintre
psalmi. Poziţia mitropolitului în această chestiune este anticipată astfel:
„Cassiodor, unul dintre cei mai harnici comentatori, crede că e vorba numai de un
procedeu literar al lui David”. Chiar dacă, apoi, menţionează posibilitatea ca unii
psalmi să provină din perioada postexilică, mitropolitul conchide, în cel mai sem-
nificativ mod pentru măsura în care, în general, acceptă ca textul biblic să fie supus
judecăţilor de tip ştiinţific şi raţional:
„Controversele de acest fel sînt neesenţiale. Important este faptul că psalmii, în în-
tregul lor, sunt străbătuţi de o tonalitate poetică una şi aceeaşi de la un capăt la altul:
duhul davidic” (p. 616a).
B 2013 face adesea apel la perspectiva lingvistică. Pe lîngă situaţiile în care, din
nivelul lingvistic al textului, traducătorul extrage numeroase tipuri de premise şi de
concluzii, apar şi cele în care se comunică cititorului astfel de particularităţi în sine:
„Limba pune multe probleme, întrucât prezintă particularităţi ortografice, sintactice
şi lexicale ce fac din el un text unic în Vechiul Testament. Se remarcă influenţe din
culturile aramaică, feniciană, nabatee, canaaneană şi, probabil, greacă. Stilul este mai
mult vorbit decât literar, exprimarea este liberă şi directă. La fel, liber şi direct este mo-
dul de a se raporta la înţelepciunea tradiţională şi la realitate” (p. 2263),
unde este vorba despre Qohelet (Ecleziastul).
Mai mult, B 2013 conţine lămuriri asupra structurii canoanelor, a unora dintre
cauzele structurărilor diferite ale textului şi a consecinţelor acestora la nivelul dife-
ritelor religii şi confesiuni, urmate de explicaţii asupra conţinuturilor anumitor con-
cepte şi a realităţilor corespondente, cum este în cazul introducerii la cărţile profe-
tice (p. 1135–1139).
După cum am arătat (supra, 1.1.), povestirea firului epic, a nucleului narativ, şi
caracterizarea personajelor beneficiază de ponderi diferite în cele două traduceri.
Concentrîndu-se cu meticulozitate şi atenţie asupra acestui aspect, B 2001 oferă –
adesea, şi în funcţie de ceea ce relatează, descrie sau prezintă cartea – o imagine
clară a întîmplărilor povestite în text, o descriere exactă a personajelor (uneori ridi-
cîndu-se deasupra întregului text şi privind globalizator la autori ca la nişte perso-

naje:
„Dintre toţi profeţii Vechiului Testament, Ieremia a avut, fără îndoială, rolul cel mai
ingrat: acela de a duce o politică defetistă în mijlocul unui popor ameninţat, care aştepta
mai degrabă încurajare şi îndemn la rezistenţă. Dintr-o anume perspectivă, Ieremia e un
personaj tragic” (p. 966a)
şi a relaţiilor dintre acestea, într-un rezumat mai degrabă exhautiv al conţinutului
cărţii, lucru care nu se petrece în B 2013. Aceste prezentări sînt însoţite de unele
interpretări lămuritoare, făcute de către traducător.
Adesea, mai ales în B 2001, rezumatul conţine detalii dintre cele mai fine (pre-
cum în Introducerea la Regi, unde se prezintă cartea, se relatează conţinutul, ur-
mează perspectiva teologică şi cazania sau învăţăturile pentru receptorul modern).
Astfel de relatări pot fi detaliate, dar pot constitui şi nişte rezumate ce conţin multe
dintre detaliile importante. La acestea se pot adăuga interpretările oferite de către
traducător, care, de cele mai multe ori, completează povestea. Astfel, cititorul com-
plet neavizat, parcurgînd Introducerea, poate căpăta o imagine destul de bună şi de
corectă a conţinutului cărţii, atît sub aspect epic, cît şi sub aspect moralizator. Desi-
gur, această componentă se combină uneori destul de lesne cu cea teologică, sau
este folosită de aceasta din urmă, interpretările autorilor orientînd cititorul. Alteori,
mai ales în B 2013, ele doar procură cititorului un necesar de cunoştinţe, aflate în
mod natural la îndemîna traducătorului.
Prezentările din B 2013 pun la lucru perspectivele, căile şi instrumentele pe care
traducătorul le socoteşte a fi cele mai potrivite şi mai utile pentru a obţine înţelege-
rea cititorului, însă, aproape întotdeauna, acestea se desfăşoară în cele mai echili-
brate modalităţi. Prezentările Introducerilor îl indică pe finul lector şi analist al tex-
tului, care îl învaţă pe cititor a citi pe mai multe nivele, căutînd dincolo de firul epic
şi de frumuseţea în sine a povestirii, punînd la lucru asemenea dimensiuni ale scrie-
rii, pentru a obţine o cît mai bună înţelegere a întregului complex generat de către
text:
„Lucrarea redă ciocnirea dintre aceste două culturi: cea iudaică şi cea elenistă. În
cursul relatării, se vede bine spre cine este îndreptată simpatia autorului. El însă se
demonstrează mereu senin şi obiectiv, limitând la maximum reflecţiile sale personale.
Atât cât poate, lasă faptele înseşi să vorbească, în cruda lor succesiune. Doar în alegerea
detaliilor şi în dispoziţia lor înţeleaptă se relevează abilitatea istoricului care reuşeşte
aproape întotdeauna să imprime lucrării sale un ton de dramatism crescând” (p. 1021).
Uneori, în interpretarea conţinutului, traducătorul face apel la literatura exegeti-
că, prin menţionarea diferitelor poziţii, adică prin aducerea acestora în faţa citito-
rului sau/şi prin oferirea opiniei traducătorului:
„Nu există nicio carte din Vechiul Testament care să fi fost interpretată atât de diferit
cum este Cântarea Cântărilor. Interpretarea cea mai recentă caută semnificaţia cărţii în
cultul lui Iştar şi al lui Tammuz şi în riturile căsătoriei divine [...]. Interpretarea alegori-
că este mult mai veche. A devenit obişnuită printre evrei începând din sec. al II-lea d.C.:
iubirea lui Dumnezeu pentru Israel şi cea a poporului pentru Dumnezeul său sunt
prezentate ca raporturile dintre doi miri; aceasta ar fi şi tema căsătoriei pe care profeţii
au dezvoltat-o începând de la Osea. Autorii creştini au urmat aceeaşi cale a exegezei
ebraice, însă alegoria pentru ei se referă la legătura lui Cristos cu Biserica sau la unirea
mistică a sufletului cu Dumnezeu. Mulţi comentatori moderni au rămas fideli acestei
interpretări alegorice, cu unele diferenţe de formă. Dar justificările exegetice care sunt
aduse în favoarea sensului alegoric par artificiale şi forţate. Un număr din ce în ce mai
mare de exegeţi se întoarce la interpretarea literală” (p. 2195–2196).
Într-un fel, acelaşi lucru este spus şi în B 2001, dar în cu totul alt mod, cu alte
rezultate şi efecte:
„Chiar şi astfel, pentru cititorii care nu au acceptat dimensiunea alegorică sau
mistică a acestei opere, sau pentru cei care nu au acces la straturile ei sacrale, Cântarea
Cântărilor rămâne un imn al iubirii desăvârşite dintre bărbat şi femeie, al cărei corolar
este împlinirea, nunta” (p. 871b).
Pentru autorul B 2001, locul acesta este şi un prilej de corelaţii şi asocieri (care-i
indică, succesiv, pe Origen, Renan, Paul Claudel, Grigorie din Nyssa, Vasile
Voiculescu, Ioan Alexandru), tot aici remarcîndu-se lesne viziunea integratoare a
mitropolitului, care observă corelaţiile textului biblic cu literaturile lumii – mai
atent la cea română –, după cum alteori observă influenţa textului biblic asupra
mentalităţii diferitelor culturi care, în încercarea dobîndirii unui filon de conţinut,
s-au modelat în forme asemănătoare.
Se poate spune că în B 2013 interpretările sînt din stirpea celor prin care filolo-
gii analizează toate nivelele formale şi de conţinut ale textului şi încearcă să extra-
gă cît mai mult din ceea ce acesta poate semnifica, înţelegînd totul în contextul în
care opera a fost creată şi în cel la care se referă opera. Astfel, observaţiile la
Cartea Iuditei îl atenţionează pe cititor şi-i furnizează chei hermeneutice:
„Studiul atent al tuturor elementelor întâlnite în această carte ilustrează problema is-
toriei Israelului şi a Orientului Mijlociu. Geografia, arheologia, stilul antologic, scopul
cărţii, metoda compunerii sugerează o istorie fictivă compusă pe baza elementelor reale
aparţinând epocilor diferite, cu scopul de a oferi o lecţie edificatoare. [...] Numele
«Nabucodonosor» şi «Holofern», duşmani aroganţi ai Israelului, nu sunt personaje is-
torice: ei simbolizează puterea păgână antidivină şi antiisraelită. Iudita personifică po-
porul credincios Domnului, care, lipsit de putere militară, dar bogat în credinţă, înfrânge
opresorul păgân prin rugăciune şi penitenţă. În această lumină, se înţelege de ce autorul
sacru nu este preocupat de precizie în descrierea locurilor, a persoanelor şi a evenimen-
telor, ci se foloseşte din abundenţă de propria fantezie. El vrea să reprezinte drama lup-
tei şi a victoriei lui Dumnezeu, situată într-o epocă neprecizată, cu nume şi adrese si-
mulate, cu numere simbolice, cu imagini singulare şi descrieri neverosimile, dând lu-
crării un caracter escatologic” (p. 953).
Datorită accentelor, hermeneza poate fi ajutată de lingvistică, de antropologia
culturală şi istorică:
„Misiunea încredinţată de Domnul lui Ieremia nu este chemarea generică la observa-

rea iahvismului, ci este exprimată printr-o serie de şase verbe (Ier 1, 10), patru negative
(«a dezrădăcina», «a demola», «a dărâma» şi «a distruge») şi două pozitive («a zidi» şi
«a planta»). Aceste verbe, care pot fi definite ca «ministeriale», îşi dobândesc valoarea
definitivă în dependenţa de voinţa divină exprimată prin formula «azi te stabilesc» (Ier
1, 10a)” (p. 1301);
„Nu trebuie să se creadă că evreul ajunge la această concluzie pe calea speculativă.
Mai mult decât prin raţiune, el caută soluţia problemelor sale în istorie, în acea istorie
prin care Domnul vorbeşte şi în care se face cunoscut. Evreul caută răspuns la îndoielile
faptelor sale, nu atât de la facultăţile umane, cât mai ales de la Dumnezeu însuşi, prin
meditarea faptelor în care el se revelează” (p. 927);
„[...] în tot Orientul antic ateismul teoretic este, practic, necunoscut, dar existau chiar
şi în Israel unele manifestări ale ateismului teoretic” (p. 1910).
Totodată, textul prezintă elemente de mare complexitate, ce necesită rafinări
structurale şi tematice, însoţite de explicaţii şi soluţii de interpretare, lucru pe de-
plin reuşit în Introducerea la Cartea lui Ieremia (p. 1301–1303).
În mod vizibil uneori, mai greu perceptibil alteori, de fiecare dată în mod direct,
componenta care se ocupă cu explicarea conţinutului teologic al cărţii decurge din
precedenta. Scrisă cu talent sau cu har, accentuată sau obiectivată, această compo-
nentă prezintă un tratament diferenţiat în cele două texte. În B 2013, poate fi bine
scrisă (Qohelet, Esdra–Nehemia, Esther, Iudita, Isaia, Ieremia, unii profeţi mici,
Zaharia, Iob), explicînd şi interpretînd scrierea, dar fără a se face vreun fel de exe-
geză, cu preocupare doar pentru descifrarea mesajului şi pentru decodarea sensu-
rilor textului. În B 2001 scrisul este frumos şi măiestrit, însă aici discursul nu mai
este informal, ci persuasiv şi orientat ideologic.
1.3. Particularităţile discursului diferenţiază cele două rînduri de Introduceri
ale versiunilor B 2001 şi B 2013. Caracteristica distinctivă şi pronunţată a B 2013 o
constituie poziţia echilibrată în interpretarea textului, ţinuta cumpănită a discursului
şi obiectivitatea concluziilor. Echilibrul şi obiectivitatea se referă la faptul că, deşi
ecleziast, traducătorul nu ignoră faptele de natură ştiinţifică, dimpotrivă, pune ac-
cent pe cunoaşterea şi utilizarea unui întreg complex de date, informaţii, instrumen-
te şi metode de cercetare de ordin filologic, lingvistic, istoric, cultural, de arheolo-
gie biblică etc. În demersul său el nu se sprijină pe elemente care l-ar determina să
aducă în faţă concluzii construite pe baze patristice, exegetice, sau dogmatic-confe-
sionale. În general şi după caz, în B 2013 se fixează contextul istoric, ideologic,
mentalitar, chiar şi psihologic uneori, se fac aprecieri asupra perspectivelor autori-
lor, asupra scopurilor cu care aceştia scriu, introducîndu-se felurite informaţii şi
opinii care detaliază imaginea şi îi conferă acurateţe. Discursul este ştiinţific, admi-
rabil de echilibrat, lipsit de retorica persuasivă directă sau de tratarea chestiunilor
de pe poziţii net ideologizate. Menţiunea are în vedere faptul că, în cazul B 2001,
lucrurile nu stau la fel.
La un prim nivel, atrage atenţia faptul că textul este privit cu ochii filologului,
iar nu ca o realitate dematerializată şi încărcată de sacralitate (chiar dacă se poate
crede că spiritul acestui text ar fi privit astfel). De aceea, fiinţa care a scris textul
este numită „redactorul” (p. 31), „autorul”, ori „hagiograful” (p. 992). Chiar cînd
apare denumirea „autorul sacru” (p. 953), indiciile arată că atributul nu se referă
neapărat la cel ce scrie, ci pare o modalitate de a varia expresia, în contextul în care
acest lucru este posibil datorită uzanţelor:
„Autorul cunoaşte bine istoria biblică [...]. În această lumină se înţelege de ce auto-
rul sacru nu este preocupat de precizie [...]. Autorul cărţii este necunoscut, dar scrie
probabil în Palestina. Din studiul lucrării se deduce că era un iudeu înţelept [...]. Autorul
este un mare artist: acţiunea se dezvoltă în formă unitară, progresivă şi dramatică”
(p. 953).
Totodată, este de menţionat că, spre deosebire de alte traduceri sau texte religioase,
B 2013 alege să nu încarce textul folosind principiului simbolic prin care pronu-
mele referitoare la Dumnezeu sau la Isus sînt scrise cu majusculă, iar felul în care
alege să trateze materia este cît se poate de lipsit de fior mistic:
„[...] evenimentele relatate au avut loc în prima jumătate a aceluiaşi secol; este vorba
despre evenimentul «Isus Cristos» şi despre cele ce îi urmează” (p. 2409).
Chiar dacă denumirea autor nu lipseşte din B 2001, mitropolitul o foloseşte mai
degrabă dintr-un reflex similar celui care face ca B 2013 să utilizeze sintagma
autor sacru şi, mai ales, avînd deseori grijă să îşi expliciteze poziţia sa în ceea ce
priveşte pe adevăratul autor al textului biblic.
În mod constant, B 2013 dă dovadă de capacitatea superioară de a privi cu ochi
limpezi şi de a raţiona cu minte echilibrată la lucrurile lumii, la acţiunile umane, la
dinamica cognitivă şi mentalitar-spirituală, înţelegînd şi tratînd aceste realităţi în
modalităţile cele mai lucide, dotate cu o religiozitate lipsită de dimensiunea exalta-
tă. În mod semnificativ, însuşirea aceasta se reflectă foarte bine într-un loc precum
Introducerea la Cărţile sapienţiale (p. 1813–1814). Secvenţa este un model de pre-
zentare limpede, edificatoare pentru orice cititor, care, înainte de a intra în text, în-
vaţă să privească la acesta cu respect, anticipînd cu liniştită forţă satisfacţia îmbo-
găţitoarelor descoperiri estetice, cognitive şi educative. Aspectul rezultat este cel de
sărbătoare demnă, de ritual care oficiază taina unei comuniuni în care se redau
elementele de conţinut şi ideile textului. Comentariile traducătorului sînt minime
sau inexistente, dar există explicaţii către cititor, chei de lectură, segmente care
descifrează cîte un simbol, totul în limitele stricte ale necesarului rezonabil şi lipsit
de insertul ideologic.
În general, atunci cînd apar, orientările sînt fine, după toate aparenţele exclusiv
neutre şi împlinind rolul central al unor astfel de pretome:
„Nu se poate crede că un evreu ar fi răspândit astfel de «produse» ale unei religii a
fecundităţii. Dacă sunt asemănări de expresie între imnurile închinate lui Iştar şi
Tammuz şi poemele din Cântarea Cântărilor, aceasta se datorează faptului că şi unele, şi

altele folosesc limbajul iubirii” (p. 2195);
„[...] cartea se termină pe un ton plin de speranţă. Paul profită de starea lui de semi-
libertate la Roma, pentru a predica evanghelia. Se sugerează astfel că nicio opoziţie
umană, nicio opoziţie instituţională faţa de credinţă, nici măcar cea a poporului evreu,
nu pot împiedica victoria cuvântului «împărăţiei lui Cristos»” (p. 2626).
Chiar în cazurile cu miză, rezumatele sau comentariile din B 2013 sînt lipsite de
intruziuni retorico-afective:
„În acest context, apare semnificativă vestirea învierii, ca o trezire din somnul celor
adormiţi în ţărână pentru a intra în gloria promisă celor drepţi” (Cartea lui Dan,
p. 1562).
De asemenea, lipseşte interpretarea în cheie mistico-teologică, pînă şi textul fi-
ind văzut ca o rezultantă a acţiunii directe a unor autori umani:
„Traducătorii greci ai Bibliei (LXX, sec. III-II î.C.), pentru a traduce cuvântul ebra-
ic, nu au folosit termenul analog din greacă, «syntéke», ci, din motive teologice, pentru
a sublinia iniţiativa liberă a lui Dumnezeu în intervenţia lui gratuită, au folosit termenul
«diatéke»” (p. 2407);
„Pentru ca mântuirea să nu fie interpretată eronat, ca rod al întâmplării şi al circum-
stanţelor, Dumnezeul lui Israel este caracterizat în mod explicit ca Dumnezeul îndurării”
(p. 1695).
Introducerile B 2013 sînt dominate de principii care le impun structura şi con-
strucţia unitară, cu accentuarea tuturor elementelor de conţinut semnificative din
punct de vedere textologic. În fapt, preocuparea autorului ediţiei este de a oferi citi-
torului o cantitate rezonabilă de informaţie, relevantă prin calitate şi prin adecvarea
la particularităţile cărţii astfel expuse.
Introducerile B 2001 nu au această constanţă formal-structurală, deoarece func-
ţiunea şi finalitatea lor sînt altele. Unele dintre aceste introduceri sînt foarte bogate
în informaţii referitoare la ceea ce cărţile biblice corespunzătoare conţin. Altele se
preocupă de ceea ce autorul traducerii poate extrage din textul biblic, pentru edifi-
carea cititorului său.
Sub acest aspect este relevant faptul că, pînă şi într-un caz precum cel al
Evangheliilor, arătîndu-se caracteristicile acestora, împreună cu trăsăturile evan-
gheliştilor – aceleaşi în conţinut cu cele vehiculate în toată literatura de specialitate
–, cele două traduceri dezvoltă modalităţi particulare de prezentare, accentuînd în
mod diferit unele dintre aspectele indicate, urmărind diferite modalităţi şi finalităţi
de edificare a cititorului.
Unele texte din B 2001 pot constitui mici cronici literare, cu inserturi filologico-
istorice şi cu ample consideraţii asupra autorilor, a impactului şi locului scrierii.
Artistul condeiului sau al cuvîntului rostit apare în mod sistematic, uneori textul
părînd a fi destinat rostirii – doar cuvintele şi expresiile livreşti atenuîndu-i curge-
rea şi presupusa destinaţie orală –, alteori termenii livreşti şi structurile complexe
arătîndu-l ca fiind destinat lecturii în cele mai elevate forme ale ei. De aici decurge
şi dominanta structurală a Introducerilor, ponderea anumitor elemente de conţinut,
precum şi caracteristicile dominante ale tipului de discurs utilizat.
Introducerea la Psalmi, de pildă, este ea însăşi un text de sine stătător, împărţit
în mai multe secţiuni, dominate de perspectiva literatului, care se exprimă plastic,
ilustrează cu citate din Psalmi, foloseşte trimiteri culturale şi erudite, face paralele
lungi, construind un eseu încărcat de propria viziune.
Introducerea la Isaia este aproape exemplară, conţinînd o prezentare amplă şi
detaliată, în care se zugrăveşte contextul istoric şi religios, cu observarea feluritelor
elemente de bază ale cadrului, precum şi a factorilor cauzali şi de influenţă. Apoi
este prezentată pe larg acţiunea lui Isaia, în acel context, întărită de urmele pe care
acesta le lasă asupra Noului Testament. Aproape la fel este şi Introducerea la Jude-
cători, unde se prezintă cartea, contextul istoric, elemente de structură şi de conţi-
nut şi unele aprecieri. Desigur, de înţeles dintr-o anumită perspectivă (dar nu nea-
părat, căci puteau lipsi de la un traducător erudit), şi aici apar formulări elegante şi
rafinate, cu mesaje potrivite pentru o predică, dar nu mai puţin sofistice prin con-
strucţie, care contribuie la teza centrală privind „autorul” Bibliei:
„E posibil ca această carte (a Judecătorilor) să nu fie opera unui singur autor, ci a
câtorva, care, în mod sigur, pe lângă inspiraţia teologică a Duhului Sfânt, au fost asistaţi
de memoria colectivă a seminţiilor lui Israel, ca şi de o seamă de texte scrise (precum
cântarea Deborei)” (p. 272b).
În Introducerea la Paralipomene, mitropolitul face istoria textului, relatează
elementele de conţinut ale cărţii însoţite şi de perspectiva analistului, cu propriile
interpretări:
„O constantă a demersului său [a autorului cărţii – nota n.] este aceea de a evalua
moralitatea fiecărui personaj sau pe a întregului popor într-o anumită perioadă şi de a-i
conferi evenimentului istoric o explicaţie teologică [...]. În felul acesta, biografia pri-
mului rege al lui Israel nu-l interesează câtuşi de puţin: el se opreşte doar asupra morţii
tragice a lui Saul, aceasta fiind consecinţa consultării vrăjitoarei din Endor. În schimb,
David e regele ideal; autorul trece sub tăcere problemele de familie ale acestuia, moti-
vaţiile precare ale peregrinărilor lui de la început, adulterul cu Batşeba şi moartea lui
Urie, precum şi spiritul vindicativ de pe patul morţii, spre a insista, cu lux de amănunte,
asupra suveranului evlavios care a iniţiat şi pregătit zidirea templului, legiferând, în ace-
laşi timp, atribuţiile sacerdoţiului şi strălucirea cultului” (p. 449b).
Faţă de traducătorul B 2013, el merge mai departe, venind cu propriile interpretări,
care capătă forma unei scrieri de analiză şi interpretare literară, cu reflecţii filo-
sofice marginale:
„Fiinţă fragilă, omul e foarte departe de fericirea pe care e menit doar s-o viseze, dar
care-i rămâne inaccesibilă. Singurul său bun e înţelepciunea, dar şi aceasta se vădeşte
zadarnică dacă nu e însoţită de bogăţie şi rămâne pe seama unui biet sărac. Omul e su-
pus unui determinism crâncen, din care nu există ieşire. Timpul îşi exercită tirania într-o
mişcare ciclică, mereu aceeaşi, searbădă, monotonă, exasperantă, care se dizolvă în ui-
tare şi neant. Viaţa omului e o permanentă interogaţie fără răspunsuri; de aici, dezordine
interioară, agitaţie inutilă; omul se luptă împotriva omului, dreptatea lui Dumnezeu e pe
dos; nelegiuitul învinge şi se bucură de viaţă, în vreme ce dreptul e condamnat la sufe-
rinţă şi resemnare” (p. 848a–b).
Lector atent la toate perspectivele, formale şi de conţinut – dar şi la tot ceea ce
înconjoară opera şi relaţionează cu aceasta –, mitropolitul depune strădania de a
construi un discurs frumos, elegant, percutant, zguduitor uneori, dar mai ales con-
vingător prin structură şi prin alegerea termenilor, persuasiv prin penetranţa, înlăn-
ţuirea şi valorile cuvintelor. De aceea, unele cărţi beneficiază de prezentări de ordin
literar, conţinînd elemente rînduitoare într-o ierarhie a valorilor. Scriitura este a cri-
ticului literar, iar tonul al ecleziastului reflexiv:
„Dacă omul dintotdeauna şi-a simţit lăuntrul adiat de fiorul sacru, avem toate moti-
vele să credem că nici adierile artei nu i-au fost străine. Cavernele Altamirei ne-au păs-
trat capodopere de pictură preistorică, cuneiformele Mesopotamiei ne-au transmis Epo-
peea lui Ghilgameş, hieroglifele Egiptului s-au rostit în Cartea Morţilor, harpa davidică
ne-a dăruit Psalmii. Şi dacă arta I-a fost adusă Dumnezeirii ca o jertfă bineplăcută, din
tot ceea ce omul credea că are mai bun, atunci poezia psalmilor nu este altceva decât
teologia în starea ei de graţie muzicală” (p. 614a);
„Cartea Proverbelor e o pajişte cu flori multe şi felurite, din care cititorul îşi poate
culege aromele ce-i plac” (p. 787b);
„Prezenţă singulară şi stranie în canonul Sfintei Scripturi, Cântarea Cântărilor e ca şi
cum Venus din Milo s-ar fi rătăcit cândva, statuară, printre mozaicurile Agiei Sofia; un
splendid poem de dragoste omenească, în care nu există nici măcar o adiere de Dum-
nezeu, de transcendenţă, de revelaţie, de sacralitate, de iubire transfigurată, inefabilă;
dimpotrivă, totul musteşte de graţie carnală şi senzualitate transparentă, într-un univers
al erosului candid, în care trupul omenesc, înveşmântat mai mult în miresme decât în
haine, aproape că nu mai are ascunzişuri” (p. 868a);
„Scrisă de un mare meşter al condeiului, cartea lui Iona stă şi astăzi sub semnul con-
troverselor; este ea o relatare istorică, sau o operă de ficţiune? Piatra de poticneală o
constituie, desigur, episodul chitului, pe care însă Iisus Mântuitorul îl va cita ca pe un
fapt real şi, totodată, simbolic” (p. 1169b);
„[...] ea se dovedeşte, fără îndoială, opera unul scriitor de primă mână, maestru al
măreţiei prin simplitate şi al sublimului prin sugestie. Istorisirea, în patru tablouri, se
desfăşoară lin şi elegant, fără încărcături inutile sau ocolişuri derutante, pe o traiectorie
construită cu mâna unui mare artist. Cartea Rut e una din capodoperele literaturii bi-
blice” (301b);
„În ciuda lipsei sale de cultură metodică, Amos cultivă un stil îngrijit, simplu, alert,
percutant, ale cărui cadenţe obligă cuvintele la sclipitoarea austeritate a fulgerelor ce
dialoghează pe’ntuneric” (p. 1139b);
„Stilul lui Naum e ca un ropot de harapnice: văzduhul tremură, adâncul se cutre-
mură, vrăjmaşii se-ngrozesc şi pier, profetul jubilează într-un final de capodoperă
vechitestamentară. Pe deasupra tuturor, Dumnezeu este cel ce face istoria” (p. 1173).
În B 2013, atunci cînd apar, focalizările sînt conţinute prin formule sintetice de
mare limpezime, dense pînă la esenţializare sub aspectul conţinutului:
„Lamentaţiunile sunt cântarea unui popor care a abandonat de acum viziunea pă-
mântească şi politică despre viaţa proprie şi învaţă să-şi însuşească o viziune strict reli-
gioasă. În această viziune, în care domină, pe de o parte, oroarea faţă de păcat, cauza tu-
turor lacrimilor omului, pe de alta, este evidenţiată dăruirea de nezdruncinat lui Dum-
nezeu, izvorul unic al bucuriei veşnice” (p. 1436).
Scrise cu talent artistic, unele Introduceri din B 2001 sînt creaţii cu o densă în-
cărcătură retorică, prin care traducătorul încearcă să inducă acele idei pe care le
consideră a reprezenta unicul şi indeniabilul adevăr – un adevăr revelat şi sprijinit
pe tradiţie şi dogme –, spre a aduce publicul la o poziţie unică şi de nezdruncinat.
Textul biblic este socotit a fi revelat, începutul conţinînd germenele întregului şi
totul fiind organic legat. Introducerea la Pentateuh nu este o prezentare obiectivă a
conţinutului cărţii şi a semnificaţiilor ei, ci o încercare partinică de demonstrare pe
căi retorice – cu argumente lipsite de valoare ştiinţifică şi excesiv supralicitate – a
paternităţii lui Moise asupra textului. Oricît de exaltat şi de mobilizator ar fi lungul
citat de la p. 20b–21b şi oricît de lirică ar fi încheierea eruditului mitropolit, nimic
din ceea ce este scris acolo nu convinge, spre deosebire de blamata „critică raţiona-
listă occidentală” (p. 19b). Întregul text însă are farmecul dat de talentatul condei
dăruit şi exersat. În Introducerea la Iosua nu se abandonează retorica; pe alocuri ea
devine mai temperată, prezentarea indicînd unele date despre carte (precum şi une-
le dintre problemele traducătorului). Uneori, mitropolitul se vrea participant la con-
troverse vechi şi mereu reluate, caz în care zugrăvind conţinutul, calamus-ului său
îi lucesc valenţele sofistice, căci încercă să argumenteze jonglînd cu perspectivele
„moştenire”/„cucerire” (p. 244b). Şi aici apar comparaţii ce-ar vrea să se constituie
în argumente, fie prin simpla alăturare, fie prin relaţionare şi, implicit, sugerînd u-
nitatea de tratament. Dacă o valenţă a acestui comportament conferă textului slăbi-
ciune, o alta face din autorul traducerii un participant la o construcţie culturală, iar
nu un element izolat.
Privind la însuşirile discursului din B 2001, dominanta decurge din faptul că în-
treaga construcţie prin care autorul traducerii se adresează în mod direct cititorului
se constituie pe cale retorico-persuasivă. Prin aceasta, traducătorul încearcă să-l
orienteze la maximum pe cititor, astfel încît să îl edifice într-un anumit şi unic fel.
Cel mai ades, această orientare capătă tonul şi perspectiva unei cazanii pronunţate
de la înălţimea amvonului.
Lucrul acesta se poate observa la nivelul modalităţilor de construcţie a discur-
sului, care poate începe ex abrupto:
„Soarta unui stat mic, situat – pe de o parte – între două imperii rivale şi – pe de alta
– hărţuit aproape fără-ncetare de vecini turbulenţi, nu poate fi decât o jucărie în cum-
păna dintre marile puteri. Este o opinie la care ar subscrie orice istoric sau politolog”
(p. 885a);
„În părţile Răsăritului a trăit cândva bogatul, puternicul, neprihănitul şi dreptul Iov,
un adevărat principe al ţinutului Uz, regiune situată la hotarul dintre Idumeea şi Arabia”
(p. 552a).
Criticul cu talent literar intervine adesea cu propriile mijloace:
„Folosind imagini strivitoare, ce se succedă ca o cascadă de fulgere, recurgând de-
seori la un limbaj al ironiei divine şi al verdictului fără replică, Dumnezeu trece prin faţa
ochilor lui Iov o seamă de minuni ale creaţiei [...]” (p. 552b).
Chiar cînd îşi propune să prezinte contextul istoric, mîna sa ţine artistic condeiul:
„Ce era statul evreu în secolul 6 î.H.? Şi care este contextul istoric în care se ridică,
detunător, vocea profeţilor? În anul 931 regatul lui Solomon se împărţise în două [...]”
(p. 885b),
unele formulări fiind memorabile:
„Monoteist prin excepţie şi excelenţă, poporul evreu trăieşte pe pământul Canaanu-
lui [...]” (p. 885b),
şi modalităţi narative avînd efect retoric:
„Ce se întâmplă cu acest Iona? Dumnezeu îl trimite în cetatea Ninive [...]” (p. 1169a).
Avînd calităţile constructorului măiestru de texte şi amplificînd eforturile reto-
rice – deşi mereu vizibil –, predicatorul ocupă uneori toată scena:
„Desigur, întrebarea esenţială (şi, practic, unică) a cărţii: Pentru ce trebuie să sufere
omul nevinovat? rămâne fără răspuns. Iahvé i Se descoperă eroului drept Dumnezeul
Care copleşeşte prin putere şi măreţie, dar asupra urletului acestuia păstrează tăcerea.
Poate că pentru vârsta de atunci a înţelegerii umane2, ar fi fost destul de complicat,
deoarece problema nu e deloc simplă. Relaţia faptă–răsplată era abordată juridic; aşa
face Diavolul, aşa fac cei trei prieteni ai eroului. Singur cel de-al patrulea, Elihu, avan-
sează presupunerea că suferinţa va fi având şi o funcţie purificatoare. Vor trebui să trea-
că secole până ce întrebarea va fi pusă de ucenicii Domnului asupra orbului din naştere:
«Cine a păcătuit, el sau părinţii lui, de s-a născut orb?» «Nici el n-a păcătuit, nici
părinţii lui – a fost răspunsul –, ci pentru ca-ntru el să se arate lucrurile lui Dumnezeu»
(In 9, 2–3). Aşadar, în spatele oricărei suferinţe inexplicabile şi care, aparent, cade sub
incidenţa absurdului, se află raţiunea ascunsă a lui Dumnezeu, Care întotdeauna ştie ce
face” (p. 554a–b).
Tot astfel se prezintă verdictele şi cheile de lectură, date în mod desluşit:
„În faţa unor asemenea înfăşurări şi desfăşurări ale istoriei, eforturile filologiei mis-
tagogice îşi micşorează importanţa. Cartea lui Ieremia se cere citită aşa cum este: opera
unui crainic al dialogului dintre slăbiciunea lui Dumnezeu pentru om şi neliniştea omu-
lui sub nemărginirea Creatorului său” (p. 968b).
2
Este foarte probabil că mitropolitul nu credea că „vîrsta de atunci a înţelegerii umane” ar fi fost
inferioară celei de acum. Acesta este doar un artificiu menit să dea încredere publicului concret cu
care predicatorul zilelor noastre intră în contact.
În general, mitropolitul preia şi vehiculează credinţele tradiţiei – pe acelea con-

forme cu dogmele oficiale –, fără a le pune la îndoială, fără a le trece cu vederea,
numindu-le explicit şi apărîndu-le (începînd cu relaţia dintre cărţi şi autori, aşa cum
este aceasta fixată de tradiţie, şi încheind cu elementele de dogmă, încă şi mai dota-
te cu fixitate prin tradiţie). Faptul că nu ocoleşte aceste situaţii, ci caută să le impli-
ce în acele discuţii, indică, pe lîngă alte trăsături, voinţa sa de a folosi prilejul ca pe
unul de a predica, ceea ce indică prezenţa în Introducerile sale a unei accentuate di-
mensiuni propovăduitoare.
Sub acest aspect, iarăşi deosebindu-se radical de traducătorul din 2013, perito-
ma constituită de Introducerile B 2001 apare mai degrabă ca un prilej de afirmare a
profesiunii de credinţă. Modalităţile de expresie capătă trăsăturile neclintitelor în-
flăcărări caracteristice personajelor biblice, mărturisitorilor creştini sau oricărui în-
sufleţit de inebranlabila convingere a deţinerii adevărurilor date de adevărata cre-
dinţă:
„Dar, la urma urmelor, oricâte controverse s-ar isca asupra autorilor pământeni,
supremul Autor al Sfintelor Scripturi este şi rămâne unul şi acelaşi: Duhul Sfânt”
(p. 888b).
1.4. Concluzii la Introduceri
Privind la ansamblul creat de cele două rînduri de Introduceri, se observă lesne
că traducătorii prezintă mari diferenţe, atît în ceea ce priveşte construcţia acestei
componente, cît şi în ceea ce priveşte modalitatea de a-(ş)i concepe rolul. Structura
ambelor versiuni prezintă elemente comune (date despre cartea biblică şi despre
autorul ei, prezentarea conţinutului, elemente de teologie), dar această comunitate
structurală nu reflectă comunitatea finalităţilor urmărite de traducător, pe această
cale. Pe de o parte, avem un tip de introducere aproape de tip ştiinţific, în care au-
torul urmăreşte informarea cititorului, căruia îi oferă cu generozitate felurite date
filologico-lingvistice, traductologice, privitoare la structura textului, la conţinutul
acestuia şi la dimensiunile sale teologice, totul filtrat din perspectivă istorică. Pe de
altă parte, avem a face cu un tip de introducere în care autorul oferă acelaşi tip de
date, dar în proporţii cît se poate de inegale, totul filtrat din perspectivă ideologică
şi dogmatică. În esenţă, ambele tipuri de text destinat cititorului încearcă edificarea
acestuia. Felul şi rezultatul în care se concepe acest proces diferă de la o versiune la
alta şi reflectă concepţiile traducătorilor şi finalităţile cu care au învestit această
componentă.
B 2013 pare a avea în vedere îmbogăţirea şi echiparea cititorului cu un complex
de informaţii, care să îi procure un nivel calitativ ridicat al cunoştinţelor sale, capa-
cităţi sporite de înţelegere şi dotarea sau îmbogăţirea componentei sale intelectual-
cognitive, astfel încît componenta spirituală şi cea pragmatică să poată funcţiona în
modul cel mai eficient. În consecinţă, acest cititor capătă o varietate de informaţii
care, prin echilibrul calităţii şi al ponderilor, ajung să colaboreze armonios, aducînd
cititorul în starea de lector competent, dotat cu o cunoaştere superioară a textului,
cu ştiinţa înţelegerii şi interpretării acestuia, cu posibilităţi reale de a gîndi şi a
acţiona cu discernămînt în spiritul unei ideologii. Componenta prin care introduce-

rile stimulează dimensiunea ideologică este mai degrabă discretă, traducătorul con-
siderînd, se pare, nu doar că problema credinţei este una intimă, ci şi că o credinţă
durabilă se construieşte mai degrabă după pătrunderea cunoştinţelor furnizate de
textul biblic şi pe temeiul acestora. Este un text care edifică iluminînd.
B 2001 pare a vedea lucrurile dintr-o altă perspectivă. Toate informaţiile selec-
tate şi înfăţişate cititorului aici, dezechilibrul ponderilor acestora, toate comentarii-
le şi interpretările induse sau răspicat exprimate aici constituie doar materia care
vehiculează starea de adeziune totală pe care vrea să o obţină traducătorul, aproape
nelăsînd cititorului posibilitatea unor raţionamente şi argumentări, a ierarhizărilor,
a unor conjecturi edificate prin colaborarea dintre cunoştinţe, a privirii critice, com-
parate ori doar nehotărîte. Dimensiunea persuasivă a acestor introduceri poate fi
copleşitoare – amplificată fiind şi de autoritatea autorului versiunii, care poate crea
fie accept obedient, fie respingere irascibilă, dovada celei din urmă aflîndu-se în
aversiunea cu care B 2001 a fost primită în anumite cercuri. Introducerile acestei
versiuni trebuie luate aşa cum au fost scrise, ele fiind nişte constructe chibzuite,
destinate să obţină adeziunea totală a cititorului la valorile şi la dogmele creştine,
furnizînd acestuia argumente utilizabile în eventuale discuţii cu alţii, pentru biru-
inţa propriilor ispite şi îndoieli şi întărirea în credinţă a receptorului.
THE TRANSLATOR’S ACCOUNT IN ROMANIAN CONTEMPORARY

VERSIONS OF THE BIBLE
(Abstract)
The present analysis focuses on two contemporary texts, translations of the biblical text,
belonging to ecclesiastics who have relatively similar views, on the translation of the sacred text,
different, regarding some aspects of the biblical text, its perspectives and translator's paratext.
Following the correct understanding of the actual and concrete level that touched Romanian Bible
translation studies, this research tries to reveal the ways in which such a text translators can build a
paratext having roles and purposes by which the reader is directed and shaped.
The analysis is conducted from the perspective of secular linguist and its methods.
Beyond the conclusions drawn from the analysis of the behaviors of the two translators, we
believe that these two translations are texts that succeded to provide two translations Romanian
culture high quality, with varying degrees of accuracy and varying degrees which attempt to structure
the target consistently with text source
Cuvinte-cheie: traducerea textului biblic, paratext.

Keywords: the translation of the biblical text, paratext.
Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”

Iaşi, B-dul Carol I, 11
algafton@gmail.com
ŞTEFAN GĂITĂNARU
CONTEXTUL DIAGNOSTIC AL SUBSTANTIVULUI

ÎN LIMBA ROMÂNĂ
1. În gramaticile descriptive româneşti, s-a întâmplat rareori ca definiţiile tradi-

ţionale ale părţilor de vorbire să fie însoţite de cele contextuale, bazate pe distribu-
tivitatea elementelor unei clase în enunţ (contextele diagnostice). Aceasta, în ciuda
faptului că importanţa lor a fost semnalată. De altfel, cadrul general teoretic al con-
textului fusese elaborat în lingvistica românească (Slama-Cazacu 1959, p. 288–
307), în paralel cu structuralismul american, care a avut şansa edificării unei meto-
de noi, cea a analizei distribuţionale, bazată pe tenhici aplicative.
Contextul diagnostic a fost definit ca un
„context lingvistic în care apariţia unui element este unic determinată, contextul ne-
admiţând decât ocurenţa unui singur element sau a unei clase de elemente” (DŞL,
p. 138).
Apelul la definiţia contextuală s-a făcut pentru a se depăşi fenomenul de interferen-
ţă a părţilor de vorbire, faţă de care definiţiile tradiţionale s-au dovedit ineficiente,
şi pentru a se preciza caracterul individualizator al unor trăsături morfologice:
„[...] contextul diagnostic s-a dovedit extrem de util la încadrarea în clase morfologi-
ce a cuvintelor şi a formelor cu statut ambiguu [...], s-a utilizat eficient la determinarea
statutului verbal sau nominal al supinului, la circumscrierea clasei adverbului şi a clasei
numeralului, la încadrarea morfologică a numeroase cuvinte rezultate din conversiune
etc.” (ibidem).
Prin el se pot identifica, în acelaşi fel, trăsăturile morfologice care caracterizea-
ză clasa respectivă:
„Contextele diagnostice (Zellig 1964, p. 156–184) reprezintă descoperirea cea mai
importantă a distribuţionalismului. Prin intermediul lor devin posibile, în cercetarea
morfologică, două operaţii: identificarea claselor de cuvinte care constituie părţile de
vorbire şi identificarea unor categorii gramaticale proprii acestor clase” Ionescu 1992/
2011, p. 146, respectiv 135).
2. În gramatica românească, analiza distribuţională a substantivului a vizat, la
început, identificarea categoriilor de număr şi gen. Paula Diaconescu (1967) elabo-
rează, totuşi, după introducerea teoretică, definiţia contextuală a substantivului.
Cercetarea s-a bazat pe aparatul teoretic al descriptivismului american:
„La baza acestei descrieri vor sta criterii contextuale, sintagmatice, inspirate din me-
todele propuse de lingvistica descriptivă şi, în primul rând, de către Zellig S. Harris”
(Diaconescu 1967, p. 237).
318 Ştefan Găitănaru
Totuşi, faţă de descriptivismul american, care elaborase metoda pentru cazul

special al limbii engleze, au fost necesare adaptări:
„Definiţia contextuală a substantivului românesc nu putea urma cu fidelitate tipul de
definiţii din lingvistica descriptivă, deoarece acestea din urmă au fost gândite în special
pentru limba engleză, mult mai săracă în indici morfologici decât limba română”
(ibidem, p. 238).
Inovaţia în sine, aşa cum se va vedea, nu vizează decât adoptarea, în locul unui
context, a unei clase de contexte, care să poată încadra toate particularităţile ele-
mentelor respective, văzute fie sub aspectul clasei lexico-gramaticale, fie al catego-
riilor de gen şi număr.
Mai înainte, în gramatica românească, mai realizaseră astfel de descrieri, referi-
toare la numeral, Sanda Golopenţia Eretescu (1965) şi Viorica Florea (1965). Ulte-
rior, în lucrări monografice, s-au elaborat contexte diagnostice pentru pronume
(Manoliu-Manea 1968, p. 155–171) şi pentru adverb (Ciompec 1985). Contextul
diagnostic al substantivului, elaborat de Paula Diaconescu în 1967, este reluat, cu
alte simboluri, în 1970, în monografia despre substantiv (p. 71–75).
Autoarea crede că
„Pentru o definiţie strict formală a unei părţi de vorbire se consideră ca suficientă
distribuţia, prin stabilirea unui context sau a unei serii de contexte caracteristice părţii de
vorbire considerate” (ibidem, p. 71).
În urma selectării unui context adjectival, se decide că:
„Se numeşte substantiv orice secvenţă semnificativă minimală care poate fi admisă
de cel puţin unul din contextele aparţinând categoriei I. A de contexte:
I. A. acest ~ #
această ~ #
acestui ~ #
acestei ~ #
aceşti ~ #
aceste ~ #
acestor ~ #” (ibidem).
Expresia „secvenţă semnificativă minimală” (în descrierea din 1967 se apelase
la simbolul S) este definită astfel:
„O secvenţă S idecompozabilă în alte secvenţe semnificative în raport cu [S 1 – S2]
este o secvenţă minimală. De exemplu, secvenţa S = casă înaltă admisă de contextual
[această – ], nu este minimală, deoarece secvenţa considerată poate fi descompusă în
casă + înaltă [...]” (ibidem, p. 239).
Problema apare dacă se ia în calcul definiţia morfemului („cea mai mică unitate
lingvistică dotată cu sens” (DŞL, p. 327), fiind necesară distincţia dintre cuvânt şi
morfem. Se înţelege, de asemenea, că secvenţe compuse de tipul redactor-şef (a-
Contextul diagnostic al substantivului în limba română 319
cest redacor-şef), sau locuţionare de tipul bătaie de joc (această bătaie de joc) sunt
admise de contextul respectiv, ca diferite forme de manifestare ale substantivului.
Dacă însă se ia în calcul definiţia contextuală a numeralului, se observă că un
astfel de context admite şi alte părţi de vorbire compuse: aceste trei sute (de oa-
meni), aceste două treimi...
După cum se observă, în astfel de exemple, valoarea adjectivală a numeralului
nu se poate susţine, întrucât nu avem acordul peste prepoziţie, considerat argumen-
tul decisiv:
„Singur acordul în gen în direcţia substantiv → numeral este un semn clar de subor-
donare, dând posibilitatea încadrării tiparului douăzeci şi doi de elevi în aceeaşi clasă de
organizare cu doi elevi, cu singura diferenţă că în prima construcţie apare un de, care se
grupează cu numeralul, nu cu substantivul” (Pană Dindelegan 2003, p. 131).
Ceea ce specialiştii au numit valoarea substantivală a numeralului (Neamţu
2007, p. 130), reprezintă, în realitate, valoarea lui de substitut cantitativ (= nume-
ral), spre deosebire de substitutul calitativ (= pronume), ambele substitute, trimi-
ţând, din perspective diferite, la obiectele cărora le ţin locul.
Probabil din aceste considerente, s-a simţit nevoia unui context diagnostic com-
plementar, II. A’, B, C, componentele lui fiind ele însele complementare:
II. A' # ~ acesta B. # ~ meu C. # ~ scump
# ~ aceasta # ~ mea # ~ scumpă
# ~ acestuia # ~ mei # ~ scumpi
# ~ acesteia # ~ mele # ~ scumpe
# ~ aceştia
# ~ acestea
# ~ acestora
Caracterul complementar se observă la probă, când fiecare exemplu în parte ad-
mite şi elemente ale altor părţi de vorbire. Astfel, contextul A' permite şi verbe şi
prepoziţii cu genitivul sau cu dativul: vine acesta, asupra acestuia, datorită aces-
tora. Contextul B permite prepoziţii: deasupra mea, dedesubtul meu. Contextul C
permite verbe: vinde scump, este scump… Numai substantivele însă sunt acceptate
şi în A', şi în B, şi în C.
Formula, în ansamblu, poate fi rescrisă astfel: A  (A'  B  C). Totuşi, carac-
terul diagnostic este infirmat de prezenţa unor enunţuri de tipul Cunosc dedesubtul
acesta al problemei (A'); Dedesubtul meu locuieşte... (B); Am descoperit dedesub-
tul presupus al problemei (C). Secvenţa semnificativă minimală dedesubtul, deşi
satisface câte unul din cele trei contexte, este, în al doilea, prepoziţie a genitivului,
nu substantiv. Trebuie remarcat că GALR 2008 consideră definiţia contextuală de
tipul A definitorie pentru gen:
„Clasele de gen ale substantivelor masculine, feminine, neutre se caracterizează prin
selectarea anumitor contexte adjectivale […]. Un substantiv admite cel mult două dintre
cele patru tipuri de context adjectival: (a) acest; (b) această; (c) aceşti; (d) aceste”
(GALR 2008, p. 64).
Referitor la număr, se specifică în acelaşi fel:

„Substantivele cu flexiune completă, variabile, admit unul dintre contextele (a)
acest; (b) această, pentru singular: acest copil, acest drum, această casă etc. şi unul
dintre contextele (c) aceşti; (d) aceste; pentru plural: aceşti copii, aceste case, aceste
drumuri, având forme diferite pentru fiecare context” (ibidem, p. 70).
3. O altă abordare a acestei definiţii pleacă de la constatarea că
„O formă oarecare aparţine clasei substantivului, dacă şi numai dacă ea satisface: a)
contextul clasei S1 = ~ (oarecare); sau b) S2 = ~(acest, această, aceşti, aceste); sau c)
cel puţin un context al clasei S3 = ~ (acesta, aceasta, acestuia, acesteia, acestea,
acestora)” (Ionescu 1922/2011, p. 146, respectiv 135).
În rescriere simbolică, formula apare astfel: S1  (S1  S2)  S3. Rigoarea unui
context diagnostic presupune existenţa secvenţelor propuse între pauze, simbolizate
prin semnul #. Dacă se ţine cont de acest lucru, se observă că S1 (# carte oarecare
#) nu are un caracter dinamic, el funcţionând doar sub forma o carte oarecare. S1
fiind în disjuncţie cu toate celelalte elemente ale formulei propuse, înseamnă că
poate funcţiona şi singur: „deoarece definiţia are formă disjunctivă, nu este nevoie
ca testul să fie continuat” (ibidem). Dar, se poate constata, valenţa liberă de la S1 ~
(oarecare), poate fi satisfăcută de secvenţa semnificativă minimală un: un oare-
care, de unde se deduce că un este substantiv.
În mod similar se întâmplă dacă se satisface numai valenţa S3, care, în descrierea
Paulei Diaconescu, era reprezentat de A', se constată că nici acesta nu are caracter
diagnostic în condiţiile în care, aşa cum se ştia, acceptă verbe şi prepoziţii: vine
acesta; împotriva acestuia; datorită acestuia. Şi S3 este în poziţie disjunctivă, ceea
ce înseamnă că ar constitui o definiţie suficientă, lucru care, cum se poate observa,
nu se întâmplă.
4. Varianta mai simplă a contextului diagnostic substantival poate pleca de la o
altă trăsătură definitorie a elementelor acestei părţi de vorbire, implicând tot un
context adjectival, şi anume adjectivele cantitative, numerale sau pronominale:
a. un ~ #
b. o ~ #
c. nişte ~ #
d. trei ~ #.
Se poate observa că valenţa liberă presupune o restricţie: sunt substantive ex-
presiile care satisfac numai a, numai b sau numai c. Acestea sunt substantivele sin-
gularia sau pluralia tantum, care apar în expresii de tipul un curaj, o nerăbdare,
nişte aur. Dacă satisfac mai mult de una dintre valenţele a, b, c, trebuie să satisfacă
şi d: un student, nişte studenţi, trei studenţi. Aşadar, nu constituie substantive un
altul, o alta; un oarecare, o oarecare, nişte oarecare, pentru că nu acceptă *trei
alţii, *trei oarecare... Substantivele caracterizate prin gen comun au acelaşi com-
portament cu substantivele obişnuite: un gură-cască, o gură-cască, nişte gură-
cască, trei gură-cască... Secvenţele semnificative minimale (fiecare desemnează

un număr) o sută, un milion, trei sute... se comportă astfel: în ansamblu, sunt nume-
rale; structura lor internă, întrucât sută, sute, milion... sunt componente substantiva-
le ale numeralelor compuse (după cum se poate deduce şi din existenţa secvenţelor
nişte sute, nişte milioane), reproduce configuraţia contextului diagnostic propus.
5. Problema cea mai importantă pusă de Emil Ionescu în descrierea contextuală
făcută substantivului este semnalarea necesităţii de a se construi un context diag-
nostic pentru substantivele proprii, care se angajează diferit faţă de substantivele
comune în relaţia de denumire a referenţilor pe care-i reprezintă. Acest lucru a fost
semnalat:
„Definiţia 1 arată că clasele de distribuţie ale substantivelor comune nu coincid cu
cele ale numelor proprii” (Ionescu 1992, p. 146).
Se precizează, totuşi, că unele pot satisface S2: acest Vasile, această Maria, aceşti
Ioneşti..., dar că „E discutabil dacă satisfac şi contexte ale clasei S3: (?) Vasile
acesta, (?) Maria aceasta” (ibidem, p. 148). Decizia autorului nu este însă fermă:
„Dacă le satisfac, atunci numele proprii au statutul celor comune. Dar dacă nu, ele
trebuie considerate o clasă distribuţională distinctă de (şi doar înrudită cu) substantivele
comune” (ibidem).
Substantivele proprii nu satisfac nici unul dintre contextele diagnostice ale sub-
stantivele comune, în oricare variantă ar fi considerate ele. Secvenţe ca *acest
Vasile, *această Maria, *aceşti Ioneşti, sau *Vasile acesta... se folosesc (dacă se
folosesc) în contexte speciale de comunicare, prin care li se aplică, în mod forţat,
tratamentul numelor comune.
Din punct de vedere semantic, deşi gramaticienii au rezerve în a le considera în
sistemul deicticelor, ele fac totuşi parte, ca şi pronumele personale de persoana I şi
a II-a, din categoria ambreiorilor, cu referinţă univocă în situaţia de comunicare.
Aceasta se poate observa din felul în care se comportă sub aspectul categoriei de-
terminării:
„Poziţia numelor proprii faţă de categoria determinării este legată de specificul lor
denominativ. Prin funcţia lor de individualizare, numele proprii sunt implicit determi-
nate” (GALR 2008, p. 125).
Specificul relaţiei de denumire realizate de substantivelor proprii este dat de
existenţa apozemelor denominative de tipul: numit, zis, poreclit, intitulat, cu
numele, cu titlul... (Diaconescu 1989, p. 159).
Utilizarea apozemelor denominative are avantajul de a indica în mod direct spe-
cificul lor semantic.
Ţinându-se cont de aceasta, se desemnează prin A mulţimea apozemelor deno-
minative, prin S substantivul propriu. Contextul diagnostic al numelor proprii este
următorul: un (o, nişte) S A ~ #. El presupune expresii de tipul: un băiat numit

George, o nuvelă intitulată Moara cu noroc; nişte munţi numiţi (Munţii) Carpaţi...
În realitate, aplicându-se principiul economiei limbii, aceste expresii apar în
forma lor simplificată, prin suprimarea apozemelor denominative, cu atât mai mult
cu cât ele sunt facultative: Am vorbit cu (un băiat numit) George; Am văzut (nişte
munţi numiţi) Munţii Carpaţi.
6. În concluzie, se poate observa că, şi pentru substantivele comune şi pentru
cele proprii, dacă se identifică în mod adecvat trăsăturile semantice şi formale indi-
vidualizatoare, se pot concepe contexte diagnostice simple (nu grupe de contexte),
prin care să se indice limitele în care se încadrează elementele acestei clase morfo-
logice.
Se observă, de asemenea, că, în conformitate cu tipul de relaţie referenţială,
substantivele comune sunt diferite de cele proprii, ceea ce se reflectă şi în defini-
ţiile lor contextuale.

Ciompec 1985 = Georgeta Ciompec, Morfosintaxa adverbului românesc – Sincronie şi diacronie,
Diaconescu 1967 = Paula Diaconescu, Numărul şi genul substantivului românesc, în ELS, p. 237–
262.
Diaconescu 1970 = Paula Diaconescu, Structură şi evoluţie în morfologia substantivului românesc,
DSL = Angela Bidu-Vrănceanu et alii, Dicţionar de ştiinţe ale limbii, Editura Nemira, Bucureşti,
2001.
ELS = Ion Coteanu (coord.), Elemente de lingvistică structurală, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,
p. 237–262.
Florea 1965 = Viorica Florea, Numeralul, analiză distributivă, în LR, XIV, 1965, nr. 3, p. 437–452.
GALR 2008 = Gramatica limbii române, vol. I. Cuvântul, vol. II. Enunţul, Editura Academiei
Române, Bucureşti, 2008.
Golopenţia Eretescu 1965 = Sanda Golopenţia Eretescu, Delimitarea clasei numeralului, în SCL,
XVI, 1965, nr. 3, p. 383–390.
Harris 1964 = Zellig Harris, Structural Lingvistics, The University of Chicago Press, Chicago, 1964.
Ionescu 1992/2011 = Emil Ionescu, Manual de lingvistică generală, Editura Humanitas, Bucureşti
(ediţie nouă: 2011).
LR = „Limba română”, Bucureşti, I, 1952, şi urm.
Manoliu-Manea 1968 = Maria Manoliu-Manea, Sistematica substitutelor în româna contemporană
standard, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1968.
Neamţu 2007 = G. G. Neamţu, Teoria şi practica analizei gramaticale. Distincţii şi... distincţii,
Editura Paralela 45, Piteşti, 2007.
Pană Dindelegan 2003 = Gabriela Pană Dindelegan, Elemente de gramatică. Dificultăţi, controverse,
noi interpretări, Editura Humanitas, Bucureşti, 2003.
Slama-Cazacu 1959 = Tatiana Slama-Cazacu, Limbaj şi context. Problema limbajului în concepţia
exprimării şi a interpretării prin organizări contextuale, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1959.
THE DIAGNOSTIC CONTEXT OF THE NOUN IN ROMANIAN LANGUAGE

(Abstract)
The diagnostic context is a modern method, based on distribution, used to define parts of speech.
This study reviews the contextual definitions of the noun, previously proposed, and presents a new
definition, free of contradictions.
Cuvinte-cheie: definiţie, context, valenţă liberă, apozem, secvenţă semnificativă minimală.

Keywords: definition, context, free valence, apozem (mark of apposition), minimal significant
sequence.
Piteşti, aleea Şcolii Normale, 41
stefan_gaitanaru@yahoo.com
ŞTEFAN GENCĂRĂU
ROMÂN, MOLDAV, VALAH

ȘI ALTE INTRĂRI LEXICOGRAFICE
„Nous sommes prisonniers avec nos idées, nos
connaissances, dans une sphère de cristal. En ména-
geant un passage entre les codes, les premiers diction-
naires tentent de nier l’évidence, d’aménager Babel:
la traduction est à la fois l’élargissement du monde
humain et son refus, fuite peut-être en Dieu.”
(Alain Rey)
În reflecțiile cu privire la operele lexicografice, cu precădere la dicţionarele mo-

nolingve și mai puțin încă la cele enciclopedice, se înregistrează o schimbare în ul-
tima jumătate de secol (Rey 2005, p. 82–85). Preocuparea de până atunci viza
practica alcătuirii lor, rar depășind discursul cu privire la metodă, la lexicul de
încorporat, la ordonare și destinatar. Apropierile de după, teoretice, mai ales,
căutând să asocieze obiectul cu un domeniu particular de studiu, și istorice, tinzând
să articuleze o tipologie pentru impresionanta varietate a realizărilor de atâtea
secole, conduc spre o evaluare a funcțiilor dicționarelor, reconsiderate acum ca tip
ori tipuri de texte cu proprietăți diferite și cu o finalitate aparte.
Obiect social a cărui existență e justificată de o trebuință istorică precisă, în per-
cepția lui Alain Rey, marfă prin faptul că există în măsura în care comanda socială
îi stabilește tirajul și astfel poziția între instrumentele de o atare trebuință, ceea ce,
în concepția aceluiași lexicograf francez, nu îl împiedică să fie operă, un dicționar
întrunește întâi calitățile unui concurent al textului științific având drept domeniu
formele limbii pe care pretinde că le descrie și le ordonează. Privit în ultimul timp
ca text a cărui trăsătură pertinentă este însăși enunțarea didactică și al cărui titlu
anunță o condiționare socio-culturală ținând de un model de întrebuințare, dicţio-
narul reclamă un tip aparte de lectură, ce presupune o confruntare între o cunoaş-
tere parţială şi o informaţie previzibilă menită să completeze această cunoaştere,
să o înlocuiască (ibidem, p. 55–56) sau cel puțin să-i constate conformitatea în ra-
port cu obiectul definit prin intrarea lexicografică în discuție. Astfel, un dicționar
este un spațiu de continue negocieri în funcție de care codajul și decodajul se reali-
zează mai aproape sau mai departe de așteptările utilizatorului său.
⃰
Prin urmare, vom lectura, tocmai spre a remarca diferitele definiții oferite de-a
lungul timpului, intrările lexicografice român, moldav, valah, ardelean, transilvan,
muntean, basarabean și bucovinean, operând o selecție pentru această etapă, din
Român, moldav, valah 325
suma articolelor ce ne rețin interesul în principalele resurse ale lexicografiei fran-

ceze.
Nu ne limităm la dicționarele de limbă, ci facem deopotrivă apel la opere enci-
clopedice și, mai ales, la un prestigios dicționar universal de istorie și geografie1.
Includem în seria lucrărilor lexicografice de consultat enciclopedii, deoarece
acestea, pe de o parte, oferă, prin periodicitatea lor, o inventariere la zi a lexicului,
iar pe de altă parte, prin limbă, tind să devină un reper pentru evoluția lumii
(Dubois–Dubois 1971, p. 27). Procedăm astfel mai ales pentru că paginile lor se
constituie în adevărate opere pedagogice menite să acopere depărtarea dintre
cunoașterea proprie unui lector și cea proprie comunității întregi (ibidem, p. 7).
Cu o atare justificare, rând pe rând, după ceea ce paginile dicționarelor ne oferă,
vom dispune ce enciclopedia își poate permite să adauge, spre a completa astfel
imaginea sau imaginile fragment de răspuns la interogațiile noastre.
Pe de o parte, articole concise detașate din corpusul dicționarelor Academiei
Franceze, pe de altă parte: secvențe ample provenind din Dicționarul universal de
istorie și geografie al lui N. Bouillet (1842/1866)2, enciclopedie publicată în ace-
lași an cu complementul de dicționar datorat lui Louis Barré, din care se ex-
cerptează, în fapt, lexiile ce ne interesează.
Specializat sau comun, monolingv sau bilingv, analitic sau enciclopedic, dicțio-
narul, în sensul larg al termenului, îndeplinește totuși cel mai important rol în co-
nectarea competențelor lingvistice ale locutorilor, fiind în același timp expresia ide-
ologiei ce determină finalitatea unei astfel de conectări.
În 1694, prefața Dicționarului Academiei Franceze proba deja interesul față de
două categorii de utilizatori: unul extern, străin, care îl consultă din devotament fa-
ță de limba franceză, și altul intern, determinat de trebuința de a găsi adevărata
semnificație a cuvintelor (apud Rey 1977, p. 24). Ceea ce este veritabil în planul
semnificației, dacă dicționarul este în același timp un produs pedagogic și ideo-
logic, depășește, desigur, cadrul dezbaterii normative.
În 1775, o altă prefață constata cu câtă dificultate se lasă surprinse frumoasele și
subtilele ramificații ale sensului chiar și pentru spiritul avid de exactitate și mai
ales pentru un destinatar versat în filozofie, domeniu fără de care un dicționar nu
poate fi nici întocmit, nici întrebuințat cu abilitate (Samuel Johnson, apud Rey
1977, p. 27). Pornesc de aici semnificative concluzii pentru unitățile de lexic spre
care ne vom îndrepta.
În limitele epocii sau, mai degrabă, ale epocilor în care au fost realizate (dicțio-
nare analitice, și nu enciclopedice), lucrările lexicografice cuprinse în corpusul
1
Reluăm aici o intervenție din cadrul unui colocviu unde confruntam lexicograful și autorul de
enciclopedii cu privire la poziția noastră periferică sau centrală în raport cu cultura europeană. Deta-
șăm din actele colocviului Europa. Centru și margine. Comunicare culturală transfrontalieră, Arad,
2011 secvențele ce privesc efectiv lectura dicționarelor.
2
În trimiterile noastre, ne vom folosi de ediția din 1866, atât pentru că aceasta este revăzută și
completată, cât și pentru că doar aceasta ne-a fost accesibilă.
326 Ştefan Gencărău
Dictionnaires de l’Académie française [XVIIe–XXe s.] (siglat DACG pentru a

trimite atât la edițiile dicționarelor, cât și la complementele acestora reunite în
Classiques Garnier) cunosc deja o intrare (la Louis Barré) pentru Roumain, -e, dar
nu în legătură cu român, ci ca adjectiv și substantiv în legătură cu Romain, pentru
care contextele de mai târziu, desigur: din perioada la care se referă corpusul, nu
trimit încă la o națiune, ci la alte întrebuințări din cadrul limbii3.
Chiar dacă acest corpus nu înregistrează, franceza secolului XIX caută deja un
termen pentru român, iar J. A. Vaillant (1844), după ce folosise în 1839 rumânesc,
folosește la 1844 Romain pentru român, respectiv Romanie, pentru România. De
altfel, surse ulterioare (DCLF, p. 441) confirmă că Roumain era în uz în secolul
XIX și că Roumanie l-a înlocuit devreme pe Romanie. Pentru N. Bouillet (1866,
p. 1641), Roumanie este nume prin care sunt desemnate împreună începând cu
1857 Valahia și Moldova, țară în care se vorbește o limbă ce vine din ceea ce a
fost limba romanilor, locuitorii acestui ținut fiind numiți români. Această numire
este, după autorul enciclopediei, întrebuințată și în Transilvania, Basarabia și chiar
în Ungaria, unde se vorbesc limbi de proveniență latină (Bouillet 1866, p. 1641).
Moldave și variantele sale par într-o situație fericită, întrucât, în ansamblul
DACG, îi sunt consacrate șase articole4.
Întâi, Moldave, e tratat ca termen de geografie ce trimite la locuitor al Moldovei,
la ce aparține Moldovei și locuitorilor ei; în aceeași definiție se adaugă un amănunt
cu privire la istoria lor și un altul referitor la limba pe care o vorbesc. Moldave, după
cum precizează N. Bouillet, nu e un atribut al limbii vorbite în Moldova, locuitorii
ținutului întrebuințând valaha, iar originea lor fiind greco-latină.
Apoi, Moldavie e privită în DACG ca (în traducerea noastră) fostă provincie
otomană situată în partea europeană a Imperiului, având capitala la Iași și un
guvern național dependent atât de Rusia, cât și de Turcia. La N. Bouillet,
Moldavie este unul dintre principatele danubiene vasale turcilor, între Rusia,
Transilvania și Valahia, ajungând la sud până la Dunăre, cu o suprafața de 6
milioane de hectare și cu 1 600 000 de locuitori, guvernată de un prinț ce poartă
numele de hospodar, cu clase sociale ca boieri și țărani, de confesiune greacă, cu
destin identic cu al Basarabiei, fiind însă parte a Daciei Traiane și, succesiv, a
imperiilor goților, hunilor și al avarilor, ocupată în secolele IX–XIII de către
pecenegi, cumani și mongoli, întemeiată ca stat fragil de către Bogdan, de unde
denumirea de Bogdanie (Bouillet 1866, p. 1270)5.
3
În ediția din 1718, ca adjectiv în sintagme cu Église, Rituel, Pontifical, Calendrier, Rit, Chiffre
etc., iar ca substantiv masculin: în termeni de imprimerie: Gros romain, petit romain, respectiv ca
substantiv feminin: pentru o unitate de măsură: „Peson, instrument dont on se sert pour peser avec un
seul poids. Peser avec la romaine. Cette romaine n’est pas juste”. Dintre acestea, doar ultimul sens,
cel de instrument de măsură, se păstrează în ediția din 1795.
4
Dintre cele șase, unul, anume Moldavique ou mélisse de Canaries, în Dictionnaire de l’Aca-
démie françoise, 1762, iar celelalte cinci (Moldave, Moldavie, Moldavique, Moldawa și Moldo-va-
laque) la Louis Baré.
5
Pentru întreaga istorie a Moldovei și a suveranilor ei de până la 1859, ca și pentru descrierea
similară celei a Transilvaniei și a Basarabiei: „sol très-fertile en grains, vins, tabac, légumes, fruits,
DACG înregistrează un derivat concurent al lui Moldave, în forma Moldavique,

cu întrebuințare în istorie, pentru ceea ce ține de Moldova, și în botanică, drept
nume al unei plante aromatice ce crește în Moldova. Ca termen botanic fusese
consemnat deja în 1762, într-o echivalență ce face referire la Moldova doar dacă se
explică prin Dracocephalum moldavica. Atât ca Moldavique, cât și în echivalența
cu Mélisse de Canaries, termenul pare a fi fost în circulație din moment ce cunoaș-
te în dicționarul tezaur al limbii franceze cel puțin două atestări, una la început de
secol XIX (1821), iar cealaltă la sfârșitul aceluiași secol (1892), cea dintâi tocmai
într-un manual farmaceutic6.
Moldawa face în DACG obiectul prezentării ca hidronim în relație cu numirea
considerată geografică Moldavie. Râu din Galiția, care intră în Moldova și se varsă
în Siret (Sereth), după cum este glosat în 1842, el dă numele ținutului. Etimonul
însă e discutat mult mai târziu inclusiv în spațiul lexicografic francez unde, pentru
Moldavie, se propune germanul Moldau (DCLF, p. 691)7. Pentru N. Bouillet (1866,
p. 1270), numele râului este Moldava: se naște în Galiția, traversează Bukovina (!),
intră în Moldova și se varsă în Sereth (trad. n.).
Moldo-valaque cunoaște o definire redusă, dar semnificativă, pentru că, cu pri-
mul sens, este considerat termen etnografic cu întrebuințare ocazională pentru lo-
cuitorii Moldovei și ai Valahiei luați ca o singură națiune și abia cu al doilea sens
desemnează ceea ce ține de Moldova și de Valahia, respectiv și de o provincie, și
de alta. Formarea compusului e discutată în dicționare ulterioare în care i se adaugă
accepțiuni mai ales cu privire la limba și la atributele țării la care se referă
(ibidem)8.
Valaque (Louis Barré) pare să fi preocupat mai puțin lexicografia franceză de
până la 1935, dacă ținem cont de ceea ce ne oferă DACG. În articolul ce i-l con-
sacră Louis Barré, se detașează o secvență geografică de o secvență lingvistică,
între care se dispune o perifrază culturală. Precum Moldave și variantele lui, ca ter-
men geografic, el trimite la locuitorii Valahiei, la ceea ce ține de Valahia sau de
locuitorii ei. În accepția lingvistică, privește aici limba neo-latină formată și con-
servată în fosta Dacie, izolată, fără contacte cu celelalte limbi romanice. Explicita-
rea culturală pe care lexicograful o adaugă se referă la faptul că, deși apar ca vorbi-
tori ai unei limbi romanice, cei desemnați chiar în corpul definiției lexicografice
prin numele etnic valaque au adoptat în scris un alfabet slav.
Valachie ou Valaquie respectă în glosarea din DACG, aceeași structură ca și
Valaque, prezentând, efectiv, interes din punct de vedere geografic și istoric. Cu un
melons, etc.; vastes forêts, excellents pâturages. Bétail, abeilles innombrables, gibier et beaucoup de
poisson. Quantité de nitre et de naphte; mines d’or, d’argent et de cuivre, riche mine de sel gemme (à
Okna)”.
6
Cf. http://atilf.atilf.fr/dendien/scripts/tlfiv5/search.exe? 23;s=1921865640;cat=2;m=moldavique
7
DCLF: „Moldave: (1874) de Moldavie, adapt. de l’allemand Moldau, nom d’une ancienne
principauté danubienne”.
8
„Moldo-valaque: (1894) de Moldavie et de Valachie. 1. Rare : de Moldavie et de Valachie 2.
Fam. vieilli : D’un pays inconnu et bizarre. – N.m. (nom de langue) Charabia”.
dublet în titlu, sugerând caracterul oscilant al formei, articolul tratează Valahia, în

secolul XIX, ca provincie a Turciei europene, cu capitala la București, după ce în
secolele XII și XIII ar fi fost provincie grecească sub suzeranitatea Turciei, guver-
nată de prinți dependenți de Bizanț, atașați, după căderea Imperiului Bizantin,
când Ungariei, când Poloniei, condusă apoi de un hospodar creștin desemnat de
Poartă și de Rusia. Dubletul e regăsibil și la N. Bouillet, care adaugă că, în turcă,
lui Valachie sau Valaquie îi corespunde Ak-Iflak; precum în celelalte articole, Vala-
chie e prezentată ca parte a Daciei Traiane, principat danubian mărginit de Tran-
silvania, Moldova și Dunăre, care îl separă de Bulgaria și de Serbia, cu râuri ca
Aluta, Ardjich, Jalomitza și Sereth, guvernată de un hospodar numit multă vreme
de sultan, ales mai apoi, stat cu religie greacă, cu o istorie9 pe măsura interesului
unor personalități ca Elias Regnault, care a publicat în 1855 o Histoire des Princi-
pautés danubiennes.
Dacă DACG se arată interesat de valah în două intrări lexicografice, pentru
ardelean nu găsim nicio consemnare, deși, pe de o parte, nu puține numiri de re-
giuni fac obiectul unor ample definiri, iar, pe de altă parte, în limba secolului al
XIX-lea, efortul de a-l întrebuința în franceză îl regăsim de la 1844 la J. A.Vaillant,
unde desemnează una dintre cele trei mari familii ce alcătuiesc poporul de origine
romană de la extremitatea orientală a fostei Europe. Aceeași este însă situația cu
privire la Ardeal, ardelean și la N. Bouillet, și în alte enciclopedii ale vremii.
Deși în uz10 în prima jumătate a secolului XX, în DACG Bessarabie se bucură
de o tratare succintă, redusă la numele capitalei: Kichenau, precum și la statutul în-
tregului ținut de unitate administrativă din sudul Rusiei. Articol amplu, enciclope-
dic, îi consacră N. Bouillet; în paginile dicționarului universal, Bessarabie este
frontieră a părții europene a Rusiei, dar parte a Daciei Traiane de odinioară, cu-
prinsă succesiv în imperii precum cel al goților, al hunilor, al avarilor și al pece-
negilor, reunită cu Moldova în secolul XIV, cucerită de către otomani la 1484, ce-
dată Rusiei la 1812 și iar recuperată, în ținuturile ei meridionale, de către Moldo-
va în 1856 (trad. n.). O descriere a Basarabiei în aceleași componente ca și în cazul
celorlalte ținuturi românești urmează prezentării istoriei (Bouillet 1866, p. 226)11.
Pentru cea de a treia provincie, DACG comportă două articole: unul pentru
Transylvanie, al doilea pentru Transylvanien, -ienne.
Prima parte a articolului, Transylvanie, se organizează sub sigla corespunzătoa-
re unei accepțiuni geografice și trimite la faptul că aceasta este provincie a Impe-
9
Vezi Bouillet, op.cit., p. 1930 pentru întreaga istorie a Valahiei de până la 1861, dar fără o listă
finală a suveranilor Valahiei. Aceeași modalitate de descriere ca și pentru celelalte ținuturi românești:
„Climat chaud et humide ; montagne au N., plat au S. ; sol varié, fertile en général : longues et belles
vallées, superbes plaines, vastes forêts ; grains, légumes, tabac, houblon, riche bétail, chevaux excel-
lents”.
10
Pentru întrebuințarea la 1931 a lui Bessarabie, cf. http://atilf.atilf.fr/dendien/scripts/tlfiv5/
visusel.exe?24;s=2122431555;r=2;nat=;sol=0; unde: „Un ancien président du Conseil roumain,
M. Carp, avait annoncé qu'une entente verbale existait entre la Roumanie, l'Autriche et l'Allemagne
contre la Russie. Le prix de cette entente devait être la Bessarabie”.
11
[Despre Basarabia:] „Pays des plaines, fertile en grains, fruits, raisins, excellents pâturages”.
riului Austriac, situată în Est. Spre deosebire de cazul lui Moldavie, structura defi-
niției include informație demografică12, fără însă a face referire la roumain. Sub
aceeași siglă se dispun date de organizare teritorială, numele orașului-capitală în
două variante germane, precum și informaţii minime despre organizarea politică. În
configurarea secțiunii aferente istoriei, sintagma care organizează informația este
Duché de Transylvanie, explicată prin stat format dintr-o parte a fostei Dacii și
prin actul de a fi fost unită cu Ungaria sub titlul de grand-duché. Enciclopedia lui
N. Bouillet adaugă că Transylvanie este parte a vechii Dacii, apoi parte a
Imperiului Austriac, situată între Valachia, Ungaria și Moldova, că se întinde pe
60 000 de kilometri pătrați și avea două milioane de locuitori, capitala la
Klausenbourg, iar numele i-ar fi fost dat de maghiari, putând fi explicat prin trans
sylvas, ceea ce vrea să spună au delà des forêts. Demografic, Transylvanie văzută
de N. Bouillet se compune din etniile ce o populează, respectiv din maghiari, secui
și saxoni. Administrativ, se compune din 10 cercuri: Hermanstadt, Broos, Kars-
bourg, Bistritz, Klausenbourg, Kronstadt, Szilagyi-Somlyo, Maros-Vassarhely,
Dees, et Udvarhely (Bouillet 1866, p. 1900)13.
Transylvanien, -ienne este, ca și derivatele anterioare, definit doar prin para-
fraza relativă la ținutul cu același nume și la cei care îl locuiesc. Înregistrându-i-se
un dublet în forma Transylvain, -aine, i se specifică și o extensie pentru contexte
precum: Des seigneurs hongrois et transylvains.
Excerptările din sursele invocate nu se opresc, firește, aici. Pretextul lecturii de-
finițiilor își găsește deocamdată temeiul în dorința de a confrunta cunoaşterea par-
ţială proprie unor lucrări lexicografice succesive, precum DACG, cu informaţia
previzibilă menită să o completeze prin enciclopedia lui N. Bouillet.
Lapidarul, caracterul fragmentar al definițiilor, explicarea doar prin parafraza
relativă la teritoriu și complementul sintetic de istorie, rar adaosul etnografic ori
botanic rămân constante ale cunoașterii obiectelor spre care DACG își îndreaptă ci-
titorii, însă complementul de informație datorat demersului enciclopedic propriu lui
N. Bouillet are doar un caracter liminar. Unele cuvinte, precum Moldawa, după
cum sunt tratate, lasă impresia că ar trimite, mai degrabă, la o origine slavă occi-
dentală a surselor. E drept că o mai amplă prezentare era disponibilă mult mai
12
Louis Baré în 1842: „TRANSYLVANIE. s.f. (géogr.) Province de l’empire d’Autriche, à l’E.,
habitée par trois nations principales: les Magyars ou Hongrois; les Szeklers, tribu hongroise, et les
Saxons. Chef-lieu, Klausenbourg. Hermanstadt est le centre de l’administration de la guerre et des
finances. Cette province a une constitution et une diète nationale”.
13
„La Transylvanie est entourée à l’O(uest) et au S(ud) par les monts Krapaks qui la couvrent de
leurs ramifications; elle est arrosée par le Maros, le Szamos, l’Aluta. Climat varié, froid vers les
montagnes, brûlant dans les plaines et vallées; sol fertile, mais mal cultivé, beaucoup d’excellents
vins; bétail renommé, chevaux petits, mais fort bons. Mines nombreuses et très-riches : or, argent, fer,
cuivre, plomb, mercure, zinc, arsenic; sel gemme, marbres, houille, soufre, grès; diamants, topazes,
agates, améthystes, etc. Industrie presque nulle. Commerce assez actif, mais presque tout aux mains
des Grecs, des Valaques et des Arméniens. Il y a beaucoup de races diverses en Transylvanie; on y
parle trois langues : le hongrois, l’allemand, et surtout le valaque”.
aproape și oferea, cel puțin din ultimii douăzeci de ani ai secolului XVIII, infor-
mații cuprinzătoare. Înainte de N. Bouillet, Encyclopédie d’Yverdon14 prezintă
Moldova ca ținut al Europei, pur și simplu, fără alte determinări poziționale, mot-
ivează numele prin derivare de la Molda, adaugă elementele esențiale de geografie
fizică și politică, amănunte demografice, ce e drept, cu mai puțină precizie, date
privind originea etnică a locuitorilor, apoi semnificația lui voievod și despot, dar și
amănuntul că numele anterior al Moldovei ar fi fost Bogdiana15.
⃰
Dar dicționarul configurează, în beneficiul utilizatorului său, doar premisele
unei informații menite să-i completeze cunoașterea. După cum consideră Jean și
Claude Dubois (1971), lexicograful din instanţele la care ne-am referit își redactea-
ză articolele ținând cont de reguli ce fac din textul său un discurs pedagogic. Ca
lingvist, geograf, istoric, jurist și nu numai, el propune spre definire termeni pe care
îi detașează din spațiul unei culturi și invită la o lectură în măsură să refacă unitatea
fragmentată în demersul definițional, fie explicativ, fie enciclopedic.

Bouillet 1866 = N. Bouillet, Dictionnaire universel d’histoire et de géographie, Librairie de L.
Hachette et Cie, Paris, 1866.
DACG = Dictionnaires de l’Académie française [XVIIe–XXe s.]: Antoine Furetière, Essai d’un Dic-
tionnaire universel, 1687; Le Dictionnaire de l’Académie françoise dedié au Roy, 1694 [première
édition]; Nouveau Dictionnaire de l’Académie françoise, 1718 [deuxième édition]; Dictionnaire
de l’Académie françoise, 1740 [troisième édition]; Dictionnaire de l’Académie françoise, 1762
[quatrième édition]; Dictionnaire de l’Académie françoise, 1798 [cinquième édition]; Diction-
naire de l’Académie française, 1835 [sixième édition]; Louis Barré, Complément du Dictionnaire
de l’Académie française, 1842; Dictionnaire de l’Académie française, 1879 [septième édition];
Dictionnaire de l’Académie française, 1932–1935 [huitième édition]; http://www.classiques-
garnier.com.rproxy.univ-provence.fr:2048/numerique-ases/index.php?module=App&action=
FrameMain şi Grand Corpus des Dictionnaires [IXe–XXe s.]. Classiques Garnier: Frédéric
Godefroy, Dictionnaire de l’ancienne langue française et de tous ses dialectes du 9e au 15e
siècle; La Curne de Sainte-Palaye, Dictionnaire historique de l’ancien langage français depuis
14
L’Encyclopédie ou Dictionnaire raisonné des connaissances humaines, cunoscută ca Encyclo-
pédie d’Yverdon, publicată între 1770–1780 de către savantul de origine italiană Fortunato
Bartolomeo De Felice, stabilit la Yverdon, propune, după cum e și prezentată de Classiques Garrnier:
o nouă versiune a sistemului enciclopedic al cunoașterii, o detaliere și o ierarhizare a cunoștințelor,
restabilind o legătură între cunoașterea pur științifică și dimensiunea spirituală a lumii, […] dând
sistemului o amploare, o posibilitate de înțelegere a lumii (trad. n.).
15
În Encyclopédie d’Yverdon: „Anciennement ce pays se nommoit la Bogdiane, Bogdiana, dont
la raison se verra ci-dessous […]. Peu avant la mort du roi Louis I arrivée en I382 une colonie de
Valaques partit du comté de Maramorosch en Hongrie et vint s’établir en ce pays abandonné de ses
anciens habitants. Le prince Bogdan, Théodose, se soumit en I529 à l’empereur Soliman I et reconnut
tenir la Moldavie à titre de fief de l’empire Ottoman. C’est ce qui fait que les Turcs nomment ce pays
Bogdan et ses habitants Bogdani”.
son origine jusqu’au siècle de Louis XIV; Edmond Huguet, Dictionnaire de la langue française
du 16e siècle; Robert Estienne, Dictionaire Francois–latin, 1549; Jean Nicot, Thrésor de la
langue françoyse, tant ancienne que moderne, 1606; Randle Cotgrave, A Dictionarie of the
French and English tongues, 1611; Gilles Ménage, Les Origines de la langue françoise, 1650;
Pierre Richelet, Dictionnaire françois, 1680; http://www.classiques-garnier.com.rproxy.univ-
provence.fr:2048/numeriquebases/index.php?module=App&action= FrameMain
DCLF = Dictionnaire Culturel en langue française. Sous la direction d’Alain Rey, vol. III, Le Robert,
Paris, 2005.
Dubois–Dubois 1971 = Jean Dubois, Claude Dubois, Introduction à la lexicographie: le dictionnaire,
Larousse, Paris, 1971.
Encyclopédie d’Yverdon = Fortunato Bartolomeo De Felice (stabilit la Yverdon), Encyclopédie, ou
Dictionnaire universel raisonné des connoissances humaines, Mis en ordre par M. De Felice,
Yverdon, tome I, 1770. Première page de titre: Encyclopédie,/ou/dictionnaire/universel rai-
sonné/des/connoissances humaines./Tome I./A–AJO. Deuxième page de titre: Encyclopédie,/ou/
dictionnaire/universel raisonné/des/connoissances humaines./Mis en ordre par M. De Felice./E
tenebris tantis tam clarum tollere lumen/quis potuit? lucret./tome I./Yverdon,/M. DCC. LXX.
Rey 1977 = Alain Rey, Le lexique: images et modèles. Du dictionnaire à la lexicographie, Librairie
Armand Colin, Paris, 1977.
Trésor de la langue française: http://atilf.atilf.fr
Vaillant 1844 = J. A. Vaillant, La Romanie ou Histoire, langue, littérature, orographie, statistique
des peuples de la langue d’or. Ardialians, Vallaques et Moldaves, résumés sous le nom de
Romans, Arthus Bértrand Editeur–Librairie de la Société de Géographie, Paris, 1844.
ROUMAIN, MOLDAVE, VALAQUE

ET AUTRES ENTRÉES LEXICOGRAPHIQUES
(Résumé)
Nous rappelons d’abord que, dans la deuxième moitié du XXe siècle, les réflexions concernant la
lexicographie monolingue et, dans une moindre mesure, celle encyclopédique, ont changé ; ensuite
nous proposons une lecture – dans le sens que l’acte de consultation du dictionnaire acquiert chez
Alain Rey – des entrées lexicographiques Roumain, Moldave, Valaque, Bessarabie et Transylvanie.
Dans cette étape nous opérons une sélection d’adresses à partir des éditions successives des
dictionnaires de l’Académie Française, afin de confronter ces définitions avec celles qu’on retrouve
dans un important dictionnaire d’histoire et de géographie dû à Nicolas Bouillet.
Cuvinte-cheie: lexicografie, român, Moldova, Ţara Românească, Basarabia, Transilvania.

Mots-clés : lexicographie, Roumain, Moldave, Valaque, Bessarabie, Transylvanie.
stefan.gencarau@univ-amu.f
MIHAELA GHEORGHE
NOTĂ SINTACTICĂ
DESPRE CONSTRUCŢIILE PSEUDO-RELATIVE ÎN
LIMBA ROMÂNĂ
1. Introducere
În limbile romanice, verbele de percepţie pot selecta un complement propoziţio-
nal care prezintă trăsăturile formale ale unei construcţii relative:
(1) a. Ho visto Gianni che correva (it.).
b. J’ai vu Jean qui courait (fr.).
c. He visto a Juan que corria (sp.).
Complementele verbelor de percepţie au funcţia discursivă de prezentare a unei
entităţi noi într-un discurs dat şi de exprimare a unei informaţii noi despre acea en-
titate. Aspectul care pune probleme în privinţa interpretării acestor construcţii este
faptul că într-o formă utilizată de obicei pentru introducerea în discurs a unui argu-
ment de tip entitate se introduce un argument de tip eveniment. Aşadar, evenimentele
sunt „deghizate” în entităţi. Construcţiile de sub (1a–c) poartă numele de pseudo-
relative (vezi Burzio 1986, Guasti 1993, Cinque 2005), pentru că, deși formal sunt
introduse prin conectori relativi, se deosebesc structural de relativele propriu-zise.
Trăsăturile sintactice ale propozițiilor pseudo-relative pot fi rezumate astfel:
(i) construcțiile au organizare de tip CP (subordonată);
(ii) NP iniţial este întotdeauna coindexat cu subiectul din subordonată;
(iii) NP iniţial poate fi nume propriu (trăsătură exclusă pentru antecedentul unei
relative restrictive);
(iv) verbul din matrice este un verb de percepţie: a vedea, a zări, a auzi, a simţi
sau asimilat cu acestea, un verb care desemnează un tip de descoperire: a
găsi, a întâlni, a descoperi, a surprinde, a observa, a remarca etc., prin care
interlocutorul este chemat să conştientizeze prezenţa unei entităţi; de aseme-
nea, în matrice poate apărea și o interjecţie cu sens prezentativ;
(v) subordonata este un predicat de tip eveniment;
(vi) fiind vorba despre percepţia imediată a unui eveniment, trăsăturile tempora-
le, modale şi aspectuale ale complementului propoziţional sunt dependente
de trăsăturile aferente din matrice.
Pentru limbile care cunosc tipul che/qui/que, s-au propus diverse soluții de in-
terpretare:
(a)subordonata este un constituent de tip CP cu NP ridicat în Spec CP; este o
small-clause complexă;
(b) subordonata este o relativă propriu-zisă, modificator al nominalului plasat în
poziție de complement direct al verbului de percepție (pentru o sinteză a
Construcţiile pseudo-relative 333
acestor interpretări, vezi Barron 2000, p. 12–14; Alboiu–Hill 2013, p. 279);

subordonata este o relativă fără deplasarea elementului wh-, care funcțio-
nează ca predicat secundar (relativă prezentativă) (Lambrecht 2000).
2. Există pseudo-relative în limba română?

2.1. Construcții „relative” echivalente cu construcțiile gerunziale
În paralel cu construcţia pseudo-relativă, limbi romanice ca franceza, spaniola,
portugheza braziliană utilizează și construcții gerunziale sau infinitivale (Niculescu
2013, p. 70; Nicula 2013, p. 325). Româna are la dispoziție pentru aceste contexte
fie construcții cu gerunziu (2a), fie construcții cu complementizatorul că (2b) sau
cu conectorul cum (2c) (GR 2013, p. 88, 226–227).
(2) a. L-am văzut pe Ion fugind.
b. L-am văzut pe Ion că fugea.
c. L-am văzut pe Ion cum fugea.
În vreme ce pentru gerunziul complement al unui verb de percepție în limba
română s-au propus diferite interpretări: propoziţie gerunzială completivă directă
(Caragiu 1957, p. 73–74), atribut pe lângă complementul direct al verbului regent
(Sandfeld–Olsen 1936, vol. I, p. 292), atributiv (GLR 1966, vol. II, p. 190), acu-
zativ predicativ (Tiktin 1945, p. 186–188), predicativă suplimentară (Edelstein
1972, p. 99), construcţie complexă (Pomian 2008, p. 176), subordonata cu comple-
mentizator nu pune probleme de interpretare, ea având structura „prototipică” a
unei predicații suplimentare realizate propozițional (GALR 2008, p. 310).
Ne propunem în cele ce urmează să examinăm statutul construcției cu conecto-
rul cum, din perspectiva încadrării ei sintactice (relativă propriu-zisă, pseudo-rela-
tivă sau o a treia variantă de interpretare).
Remarcăm că opţiunea românei pentru conectorul adverbial cum pare a avea o
motivaţie pragmasemantică: sensul modal al adverbului cum este estompat, în fa-
voarea unei semnificaţii aspectuale, similare cu a gerunziului. Cu toate acestea,
vom vedea în situațiile de mai jos că echivalența cu gerunziul nu este posibilă decât
în anumite condiții.
În exemplele de sub (3), am plasat în poziția celui de-al doilea complement al
verbului de percepție o subordonată introdusă prin cum (3a) și o construcție gerun-
zială (3b). Exemplele de sub (3c, d) – variante cu dislocare ale construcțiilor de sub
(3a, b) – pun însă în evidență faptul că, din punct de vedere sintactic, cele două
structuri sunt diferite.
(3) a. Am văzut [CPcum venea spre noi o mașină albă].
b. Am văzut [VPvenind spre noi o mașină albă].
c. [CPCum venea spre noi o maşină albă]i, astai am văzut.
d. *[VPVenind spre noi o maşină albă]i, astai am văzut.
334 Mihaela Gheorghe
În cazul dislocării construcției gerunziale, se obține o construcție agramaticală,

semn că interpretarea VP de sub (3b) drept complement al verbului de percepție nu
este corectă. Constatăm că echivalența sintactică se menține numai în cazul în care
construcția gerunzială, respectiv cea cu conectorul cum modifică un nominal în
poziția celui de-al doilea complement al verbului de percepție:
(4) a. Am văzut o mașină albă [CPcum venea spre noi].
b. Am văzut o mașină albă [VPvenind spre noi].
c. [NPO maşinăi albă [CPcum venea spre noi]], astai am văzut.
d. [NPO maşinăi albă [VPvenind spre noi]], astai am văzut.
Plasarea grupului verbal gerunzial și a subordonatei introduse prin cum într-o
construcție scindată conduce, de asemenea, la un contrast de gramaticalitate (5a, b),
care se neutralizează însă în (5c, d), unde grupurile VP și CP au statut de modifi-
cator.
(5) a. Ceea ce am văzut a fost [CPcum venea spre noi o maşină albă].
b. *Ceea ce am văzut a fost [VPvenind spre noi o maşină albă].
c. Ceea ce am văzut a fost [NPo maşină albă [CPcum venea spre noi]].
d. Ceea ce am văzut a fost [NPo maşină albă [VPvenind spre noi]].
Exemplele (6a, b) pun în evidență (a) simetria dintre subiectul NP [+ uman] și
subiectul NP inanimat: spre deosebire de construcția gerunzială cu subiect inanimat
(3b), cea cu subiect [+ uman] este agramaticală (6b), în vreme ce contrastul nu
afectează deloc construcția cu conectorul cum.
(6) a. Am văzut [CPcum Ion fura ceva din vestiar].
b. *Am văzut [VPfurând Ion ceva din vestiar].
Construcția gerunzială devine gramaticală numai în contexte în care NP [+
uman] este ridicat în poziția de obiect direct al verbului de percepție (7a):
(7) a. Li-am văzut [NPpe Ioni [furând ticeva din vestiar]].
b. Li-am văzut [NPpe Ioni [cum fura ticeva din vestiar]].
Aplicarea testului dislocării și al scindării asupra acestor construcții arată că dis-
locarea construcțiilor cu ridicare este perfect posibilă, în ambele variante (cu gerun-
ziu și cu subordonata introdusă prin cum), în vreme ce scindarea conduce fie la un
enunț agramatical (8c), fie la un enunț mai puțin acceptabil (8d). Scindarea este po-
sibilă numai în cazul în care nominalul este subiect în subordonată (8e), deci în
contexte fără ridicare.
(8) a. Pe Ion furând/cum fura ceva din vestiar, asta am văzut.
b. Pe Ion furând/cum fura ceva din vestiar l-am văzut.
c. *Ceea ce am văzut a fost [pe Ion furând ceva].
d. ?Ceea ce am văzut a fost [pe Ion cum fura ceva din vestiar].
e. Ceea ce am văzut a fost [cum fura Ion ceva din vestiar].
Putem conchide așadar că, în română, tiparul de construcţie „prezentativă” echi-

valentă cu pseudo-relativele este reprezentat de construcţia gerunzială. Tiparul cu
conector subordonator cum se apropie de pseudo-relative prin natura propoziţională
a constituentului încastrat sub nodul verbal de percepţie, însă are o organizare dife-
rită de echivalentele romanice. Am văzut că gramaticalitatea construcţiilor cu ge-
runziu depinde de ridicarea nominalului subiect din VP în matrice, aşadar, în româ-
nă, saturarea valenţei centrului verbal (verb de percepție) se face prin nominal. Am
remarcat însă că, în cazul construcţiei „(pseudo-)relative” introduse prin cum, gra-
maticalitatea nu este influențată de ridicarea constituentului nominal. O explicație
poate fi faptul că, în construcțiile în care conectorul cum introduce subordonate de-
pendente de un verb de percepție, are statutul unui constituent funcţional, deci este
un complementizator și nu un cuvânt relativ. Această idee este susținută și de con-
trastul dintre (8d) și (8e), care arată echivalența construcției cu o construcție con-
juncțională: Ceea ce am văzut a fost [că Ion fura ceva din vestiar]. Cuvântul „re-
lativ” din aceste structuri nu este, așadar, un relativ propriu-zis, ci este un constitu-
ent funcțional.
2.2. Alte construcții prezentative „relative”
În vecinătatea unor verbe de percepție, româna utilizează și alte tipare de con-
strucții introduse prin cum, care nu au ca echivalent o construcție gerunzială. Idio-
sincrazia pare să nu fie influențată de semantica verbului din subordonată, pentru
că, în subordonata introdusă prin cum, pot apărea fie verbe de mișcare (9a, b), fie
verbe statice (9c, d):
(9) a. O urmări un timp [cum se foieşte prin cameră]/*[foindu-se prin cameră].
b. Ia auzi-o [cum se cutremură]/*[cutremurându-se].
c. Ei ne privesc [cum rămânem în picioare]/*[rămânând în picioare].
c. O ţară întreagă se uită [cum autorităţilor nu le pasă]/*[nepăsându-le
autorităţilor].
În exemplele de sub (9) nu este posibilă nici substituția lui cum prin comple-
mentizatorul că, semn că aceste construcții sunt diferite de cele examinate supra
(2.1.).
Pe lângă verbele de „monitorizare” vizuală directă, şi verbele de monitorizare
indirectă (a filma, a fotografia) (10a) sau verbe sentiendi, de „monitorizare”2 a
unor stări ale locutorului (10b) pot avea compliniri propoziționale cu conectorul
cum:
(10) a. Vin să filmeze [cum trecem cu bărcile].
b. Simţi [cum îi scade pulsul].
Substituția cu gerunziul este posibilă numai în condițiile ridicării subiectului din
(10a) în poziție de obiect (11a), dar pentru verbe sentiendi, efectul este diferit
(11b).
(11) a. Vin să ne filmeze [trecând cu bărcile].
b. *Îl simţi [scăzându-i pulsul].
336 Mihaela Gheorghe
În română sunt acceptabile şi enunţuri exclamative, marcate afectiv, care pot fi

considerate (în sens larg) „prezentative“. Acestea au o funcţie modală apreciativă
(şi exclamativă), dar care conţine şi o componentă persuasivă: locutorul încearcă
să-şi convingă interlocutorul că părerea sa despre entitatea respectivă este corectă
(12a, b). Adesea, matricea este o interogativă retorică (12c).
În nici unul dintre aceste contexte nu este posibilă substituția cu gerunziul sau
cu construcția conjuncțională cu că, fără denaturarea sensului prezentativ.
(12) a. Uite-l cum minte!/*Uite-l mințind!/?Uite-l că minte!
b. Auzi-o cum vorbeşte!/*Auzi-o vorbind!/?Auzi-o că vorbeşte!
c. O auzi cum vorbeşte?/?O auzi vorbind?/?O auzi că vorbeşte?
3. Concluzii
Tiparele de construcţii „prezentative” echivalente cu pseudo-relativele în limba
română sunt construcţiile gerunziale și cele cu conectorii că și cum. Aparent, pre-
zența cuvântului relativ – cum – ar justifica încadrarea construcțiilor respective în
clasa pseudo-relativelor. Tiparul românesc cu conector subordonator cum se apro-
pie însă de pseudo-relative numai prin natura propoziţională a constituentului în-
castrat sub nodul verbal de percepţie, dar are o organizare diferită de a pseudo-
relativelor din limbile romanice. Testele de substituție ne-au arătat că, în structurile
prezentative echivalente cu gerunziul și cu subordonatele introduse prin că, avem
de-a face cu un cum cu statut de constituent funcțional, deci complementizator și
nu relativ. Am arătat în secțiunea 2.2. că relatorul cum își păstrează calitatea de cu-
vânt relativ în anumite construcții prezentative, dar aceste construcții nu pot fi echi-
valente cu gerunziul sau cu construcția conjuncțională, așadar nu au statutul pseu-
do-relativelor (vezi și Alboiu–Hill 2013, p. 296, care conchid că în română, în con-
strucțiile în care verbele de percepție sunt urmate de un nominal în acuzativ, subor-
donatele nu sunt pseudo-relative, ci se califică drept predicații secundare).
În concluzie, o deosebire între construcţiile pseudo-relative din limbile romani-
ce şi echivalentele din română constă în felul în care se face identificarea entităţii
reprezentate de nominal: în pseudo-relativele din limbile romanice, entitatea este
inactivă cognitiv în discurs, ea este introdusă în câmpul de percepţie a unui subiect
perceptor prin intermediul acţiunii pe care o desfăşoară; în pseudo-relativele din
română, entitatea este obligatoriu adusă în universul de discurs şi apoi conectată cu
evenimentul printr-un mecanism de reorganizare sintactică; de aceea, în română,
toate aceste construcții au statutul sintactic al unor predicații secundare.

Alboiu–Hill 2013 = G. Alboiu, V. Hill, On Romanian Perception Verbs and Evidential Syntax, în
RRL, LVIII, 2013, nr. 3, p. 275–298.
Barron 2000 = J. Barron, The morphosyntactic correlates of finiteness, în M. Butt, T. Holloway King
(eds), Proceedings of the LFG00 Conference, CSLI Publications, Berkeley, 2000; http: //csli-
publications.stanford.edu (accesat 06.05.2011), p. 1–19.
Burzio 1986 = L. Burzio, Italian Syntax. A Government-Binding approach, D. Reidel publishing

Company, Dordrecht, 1986.
Caragiu 1957 = M. Caragiu, Sintaxa gerunziului românesc, în Al. Graur, J. Byck (eds), Studii de
gramatică, vol. II, Editura Academiei R.P.R., București, 1957, p. 61–89.
Cinque 2005 = G. Cinque, Italian Syntax and Universal Grammar, Cambridge University Press,
Cambridge, 2005.
Edelstein 1972 = F. Edelstein, Sintaxa gerunziului românesc, Editura Academiei R.S.R., București,
1972.
GLR 1966 = Gramatica limbii române, vol. I. Morfologia; vol. II. Sintaxa. Ediţia a II-a revăzută şi
adăugită, Editura Academiei RS.R., București, 1966.
GALR 2008 = Gramatica limbii române, vol. I. Cuvântul; vol. II. Enunțul. Tiraj nou, revizuit, Editura
GR 2013 = The Grammar of Romanian, Oxford University Press, Oxford, 2013.
Guasti 1993 = M. T. Guasti, Causative and Perception Verbs. A Comparative Study, Rosenberg &
Sellier, Torino, 1993.
Lambrecht 2000 = K. Lambrecht, Prédication seconde et structure informationnelle: La relative de
perception comme construction présentative, în „Langue française”, nr. 127, p. 49–66.
Nicula 2013 = I. Nicula, The Romanian Verbs of Perception vedea and auzi. Between Direct and
Indirect Perception, în RRL, LVIII, 2013, nr. 3, p. 313–327.
Niculescu 2013 = D. Niculescu, Particularități sintactice ale limbii române din perspectivă tipolo-
gică. Gerunziul, Editura Academiei Române, București, 2013.
Pomian 2008 = I. Pomian, Construcţii complexe în sintaxa limbii române, Editura Paralela 45, Pitești,
2008.
RRL = „Revue roumaine de linguistique”, I, 1965 şi urm.
Sandfeld–Olsen 1936 = K. Sandfeld, H. Olsen, Syntaxe roumaine, vol. I, E. Droz Paris, 1936; vol. II–
III, Munksgaard, Copenhague, 1960, 1962.
Tiktin 1945 = H. Tiktin, Gramatica română. Etimologia și sintaxa. Ediția a III-a revăzută de
SYNTACTIC NOTE REGARDING THE PSEUDO-RELATIVE

CONSTRUCTIONS IN ROMANIAN
(Abstract)
In Romanian, verbs of perception can take two arguments, a NP subject and a direct object
realized as either a definite nominal or as a clausal argument (introduced by the complementizers că,
să, or introduced by a relative word – cum) (GR 2013: 88; 226-7). The paper approaches the syntactic
status of the clausal argument of certain verbs of perception, introduced by cum.The paper attempts to
demonstrate that in Romanian, unlike other Romance languages, the construction that parallels the
gerund in the context of a verb of perception is neither a perfect equivalent of the gerund, nor a
(pseudo-)relative clause, but a small clause introduced by the complementizer cum (which is
homonymous with the wh-word cum).
Cuvinte-cheie: construcţii pseudo-relative, limba română, verbe ale percepţiei, gerunziul, com-
plementizatorul cum.
Keywords: pseudo-relative constructions, Romanian language, verbs of perception, the gerund,
the complementizer cum.
Universitatea „Transilvania”
Brașov, str. Universităţii, 1
VISTIAN GOIA
G. G. NEAMŢU.
Un discipol fidel al lui D. D. Draşoveanu
În toată cariera lui de profesor la Catedra de limba română de la filologia clujea-

nă, G. G. Neamţu a reuşit să continue în mod creativ pârtia desţelenită de mentorul
său. A avut aceeaşi pasiune a disecării fenomenului gramatical, privit din multiple
perspective, fără să neglijeze logica aristotelică şi cu preocuparea permanentă a
dascălului de a fi totdeauna accesibil. În tot ce a făcut se putea vedea spiritul „ger-
man”. Nu am aflat printre colegii lui un intelectual mai pragmatic şi mai punctual
decât el. A scris puţine cărţi, dar ele îl reprezintă pe omul de ştiinţă, pe cât de docu-
mentat, pe atât de îndrăzneţ, în probleme de sintaxă în special. Spre deosebire de
alţi confraţi de la catedră, nu-i dispreţuia, ci îi aprecia pe lingviştii şi gramaticienii
din celelalte centre universitare.
Pe de altă parte, profesorul evada din când în când de la investigaţia ştiinţifică şi
nu se ruşina să se dedice în timpul liber tâmplăriei, îndeletnicire practicată din vre-
muri biblice! Dacă în probleme de sintaxă îl continua pe D. D. Draşoveanu, în tâm-
plărie îmi aminteşte de pasiunea pe care a avut-o celebrul lingvist german Gustav
Weigand, profesorul lui Sextil Puşcariu. În atelierul acestuia de tâmplărie, lingvis-
tul de la Lipsca lucra mobile trebuincioase pentru sala de seminar din vecinătatea
locuinţei sale. Cine a intrat în biroul lui G. G. Neamţu de la facultate sau în cel de
acasă (de pe strada Decebal) şi-a dat seama cu uşurinţă de ardeleanul gospodar,
preocupat mereu să-şi creeze un mediu natural confortabil şi util. De aceea îl admi-
ram. Nu-i plăcea deloc să-şi risipească timpul. Când planificam o inspecţie de gra-
dul I sau un examen de definitivat, îşi deschidea agenda şi-şi respecta totdeauna
promisiunea. L-am surprins de câteva ori aprofundat în cercetarea ştiinţifică. Stăru-
ia îndelung, înmulţindu-şi fişele şi nu-ţi permitea să-l conturbi, punându-ţi răbdarea
la încercare. Însă, când găsea soluţia problemei cercetate, îşi exprima cu atâta logi-
că argumentele, încât nu am întâlnit pe cineva care să-l contrazică în chestiunea
gramaticală aprofundată.
În altă ordine de idei, mi-a plăcut totdeauna să merg cu G. G. Neamţu la inspec-
ţii pentru acordarea gradului didactic I, însoţindu-l în multe şcoli de pe cuprinsul
Transilvaniei. Prefera să mergem în vestul ţării, aproape de Satu Mare, el fiind din
acea margine a ţării. Când călătoream cu maşina, îşi scotea capul pe geam pentru a
inspira curentul acela care bântuia peste câmpia vestică. I-am spus atunci că el se
aseamănă cu vieţuitorii din pusta vecinilor şi nu e familiarizat cu spaţiul mioritic,
cum eram noi, cei născuţi în satele din centrul Transilvaniei. Nu s-a supărat deloc şi
a recunoscut diferenţa dintre noi.
În calitate de referent al lucrării de grad, G. G. Neamţu avea referatul scris pe
nişte fişe mici ca biletele de bancă, manieră moştenită, probabil, de la
Un discipol fidel 339
D. D. Draşoveanu. Întâi trecea în revistă toate capitolele tezei şi sublinia părţile ei

cele mai realizate. Apoi conţinutul lucrării era „purecat” cu acel talent al analistului
căruia nu-i scăpa nimic: nici o virgulă, nici un acord greşit, nici o eroare în trimite-
rile bibliografice. Ideile candidatului erau raportate la cărţile şi teoriile gramaticale
ale clujenilor, bucureştenilor şi ieşenilor, aşezându-l astfel pe acesta la catedra şco-
lii unde preda şi retezându-i eventualele veleităţi de „nemaipomenit” gramatician!
G. G. Neamţu era totdeauna adeptul unui echilibru între laturile pozitive ale tezei,
fără să neglijeze erorile şi superficialitatea candidaţilor, pe care le sublinia în lim-
bajul lui sec şi argumentat, care tăia dreptul la replică.
VALERIA GUŢU ROMALO
ARTICOLUL – DOUĂ SECOLE DE ISTORIE
0. General acceptat ca aparţinând organizării gramaticale a limbii române, do-

meniul asociat (generic) termenului articol a reprezentat în cercetarea lingvistică
românească o preocupare mereu prezentă: observaţii faptice, consideraţii metodo-
logice, dar şi schimbări profunde de perspectivă şi abordare teoretică modifică ter-
menii discuţiei conducând la reevaluarea în detaliu şi în ansamblu a componentului
lingvistic desemnat prin acest termen. Chiar sumară, o trecere în revistă a principa-
lelor modalităţi de interpretare şi încadrare gramaticală a faptelor reprezentând do-
meniul articolului românesc pune în evidenţă dificultăţile specifice şi soluţiile pro-
blemei, dar şi direcţiile procesului de evoluţie a gramaticii (şi lingvisticii) româ-
neşti.
1. Înregistrat chiar din primele descrieri ale gramaticii ca domeniu de sine stătă-
tor al structurii gramaticale a limbii române, articolul reprezintă una dintre proble-
mele sensibile ale gramaticii limbii române: de două secole şi jumătate, din pricina
particularităţilor incongruente ale componentelor, orice nouă prezentare/descriere/
sistematizare – manual şcolar sau tratat – se confruntă cu problema delimitării do-
meniului lingvistic/gramatical asociat cu acest termen.
Consideraţiile exprimate, argumentele invocate şi soluţiile propuse/acceptate în
cercetările româneşti referitoare la poziţia articolului în limba română configurează
un proces sinuos de elaborare a conceptului, proces în care interferează complicat
extinderea/aprofundarea observaţiei intuitive a fenomenului şi meandrele evoluţiei
gândirii ştiinţifice.
2. Includerea articolului în organizarea primelor gramatici româneşti dovedeşte
acceptarea de către autori a realităţii lingvistice corespunzătoare conceptului repre-
zentat de termen.
Descrierea gramaticală datorată lui I. Heliade Rădulescu (1928/1980)1, de pildă,
îl înregistrează (alături de Substantiv, Pronume, Adjectiv, Verb, Partiţipia ...) între
cele „zece feluri de ziceri care se zic p ă r ţ i a l e c u v â n t u l u i” (ibidem,
p. 6)2. Definiţia propusă („Articolul este o mică zicere care se pune în urma sau
înaintea Substantivelor şi Adjectivelor ca să le defineze.” – ibidem, p. 32)3 situează
articolul ca zicere („cuvânt”, „parte de vorbire”), unitate a limbii, diferenţiată, su-
mar şi intuitiv, prin poziţionarea faţă de „zicerea” substantiv şi prin invocarea rela-
1
Menţionările următoare trimit la textul ediţiei din 1980; cu rare excepţii – în situaţii considerate
semnificative pentru viziunea (gramaticală a) autorului citatele sunt adaptate ortografic normelor ac-
tuale.
2
„Zicerile [...] sântu ca nişte icoane ale ideilor [...]. Zicerile, când dupe regulă se unescu una cu
alta, facu C u v â n t u [...], atunci facu un cuvântu sau o p r o p o z i ţ i e” (ibidem, p. 2).
Articolul – două secole de istorie 341
ţiei funcţionale dintre cele două „ziceri”; în virtutea celei de doua particularităţi,
I. Heliade Rădulescu situează3 articolele între celelalte ca „z i c e r i de d e f i n i-
ţ i e au de h o t ă r â r e” (ibidem, p. 4). Explicarea termenului articol („fiind că ele
nici o dată nu pot sta singure, ci tot’d’auna trebue să fie puse sau lângă un
substantiv sau lângă un alt adjectiv, a rămas obiceiul de a le numi A r t i c o l e,
căci ca când s’ar încheia cu dânsele” (ibidem, p. 4) scoate în evidenţă caracterul
dependent al „zicerii” articol.
Deşi definiţia include atât postpoziţia, cât şi antepoziţia, în cursul descrierii pro-
puse de I. Heliade Rădulescu referirile la articol se fac aproape exclusiv în legătură
cu articolul enclitic, clar diferenţiat în raport cu celelalte „ziceri” prin fuziunea lui
cu „suportul” (substantiv): cele două componente nu pot fi disociate prin intercala-
rea altor „ziceri”. Antepunerea articolului este menţionată doar în treacăt:
„Mai avem încă şi alte articole care se pun numai înaintea Adjectivelor şi sînt c e l u şi
a l u, c e a şi a : cum o m u l u c e l u î n ţ e l e p t, f e m e e a c e a î n ţ e l e a p t ă,
care sînt Adjective Demonstrative mai mult” (ibidem, p. 34).
3. Lucrarea lui I. Heliade Rădulescu încheie o primă etapă în istoria gramaticii
româneşti, cea a „primelor încercări”, şi se constituie în punct de plecare pentru
cercetările gramaticale următoare. Spre deosebire de alte lucrări ale epocii, cele
mai multe menţionate în Prefaţă (Heliade Rădulescu 1980, p. XXX–XXXIII), gra-
matica lui Heliade, mulţi ani utilizată în şcoală (în primul rând de autor şi de elevii
săi) ca principal temei al predării limbii române, a fost larg cunoscută „publicului
şcolit” al secolului al XIX-lea, descrierea propusă constituindu-se în „model” şi
„punct de plecare”: studiile, gramaticile deceniilor care urmează dezvoltă şi uneori
modifică substanţial schema propusă în lucrarea din 1828. În acest proces, o dată
importantă a reprezentat apariţia, în 1953, a „Gramaticii Academiei” (GLR 1953),
sinteză a cunoştinţele acumulate în deceniile precedente, şi, în anul următor, a cur-
sului profesorului Iorgu Iordan (1954), carte de căpătâi în formaţia unei întregi ge-
neraţii de dascăli şi cercetători lingvişti.
Stimulată de introducerea în universităţi a studiului limbii române contempora-
ne, de acordarea unui loc privilegiat predării gramaticii în învăţământul preuniver-
sitar, dar şi de perspectivele deschise cercetării limbii române prin înfiinţarea Insti-
tutului de Lingvistică al Academiei, studierea gramaticii s-a bucurat de un interes
deosebit în cursul ultimelor decenii ale secolului trecut, cercetările oprindu-se cu
predilecţie asupra aspectelor insuficient tratate sau nesatisfăcător rezolvate.
Între problemele litigioase, de o atenţie specială a avut parte articolul. Dezvoltă-
rile, ajustările, corecţiunile propuse de-a lungul anilor sunt, în primul rând, rezulta-
3
Ca şi în cazul celorlalte, delimitările teoretice, definiţiile se întemeiază pe analiza unor exemple:
„Când zic m a i c ă, arăt după cum ziserăm o fiinţă, dar nu hotărăsc care maică, când zic m a i c a
înţeleg pe aceea care o ştim. Aşa dar vedem că alt’a este a zice m a i c ă şi alt’a, m a i c’a şi aici
este pus ca să hotărască au să defineze” (ibidem, p. 3). (N.B. Autorul marchează prin apostrof limita
dintre „articol” şi suportul său.)
342 Valeria Guţu Romalo
tul unei mai cuprinzătoare şi mai sistematice observări a faptelor: configurarea zo-
nei gramaticale a articolului se îmbogăţeşte, de pildă, prin recunoaşterea corelării
funcţionale a grupului de unităţi postpuse din seria -(u)l etc. (de care se ocupase
Heliade) cu unităţile proclitice din seria un, o, ..., corelare întârziată de omonimia
acestora cu „realitatea” evidentă a numeralului un, o, dar şi de relativa lor indepen-
denţă: obligatoriu plasate în antepunere faţă de substantiv, acceptă separarea prin
intercalarea unor adjective (un blând copil, de exemplu). Domeniul articolului se
extinde treptat prin includerea – pe considerente şi cu argumente diverse – a nume-
roase unităţi lingvistice (de obicei cu distribuţie limitată): se vorbeşte nu numai de
articol hotărât enclitic şi articol nehotărât proclitic, ci şi de articol hotărât pro-
clitic, de articol adjectival, articol demonstrativ, articol genitival, articol posesiv
etc. În multe cazuri, încadrarea în categoria articolului se întemeiază pe asemănări
formale (omul/dânsul, casa/alta etc.), adeseori motivate etimologic4.
Dezbaterea progresează în timp, concomitent cu progresul gândirii şi al ştiinţei:
cercetarea se situează la alt nivel teoretic, se rafinează raportul dintre observaţie şi
conceptualizare, se clarifică la un nivel superior de abstractizare distincţia dintre
„obiect” (fenomen, cuvânt) şi „clasă de obiecte” (fenomene, cuvinte); se acordă
mai multă atenţie terminologiei (cf., de pildă, discuţia parte de cuvânt sau parte de
vorbire – generată de formularea parte de cuvânt utilizată de Heliade, în care
cuvânt = propoziţie, vezi supra, nota 2); se reconsideră componenţa domeniului
articol prin punerea în evidenţă a situaţiilor în care atribuirea apartenenţei la „par-
tea de cuvânt/de vorbire articol” se sprijină pe identitatea formală a unor unităţi
lingvistice sau pe considerente etimologice.
O direcţie diferită de tratare şi interpretare se conturează în cadrul teoretic al în-
ţelegerii limbii ca sistem, concepţie larg acceptată (explicit sau implicit) şi în lin-
gvistica românească a ultimelor decenii: argumentele invocate în dezbaterea pro-
blemei articolului românesc se organizează în perspectiva conceptelor şi a metodo-
logiei (subiacente) de opoziţie, substituţie şi distribuţie, promovate de cercetarea
structuralistă. Reluarea problemei articolului românesc în viziunea concepţiei
structuraliste conduce la o reaşezare profundă a unităţilor atribuite tradiţional „păr-
ţii de vorbire” articol.
Examinarea în termenii metodologiei structuraliste a poziţiei în sistem a entită-
ţilor atribuite de-a lungul timpului acestui domeniu al gramaticii româneşti scoate
în evidenţă disparitatea lor. Particularităţi distribuţionale şi funcţionale situează o
parte dintre unităţile considerate tradiţional (mai mult sau mai puţin consecvent)
articole la nivelul unităţilor morfematice. Astfel, unităţile seriei enclitice -(u)l ... –
care reprezintă nucleul „dur” al domeniului şi sunt general acceptate ca articol – nu
satisfac condiţiile definitorii în identificarea unităţii lexicale cuvânt: sunt obliga-
toriu coocurente cu substantivul şi, plasate după substantiv, fuzionează cu finala a-
cestuia; gruparea stabilă (indisociabilă) astfel alcătuită funcţionează, ca orice formă
a flexiunii substantivului, ca expresie a sistemului de opoziţii semnificative propriu
acestei părţi de vorbire: articolul enclitic, componentă minimală (ca şi celelalte
4
Cele mai multe continuă demonstrativul latinesc.
Articolul – două secole de istorie 343
unităţi constitutive ale formelor flexionare ale substantivului), se situează la nivelul

unităţilor morfematice; morfemul articol se subordonează categoriei determinării
exprimând una dintre valorile ei.
Neparticiparea la opoziţiile specifice ale determinării separă realizările articolu-
lui de secvenţe omofone ca cele din structura pronumelui (dânsul, unul, altul), al
prepoziţiilor (înaintea) şi al numeralelor ordinale (al treilea, a treia).
Asocierea cu articolul, expresie a categoriei gramaticale a determinării, proprie
zonei semantice a numelui, conferă statutul de substantiv o r i c ă r u i cuvânt (cf.
frumosul, eul, binele, mâinele, oful) sau alt element al limbii (dispariţia be-ului/ lui b
intervocalic, de exemplu).
Flagrant diferită de viziunea tradiţional încetăţenită a articolului „parte de vor-
bire”, interpretarea sistemică drept „morfem” – prezentată cu jumătate secol în ur-
mă în SMLR – este, în momentul actual, larg (deşi nu unanim) acceptată (Iordan–
Robu 1978, Dimitriu 1979, Irimia 1997, GALR 2005, GBLR), adeseori însoţită de
adaptări şi adaosuri sau rezerve personale. Acceptat ca reprezentând „morfemul de
determinare”, termenul articol continuă să fie utilizat – de regulă în asociere cu di-
verse determinări diferenţiatoare – pentru a denumi unităţi diverse (parţial omo-
nime) ale limbii române (articol genitival, articol posesiv, articol formativ, articol
derivativ, articol minimal etc.), cel de al doilea component al grupării având rolul
de a situa funcţional entitatea lingvistică pe care o reprezintă. În condiţiile păstrării
termenului articol în toate situaţiile5, morfemul de determinare este diferenţiat ter-
minologic ca articol determinativ.
Istoria articolului în perspectiva gramaticii limbii române evocă schematic pro-
cesul complicat al dezvoltării gândirii şi ştiinţei lingvistice. Într-o primă etapă, arti-
colul, definit şi sumar descris în temeiul unei analize intuitiv-empirice, este reluat
în termeni mai mult sau mai puţin diferiţi în cercetările ulterioare. Păstrând în linii
mari acelaşi cadru, abordarea şi tratarea problemei ţine pasul, cu oarecare întârzie-
re, cu evoluţia lingvisticii, cu progresele cercetării limbii: noi observaţii factuale,
organizarea progresivă a cunoştinţelor în sensul evoluţiei gândirii ştiinţifice prin
sporirea rigorii logice a tratării şi precizările terminologice explică varietatea solu-
ţiilor şi diferenţele de descriere şi interpretare.
O modificare a datelor problemei determină abordarea în perspectivă structura-
listă. Modul diferit de configurare a articolului în termenii viziunii structurale reac-
tivează interesul cercetătorilor pentru problematica domeniului, totodată permiţând
dezvoltări ulterioare: Perspectiva funcţională asupra limbii, corelarea limbii cu co-
5
„Articolul determinativ (a) luat în sine: realizează categoria gramaticală a determinării la sub-
stantive sau cuvinte substantivate; (b) în opoziţie cu „formativ”: nu intră ca element obligatoriu în al-
cătuirea (= formarea, constituirea) substantivului, din moment ce acesta poate apărea şi fără el”
(Neamţu 2000, par. 5.1.). Şi: „Articolul formativ (constitutiv) (a) luat în sine: intră, ca segment obliga-
toriu în alcătuirea (= formarea, constituirea) unor cuvinte din afara clasei substantivelor), fără el nee-
xistând respectivele cuvinte, sau având alt rol morfologic; (b) în opoziţie cu „determinativ”: nu reali-
zează categoria determinării” (ibidem, par. 5.2.).
344 Valeria Guţu Romalo
municarea rafinează percepţia ştiinţifică a componentului articol prin situarea lui în

categoria determinanţilor (Guţu Romano 2001, care scoate în evidenţă rolul de
integrator enunţiativ al unităţilor articol.

Dimitriu 1979 = C. Dimitriu, Gramatica limbii române explicată. Morfologia, Editura Junimea, Iaşi,
1979.
GALR 2005 = Gramatica limbii române, vol. I. Cuvântul, Editura Academiei Române, București,
2005.
GBLR, Gramatica de bază a limbii române, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2010.
GLR 1953 = Gramatica limbii române, Editura Academiei R.P.R., Bucureşti, 1953.
Guţu Romalo 2001 = V. Guţu Romalo, Categoria determinanţilor, în SCL, LII, 2001, nr. 1–2.
Heliade Rădulescu 1828/1980 = Ion Heliade Rădulescu, Gramatica românească, Sibii, 1828; ediție și
studiu de Valeria Guțu-Romalo, Editura Minerva, București, 1980.
Iordan 1954 = Iorgu Iordan, Limba română contemporană, Ministerul Învăţământului Public,
Bucureşti, 1954.
Irimia 1997 = D. Irimia, Gramatica limbii române, Editura Polirom, Iaşi, 1997.
Neamţu 2000 = G. G. Neamţu, Observaţii pe marginea conceptelor de „articol” şi „determinare”, în
StUBB, Philologia, XLV, 2000, fasc. 1, p. 19–31.
SMLR = I. Iordan, V. Guţu Romalo, Al. Niculescu, Structura morfologică a limbii române, Editura
Ştiinţifică, Bucureşti, 1967.
(Octombrie 2014)
THE ARTICLE – TWO CENTENARIES OF HISTORY

(Abstract)
Our study proposes a concise description of the history of the article in the grammars of
Romanian. The evolution of the perspectives on this topic is a complicated one, in agreement with the
development of thinking and of the language sciences. We reveal the different perspectives on the
article, from the structural to the functional schools of thinking, which correlate language and
communication, a fact which throws into prominence the role of clause integrators of the units
generically known as „articles”.
Cuvinte cheie: articol, gramatica limbii române, concept, definiţie, categoria determinării,
structuralism
Keywords: article, Romanian language grammar, concept, definition, determination category,
structuralism

Bucureşti, str. Edgar Quinet, 5–7
danromalo@yahoo.com
IOAN HERBIL
SISTEMELE CONSONANTICE ALE UNOR GRAIURI

UCRAINENE DIN MARAMUREŞ
1. Limba ucraineană este vorbită pe teritoriul României în mai multe regiuni ale
acesteia, şi anume: Maramureş, Moldova, Dobrogea şi Banat. Cei mai numeroşi
vorbitori ai graiurilor ucrainene trăieşte în nordul ţării, în judeţele limitrofe grupei
dialectale carpatice a limbii ucrainene. Aici întâlnim graiuri transcarpatice (Mara-
mureş), huţule (Suceava şi Maramureş), bucovinene (Suceava şi Botoşani) şi de
tranziţie, bucovineano-huţule (Suceava). Conform trăsăturilor genetice, aceste gra-
iuri sunt de formaţie veche şi constituie o prelungire a masivului dialectal sud-ves-
tic al limbii ucrainene. În aceste regiuni, existenţa unei populaţii care vorbea limba
ucraineană este atestată începând cu secolul al XIV-lea. Graiurile de formaţie nouă
se întâlnesc în judeţele Timiş, Caraş-Severin şi Tulcea. Dacă în primele două se
vorbesc graiuri transcarpatice (cu excepţia celui huţul din localitatea Cornuţel-
Banat), în cel dobrogean întâlnim graiuri de stepă care aparţin masivului dialectal
ucrainean sud-estic. Populaţia ucraineană din Tulcea s-a aşezat în aceste locuri la
sfârşitul secolului al XVIII-lea, pe când cea din Banat începe să se stabilească la
finele celui de-al XIX-lea până la mijlocul secolului trecut.
2. Toate aceste graiuri conţin, pe lângă trăsăturile comune definitorii (care le
certifică apartenenţa la grupa dialectală), şi numeroase particularităţi (fonetice, gra-
maticale, lexicale) care le diferenţiază chiar şi pe acelea care sunt parte a aceleiaşi
grupe dialectale, individualizându-le. În cercetările monografice ale mai multor
graiuri din Maramureş, fie acestea transcarpatice, fie huţule, am surprins realitatea
lingvistică privind pronunţia diferită a unor sunete chiar şi la acelaşi vorbitor al
unui idiom. Ca urmare, în analiza sistemului fonetic din paginile următoare, ne
vom limita la descrierea caracteristicilor sistemelor consonantice1 proprii graiurilor
transcarpatice din localităţile Rona de Sus2, Crăciuneşti3, Lunca la Tisa4, cu men-
ţiunea că ultimele două sunt „înrudite”.
3. În limba ucrainenilor din localităţile Rona de Sus, Crăciuneşti şi Lunca la
Tisa, consoanele au câteva trăsături specifice prin care se deosebesc atât de limba
1
Sistemul vocalic a fost prezentat în comunicarea susţinută la cea de-a VII-a ediţie a „Zilelor
culturii slave” (Cluj-Napoca, 22–24 mai 2014), în cadrul simpozionului internaţional „Dialogul
slaviştilor la începutul secolului al XXI-lea”, urmând a fi publicată.
2
Localitatea Rona de Sus (în continuare RS) este aşezată pe cursul superior al râului Ronişoara
(afluent al Izei), la o distanţă de 18 km sud-est faţă de municipiul Sighetu-Marmaţiei. Este atestată cu
formele Felseurouna şi Felseu Rouna la 1360 (Suciu 1968, p. 83).
3
Satul Crăciuneşti (în continuare Cr), alături de Lunca la Tisa, se află pe malul stâng al râului
Tisa, fiind aşezat la 6 km est de municipiul Sighetu-Marmaţiei. Este atestat la 1385 cu forma Kara-
chonfalva (Suciu 1967, 173).
4
Lunca la Tisa (în continuare LT) este situată la 5 km est de Crăciuneşti. Este atestată sub forma
Lonka la 1439 (Suciu 1967, p. 367).
346 Ioan Herbil
literară şi de alte graiuri transcarpatice, cât şi între ele. Respectivele particularităţi

depind, mai ales, de poziţia consoanelor în cuvânt.
4. Consoanele labiale (bilabiale şi labiodentale) [p], [b], [m], [v], [f], din graiu-
rile ucrainene cercetate, apar dure în toate poziţiile, cu excepţia celei în care se află
înaintea lui [i]5 (< ѣ, e): pástы (RS)/pástye (Cr, LT) „a paşte”, u polúdnы6 (RS)
„(la) amiază”, topol’a (RS, Cr, LT) „plop”, plákatye (Cr, LT) „a plânge”, kolýba
(Cr, LT) „colibă”, býčka (Cr, LT) „trestie”, bús’ok (RS, Cr, LT) „barză”, blýskatye
(Cr, LT) „a fulgera”, móže (RS, Cr, LT) „poate”, máje (RS, Cr, LT) „are”, vátra
(RS, Cr, LT) „foc, rug”, vójna (RS, Cr, LT) „război”, fartúch (RS, Cr, LT) „şorţ”,
fúrtka (RS, LT) „portiţă”; şi: p’isók (CR, LT) „nisip”, ob’íd (Cr, LT) „prânz”,
um’ítye (Cr, LT) „a şti”, v’ik (Cr, LT) „veac”, f’íŭkatye (Cr, LT) „a fluiera”. Dar în
graiul din Rona de Sus, în această situaţie are loc, în majoritatea cazurilor, o semi-
palatalizare a labialelor: p∙isók, ob∙íd, um∙ítы, v∙ik, dar şi v’íchor’a/v∙íchor’a, f’íŭ-
katы/f∙íŭkatы (formele paralele putând fi auzite în vorbirea aceleiaşi persoane)7.
4.1. În toate cele trei graiuri transcarpatice8, după labiala [m] apare un [n] epen-
tetic (aproape întotdeauna palatal), în timp ce în limba literară el lipseşte sau se rea-
lizează ca [l’]: zemn’á (lit. zeml’a) „pământ”, iz zemn’í „din pământ”, mn’áso (lit.
m’aso) „carne”, mn’atá „mentă” (lit. m’ata), imn’á „nume”, mn’aká adj. fem.
„moale”, na zemnы (doar în RS) „pe pământ”, pámn’at’ „amintire; memorie”,
lómn’at „(ei) rup”.
4.2. Consoana [v] se pronunţă, în funcţie de poziţia sa din cuvânt, fie ca un [u]
nesilabic, notat [ŭ], fie ca [v] bilabial, notat cu [w].
4.2.1. Astfel, în graiurile cercetate, [v], existent în limba literară, trece în [ŭ] în
următoarele situaţii:
a) la început de cuvânt sau în interiorul lui (la sfârşit de silabă), înaintea consoa-
nelor: ŭsыpatы (RS)/ŭsýpatye (Cr, LT) (lit. vsypaty) „a turna (ceva lichid)”, ŭtey-
rátye (Cr, LT)/ŭterátы (RS) „a şterge”, ŭčéra (lit. včera) adv. „ieri”, záŭtra/záŭtrye
(Cr, LT)/záŭtrы (RS) „mâine”, póŭnыj (RS)/póŭnyej (Cr, LT) adj. „plin”, dóŭhыj
(RS)/dóŭhyej (Cr, LT) adj. „lung”, voŭk „lup”, žóŭtыj (RS)/žóŭtyej (Cr, LT)
„galben”.
b) la sfârşitul cuvântului: braŭ (lit. brav) „(el) lua”, znaŭ (RS, Cr, LT) „(el) ştia”,
hadáŭ (RS, Cr, LT) dial. „(el) credea”, sidáŭ (RS)/s’’idáŭ (Cr, LT) „(el) se aşeza”,
sp∙iváŭ (RS, Cr, LT) „(el) cânta”, žonóŭ (RS, Cr, LT) instr. de la „soţie, femeie”,
sestróŭ (RS, Cr, LT) instr. de la „soră”, rukóŭ (RS, Cr, LT) instr. de la „mână”.
5
Nicolae Pavliuc şi Ion Robciuc (1965a, p. 602) afirmă că o situaţie identică se regăseşte în toate
celelalte graiuri transcarpatice ucrainene de pe teritoriul României. Noi credem că ar trebui spus „în
majoritatea graiurilor transcarpatice”.
6
Doar graiului din Rona de Sus îi este proprie, atât în poziţie accentuată, cât şi în cea neaccen-
tuată, vocala [ы], care apare în locul lui [y] („o vocală anterioară-mijlocie, cu poziţia limbii înaltă-
mijlocie”) din celelalte graiuri (vezi mai multe la Herbil 2006, 2009).
7
În această situaţie, /p’/, /b’/, /m’/, /v’/, /f’/ şi /p∙/, /b∙/, /m∙/, /v∙/, /f∙/ nu sunt foneme propriu-zise,
ci variante ale celor „de bază”.
8
Fenomenul are o mai mare răspândire în graiurile huţule din Valea Sucevei (Pătruţ 1957, p. 49).
Sistemele consonantice ale unor graiuri ucrainene din Maramureş 347
4.2.2. Consoana [v], situată la început de cuvânt şi în interiorul acestuia, se pro-

nunţă ca şi [w] (bilabial): wyenó (Cr, LT)/wыnó (RS) (lit. vyno) „vin”, owés (RS)/
ow s (Cr, LT) „ovăz”, zabáw(ŭ)a (lit. zabava) „distracţie, petrecere”, sw(ŭ)atú voc.
sg. de la „cuscru”, krыwo (RS)/krýwo (Cr, LT) adv. „strâmb”, práwo adv. „drept”,
won/ŭwon adv. „afară”.
4.2.3. Există cazuri când consoana [v] a trecut în vocala [u]: úklaŭ „(el) a aşezat”,
u otáv∙i „în otavă”, učéra „ieri”, uz’áŭ/ŭz’áŭ „(el) a luat”, uz’ála „(ea) a luat”.
4.2.4. Prezenţa lui [v] protetic, înaintea unor vocale, este facultativă în graiurile
cercetate (obligatorie în limba ucraineană literară): oz’mý – voz’mý „ia!”, úcho –
vúcho „ureche” – în Cr, LT şi uknó (lit. vikno) „geam”, udrázu (lit. vidrazu) adv.
„deodată” – în RS.
4.3. Labiala fricativă [f] apare, de cele mai multe ori, în locul grupurilor [chv],
[kv], existente în limba literară: fúrtka (lit. chvurtka) (RS, LT) „portiţă”, fasúl’a
(lit. kvasol’a) (RS, Cr, LT) „bob de fasole”, fartúch (RS, Cr, LT) „sorţ” 9.
Însă consoana labială [f] este mult mai răspândită în cuvintele împrumutate,
numărul acestora fiind mai mare decât în limba literară10: fárba (< germ.) „vopsea;
culoare”, fyst/fest (< germ.) adv. „tare”, furt (< germ.) „mereu”, fájno (< germ.)
adv. „frumos”, firhánok (Cr, LT)/firhónok (RS) (< magh.) „perdea”, fíndža
(< magh.) „cană”, faradnýj (Cr, LT)/faradnыj (RS) (< magh.) „obosit”, faradšág
(< magh.) „oboseală”, bufét (< rom.).
5. Consoanele dentale [d], [t], [n] se pronunţă atât dur, cât şi palatalizat.
5.1. Dentala [t], în comparaţie cu limba literară, se pronunţă dur în formele
verbale de persoana a III-a singular şi plural ale verbelor de conjugarea a II-a, dar
şi în cele de persoana a III-a plural ale verbelor de conjugarea I: stojít „(el, ea) stă”
– stoját „(ei) stau”, nósyet (Cr, LT)/nósыt (RS) „(el, ea) cară” – nós’at „(ei) cară”,
róbl’at „(ei) muncesc”, kládut „(ei) pun”, beyrút „(ei) iau”, čyetájut „(ei) citesc”,
pыšut (RS)/pýšut (Cr, LT) „(ei) scriu”, znájut „(ei) ştiu”, dúmajut „(ei) gândesc”,
slúchajut „(ei) ascultă”.
5.1.1. Acest [t] durificat apare la persoana a III-a plural a verbelor de conjuga-
rea I şi la aceeaşi persoană, singular şi plural, a verbelor de conjugarea a II-a:
znájut „(ei) ştiu”, kladút „(ei) pun”, b’ižýt (Cr, LT)/b’ižыt (RS) „(el, ea) aleargă” –
b’ižút/b’ižát „(ei) aleargă”, stojít „(el, ea) stă” – stoját „(ei) stau”, nósыt (RS) „(el,
ea) cară, poartă” – nós’át „(ei) cară”.
5.1.2. De asemenea, [t] dur se întâlneşte şi la formele de persoana a II-a singu-
lar, modul imperativ, în comparaţie cu limba literară, unde apare [t’]: nosít „că-
raţi!”, rob’ít „munciţi!”, klád’ít „puneţi!”, beyrít (Cr, LT) „luaţi!”, pыšít (RS)/pyešít
(Cr, LT) „scrieţi!”, čыn’ít (RS)/čyn’ít (Cr, LT) „faceţi!”, b’ižít „alergaţi!”, pr’ad’ít
„toarceţi!”, neysít „duceţi!”.
9
Folosirea lui [f], pentru grupurile literare [chv] [kv], are o frecvenţă mai mare în graiurile huţule
şi bucovinene (Pavliuc–Robciuc 1965a, p. 602).
10
Această caracteristică este proprie majorităţii graiurilor dialectului sud-vestic, dar şi celor din
masivul dialectal nordic (graiurilor de pe malul stâng al Niprului şi celor volâno-polesiene)
(Bevzenko 1980, p. 64).
348 Ioan Herbil
5.2. Se întâlnesc unele cuvinte în care, înaintea lui [i] (dar şi în alte poziţii),
consoana [t] a trecut, în urma unei puternice palatalizări, în [k]: k∙ísto (lit. tisto)
„aluat, cocă”, klíje (lit. tlie) „1. a se descompune, 2. a mocni”, sk∙iná (lit. st’ina)
„perete”, k’ir’ tye (Cr, LT)/k∙ir’ tы (RS) „a goni (pe cineva)”, pikl’uŭátye (Cr,
LT)/pikl’uvátы (RS) „a măcina (grâul)”. Fenomenul de „palatalizare mutativă” este
mult mai pronunţat şi răspândit în graiurile huţule şi bucovinene, unde sunetele
[d’], [t’] îşi mută articulaţia înapoi, pe locul velarelor [g’], [k’] (Robciuc 1999,
p. 68): g’íŭka (lit. d’ivka) „fată”, g’ếkuvati(y) (lit. d’akuvaty) „a mulţumi”, g’id (lit.
d’id) „bunic”, m’ig’ (lit. mid’) „cupru”, k’ílo (lit. t’ilo) „corp, trup”, k’ếško (lit.
t’aško) adv. „greu”, k’uk’ún (lit. t’ut’un) „tutun”, dvác’ik’ (lit. dvadc’at’) num.
„douăzeci”11. Însă, în aceste graiuri nu este un fenomen consecvent (Bevzenko
1980, p. 68).
6. Fricativele [z], [s] apar în graiurile ucrainene studiate atât dure, cât şi moi.
6.1. Sunetul [s] palatal ([s’]), propriu limbii literare, apare dur în graiul din
Rona de Sus (în timp ce în graiurile din Crăciuneşti şi Lunca la Tisa el se menţine
înmuiat) în următoarele poziţii:
a) în finalul absolut al cuvântului (la unele adverbe şi pronume): des (lit. des’)
„undeva”, kolыs „cândva”, chtos „cineva”, ščos „ceva”, ses „acesta” (dar şi ses’á
„aceasta”) – în RS, în timp ce, în Cr şi LT întâlnim: des’, kolýes, chtos’, ščos’, ses’
şi ses’á.
b) în sufixul -s’k al adjectivelor: sílskыj (lit. sil’s’kyj) „sătesc, rural”, romún-
skыj „românesc”, rúskыj „rusesc”, lúžanskыj „din Lunca”, strыjínskыj „străin” – în
RS, iar în Cr şi LT apare: s’íls’k’yej, rumúns’kyej, rús’k’yej, lúžans’kyej, strye-
jíns’kyej.
c) în forma scurtă a pronumelui reflexiv s’a (< sę), indiferent de locul acestuia:
ja vыd’ivsa z nыm „eu m-am văzut cu el”, ja sa kupáŭ „eu m-am scăldat”, ja
ŭbráŭsa „eu m-am îmbrăcat”, kolы mы sa strítыlы „când noi ne-am întâlnit” – în
RS, în timp ce în Cr şi LT, s’a se păstrează: ja výd’ivs’a z nym, ja s’a kupáŭ, ja
ŭbráŭs’a, kolý my s’a strítyelye.
6.2. În graiul din Lunca la Tisa şi, mai rar, în cel din Crăciuneşti, se observă o
palatalizare (extrem de) pronunţată a fricativei [s’] şi, câteodată, a lui [z’]12: ús’’im
(lit. v’isim) „opt”, s’’im „şapte”, s’’atýj „sfânt”, s’’íno „fân”, s’’vit „lume”, s’’p’i-
vátye (lit. spivaty) „a cânta”, ốs’’in’ „toamnă”; z’’vir’ „animal sălbatic”, z’’íl’a „ier-
buri, buruieni”. Este o influenţă a graiurilor ucrainene lemkiene (Žylko 1966,
p. 221).
7. Consoanele africate [dz], [c], în graiurile cercetate, se pronunţă în funcţie de
poziţia din cuvânt atât dur, cât şi înmuiat.
11
Existenţa acestor două sunete ([g’], [k’]) a fost observată de către I. Pan’kevyč. Ele se întâlnesc
în toate părţile unde trăiesc huţuli (Pan’kevyč 1938, p. 114, 392).
12
Pentru acest fenomen, S. P. Bevzenko (1980, p. 210) foloseşte termenul „pronunţie dorsalo-
palatală, realizată cu ajutorul elementului şuierător” a consoanelor [s’] [z’] [c’] [dz’], care în graiurile
de pe Nistru, Sean şi altele se pot realiza ca şi [s’š’], [z’ž’] (ibidem:, p. 69).
a) în sufixul substantivului, -ec’, în locul lui [c’] din limba literară, apare, în toa-
te cele trei graiuri, [c] dur (depalatalizat13): chlópec (lit. chlopec’) „băiat”, kupéc
(lit. kupec’) „cumpărător, negustor”, studenéc „răcituri”, stoléc „scaun”, klyevéc
(LT) „ciocan”, rubéc „tiv, cusătură”, h(v)orobéc „vrabie”, hornéc „oală”, ovéc gen.
pl. de la „oaie”, hó(ố)lubec „porumbel; sarma”.
b) în sufixul -c’k- al adjectivelor, apare [c] dur în graiul din Rona de Sus, în
timp ce în graiurile din Crăciuneşti şi Lunca la Tisa, ca şi în limba literară, se întâl-
neşte [c’]: n’iméckыj (lit. n’imec’kyj) „german”, turéckыj „turcesc”, d’ivócka „fe-
ciorelnică”, d’ivóckыj „feciorelnic”, l’ú(d)ckыj „omenesc” – în RS, iar în Cr şi LT:
n’iméc’kyej, turéc’kyej, d’ivóc’ka, d’ivóc’kyej, l’ú(d)c’kyej.
c) în locul africatei [dz] din limba literară, mai ales în poziţie iniţială, poate
apărea atât [z], cât şi [dz]: zérkalo/dzérkalo (lit. dzerkalo) „oglindă”, zvun/dzvun
„clopot”, zvonыtы (RS)/zvonýtye (Cr, LT) şi dzvonыtы (RS)/dzvonýtye (Cr, LT)
„1. a trage clopotele; 2. a suna (la telefon)”. Frecvenţa mai mare a consoanelor [dz]
şi [dz’] se datorează împrumuturilor (Horvath 1974, p. 9): dzer „zer”, dz’áma
„zeamă”, brыndz’a (RS)/brýndz’a (Cr. LT) „brânză”.
8. Consoanele fricative [ž], [š] şi africata [č] apar dure. Doar înaintea lui [i] con-
soanele respective apar palatalizate sau semipalatalizate: méž’i (Cr, LT)/méž∙i (RS)
„graniţe”, hrúš’i (Cr, LT)/hrúš∙i (RS) „pere”; š’is’t’ (Cr, LT) š∙ist’ (RS) num.
„şase”; nóč’i (Cr, LT)/nóč∙i (RS) „nopţi”14. În graiurile cercetate, sunt puţine situa-
ţii când [č] este semipalatal (sau se apropie de o semipalatalizare) şi în alte poziţii,
ca, de exemplu: č∙oló (lit. čolo) „frunte”, č∙olovík „bărbat”, boč∙ok gen. de la „bu-
toaie”, chóč∙u „(eu) vreau”, kolóč∙u „(eu) agit, amestec”, č∙ýstyei/şi čýstyei „curat”,
téšč∙a/téšča „soacra” (doar în Cr, LT).
9. Africata [dž] se pronunţă în toate graiurile dur şi apare, în majoritatea cazuri-
lor, în cuvintele împrumutate: džérha (< rom.) „cergă”, f’índža (< magh.) „ceaşcă”,
tándžur (< magh.) „farfurie”, džm’il’ (lit. džm’il’) „bondar, bărzăun”, bdžolá (lit.
bdžola) „albină”, badžókura (< rom.) „batjocură”.
10. Consoana lichidă [l] se pronunţă diferit în cele trei graiuri, putând fi atât
dură, cât şi înmuiată. În graiul din Crăciuneşti şi Lunca la Tisa, înaintea lui [i] apa-
re [l’] (palatal) (ca şi în majoritatea graiurilor din România, şi în limba literară):
chl’ib „pâine”, cyebúl’i pl. de la „ceapă”, kol’íno „genunchi”, l’inývyej „leneş”, l’íto
(lit. l’ito) „vară”, l’isýe „păduri”, bíl’i „albe”, l’ístye „a urca”. În graiul din Rona de
Sus, în poziţia dată, [l] se pronunţă dur15: chlib, cыbúli, kolíno, linыvыj. Dar, în
acelaşi grai, în unele cazuri, [l] poate să fie situat undeva între dur şi semipalatal:
l∙íto/líto, l∙ísы/lisы, bíl∙i/bíli, l∙ístы/lístы. Cele două forme pot fi auzite chiar la
acelaşi vorbitor al graiului.
13
Aşa îl numeşte I. Pan’kevyč (1938, p. 131, 169, 392), care consideră că depalatalizarea lui [c’]
din graiurile huţule este o influenţă a limbii române.
14
Doar că, în aceste cazuri, /ž’/, /š’/, /č’/, respectiv /ž∙/, /š∙/, /č∙/ sunt doar variante poziţionale ale
respectivelor sunete.
15
Consoana lichidă [l] are o pronunţie dură în graiurile transcarpatice din Remeţi şi Ruscova, dar,
mai ales, în cele huţule din Izvoarele Sucevei, Moldova-Suliţa, Danila (Pavliuc–Robciuc 1965a, p. 603).
350 Ioan Herbil
11. Vibranta [r] din graiurile cercetate nu are aceeaşi pronunţie putând, chiar şi
în acelaşi grai, să apară, atât dură, cât şi palatalizată.
11.1. Comparativ cu limba literară, în graiurile studiate se păstrează vechiul [r]
palatal ([r’]) atât la sfârşit de cuvânt, mai ales în sufixul -ar, cât şi în interiorul lui,
înaintea consoanelor: kosár’ (lit. kosar) „cosaş”, vozár’ „cărăuş”, učár’ „cioban”,
ber’ (Cr, LT) „podeţ”, zv’ir’ „fiară, animal sălbatic”, ver’ch „vârf”, ter’ch „greuta-
te” , vepér’ (RS)/veypér’ (Cr, LT) „vier”, v’ír’te „credeţi!”, hur’kыj (RS) „amar”,
dver’mы „(cu) uşa”. Păstrarea lui [r’] constituie o trăsătură arhaică a celor trei gra-
iuri. Existenţa lui [r] palatal ([r’]) în respectivele poziţii are o frecvenţă ridicată în
graiurile huţule şi bucovinene (mór’kva „morcov”, čer’v’ak „râmă”, stol’ýr’ „tâm-
plar”, dóktor’ „medic” ,dz(z)ér’kalo „oglindă”) (Žylko 1966, p. 226, 231; Robciuc
1999, p. 69). Însă întâlnim, în cele trei graiuri, şi cuvinte unde [r] este dur: stol’ár
„tâmplar”, mal’ár „zugrav”, bervá (doar în RS) „podeţ”. De asemenea, [r] se pro-
nunţă dur în cuvintele împrumutate (ca, de ex., tыmplár, bazár, badogár).
11.2. Am întâlnit şi cuvinte în care consoana [r] se pronunţă dur atât la sfârşit
de cuvânt, cât şi în interiorul acestuia, atunci când se află înaintea lui [’a] ([ja]), în
timp ce în limba literară există [r’]: korávyej (Cr, LT)/korávыj (RS) (lit. kor’avyj)
„tare; noduros”, burák „sfeclă”, čeypeyrátyj (Cr, LT)/čeperátыj (RS) „crăcănat”,
drášpatyes’a (Cr, LT)/drášpatыsa (RS) „a se căţăra”, ránd’a (doar în Cr şi LT, în
timp ce în RS: r’ánd’a) „haine; cârpe”, ratuŭatye (doar în Cr şi LT, căci în RS: r’a-
tuŭatы) „a scăpa, a izbăvi”. Fenomenul este caracteristic atât majorităţii graiurilor
masivului dialectal nordic (Bevzenko 1980, p. 77), cât şi celor de stepă, unde şi
înaintea vocalelor posterioare ([o], [u]) apare [r] (Pavliuc–Robciuc 1965a, p. 604).
12. Consoana medio-linguală [j] apare, ca şi în limba literară, la început de cu-
vânt şi în interiorul acestuia, între vocale: jáblыko (RS)/jáblyeko (Cr, LT) „măr
(fruct)”, jahóda „boabă, bacă”, znáju „(eu) ştiu”, čitáju „(eu) citesc”, spiváju „(eu)
cânt”.
12.1. Însă, în toate cele trei graiuri, se observă dispariţia lui [j] vechi în desinen-
ţa cazului instrumental singular al substantivelor feminine, al adjectivelor şi pronu-
melor, când este situat între vocale: rukốŭ (lit. rukoju) „(cu) mâna”, žonóŭ (lit. žin-
koju) „(cu) soţia”, holovốŭ (lit. holovoju) „(cu) capul”, mukóŭ „(cu) făina”, chátoŭ
(Cr, LT) „(cu) casa”, chыžoŭ (RS) „(cu) casă”, dušóŭ „(cu) sufletul”, zeymnéŭ „(cu)
pământul”, žóŭtoŭ „(cu) galbenă”, houlubốŭ „(cu) albastră”, malóŭ „(cu) mică”,
velыkôŭ (RS)/veylýkôŭ (Cr, LT) „(cu) mare”, seŭ „(cu) aceasta”, tôŭ „(cu) aceea”,
neŭ „(cu) ea”, mójôŭ (lit. mojeju) „(cu) a mea”, trét’ôŭ „(cu) a treia”.
12.2. Totodată, în cele trei graiuri (ca de altfel, în toate graiurile transcarpatice),
după consoanele labiale [b], [p], [v], [m] nu s-a păstrat vechiul [j] din formele
verbale de persoana I singular şi a III-a plural16, ci s-a dezvoltat, ca şi în limba li-
terară (şi în graiurile de stepă), [l] epentetic: l’úbl’u (lit. l’ubl’u) „(eu) iubesc” –
l’úbl’at (lit. l’ubl’at’) „(ei) iubesc”, kópl’u „(eu) sap” – kópl’at „(ei) sapă”, lóml’u
16
Păstrarea vechiului [j] din respectivele forme verbale este o trăsătură proprie graiurilor huţule şi
bucovinene ale limbii ucrainene (Žylko 1966, p. 95).
„(eu) rup” – lóml’at „(ei) rup”, róbl’u „(eu) muncesc” – róbl’at „(ei) lucrează”,
lóŭl’u „(eu) prind” – lóŭl’at „(ei) prind”, térpl’u „(eu) rabd” – térpl’at „(ei) rabdă”,
l∙ípl’u „(eu) lipesc” – l∙ípl’at „(ei) lipesc”.
12.3. Doar în graiul din Rona de Sus se observă dispariţia, la început de cuvânt,
a vechiului [j]: ižák (lit. jižak) „arici”, idá (lit. jida) „mâncare”, ístы (lit. jisty) „a
mânca”.
13. În graiurile transcarpatice cercetate, consoanele velare [g], [k], [ch] şi larin-
gala (fricativă) [h] se pronunţă în toate poziţiile dur, ca şi în limba literară (face ex-
cepţie, atunci când aceasta se află înaintea lui [i]): gánok (lit. ganok) „gang, prid-
vor”, skátyrka, skátyrt’ „faţă de masă”, chólod „umbră”, hor’áčka/hor’ýčka „fe-
bră”, touhút’ „anul trecut”, g’ips „gips”, tak’í pl. de la pron. „aşa, asemenea”, su-
ch’í „uscaţi”. În graiurile transcarpatice cercetate, velara oclusivă [g] are o răspân-
dire destul de mare, datorită împrumuturilor: gaz, grápa, grípa, gúmi, gúša, gestы-
n’a (RS)/gestýn’a (Cr, LT).
14. Consoanele sonore din cele trei graiuri se desonorizează sau îşi pierd această
calitate în întregime, trecând în perechile surde corespunzătoare, atunci când se află
la sfârşit de silabă şi înaintea consoanelor surde sau la sfârşit de cuvânt17: sólodtko
adv. „dulce, plăcut”, solótkыj (RS), susídt „vecin”, pudtb’ích „(el) s-a apropiat în
fugă”, budt’ „fii!”, hryp (Cr, LT)/hrыp (RS) „ciupercă”, dubp „stejar”, zubp „dinte”,
rybp gen. de la „peşti”, ruhch „corn”, vóchko adv. „umed”, putpértы (RS)/putpértye
(Cr, LT) (lit. pidperty) „a sprijini”, l’úbpka „drăguţă”, bápka „bunicuţă”, opchodы-
tы (RS)/opchodýtye (Cr, LT) (lit. obchodyty) „a înconjura, a ocoli”, morós „ger”,
beréska (RS) dim. de la „mesteacăn”, hryes (doar Cr, LT) „(el) a ros”, blыs’ko
(RS)/blýs’ko (Cr, LT) (lit. blyz’ko) „aproape”, bes prep. „fără”, lыška (RS)/lóška
(Cr, LT) „lingură”.
După cum se poate observa, în graiurile cercetate există tendinţa de asurzire a
consoanelor finale, cât şi a celor din interiorul cuvintelor, însă procesul nu s-a ge-
neralizat.
15. În urma descrierii consonantismului din cele trei graiuri transcarpatice, pot
fi stabilite fonemele consonantice (cu variantele lor), ce au următoarea reprezen-
tare:
17
Fenomenul este propriu şi altor graiuri transcarpatice, celor huţule, bucovinene şi unei părţi a
celor de stepă (Robciuc 1999, p. 69–70).
352 Ioan Herbil
Sistemul fonemelor consonantice al respectivelor graiuri (ca şi în cazul altor

graiuri ucrainene de pe teritoriul României – Pavliuc–Robciuc 1965b, p. 671–676 –
şi al limbii literare) prezintă două corelaţii:
– corelaţia de timbru (dur – moale/velar – palatal)
– corelaţia de sonoritate (sonor – surd).
15.1. La corelaţia de timbru, ca şi în cazul majorităţii graiurilor ucrainene din
România (cu excepţia celor huţule şi bucovinene din Moldova), participă următoa-
rele foneme consonantice:
Astfel, rezultă că graiurile ucrainene din Rona de Sus, Crăciuneşti şi Lunca la

Tisa au 9 perechi de foneme consonantice în seria consoană dură – consoană moa-
le. Fonemele dure /b/, /p/, /v/, /m/, /f/, /ž/, /š/, /č/, /dz/, /g/, /k/, /ch/, /h/ nu au cores-
pondente moi, iar fonemul /j/ nu are corespondent dur.
Opoziţia fonematică dintre consoanele cu timbrul velar şi cele cu timbrul palatal
se realizează în diferite poziţii:
/d/ – /d’/: rádыj (RS)/rádyej (CR, LT) „bucuros” – rád’-ho „sfătuieşte-l!”, vodá
„apă” – vod’ánыj (RS)/vod’ányej (Cr, LT) „de apă, acvatic”;
/t/ – /t’/: ta conj. „şi” – t’a forma scurtă a pron. pers., gen. de la „tu”, tam „acolo” –
t’am „ţine minte!”, úžyetye (doar în CR şi LT) „a supravieţiu” – u žyet’í loc. de la
„viaţă”, tыkatы (doar în RS) „a înfige” – t’ikátы „a fugi”;
/n/ – /n’/: dna gen. de la „fund (de oală)” – dn’a gen. de la „zi”, na prep. „pe” – n’a
forma scurtă a pron. pers., gen. „eu”, nus „nas” – n’is „(el) a dus”, sýna (doar Cr,
LT) gen. sg. de la „fiu” – sýn’a „albastră”;
/z/ – /z’/: zátt’aŭ „(el) a înfipt (toporul)” – z’ t’a gen. de la „ginere”;
/s/ – /s’/: kusátы (RS) „a muşca” – kus’átы gen. de la „toporişca coasei”, usóm
instr. de la „ovăz” – us’óm „tuturor”, sudý (Cr, LT) „judecă!” – s’udý adv.
„încoace”, sudы (RS) „judecă!” – s’udы adv. „încoace”;
/c/ – /c’/: sónce „soare” – sónc’a gen. de la „soare”; cár’a gen. de la „rege” – c’átka
„punctuleţ”, cókatye (Cr, LT) „a ciocăni” – c’ókatye „a înfige (toporul)”;
/dz/ – /dz’/: dzórkaty (Cr, LT) „a zăngăni” – dz’óbaty „a ciuguli”;
/l/ – /l’/: prála „(ea) a spălat rufele la râu” – prál’a „spălătoreasă; storcătoare”, kul
„par” – kul’ gen. de la „gloanţe”, sil gen. de la „sate” – sul’ „sare”;
/r/ – /r’/: rádыtы (RS) „a sfătui” – r’adыtы „a rândui mâncarea”, rad „bucuros” –
r’ad „rând (1. la stână (după brânză); 2. de fân (într-un car))”, prála „(ea) a spălat
rufele la râu”– pr’ála „(ea) a tors (lâna)”;
15.2. În graiurile cercetate (ca şi în majoritatea graiurilor ucrainene din ţara

noastră, cu excepţia celor huţule şi bucovinene din Moldova), la corelaţia de sono-
ritate iau parte următoarele foneme consonantice:
În acest caz, la corelaţia de sonoritate participă, ca şi în limba literară, 11 pe-

rechi consonantice. Nu au corespondente surde fonemele /m/, /n/, /n’/, /l/, /l’/, /r/,
/r’/, /j/. Totodată, fonemele consonantice /v/ şi /f/ nu pot forma opoziţia fonematică
în cadrul corelaţiei de sonoritate, deoarece „[v] este o consoană bilabială, iar [f] –
labio-dentală, ceea ce înseamnă că cele două foneme se deosebesc nu printr-un ele-
ment diferenţial, ci prin două” (Pavliuc–Robciuc 1965a, p. 613).
Realizarea opoziţiei fonematice dintre consoanele sonore şi surde poate fi redată
prin următoarele exemple:
/b/ – /p/: rýba (Cr, LT)/rыba (RS) „peşte” – rýpa/rыpa „râpă”, býtye (Cr, LT)/bыtы
(RS) „a bate” – pýtye/pыtы „a bea”, brátye (Cr, LT) „a lua” – prátye „a spăla rufele la
râu” banuvátы (RS) „a regreta” – panuvátы „a domni”, úbыtы „a scoate prin bătaie
(praful)” (RS) – úpыtы „a bea până la fund”;
/d/ – /t/: dym (Cr, LT)/dыm (RS) „fum” – tym/tыm dat. de la „aceia”, dam „(eu)
voi da” – tam „acolo”, podáty (Cr, LT) „a da, a pune la îndemână (ceva)” – potáty „a
se împotmoli în apă sau în noroi”, idы (RS) „mergi!” – itы „a merge”;
/d’/ – /t’/: d’ílo „treabă” – t’ílo „corp”, d’ítye (Cr, LT)/d’ítы (RS) „copii” – chot’ítye/
chot’ítы „a vrea”, syd’át (RS, Cr, LT) „(ei) stau” – chot’át „(ei) vor”;
/z/ – /s/: zvestы (RS) „a păcăli, a fenta” – svыstы „fluieră!”; v zad’í (RS, Cr, LT)
„în spate” – v sad’í „în grădină”; l’iz (Cr, LT) „(el) urca” – l’is „pădure”;
/z’/ – /s’/: z’at’ „ginere” – s’adt’ „aşază-te!”, vóz’at „(ei) cară” – nós’at „(ei) poartă,
duc”, z’jíla „(ea) a mâncat” – s’íla „(ea) s-a aşezat”, ŭ doróz’i „în (la) drum” – ŭ
volós’i „în părul de pe cap”;
/dz/ – /c/: dzér’kalo (Cr, LT) „oglindă” – cérkatye „a ţâşni, a stropi”, dzvun (RS)
„clopot” – cvыt „floare”;
/dz’/ – /c’/: brýndz’a „brânză” – chlópc’a gen. de la „băiat”, dz’áma „zeamă” – c’át-
ka „punct”, dz’óbatы (RS) „a ciuguli” – c’ókatы „a încresta cu securea”;
/ž/ – /š/: u žúr’i loc. de la „întristare, supărare” – u šúr’i „în şură”, lyežátye (Cr,
LT)/ležátы „a sta culcat” – lyešáty (Cr, LT)/lыšátы (RS) „a lăsa”, mež gen. de la „1.
mejde, 2. graniţe”– meš formă scurtă de viitor, pers. a II-a sg. de la imati „a avea”;
/dž/ – /č/: džérga „cergă”– čýrknutye „1. a fircăli, 2. a da cu băţul de chibrit peste
fosfor”, džúmar’ „jumări” – čúma „ciumă”, džáka (RS) „geacă”– časunыk
„ceasornic”;
/g/ – /k/: gára „gară” – kára „pedeapsă”, gúma „cauciuc” – kúma gen. de la „naş”;
354 Ioan Herbil
/h/ – /ch/: hodýtye (Cr, LT)/hodыtы (RS) „a face pe plac” – chodýtye/chodыtы „a

umbla”, hólodt „foamete” – chólodt „umbră”, hrabp „carpen” – chram „hram”
hódna „(ea) poate” – chóloda gen. de la „umbră”.
15.3. În toate graiurile, cele două corelaţii (de timbru şi de sonoritate) se între-
pătrund, formând paralelisme pentru fonemele ce le compun:
Nu au corespondente moi opoziţiile /g/ – /k/, /h/ – /ch/ care participă la corelaţia
de sonoritate, iar opoziţiile /n/ – /n’/, /r/ – /r’/, /l/ – /l’/, proprii corelaţiei de timbru,
sunt indiferente faţă de caracterul surd – sonor, neputând, astfel, să formeze parale-
lisme cu fonemele proprii corelaţiei de sonoritate.
16. Toate cele trei graiuri, ca, de altfel, toate graiurile ucrainene de pe teritoriul
ţării noastre, se caracterizează printr-o slabă prezenţă a consoanelor lungi. Acestea,
spre deosebire de limba literară (unde au apărut ca urmare a dublării consoanele
situate înaintea vechiului grup -ьje: znann’á < znanъje „cunoaştere” (Sučasna
2001, p. 40), žytt’á < žitъje „viaţă”), s-au format prin îmbinarea a două morfeme
provenite din două sunete identice: výnna (Cr, LT)/vыnna (RS) „vinovată”,
výnnyej (Cr, LT)/vыnnыj (RS) „acrişor”, obbýtye (Cr, LT)/obbыtы (RS) „1. a bate
(ceva), 2. a căptuşi”, uddátye (Cr, LT)/uddátы (RS) „1. a înapoia, 2. a mărita”,
Anna (cf. rom. „Ana”).
17. După cum se poate observa, consonantismul graiurilor transcarpatice din
Rona de Sus, Crăciuneşti şi Lunca la Tisa prezintă caracteristici comune, dar şi par-
ticularităţi ce le deosebesc atât între ele, cât şi de celelalte graiuri ucrainene trans-
carpatice.
17.1. Dintre trăsăturile comune pot fi remarcate: apariţia după consoana labială
[m] a lui [n] epentetic; pronunţia lui [v] ca un [u] nesilabic ([ŭ]) sau ca [v] bilabial
([w]); trecerea consoanei [v] în vocala [u]; prezenţa lui [v] protetic înaintea unor
vocale; apariţia labialei fricative [f] în locul grupurilor [chv], [kv], mai ales, în
împrumuturi; pronunţia dură a dentalei [t] din diferitele desinenţe verbale; trecerea
lui [t], situat înaintea lui [i], în urma unei puternice palatalizări, în [k] (palatalizare
mutativă); consoana africată [c] din sufixul substantivului -ec’ apare depalatalizată
(faţă de [c’] din limba literară); africata [dž] se pronunţă în toate graiurile dur;
păstrarea lui [r’] (fapt ce constituie o trăsătură arhaică a celor trei graiuri, deşi vi-
branta [r] poate apărea atât dură, cât şi moale în toate cele trei graiuri); dispariţia lui
[j] vechi (situat între vocale) în desinenţa cazului instrumental singular al substan-
tivelor feminine, al adjectivelor şi al pronumelor; dispariţia după consoanele labiale
[b], [p], [v], [m] a vechiul [j] din formele verbale de persoana I singular şi a III-a
plural şi apariţia în locul lui, ca şi în limba literară, a lui [l] epentetic; pronunţia
dură în toate poziţiile a consoanelor velare [g], [k], [ch] şi a laringalei fricative [h],
ca şi în limba literară (cu excepţia poziţiei când acestea se află înaintea lui [i]); ma-
nifestarea tendinţei de asurzire a consoanelor finale, cât şi a celor din interiorul
cuvintelor; prezenţă slabă a consoanelor lungi.
17.2. Trăsăturile prin care se deosebesc cele trei graiuri, sau, mai bine spus, gra-
iurile din Crăciuneşti şi Lunca la Tisa (care sunt foarte apropiate) de cel din Rona
de Sus sunt mai reduse, în comparaţie cu cele comune lor: consoana fricativă [s’],
proprie limbii literare, apare dur în graiul din Rona de Sus, în timp ce în graiurile
din Crăciuneşti şi Lunca la Tisa ea se menţine înmuiată; în graiul din Lunca la Tisa,
şi mai puţin în cel din Crăciuneşti, se observă o palatalizare pronunţată a fricativlor
[s] [z] ([s’’], [z’’]); consoana africată [c] din sufixul adjectivelor, -c’k-, apare dură
în graiul din Rona de Sus, în timp ce în graiurile din Crăciuneşti şi Lunca la Tisa,
ca şi în limba literară, se întâlneşte [c’]; consoana lichidă [l] se pronunţă diferit în
cele trei graiuri, atât dur, cât şi înmuiat: în graiurile din Crăciuneşti şi Lunca la
Tisa, înaintea lui [i] apare [l’], iar în graiul din Rona de Sus, în poziţia dată, [l] se
pronunţă dur; consoana [r] se pronunţă dur atât la sfârşit de cuvânt, cât şi în inte-
riorul acestuia, mai ales atunci când se află înaintea lui [’a] vechi, în graiurile din
Crăciuneşti şi Lunca la Tisa, în timp ce în cel din Rona de Sus, ca şi în limba lite-
rară, există [r’]; doar în graiul din Rona de Sus, se observă dispariţia, la început de
cuvânt, a vechiului [j].
18. Comparativ cu limba literară, în toate cele trei graiuri, se poate observa atât
tendinţa de asurzire a consoanelor finale şi a celor din interiorul cuvintelor, cât şi
de durificare a acestora (fenomen mai pregnant în graiul din Rona de Sus).
19. În concluzie, putem afirma că prin cercetarea graiurilor ce aparţin aceleiaşi
grupe dialectale pot fi surprinse fenomene fonetice (gramaticale şi lexicale, deopo-
trivă) care pot completa tabloul caracteristicilor limbii ucrainene vorbite pe terito-
riul României. Relevarea acestor aspecte poate contribui semnificativ la elucidarea
numeroaselor probleme din dialectologia ucraineană nerezolvate încă şi, implicit, a
celor privind istoria limbii ucrainene.

Bevzenko 1980 = S. P. Bevzenko, Ukrajinska dijalektolohija, în Vyšča škola, Kiev, 1980.
Herbil 2006 = Ioan Herbil, Sunetele [ы] şi [i] în graiul ucrainean din Rona de Sus (judeţul Mara-
mureş), în Sanda Misirianţu et alii (eds), Actele simpozionului „Direcţii şi perspective ale sla-
visticii din România”, 15–16 iunie 2006, Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 2006, p. 256–276.
Herbil 2009 = Ioan Herbil, On the Vowels [ы] and [i] in some Ukrainian Subdialects of Maramures,
în StUBB, Philologia, LIV, 2009, nr. 1, p. 65–75.
Horvath 1974 = Dumitru Horvath, Graiul ucrainean din Crăciuneşti şi Tisa (judeţul Maramureş).
Rezumatul tezei de doctorat, Bucureşti, 1974.
Pan’kevyč 1938 = I. Pan’kevyč, Ukrajins’ki hovory pidkarpats’koji Rusy i sumežnych oblastej, I.
Zvučn’a i morfologija, Praga, 1938.
Pavliuc– Robciuc 1965a = Nicolae Pavliuc, Ion Robciuc, Očerk fonologičeskich sistem ukrajinskich
govorov v Rumyniji, în RRL, X, 1965, nr. 6, p. 595–617.
356 Ioan Herbil
Pavliuc–Robciuc 1965b = Nicolae Pavliuc, Ion Robciuc, Cu privire la corelaţiile consonantice în

graiurile ucrainene din R.S.R., în Omagiu lui Alexandru Rosetti la 70 de ani, Editura Academiei
R.P.R., Bucureşti, 1965, p. 671–676.
Pătruţ 1957 = Ioan Pătruţ, Fonetica graiului huţul din Valea Sucevei, Editura Academiei R.P.R.,
Bucureşti, 1957.
Robciuc 1999 = Ion Robciuc, Studii şi articole, Editura Mustang, Bucureşti, 1999.
RRL = „Revue roumaine de linguistique”, Bucureşti, I, 1965 şi urm.
StUBB = „Studia Universitatis Babeş-Bolyai”; Cluj, I, 1956 şi urm.
Suciu 1967, 1968 = Coriolan Suciu, Dicţionar istoric al localităţilor din Transilvania, vol. I–II,
Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1967–1968.
Žylko 1966 = F. T. Žylko, Narysy z dialektolohiji ukrajins’koji movy, în Rad’ans’ka škola, Kiev,
1966.
Sučasna = M. Ja. Pl’ušč (ed.), Sučasna ukrajins’ka literaturna mova, în Vyšča škola, Kiev, 2001.
THE CONSONANTAL SYSTEMS

OF SOME UKRAINIAN SUBDIALECTS OF MARAMUREŞ
(Abstract)
As a result of the monographic research on some Ukrainian subdialects spoken in various places
in Maramures, I have realized that, although these subdialects belong to the same dialectal group, they
show, besides common features, some phonetic, grammatical and lexical characteristics that
individualize them.
The fact that at phonological level one can notice a different pronunciation of some sounds is
well-known and admitted by most dialectologists. Thus, as a result of a research on the consonantal
system of the subdialects of Rona de Sus, Craciunesti and Lunca la Tisa I have taken notice of both
common features (because of these features the mentioned subdialects belong to trans-Carpathian
Ukrainian subdialects, but differ from the other subdialects of the south-western dialect and literary
Ukrainian) and some individual phonetic phenomena (which differentiate them).
The features these subdialects have in common are more numerous than the features that
differentiate them. Here we mention some common features: the emergence of epenthetic [n] after the
bilabial consonant [m]; the pronunciation of [v] as non-syllabic [u] ([ŭ]) or as bilabial [v] ([w]); the
change of the consonant [v] into the vowel [u]; the presence of prothetic [v] before vowels; the
emergence of labial-fricative [f] in the place of [chv], [kv] (especially in borrowings); the hard
pronunciation of dental [t] in various verbal inflexions; the shift of [t] (placed before [i], as the result
of strong palatalization) to [k]; the affricate consonant [c] (in noun suffix -ec’) is de-palatalized (as
compared to [c’] in literary language).
The features that differentiate the three subdialects (or, to be more specific, the subdialects of
Craciunesti and Lunca la Tisa in comparison with the subdialect of Rona de Sus) are less numerous:
the fricative palatal consonants [s’] and [z’], characteristic of literary language, has a hard
pronunciation in the subdialect of Rona de Sus, while in the subdialects of Craciunesti and Lunca la
Tisa it has a soft pronunciation (in the subdialect of Lunca la Tisa one can notice an emphasised
palatalization of the consonants [s’’] and [z’’]; this complete palatalization is no so frequent in the
subdialect of Craciunesti); the affricate consonant [c] (in the adjective suffix, -c’k-) has a hard
pronunciation, especially in the subdialect of Rona de Sus, while in the subdialect of Craciunesti and
Lunca la Tisa, as well as in literary language, one can notice the use of palatal [c’]; the liquid
consonant [l] has different pronunciations in the three subdialects, both hard and soft (in the
subdialect of Craciunesti and Lunca la Tisa palatal [l’] is used before [i], while in the subdialect of
Rona de Sus [l] has a hard pronunciation); the consonant [r] has a hard pronunciation, both at the end
of the word and inside it, when it is placed before [‘a], in the subdialect of Craciunesti and Lunca la
Tisa, while in the subdialect of Rona de Sus, as well as in literary language, one can notice the use of
[r’]; the loss of old [j] at the beginning of words is peculiar to the subdialect of Rona de Sus.
All these may help dialectologists to complete the picture of the features peculiar to Ukrainian
subdialects spoken in Romania.
Cuvinte-cheie: dialectologie, subdialecte ucrainene din România, subdialecte transcarpatice,

subdialecte huţule, subdialectele ucrainene din Rona de Sus, Crăciuneşti, Lunca la Tisa, tră-
sături fonetice, consonantism, corelaţia de timbru, corelaţie de sonoritate.
Keywords: dialectology, Ukrainian subdialects of Romania, trans-Carpathian subdialects,
‘huţul’ subdialects, the Ukrainian subdialects of Rona de Sus, Crăciuneşti, Lunca la Tisa,
phonetic features, consonantism, the timbre correlation, the sonority correlation.
ivanherbil@yahoo.com
LUMINIŢA HOARŢĂ CĂRĂUŞU
ARSENIE BOCA, CĂRAREA ÎMPĂRĂȚIEI.

PARTICULARITĂȚI MORFOSINTACTICE*
A. Particularități morfologice
I. Utilizarea locuțiunilor verbale
O particularitate a textului pe care îl propunem spre analiză constă în frecventa
întrebuințare de către autor a structurilor analitice la nivel morfologic, de tip locu-
țiune verbală (în lucrarea de față, vom face referire, de asemenea, la tipuri de struc-
turi analitice la nivel de flexiune și la un tip de structură analitică la nivel sintac-
tic). Oferim câteva exemple de locuțiuni verbale excerptate din textul Cărării Îm-
părăției (Boca 2006):
„Prin urmare, calea mântuirii e chiar cărarea pe care a mers Dumnezeu Însuși ca om
adevărat, făcându-ni-se pildă întru toate” (p. 14);
„De aceea Dumnezeu îngăduie să vină asupra lor amăgiri puternice, ca să dea cre-
zământ minciunii și să cadă sub osândă toți cei ce n-au crezut adevărul, ci au îndrăgit
nedreptatea” (p. 15);
„Căci până acum nelegiuitul a scornit peste 800 de secte, luntri sau biserici minci-
noase, în care pe mulți îi ia de minte și-i duce cu el” (p. 15);
„Poate că, pentru vreun gând rău asupra vieții sale, el la vreme îți aduce aminte, sub
formă de necuviință, greșeala ce era s-o faci asupră-i” (p. 46);
„În vremea noastră circulă multe cărţi care cuprind comunicări de dincolo. Aceste
comunicări, mai ales cele care se dau pe sine a fi din partea sfinţilor sau chiar ale Mân-
tuitorului însuşi, fără voie ne conduc la comparaţia lor cu Sfintele Evanghelii. La o atare
confruntare se dau de gol” (p. 75);
„Calitatea literară, fondul, înălţimea gândirii, totul dau de gol un fals neruşinat şi ne-
maipomenit de îndrăzneţ, pe care nu cred să-l poată face sufletele celor mutaţi de la noi,
ci numai tatăl minciunii şi hristoşii mincinoşi” (p. 75);
„Și Eu îmi voi aduce aminte de legământul Meu cu părinții lor, și de pământ Îmi voi
aduce aminte” (p. 94);
„Mulţime de oameni însă nici grijă n-au de cuvintele chemării acesteia, oricât le-ar
vedea cu ochii şi ar trece prin ele” (p. 97);
„Asta, până nu-i afli prima spărtură a minţii, de la care apoi toate meşteşugirile vi-
cleanului trebuie să-şi dea arama pe faţă” (p. 184);
„Dacă socotim datoria părinţilor de a-şi supraveghea şi de a-şi preveni copiii, la
vreme, despre aceste noutăţi gingaşe, fireşte că răspunderea căderilor nu rămâne numai
în seama copiilor, sau a lui Dumnezeu, ci părinţii au să dea seama.” (p. 241).
*
Lucrarea de față face parte dintr-un studiu mai amplu, Arsenie Boca, Cărarea Împărăției, Parti-
cularități morfosintactice și retorico-pragmatice (vezi AUI, LX, 2014, p. 61–90).
Arsenie Boca, Cărarea împărăţiei 359
II. Diateza
Am selectat, din cadrul textului cărții, structurile analitice la nivel de la flexiu-
ne, care reprezintă concretizarea, în planul expresiei și în cel al conținutului, a di-
verse valori din cadrul diatezelor:
1. Activă
1.a. valoarea obiectivă (verbe active pronominale obiective):
„[...] astfel, arătându-se nemulțumit, nu primește decât bâta” (p. 19);
„Sufletul însă care se mântuiește este acela care nu mai trăiește pentru sine, ci pentru
Dumnezeu” (p. 24);
„Viața și dragostea lui întreagă este numai Dumnezeu, care-l face să uite de sine, iar
când revine în lumea aceasta, se urăște pe sine” (p. 24);
„Nu ne propovăduim pe noi, ci Dumnezeu Se propovăduieşte prin noi, singurul care
are dreptul să Se propovăduiască pe Sine, fiind în stare să ne mântuiască” (p. 89).
1.b. Valoarea posesivă (verbe active pronominale posesive):
„[...] cei ce și-au adunat și și-au strămutat unite toate puterile făpturii lor de la lume
și vicii spre Dumnezeu, aceștia sunt cei ce au biruit lumea și pe ei înșiși” (p. 24);
„Biserica e datoare să-şi cruţe fiii de ispita căderii între tâlharii cei de duh; de aceea
opreşte lucrul acesta şi-şi previne credincioşii cu sfatul Sfântului Pavel, dat Tesalo-
nicenilor, iscoditori şi ei de taine” (p.76);
„Trebuie să-i prinzi momeala pe care a înghiţit-o şi care, de cele mai adesea, e
căderea la laude, cu care tatăl minciunii şi-a mângâiat pruncul iubirii de sine, pe care l-a
clocit cu atâta osârdie cel amăgit de minte” (p. 184).
2. Reflexivă
2.a. Valoarea impersonală1:
„Căci multe din cele ce ni se întâmplă, ni se întâmplă spre îndrumarea noastră” (p. 19);
„Mai înainte de a se zidi omul şi cele văzute, în lumea nevăzută a îngerilor, s-a în-
tâmplat o nebună noutate: Lucifer şi ceata sa au vrut să fie ei mai presus de Dumnezeu”
(p. 132);
„S-a întâmplat că lucruri clare ca lumina zilei să fie înţelese de oameni cu totul pe
dos” (p. 209);
„Înţelegem, prin urmare, cum se face că s-a întunecat Dumnezeu aşa de tare în ochii
păcătoşilor, încât aceştia ajung de bună credinţă, în răutatea necredinţei care i-a cuprins
şi li se pare că abia acum au ajuns la «adevăr»” (p. 87).
1
În GALR2005 (vol. II, p. 159), se vorbește, în cadrul construcțiilor reflexive, despre valoarea
impersonal-pasivă. Se încadrează în această valoare următoarele exemple excerptate din textul propus
spre analiză: „De aceea se zice că în orice hotărâre avem libertatea voinţei, adică putinţa de-a alege ce
vrem” (p. 177–178); „Se vede că, de la o vreme, nu se mai mulţumea să rămână simplu săpaş de rând,
ci şi-a pus în minte necuviinţa de-a intra în tainele din viaţa buruienilor” (p. 214).
360 Luminiţa Hoarţă Cărăuşu
2.b. Valoarea dinamică:

„Preoția Bisericii urmărește ca nici unul din fiii Tatălui să nu se învrăjbească în sine
însuși, sau să se rupă din obște și din dragostea lui Hristos” (p. 17);
„Bunătatea ta îi arde, și se trudesc să te scoată de vină cu tot felul de ponoase” (p. 18);
„[...] iar dacă scapă de aceste bucurii mincinoase, dăruindu-le Dumnezeu în schimb
adevărate bucurii duhovnicești, cad în primejdie de a se îndrăgosti așa de tare de propriul
lor suflet, pentru faptul că se face curat, încât sufletele lor se sting și se pierd” (p. 24).
3. Pasivă
Diateza pasivă are, în textul analizat, două forme:
3.1. Pasivul reflexiv, formă a diatezei pasive în cadrul căreia complementul de
agent nu este, de obicei, exprimat:
„Cu tot dinadinsul se atrage luarea aminte ca toată lupta aceasta să nu se ducă fără
îndrumarea unui duhovnic iscusit” (p. 22).
3.2. Pasivul format din verbul auxiliar a fi + participiul verbului de conju-
gat2, formă însoțită sau nu de complementul de agent:
„Unii s-au învrednicit încă de aici să petreacă nevăzut cu sfinții, să fie cercetați de
Maica Domnului și de Puteri cerești și chiar pe Domnul să-l vadă” (p. 18);
„Iată prima ispitire prin plăcere: diavolul L-a creat om, văzându-L pe El mărturisit la
Botez de Tatăl și primind, ca om, pe Duhul înrudit, din ceruri, și mergând în pustie ca să
fie ispitit de el” (p. 28);
„Iar pentru că a luat femeia altuia, și femeia sa va fi luată de alții dinaintea ochilor
săi” (p. 41);
„Aci vorbim numai despre necazurile vieţii de pe urma păcatelor şi care, prin usturi-
mea lor, au darul să fie crezute de cel ce trece prin ele” (p. 89);
„Dumnezeu îi prevenise pe mai marii templului prin vedenia lui Zaharia proorocul,
ca să ia aminte, că și ei vor fi ispitiți” (p. 31);
„În această luptă încă suntem scutiți prin rânduiala dumnezeiască de a-l vedea în
toată fioroasa lui prezență” (p. 33);
„Ea a fost creată pentru ca să se bucure de bunătatea dumnezeiască” (p. 131).
III. Infinitivul
Infinitivul are o frecvență relativ mare, în textul analizat, Arsenie Boca utilizând
timpul prezent al modului infinitiv, în numeroasele definiții pe care le propune și în
variate teoretizări:
2
În GALR (2005, vol. II, p. 137), se vorbește și despre un așa-zis pasiv lexical (numit și pasiv cu
marcă zero), care „are în vedere formele verbului, toate provenind de la verbele tranzitive, caracteri-
zate prin includerea trăsăturii [+ Pasiv] ca trăsătură semantică inerentă, fără nicio marcă pasivă exte-
rioară”. Am identificat în Boca 2006 următoarele asemenea tipuri: „Blestemat de ei, se purta cu înde-
lungă răbdare” (p. 31); „Fiinţa ei, dată în toate lucrurile care o alcătuiesc, de la primul mineral până la
înger, e o fiinţă împărtăşită” (p. 131).
„Gândul acesta iată cum îl exprimă Sf. Maxim Mărturisitorul, definind virtutea
răbdării: «A sta neclintit în împrejurări aspre și a răbda relele; a aștepta sfârșitul ispitirii
și a nu da drumul iuțimii la întâmplare; a nu vorbi neînțelept, nici a gândi ceva din cele
ce nu se cuvin unui închinător al lui Dumnezeu»” (p. 19);
„A nu admite existența personală a îngerilor căzuți și a nu recunoaște influența lor
asupra vieții sufletului, asupra minții cu deosebire, dovedește fie un raționalism sec și
trufaș, fie o ignoranță a suficienței de sine. A admite răul ca pe un principiu paralel bi-
nelui înseamnă că ne cufundăm în adâncuri neguroase de istorie, când n-aveam o reve-
lație precisă și deplină a realităților spirituale” (p. 25);
„A nu avea gânduri e tot aşa de cu neputinţă, ca şi a crede că poţi opri vântul, dar, cu
orânduire dumnezeiască, vin şi vremuri fără furtună” (p. 200);
„A ajunge la o explicaţie, în cazul nostru, e tot una cu o cufundare în infinitul mic
viu, precum în materia moartă, avem infinitul mic, electronul, care nu mai e materie, ci
energie” (p. 219);
„A nu şti şi a recunoaşte aceasta nu e totdeauna o vinovăţie – uneori e chiar virtute;
însă a şti puţin şi a face gâlceavă că ştii totul asta e descalificare şi ruşine, şi totdeauna o
vinovăţie” (p. 233);
„A nu lucra cu valorile, în sensul în care le-a rostuit Dumnezeu, înseamnă a ieşi din
ierarhie şi a face anarhie” (p. 279–280);
„A-l găsi în tine pe Hristos, Cel cu Cruce, temelia ta dumnezeiască, şi a clădi pe ea
viaţa ta, a dezvolta viaţa lui Hristos în viaţa ta, asta e învierea ta din morţi, înainte de
învierea cea de obşte” (p. 327).
IV. Viitorul
În urma analizei întreprinse, am observat că sunt utilizate, în textul propus spre
analiză, mai multe forme de viitor:
1. Forma cu verbul auxiliar a vrea la prezent urmat de infinitivul prezent al
verbului de conjugat:
„[...] iar dacă nu ne împăcăm cu pârâşul acesta, câtă vreme suntem cu el pe cale,
drumeţi prin viaţa aceasta, avem cuvântul lui Dumnezeu că El va asculta pâra şi-i va da
dreptate şi ne va băga în chinurile iadului” (p. 87).
2. Forma cu verbul auxiliar a avea la prezent urmat de infinitivul prezent al

verbului de conjugat3:
„Și fiindcă avem de a trece peste șerpi și peste scorpii și peste toată puterea
vrăjmașă, iar noi nu suntem decât numai oameni, Iisus Cel cu cruce ne ajută, dăruindu-
ne din persoana și viața Sa cele trebuitoare, dar mai presus de firea noastră.” (p. 27);
„Noi muritorii însă n-avem de a începe lupta de la arătarea fățișă și personală a
protivnicului;” (p. 32);
„Prin darul libertăţii voinţei avem a sui de la chip la asemănare” (p. 178);
3
C. Frâncu consideră că există un viitor cu structura am a cânta, care are „o pronunțată valoare
modală, exprimând probabilitatea sau posibilitatea” (Frâncu 2009, p. 117).
„Revelaţia n-are a ţine pas cu vremea; nu e cazul adaptării Bisericii la spiritul

timpului întrucât toate ştiinţele trebuie să ajungă la ce a revelat Dumnezeu” (p. 210);
„Darul libertăţii voinţei ni l-a dat Dumnezeu, ca pe o mare cinste, şi prin el avem a
spori până la măsuri dumnezeieşti” (p. 178).
3. Forma cu verbul auxiliar a avea la prezent urmat de conjunctivul prezent al

verbului de conjugat4:
„Proorocul, sau văzătorul înainte al celor ce au să vie de la Dumnezeu, i-a făcut înțe-
leasă legea care atârnă peste fărădelege” (p. 40).
4. Forma cu verbul auxiliar a avea la imperfect urmat de conjunctivul prezent

al verbului de conjugat5:
„David era o icoană de mai înainte a lui Iisus, ce avea să vie (p. 52);
„Iar pe biata minte, de unde – după fire – avea să fie oglindirea sau răsfrângerea lui
Dumnezeu, tronul lui Dumnezeu în om, locul Său cel sfânt, fie că o întunecă afumând-o
cu mândria, fie că o aprinde să stea împotriva adevărului, sau într-alte chipuri o sfărâmă
şi pune într-însa urâciunea pustiirii sau idolul (ideea fixă a) păcatului” (p. 136);
„Mintea, fiind o putere arzătoare, ca una ce avea să sălăşluiască într-însa pe
Dumnezeu, care încă este foc arzător, acum născoceşte şi aprinde plăcerile trupului, ea
însăşi fiind reţinută astfel în legătură pătimaşă cu simţurile!” (p. 213);
„Îmbinarea caracterelor roşu şi alb avea să se cheme conjuncţie; iar desfacerea ele-
mentelor în generaţiile următoare avea să se cheme disjuncţie” (p. 215).
5. Forma cu verbul auxiliar a vrea urmat de conjunctivul prezent al verbului

de conjugat6:
„Atunci a ieşit Lot şi a grăit cu ginerii săi şi le-a zis: «Sculaţi-vă şi ieşiţi din locul
acesta, că va să piardă Domnul cetatea». Ginerilor însă li s-a părut că Lot glumeşte”
(p. 120);
4
C. Frâncu este de părere că acest tip de viitor este rezultat din „forma de tipul am a cânta, prin
înlocuirea infinitivului prin conjunctiv” (ibidem, p.115).
5
În GALR 2005 (vol. I, p. 441) se vorbește despre „o construcție perifrastică alcătuită din verbul
a avea (cu paradigmă completă de imperfect) și conjunctivul prezent al verbului care redă procesul
comunicat: aveam să vin, aveai să vii, avea să vină, aveam să venim, aveați să veniți, aveau să vină.
Această construcție exprimă posterioritatea (ca și viitorul), având însă o distribuție limitată – apare
doar în context cu verbe cu timpul de referință «trecut», de aceea este denumită și viitorul în trecut”.
Primesc valoare de viitor, în textul analizat, și unele structuri analitice la nivel sintactic (predicat com-
plex), alcătuite din verbul semiauxiliar de modalitate a avea la perfect compus/viitor I urmat de ver-
bul principal la conjunctiv prezent: „Cel ce socotește așadar că pentru una din acestea i-a venit încer-
carea, nu se răzvrătește când e lovit – mai ales dacă e conștient de păcatul său – nici nu învinovățește
pe acela prin care i-a venit încercarea, căci fie prin acela fie prin altul, el a avut să bea paharul judecă-
ților dumnezeiești” (Boca 2006, p. 19); „Lăsându-i Dumnezeu în voile lor, iată pe bătrânii poporului,
ei, cei datori cu cunoștința, înscriindu-se la o datorie grea, pe care vor avea să o ispășească împreună:
și rege, și popor” (ibidem, p. 57).
6
Referitor la construcția a vrea + conjunctivul prezent, C. Frâncu afirmă că aceasta este frecventă
în textele dintre 1521 și 1640 și că „primește și valoare de viitor” (Frâncu 2009, p. 117).
„Satana nu e definitiv biruit pe pământ; abia în împărăţia ce va să vie oamenii nu se

mai însoară şi nu se mai mărită” (p. 156).
6. Forma alcătuită din viitorul I al verbului auxiliar a fi urmat de participiul

verbului de conjugat (viitorul anterior)7:
„De aceea au şi zis Părinţii, mângâindu-i pe oameni: «Că păcătos ca un drac de-ai fi,
nu deznădăjdui de puterea lui Dumnezeu», fiindcă oricine, care în primejdie de moarte
fiind va chema numele lui Dumnezeu, îşi va mântui sufletul, căci în ce-1 va fi aflat
moartea în aceea va fi în veci” (p. 102).
V. Postpunerea auxiliarului și a cliticului8

Postpunerea auxiliarului și a cliticului se întâlnesc şi în textul lui Arsenie Boca,
şi, cel mai frecvent, așa cum este firesc, în fragmentele din Sfânta Scriptură, prelu-
ate spre ilustrarea ideilor9:
1. În fragmentele din Sfânta Scriptură:

„Înțelepți-te-voi și-ți voi arăta calea pe care trebuie să mergi; sfătuitorul tău voi fi și
ochiul meu va fi asupra ta” (p. 49);
„Căutat-am pe Domnul și m-a auzit și din toate necazurile m-a izbăvit” (p. 50);
„Ridicându-Şi Iisus ochii spre cer a grăit: Părinte, sosit-a ceasul! Preamăreşte pe
Fiul Tău, ca şi Fiul să Te preamărească” (p. 83);
„Căuta-voi spre voi şi vă voi binecuvânta; roditori vă voi face, vă voi înmulţi şi voi
fi statornic în legământul Meu cu voi” (p. 91);
„Îndrepta-Mi-voi faţa Mea asupra voastră şi veţi cădea înaintea vrăjmaşilor voştri; ei
vor domni peste voi şi veţi fugi, când nimeni nu vă va prigoni” (p. 91);
7
Am întâlnit, în textul analizat, și forma de prezumtiv perfect, omonimă cu cea a viitorului
anterior: „Cuvântul acesta rămâne adevărat chiar dacă Dumnezeu ar fi făcut numai prima celulă vie şi
în ea ar fi comprimat toate posibilităţile ulterioare de dezvoltare, până la formele prezente şi viitoare,
încă nebănuite de noi. Dacă va fi fost creaţia aşa, Dumnezeu e cu atât mai mare” (p. 235–236).
8
Referitor la postpunerea cliticelor pronominale și a auxiliarului (în limba română veche),
Gabriela Pană Dindelegan (2003, p. 139) își exprimă opinia potrivit căreia „în limba veche, construc-
ții de tipul: făcut-am, spusu-ți-l-am, închinare-aș, pedepsi-l-voi, cu cliticul postpus/cu cliticele prono-
minale postpuse și cu auxiliarul postpus sunt curente”. Se afirmă, în literatura de specialitate, de ase-
menea, că „în latină și în primele faze ale limbilor romanice se obișnuia a pune întâi cuvântul accen-
tuat și apoi pe cel neaccentuat (o conjuncție, adverb sau un pronume aton)” (Frâncu 1982, p. 83).
După cum a arătat W. Meyer-Lübke (apud Frâncu 1982, p. 83), „pronumele personale atone erau în-
totdeauna enclitice în latină și în alte limbi indoeuropene, situație păstrată de limbile romanice în faza
lor primitivă”; se menționează, de asemenea, că „în româna veche din secolul al XVI-lea encliza pro-
numelor atone era foarte frecventă atât în textele bisericești, cât și în documentele particulare”
(Frâncu 1982, p. 83). Referindu-se la formele de perfect compus cu auxiliarul postpus din limba ro-
mână veche (1521–1640), C. Frâncu este de părere că „auxiliarul perfectului compus era postpus par-
ticipiului la început de frază sau de propoziție, căci regula topicii vechi românești și romanice nu ad-
mitea începerea unei structuri sintactice cu un element neaccentuat” (Frâncu 2009, p. 113).
9
Citatele din Sfânta Scriptură au fost preluate de către Arsenie Boca din ediția 1936 a Sfintei
Scripturi și din ediția 1939, tradusă de Vasile Radu și Gala Galaction (Boca 2006, p. 345).
„Trimisu-le-ai Duhul Tău cel bun, ca să-i înţelepţească, n-ai lipsit gura lor de mana
Ta, şi setea le-ai stâmpărat-o cu apă” (p. 95);
„Părutu-s-a în ochii celor nepricepuţi că drepţii sunt morţi cu desăvârşire şi ieşirea
lor din lume e o mare pedeapsă” (p. 111).
2. În fragmente din textul lui Arsenie Boca:

„În vremea aceea Samuil trimis a fost de Domnul către Saul să-i spună […]” (p. 58);
„Atunci vedea-vor pe Cel ce L-au răstignit, venind pe nori, cu putere şi cu mărire
multă” (p. 126).
VI. Ocurența formelor iotacizate10:

„Luăm ca gând de ajutor în darea răspunsului voinţa lui Dumnezeu, care urmăreşte
ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vie” (p. 110);
„Cum să poată veni, ei care ştiu totul, ei care stăpânesc peste oameni, să vie în
genunchi înaintea unui simplu preot şi să-şi înşire toate fărădelegile şi necazurile lor?!”
(p. 114);
„Iar al treilea e botezul sângelui, care, dacă se întâmplă să vie necăutat de noi, de
asemenea ne spală toate păcatele, mai ales dacă ne-a venit din hotărâta mărturisire a lui
Dumnezeu, Cel în Treime închinat, şi a Sfintei Sale Biserici” (p. 115);
„Ceilalţi însă vor sta să-şi dea sufletul de groază şi de aşteptarea celor pornite să vie
peste lume, căci Tăriile Cerului vor fi zguduite” (p. 126).
VII. Utilizarea frecventă a pronumelui de întărire și a adjectivului pronominal

de întărire:
De remarcat, în țesătura textului analizat, cele două modalități de întrebuințare a
segmentului lingvistic de întărire, și anume, cea pronominală și cea adjectivală11:
„E Sfânta Liturghie, sau Jertfa cea de-a pururi, despre care a grăit Domnul prin
Daniil şi apoi Însuşi ne-a învăţat” (p. 123);
„Atunci, în zilele acelea înfricoşate, pe pământ şi în tot trupul, Însuşi Dumnezeu-
Cuvântul vine să-i cheme pe oameni, pentru cea din urmă oară, însă nu la pocăinţă, ci la
judecată” (p. 126);
„Adică şi raţiunea noastră primeşte o deschidere de orizont la nivelul cu care
Dumnezeu însuşi vede finalitatea creaţiei Sale” (p. 147).
10
C. Frâncu (2009, p. 94) consemnează utilizarea formei să vie, alături cea a formei să vinie
(formă iotacizată cu ń păstrat), concluzionând că „formele refăcute cu n apar alături de cele iotacizate,
formele iotacizate fiind mai frecvente”.
11
D. Irimia (1997, p. 111) nu este de acord cu susținerea existenței unor corespondente adjecti-
vale ale pronumelor de întărire, deoarece „specificul lor semantic nu rezultă din caracterizarea unui
obiect”, ci din „identificarea acestuia cu sine însuși”. Ca atare, lingvistul amintit consideră adjectivele
pronominale de întărire „pronume cu întrebuințare adjectivală”.
B. Particularități sintactice
Sintaxa propoziției
I. Predicatul complex
În cadrul structurilor analitice, la nivel sintactic, care se constituie în diverse ti-
puri de predicat complex, am identificat, în textul analizat, „predicate complexe cu
operator copulativ”, „predicate complexe cu operator aspectual” și „predicate com-
plexe cu operator modal” (GALR 2005, vol. II, p. 255).
1. Predicat complex cu operator copulativ:

„Aceștia, sau lumea, îți iartă orice ticăloșie ai face, oricât ai îndărăpta cu sufletul, dar
nu te iartă nicidecum să le-o iei un pas înainte și să te faci mai bun” (p. 18);
„Prin urmare, nicidecum să nu uităm că ostași ai lui Dumnezeu suntem” (p. 20);
„E lucru știut că sistemul nostru nervos, răvășit de atâtea vicii săvârșite de noi sau de
un șir întreg de părinți înaintași, nu suportă impresii prea tari, ca peste toate acestea să
rămână sănătos” (p. 32);
„Oamenii aceștia, care boleau de răi ce erau și care nu pricepeau nimic din dumne-
zeirea Mântuitorului, reprezintă acea coaliție a veninului sufletesc contra Mântui-
torului” (p. 53);
„De-acu, după oarecare şcoală a rătăcirii, când încrederea îi va fi câştigată desăvârşit
şi-i va fi întărită, prin potriviri de semne prevestite ajunge încrezut în sine şi în hristosul
lui, încât şi moarte de om e în stare să facă, întemeindu-se pe Scriptură” (p. 184).
2. Predicat complex cu operator aspectual

Predicatul complex care include verbele semiauxiliare de aspect are, în textul
Cărării împărăției, următoarea structură: verbele semiauxiliare de aspect a sta, a
începe la prezent sau perfect simplu indicativ + verbul ce reprezintă „suportul se-
mantic” (GALR 2005, vol. II, p. 235) la modul conjunctiv, timpul prezent:
„Înțelegem de aici, că atâta vreme cât ținem păcatele nemărturisite, ascunse cu voia,
atâta vreme atârnă pedeapsa lor asupra noastră, ca o sabie care stă să cadă peste viață
noastră” (p. 42);
„În casa regelui, între ceilalți fii ai săi, încep să vie ispite peste ispite” (p. 43);
„Odată şi odată începe să strige la noi, pârându-ne înaintea lui Dumnezeu şi înaintea
noastră de toate fărădelegile făcute” (p. 87);
„Dumnezeu ne caută, ne cheamă, ne strigă, dar dacă nu vrem să înţelegem, începe să
ne urmărească cu primejdii şi năpaste” (p. 102);
„Astfel, pe când regele trecea plângând, un om oarecare, ca din senin, începu să
arunce cu pietre după el și după tot poporul [...]” (p. 44).
3. Predicat complex cu operator modal

Am identificat, în textul propus spre analiză, predicate complexe alcătuite din
semiauxiliarele de modalitate a putea și a trebui. Verbul semiauxiliar de modalitate
a putea intră în distribuție, în cadrul predicatului complex, cu verbul ce reprezintă
„suportul semantic” la modul infinitiv, timpul prezent, diateza activă:
„[...] căci altfel nu putem muri nouă înșine ca să viem lui Dumnezeu” (p. 23);
„Bucuria neînfrânată, chiar cea pentru daruri cu adevărat duhovnicești, te poate face
să uiți că încă n-ai ieșit cu totul din împărăția ispitelor” (p. 24);
„Nu putem rămâne decât uimiți de dragostea pentru înțelepciunea și iubirea lui
Dumnezeu, personificate în Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul” (p. 35);
„Ca mărturii netrebnice îi știm dragostea cu care ne iubește El, dar nimic de pe
pământ n-o poate spune” (p. 35);
„Unul ca acesta trăiește ca un dezlegat de viață și nici o urgie a vremii nu-i poate
face nimic, decât a-l desăvârși, lămurindu-l ca aurul” (p. 35);
„Pe cale mântuirii nimeni nu poate merge singur de nu se va lăsa condus de mâna
nevăzută a Mântuitorului, prin preoții Bisericii, slujitorii Săi văzuți” (p. 39);
„Înaintea lui Dumnezeu poate greși chiar și un popor întreg” (p. 56);
„Nu, asta mândria n-o poate face, să vie de bună voie la smerenie” (p. 114);
„Însă, cine nu păşeşte la ea, nu poate trece mai departe spre culmile desăvârşirii”
(p. 163).
Am identificat, în țesătura textului analizat, predicate complexe alcătuite din
verbul semiauxiliar de modalitate a putea + verbul ce reprezintă „suportul seman-
tic” la diateza pasivă, cu verbul auxiliar a fi la modul infinitiv, timpul prezent:
„Glasul conştiinţei însă, fiind şi capătul lui Dumnezeu din fiii Săi, prin firea sa, nu
va putea fi înăbuşit mereu, toată vremea vieţii noastre pământeşti” (p. 87);
„Această modificare a funcţiei instinctelor, când nu e păstrată în starea lor originară,
poate fi făcută în două sensuri opuse: înspre dereglarea lor, când devin patimi, şi, în
sens opus, înspre convertirea sau sublimarea lor, prin virtute, prin luptă metodică, prin
nevoinţă” (p. 151).
În Cărarea împărăției, am identificat și predicate complexe construite cu aju-
torul semiauxiliarului de modalitate a trebui + verbul ce reprezintă „suportul se-
mantic” la participiu pasiv12:
„Aceste porunci, care rezumă Scriptura, trebuie păzite împotriva cuiva, care vrea să
le surpe, trebuie apărate, trebuie trăite în ciuda firii și a unui potrivnic, altfel nu ne
mântuim.” (p. 27);
„Trebuie trecute vămile, rușinând încă de aici, de pe pământ, pe vameșii văzduhului,
ca la mutarea noastră dincolo, cunoscând ei focul dumnezeiesc ce a ars lucrurile lor din
12
D. Irimia (1997, p. 372) numește tipul de predicat alcătuit din semiauxiliarul de modalitate a
trebui + un participiu pasiv „predicat dezvoltat”.
noi, să nu ne poată opri cu vreo datorie neplătită din vremea de acum, vreme rânduită
încercărilor” (p. 54);
„Aci se stabileşte, se reflectă, uneori cu iuţeală de clipă, ce trebuie făcut” (p. 153);
„Prin urmare, ostaş al lui Hristos, lupta trebuie dată grabnic şi după lege” (p. 174).
II. Elipsa verbului predicat13

Reducând redundanța textului, Arsenie Boca omite să exprime verbul a fi:
„Înșelăciunea e și mai vădită, întrucât oricare din hristoșii mincinoși, luat în parte,
nu e fiul Tatălui; dovadă că nu-și lasă ucenicii să zică «Tatăl nostru», deși scrie: «Așa să
vă rugați»” (p. 15);
„Apoi, oricare dintre hristoșii mincinoși, luat în parte, nu e fiul Sfintei Fecioare,
dovadă că-și învață ucenicii să zică rău de Maica Domnului” (p. 16);
„Rar să găseşti un om care să dea sens religios morţii, adică s-o aştepte cu bucurie
ca pe-o izbăvire sigură din împărăţia păcatului” (p. 101).
III. Atributul substantival construit cu prepoziția-morfem a genitivului a

Am identificat, în textul analizat, substantive comune precedate de prepoziția a,
marcă a cazului genitiv prepozițional. Substantivele precedate de prepoziția-mor-
fem a intră în distribuție cu numerale cu valoare adjectivală sau cu adjective ce ex-
primă cuantificarea:
„Iar precum că de pe pământ se suie pricina păcatelor strigătoare la cer şi că din cer
coboară răspunsul, avem mărturia îngerilor, trimişi la Lot în Sodoma, în chipul a doi
oameni, căci sodomia locuitorilor striga la cer şi chinuia sufletul dreptului” (p. 119);
„Biserica lui Hristos e sobornicească, adică stă pe temelia celor șapte soboare a toată
lumea și, prin furtunile istoriei, e cârmuită nevăzut de Mântuitorul Însuși” (p. 16).
IV. Complementului direct simplu și dublu exprimat

În textul Cărării împărăției, alternează complementul direct simplu exprimat
(fără dublarea sa cu formele atone ale pronumelui personal) cu cel dublu exprimat:
„Nu după Scripturi au răstignit ei pe Dumnezeu?” (p. 16);
„Nebunul însă roagă pe Dumnezeu să-l miluiască” (p. 19);
„E bine de observat că Iisus Hristos, întrupat în om adevărat, a biruit pe diavolul ca
om, iar nu ca Dumnezeu” (p. 28);
„Unii s-au învrednicit încă de aici să petreacă nevăzut cu sfinții, să fie cercetați de
Maica Domnului și de Puteri cerești și chiar pe Domnul să-l vadă” (p. 18).
13
Elipsa a fost definită în literatura de specialitate ca fiind „omiterea unor elemente necesare, din
punct de vedere gramatical sau lexical, pe care vorbitorii le au în minte, fără să fi fost exprimate mai
înainte” (Stati 1967, p. 188).
V. Circumstanțialul de excepție construit cu locuțiunile prepoziționale fără

numai și afară de
Cele mai frecvente mărci cu care este construit circumstanțialul de excepție, în
textul pe care-l analizăm, sunt locuțiunile prepoziționale fără numai și afară de:
„Ascultarea aceasta stinge personalitatea de pe planul lumii şi, dacă e ceva de capul
ascultătorului, toată înzestrarea lui se preschimbă în sfinţenie, pe care, de multe ori, se
poate întâmpla să n-o ştie nimeni fără numai Dumnezeu” (p. 199);
„După cuvântul Sfinţilor: toată strădania diavolului aceasta era şi este ca să desfacă
dragostea sufletului nostru de Dumnezeu şi s-o lege de orice altceva, afară de
Dumnezeu” (p. 135).
VI. Circumstanțialul de relație construit cu locuțiunea prepozițională cât despre

O caracteristică a textului Cărării Împărăției este utilizarea locuțiunii prepoziți-
onale cât despre, marcă a circumstanțialului de relație:
„Cât despre patimi, singura lor avuţie, prin nevoinţă cea de bunăvoie, au risipit-o, au
ajuns săraci şi s-au făcut ca un crin în pustie” (p. 201);
„Mult necaz s-a întâmplat între oameni de pe urma neînţelegerii în cuvinte. Nu toţi
înţeleg prin acelaşi cuvânt, acelaşi lucru. Cât despre gânduri, neînţelegerea e şi mai
mare” (p. 209).
VII. Predicativul suplimentar:

Funcția sintactică numită de către GALR 2005 (vol. II, p. 295) „predicativ su-
plimentar” este exprimată, la nivelul propoziției, în textul analizat, prin verbe la
modul gerunziu și prin adjective propriu-zise:
„El umblă nevăzut de oamenii cu ochi de lut, căutând mereu pe frații Săi, pândind și
alergând după fiecare ins” (p. 35);
„Tălmăcesc greşit, strâmbă adevărul şi se propovăduiesc din Scripturi, mai mult pe
ei înşişi decât pe Dumnezeu, mergând grăbit spre cea mai de pe urmă sfărâmare şi sărire
a minţii” (p. 190);
„Ei umblă răcnind şi caută pe cineva să-i vadă şi să-i asculte” (p. 196);
„Neascultători, oamenii tari de cap şi betegi la minte de fumul mândriei, nu au parte
de darurile sfatului” (p. 66);
„Având aceştia iubire fără minte pe care vor să o cinstească cu daruri mai presus de
fire, Dumnezeu îngăduie duhului rău să-i amăgească desăvârşit ca pe unii ce îndrăznesc
să se apropie de Dumnezeu, necuraţi la inimă. (p. 183).
Sintaxa Frazei
VIII. Propoziția subiectivă
În textul la care facem referire, propoziția subiectivă apare cu frecvență mare,
fiind introdusă fie prin pronume relativ simplu, fie prin pronume relativ compus:
1. Propoziția subiectivă introdusă prin pronume relativ simplu:

„Cine are darul dragostei, al răbdării și al gândului smerit, în vremea de luptă –
dacă luptă după lege, iar legea este dragostea – poate vedea lucruri minunate, întoarceri
neașteptate la Dumnezeu” (p. 20);
„Cine ține la viața lui o va pierde; iar cine-și pierde viața lui pentru Mine, va
găsi-o” (p. 23);
„De aceea zic, cine vrea să vadă pe Domnul în veacul fără de sfârșit, după înviere,
trebuie să meargă cu El toată calea, iar nu numai până la un loc, sau numai până la o
vreme” (p. 27).
2. Propoziția subiectivă introdusă prin pronume relativ compus14:

„Cel ce socotește așadar că pentru una din acestea i-a venit încercarea, nu se
răzvrătește când e lovit” (p. 19);
„Cei ce biruie lumea nu sunt nicidecum o adunare de neputincioși, o turmă de inactivi,
oricât s-ar părea răbdarea răului o slăbiciune a binelui, ci ei sunt ostașii Împăratului care,
prin răbdarea Crucii, a biruit nu numai lumea, ci și toată stăpânirea morții” (p. 21);
„Cei ce, prin darul lui Dumnezeu, se izbăvesc și de legăturile dinăuntru ale iubirii
de sine, se poartă și se mărturisesc pe ei înșiși străini și călători aici pe pământ” (p. 23).
3. Propoziția subiectivă introdusă prin pronume relativ compus, cu subiect re-

luat în propoziția care include verbul regent
Observăm că, în paginile Cărării Împărăției, pot fi identificate propoziții su-
biective introduse prin pronume relative compuse. Aceste propoziții subiective au
corespondent, în propoziția principală ce conține verbul regent, un pronume de-
monstrativ anaforic coreferent, cu funcția de subiect (subiect reluat, deci dublat)15:
„Cel ce nu primește întâmplările care îl depărtează de patimi, acela fuge de ceea ce
nu trebuie să fugă” (p. 102);
„Prin urmare, în vremea năvălirii patimilor, cel ce-şi închide vitejeşte simţurile şi
leapădă cu totul mişcările naturale ale minţii îndreptate spre cercetarea celor din
afară, acela a astupat asemenea lui Ezechia izvoarele de apă care sunt în afara cetăţii şi
a oprit râul care trecea prin mijlocul cetăţii” (p. 171);
„Cei ce nu urmăresc în viaţa aceasta nimic mai mult decât să fie fericiţi în lume şi
tihniţi în trup, aceştia n-au război cu diavolul: pe aceştia îi are fără de război” (p. 173);
14
Pronumele relative compuse cel ce și cei ce sunt folosite, în text, cu valoare generală, fiind
echivalente cu pronumele relativ simplu cine. Între pronumele relative care introduc propoziții subiec-
tive, în limba veche, C. Frâncu amintește și pronumele relativ compus cela ce (Frâncu 2009, p. 206).
15
Abordând problema subiectului dublat (dublu exprimat), GALR 2005 (vol. II, p. 334) ia în
discuție și tiparul care „cuprinde o sursă referențială, reluată, la distanță, după intercalarea uneia sau a
mai multor propoziții, de un pronume demonstrativ anaforic (acela)”. C. Frâncu (2009, p. 206) subli-
niază faptul că „o caracteristică a subiectivelor introduse prin pronumele relative este aceea că ele
sunt reluate în regentă prin pronume personale sau demonstrative”. Preluând termenul din literatura
românească de specialitate, C. Frâncu consideră că este potrivit să numim acest tip de propoziții
„subiective apozitive”.
„Cei ce-şi întorc mânia şi pofta de la cele de aici, unde altfel ar fi zăcătorit în contra
firii, aceia scapă de bărbatul sau de femeia dintr-înşii şi vin la starea unui suflet de
fecioară” (p. 201).
IX. Propoziția secundară subordonată circumstanțială cauzală

Cu o frecvență mare se întâlneşte în text propoziția secundară subordonată
circumstanțială de cauză introdusă prin jonctivul subordonator căci. Printre mărcile
ce introduc propoziția secundară subordonată circumstanțială cauzală, în textul
analizat, amintim conjuncțiile subordonatoare căci, întrucât și fiindcă:
1. Propoziția secundară subordonată circumstanțială cauzală introdusă prin

conjuncția căci:
„Și totuși n-am scăpat de curse, căci sunt unii care-și curățesc sufletul de patimi prin
multe osteneli – și sufletul are patimile lui: părerea, slava deșartă și mândria” (p. 24);
„Căci răbdarea răului, iertarea fraților și rugăciunea în ascuns au mare putere înain-
tea lui Dumnezeu, căci pentru ele biruie El în locul omului, întorcând spre bine cele
pornite de la lume cu răutate” (p. 20);
„Chip de umilință desăvârșită ne-a dat Mântuitorul pe cruce: El, Fiul și slava Tată-
lui, Dumnezeu adevărat, nu s-a împotrivit, ci a primit să treacă prin cea mai de pe urmă
umilire cu putință pe pământ, căci știa ce putere are umilința” (p. 53);
„Și nu le trebuie protivnicilor pustiire mai mare în lucrăturile lor, decât răbdarea cu
dragoste a necazurilor, căci ea arde datoriile noastre și toată strădania lor” (p. 54);
„Răul, nimicul, păcatul, diavolul nu sunt subiecte sănătoase de gândire, căci îmbol-
năvesc mintea prin asociaţie de idei” (p. 78);
„Dar sufletul nu s-a întunecat de tot, căci a mai rămas conştiinţa, ca o stea ce nu s-a
stins de pe cerul Raiului [...]” (p. 134).

conjuncția întrucât:
„Căci tot cel ce urăște din invidie și ponegrește cu răutate pe cel ce e mai tare în
nevoințele virtuților și mai bogat în cuvântul cunoștinței dumnezeiești e un Saul chinuit
de duhul cel rău, întrucât nu suferă faima și fericirea celui mai bun în virtute și cunoș-
tință, ci se înfurie cu atât mai tare cu cât nu-l poate ucide pe binefăcător” (p. 60);
„Deci forţa instinctelor – forţele oarbe ale firii, altfel în serviciul vieţii rânduite –,
creşte când degenerează în patimi, întrucât ele au slăbit stavila cenzurii raţiunii, iar de
acum caută să o surpe cu totul şi lumina conştiinţei să o stingă” (p. 154).

conjuncția fiindcă:
„Căci pofta cărnii este vrăjmășie împotriva lui Dumnezeu, fiindcă nu se supune legii
lui Dumnezeu, și nici nu poate” (p. 21).
X. Propoziția și fraza apozitivă

În privința realizărilor funcției sintactice de apoziție, la nivelul frazei și al textu-
lui, în cadrul textului propus spre analiză, scoatem în evidență frecvența mare cu
care apare, în țesătura textului Cărării Împărăției, propoziția și fraza apozitivă, pri-
mind, uneori, una dintre mărcile funcției sintactice de apoziție, reprezentată de ad-
verbul explicativ anume
1. Propoziția apozitivă:
„El așteaptă ușurarea bolii numai într-un singur fel: să-l vadă prăbușindu-se pe unul
din cei invidiați” (p. 51);
„Din când în când se arată între oameni cât ascultă Dumnezeu de sfinţi, când arde
într-înşii iubirea de oameni şi voiesc să-i scape de vreo mare nedreptate năpăstuită peste
dânşii: ei cer de la Dumnezeu mărturia celui de dincolo de mormânt” (p. 68).
2. Fraza apozitivă:
„Dumnezeu a făcut totul din partea Sa, anume: S-a micșorat pe Sine și S-a făcut om
adevărat, întru totul asemănându-Se nouă, afară de păcat, ca să ne arate cărarea cu
lucrul și cu persoana Sa” (p. 26);
„Asta era osteneala proorocului: să lucreze cum va ști pocăința din adânc a popo-
rului, ca să vie de la fața lui Dumnezeu cale milostivă de îndreptare, vremuri de reîn-
viorare, iar nu osândă și urgie mare” (p. 58);
„Cum se ajunge la nebunie e uşor de priceput: fiecare şedinţă se poate face numai
dacă toţi cei din adunare se învoiesc să împrumute din ei o anumită putere nervoasă,
trebuitoare spiritului de dincolo, care scrie sau vorbeşte printr-unul din cei adunaţi”
(p. 68);
„Trebuie să ştim toţi supuşii împărăţiei că suntem făpturi cereşti, trimise vremelnic
în corturi pământeşti spre o mare probă şi anume: să vedem şi să se vadă încotro încli-
năm cu inima şi mintea, şi înspre ce înclinăm aceea să avem pentru totdeauna” (p. 86);
„O altă taină a lui Dumnezeu e şi aceasta: Nu pedepseşte toată răutatea tuturor, aici,
şi numaidecât; precum nici nu slăveşte bunătatea tuturor, aici, şi numaidecât” (p. 112);
„Deci, ori că răsplăteşte, ori că nu răsplăteşte, fie binele, fie răul, un lucru e sigur: că
vine o răsplată sigură şi veşnică şi că biruieşte binele asupra răutăţii” (p. 113);
„Deci vremea de luptă are o mare cumpănă, şi anume: dacă mintea nu-şi aduce
aminte cu credinţă de „Doamne Iisuse...” i se întâmplă că încuviinţează momeala
vrăjmaşului” (p. 177).
XI. Frecventa utilizare a propozițiilor circumstanțiale cu un anumit specific:

conjuncțiile sau locuțiunile conjuncționale care le introduc au corelative în
propoziția care include verbul regent
O trăsătură pertinentă a textului de care ne ocupăm este cea care se referă la
frecventa utilizare a propozițiilor circumstanțiale cantitative (de măsură) progresi-
ve, de mod propriu-zise, condiționale, de excepție, de cauză, consecutive, de timp,

concesive cu un anumit specific: conjuncțiile sau locuțiunile conjuncționale care
introduc aceste tipuri de propoziții circumstanțiale au corelative în propoziția care
include verbul regent:
1. Circumstanțiale cantitative (de măsură) progresive:

„Cu cât cineva stă mai sus pe scara răspunderilor obștești, cu atât îi poartă și
Dumnezeu o iubire și o grijă mai mare” (p. 43);
„Cu cât invidiosul are parte de mari binefaceri, cu atât mai tare fierbe de ciudă, mai
mult se supără și se mânie” (p. 52);
„Pe cât ştim cât de mare este Samuil între sfinţi şi de condamnabilă e fascinaţia
magiei, pe atât sunt de convins că, în acea stare de odihnă completă în care se afla
Samuil, n-a putut, nici cu voie, nici fără voie, să treacă peste prăpastia care-i separă pe
cei răi de cei buni; fără voie, nu, întrucât ar însemna că s-ar fi permis diavolului să
treacă el acea prăpastie şi să mute pe acel sfânt prooroc din mijlocul cetei celor sfinţi în
alt loc” (p. 73);
„Cu cât cineva e mai incapabil de-a acţiona, cu atât devine mai
înverşunată văpaia dorinţelor, pentru că echilibrul între vise şi practica
de fiecare zi se rupe tot mai mult...” (p. 166);
„Pe măsură ce sporeşte într-însul lumina dumnezeiască a cunoştinţei de sine, pe
aceeaşi măsură vede câtă stricăciune i-a făcut vremea închisă în necunoştinţa de sine”
(p. 202);
„Căci, cu cât se silea firea să dăinuiască în viaţa aceasta, prin naştere, cu atât se
strângea pe sine mai mult în lanţul legii păcatului, sporindu-se şi moartea” (p. 212–213);
„Cu cât notele diferenţiale sunt mai accentuate, cu atât avem de-a face cu un
caracter mai agresiv” (p. 243).
2. Circumstanțiale de mod propriu-zise:

„Precum plăcerea e dascălul păcatelor, așa durerea e dascălul înțelepciunii” (p. 49);
„Iar, pe de altă parte, precum nu se află vrajbă în Dumnezeu, aşa să nu se afle nici
între cei ce-L au pe El ca temelie a vieţii” (p. 85);
„Cum ÎI văd aşa mă vede – aşa simt că mă vede – vedere deodată dinspre două
părţi” (p. 87);
„Precum Taina pocăinţei sau mărturisirea este judecata milostivă a lui Dumnezeu,
ascunsă sub chip smerit, şi iubitorii de smerenie dau de darul acesta, asemenea şi
Sfânta Jertfă a Mântuitorului, din Sfânta Liturghie, ascunde, iarăşi sub chip smerit, o
taină a ocârmuirii lumii” (p. 123);
„Precum Taina Pocăinţei e un dar al Cerului, sub chip smerit, pentru mântuirea
fiecărui suflet în parte, aşa Sfânta Liturghie, marea taină, ascunsă iarăşi sub chip smerit,
mântuieşte lumea […]” (p. 124);
„Precum nu se apropie îngerii buni de sufletul ce s-a dat pierzării, aşa nu se apropie
îngerii răi de sufletele sfinţilor care, într-o stare de contemplaţie, se suie la Dumnezeu ca
un şuvoi de foc” (p. 311).
3. Circumstanțiale condiționale:
„Ba chiar prin aceea știm că Dumnezeu are grijă de noi, dacă vom avea necazuri”
(p. 55);
„[...] dacă nu urmăm aşa, ci încâlcim viaţa noastră în toate fărădelegile şi spurcă-
ciunile, care îndrăcesc şi sufletul şi trupul şi o ducem aşa vreme îndelungată, atunci
Dumnezeu se desface din viaţa noastră” (p. 98);
„Dacă oamenii totuşi nu se întorc de la rele, nici după asprimea necazurilor, atunci
vin peste întunecata lume necazuri mai presus de fire” (p. 119);
„Căci, de n-ai îndemânare către socoteala aceasta, atunci darului vederii tale i se
arată un hristos mincinos şi urechii tale îi va grăi Satana, care se va da pe sine «Hristos»
şi te va amăgi desăvârşit” (p. 196).
4. Circumstanțiale de excepție:
„De fapt, ei sunt închiși și legați la minte cu un văl de întuneric care nu se rupe altfel,
decât numai când le izbești păcatele peste obraz” (p. 58).
5. Circumstanțiale de cauză:
„Cuvântul acestei ocârmuiri a lui Dumnezeu nu l-a ascultat regele; și de aceea s-a
supărat Dumnezeu și i-a părut rău că l-a pus rege, căci nu i-a împlinit porunca întocmai,
cuvântul care arcuia voia Sa peste veacuri, și „acum” atingea din nou pe oameni” (p. 60).
6. Circumstanțiale consecutive:
„Creştinii – cu numele – din pricina înmulţirii fărădelegilor care sting Duhul, aşa se
vor slăbi la minte, încât de frică mulţi se vor lepăda de Hristos şi vor primi toată voia
rea şi vor gusta toată răutatea răului, «căci credinţa nu este a tuturora»” (p. 121);
„Sfânta Predanie zice că atâta a plâns Petru şi s-a pocăit, încât lacrimile tăiaseră
brazde în obrajii săi” (p. 193).
7. Circumstanțiale de timp:
„Când ajungem la cunoştinţa a ceea ce suntem de fapt, că avem o înrudire cu
Dumnezeu, că locuieşte chiar în structura noastră spirituală, că suntem în pragul liberei
alegeri a unei concepţii de viaţă de care să ne ţinem chiar de n-om fi pe placul lumii,
atunci Dumnezeu aprinde candela şi luminează toată viaţa noastră cu concepţia creştină
despre lume şi viaţă” (p. 148);
„Când în om se întăreşte această alternativă, a trupului, care acaparează pentru sine
şi forţele naturale ale sufletului, mintea – conştiinţa chiar –, atunci războiul nevăzut
între binele şi răul din om ia o formă clinică, psihanalitică” (p. 152).
8. Circumstanțiale concesive:
„Deşi trăim o vreme îmbrăcaţi de lumea aceasta, totuşi ni se întâmplă clipe când
fratele vis şi sora moarte ne dau târcoale şi ne despică făptura în două” (p. 305).
XII. Modelul sintactic Trebuie + că

Este de remarcat, în cadrul sintaxei textului avut în vedere, ocurența modelului
sintactic format din verbul a trebui + conjuncția că:
„Ar fi interesant de ştiut întocmai ce înţelegeau Sfinţii Părinţi când îşi disciplinau
ucenicii, deprinzându-i să-şi aibă necontenit sufletul întreg acolo unde le era şi trupul şi
să se împotrivească răpirii minţii afară din trup. Trebuie că aci e ceva mai mult decât
simpla împrăştiere a fanteziei, care, nestăpânită, multă slăbire aduce” (p. 70);
„Iar dacă sunt câte unii răi, fără leac şi nu păţesc nimic din necazurile oamenilor,
trebuie că i-a lepădat Dumnezeu şi-i lasă să se desăvârşească în rele, ca să-şi ia osândă
veşnică – precum s-a spus la cele pentru Saul” (p. 112).

AUI = „Analele științifice ale Universității «Alexandru Ioan Cuza»” din Iași, serie nouă, secțiunea III,
e. Lingvistică, Iaşi, I, 1960 şi urm.
Boca 2006 = Arsenie Boca, Cărarea Împărăției. Ediția a V-a, îngrijită de preot conf. dr. Simion
Todoran și monahia Zamfira Constantinescu, Editura Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a
Aradului, Deva, 2006, 358 p.
Frâncu 1982 = Constantin Frâncu, Formele verbale și pronominale cu î-protetic în limba română, în
„Dacoromania, Jahrbuch für östliche Latinität” (Freiburg i. Br.), V, 1982.
Demiurg, Iași, 2009.
GALR 2005 = Gramatica limbii române, vol. I. Cuvântul, vol. II. Enunțul, Editura Academiei
Române, București, 2005.
Irimia 1997 = Dumitru Irimia, Gramatica limbii române, Editura Polirom, Iași, 1997.
Pană Dindelegan 2003 = Gabriela Pană Dindelegan, Elemente de gramatică. Dificultăți, controverse,
noi interpretări, Editura Humanitas Educational, București, 2003.
Stati 1967 = Sorin Stati, Teorie și metodă în sintaxă, Editura Academiei R.P.R., București, 1967.
ARSENIE BOCA, CĂRAREA ÎMPĂRĂŢIEI.

MORPHOLOGIC AND SYNTACTIC CHARACTERISTICS
(Abstract)
Cărarea Împărăției was written by Arsenie Boca, between 1946 and 1949, being continuously
“polished” during these years, as Monahia Zamfira Constantinescu declares in her work Notă asupra
ediţiei I (Note on the First Edition). I used The Fifth Edition of the book, the Priest Conf. Dr. Simion
Todoran and Monahia Zamfira Constantinescu edition, Deva, 2006, Publishing of the Romanian Saint
Orthodox Episcopate of Arad, 358 pages. In Notă asupra ediţiei I, it’s mentioned that the quotations
from the Holy Scripture were given by Arsenie Boca according to the 1936 edition of the Holy
Scripture and the 1939 edition translated by the Priests Prof. Vasile Radu and Gala Galaction. Our
study highlights and analyse the main morphologic, syntactic particularities of Arsenie Boca’s book,
Cărarea Împărăției.
Cuvinte-cheie: particularităţi morfologice, particularităţi sintactice, Cărarea Împărăției, Arsenie

Boca.
Keywords: morphologic particularities, syntactic particularities, Cărarea Împărăției, Arsenie
Boca.
Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”

lumicarausu@yahoo.com
VIOREL HODIŞ
ÎNSUȘI, ÎNSĂȘI ...

ARGUMENT. Revoluțiile (după unii, toate revo-
luțiile!) au darul de a distruge și-a răsturna totul, va-
lori și nonvalori, aducând la suprafață, ca marile pu-
hoaie, mai mult gunoaie decât Nilul mâlul roditor.
0. Limba, orice limbă naturală, definită ca fenomen profund social-uman, e a-

fectată și ea. Se strică echilibre statuate decenii și secole la cote elevate de corec-
titudine, frumusețe și eleganță; ies la suprafață, mai mult sau mai puțin agresive,
batalioane de inși/vorbitori/scriitori, cu învățătura, cu educația lor împuținate, care
își impun propriile „standarde”, dominându-i pe ceilalți. În van iau atitudine cei în-
drituiți s-o facă, mari învățați – printre care, la noi, am putea cita un ilustru nume
de psiholingvist de talie nu doar națională, ci continentală, ba chiar mondială,
Tatiana Slama-Cazacu –; în pofida valoroasei sale opere, unanim cunoscută și recu-
noscută, succesul său, ca și al multor altora, adevărați savanți în domeniu, se lasă
așteptat.
Scăpați, după așa-zisa noastră revoluție din decembrie 1989, de orice fel de cen-
zură (autocenzura necunoscând-o!), toți acești puțin (sau deloc) culți vorbesc și
chiar scriu abundent cum știu (mai mult: cum nu știu!), ofensând grav limba ro-
mână. (Mulți) de jos și (prea mulți) până sus, „de la opincă până la vlădică” (vezi
Hodiş 2011, passim), scapătă și încâlcesc sistemele curate și frumoase ale limbii în
care ne-au crescut clasicii literaturii române.
Să amintim aici doar două dintre acestea, diamante ale limbii și gândirii geniale
ale poporului român, diamante devenite „pietre de poticnire” (DB, s.v. piatră de
poticnire) pentru prea mulți. E vorba despre sistemele morfosintactice al articulării
și al „întăririi”, despre secundul tocmai propunându-ne a trata în cele ce urmează.
1. În cât privește primul dintre acestea – începând cu sărbătoritul nostru, prof.
univ. dr. G. G. Neamțu (pentru prieteni: „G. G.”); a i se cerceta lista lucrărilor sale
ştiinţifice de la începutul prezentului volum) – s-a scris mai mult (chiar și
subsemnatul înnegrind câteva zeci de pagini!). Pronunțându-se despre acest sistem
mulți alții, s-au putut „recolta” și unele opinii „defetiste” (a nu puțini români, chiar
învățați „titrați literați” din domeniu), cum că acest sistem (AL, A, AI, ALE,
ALOR, ...) e prea complicat, prea greoi, prea „neprietenos” și neproductiv; că mai
mult „încurcă” decât „descurcă” și că – dacă tot nu putem renunța la el – ar trebui
să-l reducem la forma lui cea mai... scurtă și mai simplă, la A (așa-numita „uni-
versalizare a lui A”!, despre care s-a scris, chiar mult, într-o vreme). Pe cine
încurcă această „piatră scumpă”? Evident, pe cei cu școlarizarea superficială (și,
cum spuneam: „împuținată”) sau deloc, pe cei cu diplome „șpăgite” de la Bac’
până sus de tot, la condamnabile, dar necondamnate doctorate… plagiate!
1.1. Deci, pentru unii ca aceștia, dacă, de pildă:
Însuşi, însăşi ... 377
– Steaua Polară A Nordului;

– „AI noștri tineri la Paris învață ...”;
– vorbim de-ALE noastre etc.
sună corect, de ce:
– stelele călăuzitoare *A navigatorilor;
– *A noștri tineri...;
– vorbim de-*A noastre etc.
n-ar suna „destul de corect”?!; „mere ș-așa!” e primul idiotism de limbă română pe
care îl învață muncitorii străini care ajung să lucreze alături de ai noștri (evident,
nu: alături de *A noștri!).
Dar – exemplificând cu „perle” din „domeniul lor de activitate”–, dacă sutele
(de lei) ALE pensiei tale, intelectualule, „sună” corect, miile/milioanele (de €)*A
lor (furate din bugetul Țării!) de ce nu le-ar „suna” la fel? Ba chiar „mai corect”!?
Și, dacă urcăm „scara” acestei „clase (zise) politice” sus-sus de tot, nici miliardele,
multele!, *A „aleșilor” (și *A „numiților” în ’nalte funcții) *A noștri nu „sună
(deloc) incorect”, după opinia unora ca aceștia.
Căci, apropiindu-ne de limbajul bisericesc, „sună” aproape biblic formularea: „a
unora ca aceștia” a fost până mai acu’-acu’ (desigur, nu „împărăția cerească”, dar)
sigur cea pământească, adică „săraca Țară bogată”!! „A fost !?” Dar de ce n-ar mai
fi (ei) „din nou ce-au fost, ba (gând la gând cu voievodul Rareș!) chiar mai
mult!?”1.
Pentru mulți, printre care și mai sus-pomeniții, gramatica limbii pe care o vor-
besc e o „inofensivă, cuminte, naivă și răbdătoare” inutilitate; n-au auzit în viața lor
dictonul gintei noastre latine, conform căruia „gramaticii i se supune chiar și
împăratul!” (președinții de ce nu ? ne tentează să adăugăm!).
2. Și despre cel de-al doilea sistem sus-menționat s-au pronunțat mulți, s-a scris,
dar constatăm cu regret că „piatra de poticnire” rămâne: „eu *însăși...” susține
parlamentarul bărbat „de stat”, ales fraudulos în Parlamentul Țării; „eu *însuși...;
ea *însuși... pledează „bărbata avocată” (ajunsă prin șpagă) la bară sau magistrat
numit (tot ocult) la vreo „înaltă curte”, ca să nu coborâm mai înspre „opincă”, unde
„amărășteanul” n-a avut când să deprindă... emfaza vorbei... „întărite”.
2.1. Mi-aduc aminte (recunosc: cu satisfacție) de „batjocura” foarte fină cu care
„o anumită parte a presei (libere)”2 i-a „omagiat” pe semidocții (se inventase chiar
și termenul „sfertodocți”!), care populau primul parlament al Țării imediat după
revoluție3. Și anume, unul dintre bunii noștri foști studenți la „Literele” clujene,
1
Iertată fie-ne, dragi cititori, această veche „răfuială grămăticească”, pe care o exprimăm când și
unde putem; că, mai mult, deocamdată, nu putem face decât să ne „răzbunăm” luptând cu „armele” de
care dispunem!
2
Expresie aparținând președintelui de-atunci al Țării, exprimând „un anume sentiment” față de
această „parte” de libertate a presei.
3
Se inventase și contaminația „loviluție” [< lovi(tură de stat) + (revo)luție], nu fără legătură cu
aceleași „sentimente” ale aceluiași președinte; vezi supra, nota 3...!
378 Viorel Hodiş
devenit jurnalist de București (domnul Cornel Nistorescu – „felicitări târzii, dar

sincere, d-le Nistorescu!”) conducea vremelnicul periodic „Expres”. Într-unul din
primele numere ale publicației, pe prima pagină, în centru, s-a încadrat „expres” (și
cam funebru!, cu linii foarte groase și negre) titlul:
„PENTRU UZUL PARLAMENTARILOR”,
ferpar sub care – după ce i-a „bălăcărit” cu „perlele” de „întărire” în limba română,
de care ei erau în stare – le-a recomandat detaliat și școlărește (la nivel de „ciclul
doi”!):
– la masculin singular: eu însUmi, tu însUți, el însUși; ...;
– la feminin singular: eu însĂmi, tu însĂți, ea însĂși; ...;
– la masculin plural: noi înșIne, voi înșIvă, ei ... etc.;
– la feminin plural: noi însEne..., voi ... etc. etc.
A fost de râsul lumii!
2.2. Ca și-n cazul precedent (1.–1.1.), și despre acest sistem se pronunță, chiar și
azi, unii – aceiași! –, presând și invocând „tendința de simplificare a flexiunii și
folosire invariabilă a formelor de întărire: ea însuși, tu însuși etc.”, presiune con-
damnată și de cel mai înalt for științific al Țării, Academia Română, prin recenta
ediție (a III-a) a Gramaticii sale (GALR 2005, p. 220 şi urm.).
Cine se simte „încurcat” și de acest sistem „de întărire”? Desigur, cei cu școlari-
zarea „împuținată”, cum spuneam, „întărită” doar cu șpăgi și „nevinovate doctora-
te... cumpărate de pe la noile oficine (universități) private” (dar, din păcate, și de
stat!), printre care se vor regăsi mulți de teapa parlamentarilor pe care i-a făcut de
râsul lumii – curajos și competent – clujeanul nostru, ajuns jurnalist pe „gârla
Dâmboviței”, dl. Cornel Nistorescu. Cinste lui!
Acesta-i „argumentul” fundamental care ne-a decis să punem pe hârtie – ca
omagiu adus sărbătoritului nostru – una din temele fierbinți, care l-au preocupat și
pe sine însuși: fenomenul intitulat de noi laconic: Însuși, însăși ...
*
PREAMBUL
„Mircea însuș[i] mână ’n luptă vijelia ’ngrozitoare [...]” (Eminescu, Satira III)
(vezi Eminescu 1884, p. 259);
Însuși Mircea mână-n luptă vijelia ...;
Însuși mână-n luptă ...;
Țara însăși i-a-nfrânt pe turci la Rovine;
Însăși țara i-a-nfrânt pe turci ...;
Însăși i-a-nfrânt ...
Prin aceste „ramuri” din codrul mănos al limbii, dorim „să-nfrângem” (= să ne
degrevăm de) zeci de pagini academice de gramatici și enciclopedii care dau definiții,
excepții (și, frecvent, excepții la excepții!), care ne vorbesc despre uzul pronominal și
adjectival, despre clitice, despre trăsături semantice [+Uman] și [– Uman], despre
emfază, despre „întăriri” ca adjectiv4–„întăriri” ca pronume (NDUR, s.v. întărire,

întăriri, p. 670/1) și despre multe-multe altele. Învățături utile, desigur, spre care-l
îndreptăm pe cititor să le parcurgă, ca, pe urmă, să vadă-n „ramurile” noastre esența
reperelor pe care vrem îndeosebi să le urmărească în dezvoltările de mai jos:
– adjectivul în discuție „întărește” (= „determină”) orice substantiv „referent” cu
indiferent ce „trăsături semantice” [± Uman], substantiv regent căruia i se subordonează
prin acord integral, în cele trei categorii gramaticale nominale specifice: gen, număr și
caz, căruia i se adaugă acordul specific pronominal și verbal în număr și persoană;
– adjectivul pronominal „de întărire” își alege cea mai „comodă” (contextual)
poziție topică: antepusă sau postpusă regentului;
– adjectivul în discuție se atașează strâns substantivului referent/regent, respecttiv
„grupului nominal monolit” (vezi Hodiş 2011, p. 148, nota 101), format exclusiv dintr-
un singur substantiv ± adjectiv(e);
– renunță la regent, devenind pronume de întărire de sine stătător, acolo unde
contextul îl „ajută” să-și câștige independența, preluând asupra sa întreaga informație
noțional-semantică și gramaticală a „referentului” substituit.
Dar „reperul” principal pe care dorim să-l urmărească cititorul în dezvoltările care
urmează acesta este: depistarea, combaterea și îndreptarea „derapajelor” frecvente de la
structura „clasică” a sistemului, fortificând, astfel, formele (alostructurile) „de întărire”,
aflate astăzi în pericol de destrămare.
*
I. Să pornim de la structura pronumelui/adjectivului de întărire, adus la sta-
diul înalt de perfecțiune de marii noștri creatori de limbă curată românească, sistem
ce încape bine-n acest tablou sinoptic:
1 2 3 4 5 6 7 8
gen persoană
NR. caz radical/pivot
m. f. I II III
N/A -ă-
SG. îns- -u- -mi -ți -și
G/D
-e-
N îns- – *-le
G
PL. -ne -vă
D
A înș- -i- – -și
4
Definiția dată aici este chiar ușor contradictorie: „pronume de întărire, pronume care însoțește
[nu: înlocuiește!?] un substantiv sau un alt pronume marcând insistența asupra obiectului avut în
vedere”.
380 Viorel Hodiş
1. Fie ca pronume, fie ca adjectiv de întărire; fie (ca adjectiv) antepus, sau
postpus substantivului „întărit” (= „determinat”), respectarea tuturor acestor trei
componente învederate în sinoptic produce acel sentiment de satisfacție față de fru-
musețea limbii, de înălțătoarea sa perfecțiune. Căci componentele structurii5 pre-
zente în coloanele (1)–(8) ale tabloului nostru sinoptic exprimă categoriile grama-
ticale fundamentale: numărul (1), cazul (2), genul: masculin (4) și feminin (5),
persoana: I (6), II (7) și III (8), cărora le acordăm statut de morfeme tuturor. Însuși
pronumelui/nucleu îns-/înș- (coloana 3), pe care-l considerăm funcționând ca „pi-
vot”/radical, pe care „clădim” complexul de elemente componente6.
Nerespectarea unuia sau a mai multor componente/morfeme, concretizând una
sau mai multe coloane, conduce la „derapaj(e)”, ceea ce se va putea vedea cu (re-
gretabilă) prisosință mai jos, pe parcursul întregului articol.
1.1. Schițăm, deocamdată, derapajele nerespectării componentelor, una câte una
(primă, secundă, terță), vizând una sau mai multe din col.(oanele) sinopticului:
– componenta primă („radical”/col. 3): mie *ÎNȘumi, nouă *ÎNSine, vouă *ÎNȘevă etc.;
– componenta secundă („caz/gen/nr.”(col. 4 + 5): mie *însImi, al meu *însĂmi, ție
*însĂți etc.;
– componenta terță (col. 6 + 7 + 8): (pe) mine *însuȚI, mie *însuȘI, ție *înseMI etc.
1.2. Vom putea întâlni, indiscutabil (și regretabil!), și situații în care vorbitorii
pot ignora (încălca), nu doar una dintre componente, ci mai multe:
– „Corupții noștri trebuie să mediteze asupra lor *ÎNSUși”7 (corect: asupra lor ÎNȘ-I -și);
– „Noi, femeile, trebuie să ne gândim la noi *ÎNȘIȘI”8 (corect: la noi ÎNS-E-NE) etc.
2. Adjectivul de întărire pretinde și referentului/regentului său ceva: anume,
articularea hotărâtă:
5
Toate trei, nu două, cum insistent menționează GALR, vol. I, p. 220–221: „În marcarea acestor
opoziții sunt antrenate ambele componente din structura compusului [...]”. „Cele două elemente
componente ale formei de întărire [...]” etc. Doar că, după opinia noastră, „ambele componente”,
„cele două elemente componente” […] sunt, realmente, trei. („Bifurcarea – ca-n cunoscuta glumă – e
în trei”!). „Astfel, primul element însu marchează [...] flexiunea adjectivală [...]”, spune textul
tratatului academic. Dar nu-i deloc așa, din moment ce „primul element” marchează, de fapt, două
realități morfologice sau „componente” structurale distincte: primul e pronumele (numit de noi „ra-
dical”) îns-/înș- < pron. lat. ipse, -a, -um (geamănul lui ipsus > substantivul rom. ins, inși), prezent
în coloana (3) a tabloului nostru sinoptic, în timp ce al doilea component e cel ce „marchează [într-
adevăr] flexiunea adjectivală (-u, -a, -i, -e) [în realitate: -u-, -ă-, -i-, -e-], ceea ce „se vede” (bine) în
coloanele 4 (masculin) și 5 (feminin) ale aceluiași tablou sinoptic. Astfel, „al doilea element
component [după GALR], cliticul reflexiv din structură [...]” devine, în realitate, al treilea: vezi
coloanele (6), (7) și (8) ale detaliatului tablou sinoptic de mai sus.
6
Marele gramatician român Valeria Guțu Romalo afirmă că radicalul unei structuri morfologice
este, el însuși, morfem: chiar morfemul pivot, în jurul căruia „gravitează” toate celelalte.
7
Mai multe canale tv.
8
Ibidem.
poetUL însuși – însuși poetUL, Mircea însuși9 – însuși Mircea, ȚarA însăși – însăși
ȚarA etc.
2.1. Vor fi, deci, inacceptabile gramatical sintagme cu referenți/regenți privați
de articol hotărât:
*poet însuși – însuși *poet, *Țară însăși –însăși *Țară, *reprezentanți înșiși – înșiși
*reprezentanți (ai Țării) etc.
Vom fi în drept, prin urmare, a considera abatere – ușoară și fină abatere – tex-
tul jurnalistei (altfel, foarte exigentă!) Simona Popescu:
„România fiind țara controverselor, aproape nimeni nu se mai miră că înșiși *repre-
zentanți ai opoziției au ajuns să se plângă de faptul că la noi nu mai există... opoziție”
(Rolib, nr. 3720, p.1, col. 1, par. 1).
Abaterea constă în faptul că, aparent, referentul reprezentanți e privat de artico-
lul său hotărât (-i). Finețea la care ne refeream vizează această „aparență” consta-
tând faptul că, practic, articolul hotărât n-a „dispărut” pur și simplu, ci doar s-a
„detașat” (reprezentanți (a)i) > ai devenind – cum magistral a demonstrat sărbăto-
ritul nostru G. G. Neamțu în mai multe lucrări fundamentale ale sale – pronume
semiindependent10.
Prin această detașare, jurnalista reduce sfera semantică a referentului de la tota-
litate (reprezentanții = „toți reprezentanții”), la parte („[unii/câțiva] reprezentanți
ai opoziției”), ceea ce atestă una dintre virtuțile excepționale ale fenomenului mor-
fosintactic al articulării în limba română, virtute necunoscută celorlalte limbi roma-
nice surori.
2.2. „Devierea” din următorul exemplu, datorat marelui Tudor Vianu va pretin-
de însă o mai laborioasă explicitare. Traducând magistral din Capitalul de Karl
Marx definirea noțiunii de „artă (cu tendință)”, traducătorul scrie:
„Tendința trebuie să reiasă din *situație și din *acțiune însĂși fără ca să fie scoasă
în evidență în mod expres [...]” (Vianu 1962, p. 21–22).
În primul rând – dacă însăși s-ar raporta la referenții nearticulați (situație, acțiu-
ne), pe care îi succedă, aceștia ar trebui să apară cu articol hotărât (situațiA însăși,
acțiuneA însăși), ceea ce nu se-ntâmplă. În al doilea rând – subordonându-se ambi-
lor presupuși referenți/regenți – atributul adjectival de întărire, ca orice atribut sub-
ordonat unui termen regent multiplu, ar trebui – spre a nu se repeta, căci repetiția
fără certă valoare artistică e agramată! – să-și actualizeze forma de plural: situația
și acțiunea însEși (vezi supra).
9
Referenții/regenți pronume, indiferent de persoană, caz, număr, gen, nu intră-n discuție aici,
întrucât orice membru al clasei morfologice „pronume”, se prezumă (deci, aprioric) „locțiitor” al unui
substantiv articulat hotărât.
10
Ceea ce, părând a fi cam același lucru, subsemnatului i s-a oferit prilejul a-l numi în câteva
locuri – mai puțin fericit, poate – articol/pronume.
382 Viorel Hodiş
Contând însă pe simțul limbii, ireproșabil, al autorului/traducătorului Tudor

Vianu, credem că-n acest text însăși (feminin singular) nu se subordonează presu-
pusului regent multiplu, ci se referă – și-n concepția traducătorului se și subodo-
nează! – (la) îndepărtatul(ui) în amonte tendințA, textul păcătuind, astfel, doar prin
topica... neinspirată:
TendințA însĂși trebuie să reiasă din situație și din acțiune, fără să fie scoasă în
evidență în mod expres...
Oricum, cerința (2.–2.2., supra) și cea următoare (3., infra) rămân valide. „Ex-
cepțiile, precum se știe, întăresc regula”.
3. Antepus sau postpus referentului/regentului său, adjectivul de întărire se ata-
șează strâns grupului nominal monolit al acestui referent/regent al său, neadmițând
ca intermediari decât pe unii dintre „componenții” (adjectivali ai) acestuia.
Exemplu comentat11:
însĂși istoria culturii > istoria însĂși a culturii > istoria culturii însEși > istoria
recentă a însEși culturii naționale > istoria recentă a culturii naționale însEși etc.
3.1. Nu vor întruni cerințele gramaticalității variante ca:
a) istoria *însEși culturii, respectiv:
b) istoria *însEși a culturii,
întrucât în prima (a) se încalcă o regulă, cea a formării genitivului – care pretinde
ca termenul regent (istoria) sau locțiitorul său (articolul/pronume a (=„istoria”) să
ocupe locul i-mediat12 în fața sa: ori istoria culturii, ori istoria însăși a culturii –,
iar în următoarea (b) se încalcă două: și regula acordului (istoria (nominativ) vs
înseși (genitiv)), și cea a alăturării fără intermediar: ...a înseși culturii – corect; ...
*înseși a culturii – incorect.
Și, evident, nici varianta:
c) „…istoria culturii *însĂși”!
3.2. Într-un text ca:
„Un astfel de ‘plan de măsuri’ […] poartă semnătura însĂși a împăratului Franz
Josef!” (Promemoria, 2009, nr. 1, p. 61, col. 4),
putem vedea recomandarea (3) și reversul (3.1): relația corectă gramatical: semnă-
tura însĂși vs incorectă: (semnătura) *însĂși (a) împăratului…
Celor ce – punând „accentul” pe împăratului, autoritatea supremă căreia s-ar
„cădea” să-i revină „întărirea” (*însăși – împăratului sau împăratului – *însăși) –
le vom putea răspunde că încalcă această regulă (3), întrucât a (=„semnătura”) este
intermediatorul, care separă, desparte, „rupe” relația. Dar se rupe și acordul: împă-
11
„[...] fenomene precum schimbarea de sens, pierderea unor cuvinte vechi, crearea și împrumu-
tarea de cuvinte noi sînt strâns legate de istoria culturii însăși” (Petraş 2006, p. 32/10).
12
Adică ne-mediat, fără niciun intermediar; mai pe larg, vezi Hodiş 2013.
ratului (masculin) – însăși (feminin). Numai schimbarea topicii, solidară cu

reinstaurarea acordului, ar putea duce la schimbarea referentului/regentului:
semnătura însĂși a împăratului > semnătura împăratului însUși > (înalta) semnătură
a însUși împăratului.
II. N-o să trecem în revistă „fațetele” respectării tuturor compartimentelor înve-

derate în sinoptic, ci, așa cum afirmam mai sus, lăsăm cititorilor satisfacția contem-
plării acestora în gramatici.
Mult mai fascinante ne vor apărea „derapajele”, abaterile, falsurile, „virusările”
– agramatismele, în ultimă instanță –, ce considerăm că trebuie combătute, spre a
ne menține în linia întâi a „frontului devirusării limbii presei românești de pretutin-
deni” (cum glăsuiește Mircea Popa, prefațatorul volumului nostru din 2013), res-
pectiv pe linia rubricilor permanente deschise mai recent în unele reviste de cul-
tură13.
III. Le vom „ataca” într-o ordine ad-hoc, preferându-le – dintre sute de derapa-
je14 – pe cele mai pilduitoare, mai însemnate, sau semnăturile cele mai cunoscute
de prin ziarele și revistele cele mai circulate/citite etc.
1. (Masculinul) *însUmi,*însUți,*însuUși…în loc de: (feminin) însĂmi, însĂți,
însĂși …
Exemple:
a) „Am vorbit [eu, Paula Iacob,] de multe ori cu soția dumnealui, care este con-
vinsă că [soțul său, Marin Ceaușescu] nu era omul care să-și ia zilele […]. Eu *însUmi,
de câte ori treceam pe lângă acea încăpere în care a fost găsit, trăiam un sentiment de
rău” (L. Mihu, în Rolib, 2009, nr. 5834, p. 4, col. 2, par. 3]);
b) „Subiectul investigațiilor sunt eu *însUmi, spune autoarea [...]” (Duncan 2014,
p. 20, col. 2, par. 1))15 etc.
Eroarea este foarte răspândită. Ea constă într-o „ascendență” (în ordinea grama-
ticală) a masculinului asupra femininului, despre care se vorbea în trecut.
c) După o vizită în Japonia, prin anii cincizeci, marele jurist al Clujului (univer-
sitar și celebru orator) Aurelian Ionașcu, scrie un jurnal de călătorie, pe care îl în-
cheie cu un proverb japonez în traducere și versificație – se pare – proprii:
„Cerul și pământul sunt flori
Cum sînt zeii și Buddha,
13
Vezi „Orașul”. Revistă de cultură urbană, Cluj-Napoca, IV, 2009 și urm.; „Revista română”.
Revistă a românilor de pretutindeni, Iași, XVI, 2010 și urm; „Familia română”. Revistă pentru
solidaritatea românilor de pretutindeni, Baia Mare, XIV, 2013, nr. 4 (51) și urm.; „Viața
Transilvaniei”, Cluj-Napoca, I,; „ASTRA năsăudeană”, Năsăud, I,; „Ecologistul BN”, Năsăud, I; ș.a.
14
Cu netăgăduită intenție, gândind la magistralul vers eminescian: „Dintre sute de catarge...”.
15
Deocamdată, până la verificarea originalului poetei, eroarea gramaticală (ca să nu-i spunem
„manipulare”!) aparține recenzorului.
384 Viorel Hodiş
Pe când sufletul acestor flori

Trăiește în *însUși inima omului”.
1.1. Mai mult ca sigur, în cugetul marelui jurist și orator clujean, însUși (mascu-
lin singular) își stabilea o anume conivență (termen juridic !) cu omului (masculin
singular). Altfel spus, autorul gândea... „juridic”, nu gramatical, gândire pe care am
întâlnit-o la mulți alții, chiar fiind oameni de înaltă cultură. Gramatical însă, nu poți
să încalci acordul, care e lege în limba română: însUși omul/omului însUși –
însĂși inima (omului), inima însĂși (a omului); însEși inimii (omului), inimii
însEși (a omului) etc.
d) Cităm și un mare jurnalist, în persoana doamnei Ada Ștefan:
„Astfel, prin *însUși vocea premierului, nu a fost anunțată declanșarea unei vânători
împotriva politicienilor corupți [...], ci a fost doar prezentat un set de măsuri […]”
(Rolib, 2002, nr. 3876, p. 1, col. 2, par. 2).
1.2. Aceeași gândire, de astă-dată… „jurnalistică”, deloc gramaticală: însuși
(masculin singular) se raportează, după intuiția noastră, la premierului! Vocea
(feminin singular) – ignorată de distinsa jurnalistă – ar trebui să fie însă referentul
și regentul lui *însUși (> însĂși), altfel spus, factorul atât de plastic definit de Noul
Dicționar Enciclopedic…: „de care depinde, gramatical, o subordonanță: element
regent” (vezi NDUR, s.v. regent, -ţi, regentă, -e). Împăcarea gândirii jurnalistice cu
cea gramaticală o pot face, și aici, indiscutabil, topica și acordul:
prin *însUși vocea premierului > prin vocea premierului însUși > prin vocea (ne-
angajantă a) însUși premierului.
Pentru că, altfel, alăturat i-mediat femininului singular vocea, adjectivul nostru
de întărire (*însUși) trebuie inexorabil să i se subordoneze prin accord în gen, nu-
măr și caz:
prin însĂși vocea premierului … > (prin) vocea însĂși (a premierului) …
2. Înregistrăm, acum, derapajul invers:

(femininul singular) *însĂși …, în loc de: însUși, înșIși, însEși …:
Sigur, și-n situația persoanelor I și II problema derapajelor se pune la fel:
Eu *însĂmi … /tu *însĂți …
afirmă/se adresează câte un membru al Camerei Deputaților colegului său din
Senat, ambii parlamentari (bărbați „de stat”, adică)16; deocamdată însă, ne lipsesc
exemplele „ilustre” la persoanele I și II.
2.1. La persoana a III-a însă, le avem din belșug.

Referindu-se la unul din celebrele volume Omagii aduse dictatorului din perioa-
da tristei noastre „epoci de aur”, importanta revistă literară clujeană „Steaua”
16
Ghilimelele nu-s întâmplătoare.
menționa că „el” (pronume atunci scris cu inițială majusculă, El, alături de cel al
Divinității !) „[a fost] ridicat la demnitatea supremă nu de vreo patalama trufașă, ci
de *însĂși Poporul Său [!!] și istorie” („Steaua” XXIX, 1978, nr. 6 (373), p. 1).
Reviste și ziare de prestigiu ale românilor dinăuntrul și din afara țării, precum
sus-citata „Steaua”, „Făclia” din Cluj, „Foaia românească” din Giula (Gyula,
Ungaria) etc. abundă în sintagme „derapante” de tipul: „*ÎnsĂși Poetul Îl omagia-
ză… [pe același dictator]” (ibidem, XXX, 1979, nr. 4 (383)); *ÎnsĂși pionierii își
aduc aportul lor [aceluiași dictator, se-nțelege…]”(vezi „Făclia”, XXXIV, 1978,
nr. 1979, p. 2, col. 3, par. 4)17 etc.
„Uneori era mai periculos *însĂși faptul de a fi mai pregătit din punct de vedere
profesional [decât activistul de partid communist sau securistul]” („Foaia
românească”, LVII, 2007, nr. 2, p. 3, col. 4, par. 1), declara recent Decanul de
facto, dar și de vârstă al intelectualității românești din Ungaria, prof. univ. dr.
Gheorghe Petrușan. Exact ca la noi!
2.2. O speță cu totul specială ne oferă filozoful și scriitorul Gabriel Liiceanu:
„[…] organizarea și formularea *însĂși a propozițiilor din această cărțulie fac din
ea18 una din marile opere ermetice ale secolului XX […]” (Liiceanu 2007, p. 69).
Specificul speței constă în faptul că – așa cum menționam (supra, I. 2.2.) –
adjectivul însĂși, care, logic, se referă la ambii săi referenți articulați hotărât (or-
ganizarea, formularea) și, gramatical, le este subordonat ambilor – ar trebui să-și
actualizeze forma de plural, solidar cu pronumele semidependent a, care, și el, îi
substituie pe ambii:
Organizarea și formularea însEși ale propozițiilor din această cărțulie fac [sic] din
ea una din marile opere ale secolului XX19.
IV. Putem proba toate componentele derapate, virusate, agramate cu multe mos-
tre, care mai de care mai „celebre”, la oricare din coloanele tabloului nostru sinop-
tic. Dar cele care exprimă cazul, genul și numărul (pe care, cum am afirmat deja, le
considerăm morfeme): -u-, -i-, -ă- și -e- (din coloanele 4 și 5) predomină.
Iar dintre acestea, aceea care dă cele mai multe și mai mari „dureri de cap” mul-
tor „’telectuali”, dar și intelectuali, politicieni, scriitori, gazetari, filozofi, oameni
de cultură (până la academicieni!) – spre a nu ne „pierde” prețiosul timp cu neîngri-
jita, cu așa-zisa „vorbărie a străzii” – este ignorarea formei de feminin singular a
17
Nu trebuie ignorate nici pleonasmele (două la număr într-un singur exemplu!, cele mai banali-
zate prin frecvență, în sintagmele: a-și aduce aportul lor”!
18
Este vorba de Tractatus logico-philosophicus al lui Wittgenstein.
19
Nu voi rămâne, sper, singurul care se miră cum unul dintre marii noștri scriitori și filozofi di-
minuează (prin diminutivizarea „încărcată” de sens peiorativ: cărțulie!) una din marile opere ale se-
colului trecut: oare, măreția unei opere scrise e în funcție de numărul de pagini?! Un mare profesor
(etnic francez: H. Jacquier) al Universității din Cluj a scăpat „ca prin urechile acului” de la destituire
pentru această „ofensă” adusă (pe merit!) cărțuliei lui Stalin, Marxismul și problemele lingvisticii, o
broșură/„o teorie” de doi bani, uitată azi de toată lumea.
386 Viorel Hodiş
„cazului oblic” (genitiv-dativ: morfemul -e- al flexiunii interne (GALR 2005, vol.
I, p. 220): a mea/mie însEmi etc.), care, precum se știe, nu este identică cu aceea a
„cazului drept” (nominativ-acuzativ: -ă-: eu/mine însĂmi etc.). Speță a adjecti-
vului pronominal de întărire, fără identificarea și „devirusarea” (tratarea) căreia nu
ne putem despărți de tema abordată, pe care o sintetizăm astfel:
*însĂmi [dar chiar și: *însUmi], *însĂți, *însĂși în loc de: însEmi, însEți, însEși20.
Acest specimen de „derapaj” este vechi, dintr-o perioadă în care credem că sis-
temul era încă în formare, insuficient „forjat”.
1. Numai așa ne-am putea explica fapul că nici cea mai prestigioasă editio prin-
ceps21, patronată de mintea critică cea mai clarvăzătoare a vremii (Titu Maiorescu)
a celui mai mare poet român (Eminescu 1884) n-a putut ocoli agramatismul din
versul devenit reper:
„Și mi-s dragă mie *însUmi, pentru că-i sunt dragă lui […]” (Călin (File din poveste;
ibidem, p. 207).
Neavând posibilitatea să cercetăm manuscrisul eminescian, nu știm dacă marele
poet sau marele critic/editor a „brevetat” virusarea acestui vers. Nu știm când –
de-a lungul deceniilor – simțul limbii editorilor succesivi ai Poetului a făcut pași
spre corectitudine. Cert este însă că marele cercetător (toți – mari!!) și inegalabil
editor al Poetului, Perpessicius (lat.: „[cel mai] răbdător, [mai] stăruitor, [mai]
perseverant; obișnuit cu suferința” – pseudonimul ibrăileanului D. Panaitescu), a
„îndreptat” doar pe jumătate eroarea în ediția sa biliofilă (Eminescu 1965, p. 68):
„Și mi-s dragă mie *însĂmi, pentru că-i sunt dragă lui […]”.
A fost un modest progres: derapajul masculin (*însUmi) s-a „îndreptat” spre fi-
rescul feminin (*însĂmi), dar n-a mai „ajuns” la cazul oblic al realei sale valori
gramaticale: (mie) însEmi!
2. Precum se vede, progresul face pași mici și rari. În acest sens, adăugăm fără
alte comentarii câteva mostre, menținându-ne la nivelul înalt al unor autori consi-
derați importanți, aspect cu care vom chiar încheia, neîncercându-ne aici și acum
tentația explorării exhaustive a temei abordate.
a) Marele om de cultură, Ovidiu Drimba, în a sa Istorie a literaturii universale,
tratat de înalt prestigiu, afirmă că:
20
Rădăcina acestei spețe se află în comportamentul flexiunii cazuale a subsantivului feminin
singular, care – cu puține excepții – își formează genitiv-dativul singular, paradoxal, de la plural, căruia-
i aplică articolul hotărât (-i) drept desinență: casă > cas-e > cas-e-i, mamă > mam-e > mam-e-i, școală
> școl-i > școl-i-i etc. Aspect pe care-l găsesc cititorii detaliat tratat în gramatici, motiv suficient
pentru a nu-l aborda teoretic aici.
21
Eminescu 1984; cu o „prezentare” a ediției (de lux) datată (Bucuresti, Decemvrie 1883) și
semnată de T. Maiorescu.
„Această examinare critică a *însĂși noțiunii de ‘om’ o întreprinde Montaigne”

(Drimba 1968, p. 248).
Este evident că a însEși noțiunii va fi în conformitate cu cerințele gramaticii
românești moderne.
b) Marele filozof al Universității clujene, D. D. Roșca, în încheierea sintezei
sale filozofice Existența tragică (varianta românească a tezei sale de doctorat de
Sorbona), conchide propunînd:
„[…] o atitudine eroică în fața existenței, o concepție care, în pofida structurii anta-
gonice a esenței *însĂși a lumii, spune da! vieții” (Roşca 1995, p. 152).
Corect va fi, desigur: (…în pofida structurii antagonice) a esenței însEși (a lu-
mii…).
c) Vom putea constata că, și-n afara frontierelor sale firești, limba română duce
cu sine povara unor agramatisme, precum adjectivul nostru de întărire. Scriitorul de
limbă română Dumitru Ichim (Ontario, Canada) ne-o dovedește într-una din cărțile
sale recente:
„Nu-și mai credea nici sieși *însĂși c-ar fi a ei […]” (apud „Vatra veche”, V, 2013,
nr. 5 (53), p. 53, col. 1, par. 1).
Corect: … sieși înseși …, evident.
Punem aici punct derapajelor .
3. Dar ce sentiment înălțător de frumusețe și de adevăr te cuprinde atunci cînd

constați că speranța în progres persistă, prinde aripi; speranța, vorba ceea, moare
ultima:
– „[…] vârsta literaturii române însEși” (scrie Mircea Zaciu în celebrul de-acum
DSR, vol. II, p. 431);
– „[…] orizontul neclar al iubirii însEși” (notează Gabriel Liiceanu în jurnalul său)
(Liiceanu 2007, p. 69);
– „El ne-a făcut […] după modelul Sfintei Treimi însEși” (scrie „Creștinul azi”,
2010, nr. 1 (120), p. 5, col. 1, par. 2);
– „[…] împărtășirea grației însEși […]” (traduce Vasile Sav din Opera Omnia a Sf.
Augustin) etc. etc.
Căci, așa cum marele nostru I. L. Caragiale – posedând „simțul limbii” la cotele
cele mai înalte – ne îmbogățește inima și cugetul: „Nimic nu e mai frumos ca ade-
vărul și mai adevărat ca frumosul”22.

„Promemoria” = „Promemoria 1940–1045”. Revista românilor persecutați, refugiaţi, expulzați sau
deportați din motive etnice, Cluj-Napoca, I, 2009.
22
„Vatra Noastră Românească”, VII, 2008, nr. 2 (18), p. 2/2.
388 Viorel Hodiş
DB = Dicționar biblic, vol. II. L–Z, Editura Cartea Creștină, Oradea, 1995.
Drimba 1968 = Ovidiu Drimba, Istoria literaturii universale, vol. I, București, Editura Didactică şi
Pedagogică, l968, p. 248.
DSR = Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu, Dicţionarul scriitorilor români, [vol. II,] M–Q,
Editura Albatros, Bucureşti, 2001.
Duncan 2013 = R. Duncan, [Recenzie la] Ana Blandiana, Fals tratat de manipulare”, Editura
Humanitas, 2013, în „Vatra veche”, VI, 2014, nr. 4, p. 20.
Eminescu 1884 = Poesii de Mihail Eminescu, Editura Librariei Socecu & Comp., Bucuresti, 1884,
(307 p.) (ediția Titu Maiorescu).
Eminescu 1968 = [Mihai] Eminescu, poezii. Ediție îngrijită de Perpessicius. Cuvânt înainte de Mihai
Beniuc,. Ediţia a III-a, Editura pentru literatură, 1965.
Hodiş 2011 = Viorel Hodiş, Articole și studii, vol. III, Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2011.
Hodiş 2011 = Viorel Hodiş, Simțul limbii și „pluralizarea”(I), (II) și (III), în „Revista română”, XVII,
2011, nr. 4 (66) şi urm.
Hodiş 2013 = Viorel Hodiş, Construcția genitivală în limba română, în „Familia română”, XIV,
2013, nr. 4 (51), p. 143–146.
Liiceanu 2007 = G. Liiceanu, Ușa interzisă, Editura Humanitas, București, 2007.
NDULR = Noul Dicționar Universal al Limbii Române, Editura „Litera Internațional”, București,
2008.
Petraș 2006 = Irina Petraș, Feminitatea limbii române, Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2006.
Rolib = „România liberă”, Bucureşti, I, 1948 şi urm.
Roșca 1995 = D. D. Roșca, Existența tragică. Încercare de sinteză filozofică. Ediție definitivă, Edi-
tura Didactică și Pedagogică, București, 1995.
Vianu 1962 = Tudor Vianu, Dicționar de maxime comentat, Editura Științifică, București, 1962.
(Cluj-Napoca, octombrie 2014)
ÎNSUȘI ‘LUI-MÊME’, ÎNSĂȘI ‘ELLE-MÊME’…

(Résumé)
Les révolutions renversent et mêlent des valeurs et des non-valeurs, cassant des systèmes et des
équilibres préexistants, y compris dans le domaine de la langue. C’est ce qui arrive en roumain quand
il s’agit du système de l’articulation et de celui pronominal (adjectival) de „renforcement”, surtout
après les événements révolutionnaires du décembre 1989, en même temps avec la fin de toute forme
de censure, quand tout le monde écrit (et s’exprime) en connaissance ou en toute méconnaissance de
cause.
Les systèmes sont le résultat du perfectionnement séculaire de la langue par ses parlants cultivés.
Mais ceux qui prédominent sont les gens moins cultivés (sinon incultes), imposant leurs bas standards
à la langue, particulièrement dans le langage socio-politique et journalistique, devenant de faux
„modèles” pour la plupart des parlants.
Le système pronominal/adjectival de „renforcement” en roumain a une structure rigoureuse,
formée de la composante primaire (I): la base pronominale îns-/ înş-, dérivée du pronom latin ipse, -
a, -um („însuşi, însăşi; sine”), le jumeau du latin ipsus, qui a donné les noms roumains ins, inşi. A ce
îns-/înş-, qu’on prend pour radical/pivot de la structure, on attache comme composante secondaire
(II): les morphèmes: -u-, -ă- (au masculin/féminin singulier), -i-, -e- (au masculin/féminin pluriel),
mais aussi la troisième composante (III): les clitiques (les formes courtes/ nonaccentuées des pronoms
réfléchis du datif): -mi, -ţi, -şi (au singulier) et -ne, -vă, -şi (au pluriel). Nous considérons toutes ces
composantes (y inclus le radical/pivot îns-/înş-) comme des morphèmes de la structure

morphologique de ce pronom (adjectif) de „renforcement”.
On distingue dans cette structure les variantes ou les allostructures morphologiques suivantes:
a) m. sg. (tous les cas): îns – u – mi/-ți/-și: însumi, însuți, însuși;
b) m. pl. (tous les cas): înș – i – ne/-vă/-și: înșine, înșivă, înșiși 23;
c) f. sg. (les cas N/A): îns – ă – mi/-ți/-și: însămi, însăți, însăși;
d) f. sg. (les cas G/D): îns – e – mi/-ți/-și: însemi, înseți, înseși;
e) f. pl. (tous les cas): îns – e – ne/-vă/-și: însene, însevă, înseși24.
Le respect vs non respect (la contamination) de ce système avec ses allostructures sont exem-
plifiés par l’auteur par des extraits éloquents des œuvres de certains écrivains importants (poètes),
critiques et historiens littéraires, philosophes, juristes, journalistes, etc. Ces exemples occupent une
partie consistante de l’ouvrage. On met l’accent sur la „décontamination”, sur la correction des „déra-
pages” fréquents face au système, qui, affirme l’auteur, „se trouve aujourd’hui en danger de dissolu-
tion”. Fidèle à l’ensemble des valeurs correction/ vérité et beauté, l’auteur de l’article finit par le cé-
lèbre aphorisme de I. L. Caragiale: „Rien n’est plus beau que la vérité et plus vrai que le beau”.
Cuvinte-cheie: însuşi, însăşi, sistem pronominal, limba română, contaminare, gramatică.

Mots-clés: lui-même, elle-même, système pronominal, langue roumaine, contamination, gramma-
tique
viorel.hodis@yahoo.com
23
Le genre neutre roumain – systématique comme on le sait – se rallie au masculin au singulier,
respectivement au féminin au pluriel.
24
L’allostructure *ÎNSELE („contamination doublante du féminin pluriel IIIe personne: (ele/lor/pe
ele) ÎNSEŞI, pas *ÎNSELE!”) on la considère – contrairement à la Grammaire de l’Académie, qui
l’accepte (v. supra) – comme corrompue, formée par le „clichage” de l'article défini (respectivement
du clitique -le de l’accusatif): feteLE, școliLE, morfemeLE *înseLE ... eLE/pe eLE *înseLE (au
lieu de: fetele înseȘI ... ele/pe ele înseȘI). Sont correctes seulement celles qui entrent dans le système
des clitiques provenues des pronoms réfléchis (pas personnels!) formes courtes/ non accentuées
seulement de datif: (mie, îmi) -mi, (ție, îți) -ți, (sieși/loruși, își) -și. Après ce qu'on sait, des pronoms
réfléchis proprement dits on a seulement à la IIIe personne. Aux autres personnes fonctionnent comme
réfléchis ceux personnels (de datif et accusatif) dans des conditions spéciales. „Dans la forme înseLE
s'observe la présence du pronom personnel non accentué -LE au lieu du réfléchi. Ce remplacement
[que nous appelons ‘contamination’, ‘dérapage’] s'explique par l'identité des pronoms personnels et
réfléchis à la Ière [personnes! –n.n] et à la Iième (ne, vă)” (Gramatica Academiei, vol. I, ediția a II-a,
București, 1963, p. 154). „La pression du système”, qui assure le coefficient standard de grammati-
calité, ne permet pas de déviations, contamination, corruptions. Même si l'usage les crée et les mul-
tiplie, celles-ci ne doivent pas être encouragées, mais, par contre, combattues, „décontaminées”, assai-
nies.
MARIANA ISTRATE
METALIMBAJ ȘI TERMINOLOGIE
ÎN MORFOSINTAXA LIMBILOR
ITALIANĂ ȘI ROMÂNĂ
Este unanim acceptat faptul că, într-o cercetare asupra fenomenelor lingvistice,
metalimbajul constituie sistemul prin care sunt posibile analiza și descrierea unei
limbi. Ori, mai simplu: metalimbajul reprezintă limbajul „în” care vorbim, câtă
vreme limbajul-obiect este acela „despre” care vorbim. Gramaticile și dicționarele
constituie tipuri de texte în care funcția metalingvistică este preponderentă, dar a-
ceastă funcție apare și în textele divulgative, cum ar fi manualele școlare sau cursu-
rile universitare. Se circumscriu ariei metalimbajului lingvistic termeni și noțiuni
generale (cuvânt, frază, enunț, discurs) sau expresii mai tehnice (adverb, element
predicativ suplimentar, contragere, …) și chiar unele enunțuri care cer să se pre-
cizeze „cum se numește un fenomen” existent într-o anumită limbă (ex.: come si
chiama la caduta della vocale finale o della sillaba finale di una parola? = „cum
se numește căderea unei vocale finale sau a silabei finale dintr-un cuvânt?”) sau
„cum se definește un anumit proces lingvistic” (ex.: come definite il troncamento?
= „cum definiți apocopa?”). Așa cum afirma Angela Bidu-Vrănceanu, metalimba-
jul este constituit din elemente „cu care se face definirea”, respectându-se exigența
după care, în marea majoritate a limbajelor specializate,
„[...] definirea se face prin limba naturală, iar metalimbajul lexicografic, cât și cel
semantic dispun de multe libertăți” (Bidu-Vrănceanu 2000).
Competența metalingvistică rămâne inclusă în competențele comunicaționale și se
materializează inclusiv prin acte lingvistice prin intermediul cărora, extinzând aria
cercetării, se cere, de exemplu, cum se cheamă un obiect și într-o limbă străină sau
prin care se solicită o explicație lexicală sau semantică. Distincția dintre limbajul-
obiect și metalimbaj este mult mai evidentă în cazul descrierii sistemului lingvistic
al unor limbi străine. De pildă, când se studiază limba italiană de către un român,
italiana constituie limbajul-obiect, în timp ce româna devine metalimbaj, pentru că
reprezintă limba în care descriem un alt cod prin care se comunică într-un spațiu
geografic și cultural diferit. În predarea limbilor străine, competența metalingvisti-
că este esențială pentru a facilita învățarea și, în acest proces, este indicată folosirea
unei terminologii adecvate, specifice domeniului.
Avem în vedere studiul sistematic al unei limbi străine, care are ca scop o folo-
sire corectă și conștientă a respectivului cod lingvistic. Cunoașterea metalimbajului
sau a limbajului descrierii unei limbi nu este obligatorie atunci când învățarea se
face superficial, pentru realizarea unei comunicări la nivel minim, dar este absolut
necesară celor care urmează să-și facă propria educație lingvistică, pentru ca apoi,
Metalimbaj şi terminologie 391
la rândul lor, să o facă elevilor. Deci profesorii vor fi aceia care, conform uzanțelor
și tradițiilor din domeniul și din limba respectivă, pornind de la cunoașterea pro-
fundă a limbii materne, vor trebui să descrie și să definească unitățile lingvistice în
mod clar și neambiguu, astfel încât, pornind de la o bază descriptivă tipologică și
funcțională, să obțină, în cazul elevilor, o asimilare sistematică și eficace a limbilor
străine. Dezideratul nu este imposibil pentru că, pornind de la gramaticile clasice
grecești și latine până la tratatele de lingvistică modernă structurală, generativă sau
cognitivă, s-a creat un lexic care permite descrierea și interpretarea adecvată a pro-
ceselor lingvistice. Ne propunem, în cele ce urmează, să supunem atenției câteva
asemănări și deosebiri existente în terminologia și metalimbajul din morfosintaxa
limbilor italiană și română, așa cum le evidențiază efectuarea unui studiu contrastiv
al respectivelor limbi, limitându-ne la punerea problemei, pentru că o investigare
istorică ori tipologică a fenomenelor se pretează la o cercetare diferită, cu mult mai
amplă.
Metalimbajul și terminologia morfosintaxei italiene coincid, în bună parte, cu
cele din limba română. Pentru cine dorește însă să se perfecționeze în subtilitățile
limbii italiene, există situații asupra cărora trebuie să fie avertizat și de care nu se
poate face abstracție. Este vorba, de pildă, despre modul în care se abordează folo-
sirea timpurilor perfect simplu (în italiană passato remoto = trecut îndepărtat) și
perfect compus (passato prossimo = trecut apropiat). Deși în ambele limbi se moș-
tenesc formele verbale latinești, în română perfectul simplu este definit drept un
timp ce exprimă o acțiune terminată într-un trecut imediat, pe când în italiană for-
ma simplă a perfectului se consideră a trimite la o acțiune îndepărtată în timp și se
folosește îndeosebi în nararea evenimentelor istorice. Tocmai de aceea, în propo-
ziția I Latini furono un antico popolo italico di origini indoeuropee (=„Latinii au
fost un vechi popor italic de origini indoeuropene”), în limba română verbul trebuie
tradus prin folosirea perfectului compus, deci au fost, nu cu forma de perfect sim-
plu fură. Elena Pîrvu, traducătoarea cunoscutei gramatici italiene a profesorului
Luca Serianni (2004), chiar a preferat să folosească, în traducerea românească, ter-
menii care vizează morfologia timpului (simplu/compus), iar nu pe cei care se refe-
ră la raportarea la prezent (îndepărtat/apropiat).
Mai dificilă a fost problema adoptării unei terminologii pentru timpurile care
exprimă o acțiune încheiată în trecut, înaintea alteia din trecut, unde româna are o
singură posibilitate de exprimare, mai mult ca perfectul, iar italiana două: tra-
passato prossimo și trapassato remoto (ceea ce în română ar echivala, într-un fel,
cu mai mult ca perfectul apropiat și mai mult ca perfectul îndepărtat). Elena Pîrvu
a găsit, și de data aceasta, o soluție adecvată. A fost numit mai mult ca perfectul
anterior timpul corelativ perfectului simplu, care, în italiana contemporană, nu se
mai folosește decât în subordonatele temporale, atunci când este vorba despre un
raport de anterioritate față de timpul din regentă. Dacă de multe ori etichetarea pare
superfluă și greoaie, în cazul de mai sus folosirea termenilor consacrați în cele două
limbi nu reprezintă un scop în sine, ci un mijloc de a situa corect evenimentele pe o
392 Mariana Istrate
axă a timpurilor într-o ordine temporală logică și firească. Aceleași observații sunt
valabile și pentru construcția verbală numită în italiană futuro nel passato (= viitor
în trecut), care se referă la o acțiune posterioară față de o altă acțiune situată în
trecut. Structura există și în limba română, doar că în subordonată noi folosim
timpul viitor, pe când în italiană condiționalul trecut: A spus că va pleca mâine. =
Ha detto che sarebbe partito domani.
Există deci situații în care sintacticienii italieni și români au un metalimbaj dife-
rit pentru descrierea aceleiași structuri sintactice. Vom găsi, în consecință, în limba
italiană, o terminologie de sine stătătoare în etichetarea acelorași fapte de limbă.
Sunt situații în care uzul metalimbajului și al terminologiei devine unul funcțional,
necesar înțelegerii și analizei logice, și are ca scop aspecte profitabile învățării,
conducând spre dezvoltarea capacității de a folosi structuri lingvistice corecte,
într-un cod lingvistic diferit de cel matern. O diferență ce nu trebuie neglijată în
analiză, pentru că derutează și creează confuzii, o reprezintă considerarea drept
complement de specificație (complemento di specificazione) a ceea ce, pentru lim-
ba română, este atribut genitival, întrucât exprimă „o determinare adițională sub-
stantivului de care depinde” și indică raporturi de proprietate (i terreni del comune
= „terenurile primăriei”), de rudenie (il fratello di Lucia = „fratele Luciei”), de
declarație sau de specificație propriu-zisă (il presidente della Repubblica = „preșe-
dintele Republicii”) (Seriani 2004, p. 115). Dar complementul de specificație poate
determina și un adjectiv (un giovane desideroso di gloria = „un tânăr doritor de
glorie”) sau un verb (La spedizione dispone di tecnologie sofisticate = „Expedierea
dispune de tehnologii sofisticate”) (Trifone–Palermo 2008, p. 189). Apoi, pentru că
în italiană atributele sunt doar adjectivale și adverbiale, ceea ce în limba română
este socotit drept atribut substantival prepozițional („pumn de fier”, „stilou de
aur”, „inimă de piatră”) în italiană se consideră complement al materiei (comple-
mento di materia: pugno di ferro, penna d’oro, cuore di pietra) (Seriani 2004,
p. 115).
Terminologie diferită pentru structuri morfosintactice similare apare și în des-
crierea a ceea ce în mod tradițional, în sintaxa românească, se cheamă element pre-
dicativ suplimentar. În sintaxa limbii italiene se vorbește despre complemente pre-
dicative (i complementi predicativi), exprimate printr-un substantiv sau un adjectiv.
Cuvinte care, atunci când se referă la subiect, dar completează sensul verbului, sunt
interpretate drept complemente predicative ale subiectului (Gianni è rimasto im-
passibile = „Gianni a rămas indiferent”), iar, dacă se referă la complementul direct,
sunt numite complemente predicative ale obiectului (Hanno eletto Mario consiglie-
re comunale = „L-au ales pe Mario consilier comunal”; Molti considerano onesto
l’attuale Presidente = „Mulți îl consideră cinstit pe actualul Președinte”) (Trifone–
Palermo 2008, p. 188). La fel, ceea ce în limba română se numește complement
indirect în cazul dativ, în limba italiană reprezintă un complemento di termine,
pentru că indică entitatea asupra căreia se răsfrânge acțiunea (= su cui termina
l’azione) (Seriani 2004, p. 115), cum reiese din exemplul: Il fumo nuoce alla salute
= „Fumul dăunează sănătății”. În clasa complementelor indirecte (sau oblice), este

încadrată o „categorie mai mare de forme sintactice, dar de dimensiuni mai greu
definibile” (ibidem, p. 114). Apelând la raporturile dintre semantică și sintaxă, în
individualizarea acestora în italienește se face apel la subtile nuanțe semantice. Este
de ajuns să constatăm că, în cadrul complementului circumstanțial de loc, în
italiană se face distincția între: stato in luogo (rimango a casa = „rămân acasă”);
moto a luogo: (vado a casa = „merg acasă”); moto da luogo: vengo da casa = „vin
de acasă”); moto per luogo: (cammino per la casa = „umblu prin casă”).
Modul acesta de a clasifica complementele în baza unor criterii semantice nu ni
se pare neindicat, deoarece
„[...] semantica şi momentul logic în procesul analizei unor structuri sintactice
contribuie la dezvăluirea justă a raporturilor logico-semantice şi gramaticale ce se pot
stabili între unele părţi de propoziţie cu formanţi identici, la prima vedere” (Ciobanu
2009; vezi şi Dragomirescu 2010, Bonomi–Usberti 1971).
Astfel poate fi explicată masiva proliferare a complementelor „minore” din sintaxa
italiană, cu rezerva că orice încadrare într-o categorie sintactică poate fi nuanțată,
iar apartenența la una anume a unui cuvânt, a unei sintagme sau a unei fraze poate
fi susținută dintr-un punct de vedere bine argumentat (cf. Neamţu 2008). Conside-
răm utilă semnalarea terminologiei italiene și ilustrarea cu cel puțin un exemplu a
acelor fenomene care sunt „etichetate” altfel decât în sintaxa limbii române:
– Complemento di causa efficiente. Ca funcționalitate poate fi asimilat complemen-
tului de agent, dar, spre deosebire de acesta, când acțiunea exprimată de verbul pasiv
este săvârșită de o persoană, autorul este inanimat: Il vetro è stato rotto dal vento =
„Geamul a fost spart de vânt”.
– Complemento partitivo. Depinde de un substantiv, adjectiv, pronume sau adverb
care indică o cantitate și determină întregul din care elementul reprezintă numai o parte:
Alcuni tra gli studenti si sono ritirati = „Unii dintre studenți s-au retras”; Tre di loro si
sono isolati dal gruppo = „Trei dintre ei s-au izolat de grup”.
– Complemento di compagnia e unione. Criteriul animat/inanimat funcționează și în
acest caz, pentru că altfel structura s-ar putea reduce, folosind terminologia din limba
română, la complementul sociativ. A se compara: Ho pranzato insieme con Antonio =
„Am mâncat la prânz cu Antonio”; Ho ordinato una bistecca con le patate fritte = „Am
comandat o friptură cu cartofi prăjiți”.
– Complemento di abbondanza o privazione. Indică ceva existent în cantitate mare
sau lipsa totală a unei entității: La nostra città è ricca di monumenti = „Orașul nostru
este bogat în monumente”; La casa è priva di riscaldamento = „Casa este lipsită de
încălzire”.
– Complemento di allontanamento o separazione. Indică ceva sau pe cineva de care
ne îndepărtăm sau de care ne separăm: Scaccia le mosche dalla tavola! = „Alungă
muștele de pe masă”; Libera gli schiavi dalle catene = „Eliberează sclavii din lanțuri”.
– Complemento di colpa. Indică natura vinei de care cineva este acuzat: L’imputato
è stato accusato di corruzione = „Imputatul este acuzat de corupție”.
394 Mariana Istrate
– Complemento di argomento. Indică subiectul despre care se discută: A proposito

di Paolo, come sta? = „Apropo de Paul, ce mai face?”
– Complemento di denominazione. Practic, reprezintă numele propriu al numelui
generic care îl precedă: la città di Bologna = „orașul Bologna”, l’isola del Giglio =
„insula Crinului”.
– Complemento di distanza. Indică distanța față de un punct de referință: Il prossimo
benzinaio si trova a due chilometri= „Următoarea benzinărie se află la doi kilometri”.
– Complemento distributivo. Indică raporturi numerice între persoane sau lucruri:
Entrate uno alla volta = „Intrați” unul câte unul; Il latte costa un euro al litro =
„Laptele costă un euro litrul”.
– Complemento d’età. Indică vârsta cuiva sau a ceva: Ho un bambino di otto anni =
„Am un copil de opt ani”.
– Complemento di materia. Indică materia din care este făcut un obiect: Compro una
bottiglia di plastica = „Cumpăr o sticlă din material plastic”.
– Complemento di pena. Indică pedeapsa la care a fost condamnat cineva: L’im-
putato è stato condannato a cinque anni per corruzione = „Imputatul a fost condamnat
la cinci ani pentru corupție”.
– Complemento di qualità. Arată calitățile cuiva sau a ceva: Compro una camicia a
quadri = „Cumpăr o cămașă cu pătrățele”.
– Complemento di quantità o misura. Indică o cantitate, o măsură: Vedo una torre
alta trenta metri = „Văd un turn înalt de treizeci de metri”; Questo zaino pesa venti
chili = „Acest rucsac cântărește douăzeci de kilograme”.
– Complemento di sostituzione o scambio. Indică substituirea sau înlocuirea cuiva
sau a ceva: Marco ha giocato al posto di Piero = „Marco a jucat în locul lui Piero”; Il
rappresentante dei genitori ha parlato per tutti = „Reprezentantul părinților a vorbit
pentru toți”.
– Complemento di stima e prezzo. Indică evaluarea sau prețul unui obiect: Hanno
valutato la macchina sui ventimila euro = „Au evaluat mașina la aproximativ douăzeci
de mii de euro”; Il vino è costato tre euro = „Vinul a costat trei euro”.
– Complemento di vantaggio e svantaggio. Arată în favoarea sau în defavoarea cui
se face ceva: L’ho fatto per voi = „Am făcut-o pentru voi”; Hanno agito contro gli
interessi dell’azienda = „Au acționat împotriva intereselor firmei” (pentru toate exem-
plele de până acum, vezi Trifone–Palermo 2008).
Numărul complementelor variază de la o gramatică la alta, în funcție de opiniile
autorilor. Adaugăm câteva găsite în alte surse:
– Complemento di paragone. Indică al doilea termen al comparației: Mario è più
piccolo di Gino = „Mario este mai mic decât Gino”.
– Complemento di origine e provenienza. Indică originea și proveniența: Sono di
Napoli = „Sunt din Napoli”; Discende da nobile famiglia = „Descinde dintr-o familie
nobilă”.
– Complemento di vocazione (o vocativo). Indică persoana căreia îi este destinat dis-
cursul: Venite, bambini! = „Haideţi, copii!”;
– Complemento di esclamazione. Este asemănător cu cel în vocativ, cu diferența că
este însoțit de o interjecție și este urmat de semnul exclamării: Guai ai vinti! = „Vai de
învinși!”
La nivelul propoziției (în italiană numită și la frase semplice) au mai fost sem-
nalate deosebiri între interpretările sintacticienilor italieni și români în cadrul gru-
pului nominal, mai precis în analiza și descrierea apoziției, studiate într-o cercetare
pertinentă realizată de Dana Feurdean (Feurdean 2002).
Pentru partea de sintaxă a frazei (la frase composta sau complessa sau il perio-
do), semnalăm o diferență majoră în analiza logică, în sensul că, în italienește, ver-
bele la moduri nepersonale (l’infinito, il participio presente e passato, il gerundio
presente e passato), mai ales când au un subiect propriu, diferit de al regentei, sunt
considerate drept predicate ale subordonatelor implicite (le subordinate implicite):
Si sentiva la cuoca macinare il caffè = „Se auzea bucătăreasa măcinând cafeaua”;
Fatte le dovute migliorie, diventerebbe una bella casa = „Făcute necesarele îmbu-
nătățiri, ar deveni o casă frumoasă”. Dar și în subordonate implicite cu subiect
identic cu al regentei verbele la moduri nepersonale sunt considerate predicate:
Credo di essermi comportato bene = „Cred că m-am comportat bine”; Mi sto pre-
parando al fine di sostenere l’esame = „Mă pregătesc să susțin examenul”; Cam-
minava zoppicando = „Umbla șchiopătând”. În analiza frazei din italiană vor fi tot
atâtea propoziții câte verbe la un mod personal și nepersonal există. Important este
doar ca predicatele la moduri nepersonale să poată fi transformate într-unele la mod
personal, fără ca să se schimbe sensul frazei. De exemplu: A pensarci bene, il suo
racconto non è convincente = Se ci si pensa bene, il suo racconto non è convin-
cente (= „Dacă te gândești bine, povestea sa nu era convingătoare”). În subordo-
natele implicite verbele pot să nu fie precedate de conjuncții sau locuțiuni subordo-
natoare (Sento arrivare mamma = „O aud pe mama sosind”), dar, în funcție de re-
gimul prepozițional al verbului din principală, predicatul la mod nepersonal din
subordonata implicită poate fi precedat de prepoziții, conjuncții sau locuțiuni con-
juncționale: Penso di partire = „Mă gândesc să plec”; Combatterono per poter
essere liberi = „Au luptat ca să fie liberi”; Era pronto a far tutto, tranne che
cedere su quella questione = „Era gata să facă tot, în afară de a ceda în problema
aceea”; Prima di mangiare, mi lavo le mani = „Înainte de a mânca, îmi spăl mâi-
nile”. În ceea ce privește paralelismul dintre părțile secundare de propoziție și sub-
ordonatele corespunzătoare, dată fiind multitudinea de complemente minore, în ita-
liană acesta nu poate fi respectat decât în cazul complementelor circumstanțiale de-
venite clasice (de mod, timp, loc, cauză, scop ...), așa cum se procedează și în ro-
mână.
Din cele expuse mai sus, constatăm că, în cele două limbi cu origini comune în
limba latină, metalimbajul sintaxei reflectă opiniile studioșilor și ale experților care
au studiat aceste idiomuri, concluziile lor aparținând unor școli cu tradiții lingvis-
tice și metodologice specifice. Pentru fiecare dintre cele două varietăți romanice a-
vute în vedere am încercat să semnalăm existența unor repertorii sintactice speciali-
zate și adecvate spiritului limbii respective, uneori asemănătoare între ele, alteori
nu, dar de care, în procesul învățării și al predării, trebuie să se țină cont. Important
se dovedește și faptul că în cercetarea din domeniul morfosintaxei comunicarea are
396 Mariana Istrate
la bază instrumente metodologice și parametri stabiliți prin observarea unei plura-

lități de procese lingvistice, precum și prin asumarea reflecțiilor teoretice ale speci-
aliștilor care au contribuit la crearea unui vocabular metalingvistic coerent și recu-
rent, reprezentat de lexeme specializate în domeniu. În ciuda existenței unor con-
venții și concepte uneori diferite, o lingvistică tipologică și comparativă ar putea
veni în ajutorul glotodidacticii (Palloti http), insistând asupra diferențelor și asemă-
nărilor dintre limba maternă și cea care se studiază.
Altfel spus, uzul terminologiei trebuie să fie strict funcțional, să servească dez-
voltării inteligenței, capacității de a raționa și nevoii de a percepe relațiile dintre
cuvintele înlănțuite în enunțuri și discursuri. Pentru că, așa cum spunea regretatul
profesor D. D. Drașoveanu (1997), toate „instrumentele gramaticale” nu sunt alt-
ceva decât manifestări, la nivelul limbii, ale unui singur și esențial fapt de sintaxă:
relația.
Bidu-Vrănceanu 2000 = Angela Bidu-Vrănceanu, Lexic comun – lexic specializat, Editura Universită-
ţii din Bucureşti, Bucureşti, 2000; http://ebooks.unibuc.ro/ filologie/vranceanu/ part14.htm
Bonomi–Bonomi 1971 = Andrea Bonomi, Gabriele Bonomi, Sintassi e semantica nella gramatica
trasformazionale, Il Saggiatore, Milano, 1971.
Ciobanu 2009 = Anatol Ciobanu, Considerații privind locul semanticii în sintaxă, în „Akademos”,
2009, nr. 2 (13), p. 88–91.
Dragomirescu 2010 = Adina Dragomirescu, Ergativitate: tipologie, sintaxă, semantică, Editura
Universității din București, București, 2010.
Drașoveanu 2007 = D. D. Drașoveanu, Teze şi antiteze în sintaxa limbii române, Editura Clusium,
Cluj-Napoca, 2007.
Feurdean 2002 = Dana Feurdean, L’apposizione nelle lingue romena e italiana, în „Lingua”, I, 2002,
p. 54–63.
Neamțu 2008 = G. G. Neamțu, Teoria și practica analizei gramaticale. Distincții și... distincții,
Palloti http = Gabriele Palloti, Descrivere le lingue: quale metalinguaggio per un’educazione linguis-
tica efficace?;http://risorsedocentipon.indire.it/offerta_formativa/c/index.php?action=copertina&
lms_id=527&id_ambiente=32
Serianni 2004 = Luca Serianni, Gramatica italiană. Italiana comună și literară. Cu colaborarea lui
Alberto Castelvecchi. Traducere de Elena Pîrvu, Editura Echinox, Cluj-Napoca, 2004.
Trifone–Palermo 2008 = Pietro Trifone, Massimo Palermo, Grammatica italiana di base, Zanichelli,
Milano, 2008.
MÉTALANGAGE ET TERMINOLOGIE DANS LA MORPHOSYNTAXE DE

L'ITALIEN ET DU ROUMAIN
(Résumé)
En nous limitant à simplement soulever la question, nous allons signaler quelques analogies et
différences entre l’italien et le roumain en ce qui concerne le métalangage et la terminologie de la
morphosyntaxe, dans la perspective d’une étude contrastive. Pour chacune des deux variétés romanes
envisagées, nous avons constaté l’existence de certains répertoires morphosyntaxiques spécialisés et
adaptés à l’esprit de la langue respective, fonctionnels dans le processus de l'enseignement/appren-

tissage systématique. Il est important de constater que, dans le domaine examiné, la communication
repose sur des instruments méthodologiques et des paramètres établis par l’observation d’une pluralité
de processus linguistiques ainsi que par la mise à profit des réflexions théoriques des spécialistes qui
ont contribué à la création d’un vocabulaire métalinguistique cohérent et récurrent, constitué en
grande partie de lexèmes spécialisés.
Cuvinte-cheie: metalimbaj, terminologie, morfosintaxă, italiană, română.

Mots-clés: métalangage, terminologie, morphosyntaxe, l’italien, le roumain.
istratemariana@yahoo.it
DUMITRU LOŞONŢI
RECTIFICĂRI ŞI CONTRIBUŢII ETIMOLOGICE

(I)
ARŞIŢÓS ‘(despre un loc) ars de soare’ nu figurează în dicţionare. L-am

întâlnit în Cheia, localitate componentă a oraşului Băile Olăneşti VL: Pojorâta
„livadie, loc ca cum ar fi arşiţos, prea ars de soare”.
E un derivat, cu suf. -os, de la arşiţă ‘loc ars de soare’.
BĂIERÚŞ. Acest adjectiv, care înseamnă ‘(despre câini) alb pe la grumaz’, a
fost comunicat din Haţeg HD: „Pricoliciul se face din copil bastard, în limba popo-
rului = bitang, tufăriş ori de după garduri; el se face câne băeruş = alb pe la gru-
maÞi ori lup alb cu coadă lungă” (H XVII 103).
E un derivat, cu suf. -uş, de la baier, folosit şi în localitatea respectivă: „salbă
sau baier făcută din bani de argint” (ibidem, 100).
Lipseşte nejustificat din dicţionare.
BĂLTĂCÓS ‘(despre un loc) cu bălţi, apătos’ (Măgoaja CJ) nu e cunoscut de
dicţionare.
Provine, prin asimilarea ă – o > ă – ă, din *băltocós, un derivat, cu suf. -os, de
la băltoáce, pl. lui băltóc sau băltoácă.
Băltác (pl. băltáce), de la care s-ar explica direct, nu circulă în zonă.
BĂLTINÓS ‘(despre un loc) apătos’ (Grădiştea VL: ALR II 5059/812) nu se
găseşte în dicţionare.
E un derivat, cu suf. -os, de la băltină ‘apă mocirloasă stătătoare, smârc,
mlaştină’.
BĂLTUÍNĂ ‘mic şes puţin scufundat, unde stă şi apă’ (Dobra HD: ALR II
5058/105) lipseşte din dicţionare.
E o variantă a lui băltină (sub influenţa lui a băltui).
BĂLŢOŞÁT. CADE, care a întâlnit adjectivul la JIPESCU („Mai rău se cotro-
peşte spărtura, când o dregi cu potloage bălţoşate”), l-a definit ‘bălţit’ şi a indicat
că provine din balţ.
În MDA e definit ‘lăbărţat’ şi lăsat cu etimologia necunoscută.
În DELR, unde trebuia să existe, nu-l găsim.
Se poate explica într-adevăr de la balţ, fie cu suf. -oşát, care s-a extras „din
gheboşat faţă de gheb” şi „cu care s-au derivat: aplecuşat = aplecat, împizmoşat <
pizmă ” (Pascu 1916, p. 97), fie din *bălţos (< balţ) > *a se bălţoşa (cu s substituit
prin ş, după modelul gras – îngrăşa, gros – îngroşa etc.) > bălţoşat.
BĂRÓS ‘(despre un loc) băltos, mlăştinos, mocirlos’ (Simiai, srb. Sveti
Mihajlo – Iugoslavia: ALR II 5059/4) nu se întâlneşte în dicţionare.
Rectificări şi contribuţii etimologice (I) 399
E un derivat, cu suf. -os, de la bară ‘baltă, mocirlă’.

BÂJLĂ ‘casă urâtă’ a fost comunicat din Chetreşti VS (vezi CHEST. II
49/174).
MDA îl dă cu etimologia necunoscută, iar DELR nu-l înregistrează.
E o variantă a lui bujlă = bujdă ‘idem’.
BÂTÓS ‘(despre fân) cu fire de ierburi înalte şi groase, beldios’ (Dobra HD:
ALR II 5248/105) e un derivat, necunoscut de dicţionare, de la bât sau bâtă cu suf.
-os.
BERIÁN. Într-o scrisoare a lui Ion Creangă către A. C. Cuza se întâlneşte
forma substantivală berian ‘chef mare’ („Ş-atunci vom face un berian ca acela, de
s-a duce vestea!”: Creangă 1996, p. 315), neinclusă în glosarul de la sfârşitul volu-
mului.
Lipseşte din dicţionare.
E o variantă a lui bairam ‘idem’.
BLEOJÁT, -Ă. Acest cuvânt e dat de MDA ca adjectiv cu sensul ‘bleojdit3 [=
holbat]’ şi ca substantiv cu sensul ‘pălărie veche, cu marginile lăsate’.
În sursa indicată, ARH. OLT. XXI, 1942, p. 258 scrie: „bleójată [sic!]: pălărie
veche cu marginile-n jos, bleojate. Sinonim cu şvávă”. Singurul sens care există
aici e cel al lui bleojdit4 ‘lăsat (în jos)’.
Dacă forma cuvântului este corectă, se poate explica din blegoşat, participiul
verbului a se blegoşa, prin substituirea lui g cu h (cf. bleahă, blehaucă), urmată de
dispariţia acestuia (fenomen frecvent, cf. maala < mahala, Medinţi < Mehedinţi
etc.) şi sonorizarea lui ş (fenomen fonetic de asemenea frecvent; cf. crâşmă >
crâjmă, cuşmă > cujmă etc.).
BOCĂZLÍ ‘(despre un animal lovit la picior) a şchiopăta’ (Dindeşti SM:
Coman Gl, s.v.), reţinut în MDA cu etimologia necunoscută, e un împrumut din
magh. bokáz ‘a da din călcâie’, ‘a-şi lovi călcâiele’, ‘a da din picioare’ (cf. şi
Tamás E).
BOROÁCĂ, A SE BOROCÁ. Am întâlnit forma boroácă ‘chiciură’ şi deri-
vatul a se boroca ‘a se acoperi cu chiciură’ („S-o borocat lemnele”) în Mărceşti CJ.
Nu figurează în dicţionare.
Boroácă e o variantă a lui burácă ‘chiciură’, cuvânt cu o mare arie de răs-
pândire în zona Munţilor Apuseni (vezi Loşonţi 2001, p. 99).
BOTORÍ, BOTOTORÍ. Verbul a botori ‘a strânge, a aduna’, notat în Briheni
BH, Câmp BH şi Izbuc BH („Botoreşte oile”: Teaha 1961, p. 204), nu este cunos-
cut de dicţionare.
Este derivat fie de la bot ‘grămadă (de ceva)’, viu în zonă (vezi ibidem, p. 203),
cu suf. -ori (pentru care vezi Vasiliu 1989, p. 39), fie de la bóturi, pluralul lui bot,
cu suf. -i (şi asimilarea o – u > o – o).
400 Dumitru Loşonţi
Adjectivul bototorit ‘adunat, strâns’ (Briheni, Criştioru de Sus BN: Teaha 1961,
p. 204) este o greşeală în loc de botorit, care provine din participiul verbului a
botori.
BRIZĂRẮU ‘şir de cusături (reprezentând flori) cu care se împodobeşte căma-
şa la gât’ (Marginea SV: HERZ. GHER. M. I 393), cu etimologia necunoscută în
MDA, e o variantă a lui bezer (> bezărău, bizărău etc.).
BUCĂŢELÚCĂ ‘bucată mică’, cuvânt necunoscut de dicţionare, e un derivat,
cu suf. -ucă, de la bucăţéle, pl. lui bucăţeá.
L-am înregistrat în Bârsăuţa SJ: Gârliciu „o bucăţelucă de loc” III.
BUIÚG. Acest adverb, comunicat din Bistriţa MH cu sensul ‘de-a valma, unii
peste alţii’ (vezi LRg, vol. I, p. 48), nu e cunoscut de dicţionare.
A rezultat din contaminarea sinonimului bulúc, care are varianta bulúg, cu
verbul a bui ‘a năvăli’.
BULUZÍ. Verbul a buluzi ‘a îngrămădi ceva, a îmbulzi’ (Monor BN: GRg),
necunoscut de dicţionare, a rezultat din contaminarea sinonimelor a buluci şi a
îmbulzi.
BUMBĂLÍ. Verbul a bumbăli ‘(despre un obiect care cade pe ceva) a face un
zgomot specific’ nu e atestat de dicţionare. L-am notat în Bologa CJ: „Aşa bumbă-
lesc şi noaptea merele când cad pe gard, pe tablă”.
E un derivat de la *bumb, variantă a interjecţiei bum. Pentru despicarea lui m în
mb, vezi cătăramă > cătărambă, cram > cramb, glumă > glumbă, holum > holumb
etc. (vezi Puşcariu 1994, p. 144).
CĂCĂŞÁR. Printre derivatele verbului a se căca, în DA se dă, din H XI 351,
căcăşár, ca un substantiv masculin, cu precizarea că e „cuvânt de ocară”.
Îl preia MDA, care-i fabrică un plural căcăşári şi-l explică din „căca + -ăşar”,
inventând încă un sufix inexistent în limba română.
Verificând în H, am descifrat, parţial, răspunsul corespondentului: „[...?], Căca-
şar, Mâncaiar, hirar, Curva, Putórea, [...], Porcu, Măgar, hoţu”. Aşadar, e vorba
de căca-şi-ar, mânca-i-ar, fire-ar (în grai f se palatalizează în h', după cum se
precizează la p. 349).
E adevărat că pe primul a este un semn ce pare căciulă a lui ă. Nu e căciula lui
ă, pe care corespondentul o face altfel, nici a lui â, pentru că întrebuinţează litera î.
A fost un punct, pe care apoi l-a anulat.
În consecinţă, căcăşár trebuie să dispară din dicţionarele viitoare.
CETIOÁRĂ ‘cetinică’ e derivat de la cetină, dar nu cu suf. -oară, cum indică
MDA, ci cu suf. -ioară (cf. şi DEX1,2). Pentru dispariţia lui n, vezi S. Puşcariu, în
DR VI 230 nota 2; Loşonţi 2000, p. 191).
CHEIŢĂRÓS. Adjectivul cheiţărós ‘(despre grâu) prin care creşte secară, fi-
indcă sămânţa n-a fost destul de bine aleasă; secăreţ’ (Sânmihaiu Almaşului SJ):
ALR II SN I h 41/284) a fost explicat de Tamás E din cheiţeréş ‘idem’ (< magh.
kétszeres), prin schimbare de sufix.
După opinia noastră, a rezultat din contaminarea lui cheiţeréş cu sinonimul
secărós, atestat în punctul vecin 279 (vezi harta citată).
CHETRICEL, PIETRICEL. Chetricel se întâlneşte la M. Băcescu (1947,
p. 107 ca nume a două specii de peşti: 1. ‘ghiborţ’; 2. ‘porcuşor’.
MDA îl reţine cu etimologia necunoscută.
Este literalizarea (făcută de Mihai Băcescu a) pronunţării locale, cu p palatalizat
în ŉ, a formei pietricel, necunoscută de DLR. Aceasta pare un derivat de la piatră
cu suf. -icel, dar e o variantă a lui pietroşel, cuvânt cunoscut şi ca nume a mai
multor peşti mărunţi, printre care şi porcuşorul (< pietros + suf. -el: DLR, unde
găsim şi varianta pitrocel).
CHIOÁREŞ (pl. chioáreşi) ‘saşiu’ (Lunca HD: ALRR – Trans. I h 48/351),
cuvânt necunoscut de dicţionare, este un derivat, cu suf. -eş, de la chior ‘idem’,
adjectiv atestat şi în puncte vecine (vezi harta citată).
CHIORLOMÁN (pl. chiorlománi) ‘saşiu’ (Dăbâca HD: ALRR – Trans. I h
48/431) nu e cunoscut de dicţionare.
A rezultat, prin „despicarea” lui -r- în -rl-, din *chioromán, un derivat, cu suf.
-omán, de la chior ‘idem’, atestat (şi) în puncte vecine (ibidem, h 48/430, 432).
Pentru acest sufix, vezi gogoman, grosoman etc. (Pascu 1916, p. 340), lotroman,
prostoman, megl. ţăţuman (Loşonţi 2000, p. 113), moloman (Loşonţi 2001, p. 81)
etc.
CHIÓROŞ (pl. chióroşi) ‘saşiu’ (Prăvăleni HD, Fizeş HD: ALRR – Trans. I h
48/350, 373), cuvânt necunoscut de dicţionare, este un derivat, cu suf. -oş, de la
chior ‘idem’, atestat şi în puncte vecine (vezi harta citată).
CLOCITÚRĂ. Pentru ‘grâul prin care creşte secară, grâu secăreţ’, informatorul
din Măgurele BN a răspuns clocitură (vezi ALRR – Trans. 2046/277).
Fără îndoială că avem de-a face cu o formă coruptă din corcitură ‘idem’
(Voiniceni MS, Arpaşu de Jos SB, Veştem SB, Avrig SB şi Cârţişoara SB: ibidem,
2046/312, 423, 436-438).
COCÂRTÁŞ (pl. cocârtáşi) ‘om rău, îndărătnic; cârcotaş’ se găseşte într-un
glosar din fostele comune Fundu Herţii BT şi Pomârla BT (vezi LRg., vol. II,
p. 120).
Lipseşte din dicţionare.
E o variantă a lui cârcotaş, rezultată prin metateză.
CODÉLNIC ‘şovăitor’ este derivat cu suf. -elnic, dar nu de la coadă, cum indi-
că MDA, ci de la a se codi (CADE, TDRG1,3). Cf. sinonimul şovăielnic < a şovăi.
CÓRDINĂ (pl. córdini) ‘bucată de pământ lungă şi îngustă, făşie’ (Ocoliş AB:
ALRR – Trans. 2011/326) este un derivat, necunoscut de dicţionare sau de glosare,
de la coardă, cu suf. -ină.
În trecut a fost mai răspândit, după cum dovedesc urmele lăsate în toponimie: În
Córdină (Racoviţa SB: Loşonţi–Lupea 1986–1987, p. 332), Córdini (Aciliu SB:
ibid., ALRR – Trans. Date, p. 195) etc.
Ca şi la alte derivate (hóghină < hoágă, hópină < hoápă, scóbină < scoábă,
scóchină < scoácă: Loşonţi 2000, p. 170, 180, 182), în unele regiuni accentul s-a
deplasat de pe sufix.
COROIÁTIC, COROIÉTIC. Coroiát şi coroiétic sunt lucrate în DA în para-
graful derivatelor de la coroi, fără alte precizări, iar în CADE şi SDLR, într-un
singur articol.
Coroiétic este considerat o variantă a lui coroiát (CDER), un derivat de la
coroiát cu suf. -ic [sic!!!] (DM, DEX1,2) sau de la a se coroia cu suf. -tic [sic!!!]
(MDA).
Forma (corect literarizată) coroiátic se găseşte în SDLR.
Credem că are dreptate Pascu 1916, p. 100, care-l derivă de la coroi cu suf.
-atic.
COSTORIU. Din Vidra VN a fost comunicat costoriu glosat „bou slab” (vezi
CHEST. V 76/ 94 [fost 83]) în loc de ‘(despre un bou) slab’. Chestiunea 76 cerea
să se înşire „toate numele care se dau după culoare, temperament, năravuri, lipsuri,
mărime etc.: oilor, caprelor, boilor, vacilor, câinilor, măgarilor, cailor”.
În sursă cuvântul nu are accent, cum nu au nici celelalte cuvinte. Fiind adăugat
ulterior sub lateş, sedila lui ş a fost interpretată ca accent. Probabil din această
cauză apare în MDA accentuat la singular costóriu.
Redactorii dicţionarului menţin glosarea din sursă şi lasă cuvântul cu etimologia
necunoscută.
Credem că se accentuează costoríu şi e o variantă a lui costeliv (< bg.), cu l > r,
asimilarea o – e > o – o şi substituirea lui v cu u, sub influenţa sinonimelor costiu
(< coastă + -iu) / costiv (< coastă + -iv), uscăţiu (< uscat + -iu) / uscăţiv (< uscat +
-iv).
Mult mai puţin probabilă ni se pare derivarea, suf. -iu, de la custoră, variantă a
lui custură, care are şi sensurile ‘(reg.) fierăstrău pentru scânduri’, ‘creastă de
munte stâncoasă, zimţată, specifică epocii glaciare’.
COTRIHÓI ‘fân buruienos’ figurează în Paşca Gl, din Sângeorz-Băi BN.
Reţinându-l, DA apreciază că este, „poate, contaminare din cotrenciu + trifoi”.
În loc de Paşca Gl, MDA indică greşit Viciu Gl şi nu are nicio rezervă în ce
priveşte etimologia: contaminare dintre cotrenci şi trifoi.
Contaminarea între aceste cuvinte nu este posibilă, pentru că ele denumesc două
calităţi opuse de nutreţ: foarte rea, cotrenciul (‘iarbă îmbătrânită; cotoare de fân’),
şi foarte bună, trifoiul. Şi apoi, de unde a apărut h?
Ne-am putea gândi la un derivat, cu suf. -oi, de la cotreang: *cotrengoi >

*cotringoi > (cu substituirea lui g prin h, frecventă în zonă sub influenţa ucrai-
neană, şi dispariţia ulterioară a lui n >) cotrihoi. Despre cotreang, cotring etc., vezi
Loşonţi 2001, p. 51–52.
COVÂNÁT, ZGOFÂNÁT. Pentru fierul plugului care taie brazda pe dedesupt,
brăzdar’, colegul V. Bidian a notat fiérul zgofânát (Giurgeşti HD: ALRR – Trans.
2078/349).
Adjectivul nu figurează în DLR.
Am dori să precizăm că brăzdarul este uşor covăţit şi se ataşează la corpul plu-
gului care face ca brazda să se răstoarne (vezi fig. 18d din Chestionarul Noului
Atlas lingvistic român, în FD V, 1963, p. 206).
După părerea noastră, zgofânat a rezultat prin sonorizarea grupului sc-, din
*scofânat, variantă cu s- protetic a lui *cofănat ‘covăţit’, adjectiv provenit din par-
ticipiul verbului *a se cofăna ‘a se covăţi, a se scovârda’, un derivat de la cofană
‘obiect (adâncit) în formă de covată, obiect covăţit’.
În nord-estul Transilvaniei şi prin Moldova, cofană înseamnă ‘curmătură, loc ca
o covată, groapă între dealuri, depresiune’ (vezi Loşonţi 2000, p. 125).
Din *cofănát, prin sonorizarea lui f, a rezultat varianta (*covănat >) covânát,
întâlnită în răspunsul scấndură covânátă ‘scândură strâmbă [= covăţită]’ (Stupini
SJ: ALR I 1851/283), necunoscută de dicţionare sau de glosare.
CURĂLÍT. Adjectivul, care înseamnă ‘(despre moşii) delimitat’, este explicat
în MDA din „curea + -lit” [sic!!!].
Provine din participiul verbului *a curăli ‘a măsura, a delimita’, un derivat, cu
suf. -ăli, de la curea ‘măsură de lungime egală cu circa 16 picioare’ (cf. DA, s.v.).
DODOGÚŞ ‘care vorbeşte în vârful limbii, peltic’ (Moftinu Mic SM: NALR –
Criş. I h 75/195), necunoscut de DLR, este împrumutat din magh. dadogós ‘gân-
gav, bâlbâit, gângăvit’.
DOFLÁ. Verbul a dofla se găseşte, din Runcu Salvei BN, alături de a îndioga,
a înfulica, a sufulca, a sufla, a întabula şi a se căfui, ca răspuns la întrebarea: Cum
se mai zice în loc de a mânca? (vezi CHEST. VIII 113/27).
DLR îl dă cu sensul ‘a mânca’ şi etimologia necunoscută.
Ţinând seama că a înfuleca este atestat, în Zagra BN, localitate vecină cu Runcu
Salvei, cu sensul (existent şi în Bonţida CJ, Năsal CJ etc.) ‘a se îndopa şi a înghiţi
pe nemestecate’ (DA), că a sufla înseamnă şi ‘a bea sau a mânca foarte repede’
(DLR), că a sufulca ne e familiar (din partea de nord a Transilvaniei) cu acelaşi
sens (neatestat de dicţionare), credem că a dofla înseamnă ‘a mânca mult (şi re-
pede)’ şi provine din duflă ‘dublu’ (< magh. dial. dufla ‘idem’). Cf. dúflaş 1. ‘(prin
Trans.) mâncăcios; umflat, gras’; 2. ‘(regional) persoană care vrea să ia dublu din
ceva’ (< duflă + suf. -aş: DLR, s.v.).
DOLOÁBĂ 1. ‘scândură’; 2. ‘lemn scobit, folosit pentru împiedicarea carului’,

raportat în DLR la lodbă, loadbă, s-ar putea explica prin contaminarea lui dulap
(dulab, dolap etc.) ‘scândură lată şi groasă’ cu lodbă (loabă, lobă etc.) ‘scândură
groasă făcută prin despicarea unui trunchi de copac, cioplită numai cu securea şi
având diferite întrebuinţări.
DOSĂDITÚRĂ ‘(învechit, rar) maltratare, brutalizare’, explicat în DLR de la
„dosădit + suf. -ură”, e derivat de la a dosădi cu suf. -(i)tură.
DÓŞTINĂ, DOŞTÍNĂ, DOŞTINÓS. Dóştină ‘loc ferit de soare; partea
nordică a unui deal, a unui munte care nu este expusă soarelui’ figurează în CADE
fără etimologie, iar în MDA şi DLR raportat la dos.
Precizăm că se întâlneşte şi varianta accentologică doştínă, în Bichigiu BN
(Şuhoíştea „doştínă”), Suplai BN, Şendroaia BN (Dósu Cúrţii „câmp, o doştínă
faină”) etc.
A rezultat, prin sincoparea lui i neaccentuat şi reducerea grupului sş la ş, din
*dosiştínă, un derivat de la dosişte, cu suf. -ină: *dosiştínă > *dosştínă > doştínă >
(prin mutarea accentului) dóştină. Cf. infra oveştínă.
Adjectivul doştinós ‘(despre un loc) de dos, de doştină’ nu e cunoscut de DLR.
L-am întâlnit în mai multe localităţi transilvănene: Curpeni AB (Dósu lui Adám
„teren mai doştinos”), Lita CJ (Dósu Dănésii „pantă cam în dos” I, „loc deluros,
cam doştinos” II: TTRT – Valea Hăşdăţii 51), Maşca CJ (Dóştina „loc de dos,
îndosit, doştinos” I: TTRT – Valea Ierii 65), Ocolişel CJ (Dóştina „loc mai
doştinos” I: ibidem) etc.
DRUGÓI este o formă stâlcită a cuvântului drăcói, absentă din DLR, întâlnită
într-un descântec: „Pe urcoi şi pe drugoi I-oi duŝe-n munţî Sânai” (DLR s.v. urcoi).
Într-un alt citat reprodus în acelaşi loc, cuvântul apare corect: „Pe urcoi Şi pe
drăcoi I-oi duce-n munţii Sinaiului”.
DUDULÁTIC ‘(mai ales despre copii) fără minte, fără judecată’ se găseşte
într-un glosar din fostele comune Fundu Herţii BT şi Pomârla BT (vezi LRg., vol.
II, p. 120).
În MDA are menţiunea „etimologie necunoscută”, iar în DLR este raportat la
duduit2 ‘(prin nord-vestul Munteniei) repezit, zăpăcit, uituc’ (< a dudui).
Se poate explica prin substituirea segmentului fonetic -ean cu suf. -atic (< -atec),
din dudulean, care trebuie să fi avut sau mai are în Bucovina şi în unele părţi ale
Moldovei şi sensul ‘(om) prost’, la fel ca baza dudă2 (vezi DLR, s.v.).
DULUÍ. Forma verbală a dului a fost comunicată din Curăţele BH („ Vinerea
nu se lucră cu lâna oilor, că pchere. Şi să nu dai cu maiul (lemnul cu care se lă
hainele) că duluieşte sau mai bine zis dudăneşte (prosteşte) din cap” [sic]: CHEST.
V 170/27).
Lipseşte nejustificat din MDA, DLR.
Este o variantă a lui a dili ‘a înnebuni (vezi DLR), a se prosti’, ‘(aici, despre
oaie, neatestat) a căpia’, cu substituirea sufixului -i cu -ui, fenomen frecvent, şi
apoi asimilarea i – u > u – u.
DUMB ‘tobă’ se găseşte în DLR dintr-un glosar din fostul raion Rădăuţi, cu
etimologia necunoscută.
Provine din interjecţia *dum ‘bum’, cu m despicat în mb, ca în chilomb, cramb,
hadâmb, holumb, tărâmb, ţânterimb etc. (vezi Puşcariu 1994, p. 144).
FĂCHIÚŢĂ nu este o variantă a lui făcliuţă, cum se indică în MDA, ci un
diminutiv al lui fáchie 1. ‘faclă’; 2. ‘s p e c. (în Mold., Bucov. şi Ţara Oaşului) fă-
clie făcută dintr-un mănunchi de aşchii lungi, de obicei de brad, unse cu răşină sau
alt combustibil şi întrebuinţate cu deosebire la pescuit noaptea’ (DA).
FÂLFÁRE, VÂRFÁRIE, VÂRVĂRÁT. Vârfárie (pl. vârfắrii) ‘(prin sud-
vestul Olt.; de obicei la pl.) creangă, ramură de copac’ („Mai pune vreo două
vârfării pe foc să nu se stingă”: Boceanu Gl) este explicat în DLR de la „vârf + suf.
-arie”.
Un asemenea sufix nu există şi articolul trebuie eliminat din dicţionarele vii-
toare.
Tot în DLR, vârfárie (pl. vârfắrii) figurează şi corect, ca variantă a lui vârfáre,
din două glosare regionale, unul din Boureni DJ, altul din Brabeţi DJ, Dăbuleni DJ
şi Mârşani DJ.
Vârfarie s-a născut din vârfáre, ca şi aşchie din aşche < lat. ascla < astula,
unghie din unghe < lat. ungla < ungula etc.
Vârfáre mai are şi varianta fâlfáre (pl. fâlfắri) ‘vreasc, gatej, surcea’ (Jitia VN:
ALRR – Munt. Dobr. II h 208/724), necunoscută de DLR, greşit lucrată în DGDS
ca variantă a lui vurvoare ‘vâlvătaie, vâlvoare’.
În DLR s-a reţinut adj. vârvărát dintr-un text existent în Costin GB, vol. I
(„Aproape de rai, / Acolo va fi un măr / A lui Sfântu Petru; / E de vâr vârvărat, / De
poale împolat”) cu sensul ‘(despre pomi) încărcat de fructe la vârf’. În ce priveşte
etimologia, s-a indicat că provine „de la vârf”.
Vârvărat e un derivat, cu suf. -at, de la vârváre (pl. vârvắri), variantă a lui
vârfáre.
FISCUŞÉSC, FIŞCUŞESC. Adjectivul fiscuşésc ‘fiscal’ e dat în MDA cu eti-
mologia necunoscută.
Provine, prin disimilarea ş – ş > s – ş, din fişcuşésc ‘idem’, un derivat, cu suf.
-esc, de la fişcuş < magh. fiskus ‘fisc’. Cf. şi Tamás E.
GĂVĂNÁŞ e lucrat în MDA cu 14 [sic!] sensuri însemnând ‘găvan (mic)’ şi cu
al 15-lea însemnând ‘magazie pentru păstrarea cerealelor’.
Aici s-au amestecat sensurile a două cuvinte. Găvănaş ‘găvan (mic)’ e un deri-
vat, cu suf. -aş, de la găvan, iar găvănaş ‘magazie pentru păstrarea cerealelor’ tre-
buia dată ca variantă a lui găbănaş ‘idem’ (< magh. gabonas).
GÂLGÂITÚRĂ ‘gâlgâire’ e derivat cu suf. -(i)tură, dar nu de la gâlgâit, cum

indică MDA, ci de la verbul a gâlgâi.
GOZURÍ. Verbul a gozuri ‘(despre câini) a căuta de mâncare prin gozuri’
(Ciubăncuţa CJ) nu e cunoscut de dicţionare.
E un derivat de la gozuri, pl. lui goz, cu suf. verbal -i.
HABARÍC 1. ‘tencuială’; 2. ‘mortar’ (Sebiş BH: CHEST II 128/394), cu
etimologia necunoscută în MDA, e un împrumut din magh. habarék ‘apă noro-
ioasă, apă cu noroi’.
HILÍNTĂ, HILÍNŢĂ. Hilinţă ‘scrânciob’ e inserat în DA, din Pompiliu 1887,
p. 1011, şi de aici e preluat de MDA. Niciunul dintre aceste dicţionare nu-i dă
etimologia.
Forma hilínţă e greşită. În sursă e hilintă.
Provine din magh. dial. hilinta (vezi şi Tamás E, s.v. hintă).
HINISIT. Forma adjectivală hinisit ‘amărât, «debilitat», fără faţă’ a fost comu-
nicată din Haţeg HD („E hinisit săracul. L-am văzut, dar era aşa de hinisit că era să
nu-l cunosc”: Todoran Gl).
MDA o inserează cu etimologia necunoscută.
Fără îndoială e literalizarea fonetismului [hińisít], care, literarizat, devine himi-
sit, participiul, devenit adjectiv, al variantei verbale a himisi a verbului a hămesi ‘a
slăbi’, cunoscută de DA şi MDA.
HIŢÁ, IŢÁ. Verbul a hiţa, cu varianta a iţa, se găseşte în Ciauşanu Gl, s.v. cu
următoarea explicaţie: „Hiţá din picioare = Se lăsá când pe-un picior când pe altul
(ca la războiul de ţesut)”.
În MDA e definit ‘a se sprijini când pe un picior când pe altul’ şi lăsat cu
etimologia necunoscută.
Provine din interjecţia hấţa, care ‘exprimă o mişcare ritmică, legănată sau între-
ruptă’ (MDA).
HOLBOCÁ. Alexandru Philippide (1894, p. 231) îl consideră pe a holboca un
derivat cu suf. -oc de la a holba („holbóca [sic!] – holbez, lăptóc – lapte, mânzóc –
mânz...”).
În MDA e dat cu etimologia necunoscută.
A rezultat din contaminarea sinonimelor a (se) holba şi a bolboca, variantă a lui
a bulbuca.
HOLPĂÍ ‘(mai ales despre porci, dar ironic şi despre oameni) a mânca pe fugă
şi zgomotos, a sorbi lapte, zeamă etc.’ se întâlneşte într-un glosar din Deda MS
(„Auzi cum holpăie”: MCD, p. 176).
E o variantă, necunoscută de dicţionare, a lui a horpăi.
HOPÓI, HOPÓŃ, VOPÓI, VOPÓŃ. Vopoń ‘ploaie mare’, cu var. hopoń
‘idem’ se găseşte în Densusianu 1915, p. 340.
DLR îl dă în forma fonetică din sursă, cu accentul necunoscut, raportându-l la

vop ‘(Ban. şi prin Trans.) val’.
Cuvântul trebuia dat în forma literarizată vopói (hopói), pentru că Ţara Haţegu-
lui se găseşte în aria în care suf. -oń (< lat. -oneus) încă se păstrează. În celelalte
arii a evoluat la -oħ.
Vopoi e un derivat, cu suf. augmentativ -oi, de la vop.

ALR I = Material adunat de Sever Pop pentru Atlasul lingvistic român, partea I.
ALR II = Material adunat de Emil Petrovici pentru Atlasul lingvistic român, partea a II-a.
ALR II SN = Atlasul lingvistic român [II], serie nouă, vol. I–VII, Editura Academiei R.P.R./R.S.R.,
[Bucureşti,] 1956–1972.
ALRR – Munt. Dobr. = Teofil Teaha, Mihai Conţiu, Ion Ionică, Paul Lăzărescu, Bogdan Marinescu,
Valeriu Rusu, Nicolae Saramandu, Atlasul lingvistic român pe regiuni. Muntenia şi Dobrogea,
vol. II, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1996.
ALRR – Trans. = Grigore Rusu, Viorel Bidian, Dumitru Loşonţi, Atlasul lingvistic român pe regiuni.
Transilvania, vol. I–IV, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1992–2006.
ALRR – Trans. Date = Grigore Rusu, Viorel Bidian, Dumitru Loşonţi, Atlasul lingvistic român pe
regiuni. Transilvania. Date despre localităţi şi informatori, Editura Academiei Române,
Bucureşti, 1992.
Băcescu 1947 = Mihai Băcescu, Peştii, aşa cum îi vede ţăranul pescar român. Studiu etnozoologic,
zoogeografic şi bioeconomic, Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1947 (Institutul de Cercetări pisci-
cole al României. Monografia nr. 3, 1946).
Boceanu Gl = Ion Boceanu, Glosar de cuvinte din judeţul Mehedinţi, Bucureşti, 1913 (extras din
„Analele Academiei Române”. Seria II. Tom. XXXV. Memoriile Secţiunii literare).
CADE = Dicţionarul enciclopedic ilustrat „Cartea Românească”. Partea I: Dicţionarul limbii române
din trecut şi de astăzi, de I.-Aurel Candrea, […,]Editura Cartea Românească, Bucureşti, [1931].
CDER = Alexandru Ciorănescu, Dicţionarul etimologic al limbii române, Editura Saeculum I. O.,
Bucureşti, 2001.
CHEST. II = Răspunsuri la Chestionarul II. Casa, Sibiu, 1926 (cifra arabă de la numărător arată
numărul chestiunii, cea de la numitor, numărul de ordine al localităţii).
CHEST. V = Răspunsuri la Chestionarul V. Stâna, păstoritul şi prepararea laptelui, Cluj, 1931 (cifra
arabă de la numărător arată numărul chestiunii, cea de la numitor, numărul de ordine al localităţii).
CHEST. VIII = Răspunsuri la Chestionarul VIII. Mâncări şi băuturi, Cluj, 1937 (cifra arabă de la
numărător arată numărul chestiunii, cea de la numitor, numărul de ordine al localităţii.)
Ciauşanu Gl = G. F. Ciauşanu, Glosar de cuvinte din judeţul Vâlcea, Bucureşti, Regia M. O.,
Imprimeria Naţională, 1931 (Academia Română. Memoriile Secţiunii literare. Seria III. Tomul V.
Mem. 6).
Coman Gl = Petre Coman, Glosar dialectal, Bucureşti, Monitorul Oficial şi Imprimeriile Statului.
Imprimeria Naţională, 1939 (Academia Română. Memoriile Secţiunii literare. Seria III. Tomul
IX. Mem. 5).
ConvLit. = „Convorbiri literare”, Iaşi, apoi Bucureşti, I, 1867–1868 şi urm.
Costin GB I = Lucian Costin, Graiul bănăţean (Studii şi cercetări), vol. I, Institutul de Arte Grafice
„Cartea Românească”, Timişoara, 1926.
Creangă 1996 = Ion Creangă, Opere. Ediţie de Iorgu Iordan şi Elisabeta Brâncuş. Ediţia a II-a,
Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1996.
DA = Dicţionarul limbii române [publicat de Academia Română, sub redacţia lui Sextil Puşcariu],
Bucureşti, 1913–1949.
DELR = Dicţionarul etimologic al limbii române (DELR). Volumul I, A–B, Editura Academiei
Densusianu 1915 = Ovid Densusianu, Graiul din Ţara Haţegului, Atelierele Grafice Socec & Co.,
Societate Anonimă, Bucureşti, 1915.
DEX1, 2 = Dicţionarul explicativ al limbii române, Editura Academiei Române, [Bucureşti], 1975;
ediţia a II-a, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1996.
DGDS = Ion Ionică, Maria Marin, Anca Marinescu, Iulia Mărgărit, Teofil Teaha. Coordonator: Maria
Marin, Dicţionarul graiurilor dacoromâne sudice, vol. I–III, Editura Academiei Române,
DLR = Dicţionarul limbii române, serie nouă [publicat de Academia Română], Bucureşti, 1965 şi urm.
DM = Dicţionarul limbii române moderne, [Bucureşti], Editura Academiei R.P.R., Bucureşti, 1958.
DR = „Dacoromania”. Buletinul Muzeului Limbei Române, Cluj, I–XI, 1920–1948.
FD = „Fonetică şi dialectologie”, Bucureşti, I, 1958 şi urm.
GRg = V. Arvinte, D. Ursu, M. Bordeianu, Glosar regional, Editura Academiei Române, Bucureşti,
[1961].
H I–XVIII = Răspunsuri la Chestionarul lingvistic al lui B.P. Hasdeu (manuscris legat în 18 volume.
Cifra romană indică volumul manuscrisului, cea arabă localitatea anchetată).
Loşonţi 2000 = Dumitru Loşonţi, Toponime româneşti care descriu forme de relief, Editura Clusium,
Cluj-Napoca, 2000.
Loşonţi 2001 = Dumitru Loşonţi, Soluţii şi sugestii etimologice, Editura Univers Enciclopedic,
Bucureşti, 2001.
Loşonţi–Lupea 1986–1987 = D. Loşonţi, C. Lupea, Toponimia localităţii Racoviţa (jud. Sibiu), în
„Anuar de lingvistică şi istorie literară”, A. Lingvistică, XXXI, 1986–1987. p. 329–343.
LRg I, II = Lexic regional, vol. I, Editura Academiei Republicii Populare Române, Bucureşti, 1960;
vol. II, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1967.
MCD = Materiale şi cercetări dialectale, I, Editura Academiei R.P.R., [Bucureşti,] 1960.
MDA = Micul dicţionar academic, vol. I–IV, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2001–2003.
NALR – Criş. = Ionel Stan, Dorin Uriţescu, Noul Atlas lingvistic român. Crişana, vol. I, Editura
Academiei Române, Bucureşti, 1996; vol. II, Editura Academiei Române–Editura Clusium,
Bucureşti–Cluj-Napoca, 2003.
Pascu 1916 = G. Pascu, Sufixele româneşti, Librăriile Socec & Co, C.Sfetea, Pavel Suru, Bucureşti–
Leipzig–Viena, 1916 (Ediţiunea Academiei Române).
Paşca Gl = Ştefan Paşca, Glosar dialectal alcătuit după material lexical cules de corespondenţi din
diferite regiuni, Cultura Naţională, Bucureşti, 1928 (Academia Română. Memoriile Secţiunii
literare. Seria III. Tom. IV. Mem. 3).
Philippide 1894 = Alexandru Philippide, Istoria limbii române. Principii de istoria limbii, Librăria
Fraţii Şaraga, Iaşi, 1894.
Puşcariu 1994 = Sextil Puşcariu, Limba română, vol. II. Rostirea, Editura Academiei Române,
Bucureşti, 1994.
SDLR = August Scriban, Dicţionaru limbii româneşti, Institutu de Arte Grafice „Presa Bună”, Iaşi,
1939.
Pompiliu 1887 = M. Pompiliu, Graiul românesc din Biharia, în ConvLit, XX, 1887, nr. 12, p. 993–
1022.
Tamás E = Lajos Tamás, Etymologisch-historisches Wörterbuch der ungarischen Elemente im Rumä-
nischen (unter Berücksichtigung der Mundartwörter), Akadémiai Kiadó, Budapesta, 1966.
TDRG1, 3 = H. Tiktin, Dicţionar român-german, vol. I–III, Imprimeria Statului, Bucureşti, 1903–
1925; 3., überarbeiteetund ergänzte Auflage von Paul Miron und Elsa Lüder, vol. I–III, Editura
Clusium, Cluj-Napoca, 2000, 2003, 2005.
Teaha 1961 = Teofil Teaha, Graiul din valea Crişului Negru, Editura Academiei R.P.R., [Bucureşti],
[1961].
Todoran Gl = Romulus Todoran, Mic glosar dialectal alcătuit după două manuscrise din Biblioteca
Centrală de la Blaj din 1887, Cartea Românească, Cluj, 1949.
TTRT – Valea Hăşdăţii = Dumitru Loşonţi, Sabin Vlad, Tezaurul toponimic al României. Transil-
vania. Valea Hăşdăţii, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2006.
TTRT – Valea Ierii = Dumitru Loşonţi, Sabin Vlad, Tezaurul toponimic al României. Transilvania.
Valea Ierii, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2010.
Vasiliu 1989 = Laura Vasiliu, Formarea cuvintelor în limba română, vol. III. Sufixele, 1. Derivarea
verbală, Editura Academiei R.S.R., [Bucureşti], 1989.
Viciu Gl = = Alexiu Viciu, Glosar de cuvinte dialectale din graiul viu al poporului român din Ardeal,
Bucureşti, 1906 (extras din „Analele Academiei Române”. Seria II. Tom. XXIX. Memoriile
Secţiunii literare).
ABREVIERI
adj. = adjectiv; bg. = bulgar(ă); Bucov. = Bucovina; cf. = (lat.) confer ‘compară’; magh. = ma-
ghiar(ă); Mold. = Moldova: Olt. = Oltenia; p. = pagină; pl. = plural; reg. = regional; suf. = sufix; şi
urm. = şi următorii, următoarele; Trans. = Transilvania.
SIMBOLURILE PENTRU JUDEŢE

AB = Alba; BH = Bihor; BN = Bistriţa-Năsăud; BT = Botoşani; CJ = Cluj; DJ = Dolj; HD =
Hunedoara; MH= Mehedinţi; MS= Mureş; SB= Sibiu; SJ = Sălaj; SM = Satu Mare; SV = Suceava;
VL = Vâlcea; VN = Vrancea; VS = Vaslui.
Când ne referim la materialul încă nepublicat adunat pentru atlase, după sigla fiecăruia urmează
numărul întrebării din chestionarul respectiv (ALR I, ALR II, ALRR, NALR), despărţit prin bară
oblică de numărul (numerele) cartografic(e) al(e) localităţii (localităţilor) anchetate.
În cazul unor cuvinte sau sensuri menţionate după DA, DLR ori MDA, am indicat şi sursele de
unde aceste dicţionare le extrag, utilizând abrevierile lor.
Prin I, II etc. sunt notaţi informatorii principali dintr-o localitate.
ETYMOLOGICAL RECTIFICATIONS AND CONTRIBUTIONS (I)

(Abstract)
The article discusses a series of regional words from the etymological point of view. Some of
them are not registered by dictionaries (arşiţos ‘(about a place) burned by the sun’, băieruş ‘(about
dogs) white- necked’, băltăcos ‘(about a place) watery’, băltinos ‘idem’, berian ‘big party’, boroacă
‘frost’ etc.) others have an unknown etymology (bâjlă ‘ugly house’, a bocăzli ‘to limp’, brizărău
‘succession of sewing (representing flowers) decorating the collar of a shirt’, costoriu ‘(about oxen)
thin’, a dofla ‘to eat much and quickly’, etc.), not accurately explained (bălţoşat ‘out of shape,
hanging loosely’, doştină ‘the northern part of a hill or mountain’, etc.) or wrongly explained by the
scientific studies (cheiţăros ‘(about wheat) mixed with rye’, chetricel 1. ‘small perch’, 2. ‘gudgeon’,
cotrihoi ‘weedy hay’, dudulatic ‘(especially about children) lacking good sense, unwise’; făchiuţă
diminutive of fáche ‘torch’, etc.).
Cuvinte-cheie: etimologii, Dicţionarul limbii române, Micul dicţionar academic.

Keywords: etymologies, Romanian Language Dictionary, Small Academic Dictionary.

NORA-SABINA MĂRCEAN
NIVELURI DE INTERPRETARE
A RELAȚIEI CAUZALE
Subiectul pe care ne propunem să-l abordăm aici, chiar și pe scurt, a constituit

punctul central al unei preocupări îndelungate, declanșate de sesizarea unei „discre-
panțe”, dacă putem să o numim astfel, în sintaxa limbii franceze, referitoare la sta-
tutul sintactic al lui car (echivalentul lui căci), clasificat în rândul conectorilor co-
ordonatori în gramaticile limbii franceze (BU 1991), dar în rândul conectorilor sub-
ordonatori în gramaticile limbii române (GALR 2005).
Gramatica limbii franceze justifică sintactic, dar mai ales semantic şi pragmatic
această classificare a lui car (Neamţ 1998). Argumentele sintactice, asemănătoare
celor folosite la clasificarea lui căci în vechea gramatică română (GLR 1954), în
loc să demonstreze justețea încadrării sale, nu fac altceva decât să-l apropie de alți
conectori cauzali subordonatori. Argumentele de ordin semantic și pragmatic sunt,
de fapt, cele care încearcă să individualizeze comportamentul acestui conector.
Odată cu creșterea numărului lucrărilor de specialitate consultate, s-a impus ob-
servația conform căreia, pe de o parte, palierele la care se situează analiza sau inter-
pretarea relației cauzale se întrepătrund, începând cu terminologia și ajungând la
argumente de ordin strict pragmatic, de exemplu, în explicarea unei relații care se
vrea a fi descrisă sintactic. Descrierea particularităților conectorilor cauzali este și
ea încă departe de a fi unitară, ceea ce complică și mai mult demersul interpretativ.
Pe de altă parte, demersul clasic, analiză sintactică, semantică, pragmatică, nu este
însă productiv pentru subiectul care ne preocupă din trei motive: în primul rând, orice
abordare sintactică recentă a cauzalităţii explică fenomene care se manifestă la
nivelul sintactic atât prin argumente sintactice, cât şi prin argumente semantice sau
de natură pragmatică. În al doilea rând, frontiera dintre semantică şi pragmatică fiind
destul de subţire şi frecvent transgresată, separarea netă a nivelului semantic de cel
pragmatic pentru acelaşi fenomen ni se pare nu numai greu de realizat, ci şi
ineficientă din punct de vedere interpretativ. Am preferat să abordăm semantica şi
pragmatica într-un continuum. În ultimul rând, considerăm că relația de cauzalitate se
realizează dinamic, la toate cele trei niveluri, pentru a ajunge la sensul complet.
Abordarea pe care o propunem presupune tot o triplă perspectivă: frazală, enun-
țială și textual-discursivă. Menționăm faptul că ne interesează relația în manifestări
interpropoziționale, conform terminologiei din GALR 2005.
Considerăm că structura1 cauzală A deoarece B este suficient de generală încât
să poată acoperi, prin abstractizare, orice formă concretă a relaţiei cauzale, indife-
1
Prin conceptul de „structură” se poate înțelege în lingvistică, potrivit lui E. Coșeriu (2000,
p. 136), fie o configurație asociativă, fie o structură „sintagmatică”, fie o structură „paradigmatică”,
ultimele două putând fi considerate în sens material sau în sens funcțional.
Niveluri de interpretare a relaţiei cazuale 411
rent de nivelul ei de realizare (intrafrastic, enunţial, textual) sau de domeniul de in-

cidenţă.
Terminologia lingvistică folosită în descrierea propoziției cauzale este foarte va-
riată: se vorbește despre cauzală directă, cauzală imediată, cauzală propriu-zisă, ca-
uzală prototipică, cauzală integrată, cauzală prin cauza de re, cauzală indirectă,
cauzală mediată, cauzală metadiscursivă, cauzală prin cauza de dicto, cauzală in-
versată sau cauzală de justificare enunţiativă – de argumentare etc.
Nu vom insista în mod deosebit asupra analizei sintactice, dar considerăm că se
impun, totuşi, unele observații.
Pe de o parte, din punct de vedere strict sintactic, deci din punctul de vedere al
analizei relaţiei la nivel frastic, considerăm că nu putem vorbi decât de propoziţii
circumstanţiale de cauză subordonate unui termen regent, introduse prin conectori
cauzali sintactici. Pentru noi, nivelul frastic al relaţiei cauzale se referă strict la
considerente de ordin sintactic. La nivel frastic, orice cauzală este un circumstanţial
cauzal (fie ea o propoziţie conjuncţională sau relativă). Cauzalele juxtapuse depă-
şesc nivelul frastic, pentru că nu pot fi analizate drept cauzale prin reguli sintactice,
doar interpretate ca fiind cauzale. (Cauzalele intonaţionale, metadiscursive, enun-
ţiale depăşesc, în mod evident, nivelul frazei.)
Pe de altă parte, în numeroase cazuri, dacă nu în majoritatea, validarea relaţiei
cauzale, în sensul de identificare a relației cauză-efect, impune recuperarea unor
termeni impliciţi, situaţie în care nu ne mai aflăm la nivelul frazei, ci la acela al
enunţului. În această situație, nici denumirea de termen „regent” nu ni se pare adec-
vată. Recuperarea termenilor neexprimaţi implică, deci, enunţarea în analiză, dar
cauzala nu este mai puţin „circumstanţială”, „cauzală” sau mai puţin subordonată.
În exemplele
(1) Nu dansează pentru că nu se simte bine;
(2) Nu dansează, pentru că nu se simte bine;
(3) Nu se simte bine, pentru că nu dansează,
indiferent de modul de validare a relației (între conținuturi propoziționale2, între
conținut propozițional și act de enunțare, între enunțări), propozițiile introduse prin
pentru că sunt subordonate circumstanțiale de cauză. În același mod, în exemplele
următoare,
(4) Nu a răspuns la telefon pentru că nu e acasă;
(5) Nu a răspuns la telefon pentru că nu e acasă, nu pentru că ar fi supărată
(GALR 2005, p. 538),
indiferent de intențiile comunicative ale vorbitorului și indiferent de calificarea ca-
uzalei drept explicație, justificare, motiv etc., analiza strict frazală este aceeași.
2
Considerăm conţinutul propoziţional ca o sumă a înţelesurilor lexico-semantice structurate de
predicatul propoziţiei, acesta fiind elementul care atribuie înţelesurilor lexicale valori comunicative,
determinând şi structura actanţială sau argumentală a enunţului. Vezi, în acest sens, și Moeschler–
Auchlin 2005.
412 Nora-Sabina Mărcean
La nivel frazal, analiza relației cauzale este cotextuală, presupune o struc-

tură cauzală cu doi termeni expliciți și coprezenți în lanțul verbal, un termen
regent și un termen subordonat, corespunzând formei abstracte A conector
cauzal B.
Tot la nivel frazal se manifestă și conectorii sintactici cauzali: relaționează con-
ținuturi propoziționale la nivelul frazei, în interiorul unui singur enunț, instituie o
legătură directă între conținuturile propoziționale, într-o relație cu termeni expliciți.
Abordarea relației cauzale marcate prin conectori sintactici se situează la nivelul
analizei sintactice, nu al interpretării. Subliniem însă că, schimbând contextul (şi
punctuaţia), o relaţie cauzală frastică poate fi interpretată drept o relaţie cauzală
enunţială (în cazul unei strategii discursive), în virtutea unui principiu dinamic al
construirii sensului în discurs.
Tripla incidenţă (Moeschler–Auchlin 1999) a conectorilor cauzali (conţinut
propoziţional, act ilocuţionar, enunţare) reprezintă o altă proprietate a conectorilor,
putând orienta nivelul la care se poate interpreta relaţia cauzală. Unii conectori
manifestă o preferinţă (dacă nu o constrângere) pentru o anumită incidenţă
(întrucât, de vreme ce, din moment ce – incidenţă asupra enunţării), alţii pot avea
orice tip de incidenţă: pentru că, deoarece – incidență asupra conținutului
propozițional, asupra enunțării sau a actului ilocuționar).
Orice relaţie cauzală care depăşeşte nivelul frastic, în sensul precizat mai
sus, prin recursul la inferenţe, cotext, context3 și secvențialitate4, înseamnă,
pentru noi, o relaţie la nivel enunțial. Fără să insistăm aici asupra noţiunilor de
„enunţ” şi „enunţare”, considerăm că cele două noţiuni nu pot fi disociate, în sensul
de implicare reciprocă. Vom folosi termenul de enunţial pentru o relaţie care impli-
că enunţul şi enunţarea şi vom folosi termenul de enunţiativ cu referire strictă la
enunţare.
Spre deosebire de conectorii sintactici, conectorii pragmatici relaționează un
conținut propozițional cu o enunțare sau un act ilocuționar, instituie o legătură
enunțială sau textual-discursivă5 de tip indirect, într-o relație cu termeni expliciți și
impliciți. Abordarea relației cauzale marcate prin conectori pragmatici se situează
la nivelul interpretării, nu al analizei.
Interpretarea enunțială a relației cauzale este cea care poate rezolva absența din
lanțul verbal explicit a termenilor între care se validează relația cauzală. Distincţia
dintre frază şi enunţ este, bineînțeles, fundamentală în acest tip de interpretare. In-
terpretarea pe care o propunem se bazează pe sistemul cauzalelor propus de D. D.
Drașoveanu (1997). În lucrările consultate, problema punându-se în general la ni-
velul înlănţuirii, identificarea termenului regent constituie principala preocupare. În
momentul în care relaţia dintre conţinuturi nu este suficientă pentru a valida relaţia
cauzală, explicitarea raportului cauzal se face la nivelul enunţării (enunţiativ şi ilo-
3
Pentru noțiunile de „co-text” și „context”, vezi și Moeschler–Auchlin 1999, Vlad 2003.
4
Pentru noțiunea de „secvență”, vezi Adam 1990.
5
Pentru noțiunea de „text-discurs”, „discurs”, vezi Vlad, 2003, Moeschler–Auchlin 1998.
cuţionar), fără a se explica însă întotdeauna în ce constă această enunţare. Recon-

stituirea structurii este relativ rară în lucrările studiate şi poate fi diferită pentru
acelaşi exemplu, în funcţie de abordarea în care se încadrează.
În sistemul cauzalelor propus de D. D. Draşoveanu, nivelul enunţării este inte-
grat în analiză prin reconstituirea structurii integrale a cauzalei. Referirea la enunţ
şi enunţare, deşi neformulată ca atare, este elementul fundamental în sistemul cau-
zalelor propus în sintaxa neotradiţională.
Prin ceea ce autorul numește cauzală intonațională se recuperează de fapt in-
ferențial actul ilocuționar sau actul de enunțare. Dacă și în alte lucrări consultate se
afirmă necesitatea recuperării unui termen în fața lui A din structura A deoarece B,
D. D. Drașoveanu afirmă și necesitatea recuperării unui termen în fața predicatului
cauzalei. Astfel, relația cauzală se realizează între trei sau patru termeni. Reluăm
câteva dintre exemplele autorului (Drașoveanu 1997, p. 213–214):
(6) Du-i-l!, că mi l-a cerut. – Te rog eu (să i-l duci), că mi l-a cerut.
(7) Unde e?, că eu nu l-am găsit. – Întreb (unde este), pentru că eu nu l-am găsit.
(8) Nu-i acolo, că l-am căutat. – Afirm (că nu este acolo), pentru că l-am căutat.
Relația cauzală se validează între termenul implicit și cel explicit, între un con-
ținut propozițional exprimat explicit în cauzală și actul implicit inferat.
Cauzala argumentativă descrisă de D. D. Drașoveanu este un exemplu complex
de relație cauzală care implică patru termeni, dintre care doi impliciți. În
(9) A plecat, că nu-i aici,
relația se validează plecând de la formula generală Afirm deoarece constat, ajun-
gând la formula definitorie a cauzalei argumentative, respectiv Afirm concluzia de-
oarece constat premisa (Drașoveanu 1997, p. 215).
Din perspectivă enunțială, considerăm că relația se poate realiza intra- sau trans-
frazal, atât ca relație marcată, cât și ca relație nemarcată. Prezența conectorului ca-
uzal oferă instrucțiuni privind interpretarea, dar aceasta nu înseamnă că absența sa
blochează obligatoriu interpretarea. În
(10) Deodată faţa i se însenină de bucurie. Pe cărare suia încet Ana, cu un coş pe
care-l muta mereu dintr-o mână în cealaltă (GALR 2005, p. 529).
(11) Mai târziu, relaţiile dintre noi s-au înrăutăţit. Căci aveam obiceiul să spun
unele lucruri care sunau prea liber într-o mănăstire (GALR, 2005 p. 529).
(12) Au rămas 50 de locuri pentru medicina de familie. Pentru că e lipsită de
atractivitate (GALR 2005, p. 530),
recuperarea inferențială a relației cauzale se bazează pe timpurile verbale, pe conți-
nutul semantic al verbelor, pe context, pe topos etc.
În acest punct al demersului nostru, considerăm că mai este nevoie de unele cla-
rificări terminologice. Încă de la nivelul sintactic al descrierii relaţiei cauzale, lu-
crările consultate recurg la un set de noţiuni cu implicații mai degrabă semantice şi
pragmatice. Nivelul enunţial (şi discursiv) al interpretării relaţiei cauzale va recur-
ge, evident, în mod sistematic la aceste noţiuni. Ne referim aici la noţiunile de cau-
ză, motiv, raţiune, argument, justificare, explicaţie. Rareori însă aceste noţiuni sunt
descrise unitar (de fapt, sunt rareori descrise) sau folosite cu aceeaşi accepţiune.
Parametri definiționali ai sensurilor pragmatice
Componentele Parametri Tip de sens pragmatic
secvenței definiţionali Explicaţie Argumentare/justificare
martor Agent
neutru, obiectiv evaluator ± autoritate
poziţia locutorului + autoritate
faţă de B constată şi indi- evaluează obiectul
că obiectul
prezentarea lui B de caracter ± caracter recunoscut
către locutor recunoscut
B stări de lucruri acte de vorbire (faptul de a
relaţionare prin B (ceea ce se spune, de modalitate de
spune, modalita- dicto)
te de re)
conţinutul lui B incontestabil contestabil
locutorul
necesitatea lui B presupune că A locutorul presupune că A
raportată la A şi ar putea să nu poate fi contestat
interlocutor fie înţeles.
dependenţă dependenţă de alt termen
statut sintactic al lui directă de conţi- decât conținutul lui A
A nutul lui A
*terminologie cauză raţiune, motiv, argument
adevărat,
A conţinutul lui A inevitabil, verosimil, admisibil, per-
apare ca fiind necesar, mis, posibil
obligatoriu
Relația între A tip de relaţie directă logică (inferenţială), indi-

și B rectă
efectul relaţiei cognitiv interacţional
suportul relaţiei mecanism mecanism particular
general
nivelul interpretării dependenţă contextuală
În definiția propusă de D. Torck (1996), cauzalitatea este

„[...] un principiu dinamic care, în funcție de datele situaționale (referențiale, psiho-
logice, sociale și interacționale), va selecționa o categorie cauzală (cauză, rațiune, motiv
etc.) pentru un obiectiv discursiv care va fi explicație, argumentare sau justificare”
(Torck 1996, p. 337 – trad. n.).
Plecând de la această definiție, cauza, rațiunea, motivul etc. sunt, în interpreta-

rea noastră, categorii semantice, iar explicația, justificarea și argumentarea sunt
sensuri pragmatice. Fără a intra în detalii, numărul lucrărilor consultate fiind sem-
nificativ, rezumăm parametrii definiționali ai sensurilor pragmatice din secvența A
(conector cauzal) B, așa cum ne referim la ei în interpretarea enunțială și textual-
discursivă (vezi tabelul de la pagina anterioară).
După definirea categoriilor semantice și a sensurilor pragmatice, putem să pro-
punem formulele secvențelor cauzale:
În demersul interpretativ, explicaţia este (pentru noi) un rol sau o funcţie prag-
matic(ă) al(a) unei relaţii cauzale validate direct între conţinuturi propoziţionale,
deci la nivel frastic, de vreme ce, în explicaţie, ceea ce contează se reduce la infor-
maţia furnizată de conţinuturile propoziţionale ale celor două unităţi sintactice ale
relaţiei cauzale. În această alternativă, secvența cauzală explicativă este o relaţie
între 2 termeni (T):
T1T2
A deoarece B
Secvența cauzală justificativă sau argumentativă necesită însă unele precizări.
În tabelul nostru, am folosit notarea argumentare/justificare, cei doi termeni fiind
relativ sinonimi în literatura de specialitate. Credem însă că este nevoie de o dife-
renţiere în interiorul noţiunii de justificare. Distingem între justificare enunţiativă
şi justificare argumentativă. Primul tip cuprinde ceea ce în sistemul preluat de la
D. D. Draşoveanu a fost clasificat drept cauzală integrală, unde cauzala justifică
enunţarea şi actul ilocuţionar, folosindu-se de acel „minim de raţionalitate şi obiec-
tivizare” (Zafiu 2003, p. 151) pentru a legitima un act de vorbire, o intervenţie dis-
cursivă (rol de ajustare), o schimbare de temă, alegerea unui segment verbal (meta-
discursivă), o scuză (a se justifica, a disculpa) etc.
(13) N-a venit, fiindcă a fost bolnav.
(14) Am întârziat, pentru că am făcut pană.
(15) Având în vedere că ne apropiem de Revelion, [te întreb] ce-ţi doreşti în anul
2004? (GALR 2005, p. 527).
GALR consideră că aici utilizarea conectorului are rolul „de a „justifica enun-
ţul” într-un context comunicativ dat” (GALR 2005, p. 527). Considerăm că este
vorba despre o justificare a pertinenţei enunţului în contextul dat.
(16) Infirmităţile şi boala, căci era bolnav de plămâni, îl înrăiseră, în loc să-l
smerească. – sens pragmatic de ajustare discursivă;
(17) Şi blegul de el, că mai bine nu i-oi zice, a şi crezut-o! (GALR 2005, p. 527). –
sens pragmatic de justificare metadiscursivă.
Secvența cauzală de justificare enunţiativă presupune o relaţie cu trei ter-
meni, dintre care numai doi sunt prezenţi verbal în enunţ:
T1T2T3
[afirm]
A, deoarece B
Cauzala considerată justificativă de către GALR în exemplul (18) nu face parte,

în opinia noastră, din exemplele de justificare enunțiativă, chiar dacă GALR 2005
consideră că raportul cauzal este metadiscursiv şi se stabileşte la nivel enunţiativ,
cauzala redând justificarea unei enunţări:
(18) S-a întâmplat ceva rău, pentru că e prea nervos,
unde interpretăm astfel: [Afirm că] s-a întâmplat ceva rău [întrucât constat] că e
prea nervos (GALR 2005, p. 527) (cauzală argumentativă în terminologia gramati-
cii neotradiționale). Justificarea enunțiativă legitimizează enunțarea precedentă
(sau actul ilocuționar), îl legitimează pe afirm din Afirm A, deoarece B. Cauzala
argumentativă, respectiv exemplul (18), are o structură cu patru termeni, dintre care
doi impliciți. Justificarea se realizează între termenii absenți, între afirm și constat
din Afirm P, deoarece constat Q. Este o justificare argumentativă.
Demersul interpretativ pentru justificarea argumentativă include justificarea
enunţiativă (recuperarea dependenţei de ceea ce D. D. Draşoveanu numeşte sens
„intonaţional”, sinonimizabil cu enunţiativ), dar introduce în secvența cauzală încă
un termen „argument” care corespunde premisei unui raţionament. Ca strategie dis-
cursivă, argumentarea este strâns legată de intenţia persuasivă.
Justificarea argumentativă are o structură cu patru termeni, dintre care
doar doi sunt prezenţi verbal în enunţ.
T1T2T3T4
[affirm]
A, deoarece [constat]B
Atât justificarea enunțiativă, cât și cea argumentativă sunt inferențiale și marca-
te explicit în exemplele noastre. Dar ele sunt relații ce pot fi inferate și în lipsa co-
nectorului cauzal6
Menționăm că, în scris, punctuația are un rol important în orientarea interpre-
tării, chiar și ținând seama de incertitudinea competenței autorului în materie de re-
guli de punctuație. Astfel, prezența virgulei indică deja, în opinia noastră, deplasa-
rea relației de la nivelul frastic la nivelul enunțial.
La nivel enunțial, deci, relația cauzală se realizează la nivel intra- sau transfra-
zal, are incidență locală7, interpretarea este co- și contextuală secvențială și se ba-
zează pe secvența cauzală.
Spre deosebire de abordarea enunțială, abordarea textual-discursivă se situea-
ză, în opinia noastră, la nivel transfrazal, are incidență globală, interpretarea este
contextuală și depinde de modelul configurativ, în general în baza unei scheme sau
rețele argumentative (Vlad 2003). Cauzalitatea discursivă presupune, în general,
relații interenunțiale, este dependentă de context și tipul de text, interpretarea
relației cauzale subsumând interpretările enunțiale. Cauzalitatea textual-discursivă
6
Nu ne vom opri aici asupra acestui model inferențial; vezi Mărcean 2013.
7
Pentru noțiunile de „nivel local” și „nivel global”, precum și pentru cea de „model configurativ”,
vezi Sperber–Wilson 1989, Reboul–Moeschler 1998, Adam 1990, Vlad 2003.
trece, în mod obligatoriu, prin palierul enunțial local (ca validare, incidență,
intenție informativă), pornind însă, ca proces interpretativ, dinspre global spre local
și depinzând de modelul configurativ. Încadrarea tipologică și genologică8 a text-
discursului sunt factori determinanți în interpretarea relației cauzale textual-discur-
sive (vezi și Mărcean 2012, 2013). Supradeterminarea tipologică și genologică în
interpretarea cauzalității textual-discursive ar trebui să fie
„[...] manifestă sau inferabilă la nivelul conectorilor cauzali (sau al absenței acesto-
ra), al rolurilor discursive, al instanțelor enunțiative (inclusiv al asumării relației), al
secvențelor cauzale, al conținuturilor semantice, al intenției informative globale și al
organizării în scheme argumentative, sau cel puțin la nivelul unora dintre acești para-
metri” (Mărcean 2012, p. 258).
Analiza pe texte-ocurență este cea care confirmă sau infirmă pertinența parametri-
lor pe care i-am propus în interpretare. În acest sens, am ales tipuri diferite de text
(text științific, text de presă, text literar, text religios, marcate sau nu prin conectori
cauzali), pentru a vedea modul în care se actualizează schema argumentativă a
modelului configurativ (Mărcean 2010a, b, 2012, 2013).

Adam 1990 = Jean-Michel Adam, Eléments de linguistique textuelle. Théorie et pratique de l’analyse
textuelle, Mardaga, Bruxelles, 1990.
Charaudeau 1995 = Patrick Charaudeau, Une analyse sémiolinguistique du discours, în „Langages”,
nr. 117, 1995, p. 96–111.
Compagnon 2001 = Antoine Compagnon, Théorie de la littérature: la notion de genre, în Fabula. la
recherche en littérature; http://www.fabula.org/compagnon/genre.php.
Coșeriu 2000 = Eugeniu Coșeriu, Lecții de lingvistică generală, Editura ARC, Chișinău, 2000.
Draşoveanu 1997 = D. D. Draşoveanu, Teze și antiteze în sintaxa limbii române, Editura Clusium,
Cluj-Napoca, 1997.
GALR 2005 = Gramatica Limbii Române, vol. I. Cuvântul, vol. II. Enunţul, Editura Academiei
GLR 1966 = Gramatica limbii române. Ediția a II-a revăzută și adăugită. Tiraj nou, vol. I.
Morfologia, vol. II. Sintaxa, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1966.
GLR 1954 = Gramatica limbii române, vol. I. Vocabularul, Fonetica și Morfologia, vol. II. Sintaxa,
Editura Academiei R.P.R., București, 1954.
BU 1991 = Maurice Grevisse, Le Bon Usage. Ediția a XIII-a, Duculot, Paris, 1991.
Mărcean 2010a = Nora Mărcean, Interprétation des structures causales, în RIELMA, nr. 3, Editura
Risoprint, Cluj-Napoca, 2010, p. 345–349.
Mărcean 2010b = Nora Mărcean, Traduire les connecteurs causaux, în RIELMA, nr. 3, Editura
Risoprint, Cluj-Napoca, 2010, p. 373–379.
Mărcean 2012 = Nora Mărcean, Cauzalitatea textual-discursivă nemarcată – textul de presă, în
Miorița Ulrich, Diana Moțoc (eds), Traduction sans frontières. Mélanges offerts á Rodica
Baconsky/Traduceri fără frontiere. Volum aniversar Rodica Baconsky, Editura Limes, Florești–
Cluj, 2012.
8
Pentru constrângerile discursive ale genurilor, vezi Rastier 1996, Charaudeau 1995, Compagnon
2001.
Mărcean 2013 = Nora Mărcean, Interpretări ale relației cauzale textual-discursive 3nemarcate –
textul literar, în Limba română: variație sincronică, variație diacronică. Actele celui de al XII-lea
Colocviu Internațional al Departamentului de Lingvistică (Bucureşti, 14–15 decembrie 2012),
Editura Universității din București, București, 2013.
Moeschler–Auchlin 2005 = Jacques Moeschler, Antoine Auchlin, Introducere în lingvistica contem-
porană, Editura Echinox, Cluj-Napoca, 2005.
Neamț 1998 = Nora Neamț, Car/pues que/căci – une interprétation logique et syntaxique, în StUBB,
Philologia, XLIII, 1998, nr. 2–3, p. 195–202.
Pop 2010 = Liliana Pop, La terminologie linguistique face aux phénomènes discursifs, în SiUBB,
Philologia, LV, 2010, nr. 1, 2010, p. 123–134.
Rastier 1998 = François., Sens et textualité, Hachette, Paris, 1989.
Rastier 1996 = François Rastier, Pour une sémantique des textes – questions d'épistémologie, în
Textes et sens, Didier/InaLF, Paris, 1996, p. 9–35.
Reboul–Moeschler = Anne Reboul, Jacques Moeschler, Pragmatique du discours. De l’interprétation
de l’énoncé à l’interprétation du dicours, Armand Colin, Paris,1998.
RIELMA = „Revue internationale d’etudes en langues modernes appliqués”, Cluj-Napoca.
Sperber–Wilson 1989 = Dan Sperber, Deirdre Wilson, La pertinence. Communication et cognition,
Minuit, Paris, 1989.
StUBB = „Studia Universitatis «Babeș-Bolyai»”, Cluj, I, 1956 şi urm.
Torck 1996 = Danièle Torck, Aspects de la causalité discursive en français oral contemporain,
Studies in Language and Language Use, Amsterdam, 1996.
Vlad 2003 = Carmen Vlad, Textul aisberg. Teorie și analiză lingvistico-semiotică, Casa Cărţii de
Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2003.
Zafiu 2003 = Rodica Zafiu, Valori argumentative în conversaţia spontană, în L. Dascălu, L. Pop
(eds), Dialogul în româna vorbită, Editura Oscar Print, Bucureşti, 2003.
Moeschler–Reboul 1999 = Jacques Moeschler, Anne Reboul, Dicţionar enciclopedic de pragmatică,
Editura Echinox, Cluj-Napoca, 1999.
LES NIVEAUX D’INTERPRETATION DE LA RELATION CAUSALE.

(Résumé)
Lanalyse strictement syntactique d’une relation causale ne pouvant pas toujours rendre compte de
la validation d’une relation de cause à effet, la question qui se pose est d’en identifier les termes et,
surtout, le niveau auquel elle peut être validée. A partir du modèle de la syntaxe néotraditionnelle, la
phrase, l’énonciation et le texte-discours s’avèrent être les trois niveaux fonctionnels dans l’analyse et
l’interprétation des séquences causales.
Cuvinte-cheie: relaţie cauzală, secvenţe cauzale, nivele de interpretare, enunţare, discurs, text.
Keywords: relation causale, séquences causales, niveaux d’interpretation, énonciation, discours,
text.
Universitatea de Medicină și Farmacie

„Iuliu Hațieganu”
Departamentul de Limbi Moderne Aplicate
Cluj-Napoca, str. Pasteur, 6
IULIA MĂRGĂRIT
CÂTEVA OBSERVAŢII ASUPRA VOCABULARULUI

DIN SATUL RACOVIŢA, TIMIŞ
1. Cele câteva observaţii privind vocabularul din satul Racoviţa, jud. Timiş se
limitează, în mod evident, la sus-numita localitate, în funcţie de materialul docu-
mentar avut la dispoziţie. Este vorba de Glosar de termeni dialectali din satul
Racoviţa, judeţul Timiş de Simion Todorescu-Racoviceanu, publicat în 2013. Lu-
crarea se înscrie în vechea tradiţie a cărturarilor bănăţeni care, în urmă cu un secol,
primii la nivelul provinciilor româneşti, au valorificat materialul dialectal, mai întâi
sub aspect monografic: S. Liuba şi A. Iana (1895), apoi E. Novacoviciu (1924) şi
L. Costin (1926, 1934) au reluat aceeaşi acţiune, dar sub aspect lexical. După ce, în
2009, publicase Glosar de termeni din comuna Racoviţa, judeţul Timiş, preocupat
de identitatea lingvistică a locuitorilor din satul său natal, omonim, Simion
Todorescu-Racoviceanu, în linia lui Emilian Novacoviciu şi a lui Lucian Costin, şi-
a propus realizarea unui nou Glosar de termeni dialectali, în exclusivitate, pe baza
lotului de cuvinte din satul Racoviţa, valorificat deja în corpusul anterior, dar
completat, ulterior, prin aplicarea unui instrument ştiinţific, Chestionarul Noului
Atlas lingvistic român. Prin volumul astfel proiectat, autorul a decis să-şi scoată din
indiviziune, sub aspectul vocabularului, localitatea de obârşie. Încercarea de a
delimita graiul propriu se justifică fie şi prin valoarea simbolică a acestuia. După
cum remarca prefaţatorul lucrării, Simion Dănilă (2009, p. 15), la prima apariţie,
limba oricărui vorbitor, înainte de a fi literară, „ este graiul căminului în care vine
pe lume, graiul mamei, apoi al localităţii natale, apoi, în cercuri concentrice, al
unor zone din ce în ce mai largi, până la atingerea nivelului naţional; aşadar, el
parcurge un itinerar lingvistic din ce în ce mai complex, de la mica bătătură
părintească la marea vatră a neamului”. Prin Glosarul „secund”, ni se propune un
astfel de traseu lexical, de la „kilometrul zero” = aşezarea de baştină a lui Simion
Teodorescu-Racoviceanu.
2. Confruntarea cu „realitatea lingvistică” cuprinsă în coloanele din Glosar per-
mite cititorului-filolog identificarea unor categorii de cuvinte reprezentative pentru
graiul cercetat. Altfel spus, lexemele incluse se pot organiza pe straturi, aşa cum
s-au aşezat în timp, la scara redusă a microramificaţiei dialectale amintite, re-
producând istoria acesteia, parte componentă a graiurilor din structura
subdialectului bănăţean, la rândul lui, parte componentă individualizată a
dacoromânei.
2.1. Arhaisme de origine latină. Dintre lexemele moştenite se întâlnesc câteva
specifice secolului de început al culturii române, ulterior, în restrângere, cu circu-
laţie regională, uneori, chiar în partea locului, adică în aria vestică: cure „a fugi, a
alerga” < currere, hoare „păsări de curte” < ovaria, păcurar „cioban, păstor” <
420 Iulia Mărgărit
pecorarius; ca formă: scamn < scamnum, ori cu semantism specific acelei epoci:
cotropi „a acoperi, a copleşi (o cultură) < *contorpire: Buiedzâli [= buruienele] or
cotropit piparca; cruntat „însângerat”, part. de la crunta < cruentare; dezmierda
„răsfăţa” < *dismerdare; alteori, şi cu o anumită familie lexicală, dezvoltată în plan
intern: imală „noroi” < ima, refl. „a se murdări de noroi” < limare, imăla, imăli
„idem” < imală, imălat, imălos „plin de noroi”; altele, precum curechi < coliculus,
cute < cotem, moare < moria, stabilind opoziţii în cadrul repartiţiei dialectale a
dacoromânei, în corelaţie cu varză < vir(i)dia, gresie < cf. alb. gëresë, zeamă de
varză din aria sudică. Semnalăm şi atestarea indirectă a unor cuvinte moştenite din
latină, cu semantisme, deopotrivă, arhaice, prezente, exclusiv, în glosarea
derivatelor înregistrate1, cu alte cuvinte, neintroduse în corpusul de cuvinte:
codrean „om de munte, de codru”, dar codru „munte” < *quodrum < quadrum,
semnalat încă de Anon. Car.: kodru, nu figurează în Glosar. Există şi situaţii de
modificări semantice, unde noua accepţie perpetuează o anumită conotaţie a
semantismului primordial, în aceleaşi condiţii de atestare indirectă: sorteală (=
sorceală) „noroi” reprezintă verbul sorti „a (se) murdări” şi, totodată, numele, bază
derivativă, soartă „placentă” < sortem, ambele absente din corpusul de cuvinte.
Evoluţia de înţeles a derivatului înregistrat a avut loc în direcţia celui originar, căci
persoana care asistă la eliminarea placentei, în mod fatal, se murdăreşte, diferă
numai sursa: sânge într-un caz, noroi în celălalt. Se cuvine să semnalăm implicarea
simetrică a aceluiaşi lexem, soartă, într-o valorificare similară, sortili „a se
murdări” în graiurile din Basarabia (Mărgărit 2005, p. 173–175).
2.2. Împrumuturi vechi slave. În Glosar figurează lexeme de provenienţă slavă,
cu semantism învechit: bufari „caiet, registru, catastif” < bukvarĭ „abecedar”, sen-
sibila modificare de înţeles având loc în linia semantismului etimologic; feştilă
„fitil” <svĕštilo, val „supărare, necaz” < valŭ, în expr. a-şi face de val cu ceva sau
cu cineva „a-şi pricinui necazuri, neajunsuri, a-şi face rău”: M[i]-am făcut numa dă
val cu mâţa asta. Cu modificare de sens, apare şi teslă [ceslă]2 „mistrie” < tesla, în
prezent, înţeles cu circulaţie exclusiv regională.
Şi unele elemente vechi slave sunt atestate indirect, adică fără statut de cuvânt-
titlu: jale (înv.) „doliu” < žalĭ, semantism evident în glosa pentru jăli „a ţine doliu
după cineva”. Altele se perpetuează în structura unor compuse rezultate prin aglu-
tinare: muncă < monka „chin, caznă” şi silă < sila „forţă, putere”, ambele antrenate
în vechi construcţii prepoziţionale cu a < lat. ad, în cele din urmă, dispărute prin
absorbţia conectivului de către numele în postpoziţie: amuncă „cu chin, cu greu”,
respectiv, asilă „cu forţa, prin constrângere”.
2.3. Tot între elementele învechite amintim lexemul lete (lece şi liece) (et. nec.),
din structura loc. adv. pe îndelete, la nivelul limbii comune, conţinând, în succe-
1
Cercetând astfel de cazuri, identificate în lucrări cu acelaşi profil, le-am denumit „atestări invo-
luntare” (vezi Mărgărit 2011, 2013).
2
În prezentarea corpusului de cuvinte, autorul nu practică literarizarea, ci încearcă să reproducă
rostirea locală. De aceea, consecvent, se întâlnesc notaţii de felul celei marcate între paranteze.
Vocabularul din satul Racoviţa, Timiş 421
siune, conectivele care s-au aglutinat, în, de. Lete figurează, în dicţionare, cu defi-
niţia „timp liber, răgaz” alături de construcţiile arhaice a lete, cu letea, în lete „în-
cet, fără grabă” (DA). Cu acelaşi sens şi în aceleaşi structuri învechite, lece figu-
rează şi în Glosar.
2.4. Elemente regionale. Autorul înregistrează, majoritar, în chip firesc, catego-
ria lexicală în cauză. Aceasta reprezintă împrumuturi din limbile învecinate: sârbă,
bulgară, maghiară. În toate cazurile enumerate, ca şi în cel al elementelor de
origine germană, este vorba de influenţe populare, specifice graiurilor bănăţene,
reflectate, în general, în domeniile vieţii materiale.
2.4.1. Elemente de origine sârbă. Conform numărului mare de împrumuturi, cea
mai intensă înrâurire se datorează limbii sârbe. Lexemele parvenite din sursa men-
ţionată individualizează graiurile respective în configuraţia dialectală a dacoromâ-
nei. Fiind numeroase, ele se pot grupa tematic: natură: cleanţ „teren în formă de
triunghi” < klánac, gai „pădurice” < gaj, iorgovan „liliac” < jorgovan, loză „vrej
de dovleac < loza, lubeniţă „pepene verde” < lubenica, ludai „dovleac” < ludaj;
măgrin „salcâm” < bagrin; îmbrăcăminte: clăbăţ „căciulă mare din blană de miel”
< klobuc, cabaniţă „zeghe” < kabanica, pămucă „vată” < pamuka, somot „catifea”
< idem, sucnă „fustă” < suknja; casă, gospodărie: acov „butoi” < akov, călai „vas
smălţuit” < kalaj, călpac „capac (la cazanul pentru fiert ţuica”) < kalpak, clet „că-
mară” < klet, copańe „copaie” < kopànja, cotarcă „pătul” < kotarka, poneavă
„cuvertură” < ponjava; băuturi, mâncăruri: comină „prune fermentate pentru ţuică”
< komina, jigăriţă „plămân” < (bela) džigerica, lipină „lipie” < lepinja, petmedz
„magiun” < pekmez, slastă „(mâncare) de frupt” < slasta; ocupaţii, funcţii: casap
„măcelar” < kasap „idem”, chinez „primar” < knez, pecar „brutar” < pekar, pilari
„negustor, speculant, precupeţ” < piljar; şăgârt „ucenic” < šegrt, şumari „pădurar”
< šumar; păsări: cobăţ „uliu” < kobac, tutcă „curcă” < tuka; relaţii sociale: avaniţă
„intrus, pierde vară” < avanica, baică „moaşă” < bajka, gost „oaspete, musafir” <
idem, uică „unchi” < ujka; relief: gomilă „movilă, dâmb” < gomila, pesăc „nisip”
< pesak.
2.4.2. Elemente de origine germană. Acestea însumează nume de: ocupaţii, pro-
fesii: boactăr „paznic de noapte” < Wächter, ledăr „tăbăcar” < Lederer, maor
„zidar” < Mauer, moaler „fotograf, zugrav, pictor” < Maler, paore „ţăran” <
Pauer, şloasăr „lăcătuş, strungar” < Schlosser, şpengler „tinichigiu” < Spengler,
şustăr „cizmar” < Schuster, tişlăr „tâmplar” < Tischler, voagnăr „rotar” <
Wagner; casă, accesorii: credenţ „dulap de bucătărie” < Kredenz(tisch), ferang
„perdea” < Fehrang, piglais „fier de călcat” < Bügeleisen, raină „cratiţă” < Reine,
raipelţ „chibrit” < Reibhőlzer, strujac „saltea” < Strohsack, şpais „cămară” <
Speis, ţagăr „arătător la ceas” < Zeiger, ţin „cositor” < Zinn; masă, mâncăruri,
băuturi: ciuşpais [= ţuşpais] „tocană de legume” < Zuspeis, fruştuc „masă de dimi-
neaţă” < Frűhstűck, croafnă „gogoaşă” < Krapfen, trinc „ţuică slabă care curge ul-
tima la cazan” < trink; civilizaţie: aizâmban „tren” < Eisen Bahn, fărtiri „locuinţă
închiriată” < Quartier, ţăitung (înv.) „ziar” < Zeitung; fructe, legume: părădaisă
„pătlăgea roşie” < Paradeis, pomoroancă „portocală” < Pomeranze, ţitroană

„lămâie” < Zitrone; acţiuni: grătula „a felicita” < gratulieren, şpăţări „a se
plimba” < spazieren; nume de boli: fras „epilepsie; apoplexie” < Fraisen
„crampe”: Mânca-ce-ar frasu!
2.4.3. Lexeme de origine bulgară. Dintre acestea, menţionăm: cănată „cană ma-
re de lut” < kanata; clisă „slănină” < klisa, găligan „porc mistreţ” < gligan, sens
dispărut în restul teritoriului, glavă „căpăţână de usturoi” < glava, cu înţelesul din
limba de origine, neconsemnat în dicţionare; givăr [= devăr] „cavaler de onoare;
vornicel” < dever, ligav „mofturos la mâncare” < ligav, rovină „mlaştină, loc
mlăştinos” < rovina, peteică „butonieră” < petelka, târgoli „a se rostogoli” <
tărkolja.
2.4.4. Împrumuturi maghiare: boitar „păstor de boi” < boytár, călărabă „gulie”
< kalaráb, chip „fotografie” < kép (cu circulaţie în limba veche), conţ „bucată de
pâine” < konc (răspândit, mai ales în Trans., Mold.), covaci „fierar” < kovács, curt
[d. câini] „fără coadă” < kurt, drot „sârmă” < drót, fârtari „sfert” < fertáry, mozi
„cinematograf” < mozi, pălască „ploscă” < palaszk, şod, şoadă „caraghios” < sod,
şoloactăr „oblon” < salugáter, şpoier „maşină de gătit” < spórhej, tintă „cerneală”
< tinta, târnaţ „pridvor” < tornac, tolcer „pâlnie” < tőlcser, tormac „hrean” <
tormák.
2.4.5. Elemente turceşti. Împrumuturile de origine turcă au pătruns, în marea lor
majoritate, prin intermediul limbii sârbe; de pildă, babaluc, din ~ „din vechime, din
moşi-strămoşi” < srb. babaluk < tc. idem, găsindu-se, restrictiv, în zonă. Altele,
precum casap, au parvenit în acelaşi mod < srb. kàsap, dar, în alte părţi ale
teritoriului românesc (Mold.), au venit direct din limba turcă: kasap. În aceeaşi
situaţie, mai sunt şi altele: diliu „nebun, prostovan” < srb. dèli, tc. delï, duchean
„prăvălie” < srb. dùćan, tc. dűkkân, hăndic „tranşee, şanţ” < srb. hendek, tc. idem,
săiman „creştin din oastea turcească” < srb. sèjmen, tc. seymen.
2.4.6. Neologisme. Vocabularul neologic este reprezentat, între altele, de „foste”
elemente noi, astăzi cu un pronunţat caracter învechit. Majoritar, acestea au fost
preluate din terminologia latinistă transilvăneană: ablegat „deputat” < ablegatus,
anziliri „inginer”, corespondent pentru împrumutul din varianta standard, it.
ingegnere; arvocat, în loc de avocat < fr. avocat, lat. advocatus, honora „a cinsti”,
conform unei variante latinizante: honorare; următoarele două reflectă, prin fone-
tismul regional, împrumuturile corespunzătoare din germană: respectiv, răpţet <
răţept < Rezept, răţipisă „recipisă” < Rezepisse; altele, de origine romanică, de
asemenea, cu caracter învechit, figurând în dicţionare cu menţiunea „ieşit din uz”
depeşă „scrisoare, telegramă”, depeşa „a expedia o depeşă”. Tronsonul unor astfel
de cuvinte atestă o anumită „modernizare” a vocabularului dialectal, pentru o epocă
trecută, absentă în alte zone.
2.5. Formaţii interne. Glosarul cuprinde numeroase cuvinte, create prin mij-
loace proprii, unele noi, absente din dicţionare şi din alte glosare.
2.5.1. Dintre creaţiile interne, derivatele sunt cele mai numeroase.
2.5.1.1. Cele mai multe, create cu derivative de circulaţie generală, constituie,

totuşi, formaţii dialectale datorită bazei antrenate, care are un astfel de caracter. De
pildă, nume de agent cu -ar, -er: bicari „îngrijitor de bici [= tauri comunali]” (< bic
< srb. bik), formaţie inedită, căbănicer „croitor de şube, cabaniţe” (cf. srb. kabani-
ca), înregistrat de L. Costin (1934) şi de D. Gămulescu (1974), cădari „constructor
de căzi, butoaie”, atestat în Anon. Car. < cadă < sl. kadĭ; fărbari „vânzător de
farbe (= vopsele); boiangiu” < farbă < germ. Farb, inedit, ca şi următorul, golâm-
bari „crescător de golâmbi (= porumbei) < sl. golabŭ; păcicar [= păticar] „farma-
cist”, înregistrat pentru Ban. şi Trans. (DLR) < potică < magh. patika, uiegar
„geamgiu” < uiagă < magh. űveg, neatestat cu acest sens, văiegar „piuar” < văia-
gă (et. nec.), consemnat de S. Liuba şi A. Iana (1895), dar şi colective, cu acelaşi
afix: firizari „rumeguş” (= resturi de lemn rezultate la tăierea cu firizul „fierăstrăul”
< magh. fűrész), formaţie inedită; nume de agent cu -aş, toate atestate ca învechite,
cu o singură excepţie: derivatul cărţaş”, în dicţionare, cu sensul „cartofor, jucător
de cărţi figurează cu unul inedit „poştaş” < carte, pl. cărţi „scrisoare”; dobaş „to-
boşar” < dobă < magh. dob; duhănaş „fumător” < duhan < srb. idem; gropaş „gro-
par”, lăutaş „lăutar”; dar şi nume de agent, deverbale cu -ător, -itor: păzitor [păzâ-
tor] „cioban”, semantism inedit, năimitor „salahor, zilier”, năiemi „a tocmi, a
angaja cu plată” < năiem < sl. najemŭ, derivat specific pentru Ban.; cu acelaşi afix,
nume de obiecte: aninătoare „agăţătoare” < anina < *lat. anninare, de clădiri:
belitoare „abator” < beli < v.sl. bĕliti; de boli: ruptoare „diaree” (< a rupe la ini-
mă), toate cu sensuri noi; nume concrete şi abstracte cu -eală, având şi înţelesuri
inedite: acreală 1. „murătură”. 2. [fig.] „supărare”, căzneală „insultă”, clenţăneală
[fig.], „ceartă, sfadă”, gireseală [= direseală] 1. „argăseală”; 2. „rântaş” < direge <
diregere; deverbale cu -itură: acritură [fig.] „răutate”, inovaţie de sens, adogătură
(înv.) „adaos”, avenitură „venetic”, înv., atestat pentru Ban., dumicătură „tocătură”
< dumica < demica < lat. demicare, semantism inedit, părăsitură „părăsire, para-
gină”, pogitură [= poditură] „fixare a podelelor”, înţeles absent din dicţionare, ca şi
pentru sucitură „plăcintă”, semnificaţie necunoscută, la fel, şlompătură „fiinţă
şloampătă”, derivat inedit; -işte apare, firesc, în derivate, nume de culturi: prunişte,
tulcişte, atestate pentru aria vestică, cânepişte, cu un sens suplimentar, pe lângă cel
de „loc cultivat cu cânepă”, „teren însămânţat cu orice tip de plante agricole, de
dimensiunea unei culturi de cânepă”: cânepişte de cucuruz; dar şi nume inedite de
locaţii, după obiect: căzănişte „locul unde funcţionează cazanul de ţuică”; -iţă fi-
gurează în derivate regionale, prin temă, dar şi prin formant, cu două valori: a. mo-
ţională: pilăriţă „precupeaţă”, alături de pilari (vezi supra, 2.4.1.), păoriţă „ţă-
rancă”, se subînţelege, în cuplu cu paore (ibid.), ambele incluse în DLR pentru
Ban.; golâmbiţă „porumbiţă” < golâmb, var. inedită în raport cu golumbiţă; b.
diminutivală: gonghiţă < goangă „insectă”, derivat nou, ca şi următorul, ludăiţă
„dovlecel”, plantă diferită faţă de baza ludai „dovleac turcesc” (ibid.), poneviţă
„cearşaf; acoperitoare a patului mai subţire decât poneava; cuvertură” (ibid.), se-
mantism neînregistrat, puichiţă dim. de la puică, absent din dicţionare; -oc creează
augmentative: botoc „bâtă mare”< bâtă (cu acomodare), dărăboc „bucată mai
mare decât dărabul”, măroc „mai mare decât este normal”, omănoc „om mare”.
DA confirmă calitatea de augmentativ pentru dărăboc, fără localizare, iar DLR
pentru omănoc (Ban.). Unele dintre verbele înregistrate din Glosar, create cu deri-
vativele -a sau -i au caracter regional: făloşi refl. „a se făli”, probi „a încerca”;
câteva au fost atestate cu alt sens: fărbălui „a vopsi”, faţă de „a stropi via” (Paşca
1928) sau cu altă formă: bităngălui „a hoinări, a vagabonda”, hibălui „a-şi provoca
un necaz”, în comparaţie cu formele deja înregistrate, bităngăli şi hibăli. Ca
formaţii inedite, menţionăm: fişcăli „a instrui, a dăscăli” < fişcal „avocat” < srb.
fiškal, boitări „a păstori boii (în calitate de boitar)”, flendora „a atârna, a spânzura”
< flendură „zdreanţă” < săs. flender, fodora „a încreţi”, fodor „manşetă încreţită” <
magh. idem, hăsnui (hăznui) „a (se) folosi (de ceva) < hasnă < magh. haszon:
măistori „meşteri”, focui „a alimenta focul”, după DA neobişnuit, văndrăşi „a hoi-
nări” < vandraş „vagabond” < vandră „idem” < magh. vándor.
2.5.1.2. Alte derivate au caracter regional, nu numai datorită bazei, ci şi
formantului. Aici se înscrie particula derivativă arhaică -oń < lat. –oneus, care con-
feră derivatelor mai multe valori: a. augmentativă: acóń „ac mare (de cusut)”,
bolândóń < bolând „nebun incurabil”, bubóń, găzdóń „mare gazdă, proprietar”,
linguróń, nărodóń, porcotóń 1. „porc mare”; 2. [fig., despre un individ] „mare ne-
ruşinat”, scrofoáńe „scroafă mare”, tălpoáńe „talpa casei”, prin urmare, derivatul
exprimă dimensiunea corespunzătoare. Alte derivate, tot de la adjective, crudóń,
dulcóń, mănuntóń „conţin”, în semantism, o „cantitate mică” din calitatea bazei
„puţin crud”, respectiv, „puţin dulce”, „puţin mărunt”. În esenţă, identificăm valoa-
rea diminutivală, în sensul că baza este reprezentată, în slabă măsură, în derivat. În
aceste cazuri este vorba de relaţia specială dintre diminutive şi augmentative
(Dimitrescu 1968), în exprimarea celor două valori antonimice prin acelaşi
formant. Aceste modificări „valorice”, conferite de afix, nu sunt notate în Glosar,
fapt pentru care, baza şi derivatul apar cu aceeaşi glosă c. valoare moţională:
golâmbóń „porumbel mascul”, în raport cu golâmbiţă, măşcióń [= măştioi] repro-
duce măştihóń, pereche corespunzătoare pentru maşce (= maşte < maştehă).
Tot aici amintim şi câteva formaţii izolate, unele, învechite şi regionale, altele,
inedite, fără să realizeze serii, dar care individualizează graiul din punctul de
vedere al derivării. Majoritar, acestea sunt adverbe create prin derivare: -iu: orbiu
„orbeşte”, semnalat în construcţia cu orbiu pentru veacul al XVII-lea, în aceeaşi
zonă (Chircu 2012, p. 67), derivativ rămas sporadic, în Racoviţa, figurând cu încă o
atestare: zăluichiu „cruciş, în cruce” < [d]zăluică „cusătură în formă de cruce pe
pânză”; -iş: napoiş, prin atracţia seriei de adverbe corespunzătoare: cruciş, furiş,
pieziş; napoişilea poate după îndărătelea, iutigan [iucican] „foarte iute”, creaţie
analogică după mărigan (Mărgărit 2013), la rândul lui apărut prin atracţia lui
găligan, folosit cu valoare adjectivală. În var. iutegan, adverbul a fost atestat pentru
Oltenia de G. F. Ciauşanu (1931). Ultimele formaţii nu au fost comentate până în
prezent.
2.5.1.3. Formaţiile cu prefixe, ca şi cele cu sufixe, în general, reprezintă două

categorii de derivate: unele, învechite, altele, inedite.
2.5.1.3.1. Din prima categorie menţionăm: deschiotora < des + încheotora <
în- + cheotoare, despreuna < des- + împreuna; dezbumba < des- + îmbumba; îm-
bumba (refl.) „a (se) încheia la bumbi” (Mold., Trans., MDA), specific provinciei,
îmbubiţa, cu semantism figurat foarte sugestiv „a instiga”, analizabil prin bubiţă
„vierme de mătase” < srb. bubica, împupi „a îmboboci” < pup „boboc de floare” <
srb. idem.
2.5.1.3.2. Din cea de a doua categorie, menţionăm încârni „a strâmba, a îndoi”
şi, în general, formaţiile cu ne-, în marea lor majoritate, antonime pentru bazele
simple, nechitit (năchitit), „nearanjat” < chitit, neoteşit (năoceşât) „neastâmpărat,
neliniştit” < oteşit < oteşi „a se potoli”, nepreţăluit (năpreţăluit) „nepreţuit; ne-
pristenit (năpristenit) „nepotolit”; netuşinat (nătuşinat) [despre oi] „netuns”. Unul
dintre aceste derivate, nebun (năbun), conservă înţelesul etimologic, „care nu e
bun; rău”, fără alte conotaţii. Altele reprezintă interesante evoluţii de formă şi de
sens, neatestate până în prezent. Este cazul pentru nelăţit (nălăţit) [despre haine,
rufărie] „nespălat, murdar, soios”, analizabil prin part. *lăţit < *lăţi. La rândul lui,
virtualul lăţi, se analizează prin lat, part. verbului moştenit la, a se ~ < lavare,
atestat de T. Pamfile (1910, p. 370) şi, recent, la românii din Ucraina (TD – Nistru,
p. 210). Dacă *lăţi, *lăţit semnifică spăla, spălat, atunci nelăţit (nălăţit) înseamnă
„nespălat, murdar”, atestând indirect forma pozitivă de participiu.
2.5.1.4. Derivate regresive. În Glosar sunt „prinse” interesante formaţii de acest
fel. Pe lângă cele deja atestate, cu menţiunea „reg.” : mir „mirare”, de mirul lumii
< mira, „înv. şi reg.” smintă „greşeală” < sminti, socoată < socoti, „rar” scoarnă <
scorni, apar şi creaţii inedite: arteză < arteziană, fântână ~; cvită < cvitanţă (nu
excludem nici posibilitatea de a fi fost împrumutat din sârbă, unde circulă şi în
această formă), moclu „vişin” < moacle „vişine”.
2.5.2. Compunerea este un procedeu bine reprezentat:
2.5.2.1. aglutinare: áidomińe! pe baza expresiei trimembre, corespunzătoare
„vai de mine!”, în var. fonetică locală, aldăoară < altă oară, alescă „fireşte că…”
amuncă, asâlă, sinonime, prin contopirea construcţiilor pe baza prepoziţiei arhaice
a, băsamcă „poate” < bag sama că (Iordan 1950, p. 275), calumea, „corect, potri-
vit”, casoraş „primărie” < casa oraşului, crică < cred că…, dăbaşca „separat” <
de-a başca, dăolat „prăjitură (din aluat!)”, dăunge! [= de unde!] „exclus, nici
pomeneală!”, măcincă [= mătincă] „poate” (Iordan 1950, p. 276), atestat pentru
graiurile moldoveneşti, de ambele părţi ale Prutului;
2.5.2.2. alăturare: babă de buric „moaşă”, casă de bolânzi [= nebuni]; ~ ~
năroz [= nebuni] „ospiciu”, cârpă mică „batistă”, domn cătănesc „ofiţer”, nima-n
drum „om fără valoare, de nimic”, numa şi numa „continuu”, piparcă dă dires
„boia”, nume dă pociumb „poreclă”, sarmă dă piparcă „ardei umplut”, ţoale dă
ţânut „haine de sărbătoare”, untură mare „osânză”.
2.5.3.4. Semantismul este un domeniu în care apar multiple modificări. Glosarul

înregistrează evoluţii de sens inedite: caznă „ruşine, batjocură”, ca o consecinţă a
sensului etimologic „chin, suferinţă”. Expresia mi-i de caznă în sat exprimă tocmai
acest înţeles, ca şi verbul creat de la nucleul-bază: căzni „a batjocori, a ruşina”;
cruci s.f. pl. tant. „cimitir” (cf. merem între cruci „mergem la cimitir” – Crişana,
informaţie orală); gâlci „guturai”, accepţie explicabilă prin faptul că declanşarea
amigdalitei este întovărăşită de o stare proastă a căilor respiratorii; gloată a dez-
voltat înţelesul „nevastă”, atestat încă de S. Liuba şi A. Iana (1895), de la cel de
„copii ai unei familii”, întrucât prezenţa acestora atestă indirect prezenţa unei soţii;
gimbaş (var. de la geambaş) semnifică „isteţ”, poate, pentru că acţiunea de „a face
negustorie cu cai şi, mai ales, cu cei greu vandabili” presupune inteligenţă; verbul
corespunzător, prin restrângere, a conturat un înţeles legat de ocupaţia geamba-
şului: gimbăşi „a striga la cai”. Verbul conăcări, „a exercita rolul de conăcar în
ceremonialul nunţii” (SDLR, s.v.) figurează în Glosar cu înţelesul „a ajuta”, în
esenţă, acţiunea ritualică reprezentând o întrajutorare a mirelui, a familiei acestuia,
iar curăţa, cunoaşte o specializare de sens „a castra animale”.
3. Glosarul de termeni dialectali din satul Racoviţa, judeţul Timiş oferă cititoru-
lui „un eşantion lexical contemporan” din aria Banatului, căci, înainte de toate,
lucrarea constituie un instrument de lucru indispensabil în cercetarea dialectală a
zonei. Prin informaţia „de ultimă oră”, din Glosar, se poate constata starea actuală
a limbii române, la nivel de grai, sub aspectul vocabularului, într-o localitate bănă-
ţeană. Ştergerea frontierelor dialectale şi, implicit, dispariţia graiurilor, preconizată
pentru un viitor apropiat, cel puţin după documentul pe care îl constituie prezentul
Glosar, ar putea să mai aibă de aşteptat. Deocamdată, idiomul din satul Racoviţa–
Timiş nu pare ameninţat de vreo primejdie în privinţa existenţei sale. Lucrarea pu-
blicată atestă, pentru vocabularul local, stratificarea lexicală în concordanţă cu isto-
ria limbii: conservarea unor lexeme moştenite sau împrumutate, din epoca de înce-
put a limbii române, penetrarea ulterioară a unor regionalisme din limbile înveci-
nate, care particularizează graiul, precum şi existenţa unor formaţii interne, confir-
mând capacitatea creatoare a graiului prezentat. Important este faptul că în acest
proces sunt antrenate resursele proprii, unele arhaice, a căror valorificare şi recicla-
re duce la apariţia de noi vocabule, cum este derivatul inedit nelăţit „murdar”.
Aparent suspect, la analiză, acesta dovedeşte un mecanism funcţional care respectă,
etapă cu etapă, procesele de evoluţie a graiului. Adjectivul menţionat reprezintă un
lexem specific graiului local. Altele se regăsesc în graiurile limitrofe (Oltenia):
iutican (iucican), atestând fie o anumită dinamică a produsului lexical finit, fie ace-
leaşi tendinţe creatoare la nivelul ramificaţiilor teritoriale ale dacoromânei. Trebuie
să adăugăm, alături de acestea, împrumuturile neologice în număr sporit.
Prin corpusul de cuvinte realizat, prezentul Glosar aduce un preţios material
dialectal pentru toţi cei interesaţi de stadiul actual de evoluţie a graiului dintr-o co-
munitate bănăţeană, emblematică pentru aria sud-vestică din care face parte, în sen-
sul conservării şi diversificării particularităţilor dialectale, precum şi al statutului
său ca subdiviziune teritorială a dacoromânei. Atâta timp cât un grai dispune de

creativitate, păstrându-şi, totodată capacitatea de absorbţie a unor împrumuturi
externe, destinul său „lingvistic” nu este periclitat.

Anon. Car. = Anonymus Caransebesiensis [„Dictionarium valachico-latinum”, vechi glosar român-
latin, cca 1650]. Publicat de Gr. Creţu în revista „Tinerimea română”, [...], sub direcţiunea lui
Grigorie G. Tocilescu, serie nouă, vol. I, fasc. III, Tipografia Corpului Didactic, Bucureşti, 1898,
p. 320–380.
Chircu 2012 = Adrian Chircu, Un vechi sufix adverbial regional: -ul, în Lucrările celui de-al XIV-lea
Simpozion Internaţional de Dialectologie (Cluj-Napoca, 16–17 septembrie 2010), Editura Argo-
naut–Editura Scriptor, Cluj-Napoca, 2012.
Ciauşanu 1931 = G. F. Ciauşanu, Glosar de cuvinte din judeţul Vâlcea, Imprimeria Naţională,
Bucureşti, 1931 (Academia Română. Memoriile Secţiunii literare. Seria III. Tom. V. Mem. 6).
Costin 1926 = Lucian Costin, Graiul bănăţean (Studii şi cercetări), Institutul de Arte Grafice „Cartea
Românească”, Timişoara, 1926.
Costin 1934 = Lucian Costin, Graiul bănăţean, [vol.] II, Turnu-Severin, Tipografia Luiza I.
Niculescu şi Ion N. Bojneagu, 1934.
DA = Dicţionarul limbii române. [Literele] A–B, Librăriile Socec & Comp. şi C. Sfetea, Bucureşti,
1913; C, Tipografia ziarului Universul, Bucureşti, 1940; D–DE Universul. Întreprindere Indus-
trială a Statului, Bucureşti, 1949; F–I, Monitorul Oficial şi Imprimeriile Statului. Imprimeria
naţională, Bucureşti, 1934; J–Lojniţă, Tipografia ziarului Universul SA, Bucureşti, 1937, 1940,
1948.
Dimitrescu 1958 = Florica Dimitrescu, Note asupra relaţiei dintre diminutive şi augmentative în lim-
ba română, în Omagiu lui Iorgu Iordan. Cu prilejul împlinirii a 70 de ani, Editura Academiei
R.P.R., Bucureşti, p. 241–255.
DLR = Dicţionarul limbii române. Serie nouă, Editura Academiei R.P.R., Bucureşti, 1965 şi urm.
FD = „Fonetică şi dialectologie”, Bucureşti, I, 1958 şi urm.
Gămulescu 1974 = Dorin Gămulescu, Elemente de origine sârbo-croată ale vocabularului dacoro-
mân, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1974.
Glosar = Simion Todorescu-Răcoviceanu, Glosar de termeni dialectali din satul Racoviţa, judeţul
Timiş, Editura Eurostampa, Timişoara, 2013.
Iordan 1950 = Iorgu Iordan, Note sintactice, în SCL, I, 1950, nr. 1, p. 275–276.
Liuba–Iana 1895 = Sofronie Liuba şi Aurelie Iana, Topografia satului şi hotarului Măidan. Urmată de
Studiu despre celţi şi numele de localităţi, de dr. At. M. Marinescu, Tiparul Tipografiei Dieceza-
ne, Caransebeş, 1895.
Mărgărit 2005 = Iulia Mărgărit, Ipoteze şi sugestii etimologice. Note şi articole, Editura Academiei
Române, Bucureşti, 2005 („Etymologica” 18).
Mărgărit 2011 = Iulia Mărgărit, Atestări „involuntare”, în FD, XXX, 2011, p. 27–33.
Mărgărit 2013 = Iulia Mărgărit, Pe marginea unui glosar dialectal. Atestări „involuntare” (II), în FD,
XXXII, 2013, p. 95–102.
MDA = Micul dicţionar academic, vol. I. Literele A–C, 2001; vol. II, Literele D–H, 2002; vol. III.
Literele I–Pr, 2003; vol. IV. Literele Pr–Z, 2003, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2001–
2003.
Novacoviciu 1924 = Emilian Novacoviciu, Cuvinte bănăţene. Adunate de..., Tipografia Felix Weiss,
Oraviţa, 1924; Partea II. Culese de..., Tipografia Josif Kaden, Oraviţa, 1931.
Pamfile 1910 = Tudor Pamfile, Industria casnică la români. Trecutul şi starea ei de astăzi. Contribu-
ţiuni de artă tehnică şi populară, Tipografia „Cooperativa”, Bucureşti, 1910 (Din vieaţa poporu-
lui român. Culegeri şi studii, VIII).
Paşca 1928 = Ştefan Paşca, Glosar dialectal. Alcătuit după material cules de corespondenţii din di-
ferite regiuni, Cultura Naţională, Bucureşti, 1928 (Academia Română. Memoriile secţiunii lite-
rare. Seria III. Tom. IV. Mem. 3).
SDLR = August Scriban, Dicţionaru limbii româneşti (Etimologii, înţelesuri, exemple, citaţiuni, arha-
izme, neologizme, provincializme). Ediţiunea întâia, Institutul de Arte Grafice „Presa Bună”, Iaşi,
1939.
TD – Nistru = Maria Marin, Iulia Mărgărit, Victorela Neagoe, Vasile Pavel, Graiuri româneşti de la
est de Nistru, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2012.
Todorescu-Răcoviceanu 2009 = Simion Todorescu-Răcoviceanu, Glosar de termeni din comuna
Racoviţa, judeţul Timiş, Editura de Vest, Lugoj, 2009 (Tezaur Bănăţean).
QUELQUES OBSERVATIONS CONCERNANT LE VOCABULAIRE DU

VILLAGE RACOVIŢA – TIMIŞ
(Résumé)
Conformément à l’ouvrage récemment apparu, Glosar de termeni dialectali din satele Racoviţa,
judeţul Timiş de Simion Todorescu-Racoviceanu, l’auteur se propose de décrire le parler de la localité
mentionneé. En étudiant de près la structure stratifiée du parler (archaïsmes d’origine latine, anciens
emprunts slaves, emprunts ultérieus des langues avoisinantes, créations internes), l’ouvrage rélève la
physionomie clairement contourée et conservée du vocabulaire local, en repousant, momentanément,
la théorie de l’effacement (total) des particularítés régionales et le nivellement des parlers sous
l’ínfluence de la langue littéraire.
Cuvinte-cheie: realitate dialectală, cuvânt titlu, derivat, derivativ, creaţie internă.

Mots-clefs: réalité dialectale, mot-titre, dérivé, dérivatif, création interne.
,,Iorgu Iordan–Al. Rosetti”
dialectologie@yahoo.com
LIZICA MIHUŢ
GENEZA UNEI IDEI… PREDICATIVE
Nu o dată, în elaborarea studiilor şi cărţilor noastre de gramatică ne-am aplecat

asupra lucrării de referinţă, credem noi, a lui G. G. Neamţu, Predicatul în limba
română (1986). Fiind impresionată de rigoarea demonstraţiei logice şi faptice pri-
vind statutul copulei din structura predicatului nominal, mi-am propus să aduc în
discuție câteva aspecte privind contribuția distinsului Profesor în chestiunea amin-
tită. Primul contact retrospectiv privind studiile pregătitoare a ceea ce urma să de-
vină volumul Predicatul în limba română a fost articolul Despre auxiliare (1971).
În acest articol, G. G. Neamţu are în vedere faptul că termenul „copulativ” nu
posedă o acoperire reală, funcţională, am zice, atât în planul semantic, cât şi în pla-
nul sintactic. El consideră că termenul în discuţie se justifică în plan semantic, de-
oarece aici intermediază un raport de calificare sau de identificare a subiectului
prin numele predicativ. În plan sintactic însă, el nu are caracter relaţional, nu mijlo-
ceşte un raport sintactic între subiect şi numele predicativ. Cu alte cuvinte,
„[...] a fi (sau alt copulativ) nu realizează prin el însuşi subordonarea numelui pre-
dicativ subiectului” (Neamţu 1971, p. 335),
deoarece numele predicativ exprimat prin părţi de vorbire care permit acordul gra-
matical se subordonează subiectului prin acest acord, iar substantivul şi pronumele
prin juxtapunere (sau aderenţă).
„O coordonare a numelui predicativ cu subiectul prin intermediul lui a fi, de aseme-
nea, se exclude” (ibidem).
Mai mult, a fi
„[...] se depărtează de conective (elemente relaţionale) atât prin faptul că nu este mijlo-
cul unui raport sintactic, cât şi prin aceea că nu este exterior funcţiei predicative, pe care
o actualizează în numele predicativ”.
El este un component al funcţiei sintactice,
„[...] funcţie care se realizează ca atare numai prin el, în prezenţa lui. De aceea vom
considera grupul a fi + nume predicativ drept o funcţie unitară” (ibidem, p. 356).
În cadrul acestei funcţii, el are rolul
„[...] unui modificator funcţional al numelui, adverbului sau interjecţiei, este cel care
le conferă acestora valoare predicativă, chiar dacă numele predicativ şi a fi se manifestă
fiecare separat ca termen în raport cu subiectul” (ibidem).
A fi îşi menţine calitatea „predicativă” şi în cazul modurilor nepersonale, prin
ceea ce autorul numeşte contrageri, pe care le opune personalizării.
„Vom numi contragere – precizează el – trecerea de la un mod personal la unul ne-
personal şi personalizare – operaţia contrară” (ibidem, p. 357).
430 Lizica Mihuţ
Să reținem că, în grupul a fi + adverb, a fi „are un îndoielnic caracter de copula-

tiv”, pentru că al doilea termen al relaţiei:  + a fi + adverb „nu face o legătură
semantică”, dar îşi menţine calitatea „de modificator sintactic predicativ, generând
în adverb valoarea predicativă” (ibidem, p. 358).
Astfel, a fi, indiferent că e la mod personal sau nepersonal, este copulativ în
grupul a fi + nume (substantiv, adjectiv, pronume, numeral) şi nu este copulativ în
grupul a fi + adverb (sau interjecţie), pentru acesta din urmă propunând termenul
auxiliar sintactic. G. G. Neamţu realizează următoarea schemă clasificatoare
pentru „aşa-numitul verb copulativ” (ibidem, p. 359):
A FI – auxiliar sintactic
Presupune un subiect în nominativ Nu presupune un subiect în nominativ
copulativ necopulativ
(a fi + nume) (a fi + adverb)
personal nepersonal (= contras) personal nepersonal

(= unipersonal) (= contras)
Valenţează Valenţează Valenţează Valenţează

predicativ predicativ predicativ predicativ
personal nepersonal personal nepersonal
(propriu-zis) (contras) (unipersonal) (contras)
Un alt studiu definitoriu este Termeni regenţi pentru determinanţii (complemen-
tele) predicatului nominal (1972). Autorul precizează că observaţiile din articol se în-
cadrează în discuţia mai largă privind raporturile dintre conţinut şi expresie, dintre
interpretarea sintactică şi cea logico-semantică, pledând pentru evidenţierea dife-
renţei dintre analiza logico-semantică şi cea sintactică. În acest sens, el subliniază
că
„[...] premisa teoretică a lucrării este relaţia binară, mod de realizare, şi unic, al ra-
porturilor sintactice între termeni, potrivit căruia orice relaţie sintactică priveşte exclusiv
doi termeni” (Neamţu 1972, p. 51),
teză susţinută, de altfel, de D.D. Draşoveanu şi acceptată de lingviştii clujeni, şi nu
numai.
Problema care se pune este dacă „predicatul nominal constituie o funcţie sintac-
tică unitară” (ibidem). Se are în vedere clarificarea relaţiei predicatului nominal cu
subiectul, relevându-se faptul că verbul copulativ se subordonează subiectului prin
acord verbal, iar numele predicativ prin acord nominal, joncţiune sau juxtapunere,
ca în următoarele scheme:
Geneza unei idei... predicative 431
muncitorul masa el
este harnic este de lemn este student

rezultând schema generală
S
V cop. NP
Ca atare, numele predicativ şi verbul copulativ se subordonează subiectului, fie-
care independent şi diferit între cele două elemente neexistând niciun raport sintac-
tic „materializat”. În acest context, întrebarea dacă predicatul nominal este într-ade-
văr „funcţie unitară”, de vreme ce relaţiile cu subiectul sunt diferite şi independen-
te, duce la constatarea că acest tip de predicat este o „structură” disociabilă. Unita-
tea lui este evidentă „doar în plan semantic”.
„Deşi nelegate între ele – precizează G. G. Neamţu –, numele predicativ şi verbul
copulativ sunt ceea ce sunt numai în cadrul acestei unităţi semantice. Existenţa copulati-
vului condiţionează calitatea de nume predicativ, acesta realizând un raport condiţionat
cu subiectul” (ibidem, p. 54, nota 13).
Aşadar, din acest punct de vedere el este eterogen şi se poate emite prezumţia că
avem a face, de fapt, cu două funcţii sintactice. De altfel, a fi, din punct de vedere
gramatical, nu se diferenţiază cu nimic, morfologic, de verbele predicative, lipsin-
du-i doar conţinutul semantic spre a dobândi statutul de predicat.
„În planul expresiei gramaticale, consideră autorul, el şi este un predicat vid de con-
ţinut semantic, o funcţie vidă, o materializare formală a predicaţiei prin categoria per-
soanei şi a numărului, un predicat insuficient (PINSF)” (ibidem, p. 54),
ideea extinzându-se şi asupra celorlalte verbe copulative, schema generală fiind,
acum:
S
PINSF NP
Concluzia este că „predicatul nominal nu este o funcţie unitară” (ibidem), ceea
ce-l determină pe G. G. Neamţu să-şi reconsidere „teza exprimată în articolul ante-
rior” (ibidem, p. 52, nota 3; vezi şi supra). A doua întrebare adusă în discuţie este
dacă „verbul copulativ este doar un instrument gramatical şi, de aceea, nu permite
determinanţi” (p. 51). În acest sens, G. G. Neamţu atrage atenţia asupra faptului că
verbul copulativ se subordonează subiectului prin acord verbal. Aceasta înseamnă
că este şi el o funcţie, nu o simplă „formă gramaticală”, căci, dacă n-ar fi aşa, n-ar
432 Lizica Mihuţ
putea suporta raportul de subordonare. Într-o asemenea situaţie, predicatul nominal

ar fi o categorie morfologică, cu a fi morfem, ceea ce acordul nu permite:
„Calitatea de a fi termen subordonat – afirmă G. G. Neamţu – ne obligă implicit şi la
acceptarea calităţii de a putea fi termen regent. Din moment ce este subordonat, poate fi
şi este şi regent” (ibidem, p. 57).
Astfel, a fi, la mod nepersonal, este regent prin calitatea sa verbală:
El nu poate fi ce nu este.
N-am venit la voi aseară, nefiind altfel de cum mă ştii.
De fost [bun], a fost, nu-i vorbă.
Pentru calitatea verbală a lui a fi şi a celorlalte copulative pledează şi faptul că
sunt intranzitive.
„Or – se arată în articol –, categoria tranzitivităţii în baza definiţiei ce i se dă, nu ca-
racterizează decât verbe care au sau pot avea determinanţi. […] Ele rămân intranzitive
ca verbe ce sunt, pentru că nu acceptă un complement direct şi orice fel de determi-
nanţi” (ibidem).
În plus, a fi (şi celelalte copulative) permite degajarea unei componente lexicale
şi a alteia purtătoare de categorii gramaticale. Astfel,
„[...] tema copulativului, cu tot caracterul său abstract, rămâne o temă lexicală ce aco-
peră o unitate de conţinut semantic mult atenuat dar nu redus la zero” (ibidem, p. 58).
G. G. Neamţu mai aduce în sprijinul statutului „lexical” al lui a fi şi a copulativelor
şi alte argumente (calitatea de regente insuficiente a regentelor subordonatei
predicative, de exemplu), dar cele amintite de noi ni se par cele mai relevante. În
funcţie de aceste argumente, G.G. Neamţu se consideră îndreptăţit să afirme că
„[...] verbele copulative (inclusiv a fi) nu sunt lipsite de posibilităţi gramaticale pen-
tru a se constitui în funcţii, fie subordonate, fie regente […]” (ibidem, p. 60),
încât faptele arată că „verbele copulative nu au o situaţie singulară în limbă” (ibi-
dem). Consideraţiile teoretice sunt detaliate prin analiza unor structuri care conţin
verbul copulativ înţeles ca PINSF.
(1) VCOP + Subst (NP). Apariţia unui complement în această structură face ca el
să determine doar copulativul şi nu substantivul, pentru că acesta nu poate avea
complemente. Soluţia derivă şi din faptul că nu se acceptă „complementul ca deter-
minând întregul predicat nominal” (ibidem). Schema este aşadar (ibidem p. 61):
S el Da Vinci
VCOP (PINSF) NP era student era sculptor şi arhitect
Compl. pe atunci pe lângă pictor

Geneza unei idei... predicative 433
La celelalte copulative, subordonarea complementului este mai evidentă, datori-

tă semantismului conservat parţial. Soluţia se impune şi în expresiile stării, de tipul
îi era ruşine, mi-e foame, ne-a fost milă etc., în care a fi este termen regent, iar pro-
numele poate fi interpretat şi ca subiect logic:
era teamă era milă
ne acolo îi parcă
(2) VCOP + Adj (NP). În asemenea structură, adjectivul are şi el complemente,
copulativul putând fi regent pentru circumstanţiale, dar şi pentru complementul
indirect: Ea se plimba ieri tristă. Îmi este drag numele tău (ibidem, p. 63):
ea numele
(se) plimba tristă este drag
ieri (mie) mi
(3) VCOP + Adv (NP). Este vorba de expresiile unipersonale de tipul e bine, e
viu, e uşor, e drag, e greu, e cu putinţă etc., mai frecvent: mi-e bine, ţi-e rău, le e
greu etc. (ibidem, p. 64):
e bine e cu neputinţă
(mie) mi (nouă) ne
Se răspunde astfel şi la a treia întrebare:
„În cazul în care predicatul nominal este disociabil în funcţii, care este termenul re-
gent al determinanţilor: verbul copulativ sau numele predicativ?” (ibidem, p. 52).
Să reținem câteva concluzii:
„Predicatul nominal nu constituie o singură funcţie sintactică, fiind analizabil într-un
predicat insuficient şi un nume predicativ (eventual, numit altfel). Determinanţii externi
se referă doar semantic la grupul VCOP (PINSF) + NP, luat unitar, relaţia gramaticală reali-
zându-se însă fie cu numele predicativ, fie cu verbul copulativ (P INSF), dar nu cu amân-
două” (ibidem, p. 65).
Se închide astfel o demonstrație, precum am menționat deja, originală, care a
produs semnificative reverberații în gramaticile redactate ulterior, inclusiv în cele
academice (GALR 2005, GBLR).
Avem speranţa că recursul la diacronie a pus în valoare efortul analitic al lui
G. G. Neamţu, în cadrul căruia s-au cristalizat premisele unei noi teorii, în spiritul
434 Lizica Mihuţ
şcolii clujene de gramatică, în legătură cu statutul copulei în ceea ce se numeşte, în

mod tradiţional, „predicat nominal”.

Cluj-Napoca, 1997.
GALR 2005 = Gramatica limbii române, vol. I. Cuvântul, vol. II. Enunțul, Editura Academiei
Române, București, 2005.
GBLR = Gramatica de bază a limbii române, Editura Univers Enciclopedic Gold, București, 2010.
Neamțu 1971 = G. G. Neamțu, Despre auxiliare. Cu privire specială la „a fi”, în CL, XVI, 1971,
nr. 2, p. 355–363.
Neamțu 1971 = G. G. Neamțu, Termeni regenți pentru determinanții (complementele) predicatului
Neamțu 1986 = G. G. Neamțu, Predicatul în limba română. O reconsiderare a predicatului nominal,
Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1986.
THE GENESIS OF A... PREDICATIVE IDEA

(Abstract)
This article has in view G. G. Neamțu’s analytic approach regarding the semantic and syntactic
status both of the verb to be and the other verbs, which are integrated, according to the traditional
grammars, as copula verbs. G. G. Neamțu concluded that a fi possesses two syntactic roles: one the
role of copula verb, inside the phrase a fi + a nominal (noun, adjective, pronoun, numeral), and the
role of noncopula, in the phrase a fi + adverb (or interjection). Based upon a rigorous and original
demonstration, G. G. Neamțu establishes that the subjective predicative complement and the copula
verb are both subordinated to the subject, each independently and differently; between the two
constituents does not exist any kind of syntactic relation „materialized”. Therefore, the nominal
predicate is not a unitary function, but a structure that can be analysed such as an insufficient
predicate and a subjective predicative complement.
Cuvinte-cheie: a fi, semantică, sintaxă, predicat, complement, verb copulativ.

Keawords: a fi ‘to be’, semantics, syntax, predicate, complement, copula verb.
Universitatea „Aurel Vlaicu”

Facultatea de Ştiinţe Umaniste şi Sociale
Arad, str. Elena Drăgoi, 2
C. MILAŞ
IMPLEMENTAREA INTENŢIEI DE COMUNICARE

PRIN APELUL LA INTERJECŢIE
1.0. Articolul nostru are ca obiect analiza şi descrierea modului în care emiţă-
torul care iniţiază o interacţiune verbală îşi structurează conţinutul informaţional pe
care are intenţia să-l împărtăşească interlocutorului (destinatarului său) sau interlo-
cutorilor care participă sau asistă la interacţiunea proiectată. Ne interesează în ace-
laşi timp procesul de elaborare a strategiei de aplicare practică a resurselor de care
dispune emiţătorul cu scopul de a-şi face înţeleasă şi acceptată intenţia comunica-
tivă.
Orice act de comunicare presupune efectuarea unui schimb de informaţii între
cel puţini doi participanţi (agenţi) care îşi asumă succesiv şi reciproc rolurile de
emiţător şi de receptor (polii comunicării – E şi R). Interacţiunea verbală are loc
într-un cadru spaţial în interiorul căruia se constituie contextul (Ionescu-Ruxăndoiu
1999, p. 41) interacţiunii verbale.
1.1. Am selectat pentru tema noastră un fragment de text literar din opera lui
Liviu Rebreanu (1970, p. 310). Fragmentul selectat face parte din romanul Ion;
ne-am oprit la el pentru faptul că ilustrează destul de explicit ce dorim să des-
criem1.
Cadrul spaţial al interacţiunii a fost stabilit printr-o înţelegere bilaterală perfec-
tată între avocatul Lendvay şi învăţătorul Zaharia Herdelea care, la sugestia
avocatului, acceptă să organizeze în locuinţa sa din satul Prislop o licitaţie de bu-
nuri casnice. Scopul licitaţiei viza obţinerea de resurse financiare pentru a achita
preţul mobilierului din locuinţă, pentru care mobilier făcuse un contract de credita-
re cu rate lunare. Învăţătorul însă nu a putut respecta acel calendar, încât acum avea
nevoie de bani pentru a achita suma prevăzută în contract până la stingerea datoriei.
Licitaţia urma să fie dirijată de avocatul Lendvay ca reprezentant al băncii credi-
toare.
1.2. În ziua stabilită, se afla în salonul familiei Herdelea un grup de persoane
mai mult sau mai puţin interesate de licitaţia ce urma să înceapă.
Învăţătorul Zaharia Herdelea era vexat sufleteşte de evenimentul ce avea să se
desfăşoare şi avea tot interesul ca lucrurile să se petreacă firesc, fără incidente care
să-i afecteze starea sufletească destul de precară, dată fiind situaţia sa financiară.
1
Am notat sub 1.1. o serie de aspecte care ţin de situaţia de comunicare: localizarea interacţiunii
verbale, subiecţii vorbitori care participă la desfăşurarea interacţiunii verbale, unele relaţii existente
între cei implicaţi în interacţiune; de asemenea, unele reprezentări care stau la baza imaginilor pe care
şi le construiesc reciproc partenerii de dialog etc; aspecte despre care unii cercetători consideră că ar
avea pertinenţă numai sub formă de imagini stocate în competenţa culturală a partenerilor discursivi
(cf. Kerbrat-Orecchioni 1980, p. 20).
436 C. Milaş
Era îngrijorat şi din cauza avocatului care supraveghează licitaţia, temându-se că

orice incident neplăcut i-ar putea afecta buna dispoziţie, adică ar putea să îl
enerveze şi să-i modifice comportamentul, până acum destul de amabil, chiar
menajant faţă de învăţător. Acesta din urmă se simţea foarte stânjenit faţă de fami-
lie, dat fiind faptul că se vedea obligat să vândă o parte din mobilierul casei. Neli-
niştea îl rodea mai ales acum, căci recenta căsătorie a fiicei mai mari zdruncinase
serios echilibrul financiar al familiei. Îl mai stânjenea şi prezenţa în salon a preotu-
lui Ion Belciug. Cu popa din sat, Herdelea se afla de câtva timp în relaţii cam de-
licate, din cauza terenului pe care preotul i-l oferise din proprietatea bisericii, dar
cum actul de donaţie nu fusese încă întocmit, învăţătorul se temea că popa Belciug
ar putea să aibă de gând să facă o modificare a termenilor înţelegerii anterioare, în
defavoarea familiei Herdelea.
Avocatul Lendvay fusese primul care a sosit la întâlnire, dar solicitase un mic
răgaz pentru a rezolva o afacere în Armadia. Acum, revenit mai repede decât spera-
se, afişa buna dispoziţie a omului care a reuşit să-şi realizeze satisfăcător progra-
mul zilei până la ora începerii licitaţiei. Avocatul pare un om mulţumit cu starea sa
socială. Avea o figură binevoitoare care inspira încredere. Se bucura de faima de a
fi un avocat competent, agreabil şi abordabil, corect şi politicos cu clienţii, prin-
cipial însă în ce priveşte profesia, fără să practice diferenţe de stare socială, de reli-
gie şi de naţionalitate. Însă, ca avocat, veghea ca membrii societăţii să respecte le-
gislaţia în vigoare şi era însoţit de un copist de la primărie, însărcinat cu întocmirea
documentelor.
Preotul satului, Ion Belciug, este prezent în salonul familiei Herdelea aparent
din sentimente de solidaritate şi, cum spunea chiar el, din dorinţa de a-l ajuta pe în-
văţător ca prieten care înţelegea că Herdelea parcurgea o perioadă de strâmtoare
economică. În realitate, relaţiile dintre cei doi intelectuali ai satului erau sinuoase
şi, în răstimpuri, chiar încordate. Lucrurile se complică puţin datorită doamnei
Herdelea, care nu prea are încredere în preot şi nu-l prea are la inimă.
Ar mai fi de menţionat că reuniunea din locuinţa familiei Herdelea se încadrea-
ză, datorită hazardului, în intervalul de timp consacrat campaniei electorale pentru
alegerea deputaţilor care vor alcătui parlamentul. Precizarea are menirea de a înglo-
ba în sfera interacţiunii ansamblul referenţial (adică: împrejurări, evenimente etc.
concomitente cu interacţiunea verbală în desfăşurare, care evenimente etc. ar fi
posibil să se relaţioneze într-un fel oarecare cu persoanele şi aserţiunile emise de
acestea sau cu acţiuni efectuate de acestea în cursul sau în cadrul acţiunii pe care o
urmărim). Întreg acest ansamblu extins ar reprezenta ceea ce Catherine Kerbrat-
Orecchioni numeşte „univers de discurs” (Kerbrat-Orecchioni 1980, p. 20).
După revenirea avocatului şi consumarea momentului dedicat saluturilor
protocolare, preparativele pentru începerea licitaţiei fiind terminate, aceasta putea
să se desfăşoare. Dar în acest moment în salon îşi fac apariţia doamna Herdelea,
acompaniată de fiica mai mică. Lendvay se precipită să prezinte omagii celor două
fiinţe feminine. Gestul avocatului creează, iniţial, o situaţie confuză, pentru că soţia
Implementarea intenţiei de comunicare prin apelul la interjecţie 437
şi fiica învăţătorului nu cunoşteau limba maghiară, încât, auzindu-l pe avocat

vorbind ungureşte, cele două fiinţe feminine afişează o mină confuză, iar mama
fetei arată chiar „jicnită”. În timp ce Lendvay este, la rândul lui, confuz şi intrigat,
nerealizînd pe loc ce se întâmplă. Învăţătorul Herdelea sesizează penibilul situaţiei
şi, încercând să evite agravarea ei şi iritarea avocatului, confirmă bănuiala acestuia
şi îl informează prompt: „– Nevastă-mea nu ştie ungureşte”.
În momentul în care Lendvay percepe auditiv mesajul transmis de Herdelea, pa-
re deconcentrat: încă nu-i vine să creadă că aserţiunea este reală. Dar, rememorân-
du conţinutul unor articole din ziarele româneşti, începe să înţeleagă că nu se află
în faţa unor simpli participanţi la licitaţie, ci în faţa unor adversari.
Revenindu-şi progresiv din uluială, avocatul se decide imediat să-şi spună păre-
rea, întrucât în calitate de om al legii nu poate trece cu vederea nerespectarea legi-
slaţiei. Ca avocat, se consideră îndreptăţit să constate situaţia de fapt şi să o con-
damne cu fermitate. În consecinţă, avocatul Lendvay decide să-şi aroge rolul de
emiţător. Ca urmare, se angajează într-o activitate mentală febrilă pentru a elabora
o strategie a comunicării care să-i faciliteze implementarea intenţiei comunicative
în conştiinţa auditorilor şi, de asemenea, să evite şi să combată orice posibilitate de
ripostă verbală din partea acestora. Mijloacele puse în acţiune pentru a-şi atinge
scopul sunt de ordin psihologic, concretizate prin unităţi de expresie lingvistică ce
se pretează la a genera sau sugera stări sufleteşti şi sentimente.
Astfel, în salonul familiei Herdelea, avocatul amorsează scurtul, dar densul său
discurs, într-o manieră cu totul neaşteptată. Lendvay dezvăluie presupuşilor săi in-
terlocutori o faţetă, total ignorată de aceştia, a personalităţii sale, articulând o inter-
jecţie exclamativă (aproape răcnet) cu funcţie ilocutorie de propoziţie interogativă.
Efectul imediat al interjecţiei este consolidat de verbul modal a putea, imediat suc-
cedent în text, intonat la acelaşi diapazon exclamativ-interogativ „–Aa? Se poate?”
(ibidem, p. 310), secvenţă ce sugerează auditorilor că e vorba de ultima fărâmă de
speranţă pe care ar avea-o emiţătorul: „Totuşi poate că nu e adevărat?!”2. Secvenţa
citată este o reacţie spontană a avocatului. Stupoarea şi indignarea prelungită tea-
tral, cumulată cu emfaza exclamativ-interogativă exacerbată încarcă fluxul sonor în
pronunţarea verbului „se poate?” cu vibraţii ce sună a reproş. Manifestarea lui
Lendvay la receptarea mărturisirii lui Herdelea pare cel puţin curioasă şi discordan-
tă în raport cu poza de „om de lume” pe care o cultiva în cercul său de cunoştinţe,
foarte larg, de altfel, şi, datorită profesiunii, cu o structură foarte eterogenă. Mai
mult, raportată la comportamentul observat cu ocazia altor întâlniri anterioare oca-
zionale sau solicitate, conduita adoptată de avocat în salonul Herdelenilor apare
2
Hipertensiunea intonaţiei în comunicare poate deveni un factor activ (am putea spune că funcţi-
onează asemănător figurii retorice numite hiperbolă, aici ar fi o hiperbolă „fonică”). Asemenea
oricărei hiperbole, ea este menită să impresioneze receptorul, iar, manipulată cu abilitate de locutor
prin inocularea unei doze de teatralitate şi în simbioză cu ironia ce emană din întreg discursul lui
Lendvay, subminează eficient moralul şi curajul persoanelor reunite în salon, ceea ce, de fapt, şi ur-
măreşte avocatul.
438 C. Milaş
chiar bizară, surprinzându-l şi descurajându-l şi pe învăţător. Acesta este atât de de-

rutat încât nu mai are replică. Marcate, dezorientate şi mai ales intimidate sunt
toate persoanele aflate în cameră, cu excepţia avocatului şi a copistului.
1.3. Pentru avocat, necunoaşterea limbii oficiale de către funcţionarii statului şi
apropiaţii lor constituie o culpă gravă, iar avocatul Lendvay, membru al sistemului
judiciar, este realmente indignat constatând lipsa de respect faţă de lege manifestată
de familia învăţătorului Herdelea. Intensitatea revoltei pentru nerespectarea legisla-
ţiei îi diminuează însă uneori avocatului capacitatea de a-şi controla comportamen-
tul şi îi inspiră gesturi spontane, mai puţin controlate, cum apare în debutul discur-
sului său, fragment în care revolta lui transpare din tonalitatea mai accentuată, per-
sonalizarea exprimării mai intensă şi recursul la colorarea exprimării cu expresii
preluate din tradiţia orală (vezi citatul de pe pagina următoare).
Gravitatea delictului îi tracasează constant conştiinţa avocatului şi se insinuează
ca o umbră volatilă în subtextul discursului său. În această situaţie pare absolut fi-
resc efortul de a găsi argumentarea cea mai eficace pentru a-şi atinge obiectivele.
Secvenţa cu care demarează discursul se remarcă datorită înălţimii excesive a into-
naţiei, ceea ce, cum menţionam în nota 2, dezvoltă, prin intermediul intonaţiei, un
aer de teatralitate, destinat să suscite curiozitatea cititorului, stârnindu-i, totodată, şi
o stare de nedumerire, acesta neintuind ce ar mai putea urma, dar ea (nedumerirea)
este risipită imediat, căci avocatul continuă enunţul cu aceeaşi tonalitate avântată:
„Şi cu toate astea ziarele dumneavoastră ţipă ca din gură di şarpe că sunteţi asu-
priţi, terorizaţi, ungurizaţi... Interesant” (ibidem, p. 310). Pauza redata prin [...] are
rolul de a atrage atenţia asupra adverbului interesant, pronunţat, probabil, mai lent,
ca şi cum, prin rostirea adverbului, s-ar produce inundarea blancului din text cu o
ironie intens acidulată. Lectorul (fan Rebreanu) va sesiza fără efort prea mare că,
de la expresiile iniţiale („– Aa? Se poate?”), care sunt şi ele purtătoare de ironie
incisivă, chiar dacă dubitativă sau poate tocmai din cauza acestei nuanţe, cu spri-
jinul comparaţiei intensive („ca din gură de şarpe”), se ţese, până la adverbul final
(„Interesant!”) un voal zeflemitor. Tenta aceasta imprimată exprimării acoperă în-
treg fragmentul citat şi are ca rezultat direct afectarea prin diminuare a intensităţii
valorilor semantice de acuzare vehiculate prin formele participiale: asupriţi, tero-
rizaţi, ungurizaţi, antrenându-le într-un lejer proces de decredibilizare, de incredu-
litate frizând zona improbabilului.
1.4. Privit mai atent, discursul avocatului Lendvay se vădeşte a fi o încercare şi-
reată de a contracara criticile şi revendicările populaţiei româneşti din Transilvania,
care s-au intensificat şi s-au radicalizat cu ocazia campaniei electorale pentru ale-
gerea deputaţilor ce urmau să formeze parlamentul. Demersul lui Lendvay este
foarte bine articulat, iar vorbitorul îl susţine cu pricepere şi cu un tact remarcabil,
urmându-şi cu tenacitate intenţia de comunicare. Descoperind cazul familiei
Herdelea, care a încălcat legea ce prevedea că toţi membrii familiei funcţionarului
de stat au obligaţia să cunoască limba oficială, Lendvay pretinde respectarea legii
şi apreciază că ansamblul presei de limbă română dezinformează opinia publică as-
cunzând realitatea. El generalizează cazul individual Herdelea şi transferă culpa
individuală asupra ansamblului presei de limba română, ca reprezentativă pentru

comunitatea românilor. Uzând de un procedeu retoric, anume antifraza, culpabili-
zează ansamblul comunităţii româneşti. Astfel, Lendvay reuşeşte să incrimineze
presa românească plecând de la un caz individual, iar, pe de altă parte, să inculce în
conştiinţa Herdelenilor un sentiment de dublă culpabilitate: pentru ei ca indivizi în
raport cu legea, dar şi o responsabilitate faţă de comunitatea etnică.
Lendvay continua cu perseverenţă dezvoltarea intenţiei sale de comunicare, încă
nedezvăluită, dar pe care o face cunoscută într-o manieră originală, adică prin pro-
cedeul antifrazei, în primul enunţ mai extins din discursul său citat mai sus. Din ce-
le spuse de el şi din felul cum le spune, se poate deduce suficient de clar că avoca-
tul Lendvay consideră campania susţinută în ziarele de limbă română, unde se aduc
acuze autorităţilor de abuzuri administrative şi persecuţii politice, ca fiind exagera-
tă şi demagogică.
Consecinţa imediată, deductibilă şi ea, este că românii dau dovadă de ipocrizie,
cerând o legislaţie democratică pe care ei înşişi nu o respectă (vezi cazul dnei
Herdelea); prin urmare, românii sunt cauza şi, evident, şi vinovaţii de neregulile pe
care le reclamă. Aceste inferenţe se întemeiază pe recunoaşterea învăţătorului că
soţia lui nu vorbeşte ungureşte.
Convingerile reţinute sunt implicite în discursul lui Lendvay, dar avocatul adop-
tă, precaut, procedeul implicitării aluzive menajând sensibilitatea ascultătorilor
când e vorba de nume proprii (dna Herdelea), concepte sau fapte care ar ridica pro-
bleme mai delicate.
Astfel, locutorul lasă, aparent şi numai aparent, o oarecare libertate de interpre-
tare celor mai curajoşi, care ar vrea ca vorbitorul să le ofere date mai concrete.
După ce s-a hotărât să-şi asume rolul de emiţător, Lendvay s-a lansat cu elan în
emisia sa, hotărât să-şi ducă la bun sfârşit intenţia comunicativă. În acest scop, avo-
catul Lendvay activează simultan cel puţin două sisteme semiotice de comunicare:
canalul sonor (emisia verbala orală) şi canalul vizual (mimica şi limbajul gestual).
Avocatul intuieşte că influenţa acţiunii de persuadare a interlocutorilor din salon va
fi incomparabil mai penetrantă în cazul cumulării canalelor de transmitere a infor-
maţiilor3.
Scenariul fonic ridiculizant, conceput şi pus în scenă de avocatul Lendvay, aso-
ciat cu tentativa de a desconsidera preocupările şi străduinţele românilor de a eradi-
ca anumite realităţi din viaţa socială, politică şi economico-culturală a societăţii, pe
care, în loc să le aprecieze şi să le susţină, Lendvay le bagatelizează şi le ironizea-
ză, generează o stare de nemulţumire confuză la cei prezenţi în salon. Confuzia şi
dezamăgirea interlocutorilor români se datorează iluziilor pe care le nutreau cu pri-
3
Personajul Lendvay pune în practică, intuitiv, un procedeu aplicat cu mult timp înainte în mod
spontan în exprimarea orală. Personajul Lendvay utilizează intenţionat un procedeu uzual în exprima-
rea orală, de regulă când se intenţiona să se bruieze diverse manifestări colective sau individuale.
Ştiinţa limbii s-a aplecat târziu asupra procedurii de a cumula canalele de transmitere a informaţiilor,
urmărind şi condiţiile practice de utilizare cât mai eficientă, în funcţie de scopul vizat (vezi Kerbrat-
Orecchioni 1980, p. 19).
440 C. Milaş
vire la avocat, în temeiul unor opinii, referinţe, relatări orale ocazionale superficiale
şi lacunare despre activitatea şi personalitatea avocatului. Întemeindu-se pe infor-
maţii neverificate, ei şi-au creionat o imagine mai mult dorită decât reală despre
acesta.
Discursul lui Lendvay în salon i-a dezamăgit pe auditori, dar a clarificat net op-
ţiunea politică a avocatului, care a arătat deschis că este de acord cu deciziile auto-
rităţilor administrative maghiare. Interlocutorii lui Lendvay iau act şi hotărăsc în
sinea lor că trebuie să-şi remodeleze imaginea avocatului pe baza informaţiilor cu-
lese direct de la sursa originală, profitând de faptul că avocatul Lendvay s-a adresat
ascultătorilor din salon, iar din expunerea sa aceştia au putut deduce ce a intenţio-
nat avocatul să le comunice. În acelaşi timp, au putut urmări şi interpreta comporta-
mentul vorbitorului în timp ce îşi dezvolta ideile pe care dorea să le facă cunoscute.
Interlocutorii au profitat şi de avantajul de a recepta şi interpreta semnalele vizuale
emise voluntar sau involuntar prin codul mimicii şi pantomimei, adică limbajul
gestual, care oferea date utile despre stările interioare ale vorbitorului în cursul ex-
primării. Astfel, procesarea informaţiilor recente va facilita reconstruirea imaginii
avocatului Lendvay, înglobând, de data aceasta, caracteristicile esenţiale şi repre-
zentative, alături de cunoaşteri noi şi autentice cu privire la personalitatea lui
Lendvay. Totodată, decid, tot în sinea lor, să retracteze întreaga simpatie şi încre-
derea pe care le nutreau până la discursul din salon faţă de acesta. Din punctul lor
de vedere, Lendvay a devenit o persoană duplicitară. De altfel, în finalul discursu-
lui, Lendvay le oferă auditorilor, fără să vrea, o confirmare a acestei caracterizări:
„– Nu ţi-o spun ca o imputare, căci pentru mine politica nu există”. Sloganul final
este reluat frecvent de avocat în discuţiile cu amicii sau cunoştinţele. Repetarea lui
confirmă că inferenţa elaborată de auditorii lui Lendvay are acoperire reală în uni-
versul creat şi narat în roman.
Păcălit de inerţia persoanelor prezente în salon, Lendvay apreciază, mental, foarte
încrezător, că spectacolul vocal şi gestual a erodat în bună parte combativitatea,
curajul auditorilor, precum şi capacitatea lor de a construi o replică viguroasă, care să
reziste şi să depăşească problema discreditării şi cu atât mai puţin să anuleze efectul
acestei idei, realizată, după presupunerea lui Lendvay, prin funcţionarea simultană a
sunetelor, cuvintelor şi a gesticii. Avocatului îi surâde ideea de a finaliza demersul
său cu un argument considerat imbatabil. Lendvay îşi îndreaptă atenţia spre ţările cu
un grad de civilizaţie mai înalt decât al Ungariei şi al României.
În vremea când a fost publicat romanul Ion, avocatul Lendvay putea avea o rela-
tivă îndreptăţire, căci era de neconceput ca un stat suveran să aibă două limbi lite-
rare oficiale funcţionale concomitent. De asemenea, era de neconceput un atac la
prestigiul limbii literare unice, infailibil secole la rând. Dar, şi în condiţiile de
atunci, argumentul avea un viciu de concepere: era construit pe principiul ultimatu-
mului impus de cel mai tare, deci construit pentru a putea şantaja, fapt pentru care,
într-un regim politic democratic, ar fi fost invalidat.
1.5. Ultima parte a discursului personajului Lendvay este introdusă tot printr-un
grup interjecţional: „ei bine”, format prin alăturarea unei interjecţii şi a unui ad-
verb. Ocurenţa grupului respectiv nu mai are o intonaţie oscilantă oferind posibili-
tăţi de a se identifica în structura ei fonică variante sau nuanţe, ci, dimpotrivă, una
stabilă, autoritară, de natură imperativă sau injonctivă. Grupul „ei bine” introduce
tot un enunţ interogativ care reprezintă întrebarea fundamentală: „Ei bine, crezi
dumneata că în Germania sau în Franţa s-ar tolera un învăţător al statului a cărui
soţie să nu cunoască limba oficială?”.
Întrebarea pe care o pune Lendvay direct învăţătorului Herdelea este marcată
prin ocurenţa grupului ei bine: acest grup are o intonaţie deosebită, datorită struc-
turii lui fonice, fiind format dintr-o interjecţie şi un adverb accentuat pe prima sila-
bă. Accentul adverbului bine influenţează puternic interjecţia din vecinătatea ime-
diată de stânga, augmentând astfel valoarea semantică de atenţionare a acesteia.
Pauza, marcată şi grafic, detaşează grupul de restul textului, focalizând atenţia re-
ceptorului asupra grupului, reliefând aceeaşi valoare semantică de atenţionare. Po-
ziţia grupului este reliefată prin izolare cu ajutorul pauzei, cu intenţia ca receptorul
să nu rateze avertizarea prin acest grup şi să ofere răspunsul corect, evident nega-
tiv. Lendvay ştia că Herdelea nu avea nici o altă alternativă, de aceea continuă im-
perturbabil să-l consoleze că nu este singurul care îşi face probleme de conştiinţă
pentru presiunile şi samavolniciile întâlnite: „– Răspundeam însă unui coleg român
care, adineaori, în Armadia, se plângea că de pe acum au început presiunile şi sa-
mavolniciile faţă de sărmanii români în vederea alegerii de deputat... Haha!...Foarte
curios!...”. Dar nu îl scuteşte de o ultimă pilulă de ironie, urmată de o şarjă de sar-
casm destinată românilor şi de plăcerea de a recurge, după cum a început, la o in-
terjecţie suprasaturată de ironie.
Întregul discurs al avocatului urmăreşte să impună ceva. De altfel, începutul dis-
cursului are structura unui discurs polemic, deşi partenerul de dialog este absent. În
fapt, Lendvay refuză dialogul, fie sub pretextul necunoaşterii altei limbi de contact,
cu excepţia maghiarei, fie sub pretext că nu cunoaşte persoana cu care vorbeşte
atunci când popa Ion Belciug îl interpelează. La interpelarea lui Belciug, Lendvay
pretextează că nu înţelege limba şi-i întreabă pe cei din jur „– Cine-i domnul?”.
Lendvay formulează întrebări nu pentru a primi un răspuns, ci un acord tacit, fără
comentarii, obţinut fie sub presiune intonaţională, fie prin cultivarea ironiei. În am-
bele variante, el urmăreşte intimidarea interlocutorului. Avocatul Lendvay a mono-
polizat rolul de enunţiator, transformând dialogul într-un monolog autoritar şi, în
consecinţă, Lendvay are câştig de cauză, pentru că el încalcă toate principiile de
funcţionare a conversaţiei ca formă de bază a oricărei interacţiuni verbale.
Concluzii
Prin recursul personajului Landvay la uzul interjecţiilor, acesta intenţiona:
– admonestarea publică a celor care se eschivau de la prevederile unor legi,
pentru motive reale sau nu;
442 C. Milaş
– adoptarea procedurii celei mai simple şi, în acelaşi timp, celei mai eficace;
– intimidarea prin rostirea teatrală a unei interjecţii, a unui verb modal etc.;
– impresionarea auditoriului, timorarea şi dominarea psihologică a lui, evitând
astfel încercarea unei alte persoane de a riposta;
– dublarea canalului vocal prin modalizarea exclamaţiilor interogative, pentru
îmbinarea efectului;
– utilizează aceleaşi exclamaţii interogative pentru menţinerea stării de încor-
dare psihologică şi pentru a induce în conştiinţa auditorilor sentimentul de culpabi-
litate, prin vociferare care conduce la exagerarea gravităţii faptelor incriminate;
– prin grupul interjecţional avertizează că nici o altă ţară cu civilizaţie şi demo-
craţie mai elevate nu fac concesii pentru funcţionarii statului în ce priveşte limba
oficială;
– încheie discursul convertit în monolog prin abandonarea tuturor regulilor de
iniţiere şi desfăşurare a oricărei interacţiuni verbale printr-o atitudine autoritară,
chiar dictatorială;
– foloseşte ironia corozivă şi refuzul de a dialoga, asociate unui comportament
adecvat intenţiei comunicative;
– dublează ironia cu lexeme rostite cu o intonaţie ce orientează atenţia audito-
rilor spre reliefarea neseriozităţii, dezinteresului şi a derizoriului, în cazul unor ac-
ţiuni sau întreprinderi din domeniile politic, cultural sau economic;
– poziţionează interjecţiile în poziţii-cheie din enunţ, pentru a menţine şi reali-
menta vigoarea ironiei;
– modalizarea intonaţiei şi a exprimării implantată temeinic provoacă descuraja-
rea şi demobilizarea ascultătorilor, avocatul Lendvay obţinând ce dorea: evitarea
dialogului, evitarea afirmării unei replici ferme şi argumentate.
Ionescu-Ruxăndoiu 1999 = Liliana Ionescu-Ruxăndoiu, Conversaţia. Structuri şi strategii. Sugestii
pentru o pragmatică a limbii române vorbite. Ediţia a II-a revăzută, Editura ALL Educaţional,
Bucureşti, 1999.
Kerbrat-Orecchioni 1980 = Catherine Kerbrat-Orecchioni, De la subjectivité dans le langage,
Armand Colin, Paris, 1980.
Rebreanu 1970 = Liviu Rebreanu, Opere, vol. IV, Editura Minerva, Bucureşti, 1970, p. 310.
THE IMPLEMENTATION OF THE INTENTION TO COMMUNICATE WITH

THE HELP OF INTERJECTIONS
(Abstract)
The fragment under consideration represents a compelling example of the creator’s ability to
concentrate graphic means and techniques and combinations of linguistic units in a small typographi-
cal space in order to suggest real speech and stimulate the reader to create the motion picture of a
cultural dialogue despite the fact that the act of artistic communication generates a monologue of the
main character (lawyer Landvay).
The director (author) inserts elements of suggestion in the text (interjections immanently indi-
cating different variants of grandiloquence, in accordance with the character’s moods). Some auxi-
liary graphic signs suggest the inflections of the human voice in order to infer an amiable or, con-
versely, an acid irony, thus seeking to convince the audience of Zaharia Herdelea’s guilt and of the
demagogic content of the articles published in Romanian newspapers, which exposed the abuses of
the authorities and the iniquities to which Romanian ethnics had been subjected during the election
campaign. The veracity of the behaviour of the characters captivates the interest of the reader, causing
him to closely follow the argumentation of lawyer Landvay, in his effort to convince the audience in
the parlour of Herdelea’s house of teacher Zaharia Herdelea’s guilt, despite the disagreement with the
content of the accusation.
Cuvinte-cheie: intenţie de comunicare, interjecţie, Liviu Rebreanu.

Keywords: intention to communicate, interjection, Liviu Rebreanu.
SANDA MISIRANŢU
OBSERVAŢII PRIVIND REGULILE DE PUNCTUAŢIE

APLICABILE CONSTRUCŢIILOR DIN LIMBA RUSĂ
REALIZATE CU CONJUNCŢIA КАК „CA”
0. Potrivit Dicţionarului limbii ruse al lui S. I. Ojegov (1975; cca 57 000 de cu-
vinte), cuvântul rusesc как înregistrează următoarele valori: 1. adverb interogativ şi
relativ (/Как вы поживаете?/Cum o duceţi?/; /Как это случилось?/Cum s-a în-
tâmplat asta?/; /Забыл, как это делается./Am uitat cum se face asta./); 2. adverb
interogativ (/Как давно это было?/Cât de demult a fost asta?/; 3. adverb determi-
nativ (/Удивительно как красиво./Uimitor ce frumos e./; /Как хорошо здесь./Ce
bine e aici./; /Как я рад!/Ce bucuros sunt!/); 4. particulă – folosită pentru a exprima
mirarea (/Как! ты опять здесь!/Cum! Iar eşti aici?/); 5. particulă – folosită în stilul
oral al limbii, cu verbe de aspect perfectiv, pentru a exprima caracterul instantaneu al
acţiunii (/Она как закричит!/Ce-o să ţipe!/); 6. conjuncţie comparativă cu sensul de
la fel ca (/Белый как снег./Alb ca zăpada./; /Такой же, как прежде./Acelaşi, ca
înainte./); 7. conjuncţie utilizată cu sensul de în calitate de (/Советую как друг./Te
sfătuiesc ca prieten./); 8. conjuncţie utilizată în componenţa structurilor introductive
şi a propoziţiilor (/Как говорят./Cum se spune./; /Как например./Ca de exemplu./);
9. conjuncţie – arată raporturile temporale dintre regent şi subordonată (/Как вспом-
нишь, страшно становится./Cum îţi aminteşti, te îngrozeşti./; /Прошёл год, как мы
виделись./A trecut un an de când ne-am văzut.); 10. conjuncţie utilizată cu cuvinte şi
expresii negative şi interogative (/Больше некому, как тебе./ N-am cui, decât ţie./)1.
0.1. În cele ce urmează, restrângem analiza la construcţiile în care как este con-
juncţie, întrucât aici intervin aspectele legate de punctuaţie pe care le-am anunţat în
titlul lucrării. La nivel sintactic, constatăm diversitatea construcţiilor care au în
componenţă conjuncţia как: subordonate explicative, temporale, comparative, de
mod (în acest caz, как nu este conjuncţie, ci cuvânt conjuncţional), construcţii in-
tercalate, construcţii comparative, construcţii apoziţionale, construcţii cu sensul de
în calitate de.
Spre deosebire de explicative, de temporale şi de construcţiile intercalate, unde
aşezarea virgulelor nu presupune vreo dificultate, nu la fel stau lucrurile în cazul
celorlalte structuri (vezi infra).
0.2. În continuare, ne propunem o inventariere a situaţiilor în care construcţiile
ruseşti realizate cu conjuncţia как sunt sau nu precedate de virgulă, traducându-le,
totodată, în limba română, cu scopul de a evidenţia asemănările şi/sau diferenţele
dintre cele două limbi.
1
În afară de aceste exemple (pe care le-am preluat şi le-am însoţit de traducerea în limba română),
Dicţionarul prezintă structuri şi expresii în componenţa cărora intră cuvântul care ne interesează, care
însă nu fac obiectul analizei de faţă.
Construcţii din limba rusă realizate cu conjuncţia „как” (ca) 445
0.3. Dintre conjuncţiile comparative din limba rusă (как, словно, будто, точ-
но), как prezintă cele mai mari dificultăţi când este vorba de utilizarea semnelor de
punctuaţie. Cum se întâmplă adesea, aspectele legate de punctuaţie sunt problema-
tice şi pentru vorbitorul nativ, însă, în această lucrare, ne propunem o abordare a
subiectului prin prisma dificultăţilor cu care se confruntă studentul-filolog care
studiază rusa ca limbă străină2.
1. În limba rusă, se pune virgulă:
1.1. în faţa construcţiei comparative realizate cu как:
/Он дрожал, как лист./ – /Tremura ca o frunză./;
1.2. în cazul în care construcţia comparativă este precedată de un cuvânt core-
lativ de tipul такой, так (же):
/Он был таким же красивым, как мать./ – /El era la fel de frumos ca mama
(lui)./;
/Книга так же интересна, как фильм./ – /Cartea e la fel de interesantă ca
filmul./;
1.3. în cazul în care conjuncţia как intră în construcţii asemănătoare ca funcţie
cu introductivele (de tipul как правило – ca/de regulă, как например – ca/de
exemplu, как всегда – ca întotdeauna, как обычно – ca de obicei, как прежде –
ca înainte, как сейчас – ca acum):
/Друзья, как всегда, встретились в парке./ – /Prietenii, ca întotdeauna, s-au
întâlnit în parc./;
1.4. în cazul în care construcţia este alcătuită din „как + и” (как и – ca şi):
/Утром, как и вечером, ребёнок смеялся во сне./ – /Dimineaţa, ca şi seara,
copilul râdea în somn./
/Ему, как и матери, нравилась музыка./ – /Lui, ca şi mamei, îi plăcea muzica./;
1.5. în cazul în care conjuncţia как intră în construcţii de tipul не кто иной,
как... (nimeni altcineva decât...), не что иное, как... (nimic altceva decât...):
/Это не кто иной, как мой брат./ – /Nu e (nimeni) altcineva decât fratele meu./;
/Это не что иное, как хорошая шутка./ – /Nu e (nimic) altceva decât o glumă
bună./;
1.6. în cazul în care conjuncţia как intră în componenţa apoziţiei, având sens
cauzal; în astfel de situaţii, conjuncţia poate fi înlocuită prin будучи (fiind) sau
printr-o subordonată cauzală):
/Он, как воспитанный человек, проводил гостей до машины./ – /El, ca un om
educat, i-a condus pe musafiri până la maşină./;
2
În cadrul cursului de Limba rusă contemporană. Sintaxă, cuprins în Planul de învăţământ al
specializării rusă (anul III) de la Facultatea de Litere a Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca.
446 Sanda Misiranţu
1.7. în cazul în care conjuncţia как introduce o subordonată (indiferent de tipul

acesteia):
/Я слушала, как поют птицы./ – /Ascultam cum cântă păsările./.
2. În limba rusă, nu se pune virgulă:

2.1. când construcţia cu conjuncţia как poate fi înlocuită cu в качестве (în
calitate de):
/Он ей нравится как художник./ – /Ea îl place ca pictor./;
2.2. când construcţia cu conjuncţia как are funcţia sintactică de complement cir-
cumstanţial (în acest caz, putând fi înlocuită printr-un adverb sau printr-un substan-
tiv la cazul instrumental):
/Он поступил как женщина (по-женски – adverb)./ – /El a procedat ca o fe-
meie./;
/Дорога извивалась как лента (лентой – formă de instrumental)./ – /Drumul
şerpuia ca o panglică./;
2.3. când construcţia cu conjuncţia как are valoare frazeologică:
/alb ca spuma laptelui/ – / белый как молоко/; /flămând ca un lup (ca un câine)/ –
/ голодный как волк (как собака)/; /roşu ca racul/ – / красный как рак /;
/necesar ca aerul/ – / нужен как воздух /; /încăpăţânat ca un măgar/ – / упрям
как осёл /; /a zbura ca o săgeată/ – / лететь как стрела /; /a şti ca pe propriile
buzunare/ – / знать как свои пять пальцев /; /a cădea ca secerat/ – / упасть
как подкошенный /; /a sta ca pe ace/ – / сидеть как на иголках /; /a se risipi
ca un fum/ – / развеяться как дым/;
2.4. când construcţia are funcţie de identificare, de precizare:
/Мне нравится Чехов как драматург./ – / Îmi place Cehov ca dramaturg. /;
2.5. când propoziţia din care s-ar decupa construcţia cu как nu ar avea înţeles,
nu ar avea un caracter finit:
/Он ведёт себя как ребёнок./ – /Se poartă ca un copil./;
2.6. când conjuncţia как aflată între subiect şi predicat s-ar elimina şi, în locul
ei, ar apărea linia de pauză:
/Расстояние как долгий перерыв./ – /Distanţa e ca o lungă pauză.// Расстояние
– долгий перерыв./ – /Distanţa – o pauză lungă./;
2.7. când construcţia comparativă e precedată fie de negaţia не, fie de unul din-
tre cuvintele совершенно (perfect, absolut), почти (aproape), совсем (cu totul, to-
tal), именно (anume), точь-в-точь (exact, întocmai):
/Вы поступаете не как другие родители./ – /Procedaţi nu ca alţi părinţi./; /Руки
у него точь-в-точь как у матери./ – /El are mâinile exact ca mama (lui)./;
Construcţii din limba rusă realizate cu conjuncţia „как” (ca) 447
2.8. când construcţia este alcătuită din structuri de tipul как можно (cum se
poate), как нельзя (cum nu se poate) + gradul comparativ al adjectivului sau ad-
verbului:
/Я постараюсь поступить как можно лучше./ – /Mă voi strădui să procedez cât
se poate mai bine./;
2.9. când conjuncţia как este parte a conjuncţiei duble как и..., так и... (atât
ca..., precum şi ca...):
/Она заботится как и о своих детей, так и о чужих./ – /Ea are grijă atât de
copiii ei, cât şi de cei străini./.
3. Traducerea în limba română a contextelor în care au fost prezentate regulile

de punctuaţie din limba rusă a avut şi scopul didactic de a fixa aceste reguli, prin
analogie sau prin diferenţiere, raportarea la limba română dovedindu-se un bun
punct de sprijin: experienţa noastră de până acum probează faptul că studenţii îşi
însuşesc regulile care funcţionează în limba străină orientându-se şi după modelul
lingvistic din limba maternă (de multe ori chiar ei sunt cei care conchid – e la fel ca
în română... sau dimpotrivă...).
3.1. În completarea celor de mai sus, precizăm şi faptul că această conjuncţie
subordonatoare (как – ca), având sensul de в качестве (în calitate de) are un statut
aparte: se utilizează doar la nivel propoziţional, intermediind relaţionarea unor
componente ce seamănă, ca structură, cu îmbinarea de cuvinte:
Его пригласили как друга./ A fost invitat ca prieten.
3.2. De asemenea, spre deosebire de limba română, în rusă, construcţia cu con-
juncţia как poate fi înlocuită cu construcţii în cazurile genitiv sau instrumental:
Его пригласили в качестве друга./ A fost invitat în calitate de prieten. // Его
пригласили другом./ A fost invitat ca prieten.
3.3. Această construcţie cu sensul de в качестве (în calitate de) nu trebuie însă
confundată cu apoziţia realizată cu conjuncţia „как”:
Он пришёл как друг (в качестве друга)./ A venit ca prieten (în calitate de prieten).
Он, как друг, пришёл (будучи другом, он должен был прийти)./ El, fiindu-mi
prieten, a venit. După cum se poate observa, punctuaţia are un rol hotărâtor: în
cazul apoziţiei construite cu „как”, este obligatorie izolarea prin virgule.
3.4. Vom reţine şi faptul că nu se pune virgulă atunci când, prin intermediul
construcţiei, se identifică, se precizează, dar se pune atunci când se compară:
/Я люблю тебя, как сестра/ – /Te iubesc ca o soră/; /Я тебе скажу это как
сестра./ – /Îţi spun asta ca soră./. Dacă introduce, suplimentar, o nuanţă cauzală,
construcţia se va izola, prin virgulă, şi atunci când are funcţie de identificare:
/Как родители, мы должны говорить правду./ – /Ca părinţi, trebuie să
spunem adevărul./.
448 Sanda Misiranţu
4. Indiferent de tipul şi de structura lor (vezi supra), punctuaţia construcţiilor

realizate cu ajutorul conjuncţiei как este clar reglementată, factorul subiectivitate
fiind cu desăvârşire exclus.
AVREVIERI BIBLIOGRAFICE. SURSE

Бабайцева–Maксимов = В. В. Бабайцева, Л. Ю. Maксимов, Современный русский язык. Син-
таксис. Пунктуация, Moсква, 1981.
Валгина 2000 Н. С. Валгина, Синтаксис современного русского языка, Moсква, 2000.
Дудников 1990 = А. В. Дудников, Современный русский язык, Moсква, 1990.
Золотова 2001 = Г. A. Золотова, Коммуникативные аспекты русского синтаксиса, Moсква, 2001.
Ожегов 1975 = С. И. Ожегов, Словарь русского языка. Издание десятое, стереотипное. Под ре-
дакцией [...] Н. Ю. Шведовой, Издательство Советская энциклопедия, Москва, 1975.
Рахманова–Суздальцева 1997 = Л. И. Рахманова, В. Н. Суздальцева, Современный русский
язык, Moсква, 1997.
Сиротинина 1980 = О. Б. Сиротинина, Лекции по синтаксису русского языка, Moсква, 1980.
Тестелец 2001 = Я. Г. Тестелец, Введение в общий синтаксис, Moсква, 2001.
SURSE WEB (ACCESATE ÎN SEPTEMBRIE 2014):

http://best-language.ru/zapjataja-pered-kak-stavitsja
http://best-language.ru/zapjataja-pered-kak-ne-stavitsja
http://www.gramota.ru/class/coach/punct/45_183
http://orthographia.ru/punctum_uk.php?rid=169
http://www.portal-slovo.ru/philology/37391.php
http://rus.1september.ru/article.php?ID=200203107
http://russkiy-na-5.ru/articles/471
REMARQUES SUR LES REGLES DE PONCTUATION APPLICABLES AUX

STRUCTURES DE LA LANGUE RUSSE, CONSTITUEES A L’AIDE DE LA
CONJONCTION „КАК” ‘QUE, COMME, COMMENT’
(Résumé)
Dans notre intervention, nous nous proposons de dresser un bref inventaire des situations dans
lesquelles les constructions de la langue russe, constituées à l’aide de la conjonction „как” ‘que,
comme, comment’, exigent ou non l’emploi de la virgule. Les séquences de cette langue seront
accompagnées d’une traduction en roumain, ayant comme objectif d’évidencier les similitudes et les
différences entre les deux langues précisées.
Cuvinte-cheie: reguli de punctuaţie, limba rusă, conjuncţia kak ‘ca’, virgulă.

Keywords: regles de ponctuation, la langue russe, la conjonction „как” ‘que, comme, comment’,
virgule.
misiriantusanda@yahoo.com
NICOLAE MOCANU
EPISTOLAR:
I. L. CARAGIALE – SEXTIL PUŞCARIU
1. Dacă Sextil Puşcariu şi Ion Luca Caragiale s-au întîlnit vreodată înainte de
anul 1911 este greu de spus cu siguranţă. Cînd tînărul Sextil Puşcariu făcea călă-
torii destul de frecvente „printre transilvănenii din Bucureşti” (vezi Puşcariu 1968,
p. 248 şi urm.), I. L. Caragiale era „un clasic în viaţă”, cu opera (cel puţin cea dra-
matică) scrisă aproape în totalitate, sărbătorit (în 1901) la 25 de ani de activitate
literară şi care îşi căuta un „loc confortabil” în care să-şi trăiască restul vieţii. Cei
doi aparţineau, pînă la urmă, unor lumi diferite. Sigur „tovărăşia amicilor” pe care
Sextil Puşcariu îi căuta atunci, la Bucureşti, la sfîrşitul celui de-al XIX-lea şi în-
ceputul celui de-al XX-lea secol nu-l includea pe I. L. Caragiale. Diferenţa de vîr-
stă de 25 de ani era importantă şi în acele vremuri.
Mai mult, în aprilie 1905 Sextil Puşcariu este ales membru corespondent al
Academiei Române şi i se încredinţează conducerea Dicţionarului limbii române,
cam în aceleaşi zile în care I. L. Caragiale se stabilea definitiv la Berlin. Drumurile
scriitorului spre Bucureşti nu treceau prin Cernăuţi, unde S. Puşcariu devenise, din
1906, profesor universitar, iar la Academia Română, unde duceau toate cărările lin-
gvistului cînd cobora la Bucureşti, I. L. Caragiale, desigur, nu punea piciorul, după
ce Titu Maiorescu se opusese primirii sale1 şi după ce rapoartele de premiere îi
fuseseră de două ori nefavorabile, în 1891 şi 1902. Încît este aproape neîndoielnic
că cei doi s-au întîlnit şi a stat de vorbă „în carne şi oase” o singură dată. În scrie-
rile sale memorialistice (1968, 1978), S. Puşcariu nu precizează de cîte ori l-a văzut
sau întîlnit. Pomeneşte de „contactul respectuos cu Caragiale” (Puşcariu 1978,
p. 776) şi aminteşte de „o conversaţie cu Caragiale” (ibidem, p. 491), dar, fără alte
amănunte, lucrurile rămîn destul de vagi2. În tot ce scria, Sextil Puşcariu era însă
extrem de atent la proprietatea şi precizia formelor alese; de aceea singularul folosit
(contactul, o conversaţie) poate întări presupunerea că a existat o singură întîlnire
între cei doi, şi anume cea din 15/28–17/30 august 1911, „la Blaj, la jubileul de 50
1
„[Titu Maiorescu] fu în stare să recunoască îndată talentul extraordinar al unui Caragiale şi
Coşbuc, dar era atît de jignit de viaţa dezordonată ce o duceau aceştia, încît s-a opus de a fi aleşi
membri ai Academiei Române” (Puşcariu 1978, p. 217). G. Coşbuc va fi, totuşi, ales membru co-
respondent în 1900, iar titular, în 1916; I. L. Caragiale însă, abia post-mortem, în 1948.
2
Şerban Cioculescu (1977, p. 241) aminteşte de „două foi mari de hîrtie” aflate în posesia sa, în
care, „cu duhul său meticulos şi precis, Caragiale şi-a însemnat pe recto toate evenimentele celor nouă
zile şi jumătate [25 august–3 septembrie 1911, cînd a fost plecat din Berlin]: persoanele cu care a
petrecut, unde a luat mesele, cîteva reflecţii, unele de ordin meteorologic (mai toată vremea, căldură
nesuferită), altele cu privire la conferinţele academice”. Aici ar putea exista precizări ale lui Ion Luca
Caragiale despre întîlnirea/întîlnirile cu Sextil Puşcariu. Dar, dacă aceste file mai există, nu se ştie
unde sînt rătăcite. (Pentru ajutorul dat în căutarea lor, mulţumesc în special Dnelor Simona
Cioculescu, de la Muzeul Literaturii Române, şi Maria Rafailă, de la Biblioteca Academiei Române.)
450 Nicolae Mocanu
de ani al Asociaţiei” (Puşcariu 1968, p. 209), al Astrei aşadar, la care au participat

personalităţi de prim rang din Regat şi din Transilvania, printre care Nicolae Iorga,
George Coşbuc, Octavian Goga şi I. L. Caragiale3. Această singulară, probabil,
întîlnire a lor se dovedeşte a fi unică prin urmări: aproape sigur, acum I. L. Caragiale
îi explică, memorabil, lui S. Puşcariu preferinţa, în opera sa, pentru figura umană în
comparaţie cu peisajul natural4 şi tot acum se stabileşte un început de coresponden-
ţă pe teme de limbă între cei doi, corespondenţă rămasă, din nefericire, aproape vir-
tuală, din cauza morţii neaşteptate, la nici un an, a lui I. L. Caragiale.
2. Puţinul care s-a împlinit din acest preconizat schimb epistolar se află în „Ar-
hiva Sextil Puşcariu. Corespondenţă primită” (donată, testamentar, de către nepoata
sa, regretata lingvistă Magdalena Vulpe, Institutului de Lingvistică şi Istorie Lite-
rară „Sextil Puşcariu” din Cluj al Academiei Române, unde un colectiv de cîţiva
cercetători5, a început editarea în vederea publicării ei în mai multe volume).
În această arhivă există:
(1) o carte poştală ilustrată expediată de I. L. Caragiale lui S. Puşcariu la sfîr-
şitul anului 1911;
(2) conceptul scrisorii de răspuns a lui S. Puşcariu, de la jumătatea lui ianuarie
1912 (aproape cu certitudine, singura scrisoare care a fost expediată);
(3) un text în limba română, improvizat de I. L. Caragiale, la Blaj, la Veza, în
timpul „agapei gazetarilor”6, şi transcris îndată, cu creionul, de către Sextil Puşcariu
pe un mandat poştal din Cernăuţi, şi, în fine,
3
Vezi mai ales Serbările, p. 92, 118, 397, 401–402, 450; cf. şi p. 411; cf. şi „Transilvania”, XLII,
1911, nr. 5–6; Cioculescu 1977, p. 224–249 şi urm.; vezi şi Popa 2002.
4
„Excursia mea favorită este la o cafenea din strada principală. La o masă rotundă de marmură
stau un ceas două şi privesc pe trecători, iar priveliştea aceasta îmi spune mai mult decît o pajişte în-
florită” (Puşcariu 1978, p. 491); rezumată în alţi termeni, ideea o întîlnim şi într-o carte poştală
adresată lui Paul Zarifopol, în 1909 (cf. Cioculescu 1977, p. 367).
5
Eugen Beltechi, Elena Comşulea, Ioan Faiciuc, Elisabeta Faiciuc, Doina Grecu, Nicolae Mocanu
şi Valentina Şerban.
6
Vezi Serbările, p. 92: „Agapa gazetarilor. În ace[e]aş[i] vreme, redacţia foii „Unirea” a oferit
reprezentanţilor presei un banchet prietenesc în grădina din Veza. Mîncări bune (tocăniţă, ciulama,
muşchi pe grătar şi cafea) şi voie bună multă.
La agapă a luat parte şi maiestrul Caragiale, protopopul Clujlui Dr. Elie Dăianu, poeţii Şt. O. Iosif
şi Victor Eftimiu din Bucureşti, artistul Petre Liciu şi reprezentanţii presei din Regat şi de la noi.
Toasturi nu s-au ridicat. Au închinat numai, în cîteva cuvinte, dl Aurel C. Domşa pentru Caragiale
şi Dr Elie Dăianu pentru Liciu. În schimb, neîntrecutul nostru artist Liciu a declamat cîteva anecdote,
stîrnind mult haz”.
Cf. şi p. 401–402: „La prînzul ziariştilor de la rusticul restaurant Veza, Caragiale n-o fi ştiind cîtă
bucurie ne-a procurat prin sosirea lui între noi. Ce masă vioaie a fost, cu toată nota originală a aglo-
meraţiei. Toţi îi savurau vorbele, prea finele-i spirite. După ce s-au curmat lungile ovaţii de la sosirea
sa, cînd s-a grămădit în jurul mesei mulţimea de faţă, el a ţinut următorul discurs, cu cel mai grav aer
din lume:
„Domnilor, dacă vă pare bine şi doriţi ca să fiu în mijlocul dvoastre, să-mi daţi voie să mă
dezbrac!...”
Epistolar: Ion Luca Caragiale – Sextil Puşcariu 451
(4) un text inedit (transpunere în limba franceză a textului românesc), notat în

grabă, în aceeaşi ambianţă, cu creionul, de către Ion Luca Caragiale, la rugămintea
lui S. Puşcariu, pe un petic de hîrtie (un alt mandat poştal de aceeaşi provenienţă)
oferit de acesta din urmă.
Sextil Puşcariu a început să pregătească el însuşi spre publicare o parte din vasta
sa colecţie epistolară; în anii de dinaintea morţii (petrecută în 1948), după ce în
1944 suferise un accident cerebral care nu i-a mai permis să-şi folosească mîna
dreaptă, a învăţat să scrie la maşină cu mîna stîngă şi astfel a reuşit să trieze şi să
adnoteze primele litere din corespondenţa primită. La cei mai importanţi emitenţi a
scris cîte un text introductiv, de lungimi variate, completat, de cele mai multe ori,
cu cîteva note explicative. Este ceea ce face şi pentru I. L. Caragiale7:
2.A0. [Text introductiv dactilografiat de Sextil Puşcariu]
La serbările de la Blaj ale Asociaţiunei Transilvane, din august 1911, Caragiale

a fost de o vervă neîntrecută. Toată lumea era în jurul lui, în frunte cu Coşbuc,
<a>
Goga, Vlaicu şi alţi ardeleni de seamă. Ma estrul presimţea parcă că peste câte-
8
va luni va muri şi căuta să dea cântecului său de lebădă o strălucire deosebită. La
umbra pomilor din Veza 9, unde era o mare masă şi multe baterii de vin cu borviz,

el povestea, caracterizând pe contemporani cu câteva observaţiuni prinse din
fugă. „Scriitorii noştri francezo-români? Să vă spun eu cum ştiu ei întoarce fraza”
<c>
şi ca dintr’un izvor curgea un fragment de nuvelă pe care o improviza atunci.
Am scris-o repede şi l-am rugat să mi-o dea şi franţuzeşte, ca să se vadă cum a fost
gândită. Am păstrat cele două mandate poştale pe care le aveam la mine şi pe
dosul cărora a scris Caragiale textul francez, iar eu cel român. Le reproduc aici în
<d>
clişe ele alăturate.
<e>
Planul nostru de a purta o corespondenţă despre chestiuni de limb ă, pentru
care avea un deosebit interes şi un remarcabil simţ, nu s’a realizat din nenorocire
< f> < g> < h>
. Am păstrat numai ciorna primei mele scrisori ce i-am adresat . Carta
10
lui poştală a dispărut din arhiva mea .
<a>
i • linii • <c> dintr-o • <d4> u. • < e>a noast ră român e, • < f> , ca c ele mai
multe planuri ale sale. • <g> sale • <h> şi la care nu mai ştiu dacă a răspuns .
Probabil că nu, căci aş fi păstrat răspunsul .
Vă închipuiţi surpriza şi hazul. Mulţi l-au imitat, dezbrăcîndu-se ... numai de haină, – bineînţeles
– şi dacă simplul prînz a fost excelent, e pentru că mulţi dintre noi am mîncat tocana şi ciulamaua
împreună cu vorbele lui.”
De la aceeaşi agapă sînt şi amintirile lui Octavian C. Tăslăuanu (1976).
7
Reproducerea tutror textelor următoare se face după normele stabilite pentru întreaga ediţie a
corespondenţei primite de Sextil Puşcariu.
8
Peste zece luni, la 22 iunie 1912. Iată ce scrie Victor Eftimiu (1972, p. 66) despre aceeaşi
întîlnire: „Avea ceva profetic, fantastic, fantomatic în noaptea aceea de vară, la Blaj, cînd tăceam cu
toţii şi numai el vorbea, cu ochii duşi departe şi cu fruntea îngîndurată”.
9
Azi, cartier al Blajului.
10
Ea s-a găsit, totuşi, în grupajul predat de Magdalena Vulpe Institutului nostru.
452 Nicolae Mocanu
2.B1. [Carte poştală ilustrată semnată Mailick11]

Herrn Professor Doktor
Sextil Puşcariu
Czernowitz
[Ştampila Poştei, care obliterează un timbru DEUTSCHE REICH în valoare de 5 coroane: Schöneberg 30. 12.
[19]11 8–9 bei Berlin]
La mulţi ani! –
Caragiale
P.S. Aştept cărţile promise.
Textul de pe „carta postală” trimisă lui S. Puşcariu este scris caligrafic, cu multă
grijă12, fără corecturi şi a fost expediat de I. L. Caragiale la 30 decembrie 191113.
11
Alfred Mailick (1869–1946), cunoscut pictor de peisaje şi animale şi ilustrator german, cu studii la
Dresda, renumit în epocă mai ales prin ilustratele semnate de el; cea de faţă, trimisă de I. L. Caragiale lui
S. Puşcariu, este specifică lui A. Mailick: un peisaj de iarnă cu soarele apunînd în planul îndepărtat,
cu pini înalţi şi brazi mai mărunţi acoperiţi de zăpadă, cu un unic personaj uman în centrul părţii de
jos, înaintînd cu un brăduţ de Crăciun în braţe; în planul de jos apare un iepuraş, iar sus, în dreapta,
urarea Fröhliche Weihnachten.
12
Şi Octavian Goga (1972, p. 85) vorbeşte despre „[...] o carte poştală cu slova lui minunată [...]”.
13
Celălalt text al lui I. L. Caragiale către S. Puşcariu (singurul cunoscut pînă acum), ulterior celui
de faţă, este datat 12. 02. 1912 şi reprezintă „un concept de răspuns telegrafic scris direct pe retro al
telegramei de felicitare primite” de I. L. Caragiale de la S. Puşcariu şi alţii, de la Paris, cînd a împlinit
60 de ani (vezi Caragiale 2002, p. 433, cu note şi comentarii la p. 1028). Originalul acestui răspuns nu
s-a păstrat în Arhiva Puşcariu.
Un text convenţional, de altfel, cu ocazia noului an, dar completat de un P.S. în

care i se aminteşte lui S. Puşcariu de promisiunea de a-i trimite cărţi de-ale sale.
2.B2. [Conceptul scrisorii lui S. Puşcariu către I. L. Caragiale, ca răspuns la

ilustrata din 30. 12. 1911]
Iubite Măiestre14,
Carta DTale postală m-a bucurat atât de mult, încât, de bucurie, era să uit ruşinea. Să
nu crezi însă că nu m-am gândit de multe ori să-ţi trimit cărţile promise. În minte am
ticluit chiar câteva scrisori cu care să fac începutul unei corespondenţe atât de mult
<a>
dorite de mine. Dar, căutând printre cărţi, mi s-a părut totdeauna că nu găsesc nimic

ce ar merita să-ţi fure DTale pentru câteva ceasuri pe Caragiale. Nu crede, Maies-
<c> <d>
tre, c-am învârtit fraza aşa, ca să-ţi spun cuvinte măgulitoare: De când am avut
<e> < f> < g>
astă vară prilejul să prind [prinz ?] o părticică din vâltoarea de gânduri c e
clocotesc în capul acela pe care-l fac atât de frumos, mi-am zis că DTa, la dreptul vor-
< h>
bind, pierzi vremea lui Dumnezeu când, în loc să depeni mai departe cugetele, ci-

teşti câte-o carte.
< î> <j>
Acum mi-ai dat însă curaj şi iată-ţi trimit câteva scrieri filologice în care,
< k > 15
momentan, îmi pare c-am spus cevà . Aş dori ca, răsfoind una sau alta, să găseşti
<l> < m>
un punct de plecare pentru întrebările de felul celor ce voiai să-mi pui. Cu câtă
< n>
bucurie ţi-aş răspunde şi cât de bucuros aş urmà eu cu întrebările! Sânt atâtea lu-
cruri pe care noi filologii credem că le-am înţeles dacă am putut documenta întinderea
unui cuvânt în timp şi în spaţiu, dacă l-am urmărit din leagăn prin toate stadiile lui de
<o> 
dezvoltare, în limba literară şi în dialecte . Dar mai totdeauna facem marea gre-
<r>
şeală că izolăm cuvântul, îl rupem din organismul întreg, din limbă, şi îl punem ast-
<s> <ş>
fel subt microscop. Desigur că din punct de vedere metodic acest fel de a studià
<t> <ţ>
este inevitabil şi el ne ajută să vedem mai lămurit; dar nu este mai puţin adevărat

că scoţând părticica din întreg am rupt firele de legătură, fără care nu se poate ima-
< v>
gina priceperea întreagă a ei. Idealul unei cercetări ar fi ca obiectul ei, chiar privit
<w> <x>
în parte, să fie ca ciobul de oglindă, care, deşi e spart , totuşi ne dă putinţa, ţinut
la o anumită distanţă şi subt o anumită lumină, să ne vedem în el tot atât de întregi şi în
mijlocul obiectelor încunjurătoare, ca şi în bucata întreagă a oglinzii. Dar pentru aceasta
<y> <z>
nouă ne lipseşte priceperea şi numai DVoastră, scriitorii mari, simţiţi , întrebu-
<aa>
inţând un cuvânt, toate iţele nevăzute care-l leagă de celelalte cuvinte ale limbii,
<bb> <cc>
toate puterile care-l atrag şi-l resping în anumite împrejurări.
14
Formula este curentă în epocă: aşa i se adresează lui I. L. Caragiale şi Iuliu Maniu (vezi
Cioculescu 1977, p. 234).
15
Între ele, se afla, cum reiese şi din corctura răspunsului, Etymologisches Wörterbuch der ru-
mänischen Sprachen, I. Lateinisches Element, Karl Winter, Heidelberg, 1905; poate şi Studii
istroromâne, vol. I. Texte, Bucureşti, 1906, poate Zur Rekonstruktion des Urrumänisch, Berlin, 1910,
poate unele dintre Studii[le] şi notiţe[le] filologice sau fasciculele apărute pînă atunci din Dicţionarul
limbii române (1906, 1907, 1908, 1909, 1910: a–bărbura).
454 Nicolae Mocanu
<dd>
Cât de fericit ar fi „dascălul”, precum îi ziceai în glumă la Blaj, dacă
<ee> <ff> <gg>
Ma estrul ar vreà să completeze, prin înţelegerea sa extraordinară , cunoş-
<hh>
tinţele câştigate la microscop! El nu aşteaptă decât începutul sau o nouă încurajare .
<ii>
Până atuncea îţi doreşte din inimă, Dumitale şi familiei DTale, Sfinte Sărbători în
<îî> <jj>
pace şi toate cele bune în anul nou.
Cernăuţi 4/I 1912 S.[extil] P.[uşcariu]
<a> 
din partea mea • N u vr e a u s ă - ţ i fa c c o mp l i m e n t e s p u n l u c r u r i f r m
plăcute, Maiestre, Nu c’a • <c> lucruri• <d> Dar • <e> ascult • <f> ar • <g> se
z b a t î n c a p u l a c e l a p e c a r e m a i b u c u r o s l - a ş f i s ă r u t a t • < h > / gî n d u r i l e • 
D o a r [ ? ] d a c ă • < î > a m [ i n d e s c i fr a b i l ] p e • < j > c r e d • < k > c e t e - a r p u t e à
i n t e r e s à . ; î n t r e e l e ş i D i c ţ i o n a r u l e t i mo l o gi c p e n t r u c a z u l c ’ a i v r e a s ă ş t i i
d a c ă , d e s p r e v r e u n c u vî n t r o mâ n e s c d a c ă - i l a t i n d e o r i gi n e r o m a n ă ş i d a c ă n u
M a i m u l t d e p a r t e î n s ă n u vr e a u s ă m e r g d e d a t a a s t a . I • < l > p e c a r e • < m > l e •
<n>
ţi-aş pune şi eu cîteva • <o> Dar de cele mai multe ori noi nu vedem, sau
a c e s t e c e r c e t ă r i s e r e s t r î n g l a fo r m a ş i • c o mi t e m • < r > î n t e n d i n ţ a n o a s t r ă
d e a v e d e a c î t m a i l ă m u r i t • < s > o b i • < ş > l u c r u • < t > , c ă c i • < ţ > a fl • 
părticica ru • <v> Dac’am putea • <w> s’a • <x> din întreg, • <z> aveţi • <z>
s c r i i n d • < a a > t o • c e n t r i fu g a l e • < c c > c u n o ş t i n ţ e l e [ i n d e s c i fr a b i l ] c â ş t i g
<dd>
C î t d e f r u mo s s ’ a r p u t e à c o mp l e t à c u c u n o ş t i n ţ e l e c î ş t i g a t e l a / s u p t
m i c r o s c o p c u c u n o ş t i n ţ e l e vo a • < e e > i < f f > i n t u i ţ i a s a e x t r a o r d i n a r ă • < g g > a
s u fl e t u l u i s i m ţ u l u i l i mb i i , • < h h > ş i - ş i v a d a . • ş i • < î î > , s ă n ă t a • < j j > c e l
Scrisoarea de răspuns a lui S. Puşcariu ne confirmă respectul deosebit purtat, fi-

resc, lui I. L. Caragiale; printre cuvintele ei transpare emoţia deosebită pe care i-o
produce acest început de corespondenţă, emoţie care se simte în atitudine, în for-
mulări, dar şi în numărul mare de corecturi (39), neobişnuit de mare faţă de alte
concepte de scrisori ale lui S. Puşcariu din aceeaşi perioadă. Importanţa ei stă însă
în considerentele ştiinţifice, mai ales metodologice, pe care le face S. Puşcariu asu-
pra cercetării filologice. Cei care cercetează gîndirea lingvistică a lui S. Puşcariu şi
ideile novatoare din opera sa, precum şi „scriitorii mari” de astăzi vor fi citit sau
vor citi cu interes, fără îndoială, rînduri ca:
„Idealul unei cercetări ar fi ca obiectul ei, chiar privit în parte, să fie ca ciobul de
oglindă, care, deşi e spart, totuşi ne dă putinţa, ţinut la o anumită distanţă şi subt o anu-
mită lumină, să ne vedem în el tot atît de întregi şi în mijlocul obiectelor încunjurătoare,
ca şi în bucata întreagă a oglinzii. Dar pentru aceasta nouă [filologilor] ne lipseşte pri-
ceperea şi numai DVoastră, scriitorii mari, simţiţi, întrebuinţînd un cuvînt, toate iţele
nevăzute care-l leagă de celelalte cuvinte ale limbii, toate puterile care-l atrag şi-l res-
ping în anumite împrejurări”.
Şerban Cioculescu o citeşte chiar cu un asemenea interes şi publică, în monografia
sa, paragrafe semnificative din această epistolă16.
16
Originalul se afla, spune Şerban Cioculescu, în fondul Alexandrina I. L. Caragiale, unde, astăzi,
nu a mai fost găsit. Criticul (1977, p. 244) reproduce partea centrală a scrisorii (de la „Sînt atîtea
lucruri...” la „anumite împrejurări.”), dar cu o diferenţă faţă de ciorna reprodusă acum, şi anume
pentru această vină ne lipseşte, în loc de pentru aceasta nouă ne lipseşte; cîtă vreme nu avem şi
2.B3. Mai importante însă decît această ilustrată şi răspunsul la ea, sînt celelalte
două texte.
2.B3.1. Mai întîi, cel scris în franceză de mîna lui I. L. Caragiale:
[Textul („fragment de nuvelă” improvizat de I. L. Caragiale), aşa cum l-a notat
S. Puşcariu pe dosul unui formular COUPON CUPON şi EMPFANGSSCHEIN
ADEVERINŢĂ DE PRIMIRE a 80 de coroane]
Tânăr şi frumos băiat, mişcându-se ca o trestie verde şi plină de <a> sevă la suflarea
vântului din amurg; tare smolit, mai cu seama din pricina pălării [sic] lui de Panamà
pe care o purta într’un peş subt razele strălucitoare ale Bărăganului; şi pe urmă, stăpâ-
nind, mulţumită <c> moşu-său, răposatul boier, cuconul Mihalache Romaşcanul, care,
după moartea bătrânului Călărăşanu, luase subt îngrijirea-i părintească creşterea ştren-
gărelului, Mitică trăia, fără dorinţă de izbânzi sau de succese vremelnice în aşa numitul
high life, în bătrâna casă boierească de la Brotocăneşti.
<a>
viat • era • <c> lu unchiu-su
2.B3.2. Şi cel în franceză17:
exemplarul expediat din care citează, nu putem fi siguri, dar credem că avem de-a face mai degrabă
cu o lecţiune greşită a lui Ş. Cioculescu decît cu o modificare făcută de S. Puşcariu la transcrierea „pe
curat” a scrisorii.
17
În transcrierea textului francez al lui I. L. Caragiale, a rămas o lecţiune incertă; fotocopia aces-
tui document, publicată alături de celelalte, va permite, poate, o transcriere mai sigură.
456 Nicolae Mocanu
[Textul francez scris de Caragiale pe dosul unui mandat poştal Külföldi

érkezésének bejelentését igazoló szelvény:]
Scrisoarea lui Caragiale, imitînd stilul francezo-român al noveliştilor noştri
moderni. Blaj August 1911.
[Text olograf S. Puşcariu, deasupra scrisului lui I. L. Caragiale.]
Jeune et joli garçon, élégant sans façon, très brun sous son panama éclatant sous les
rayons du soleil du Midi; de plus, <a> possédant de par son Oncle Michel le Borgne, qui,
après la mort du vieux Pronaroil [?] avait pris soin de l’éducation du petit gamin, Jean
vivait sans aucun désir de triomphe, de succès mondain, dans son vieux chateau [sic], de
Roqueroche.
<a>
disposant
Mai importante, pentru că sînt „un fragment de nuvelă”, cum le defineşte lingvis-
tul, în care I. L. Caragiale ilustrează „cum ştiu întoarce fraza” „scriitorii noştri fran-
cezo-români”. Sînt texte care trebuie să facă parte din „operele complete” ale lui
Ion Luca Caragiale şi să fie luate în seamă de nu puţinii noştri cunoscători în pro-
funzime ai ei. Interesante sînt şi alte două lucruri: mai întîi, faptul că varianta fran-
ceză, olografă, a fost „dată” „în franţuzeşte” la rugămintea lui S. Puşcariu, şi după
ce acesta notase, „repede”, improvizaţia românească, şi, al doilea, că nu urmează
întru totul textul „dictat” de I. L. Caragiale: textul francez nu este o transpunere
mot-à-mot, ci este un fel de rezumat al celui dintîi, cu adaptări, scurtări şi variante
onomastice semnificative. Desigur, trebuie să luăm în seamă şi producerea orală a
textului transcris de S. Puşcariu, după cum nu trebuie să lăsăm deoparte nici cir-
cumstanţele naşterii lor: la urma urmei, avem de-a face cu texte produse şi scrise,
cum arată Sextil Puşcariu, „la umbra pomilor din Veza, unde era o mare masă şi
multe baterii de vin cu borviz...”...18.
Caragiale 2002 = I. L. Caragiale, Opere, vol. IV. Corespondenţă. Ediţie îngrijită de Stancu Ilin,
Constantin Hîrlav. Prefaţă de Eugen Simion, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2002.
Cazimir 1972 = Amintiri despre Caragiale. Antologie şi prefaţă de Ştefan Cazimir, Editura Minerva,
Bucureşti, 1972.
Cioculescu 1977 = Şerban Cioculescu, Viaţa lui I. L. Caragiale. Caragialiana, Editura Eminescu,
Bucureşti, 1977.
Eftimiu 1972 = Victor Eftimiu, La moartea lui Caragiale, în Cazimir 1972.
Goga 1972 = Octavian Goga, A murit Caragiale, în Cazimir 1972.
Popa 2002 = Mircea Popa, Caragiale şi ardelenii, în „Familia română”, IV, 2002, nr. 2 (13), p. 32–
38.
Puşcariu 1968 = Sextil Puşcariu, Călare pe două veacuri, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1968.
Puşcariu 1968 = Sextil Puşcariu, Memorii, Editura Minerva, Bucureşti, 1978.
Serbările = Serbările de la Blaj 1911. O pagină din istoria noastră culturală. Publicată de Despăr-
ţămîntul XI. Blaj, al Asociaţiunii, Tipografia Seminarului Teologic Gr. Cat., Blaj, 1911.
Tăslăuanu 1976 = Octavian C. Tăslăuanu, Caragiale, în idem, Spovedanii. Ediţie îngrijită de Gelu
Voican. Prefaţă de Vasile Netea. Note de Vasile Netea şi Gelu Voican, Editura Minerva,
Bucureşti, 1976, p. 292–293.
THE CORRESPONDENCE
BETWEEN I. L. CARAGIALE AND SEXTIL PUŞCARIU
(Abstract)
There might have existed but one meeting face to face between the philologist S. Puşcariu and the
playwright I. L. Caragiale, in August 1911, at Blaj, when the two attended the festivities organized on
the occasion of the 50 year celebration of ASTRA (the Transylvanian Association of the Literature
and Culture of the Romanian People). Here, when I.L. Caragiale produced a „fragment of a short-
story”, which Sextil Puşcariu wrote down on a piece of paper, the two decided to exchange letters
about the Romanian language. Unfortunately, in less than a year, the playwright died. The little that
has been preserved of their correspondence is published and commented upon in this article.
Cuvinte-cheie: Sextil Puşcariu, I. L. Caragiale, ASTRA, corespondenţă.
Keywords: Sextil Puşcariu, I. L. Caragiale, ASTRA, correspondence.

nmocanu@gmail.com
18
O variantă preliminară a acestui text a fost publicată, cu alt titlu, în „Apostrof”, XXII, 2011,
nr. 10, p. 15–20.
MIHAELA MUREŞAN
ROMGLEZA – O TEMĂ CONTROVERSATĂ
Limba, o structură abstractă şi complexă, evoluează gradual, fiind influenţată de

o multitudine de factori. Transformările neîncetate pe care le suferă limba română
(fenomenul de dinamică a limbii) întreţin curiozitatea lingviştilor şi conduc la de-
mersul acestora de a o analiza lexical, gramatical şi fonetic. Făcând o specială refe-
rire la anglicismele din limba română, Constantin Manea afirma că
„[...] interesul pe care româna îl stârneşte ca obiect de cercetare lingvistică provine,
nu în ultimul rând, din bogăţia, supleţea şi eterogenitatea vocabularului său, adeseori re-
marcată şi subliniată. Referitor la deschiderea limbii române către îmbogăţirea lexicală
şi, în general, la capacitatea ei de absorbţie a elementelor străine, s-a spus că e o «limbă
ospitalieră» şi s-a făcut chiar afirmaţia că ar fi o «limbă omnivoră». Aşadar, fără a fi
foarte importantă ca mijloc de comunicare, limba română prezintă un interes ştiinţific
deosebit prin structura sa, dar mai ales pentru eterogenitatea şi bogăţia vocabularului
său” (Manea 2004, p. 7).
Influenţa engleză asupra limbii române are o vechime de peste un secol şi jumă-
tate, timp în care s-a exercitat, la început, mai puţin direct şi mai mult prin interme-
diul altor limbi – în special franceza. Pentru secolul trecut, chiar dacă nu cercetăm
presa şi alte documente de epocă, avem mărturia operelor literare ale lui C. Negruzzi,
ale lui Ion Ghica şi, ceva mai târziu, ale lui I. L. Caragiale, cu renumitele sale High
life şi Five o’clock. Influenţa engleză s-a dezvoltat mult după al doilea război
mondial, oricâte frâne i s-au pus în regimul totalitar (Avram 1997, p. 7–8).
Apariţia anglicismelor în limba română a fost determinată de necesitatea de a
desemna realităţile extralingvistice noi. Spre exemplu, termeni precum software,
hardware, mouse, chat, e-mail, computer au pătruns în sfera lingvistică românească
datorită faptului că, în domeniul informaticii, nu s-a realizat traducerea lor. Dome-
nii precum sportul şi economia au impus, de asemenea, folosirea unor termeni pre-
luaţi din limba engleză şi adaptaţi: fotbal, baschet, schi, fitness, tenis, marketing,
supermarket, management etc. Se poate vorbi despre conturarea unui fond de cu-
noştinţe comun, care cuprinde toate cuvintele preluate din limba engleză şi care de-
semnează realităţi lingvistice din diverse domenii de activitate.
Fiecare epocă a avut neologismele sale, de la slavonisme, grecisme, turcisme (în
perioada fanariotă), până la influenţe ungureşti (în perioada stăpânirii austro-unga-
re, în special) şi franţuzisme (în perioada interbelică). Vorbim însă, de aproape trei
decenii, despre un fenomen internaţional de afirmare a anglicismelor şi a america-
nismelor, care a cuprins evident şi ţara noastră, tabloidele, presa sportivă, economi-
că, politică, culturală grăbindu-se să preia elementele lexicale respective, pentru a
fi generat ulterior un „trend” intens dezbătut, ce va duce la clasificări de speciali-
tate, în funcţie de scopul utilizării, cantitatea informaţiei pe care o aduc, forma lor,
şi la adaptări fonetice şi grafice (Mureşan 2008, p. 45–46).
Romgleza – o temă controversată 459
În lingvistică, ideea de globalizare a apărut ca o urmare directă a situaţiei din

economie, deci ea ilustrează o anumită faţetă a relaţiei dintre dinamica societăţii şi
necesităţile comunicării. În consecinţă, după părerea noastră, conceptul de globali-
zare lingvistică trebuie înţeles ca o acceptare deliberată a unui mijloc de comunica-
re comun/unic în relaţiile economice internaţionale. Acest mijloc de comunicare
necesar în procesul de mondializare al economiei contemporane are o serie de ca-
racteristici impuse de tipul special de comunicare în care este utilizat (Pană
Dindelegan 2003, p. 323–324).
Anglicizarea se prezintă ca o tendinţă a limbilor actuale de a lăsa să pătrundă,
mai ales în domeniul vocabularului, influenţa engleză, aceasta manifestându-se,
deci, ca element de superstrat. Fenomenul este cu atât mai interesant, cu cât are loc
între limbi neînrudite genealogic; prin faptul că acesta cuprinde astăzi un număr tot
mai mare de limbi, el are tendinţa de internaţionalizare, relevând o nouă dimen-
siune a contactului între limbi (Pană Dindelegan 2003, p. 333).
Presa reprezintă nu numai „a patra putere într-un stat”, ci este şi unul dintre
principalele mijloace de educaţie. Mass-media completează informaţiile primite în
şcoală şi le întregeşte multitudinea şi diversitatea, oferindu-le publicului larg.
Toate mijloacele de comunicare în masă (presă scrisă, on-line, radio, TV) au o
foarte mare influenţă asupra publicului, de fapt asupra întregii societăţi. Astfel,
mass-media stabileşte ordinea difuzării tuturor subiectelor importante ce se petrec
în cadrul unei zile şi decide la ce se va gândi o întreagă societate. Fireşte, nu toate
evenimentele au acelaşi grad de însemnătate pentru toţi oamenii, însă cert e că
mass-media influenţează ordinea de idei la care se va gândi o lume întreagă.
Se ştie că, înainte de revoluţia din 1989, mai ales în timpul regimului comunist
condus de Nicolae Ceauşescu (dar şi pe timpul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej), se
folosea intens limba de lemn, pe care Nicolae Manolescu o definea ca fiind
„[...] un mod de exprimare codificat, sibilinic şi, la rigoare, osificat, a cărui particu-
laritate este minima transparenţă. În limba de lemn nu se vorbeşte deschis, liber, ci pe
ocolite şi învăluitor” (apud Rad 1999, p. 86).
Aşadar, „făurirea limbii de lemn s-a constituit mai ales în regimurile totalitare”
(ibidem).
După 1990, lexicul românesc s-a confruntat cu o „avalanşă de anglicisme care
au invadat limba şi care continuă să crească într-un ritm accelerat” (cf. Dimitrescu
1997). Presa, un important factor în modernizarea limbii, oglindeşte din plin acest
fenomen. Revistele adresate tinerilor sunt saturate de articole presărate cu an-
glicisme, iar adolescenţii, din dorinţa de a epata, împrumută acest limbaj. Această
invazie a anglicismelor poate fi observată nu numai în limbajul curent al tinerilor,
ci şi în articolele care vizează informatica sau afacerile. De asemenea, întâlnim
acest fenomen în domeniul muzical (unde 65% din termenii selectaţi nu sunt ates-
taţi în lucrările lexicografice recent publicate: boyband, chart, cover, girl-power,
homestudio, new-wave, songwriter), în domeniul sportiv, în cel tehnic şi economic,
460 Mihaela Mureşan
dar mai ales în cel al vieţii mondene, unde rubricile de Fashion, Beauty, Life &
Home (prezente în reviste) pot fi întâlnite la tot pasul.
Subiectul invaziei de anglicisme din limba română este unul controversat în rân-
dul lingviştilor, atât pentru că este de actualitate (împrumuturile englezeşti fiind în
număr tot mai mare), cât şi pentru că reprezintă un aspect al culturii noastre.
Conform DEX, anglicismul este o
„[...] expresie specifică a limbii engleze; cuvânt de origine engleză împrumutat, fără
necesitate, de o altă limbă şi neintegrat în aceasta”.
Conform unui înţeles larg acceptat, Adriana Stoichiţoiu-Ichim (2008) defineşte
anglicismele ca fiind
„[...] împrumuturi din engleza britanică şi americană aflate în curs de adaptare la
sistemul limbii române”.
Această particularitate le deosebeşte atât de împrumuturile complet asimilate, cât şi
de cele care şi-au păstrat integral caracterul străin – aşa-numitele xenisme sau străi-
nisme (Stoichiţoiu-Ichim 2006, p. 29).
În bibliografia cu referire la anglicisme, acestea sunt numite şi englezisme. De
asemenea, se încearcă a se face o distincţie între anglicisme şi americanisme sau,
din contră, a se da o definiţie care să le cuprindă pe amândouă. Astfel, o primă de-
finiţie dată de Mioara Avram este:
„[...] anglicism sau englezism: o unitate lingvistică (nu numai cuvânt, ci şi formant,
expresie frazeologică, sens sau construcţie gramaticală) şi chiar tip de pronunţare sau/şi
de scriere (inclusiv de punctuaţie) de origine engleză, indiferent de varietatea teritorială
a englezei, deci inclusiv din engleza americană, nu doar din cea britanică. Deşi termenul
pare să aibă o conotaţie negativă (ca specie de străinism sau xenism, cum se mai spune;
termenul barbarism, folosit de unii, mi se pare inacceptabil), nu-l restrâng nicidecum la
împrumuturile neadaptate sau/şi inutile (ca în DEX), dar nici nu-l extind la termeni ca
biomedicină şi ecosistem, etnolingvistică şi sociolingvistică sau extragalactic, cum fac
unele lucrări” (Avram 1997, p. 11).
În concluzie, conotaţia conceptului de anglicism merge dincolo de explicaţia din
DEX, făcându-se referire la o noţiune care înglobează atât împrumuturile neadap-
tate, cât şi pe cele adaptate, atât englezismele cât şi americanismele, cu precizarea
că acest termen are conotaţie negativă.
Definiţia Adrianei Stoichiţoiu-Ichim se diferenţiază de cea a Mioarei Avram,
deoarece, conform unei înţelegeri largi, anglicismele reprezintă cuvinte preluate
din limba engleză britanică şi americană, aflate în curs de „românizare”, deci de
adaptare la sistemul limbii române şi tocmai această particularitate le deosebeşte de
împrumuturile complet asimilate (realizate deja) şi de cele care şi-au păstrat inte-
gral caracterul străin (Stoichiţoiu-Ichim 2006, p. 29). În timp ce, în prima definiţie,
atât cuvintele de etimologie engleză adaptate, cât şi cele neadaptate sunt cuprinse
în accepţiunea termenului, în cea de-a doua se trasează clar diferenţa dintre împru-
muturile asimilate şi cele care şi-au păstrat caracterul străin. Numitorul comun al
celor două păreri este că nu se face o distincţie între americanisme şi englezisme,

ambele intrând în categoria anglicismelor.
O definiţie asemănătoare a anglicismelor ne oferă şi DN3:
„[...] expresie proprie limbii engleze, cuvânt de origine engleză, împrumutat de o
altă limbă, încă neintegrat în aceasta” (DN3, p. 68).
Constantin Manea propune câteva definiţii corespunzătoare termenilor înrudiţi
cu anglicism:
„Franţuzism – s.n., neologism de origine franceză, neintegrat în limba din care a fost
împrumutat”.
„Germanism – 1. s.n., cuvânt, expresie proprie limbii germane, cuvânt de origine
germană pătruns într-o altă limbă şi neintegrat de aceasta; 2. germanitate”.
„Hispanism – s.n., cuvânt, expresie proprie limbii spaniole, pătrunsă într-o altă
limbă şi neintegrat în aceasta”.
„Italienism – 1. s.n., cuvânt, expresie, element de jargon de origine italiană; 2. curent
lingvistic iniţiat de I. Heliade Rădulescu, care urmărea apropierea, prin mijloace ar-
tificiale, a limbii române de limba italiană; 3. habitudine, caracter italian” (Manea,
p. 47).
Calificarea de anglicism este rezervată cuvintelor care păstrează aspectul străin
în grafie, pronunţare sau flexiune: hit, top, gag, fan, sexy, card, stres, congresmen
nu sunt anglicisme; din această categorie fac parte însă cocktail (formă „reanglici-
zată” recent a termenului asimilat coctail – cf. MDN, p. 189), bodyguard (fără va-
rianta bodigard), weekend, windsurfing, bluejeans (dar nu blugi), talk-show, home-
less etc. Conform DOOM2, termenii hold up şi manager nu sunt consideraţi angli-
cisme. În schimb, management, casting, market, marketing, fitness şi miss, deşi nu
pun probleme de pronunţie, sunt marcate ca anglicisme, ca şi semicalcul de struc-
tură cyberspaţiu. Realitatea lingvistică actuală nu permite, în opinia Adrianei
Stoichiţoiu-Ichim, o delimitare precisă între anglicisme/americanisme (cuvinte în
curs de asimilare) şi xenisme (cuvinte neadaptate, numite şi barbarisme), cuvinte
aloglote sau străinisme, ori, pur şi simplu, cuvinte străine (Stoichiţoiu-Ichim 2008,
p. 83). Barbarismul e „turcism”, „slavonism”, „germanism”, „franţuzism”
(Puşcariu 1976, p. 372).
În Aspecte ale influenţei engleze în româna actuală, Adriana Stoichiţoiu-Ichim
utilizează termenul romgleză, cuvânt care, dincolo de conotaţiile sale peiorativ-
ironice, este recent apărut, prin calchierea binecunoscutului franglais. Acesta din
urmă a fost impus pentru a desemna idiomul hibrid rezultat din „împestriţarea” lim-
bii franceze cu termeni, frazeologisme şi construcţii gramaticale anglo-americane.
Anglomania este prezentată ca o epidemie periculoasă, care a contaminat toate pa-
lierele limbii franceze (Stoichiţoiu-Ichim 2006, p. 9).
Revenind la termenul romgleză, aceeaşi autoare îl traduce prin îngrijorarea unor
cercuri intelectuale româneşti faţă de invazia de anglicisme şi americanisme care
pun în pericol identitatea limbii naţionale şi, implicit, a culturii pe care aceasta o
exprimă.
Presa ultimului deceniu consemnează reacţii asemănătoare ale publicului cititor,
dar şi ale unor publicişti care trag un semnal de alarmă asupra „valului anglofon”
apărut imediat după 1990. Manifestare ostentativă a snobismului lingvistic, anglo-
mania creează impresia că, „toată lumea amestecă româna cu engleza, într-un elan
nestăvilit”, iar domeniile afectate devin din ce în ce mai numeroase. În acest sens,
Adriana Stoichiţoiu-Ichim declara:
„Toată ţopimea face alergie la cuvintele din DEX, tocindu-le pe cele din ghidul de
conversaţie român-englez. Nu doar în mediul artistic se petrec asemenea deraieri căznit
shakespeariene. Termenii din mediul afacerilor (pardon, din zona business), cei din
industria publicitară (mă refer, desigur, la aria creative, la copywriting şi alte specialităţi
asemenea) sunt tot atâtea tribute aduse uneia şi aceleiaşi limbi [...]. Din jur, de peste tot
îţi ajunge la urechi zumzet englezit. Shooting-uri de fashion, meeting-uri şi happening-
uri, astfel de repere a căpătat programul nostru zilnic” („Gândul”, 8 martie 2006, p. 7).
Atitudinea oamenilor de cultură din România faţă de avalanşa de anglicisme în-
tâlnite în toate registrele stilistice ale limbii (limbaje specializate, limbă literară
standard, limbaj colocvial/familiar, argoul adolescenţilor sau aşa-numita „teen-
speek”) oscilează între indignarea produsă de manifestările de anglomanie (scriitori
şi oameni din presă) şi relativa toleranţă exprimată de lingvişti de prestigiu (Mioara
Avram, Th. Hristea, Rodica Zafiu), preocupaţi preponderent de normarea uzului şi
mai puţin de aspectele sociolingvistice şi socioculturale ale „romglezei”. O posibilă
explicaţie a acestei atitudini a majorităţii lingviştilor este oferită de Mioara Avram
care, referindu-se la o posibilă pierdere a identităţii de limbă prin anglicizare, pre-
ciza:
„Influenţa engleză este un fenomen internaţional care nu are nimic negativ în sine şi
nu e mai periculoasă pentru limba română decât alte influenţe din trecut şi de azi (se ştie
doar că marea ospitalitate a limbii noastre este dublată de o capacitate, la fel de mare, de
asimilare şi de selecţie în timp); în această privinţă se pune mai mult problema folosirii
corecte şi a echilibrului, care implică rezolvarea înţeleaptă a conflictului dintre generaţii
în atitudinea faţă de anglicisme” (Avram 1997, p. 9).
Eugeniu Coşeriu susţine că, limba fiind o „ştiinţă”, ea se învaţă de la cei care
„vorbesc mai bine”, de la cei care ştiu (sau se presupune că ar şti), şi nu de la cei
care nu ştiu. Auditorul adoptă ceea ce nu ştie, ceea ce îl satisface estetic, îi convine
din punct de vedere social sau îi serveşte funcţional. „Adoptarea” este, în consecin-
ţă, un act de cultură, de gust şi de inteligenţă practică. Aşadar, orice schimbare
lingvistică este, la origine, o adaptare. De aceea, limba se adaptează la necesităţile
de exprimare ale vorbitorilor şi continuă să funcţioneze ca limbă în măsura în care
se adaptează (Coşeriu 1997, p. 76).
În concluzie, cuvintele împrumutate din engleza britanică şi americană au inva-
dat în ultimile decenii limba română atât la nivelul vorbirii, rostirii, cât şi la cel al
scrierii. Presa scrisă a cunoscut o pătrundere masivă a acestora, care continuă să

crească într-un ritm accelerat.
Invazia de anglicisme reprezintă o trăsătură a limbajului publicistic actual.
Esenţa unei limbi este a se înnoi în fiecare zi, prin împrumuturi din alte limbi şi
prin schimbări interne.
ABREVIERI BIBLIOGRAFICE. SIGLE. SURSE

DICŢIONARE
DEX = Dicţionarul explicativ al limbii române, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1975.
DN3 = Florin Marcu, Constant Maneca, Dicţionar de neologisme. Ediţia a III-a, Editura Academiei
R.S.R., Bucureşti, 1978.
DOOM2 = Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române. Ediţia a II-a revăzută şi
adăugită, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2005.
MDN = Florin Marcu, Marele dicţionar de neologisme, Bucureşti, Editura Saeculum I.O., 2002.
STUDII ŞI ARTICOLE
Avram 1997 = Mioara Avram, Anglicisme în limba română, Editura Academiei Române, Bucureşti,
1997.
Coşeriu 1997 = Eugeniu Coşeriu, Sincronie, diacronie şi istorie, Editura Enciclopedică, Bucureşti,
1997.
Dimitrescu 1997 = Florica Dimitrescu, Dicţionar de cuvinte recente. Ediţia a doua, Editura Logos,
Bucureşti, 1997.
Manea 2004 = Constantin Manea, Structura etimologică a vocabularului neologic (cu specială referi-
re la anglicismele din limba română), Editura Universităţii din Piteşti, Piteşti, 2004.
Mureşan 2008 = Mihaela Mureşan, Tendinţe lingvistice în presa scrisă contemporană, în „Jurnalism
şi comunicare”, III, 2008, nr. 4.
Pană Dindelegan 2003 = Gabriela Pană Dindelegan, Aspecte ale dinamicii limbii române actuale, vol.
II, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2003.
Pană Dindelegan 2004 = Gabriela Pană Dindelegan, Tradiţie şi inovaţie în studiul limbii române,
Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2004.
Puşcariu 1976 = Sextil Puşcariu, Limba română, I. Privire generală, Editura Minerva, Bucureşti,
1976.
Rad 1999 = Ilie Rad, Stilistică şi mass-media, Editura Excelsior, Cluj-Napoca, 1999.
Stoichiţoiu-Ichim 2006 = Adriana Stoichiţoiu-Ichim, Aspecte ale influenţei engleze în româna actua-
lă, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2006.
Stoichiţoiu-Ichim 2008 = Adriana Stoichiţoiu-Ichim, Vocabularul limbii române actuale, Editura All,
Bucureşti, 2008.
ROMGLEZA, A CONTROVERSIAL SUBJECT

(Abstract)
The Anglicisms invasion represents a feature of the current press language. But for its disadvan-
tages due to the borrowings from other languages, leading to illiterate ways of expression, the advan-
tages are big enough: the public receiver is attracted by this linguistic fashion, perceiving the press
language as being a familiar one, extremely accessible.
The essence of language is to get renewed every day. The borrowings from other languages, the
internal changes and their correct use are everything that matters in this case. We can see that the
media promotes the language the most, as it is aware of its tendencies and can influence it every day,
along with its speakers.
Cuvinte-cheie: romgleză, anglicisme, uz corect, mass-media.

Keywords: romgleză, Anglicisms, correct use, mass-media.
Facultatea de Ştiinţe Politice,
Administrative şi ale Comunicării
Departamentul de Jurnalism
Cluj-Napoca, str. Traian Moşoiu, 71
mihaelamrsn@gmail.com
NICOLETA NEŞU
PRINCIPII DE FILOSOFIE A LIMBAJULUI ÎN

ABORDAREA CONTRASTIVĂ A ACTULUI DIDACTIC
DE PREDARE A LIMBILOR STRĂINE.
PREMISE TEORETICE*
Lucrarea de față reprezintă partea introductivă, de natură teoretică, a unui pro-

iect de cercetare mai amplu asupra necesității și importanței abordării de tip con-
trastiv și cultural a actului de predare, respectiv, învățare a limbilor străine. Instru-
mentele de lucru sunt reprezentate, în această primă fază, de trecerea în revistă a
unor principii cheie ale filosofiei limbajului, așa cum apar ele la Aristotel, W. von
Humboldt și E. Coșeriu, principii ce se referă, în primul rând, la natura și funcțiile
limbajului, la dualitatea procesului comunicativ, la relativismul lingvistic, la con-
ceptele de formă și substanță etc. Toate acestea vor fi subliniate din perspectiva ce
ne interesează în mod particular, și anume în ce fel aceste principii ne pot orienta și
ghida în procesul didactic prin utilizarea unei abordări de tip contrastiv și cultural,
de punere în paralel, la nivel lingvistic şi apoi cultural, a limbii materne (a celor ca-
re studiază) cu limba străină ce urmează a fi predată, respectiv, învățată. Într-o eta-
pă ulterioară a cercetării, ce se va concretiza într-un studiu aparte, ne vom opri asu-
pra rolului de mediator pe care expresiile idiomatice şi metaforele pot să-l aibă în
cadrul unei abordări de acest gen. Atât expresiile idiomatice cât și metaforele vor fi
utilizate și studiate nu din punctul de vedere al unei „retorici” a limbajului, nici ca
„simplă” utilizare stilistică, ci ca elemente constitutive, structurale, care aparțin la-
turii creative intrinseci a limbajului uman, chei de acces spre mentalitatea și adân-
curile culturale ale poporului care dă naștere respectivei limbi istorice – altfel spus,
reprezintă, din punctul nostru de vedere, și vom încerca să aducem argumente în
susținerea ideii noastre, instrumente necesare și complementare „clasicului” de-
mers de natură structuralistă de prezentare/predare a unei limbi străine.
La începutul anilor 1800, filozoful german Wilhelm von Humboldt afirma:
„Nici măcar cu privire la epocile sale de început nu putem presupune că limbajul se
limita la un număr neînsemnat de cuvinte, cum facem de obicei atunci când, în loc să-i
căutăm originea în înclinația primară către sociabilitatea umană liberă, îl atribuim în-
deosebi nevoii de ajutor reciproc și proiectăm umanitatea într-o imaginară stare naturală
inițială. Aceste două păreri se numără printre cele mai greșite idei pe care ni le putem
face despre limbaj. Pe de-o parte, omul nu este chiar atât de neajutorat și, pe de altă par-
te, doar pentru a cere și a primi ajutor, sunetele articulate ar fi fost de ajuns” (Humboldt
1836/2008, p. 95).
*
Fragmente din această intervenție au fost prezentate în cadrul simpozionului internațional
Poétique, mythes et croyances, organizat de către Universitatea Liberă din Bruxelles în anul 2013.
466 Nicoleta Neşu
Am ales acest citat ca punct de plecare al lucrării noastre pentru că am conside-

rat că este extrem de actual și că reflectă în mod concis și combate, în același timp,
una dintre direcțiile și abordările cele mai frecvent întâlnite în didactica limbilor
străine: metoda care are la bază preponderența criteriului necesității practice, de su-
praviețuire, de comunicare (înțeleasă sub aspectul ei limitativ, de „strictă” transmi-
tere de informație). Este metoda care se bucură de „succes” comercial, exprimat în
termeni de marketing și vânzări, este metoda care se „traduce”, în mod practic, în
manuale de învățare a limbilor străine în 10/30 de zile, cu sau fără profesor, ghiduri
de conversații, metode e-learning rapide, jocuri interactive pe internet, pentru a le
cita pe cele mai cunoscute. Dar este și metoda care, de la bun început, poate fi sur-
să de greșeli, de neînțelegeri și inexactități care rezultă, mai ales, dintr-o necesitate
de a demonstra o regulă, expusă sumar, prin crearea unor contexte artificiale, ce se
regăsesc cu greu în aspectele comunicative propriu-zise ale limbii vorbite. Într-o
formă abreviată, putem să o considerăm ca fiind o metodă eficientă pentru un prim
contact cu limba străină, la un nivel superficial al ei, pentru a pune bazele unui
nivel „satisfăcător” de cunoștințe lingvistice, care să permită transmiterea, într-o
formă elementară și simplă, a unei informații, a unui gând, a unei idei etc.
Este ceea ce, credem noi, s-ar putea numi, printr-o inversare a termenilor, satis-
facerea unei necesități de ordin practic de cunoaștere a unei limbi și care, ca un ni-
vel de bază, poate fi acceptat doar ca punct de pornire în studiul acesteia. Însă fără
a ne opri aici. Pentru că, indiferent de rațiunile sau aspectele pur pragmatice care
pot determina o persoană să se apropie de o limbă străină și indiferent de nivelul la
care dorește să ajungă în stăpânirea acesteia, cum spunea același W. von Humboldt,
realitatea lingvistică cu care ea se va confrunta pe parcursul acestui proces este de
altă natură:
„[...] limba este, într-un fel, manifestarea exterioară a spiritului popoarelor; limba
este spiritul lor, iar spiritul lor este limba lor. Oricât am vrea, nu le putem gândi nicio-
dată îndeajuns de identice” (ibidem, p. 80),
iar, din acest punct de vedere,
„[...1 învățarea unei limbi străine ar trebui să însemne dobândirea unei noi perspec-
tive în viziunea asupra lumii de până în acel moment – și, până la un punct, chiar în-
seamnă așa ceva, de vreme ce orice limbă conține întreaga țesătură de concepte și mo-
dul de reprezentare ale unei părți a umanității” (ibidem, p. 95).
Acest lucru presupune „acceptarea” imediată și necondiționată, sub forma unui act
politic, cum îl va numi mai târziu E. Coșeriu, a acestei noi viziuni asupra unei reali-
tăți obiectuale comune, deoarece
„[...] prin același act în virtutea căruia urzește, pornind din interiorul său, rețeaua
propriei limbi, omul se implică în aceasta și orice limbă trasează în jurul poporului
căruia îi aparține un cerc din care nu se poate ieși decât trecând, în aceeași secundă, în
cercul altei limbi” (ibidem, p. 82).
Principii de filosofie a limbajului în abordarea contrastivă a actului didactic 467
Or, este bine știut, de la Aristotel încoace, că limbajul nu reprezintă un dat, un

lucru gata făcut, nu ne este dat sub forma unui produs finit – ergon –, ci, dimpotri-
vă, limbajul, ca trăsătură specific umană, ce înseamnă expresie liberă și intenționa-
lă a conținuturilor conștiinței noastre, adică logos semantikos, este activitate de
producere, este totalitatea actelor de vorbire, este, cum o numea filozoful grec,
energeia. Drept urmare, definiția sa este și trebuie să fie una de natură „genetică”,
în sensul că o limbă istorică reprezintă „efortul veșnic reluat al spiritului de a face
sunetul articulat să exprime ideea” (ibidem). Limbajul trebuie văzut, astfel, ca ceea
ce este în realitate: o activitate creatoare, adică o „activitate care merge dincolo de
propria sa potență, depășește tehnica învățată” (Coşeriu 2000, p. 236).
Acest mod de a considera limbajul ne permite să-l examinăm din trei perspec-
tive: ca fapt-activitate de creație (activitate), ca fapt-de tehnică (competență) și ca
produs. Definind limbajul ca activitate umană universală, realizată în mod indivi-
dual și conform unor tehnici istoric determinate prin limbi, E. Coșeriu (ibidem,
p. 233–248) vede limbajul sub cele trei aspecte: A. universal = facultatea generală,
universală de a vorbi, caracterizat prin competența elocuțională – a ști să vorbești
în general –, având drept conținut lingvistic desemnarea și caracterizat prin coeren-
ță, aspect studiat de disciplina pe care el o numește „lingvistica vorbirii” (ce cu-
prinde: tehnica generală a vorbirii, posibilitățile universale ale limbajului și posibi-
litățile expresive non-lingvistice, principiile universale ale gândirii, referința la fap-
tele extralingvistice, contextele) și de o „gramatică generală”, pe care o înțelege ca
teorie gramaticală, cu sarcina de a defini categoriile verbale, precum și categoriile,
funcțiile și procedeele gramaticale; B. istoric = facultatea de a vorbi o limbă isto-
rică, un idiom, caracterizat prin competența idiomatică – a ști să vorbești o anumită
limbă –, având drept conținut semantic semnificarea, studiat de „gramatica descrip-
tivă”, în care categoriile universale sunt „verificate” și „inventariate”, care nu defi-
nește, ci descrie modul particular în care funcționează categoria universală în limba
istorică respectivă; cu alte cuvinte, sarcina gramaticii la nivelul istoric al limbajului
constă în descrierea categoriilor proprii limbii respective, identificarea categoriilor
universale în limbă, precum și stabilirea schemelor lor materiale ale exprimării și
ale realizării lor efective; C. individual = facultatea de a produce un discurs/text,
adică un act lingvistic concret, realizat într-un spațiu/timp concret, caracterizat
printr-o competență expresivă – a ști să produci un text apropriat situației de comu-
nicare în care te afli –, având drept conținut lingvistic sensul și studiat de o discipli-
nă precum lingvistica textului, iar o abordare gramaticală la acest nivel presupune,
ca obiectiv, analiza propriu-zisă a unui text-ocurență, adică identificarea funcțiilor
gramaticale exprimate efectiv. Această tripartiție a nivelurilor limbajului care re-
prezintă nucleul de bază al concepției integraliste asupra limbajului și pe care aici,
din motive obiective, am prezentat-o într-o formă extrem de redusă, este deosebit
de importantă atunci când este vorba despre actul de predare a limbilor străine1.
1
Despre necesitatea și importanța rezultatelor practice ale aplicării principiilor filosofiei limbaju-
lui în actul de predare a limbilor străine, în general, și al limbii române, în particular, am conferențiat
468 Nicoleta Neşu
Ca urmare, înțelegerea acestei tripartiții în esența sa, precum și înțelegerea actu-

lui comunicativ în dualitatea lui intrinsecă cu respectarea ordinii în care se dispun
cele două aspecte ale sale, în actul concret de predare a unei limbi străine se „tra-
duc” prin mutarea accentului de la „predarea”, respectiv „învățarea” unei limbi
străine sub aspectul strict și cu finalitatea restrictivă a dezvoltării unei competențe
comunicative, în absența unui cadru contextual mai larg, mai cuprinzător, al cultu-
rii și al mentalității poporului care produce limba respectivă, înspre posibilitatea
stabilirii unei comunicări, în sensul de comuniune, de împărtășire a conținuturilor
semantice respective și a realităților care le produc. Această mutaţie presupune gre-
farea, proiectarea și completarea noțiunilor gramaticale cu noțiuni de literatură, is-
torie, mitologie, noțiuni culturale în general. În plus, o atare deplasare a accentului
scoate în evidență și un alt aspect, și anume conceptul-cheie de relativism lingvis-
tic, înțeles ca viziune proprie asupra unei realități comune propuse de fiecare limbă
în parte, contribuția specifică, subiectivă, pe care fiecare limbă istorică/idiom/dia-
lect o aduce viziunii generale, înțelegerii realității comune, obiectuale. Acest con-
cept l-am plasat în centrul abordării de tip contrastiv a metodologiei didactice, în
care limba străină vine prezentată din punctul de vedere al diferențelor și al apropi-
erilor de limba maternă, considerată ca structurantă pentru organizarea mentală a
celui care învață o limbă străină.
Acceptarea ideii humboldtiene conform căreia
„[...] producerea limbajului este o necesitate internă a umanității, nu ceva pur și
simplu extern și necesar întreținerii unei comunicări comunitare; ea este o necesitate
ancorată în propria natură a umanității, ceva indispensabil dezvoltării spirituale a
acesteia și dobândirii unei concepții despre lume” (Humboldt 1863/2008, p. 61),
precum și cea conform căreia
„[...] vorbirea între două persoane nu este în niciun fel comparabilă cu simpla trans-
mitere a unui conținut. Atât în cel care înțelege, cât și în cel care vorbește acest conținut
trebuie să se dezvolte din forța interioară proprie a subiectului” (ibidem, p. 91).
ne va conduce, în actul predării unei limbi ca limbă străină, la conștientizarea fap-
tului că este total insuficient și complet steril a ne opri, metodologic vorbind, la
„formulele magice” de învățare/predare la care ne refeream la începutul intervenției
noastre. Mai mult decât atât, nici măcar concepția – destul de răspândită, de altfel –
conform căreia o limbă străină trebuie învățată prin aceeași metodă prin care un co-
pil învață propria limbă maternă, dacă este înțeleasă greșit, în mod restrictiv și uni-
lateral, nu este nici ea fertilă, pentru că
„[...] felul în care copiii își însușesc limba nu se reduce la acumularea de cuvinte, la
depozitarea lor în memorie și la îngânarea lor ulterioară cu ajutorul buzelor, ci este, mai
și în cadrul altor colocvii internaționale organizate pe această temă la Universitatea „Babeș-Bolyai”

din Cluj-Napoca (septembrie 2011), Universitatea din Sorbona (Paris, mai 2012), Universitatea din
București (decembrie 2012 și 2013), Universitatea Liberă din Bruxelles (2013).
degrabă, o creștere progresivă a facultății limbajului, o dată cu vârsta și prin exercițiu”

(ibidem, p. 92).
Cu alte cuvinte, nu avem de-a face și nu trebuie să ne bazăm pe un procedeu de
învățare mecanică a unei limbi, ci este vorba despre o dezvoltare a facultății limba-
jului pe baza unei limbi istorice. „Modelul” va fi, întotdeauna, cel al limbii mater-
ne, motiv pentru care am pledat, pe parcursul activității noastre, așa după cum spu-
neam mai sus, pentru o abordare de tip contrastiv a procesului de predare/învățare,
bineînțeles acolo unde structura lingvistică a grupului o permite. La întrebarea „de
ce o astfel de abordare?” răspunsul îl găsim tot la Humboldt:
„[...] dacă limbajul nu s-ar afla într-o relație adevărată și specifică cu originea lui
chiar fizică, atunci cum ar putea limba patriei noastre să posede, pentru omul cultivat, ca
și pentru cel necultivat, o putere și o vibrație intimă atât de mari în comparație cu o lim-
bă străină, încât, dacă ne răsună în auz după o îndelungată absență, pare să ne salute cu
un fel de vrajă spontană, trezind în noi un fel de nostalgie pentru lucruri îndepărta-
te?Această trăire se întemeiază evident nu pe componenta spirituală a limbii, pe ideea
sau pe sentimentul exprimate, ci tocmai pe ceea ce este în ea mai inexplicabil și mi
individual, adică pe sonoritatea ei; este ca și cum prin sunetul limbii materne am per-
cepe o parte din sinele nostru. [...] Într-o limbă străină transpunem întotdeauna, într-o
măsură mai mică sau mai mare, propria viziune asupra lumii, mai bine zis, viziunea
asupra lumii specifică limbii noastre [...] [subl. n.]” (ibidem, p. 94–95).
Un alt argument în favoarea abordării contrastive a limbilor și a necesității pla-
sării aspectelor de ordin strict lingvistic în descrierea unei limbi într-un context cul-
tural lărgit îl constituie conceptele humboldtiene de formă și substanță. Fără a in-
sista aici în detaliu asupra acestora, mă limitez la a cita câte o definiție pentru fieca-
re, doar pentru a scoate în evidență faptul că și acestea „susțin” alegerea noastră:
„Acest element constant și uniform propriu activității spiritului de a aduce sunetul
articulat la înălțimea expresiei gândirii – element conceput în modul cel mai complet
posibil, în configurația sa, și reprezentat sistematic – constituie forma limbii” (ibidem,
p. 83–84).
„Substanța reală a limbii este, pe de o parte, sunetul ca atare, iar, pe de altă parte, to-
talitatea impresiilor sensibile și a mișcărilor spontane ale spiritului, care precedă forma-
rea conceptului prin intermediul limbii” (ibidem, p. 86).
Când vine vorba însă despre diferențele și asemănările dintre limbi – problemă
centrală în demersul contrastiv – vorbim doar despre formă:
„[...] identitatea limbilor, ca și înrudirea dintre limbi, trebuie să se bazeze pe iden-
titatea și înrudirea dintre formele lor [...]. Forma decide în mod exclusiv cu ce alte limbi
se înrudește o anumită limbă. [...] Diferențele dintre limbi se bazează pe forma lor –
această formă se află în cea mai strânsă legătură cu dispozițiile spirituale ale națiunilor
și cu forța spirituală care o pătrunde în clipa în care este produsă sau transformată”
(ibidem, p. 87–88).
470 Nicoleta Neşu
W. von Humboldt distinge, astfel, între forma fonică și întrebuințarea sa cu scopul

desemnării obiectelor și îmbinării ideilor. În timp ce aceasta din urmă se înteme-
iază pe exigențele pe care gândirea le impune limbajului și din care izvorăsc legile
generale ale limbajului – și deci, este aceeași pentru toți vorbitorii - forma repre-
zintă „adevăratul principiu constitutiv și orientativ” al diversității lingvistice, atât în
sine cât și prin forța pe care ea o opune tendinței interne a limbii; cu alte cuvinte,
este o „parte componentă a organismului uman”, în strânsă legătură cu forța internă
a spiritului și strâns legată de ansamblul înclinațiilor unei națiuni; cu alte cuvinte,
reprezintă „forma individuală a oricărei limbi” (ibidem, p. 88–89). Ca urmare,
„[...] forma fonetică este în primul rând aceea care se află la baza diferenței dintre
limbi”,
deoarece, în concepția sa,
„[...] sunetul fizic, realizat în mod concret, este singurul care constituie cu adevărat
limbajul; sunetul admite chiar o mult mai mare varietate a diferențelor decât cele care
pot fi constatate în privința formei interne a limbii, care prezintă, în mod necesar, o mai
mare uniformitate” (ibidem, p. 115).
De aceea, în mod coerent, descrierea unei limbi trebuie să pornească tocmai de
la sistemul specific în care orice limbă se integrează pe parcursul celor trei stadii
ale formării sale, stadii pe care W. von Humboldt le numește: radicalii liberi, cu-
vintele derivate din aceștia și formele generale latente în natura limbii în care aces-
tea se desăvârșesc.
„Acest sistem este, ca să spunem așa, albia prin care curge, de la o epocă la alta,
șuvoiul limbii; direcțiile ei generale sunt trasate de acest sistem, iar o analiză perse-
verentă este în măsură, pe aceste baze, să ne reorienteze către fenomenele cele mai
individuale ale limbii.”
Și, mai departe:
„Dacă ne reprezentăm limba ca pe o lume secundară pe care omul o obiectivizează
producând-o din sine pe baza impresiilor pe care le primește de la lumea reală, atunci
cuvintele sunt singurele obiecte din respectiva lume secundară cărora trebuie să li se
conserve individualitatea, inclusiv în privința formei” (ibidem, p. 106).
Pornind de la aceste percepte humboldtiene și trecând în planul aplicativ con-
cret, cel al actului propriu-zis de predare a limbilor, E. Coșeriu afirmă necesitatea
luării în considerare a trei aspecte ale gramaticii: formele, funcțiile și relațiile gra-
maticale ce caracterizează și disting limbile; în termeni pur coșerieni, ce, de ce și
cum. Din acest punct de vedere, în abordarea comparativă a două limbi, la nivelul
manifestării lor istorice, în opinia sa, putem întâlni: 1. construcții diferite pentru
funcții analoge (cazul articolului); 2. diversitate funcțională cu construcții când si-
milare, analoage, când diferite; 3. diversitate în relații, adică în trecerile posibile de
la o paradigmă la alta (Coşeriu 2000, p. 230). Vorbitorii nativi intuiesc și cunosc
aceste relații care există între diferitele paradigme ale limbii lor și trebuie, în mo-
mentul învățării unei limbi străine, să recunoască faptul că aceste paradigme pot fi
diferite de la o limbă la alta. Este, considerăm noi, rolul profesorului de a pune în
evidență, de a sublinia și de a insista tocmai asupra acestor asemănări și diferențe
între limba maternă a studentului și limba străină care i se predă. Așa după cum su-
bliniam și pe parcursul unor intervenții anterioare, concepția coșeriană asupra lim-
bajului, în special, tripartiția planurilor limbajului, ajută foarte mult la clarificarea
conceptelor și a domeniilor căror acestea aparțin. De exemplu, odată stabilit faptul
că nivelului universal al vorbirii îi aparțin categorii precum cea a cazului, a deter-
minării, a timpului etc., se poate trece la explicarea faptului că limbajul se manifes-
tă întotdeauna ca limbă (unde aceste categorii se materializează, uneori în moduri
complet diferite) – ceea ce presupune o tehnică istorică și o tradiție care vin amba-
late într-o solidaritate cu alți vorbitori ai aceleiași limbi, actuali sau din trecut. Pla-
nul istoric este, astfel, planul „semnificatelor” și al „funcțiilor de limbă”, iar limba
istorică împletește în sine „tehnica liberă” cu „discursul repetat”, într-un balans
permanent între elementele constitutive ale limbii și regulile aferente utilizării lor,
pe de-o parte, precum și totalitatea a tot ceea ce se reia, din trecut, în vorbirea
prezentă a unei comunități, pe de altă parte. Limba istorică este caracterizată de
diferențe diatopice (în spațiul geografic), diferențe diastratice (în spațiul socio-cul-
tural) și diferențe diafazice (între diferite tipuri de modalități de expresie – vorbit/
scris). Obiectul specific însă al descrierii lingvistice îl constituie limba funcțională,
adică o tehnică lingvistică în întregime determinată în cele trei sensuri: sintopic,
sinstratic și sinfazic ce funcționează în mod efectiv și imediat în discursuri/texte, ca
tehnică virtuală (tip lingvistic, sistem, normă) și tehnică realizată (vorbire)2.
În opinia noastră, actul de predare „ideal”, adică cel bazat pe întrepătrunderea
abordării lingvistice de tip contrastiv cu abordarea de tip cultural, pornește doar de
la conceptul de limbă funcțională, pentru a ajunge, în mod gradual, la „umplerea”
de conținuturi culturale pe care limba istorică le posedă. Aici intervine, considerăm
noi, rolul contextelor, a expresiilor idiomatice, a operelor literare etc. în actul com-
plet de predare a unei limbi străine; pentru că, așa după cum E. Coșeriu a afirmat
de nenumărate ori, a ști să vorbești o limbă înseamnă atât competență elocuțională
și idiomatică, cât și competență expresivă, căci limba se „vorbește” prin texte – a
ști să vorbești o limbă nu înseamnă doar cunoașterea, posesia unei competențe lin-
gvistice la nivel „biologic”, cât mai ales a unei competențe lingvistice la nivel cul-
tural, care le cuprinde pe toate trei. Iar din acest punct de vedere profesorul are
„obligația” de a prezenta nu doar descrierea sterilă a regulilor de gramatică, a nor-
melor și a funcționării unei limbi, ci și funcționarea acesteia în mecanismul cultural
mai amplu care îi dă specificitate și individualitate.
2
Pentru conceptul de limbă funcțională, vezi și Coșeriu 2000, p. 249–274
472 Nicoleta Neşu
Coșeriu 2000 = Eugeniu Coșeriu, Lecții de lingvistică generală, Editura Arc, Chișinău, 2000.
Humboldt 2008 = Wilhelm von Humboldt, Despre diversitatea structurală a limbilor și influența ei
asupra dezvoltării spirituale a umanității, Editura Humanitas, București, p. 2008.
Neșu 2012a = Nicoleta Neșu, Premise de filosofia limbajului în didactica limbilor străine – studiu de
caz, în Limba română: variație sincronică, variație diacronică. Actele celui de al XII-lea Coloc-
viu Internațional al Departamentului de Lingvistică (Bucureşti, 14–15 decembrie 2012), Editura
Universității din București, București, 2013.
Neșu 2012b = Nicoleta Neșu, Aspecte ale traducerii ca mediere lingvistico-culturală în predarea lim-
bii române ca limbă străină, în E. Platon, A. Arieşan (eds), Noi perspective în abordarea limbii
române ca limbă străină/ca limbă non maternă, Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2012, p. 53–
69.
Neșu 2012c = Nicoleta Neșu, Rolul filosofiei limbajului în predarea limbii materne ca limbă străină,
în Perspective și practici inovante în predarea limbii, literaturii și civilizației românești în univer-
sitățile din străinătate, Paris (în curs de apariție).
THE PHILOSOPHY OF LANGUAGE IN THE CONTRASTIVE APPROACH

OF THE DIDACTIC PROCESS OF TEACHING FOREIGN LANGUAGES
(Abstract)
The present paper tries to emphasize the importance of some key-concepts from the philosophy of
language in the contrastive approach of the didactic process – teaching and learning of a foreign lan-
guage.
Cuvinte-cheie: limbaj, actul de predare, actul de învăţare, procesul de comunicare, limbă stră-
ină/limbă maternă.
Keywords: language, teaching process, learning process, communication process, foreign
language/mother tongue.
Università di Roma „La Sapienza”

Roma, Piazzale Aldo Moro, 5
Italia
nnesu@yahoo.com
ILEANA OANCEA
ASUMAREA UNUI DESTIN:

TERESA FERRO (1956–2007)*
Pentru specializarea Limba italiană de la Facultatea de Litere, Istorie şi Teologie

de la Universitatea de Vest din Timişoara, Profesoara Teresa Ferro a fost unul din-
tre colaboratorii principali în acţiunea de edificare a acestei importante direcţii de
studii filologice. Ea a pus la baza noii ctitoriri academice un efort constant în a o
sprijini, în anii începuturilor, dar şi după aceea, prin implicarea directă, materiali-
zată prin susţinerea a numeroase comunicări, precum şi prin prelegeri şi seminare,
pline de idei originale, ca şi prin implicare indirectă, în calitate de coordonator din
partea Universităţii din Udine a programului Socrates.
În cartea Despre noosferă. O construcţie a memoriei, Timişoara, Excelsior Art,
2005, am publicat cele câteva interviuri apărute în valoroasa revistă „Orizont”, în
care am încercat să surprind profilul spiritual al unei personalităţi de excepţie, ro-
manistă şi românistă de vocaţie, atât de legată de România şi, aş spune, în mod spe-
cial de Timişoara, dar şi de Bucureşti şi Cluj, unde a publicat volume importante în
care au fost adunate articole scrise în Italia. Amintesc aici lucrarea plină de sugestii
în special pentru studiul limbii române literare, I missionari cattolici in Moldavia.
Studi storici e linguistici, Editura Clusium, Cluj Napoca.
Limba română în fața Occidentului, ca să folosesc o formulă coșeriană celebră,
a avut în Teresa Ferro una din vocile cele mai autorizate. Și, dacă istoria se face
prin personalități privilegiate, Teresa Ferro și-a asumat cu pasiune și luciditate o
bucată de istorie românească aflată într-un moment de răscruce, integrându-se, ast-
fel, în pleiada de savanți, străluciți romaniști și româniști italieni, interesați de spa-
țiul romanității orientale. Căci în Italia a existat o acută preocupare pentru acest
spațiu. Rândurile care urmează doresc să aducă un omagiu Profesoarei şi prietenei
noastre Teresa Ferro şi, mai ales, modelului inefabil pe care ea l-a reprezentat, re-
verberând adânc în conştiinţa tuturor celor care au venit în contact cu ea. Acesta
este poate lucrul cel mai de preţ pe care ea l-a pus la baza edificiului: italiana la
Timişoara.
Teresa Ferro a trăit mereu în zona pură a valorilor spiritului. Noi, cei care o cu-
noşteam şi o preţuiam, eram antrenaţi în această lume a ei, care era şi a noastră,
astfel încât orice întâlnire avea fervoare şi frumuseţe. Şi o anumită gratuitate, ca o
pagină de literatură.... Ne aflam cu ea dincolo de cotidianul tern, pentru a ne bucura
să schimbăm gânduri despre oameni interesanţi, lecturi stimulatoare, proiecte ză-
mislite în conglomeratul altfel lipsit de relief al realului. Nu-şi permitea să nu ci-
tească, să nu scrie, să nu stea aplecată pe manuscrise dificil de descifrat privind ro-
*
Într-o primă variantă, textul a fost publicat în „Philologica Banatica” (Timișoara), II, 2008.
474 Ileana Oancea
mâna veche, să nu călătorească, nu pentru agrement, ci pentru a participa la congre-

se, colocvii, conferinţe şi pentru a ţine numeroasele ei comunicări şi prelegeri, atât
de interesante, în diverse oraşe ale României, în primul rând, la Timişoara.
La Facultatea de Litere din Catania a studiat filologia clasică. În 1977–1978,
Catedra de filologie romanică înființase un curs de filologie română, ținut de tână-
rul pe atunci, cunoscutul romanist și românist Giuseppe Piccillo, sicilian și el, unde
româna era privită, în binecunoscuta tradiție a romanisticii, ca limba cea mai izola-
tă, dar și cea mai apropiată de latină. Atunci s-a deschis interesul de-o viață al vii-
toarei cercetătoare pentru studiul limbii române, consolidat în România, la cursurile
de vară din Brașov și prin puternice legături personale cu mari lingviști români. Îi
amintesc aici pe G. Ivănescu, pe Al. Rosetti, dar și pe Marius Sala, soții Avram,
Gheorghe Chivu, Liviu Onu.
Teresa Ferro nu uita niciodată să rămână în contact cu prietenii şi studenţii ei de
la Timişoara, Catania şi Udine. A avut o viaţă bogată şi intensă. Permanent ea şi-a
multiplicat planurile existenţiale. Neuitând niciodată nimic important, ea a făcut să
dureze firele urzelii spirituale, în centrul căreia se afla acea parte a romanităţii, vi-
tregită deseori de istorie, pe care ea a înţeles-o profund, studiind-o cu o pasiune ne-
dezminţită şi talent şi impunând această pasiune studenţilor italieni de la lectoratul
de limba română al Universităţii udineze, pe care l-a coordonat după pensionarea
profesorului Alexandru Niculescu. Şi aici intrând, desigur, italiana studiată în uni-
versităţile româneşti şi, în primul rând, italiana la Timişoara. Româna şi italiana,
astfel conjugate, prin gestul constructiv al Profesoarei, se dovedeau din nou părţi
ale unităţii europene axate pe rolul fundamental al Romaniei în cultură, despre care
Teresa Ferro avea o înaltă concepţie.
Survenită în plin elan creator, boala nu a schimbat-o. Nu s-a plâns niciodată.
Continua să trăiască, după legile, de ea ştiute, ale preaplinului ei sufletesc, în depli-
na coerenţă a lumii ei interioare, care cunoştea alte rânduieli şi alte nevoi decât cele
ale existenţei obişnuite. Viaţa sa avea în continuare ritm, densitate şi numeroase
straturi de semnificaţie. Şi continua să nu omită nimic important. Şi continua să fie
mereu generoasă, mereu frumoasă....
În ultimii ei ani de viaţă am realizat acele interviuri, publicate apoi în carte, cu
conştiinţa clară că, pentru ea, timpul începuse să se depene mult prea grăbit. Ştiam
cu claritate că asistam la ceva greu de redat în cuvinte: asistam nu la consumarea
unei existenţe minate de dramatismul unei boli incurabile, ci la consumarea unui
destin, asumat ca datorie spirituală, mereu de îndeplinit, singura care conta pentru
ea cu adevărat.
În discursul de răspuns la decernarea titlului de Doctor Honoris Causa, conferit
în 15 mai 2003 de către Facultatea de Litere, Istorie şi Teologie, Universitatea de
Vest din Timişoara, eveniment central în evoluţia unei cariere academice excepţio-
nale, Teresa Ferro, Profesoara astfel omagiată, formula premonitoriu şi subtextual
un pariu tulburător: cel cu boala necruţătoare ce urma, nu peste mult timp, să între-
rupă cursul unei existenţe stând sub semnul preţios al tensiunii intelectuale. Ea vor-
Teresa Ferro (1956–2007) 475
bea de câţiva ani care ar fi putut să-i fie îngăduiţi. Nu au fost mai mulţi... Se stin-
gea în iunie 2007, la trei luni de la câştigarea concursului de Profesor universitar ti-
tular. Ceremonia impresionantă de la Timişoara a rămas pentru Teresa Ferro unul
dintre cele mai luminoase momente ale vieţii sale; la fel a rămas şi pentru grupul de
universitari udinezi prezenţi în Aula Magna a Universităţii de Vest, plină până la
refuz de cadre didactice, invitaţi, studenţi.
Noi, cei care ştiam, am putut citi în acele cuvinte din finalul discursului ei împă-
carea, aparent senină, cu un destin tragic, cu multă suferinţă în ultimii ani de viaţă.
L-a înfruntat cu discreţie, curaj şi demnitate, multiplicându-şi proiectele, într-o im-
presionantă risipă de sine. Căci ea ştia: timpul începuse să nu mai aibă răbdare
pentru ea. Acest pariu a constituit partea necunoscută şi nevăzută, dar mereu pre-
zentă, a ceea ce a constituit latura „nocturnă” a vieţii ei, care i-a însoţit ritmul solar
al vieţii „diurne”, acolo unde, printre vizitele la medici, îşi concentra efortul creator
cu o nemăsurată convingere că preţul vieţii trebuie sporit până la ultima clipă.
*
Ultima ei săptămână la Udine şi la Universitate am petrecut-o împreună. Fiind
evident foarte bolnavă, Profesoara se devota totuşi studenţilor şi celor câtorva stu-
dii care se aflau pe masa ei de lucru. Nu se plângea, într-o deplină libertate interi-
oară. Şi, îndrăznesc să spun, într-o deplină singurătate a bolii, care nu mai putea fi
învinsă.
Mă aflam, în mai 2007, ca în ultimii ani, de altfel, la lectoratul de română al
Universităţii udineze, invitată de şefa departamentului, Teresa Ferro, să analizez
lirica unor mari poeţi români: Eminescu, Macedonski, Blaga, Bacovia. Numărul
mare de studenţi, foarte mare pentru un lectorat de română în străinătate, îl
simţeam impregnat de spiritul exigent şi de curiozitatea intelectuală a Profesoarei
lor.
Ca la Timişoara, când studenţii români desluşeau tainele limbii lui Dante, iar
Teresa Ferro le vorbea despre limba literară italiană, „la dolce lingua dove il si suo-
na”. Un model intelectual îşi impunea cu pregnanţă valenţele formative. Un arc
între două spaţii ale Romaniei se întindea astfel, unind cele două universităţi, în
credinţa comună că ştiinţa înseamnă comunicare, dar şi comuniune spirituală.
Ultimele zile ale Teresei Ferro le-am trăit împreună în apartamentul ei. Imagi-
nea lor mă urmăreşte tulburător. Deja la capătul vieţii, Teresa lucra la un articol
care trebuia să apară urgent. Nici o vorbă despre suferinţa ei şi despre umbrele care
începuseră să o înconjoare, necruţătoare, anunţând marea trecere...
Am plecat, eu spre Timişoara, ea spre Catania (oraşul studenţiei şi al primelor
sale realizări ca profesor de română). Şi foarte curând... spre eternitate. Mă întreb şi
acum, având mereu înaintea ochilor frumosul ei chip slăbit, dar atât de viu: e posi-
bil într-adevăr ca ea să nu mai fie? Am o enormă strângere de inimă în loc de răs-
puns. Şi avea numai 51 de ani...
476 Ileana Oancea
A hrănit în miezul incandescent al trudei ei, realizate cu atâta coerenţă şi atât de

lucid orientate, năzuinţa de a da sens vieţii. Eminescianul îndemn al nelepădării cli-
pei celei repezi, în noianul celor care vin şi trec fără noimă, îl regăsim la Teresa
Ferro în această multiplicare a planului spiritual la fel de valorizantă: lucrările
proprii, cu perspective înnoitoare, lectoratul de română, unul din cele mai puternice
din Occident, munca în bibliotecile adăpostind numeroase manuscrise ce trebuiau
în continuare să fie scoase la lumină şi interpretate, relaţiile cu viaţa culturală şi
academică românească din Italia şi din România. Un fel de frenezie existenţială, al
cărei spectator emoţionat am fost de atâtea ori.
Teresa Ferro a avut relații constante cu lingviști importanți, cum ar fi Lorenzo
Renzi și Alexandru Niculescu, un savant român „occidentalizat”, cum ar spune ea,
care a condus lectoratul de limba română de la Udine și cu care a colaborat, preluând
în continuare conducerea lectoratului, după pensionarea profesorului Niculescu. Cu
Maria Iliescu, de asemenea, a avut legături științifice fructuoase.
Pentru Eugeniu Coșeriu a avut o specială considerație, pe care am putut să o
percep și prin organizarea congresului internațional de la Udine, din 11–14 sep-
tembrie 2002, având o tematică trimițând la cartea acestuia, Limba română în fața
Occidentului. Congresul trebuia să debuteze cu expunerea marelui lingvist român,
Româna în perspectiva lingvisticii generale. Comunicarea trebuia să desfășoare li-
niile generale ale abordării romanității orientale. Personalitatea științifică de excep-
ție a lui Eugeniu Coșeriu urma să fie omagiată cu ocazia congresului prin decerna-
rea titlului de Doctor Honoris Causa al Universității udineze. Dar n-a fost să fie
așa, marele om de știință trecând în veșnicie puțin înainte de începerea congresului,
în Germania, la Tübingen. Astfel că această prestigioasă întâlnire științifică s-a
transformat într-o omagiere post-mortem a marelui savant, la care au participat ro-
maniști și româniști foarte importanți, reprezentând lumea științifică în care se miș-
ca Teresa Ferro. Actele congresului au fost publicate în volumul Romanía e Romá-
nia: Lingua e cultura romena di fronte all’Occidente, care a apărut la Udine în anul
2003 și care a fost dedicat memoriei marelui savant român.
În acțiunea de promovare a doctrinei coșeriene, de data aceasta în România, un
rol fundamental l-a avut și îl are Centrul de studii integraliste coșeriene de la Uni-
versitatea din Cluj, condus de profesorul Mircea Borcilă. Cercetătoare pasionată,
preţuind în mod deosebit bucuriile subtile ale muncii intelectuale, Teresa Ferro
avea în plus bucuria pură a contactului cu tinerii, pe care ştia să îi însufleţească spre
cunoaşterea unui spaţiu al romanităţii, complex şi de multe ori surprinzător, oricum
atipic. Pentru „copilul teribil al Romaniei“, cum numea Pierre Bec limba română,
Teresa Ferro avea, cum am menţionat deja, o adâncă înţelegere şi o specială iubire,
dublată de o profundă şi multilaterală cunoaştere, concretizate în lucrări de o valoa-
re deosebită, publicate sau unele rămase în manuscris, cum ar fi, de exemplu,
cursul de istorie a limbii române literare, pe care îl preda la Udine în ultimii ani,
cursul fiind redactat parţial şi rămas în locuinţa ei de la Udine. Curs care ar fi urmat
să fie şi el continuat şi publicat.
Teresa Ferro (1956–2007) 477
Teresa Ferro a avut timp, din acel timp care începuse să nu mai aibă răbdare,
pentru prietenii ei. Ea a fost o adevărată instituţie a prieteniei, cultivate cu inteli-
genţă şi sensibilitate. Ea ştia un lucru pe care puţini îl ştiu: prietenia este un dar al
zeilor, dar şi un spaţiu spiritual, mereu de împlinit şi atât de gratificant. Ţinând şi
el, desigur, de destin. Prietenia cu Teresa Ferro a însemnat pentru mine una dintre
cele mai importante experienţe intelectuale şi afective.
A existat la Timişoara o insulă de „italienitate”. Alături de Teresa Ferro era ade-
sea prezent profesorul ei întru română şi românist cunoscut, şi el sicilian, Giuseppe
Piccillo, şi, punctual, alţi reputaţi profesori italieni, cum ar fi celebrul romanist şi
românist Lorenzo Renzi, de la Universitatea din Padova, şi el Doctor Honoris
Causa al Universităţii de Vest, scriitorii Fulvio Tomizza şi Corrado Calabrò, ca in-
vitaţi ai profesoarei Viorica Bălteanu la seratele Dante Alighieri, atât de inspirat
concepute, la care Teresa Ferro a conferenţiat de mai multe ori. Din acest spaţiu
„italienizant” mai făceau parte şi lectorii de italiană de la Universitatea de Vest,
care şi-au făcut doctoratul la Timişoara: Daniele Pantaleoni, colaborator al Teresei
Ferro şi elev strălucit al profesorului Alexandru Niculescu la Udine, coordonator al
lectoratului de română şi deopotrivă Doctor Honoris Causa al Universităţii de Vest,
şi Maria Luisa Lombardo, excelentă discipol sicilian al Teresei Ferro. Amândoi
deveniţi doctori în filologie la universitatea timişoreană.
Nu este locul aici pentru a prezenta lucrările ştiinţifice atât de importante ale
Teresei Ferro, cercetătoare cu o formaţie complexă de romanistă şi românistă, ex-
celentă cunoscătoare a problemelor privind istoria limbii române, începând cu sub-
stratul, abordat în teza ei de licenţă. S-a scris mai mult despre ele.
Ceea ce am dorit să surprind acum a fost ceea ce mi s-a părut că reprezintă
esenţa unui destin special, adică „desenul din covor” al curgerii existenţiale.
Teresa Ferro a avut o vocaţie specială a construcţiei spirituale: la catedra de ro-
mână de la Udine şi, mai înainte, la Catania, universităţi al căror număr de studenţi
care învăţau româna era mereu în creştere, o adevărată operă vie şi, deopotrivă, în
teritoriul sever al activităţii de cercetare urmărite cu o deosebită consecvenţă. Dar,
nu mai puţin, această vocaţie s-a manifestat în susţinerea limbii italiene în
România, un loc privilegiat avându-l nou înfiinţata specializare de licenţă în italia-
nă de la universitatea timişoreană. O altă construcţie, o altă operă vie, zămislită în
pasta realului, în care Profesoara a lăsat mereu ceva din bogata sa personalitate.
*
Această evocare ar putea fi un fragment dintr-o necesară istorie a relaţiilor
academice realizate sub zodia românităţii în context occidental la care profesorul
G. G. Neamţu, omagiat în acest volum, a participat cu deosebită dăruire (în
Germania, 1973–1977, și în Franța, 1984–1987).
478 Ileana Oancea
ASSUMING A DESTINY: TERESA FERRO (1956–2007)

(Abstract)
Our contribution is a modest homage dedicated to the exceptional Professor Teresa Ferro. She
became famous due to her many academic and extremely original studies, universitary lectures,
courses. On the other side she was a devoted coordinator of the international Socrates Programme
delegated by the University from Udine. Our evocation might be seen as a fragment which is part of a
necessary history regarding the academic reactions realized under the sign of the Romanian Idiom and
Spirit inside the Western context, where the respected Professor G. G. Neamțu has participated with a
sincere devotion both in Germany and in France.
Cuvinte-cheie: Teresa Ferro, Universitatea de Vest din Timişoara, Università degli Studi di
Udine.
Keywords: Teresa Ferro, West University of Timișoara, Università degli Studi di Udine.
Universitatea de Vest
Timişoara, B-dul Vasile Pârvan, 4
ŞTEFAN OLTEAN
DISCURSUL INDIRECT LIBER

ȘI LUMILE POSIBILE*
Introducere
În lucrarea de faţă ne propunem să dăm seamă, din perspectiva semanticii mo-
delelor teoretice şi a lumilor posibile, de cîteva aspecte referenţiale sau semantic
extensionale ale discursului indirect liber (DIL), un mod discursiv întrebuinţat cu
precădere în proza narativă pentru reprezentarea evenimentelor verbale şi a eveni-
mentelor mentale verbale sau nonverbale. Vom specifica în continuare cadrul se-
mantic, iar în secţiunile următoare vom oferi descrieri ale formelor logice ale unor
exemple selectate din literatura engleză, în scopul identificării valenţelor referen-
ţiale ale procedeului și al captării vocii duale susținute de acesta. Nu vom aborda
însă problematica complexă a mărcilor sintactice sau a delimitării DIL, care for-
mează obiectul mai multor studii (vezi Banfield 1982; Cohn 1978; Ehrlich 1990;
Flundernik 1993; Oltean 1993; Ramazani 1988). Vom menţiona doar că DIL pre-
zintă o structură atipică: el păstrează sintaxa originară a discursului direct (autono-
mie sintactică), dar este marcat sub raport temporal şi al persoanei asemenea dis-
cursului indirect, avînd, aşadar, o natură „mixtă” (Kuno 1986), care a reprezentat o
permanentă provocare pentru lingvişti şi stilisticieni şi a generat un număr impre-
sionant de conceptualizări. Această natură mixtă este reperabilă în exemplele de
mai jos, selectate din romanele To the Lighthouse (Spre far) (Woolf 1932/1927,
p. 119) şi, respectiv, The Rainbow (Curcubeul) (Lawrence 1934/1915, p. 10), unde
secţiunile în DIL sînt redate cu caractere cursive:
1. „It is a triumph”, said Mr Bankes, laying his knife down for a moment. He had
eaten attentively. It was perfectly cooked. How did she manage these things in
the depths of the country? he asked her. .
„– E un triumf!, rosti domnul Bankes, lăsînd o clipă cuţitul din mînă. Degustase cu
atenţie. Era perfect preparată. Cum reuşea asemenea lucruri în acest fund de
ţară? o întrebă.”
2. Why should the curate’s children inevitably take precedence over her own
children...? It was education and experience, she decided.
„Prin ce să aibă copiii preotului în mod inevitabil un ascendent faţă de copiii
ei...?Prin educaţie şi experienţă, hotărî ea.”
În (1), secţiunea în DIL reprezintă discursul exterior al unui personaj, domnul
Bankes, filtrat prin prisma unui alt personaj, doamna Ramsay. Secvenţa narativă
debutează cu o propoziţie în discursul direct, „It is a triumph” („E un triumf”), cu
*
Elemente din acest articol au apărut şi în Oltean 1993, 1995, 1998–1999, 1999, 2003.
480 Ştefan Oltean
verbul la timpul prezent, urmată de o structură parantetică, said Mr Bankes, laying

his knife down for a moment („rosti domnul Bankes, lăsînd o clipă cuţitul din
mînă”), corespunzînd contextului naratorial. Fragmentul în DIL însă, redat cu ca-
ractere cursive, conţine verbe şi forme pronominale transpuse – timpul trecut în
engleză (imperfect, în română), pronume la persoana a treia – şi se încheie cu o
secvenţă interogativă, de parcă ar fi redactată în discursul direct. Ne-am putea chiar
imagina o versiune în discurs direct a acestei întrebări, cu forme verbale şi prono-
minale netranspuse: „How do you manage these things in the depths of the
country? he asked her” („Cum de reuşeşti [tu] asemenea lucruri în acest fund de
ţară? o întrebă”), care ar fi apoi raportată în discursul indirect, cu timpuri verbale şi
pronume transpuse: He asked her how he managed these things in the depths of the
country („El o întrebă cum reuşea asemenea lucruri în acest fund de ţară”). În fine,
după suprimarea contextului raportor „he asked her” („[el] o întrebă”) sau disloca-
rea acestuia în poziţie finală, s-ar obţine structura în DIL, identică cu aceea din
exemplul reprodus, care ar păstra timpurile verbale transpuse şi pronumele la per-
soana a treia1.
În (2), secvenţa în DIL, compusă din două propoziţii, reprezintă un act mental al
unui personaj, Anna Lensky, marcat prin pronumele personal la persoana a treia
(„copiii ei”), care funcţionează însă asemenea persoanei întîi, desemnînd subiectul
stării de conştiinţă2 (vezi şi inversiunea verb/subiect din [a], prin care se realizează
interogaţia).
Marcarea în contextul verbal imediat a DIL se poate face prin elemente paran-
tetice3 conţinînd verbe de comunicare (to say „a spune”, to answer „a răspunde”
etc.), verbe inchizitive (interogative) (to ask „a întreba”, to wonder „a se întreba”
etc), diverse verbe psihologice (to think „a gîndi”, to decide „a decide” etc.), verbe
sentiendi (to see „a vedea”, to feel „a simţi” etc.), verbe creatoare de lumi (to
dream „a visa”, to imagine „a-şi imagina” etc.), verbe de exclamaţie (to exclaim „a
exclama”). Asemenea expresii sînt însă exterioare structurii în DIL, fiind separate
prin virgulă (vezi said Mr Bankes, laying his knife down for a moment „rosti dom-
1
Explicaţia derivaţională înfăţişată mai sus este utilă din punct de vedere didactic, pentru că per-
mite captarea unor aspecte interesante ale structurii sintactice a DIL. Ea lasă însă în suspensie o serie
de alte particularităţi (sintactice, lexicale etc.) ale procedeului, motiv pentru care a fost abandonată,
contribuţiile actuale subliniind natura distinctă a DIL, considerat un mod discursiv fundamental diferit
de naraţiune, discursul direct, discursul indirect şi monologul interior (vezi Banfield 1982; Cohn
1978, Flundernik 1993, Oltean 1993).
2
Termenul subiect al stării de conştiinţă, preluat de la Ann Banfield (1982), desemnează perso-
najul pe seama căruia sînt puse stările interioare reprezentate în DIL.
3
Elementele parantetice constau din expresii „controloare” corespunzînd contextului naratorial,
care servesc orientării cititorului cu privire la locutorul al cărui discurs (exterior sau interior) este re-
prezentat în DIL, sau la subiectul a cărui perspectivă este înfăţişată, în cazul reprezentării proceselor
interioare: spre exemplu, x a spus, a întrebat, a simţit, s-a gîndit, s-a întrebat, şi-a imaginat etc.
Prezenţa lor nu este obligatorie, dar, dacă însoţesc pasajul în DIL, atunci sînt exterioare acestuia, fiind
separate prin virgulă sau prin paranteze.
Discursul indirect liber şi lumile posibile 481
nul Bankes, lăsînd o clipă cuţitul din mînă” în exemplul [1] şi she decided „hotărî
ea” în exemplul [2]) sau prin paranteze şi se numesc predicate controloare:
3. But this question of love (she thought, putting her coat away), this falling in love
with women (Mrs Dalloway: Wolf 1964/1925, p. 37).
„Dar chestiunea aceasta a dragostei (se gîndi ea, scoţîndu-şi mantoul), dragostea
aceasta pentru femei.”
Astfel de predicate controloare pot apărea şi în propoziţiile învecinate; ele sus-
ţin coerenţa discursivă şi permit exprimarea unei anumite perspective prin interme-
diul procedeului. Structurile parantetice pot fi dislocate în poziţie medială sau fina-
lă în cadrul frazei, iar în calitatea lor de comentarii despre evenimentele verbale sau
mentale reprezentate, ele nu pot fi la forma interogativă sau imperativă. Asemenea
structuri (întrebare, poruncă etc.) sînt însă posibile în secţiunea redactată în DIL,
fapt pe care îl asociem cu autonomia sintactică a enunţurilor acestuia, sau pot mar-
ca întreaga frază în cazul dislocării paranteticelor în poziţie medială. Fenomenul
demonstrează că formulele parantetice sînt exterioare structurii propriu-zise în
DIL4, lucru de luat în seamă pentru analiza semantică, pentru că substanţiază speci-
ficarea aspectelor referenţiale. Imperativele propriu-zise par a fi excluse din DIL în
limba engleză sau cel puţin statutul lor discursiv este ambiguu, în sensul că ele ar
putea fi considerate la fel de bine drept structuri în discursul direct. În consecinţă,
(4) şi (6) sînt inacceptabile ca enunţuri în DIL în limba engleză (ele ar trebui să fie
declarative; [6] ar fi, totuşi, acceptabil ca discurs direct dacă s-ar ignora absenţa
semnelor citării), (8) are un statut discursiv ambiguu (imperativ în DIL sau, mai de-
grabă – dată fiind imposibilitatea co-indexării pronumelor – în discursul direct), în
timp ce (5) şi (7) sînt acceptabile (vezi Oltean 1993):
4. *What would he think when he came back, did she wonder?
*„Oare ce va crede cînd se va înapoia, se întrebă ea?”
5. What would he think, she wondered, when he came back? (Mrs Dalloway: Wolf
1964/1925, p. 41).
„Oare ce va crede, se întrebă ea, cînd se va înapoia?”
6. How did shei manage these things in the depth of the country, ask her*i/j5.
„Cum reuşea [eai] astfel de lucruri în acest fund de ţară? întreab-o [pe ea*i/j]” .
7. How did shei manage these things in the depth of the country? he asked heri (To
the Lighthouse: Woolf 1932/1927, p. 119).
„Cum reuşea [eai] astfel de lucruri în acest fund de ţară? o întrebă [pe eai]”.
8. Well then let heri go and be damned to her, shej/*i told herself.
4
Vezi însă Susumu Kuno (1986), care, contrastînd „discursul mixt” [„blended discourse”] din ja-
poneză cu „discursul cvasi-indirect” (adică, DIL) din engleză, tinde să trateze elementele contigue din
contextul imediat, în limba engleză, drept parte a discursului cvasi-indirect. Vezi şi abordarea DIL de
către Susan Ehrlich (1990), unde rolul expresiilor parantetice este reconsiderat din perspectiva anali-
zei discursului.
5
Indicele marchează identitatea (co-indexare) sau nonidentitatea referinţei pronumelor personale
din propoziţia principală cu acelea din structura parantetică. În primul caz (identitate), frazele sînt
acceptabile ca DIL; în cazul al doilea (nonidentitate), ele nu îndeplinesc o asemenea condiţie.
482 Ştefan Oltean
„Bine, atunci ducă-se şi eai, n-avea decît să se ducă la dracu!, îşi spuse eaj/*i ”.
În concepţia mai multor cercetători, conjugarea particularităţilor gramaticale
care susţin „oblicitatea”6 (Strauch 1974) enunţurilor în DIL (marcarea sub raportul
persoanei şi al timpului verbal: trecut, în limba engleză), creînd astfel un emiţător
„formal” (Ehrlich 1990: 9) – naratorul – cu prezenţa vocabularului evaluativ, a ex-
clamaţiilor şi a structurilor interogative – care marchează perspectiva unui anumit
personaj – semnalează bivocalitatea (Bahtin [Voloshinov] 1973/1929) sau poli-
vocalitatea DIL (McHale 1978), interferenţa mai multor voci sau perspective în ca-
drul procedeului.
DIL şi problema referenţială

În A Survey... (Oltean 1993) am arătat că DIL, ca modalitate de reprezentare a
discursului şi a actelor mentale, este despre un act de discurs (fapt verbal) dintr-o
lume a ficţiunii (discurs exterior sau interior) sau un act mental aparţinînd conştiin-
ţei spontane, nereflexive a personajului (fapt psihologic). Pentru a specifica însă as-
pecte referenţiale ale procedeului, în lipsa abordării cărora caracterul dual al aces-
tuia rămîne, după opinia noastră, insuficient de clar demonstrat, se impune operarea
cu cadrul teoretic al semanticii formale, al lumilor posibile, şi schiţarea demersului
acestuia împreună cu descrierea unor ingrediente necesare analizei.
Semantica formală pune referinţa pe seama relaţiei dintre expresiile lingvistice
şi denotatul lor, întrebuinţînd termeni precum referinţă, valoare semantică sau va-
loare de adevăr, primii doi aplicîndu-se denotaţiei unui nume sau al unei expresii
lingvistice, iar ultimul, referinţei propoziţiilor (vezi Bach 1989; Chierchia–
McConnell-Ginet 2000, Portner 2005). În esenţă, referinţa unui nume este un
obiect individual, în timp ce sensul sau intensiunea acestuia este un concept indivi-
dual; referinţa unui predicat este un set de indivizi, iar intensiunea lui este o pro-
prietate. Versiunile semanticii formale permit specificarea denotaţiei expresiilor
lingvistice, inclusiv a propoziţiilor/frazelor, în cadrul unui limbaj artificial numit
calcul predicaţional, prin intermediul căruia se propun descrieri ale reprezentărilor
mentale asociate propoziţiilor, cărora apoi li se atribuie valori de adevăr printr-o
funcţie de interpretare [[ ]] (vezi Chierchia–McConnell-Ginet 2000), în raport de
mai multe coordonate, cum ar fi un model, M, sau o „lume” la care se referă dife-
ritele tipuri de expresii ale limbajului – variabile, constante individuale, predicate
– şi o funcţie g, prin care se atribuie valori variabilelor (ibidem). Dacă o propoziţie
6
Fenomenul constă în transpunerea pronumelor personale şi a timpurilor verbale în urma anco-
rării acestora la contextul raportor („Eu îţi spun că”…), subînţeles şi de regulă suprimat din structura
enunţurilor raportate. În acest sens, în cazul discursului indirect, pronumele eu devine, în funcţie de
identitatea raportorului, desigur, el sau ea, raportorul fiind cel mai frecvent o altă persoană, iar timpul
verbal se va modifica şi el, în mod obligatoriu în engleză (trecut), opţional în română (imperfect).
Astfel, dacă Ion rosteşte enunţul „Azi [eu] nu mă simt bine”, atunci structura în discursul indirect,
care prezintă mărcile oblicităţii, va fi „[Eu îţi spun că] Ion a spus că în acea zi [el] nu se simţea bine”,
unde [Eu îţi spun că] este partea performativă, subînţeleasă, de regulă suprimată.
S este adevărată în lumea reală, atunci [[S]]M,g = 1 reprezintă formalizarea valorii

sale, ceea ce ne spune că ea este adevărată relativ la un model M şi o funcţie g (vezi
Bach 1989, p. 22; Chierchia–McConnell-Ginet 1990, p. 100); dacă ea este neade-
vărată sau falsă, valoarea ei este 0.
Deseori, propoziţiile descriu însă situaţii nonactuale, localizate în trecut sau vii-
tor, situaţii posibile, sau lumi posibile: circumstanţe alternative, „a way things
might be, not necessarily the way they are” (Lewis 1979/1973), cum ar fi următoa-
rele:
9. Primul Ministru al Germaniei este femeie [adevărat în momentul de faţă, fals în
trecut].
10. Papa de la Roma este femeie [situaţie nonactuală, dar posibilă].
În asemenea cazuri, valoarea lor semantică sau valoarea lor de adevăr se atri-
buie prin coordonatele lume, w (din englezescul world), şi moment temporal, t,
funcţia de interpretare avînd forma [[ ]]M,g,w,t. Simplificînd mult lucrurile şi în sco-
puri ilustrative, putem reprezenta fenomenul de atribuire de valori semantice
expresiilor lingvistice de diferite tipuri apelînd la aceste coordonate (w, t), cum re-
iese din exemplele de mai jos:
11. [[preşedintele Americii]] w@,t0 = Barack Obama [unde w@ este lumea reală, iar
t0, momentul actual, al enunţării].
12. [[preşedintele Americii]] w@,t1 = George W. Bush [unde t1 precedă t0, deci t1<t0
(momentul actual, al enunţării); spre exemplu, t1 = 28 octombrie 2008].
13. [[preşedintele Americii]]w1,t0 = Mitt Romney [unde t0este momentul actual, al
enunţării, iar w1 este o lume posibilă în care Mitt Romney cîştigă alegerile].
14. [[Mitt Romney este preşedinte al S.U.A.]] w1,t0 = 1 (este adevărat) [unde t0este
momentul actual, al enunţării, iar w1 este o lume posibilă în care Mitt Romney
cîştigă alegerile; deci, fraza este adevărată în w1 în momentul enunţării; cu alte
cuvinte, ea este adevărată dacă în w1 Mitt Romney cîştigă alegerile].
Condiţiile de adevăr se modifică însă în cazul propoziţiilor incapsulate, comple-
mente ale unor verbe de atitudine propoziţională, cum ar fi believe („a crede“),
think („a gîndi“), hope („a spera“) etc., relevante pentru analiza semantică a DIL.
Să luăm, în acest sens, următorul exemplu:
15. [[Ion crede că Mitt Romney este preşedinte al S.U.A.]]w@,t0 = 1 (este adevărat)
dacă şi numai dacă Ion crede că Mitt Romney este preşedinte al S.U.A., conform
principiului discitaţional al lui Tarski 1956 („φ” este adevărat dacă şi numai dacă
φ).
Valoarea de adevăr al lui (15) nu depinde, aşadar, de adevărul propoziţiei
subordonate „Mitt Romney este preşedinte al S.U.A”. Această propoziţie este falsă,
deşi (15) poate fi adevărat. Ion poate crede, spre exemplu, că Mitt Romney este
preşedinte al S.U.A. chiar dacă acesta a pierdut alegerile. Propoziţiei incapsulate i
se acordă, în consecinţă, o valoare de adevăr nu în lumea în care s-a produs enunţul
(lumea reală, w@, în cazul nostru), ci într-o lume compatibilă cu ceea ce crede Ion,
484 Ştefan Oltean
în care sînt actualizate convingerile sale, accesată din w@, după cum reiese din for-
malizarea de mai jos:
16. [[Ion crede că [[Mitt Romney este preşedinte al S.U.A.]] w1,t0]]w@, t0 [unde w1 este
o lume compatibilă cu ceea ce crede Ion (în această lume Mitt Romney este
preşedinte)].
Aceste ultime precizări se vor dovedi utile pentru reprezentarea perspectivei du-
ale exprimate de DIL, deoarece în formalizarea fenomenului în discuție aspectele
referenţiale au un rol important. Precizările în discuţie ne permit, în acest sens,
tratarea enunţurilor în DIL ca enunţuri raportate, controlate de expresii parantetice
care conţin variate tipuri de verbe de atitudine propoziţională, cum ar fi verbe psi-
hologice, verbe performative („a hotărî” în [1]) etc., în funcţie de faptul dacă DIL
exprimă un fapt verbal sau un act mental. Deoarece analiza noastră vizează DIL
literar, selectat din texte ficţionale, se impun nişte precizări noi, suplimentare, cu
privire la referenţialitatea acestuia, dată fiind opacitatea referenţială a literaturii fic-
ţionale.
Marie-Laure Ryan (1991) este aceea care încearcă, alături de Gregory Currie
(1990), o abordare a naraţiunii ficţionale din perspectiva semanticii lumilor posibi-
le, în cadrul căreia două noţiuni ocupă un loc central, şi anume noţiunea de recen-
trare, preluată de la David Lewis (1979/1973), şi aceea de relaţii de accesibilitate,
preluată de la Nicholas Rescher (1979/1973), prin care o lume posibilă alternativă
poate fi conectată la lumea reală. Considerînd lumile posibile alternative drept con-
structe mentale, M.-L. Ryan localizează relaţiile de accesibilitate în diverse acte
mentale prin care ne îndepărtăm de lumea reală şi alegem o lume diferită drept cen-
tru de referinţă, în jurul căreia, prin intermediul altor acte mentale, putem crea o
întreagă reţea de lumi alternative. Procesul, numit recentrare, reprezintă astfel un
gest fundamental al naraţiunii ficţionale, care, în concepţia autoarei, se referă la un
sistem alternativ de lumi cu centrul situat într-o lume posibilă faţă de care locutorul
se repoziţionează.
În lumina precizărilor de mai sus, DIL de tip literar – pe care îl avem în vedere
în lucrarea de față – va trimite la o lume compatibilă cu lumea povestirii sau la lumi
accesibile dintr-o lume a povestirii, nu la lumea actuală. Descrierea manierei în
care se constituie denotaţia acestuia presupune, în consecinţă, redefinirea coordo-
natelor amintite mai sus, în speţă a coordonatelor lume (w) şi timp (t), şi adaptarea
lor la circumstanţele din lumile ficţiunii, în raport de care DIL i se atribuie valori
semantice. Astfel, dacă w1 este o lume a ficţiunii ce se substituie lumii reale, w@,
iar t1 este momentul realtării, atunci w2 va fi o lume accesată din w1, compatibilă,
spre exemplu, cu ceea ce crede, visează, îşi imaginează etc. protagonsitul unei sce-
nei narative (un personaj) (vezi Figura 1). De asemenea, t2 va desemna timpul de
referinţă sau „prezentul narativ” – timpul producerii evenimentelor ficţionale
(Ehrilch 1990, p. 64). Spre exemplu, în „A luat masa la ora trei”, t1 este timpul
enunţării, iar t2, timpul evenimentului (timpul grupului verbal „a luat masa”), iden-
tic cu timpul de referinţă. Un asemenea cadru este relevant pentru specificarea de-
notaţiei DIL literar şi, implicit, pentru formalizarea bivocalităţii acestuia sau a per-
spectivei duale (vezi [25], analizat mai jos; vezi şi Oltean 1995, 2003).
Figura 1
W2
W1
Multe enunţuri în DIL conţin predicate parantetice sau cu funcţie de control

(vezi „hotărî ea” în [1], supra). Cînd asemenea predicate nu sînt explicite, ele pot fi
suplinite ţinînd cont de tipul relaţiei de accesibilitate implicate de evenimentele
verbale sau stările mentale reprezentate prin DIL. Ele fac posibilă descrierea neam-
biguă a aspectelor referenţiale prin tratarea enunţurilor redactate în DIL (fraze în-
tregi sau fragmente de frază) drept „complemente” ale predicatelor controloare şi
specificarea ulterioară a denotaţiei lor în lumi ale ficţiunii (w1) sau în lumi acce-
sibile din lumile (centrale) ale ficţiunii (w2). Precizăm în acest sens că, sub raport
extensional, enunţurile în DIL sau anumite fragmente ale acestora pot fi conside-
rate structuri incapsulate [„embedded”], în pofida diferenţelor sintactice existente
(vezi Oltean 1995) sau a unor distincţii semantice corelate cu asemenea diferenţe
sintactice. În plus, predicatele parantetice controloare le-am abordat în funcţie de
noţiunile de factivitate şi nonfactivitate (vezi Kiparsky–Kiparsky 1971/1970,
Karttunen 19911974), cuplate cu transparenţa şi, respectiv, opacitatea presupoziţii-
lor complementelor lor. Predicatele factive includ verbe precum a realiza, a obser-
va; ele presupun adevărul complementelor lor, fapt testabil prin negare (vezi [21]).
17. (a) Ion realizează că nu are dreptate.
(b) Ion nu realizează că nu are dreptate.
În acest exemplu, „realizează” presupune că „Ion nu are dreptate” este adevărat,
deoarece se păstrează în cazul negării (21b).
Predicatele nonfactive includ, în schimb, diferite verbe dicendi sau inchizitive
(spre exemplu, „a spune”, „a întreba”), verbe creatoare de lumi (spre exemplu, „a
visa”, „a-şi imagina”) sau verbe de atitudine propoziţională (spre exemplu, „a cre-
de”, „a se îndoi”, „a spera”) (vezi şi Karttunen 1991/1974, în legătură cu categoriile
de verbe care acceptă complemente); ele nu presupun adevărul complementelor lor.
Asumpţia noastră este că în cazul factivelor, propoziţiei exprimate de DIL i se
atribuie o valoare semantică într-o lume a ficţiunii; în cazul nonfactivelor însă, DIL
i se atribuie o valoare semantică relativă la alte lumi sau alte momente, cum ar fi
lumi accesibile dintr-o lume a ficţiunii.
486 Ştefan Oltean
Analiza semantică
Un caz îl reprezintă frazele care conţin verbe nonfactive psihologice de decizie
sau gîndire (think „a gîndi”, decide „a decide”). În aceste situaţii, DIL implică un
nivel lingvistic al reprezentărilor mentale (vorbire interioară) şi i se atribuie o va-
loare de adevăr într-o lume w2, compatibilă cu ceea ce decide, crede, gîndeşte pro-
tagonistul scenei narative. Structura discursivă mai cuprinzătoare, care conţine şi
propoziţia parantetică, exprimă atitudinea protagonistului faţă de propoziţia logică
exprimată de DIL. Un exemplu îl reprezintă (2), reluat mai jos ca (18) (secvenţa
este compusă din două fraze distincte, pe care le-am notat prin [a] şi, respectiv,
[b]).
18. [a] Why should the curate's children inevitably take precedence over her own
children...? [b] It was education and experience, she decided (The Rainbow:
Lawrence 1934/1915, p. 10).
[a] „Prin ce să aibă copiii preotului în mod inevitabil un ascendent faţă de copiii
ei ... ? [b] Prin educaţie şi experienţă, hotărî ea”.
Propoziţia [b] din acest pasaj conţine o secţiune în DIL şi o secţiune parantetică.
[[she „ea”]]M,w1,t2,g = Anna Lensky, protagonista. Secţiunea în discursul indirect
liber, It was education and experience („Prin educaţie şi experienţă”/„Se datora
educaţiei şi experienţei”) exprimă o propoziţie logică ce actualizează, într-o lume,
w2, compatibilă cu ceea ce decide protagonista, valoarea variabilei why („prin
ce”/„de ce”) din [a]. Deci, [[b]]M,w1,t2,g = 1 dacă şi numai dacă Anna Lensky, p
= [se datora educaţiei şi experienţei]V (hotărî) (w1, t2), unde t2<t1 cores-
punde timpului de referinţă, iar V este o funcţie prin care se atribuie o valoare pre-
dicatului („hotărî”, în cazul analizat) într-o situaţie avînd drept coordonate w1 şi t2.
Prin urmare, poate fi adevărat în w1 (o lume a povestirii) că (hotărî (Anna Lensky,
p)), dar naratorul nu poate garanta că p este adevărat în w1. Deci, [b] articulează
atitudinea protagonistei faţă de propoziţia logică exprimată de DIL.
În cazul verbelor nonfactive creatoare de lumi, precum dream „a visa”, imagine,
„a-şi imagina”, DIL îşi dobîndeşte valoarea de adevăr într-o lume, w2, în care se
actualizează visul, viziunea etc. protagonistului. Discursul indirect liber reprezintă
o viziune, un vis, un act de imaginaţie, în timp ce structura discursivă mai cuprinză-
toare ce conţine expresiile parantetice articulează atitudinea protagonistului faţă de
propoziţia logică asociată cu reprezentarea mentală:
19. [a] As she returned home, she dreamed again in her own fashion her old,
gorgeous dreams. [b] One of her applications was to Gillingham, in Kent, one to
Kingston-on-the-Thames, and one to Swanwick in Derbyshire (The Rainbow:
Lawrence 1934/1915, p. 350)
„[a] Pe cînd se întorcea acasă, [ea] trăi din nou, în maniera ei personală, minu-
natele ei vise de demult. [b] Una din cererile ei era pentru Gillingham, în Kent,
una pentru Kingston-on-the-Thames şi una pentru Swanwick, în Derbyshire”.
În cazul lui [b], care este în DIL, se impune, în vederea unei interpretări adec-
vate, postularea unei propoziţii parantetice care conţine un predicat orientat înspre
protagonist şi, eventual (în limba română), un pronume corespunzător. O astfel de
propoziţie este she dreamed „ea visă”. [[she „ea”]]M,w1,t2,g = Ursula Brangwen,
protagonisa, iar p = [Una din cererile Ursulei Brangwen este pentru Gillingham, în
Kent, o alta pentru Kingston-on-the-Thames, şi o alta pentru Swanwick în
Derbyshire], unde t2<t1. Deci, [[b]] = 1 dacă şi numai dacă Ursula Brangwen,
pV (visa) (w1, t2). În consecinţă, (visă (Ursula Brangwen, p)) se asociază cu
o lume, w1, compatibilă cu povestirea, dar p îşi are extensiunea într-o lume, w2, în
care se actualizează visul protagonistei.
În cazul propoziţiilor interogative, controlate de verbe „inchizitive” (ask „a în-
treba” sau wonder „a se întreba”), DIL denotă setul de propoziţii adevărate care
actualizează valorile variabileleor what? „ce?”, how? „cum?” din setul de lumi ac-
cesibile, compatibile cu stările protagonistului sau ale personajului, sau cu acţiunile
lor verbale ori nonverbale. Structura discursivă globală, care include predicatul
controlor sau expresia parantetică, exprimă însă maniera în care protagonistul se
raportează la setul de propoziţii posibile.
20. What would he think, she wondered, when he came back? (Mrs Dalloway: Wolf
1964/1925, p. 41).
„Oare ce va crede, se întrebă ea, cînd se va înapoia?”
Acest exemplu conţine o propoziţie interogativă cu un verb parantetic nonfactiv
ce exprimă un proces interior. Se poate vorbi şi de denotaţia unei astfel de propo-
ziţii nedeclarative (vezi supra, 5.), identificată de C. L. Hamblin (1973), în cazul
întrebărilor directe, cu setul de propoziţii exprimate de răspunsurile posibile la
acestea, sau, de Lauri Karttunen (1977), cu setul de propoziţii exprimate de răs-
punsurile adevărate. În consecinţă, de vreme ce în (20) [[she „ea”]]M,w1,t2,g =
Clarisa Dalloway, protagonista, iar [[he]]M,w1,t2,g = Peter Walsh, un personaj,
secţiunea în DIL este asociată cu un set de propoziţii, anume setul {p, astfel încît
„Peter Walsh crede p” în momentul t, unde t = momentul cînd el se reîntoarce},
care actualizează valoarea lui what „ce” relativ la personaj, întru-un set de lumi şi
un timp {w3, t}, unde w3 este setul compatibil cu ceea ce Peter Walsh crede, iar
t este un timp corespunzător. În acest caz, [[20]]M,w1,t2,g = 1 dacă şi numai dacă
Clarissa Dalloway, {p: „Peter Walsh crede p” în momentul t}V (a se întreba)
(w1, t2) sau, cu alte cuvinte, dacă şi numai dacă (se întrebă (Clarissa Dalloway,
p)). Extensiunea secţiunii în discursul indirect liber este asociată, totuşi, cu setul de
propoziţii care actualizează variabila what? „ce?” în w3. Deci, denotaţia DIL este
asociată cu lumile în care se actualizează ceea ce crede personajul (Peter Walsh).
De asemenea, întreaga propoziţie exprimă modul în care protagonista (Clarissa
Dalloway) se raportează la setul de propoziţii posibile.
Cînd discursul indirect liber este însoţit de expresii parantetice conţinînd verbe
factive (spre exemplu, notice „a observa”), referinţa i se atribuie într-o lume, w1,
488 Ştefan Oltean
compatibilă cu povestirea, în timp ce structura discursivă globală, care cuprinde

verbul controlor sau parantetic, exprimă modul în care protagonistul se raportează
la o stare de lucruri căreia i se atribuie o valoare de adevăr într-o lume a ficţiunii.
21. Her father was becoming old […], she noticed; he would miss her (Eveline:
Joyce 1965/1915, p. 39).
„Tatăl sau devenise cam bătrîn […], observă ea; îi va fi dor de el.”
Aici, [[she „ea”]]M,w1,t2,g = Eveline, protagonista scenei narative, iar p = [tatăl
Evelinei devine bătrîn], căreia i se atribuie o valoare de adevăr relativ la un model
M, o lume a povestirii, w1, un timp t2<t1, şi o funcţie g. Fenomenul se validează
prin testul presupoziţional, care ne spune că (12) îl presupune pe p, deoarece acesta
se menţine în condiţiile negării: „ea nu observă p” îl implică pe p. Primei propo-
ziţii, care conţine verbul parantetic factiv, i se atribuie o valoare semantică prin for-
mula [[21]] M,w1,t2,g, care ne spune că ea este adevărată dacă şi numai dacă
Eveline, pV (a observa) (w1, t2) sau, cu alte cuvinte, dacă şi numai dacă
evenimentul descris contează ca un fapt în lumea centrală a acestei ficţiuni.
Perspectiva duală în DIL

Statutul perspectivei duale, al bivocalităţii/polivocalităţii, este controversat în
cadrul lingvisticii contemporane, unii cercetători considerînd că DIL constă din
„unspeakable sentences” (Banfield 1982, Kuroda 1976, Flundernik 1999); aseme-
nea enunţuri sînt expresive, dar necomunicative. Demonstraţia cercetătorilor, baza-
tă pe redarea conştiinţei spontane, nonreflexive, a personajului, este bine condusă şi
greu de combătut. În concepţia lor, DIL ar fi un mod particular, sui generis, de ma-
nifestare a limbajului, unul necomunicativ, în timp ce funcţia comunicativă este o
funcţie derivată, care se subsumează funcţiei constitutive/poetice – funcţie domi-
nantă (vezi Kuroda 1976).
Dat fiind acest statut controversat al perspectivei/vocii duale în cadrul studiilor
contemporane consacrate DIL, ne propunem să dăm seama de prezenţa ei printr-un
demers formalist, considerînd că acesta, prin concreteţea demonstraţiei, poate adu-
ce clarificări. Edit Doron (1991) este cea care oferă, în cadrul semanticii situaţio-
nale, prima reprezentare formală care semnalează dovezi ale perspectivei/vocii du-
ale în DIL. Disociind punctul de vedere ca element constitutiv al conţinutului de
atitudine, ea argumentează că unele expresii deictice sau indexice se ancorează la
situaţia de discurs (spre exemplu, pronumele la persoana întîi şi a doua – vezi [22],
care ne aparţine), unele sînt dependente de punctul de vedere sau perspectivă (spre
exemplu, demonstrativele, deictica temporală – vezi [23]), iar altele se pot ancora
atît la situaţia discursului, cît şi la perspectiva înfăţişată (spre exemplu, pronumele
la persoana a treia, timpurile verbale – vezi [24]).
22. I hate it.
„[Eu] detest asta.” [„eu” este o funcţie dinspre contexte înspre intensiuni; valoarea
lui este dată de situaţia de discurs: locutorul, producătorul discursului].
23. She felt she must go out of this school, this torture place (The Rainbow:
Lawrence 1934/1915, p. 377).
„[Ea] simţea că trebuie să părăsească această şcoală, acest loc de tortură”. [Valoarea
lui „această şcoală” este sensibilă la perspectiva personajului (Ursula), dar insen-
sibilă la situaţia de discurs (locutor, locaţia discursului); expresia trimite la o en-
titate contemplată de subiectul actului mental (Ursula) – şcoala despre care este
vorba; valoarea ei este o funcţie dinspre punctul de vedere înspre intensiuni.]
24. As she returned home, she dreamed again …her old, gorgeous dreams. One of
her applications was to Gillingham, in Kent… (The Rainbow: Lawrence
1934/1915, p. 350).
„Pe cînd se întorcea acasă, [ea] trăi din nou minunatele ei vise de demult. Una din
cererile ei era pentru Gillingham, în Kent…” [Valoarea lui „her” („ea”, „ei” –
Ursula) este distinctă de locutor (naratorul) în prima propoziţie, acest pronume
ancorîndu-se la situaţia de discurs; la fel se întîmplă şi în cazul timpului verbal –
past tense „trecut” –, care se ancorează la prezentul relatării. În schimb, în pro-
poziţia a doua în DIL, valoarea pronumelui „her” este o funcţie a perspectivei
înfăţişate, fiind identică cu subiectul actului mental (Ursula), cum este cazul şi cu
timpul verbal – past tense „trecut” –, care nu se ancorează la prezentul relatării,
ci la punctul de vedere, avînd o valoare de prezent (starea înfăţişată este simul-
tană cu actul mental al personajului).]
Pornind de la această ultimă categorie de expresii deictice (acelea care se anco-
rează atît la situaţia de discurs, cît şi la perspectivă), E. Doron (1991, p. 57–58)
constată că pronumele la persoana a treia care funcţionează ca subiecte ale stărilor
de conştiinţă reprezentate de DIL (vezi [24], supra) conţin o informaţie suplimenta-
ră referitoare la gen (her – feminin, în exemplul nostru) şi argumentează că o ase-
menea informaţie nu poate fi pusă pe seama protagonistului/protagonistei unei sce-
ne înfăţişate în DIL, deoarece ea este evidentă pentru protagonist şi, în consecinţă,
este trivială; referirea la sine s-ar face, într-un asemenea caz, printr-un pronume la
persoana întîi, „eu” (în exemplul [7], supra, ar fi vorba de my applications „cererile
mele”, nu de her applications „cererile ei”). Cercetătoarea consideră acest fapt
drept dovadă a caracterului „dual” al DIL, deoarece, susţine ea, în timp ce vocea
personajului „emană” din „punctul de vedere”, vocea naratorului, pe seama căreia
trebuie pus tipul de informaţie în discuţie, „emană din situaţia de discurs” (trad. n.
– Ş.O.), opusă perspectivei. Această ipoteză nu este însă lipsită de probleme: DIL
prezintă cel mai frecvent un pronume la persoana a treia, cu care se asociază per-
spectiva, iar limbi precum engleza şi româna nu pot evita marcarea genului la
această persoană; aşadar, forme precum she „ea”, he „el”, her „(ai) ei” etc. sînt sin-
gurele posibilităţi oferite, în asemenea cazuri, de sistemul limbii. În consecinţă, in-
formaţia suplimentară referitoare la gen, prezentă în pronumele la persoana a treia,
s-ar putea să nu reprezinte o dovadă incontestabilă a dualităţii.
Considerăm, de aceea, că se impune găsirea unor dovezi suplimentare a feno-
menului în discuţie şi ne propunem identificarea acestora prin practicarea unui tip
de demers formal în anumite privinţe diferit, şi anume acela al semanticii formale,
referenţiale, sau a lumilor posibile. Ipoteza noastră este că un asemenea demers va
490 Ştefan Oltean
permite punctarea unor aspecte referenţiale din perspectiva situaţiilor propriu-zise

sau a stărilor de lucruri din lumile povestirii descrise de DIL (de tip literar), care
vor documenta şi mai clar problema vocii duale articulate de DIL (aceea a persona-
jului şi aceea a naratorului).
Pe baza consideraţiilor de mai sus, propunem, în cele ce urmează, o reprezenta-
re formală a perspectivei duale exprimate de DIL (aceea a personajului şi aceea a
naratorului), pornind de la un exemplu selectat din Women in Love (Femei
îndrăgostite) (Lawrence 1977/1921, p. 216).
25. [a] Tomorrow was Monday. [b] Monday, the beginning of another school-week!
[a] „Mîine urma să fie luni. [b] Luni, începutul unei alte săptămîni de
şcoală!”.
În acest exemplu, perspectiva duală în DIL poate fi probată prin specificarea va-
lorilor a trei expresii din propoziţia [a]: tomorrow „mîine”; was „urma să fie”/„va
fi”, literal, „era”, un verb la timpul trecut; şi Monday „luni”. Pentru o interpretare
adecvată, această propoziţie reclamă postularea unei expresii parantetice care con-
ţine un predicat controlor, spre exemplu, Ursula thought „gîndi Ursula”, unde
Ursula este personajul protagonist. Expresia în discuţie trimite la o lume a poves-
tirii, w1, în care se actualizează ceea ce spune naratorul, şi un timp t2, al reflecţiei
protagonistei. Lui tomorrow „mîine” i se atribuie o valoare în funcţie de un model
M, o funcţie g, o lume w2, compatibilă cu ceea ce gîndeşte protagonista, şi un timp
t2, al reflecţiei protagonistei (trecut, în comparaţie cu timpul relatării); deci, avem
formula
26. [[tomorrow „mîine”]]M,g,w2,t2.
Celei de a doua expresii, was „era/urma să fie”, i se atribuie o valoare prin for-
mula
27. [[was „era”]] M,g,t,w1,t1 [unde w1 este lumea centrală a ficţiunii, iar t1 este timpul
relatării (prezent), care ancorează timpul trecut acestui verb]
A treia expresie, Monday, primeşte o valoare prin formula
28. [[Monday „luni”]]M,g,w2,t2
Formula explicitează faptul că valoarea lui Monday este ziua care urmează in-
tervalului ce îl conţine pe t2, timpul reflecţiei protagonistei, şi care este o zi numită
„luni”.
Dovada bivocalităţii este dată de faptul că verbul was, la timpul trecut în limba
engleză, este dependent de timpul relatării, t1, şi este, deci, despre o lume în care se
actualizează ceea ce relatează naratorul, în timp ce valorile cuvintelor tomorrow şi
Monday sînt dependente de un timp t2, al reflecţiei protagonistei (t2 < t1), şi con-
stau într-un interval sau o zi, care poartă numele „luni”, dintr-o lume w2, com-
patibilă cu reflecţia. În consecinţă, DIL din [a] este despre două lumi: o lume com-
patibilă cu ceea ce gîndeşte protagonista şi o lume a povestirii, despre care rela-
tează naratorul (vezi Figura 2, care ilustrează raportul de intersecţie dintre cele
două lumi).
W1
DIL
W2
Figura 2
Concluzii
Semantica formală şi semantica lumilor posibile îşi dovedesc fecunditatea în re-
perarea valenţelor referenţiale ale procedeului, care depind, între altele, de natura
paranteticelor sau a predicatelor controloare. Astfel, în cazul expresiilor parantetice
nonfactive, DIL descrie un episod dintr-o lume, w2 sau w3, accesibilă dintr-o lume
(centrală) a povestirii, în timp ce structura discursivă mai largă, care cuprinde şi
propoziţia parantetică, articulează atitudinea protagonistului faţă de propoziţia lo-
gică exprimată de DIL sau de setul de propoziţiuni posibile, în cazul întrebărilor.
Dacă predicatul controlor este factiv, atunci DIL descrie o stare de lucruri dintr-o
lume, w1, compatibilă cu povestirea, pentru care creditabil este naratorul. Discursul
indirect liber implică, în acest caz, reprezentarea mentală, de către protagonist, a
stării respective de lucruri, în timp ce structura discursivă globală, ce include ver-
bul parantetic, exprimă modul în care protagonistul se raportează la acea stare, si-
tuată într-o lume a povestirii. Analiza permite, de asemenea, identificarea expresi-
ilor cu rol în articularea perspectivei duale, unele dintre acestea descriind stări de
lucruri situate în lumi în care sînt actualizate reflecţiile personajului, altele trimiţînd
la lumea centrală, despre care relatează naratorul. Alături de perspectiva personaju-
lui transpare, aşadar, şi perspectiva naratorului, DIL dovedindu-se a fi un mod al
dualităţii, a cărui denotaţie se regăseşte în intersecţia celor două lumi.

Bach 1989 = Emmon Bach. Informal Lectures on Formal Semantics, State University of New York
Press, New York, 1989.
Bahtin 1973 = Mihail Bahtin [V. N. Voloshinov], Marxism and the Philosophy of Language, Seminar
Press, New York–London, 1973.
Banfield 1982 = Ann Banfield, Unspeakable Sentences, Routledge–Kegan Paul, London, 1982.
492 Ştefan Oltean
Chierchia–McConnell-Ginet 2000 = Gennaro Chierchia, Sally McConnell-Ginet, Meaning and Gram-

mar: An Introduction to Semantics, MIT Press, Cambridge, Massachusetts, 2000.
Cohn 1978 = Dorrit Cohn, Transparent Minds, Princeton University Press, Princeton, New Jersey,
1978.
Currie 1990 = Gregory Currie, The Nature of Fiction, Cambridge University Press, Cambridge, 1990.
Doron 1991 = Edit Doron, Point of View as a Factor of Content, în Proceedings from Semantics and
Linguistic Theory, vol. I, Cornell University Press, Ithaca, 1991, p. 51–64 (Cornell Working
Papers in Linguistics 10).
Ehrlich 1990 = Susan Ehrlich, Point of View: A Linguistic Analysis of Literary Style, Routledge,
London–New York, 1990.
Flundernik 1993 = Monika Flundernik, The Fictions of Language and the Languages of Fiction. The
Linguistic Representation of Speech and Consciousness, Routledge, London–New York, 1993.
Hamblin 1973 = C. L. Hamblin, Questions in Montague English, în „Foundations of Language”, X,
1973, p. 41–53.
Joyce 1965/1915 = James Joyce, Eveline, în James Joyce, Dubliners, Viking Press, New York, 1965.
Karttunen 1977 = Lauri Karttunen, Syntax and Semantics of Questions, în „Linguistics and
Philosophy”, I, 1977, nr. 1, p. 3–44.
Karttunen 1991/1974 = Lauri Karttunen, Presupposition and Linguistic Context, în Steven Davis
(ed.), Pragmatics. A Reader, Oxford University Press, New York–Oxford, 1991, p. 406–415.
Kiparsky–Kiparsky 1971/1970 = Paul Kiparsky, Carol Kiparsky, Fact, în Danny D. Steinberg, Leon
A. Jakobovits (eds), Semantics. An Interdisciplinary Reader in Philosophy, Linguistics and
Psychology, Cambridge University Press, Cambridge, 1971, p. 345–369.
Kuno 1986 = Susumu Kuno, Blended Quasi-Direct Discourse in Japanese. Paper presented at the
Second SDF Workshop in Japanese Syntax, Stanford University, 1986.
Kuroda 1976 = S.-Y. Kuroda, Reflections on the foundations of narrative theory, în Teun a van Dijk
(ed.), Pragmatics and Poetics, North Holland, Amsterdam, 1976, p. 107–140.
Lawrence 1934/1915 = D. H. Lawrence, The Rainbow, The Albatros, Hamburg–Paris–Bologna, 1934.
Lawrence 1977/1921 = D. H. Lawrence, Women in Love, Penguin Books, Harmondsworth,
Middlesex, England, 1977.
Lewis 1979/1973 = David Lewis, Possible worlds, în Michael J. Loux (ed.), 1979/1973, p. 182–189.
Loux (ed.) 1979 = Michael J. Loux (ed.), The Possible and the Actual: readings in the metaphysics of
modality. Cornell University Press, Ithaca–London, 1979.
McHale 1978 = Brian McHale, Free Indirect Discourse: A Survey of Recent Accounts, în „Poetics
and Theory of Literature”, III, nr. 2, p. 249–287.
Oltean 1993 = Ştefan Oltean, A Survey of the Pragmatic and Referential Functions of Free Indirect
Discourse, în „Poetics Today”, XIV, 1993, nr. 4, p. 691–714.
Oltean 1995 = Ştefan Oltean, Free Indirect Discourse: some referential aspects, în „Journal of
Literary Semantics”, XXIV, 1995, nr. 1, p. 21–24.
Oltean 1998–1999 = Ştefan Oltean, Despre semantica propoziţiilor declarative incapsulate, a
întrebărilor şi a exclamaţiilor, în „Dacoromania”, serie nouă, III–IV, 1998–1999, p. 231–242.
Oltean 1999 = Ştefan Oltean, Despre bivocalitatea discursului indirect liber, în SCL, L, 1999, nr. 2,
p. 285–292.
Oltean 2003 = Ştefan Oltean, On the bivocal nature of free indirect discourse, în „Journal of Literary
Semantics”, XXXII, 2003, nr. 2, p. 167–176.
Portner 2005 = H. Paul Portner, What is Meaning?Fundamentals of Formal Semantics, Blackwell,
Oxford, 2005.
Ramazani 1988 = Vaheed Ramazani, The Free Indirect Mode: Flaubert and the Poetics of Irony,
University Press of Virginia, Charlottesville, 1988.
Rescher 1979/1973 = Nicholas Rescher, The Ontology of the Possible, în Michael J. Loux (ed.), 1979,
p. 166–181.
Ryan 1991 = Marie-Laure Ryan, Possible Worlds, Artificial Intelligence, and Narrative Theory,
Indiana University Press, Bloomington–Indianapolis, 1991.
SCL = „Studii şi cercetări de lingvistică”, Bucureşti, I, 1950 şi urm.

Strauch 1974 = Gérard Strauch, De quelques interpretations récentes du style indirect libre, în
„Recherches anglaises et américaines”, VII, 1974, p. 40–73.
Tarski 1956 = Alfred Tarski, Logic, Semantics, Mathematics, Clarendon Press, Oxford, 1956.
Woolf 1932/1927 = Virginia Woolf, To the Lighthouse, The Albatros, Hamburg–Paris–Milan, 1932.
Woolf 1964/1925 = VirginiaWoolf, Mrs Dalloway, Penguin Books, Harmondsworth, Middlesex,
England, 1964.
FREE INDIRECT DISCOURSE AND POSSIBLE WORLDS

(Abstract)
The article proposes an account within a framework of possible world semantics and formal
semantics of the denotation of free indirect sentences selected from narrative fiction. The issue of
what constitutes free indirect discourse is discussed, and a possible world semantic framework is
provided for the formal representations of the selected examples. The analysis indicates that the
denotation of free indirect discourse depends on the nature of parentheticals or control predicates with
which it is associated. Thus, in the case of non-factive parentheticals, FID describes an episode in a
world, w2 or w3 accessible from a (central) world of the story, while the larger discourse structure,
which contains the parenthetical, expresses the protagonist’s attitude to the proposition expressed by
FID or to set of possible propositions, in the case of questions. If the control predicate is factive, FID
describes a state of things in a world, w1, compatible with the story, for which the narrator is
responsible. The analysis also captures the expressions that sustain the dual perspective articulated by
FID sentences, some of these expressions describing states of things in worlds in which the
character’s reflections are actualized, while others are about the central world of the story, in which
what the narrator tells is actualized. FID emerges thus as a dual mode.
Cuvinte-cheie: discurs indirect liber, denotație a discursului indirect liber, lume posibilă,
bivocalitate, perspectivă duală.
Keywords: free indirect discourse, denotation of free indirect discourse, possible world,
bivocality, dual perspective
stoltean@gmail.com
MARIUS I. OROS
DESPRE CARACTERUL MOTIVAT

AL TOPONIMELOR
În cercetarea toponimiei, oricât de variate ar fi scopul şi metodele, este analizat,

explicit sau implicit, raportul dintre toponim ca nume şi obiectul geografic numit.
Această relaţie este determinată de însăşi esenţa, intimitatea procesului de denomi-
nare. Studiul etimologic al toponimelor urmăreşte, aproape în exclusivitate, acest
raport.
Complexitatea şi deosebita varietate a toponimelor unui areal geografic oferă o
multitudine de relaţii dintre nume şi locul numit. Dacă în cazul unor toponime
vechi, formate de la apelative dintr-o limbă de mult dispărută, această relaţie este
mai greu sau imposibil de studiat (stabilit), numele devenind simple etichete ce di-
ferenţiază obiectul geografic numit, în cazul altora, mai noi, această legătură este
uşor de stabilit. Poate fi, de multe ori, urmărită intimitatea procesului de denomina-
re (botezare).
Doar o parte determinată de cuvinte din lexicul comun constituie potenţiale nu-
me. Pot deveni toponime cuvintele care caracterizează într-un fel sau altul obiectul
geografic numit.
Motivaţia, în procesul de denominare, poate să fie foarte diferită. Majoritatea
numelor nu sunt simple etichete de identificare şi diferenţiere, ci şi modalităţi
foarte concentrate de caracterizare a obiectului geografic numit. Astfel, de exem-
plu, în cazul numelor de ape de la noi, apelative care au stat la baza acestor nume
caracterizează, definesc cursurile respective de ape.
Numeroase sunt hidronimele formate de la apelative ce indică culoarea:
Bela Reca, afluent al Cernei din Banat, < sb. bela „albă” + reka „râu”; Cerna <
sl. černa „neagră”; Cerniţa, derivat cu sufixul -ic- de la černa; Crasna < sl. krasna
„frumoasă”; cf. rus. Красная Армия „Armata Roşie”, Красная Шапочка „Scufiţa
Roşie”; Crişul Alb, Crişul Negru, Galbenu, Lacul Negru, Neagra, Negru, Râul Alb,
Roşia, Roşu, Valea Albă, Valea Neagră, Valea Roşie, Zlata (probabil din radicalul
slav zlato, „aur”, zlatni „auriu”), Zlatina, Zlaşti. Analizând hidronimul Zlaşti, Emil
Petrovici arată că
„[...] este numele unor cursuri de apă, afluenţi ai Cernei (din jud. Hunedoara) şi ai
Jiului, şi de localităţi din judeţele Hunedoara şi Gorj. [...] Localitatea Zlaşti din jud.
Hunedoara este atestată la anul 1362 sub forma maghiară Zlasd, devenită mai târziu
Zalasd. La baza hidronimelor acestora stă adjectival posesiv *zlaštĭ, format din numele
de persoană Zlat(e), Zlati cu sufixul -j-”1,
1
Emil Petrovici, Studii de dialectologie şi toponimie. Volum îngrijit de I. Pătruţ, B. Kelemen,
I. Mării, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1970, p. 181.
Despre caracterul motivat al toponimelor 495
adăugând că numele de persoană Zlate a fost obişnuit prin regiunile amintite.

Credem că hidronimele Zlata şi Zlatina pot fi mai uşor derivate de la apelative
decât de la un nume de persoană. În aceeaşi categorie, ca motivaţie, se includ
hidronimele Galbena, afluent al Jiului, şi Galben, afluent al Gilortului.
Numeroase hidronime de pe teritoriul României constituie nume perechi. Majo-
ritatea lor sunt în acelaşi areal geografic, la distanţe mici unul de altul. În Transil-
vania, de exemplu, doi afluenţi ai râului Crasna din bazinul Someşului au numele
Cerna, de origine slavă, şi Valea Neagră; aceeaşi situaţie o întâlnim la trei afluenţi
ai Arieşului, Neagra, Cerna şi Cerniţa; doi afluenţi ai Oltului: Valea Neagră şi
Cormoş. Cormoş are la bază un adjectiv maghiar derivat cu sufixul -s- din apela-
tivul kor(o)m „funingine”. Aceste perechi, diferite ca origine, se datorează realităţii
materiale identice pe care au avut-o în vedere cei care le-au botezat. În cadrul hi-
dronimelor Cerna şi Neagra, aparenta culoare neagră a apei este dată, în general,
de albia de granit. Apelativul roşu (mai puţin probabil numele de persoană Roşu)
apare în hidronimele Roşia, afluent al Dornei cu o lungime de 17 km, Roşia,
afluent al Bahluiului – 12 km, şi Roşu, afluent al Uzului – 20 km, iar krasna în
Crasna, afluent al Siretului – 61 km, Crasna, afluent al Buzăului, şi Crasna,
afluent al Someşului, 121 km lungime.
O altă pereche, mult mai interesantă, e constituită din hidronimele opoziţii:
Crişul Alb şi Crişul Negru, Valea Albă şi Valea Neagră, doi afluenţi ai Barcăului,
Cerna şi Bela Reca din Banat, Cernişoara şi Valea Albă, afluenţi ai Argeşului. Tot
în bazinul Argeşului întâlnim pâraiele Alb şi Neagra; în judeţul Neamţ, în bazinul
Ialomiţei, două pâraie poartă numele de Valea Albă şi Valea Neagră. În cazul nu-
melor de tipul Alb sau Neagra, fie că la origine sunt nume de persoane, fie că iniţial
au fost nume compuse: Râul Alb, Valea Neagră. În numeroase cazuri, se pot ex-
plica ambele nume din opoziţia binară ori realitatea materială, iar în altele, pornind
de la faptul că apa este incoloră, e uşor, prin opoziţie, să i se atribuie determinantul
alb(ă). În cazuri ca Crişul Alb şi Crişul Negru, numele primului e dat de realitatea
materială ce a stat la baza determinantului alb, şi anume fundul calcaros al albiei
superioare a râului.
Un hidronim deosebit de interesant îl reprezintă Lacul Roşu. Numele se dato-
rează fundului şi malurilor roşcate date de minereul de fier din sol. Aparenta cu-
loare roşie a apei lacului a născut legenda potrivit căreia aici s-ar fi înecat o fecioa-
ră, iar sângele ei a înroşit apa lacului. Numele maghiar al lacului este Gyilkos Tó
„lacul ucigaş”. Este de reţinut faptul că, în timp ce numele românesc este anterior
legendei, numele maghiar este dat de legenda însăşi.
Proprietăţile apei au stat la baza următoarelor hidronime: Pârâul Cald, Pârâul
Rece, Recea, Someşu Cald, Someşu Rece, Sărata, Slatina (< rom. slatina „izvor de
apă (minerală) sărată. Teren mlăştinos şi sărat”), Solona şi Soloneţ (adaptare fone-
tică a numelui ucrainean Солонъцъ < ucr. солоний „sărat” + suf. -ець), Slănic2
2
„La baza acestor toponime [= Solona, Soloneţ şi Slănic] stă substantivul slav comun *solĭ „sare”
sau mai précis adjectivul *solnŭ „sărat” care poate fi substantivat fie cu sufixul -ikŭ (*solnikŭ), fie cu
sufixul -ĭcĭ” (*solnĭcĭ), având sensul de „săratul” (râul sau pârâul sărat)” (E. Petrovici, op. cit. p. 165).
496 Marius I. Oros
(mai multe nume de localităţi şi hidronime), Studena (pârâu în Banat, afluent al

râului Bela Reka), Studineţ (afluent de stânga al râului Tutova din bazinul
Siretului; la baza ultimelor două hidronime stă apelativul slav studenŭ „rece”; cf. şi
ucr. studenec, v.bg. studenĭcĭ, bg. studenec, sb. studenac), Topla (afluent al râului
Bega < sl. topli(a) „cald(ă)”), Topliţa (numele mai multor râuri, < rom. topliţă
„izvor, pârâiaş cu apă caldă; ochi de apă stătătoare, băltoacă”), Puturoasa (afluent
al Jiului), Puturosu (afluenţi ai Mureşului şi Argeşului; s-au format de la un adjec-
tiv ce indică mirosul neplăcut al acestor ape sulfuroase etc.), Valea Caldă, Valea
Rece. Numeroase râuri, mai ales în zona de câmpie, au la bază adjectival tulbure;
cf. Tulbure, afluent al Milcovului.
Opoziţiile sunt prezente şi în cazul acestor hidronime: Someşu Cald – Someşu
Rece, Valea Caldă – Valea Rece, Topla – Studena, Studinec.
Viteza curentului a dat nume la numeroase nume de râuri. Pe întreg teritoriul
României, cu precădere în zona de munte şi de deal, întâlnim hidronime ca:
Bârzava < sl. Byrzŭ „repede, iute”, Bistra, Bistriţa < sl. *Bistrica < adj. bystrŭ
“repede, limpede”, Bistricioara, derivat românesc cu sufix de origine latină de la
Bistra, Repedea, Repejoara, Sebeş < magh. szebeş „iute, repede”.
Caracteristicile albiei sunt cuprinse în numele următoarelor râuri: Crişul,
Pietros, Pietriş Coves < magh. kőves „pietros”, Nisipoasa, Peşteana („de la v.sl.
pěsŭkŭ e derivat adjectivul v.sl. pěsŭčanŭ (ě îl palatalizează pe k şi-l schimbă în č,
devenind el însuşi a) «cu nisip, nisipos», forma feminină pěsŭčana, devenită –
după amuţirea ierului (ŭ) neintens – pěsčana, apoi pěšt'ana (sč > šč > št), de unde
numele mai multor văi de pe teritoriul ţării noastre Peşteana, adică «(valea)
nisipoasă, nisipoasa»”; ibidem, p. 160), Peşteniţa.
Din numeroasele aspecte reprezentate de apelativele care au stat la baza hidro-
nimelor de la noi, ne-am oprit doar la unele, întrucât ele ni se par cele mai intere-
sante, ca motivaţie, etimologie şi structură, şi, totodată, sunt cele mai numeroase şi
reprezentative.
SUR LA MOTIVATION DES TOPONYMES

(Résumé)
Les toponymes ne sont pas des créations situées sous le signe du hasard. Ils reflètent une très
complexe relation entre le sujet qui dénomme et l’objet nommé. Dans un grand nombre de cas, ce lien
est transparent, respectant la relation établie entre les deux facteurs.
Cuvinte-cheie: toponim, hidronim, apelativ, opoziţie, etimologie.

Keywords: toponyme, hidronyme, nom commun, opposition, etymologie.
GABRIELA PANĂ DINDELEGAN
GRAMATICA FORMELOR OMONIME „A”
Obiectiv: Ne propunem să analizăm gramatica unei forme încărcate de ambigui-

tate şi de dificultăţi de interpretare; este vorba de omonimiile formei „A”. Pe lângă
dezambiguizarea formei şi stabilirea gramaticii fiecărei unităţi, în articol se exami-
nează, comparativ, şi situaţia din româna veche, comparaţie care explică diversele
procese de gramaticalizare şi asigură înţelegerea situaţiilor actuale de omonimie. În
analiză, sunt folosite simbolurile şi principiile de descriere şi de vizualizare a ierar-
hiilor sintactice din GBLR. Pentru a diferenţia cele două descrieri (pentru româna
actuală vs cea veche), se va folosi, în cazul celei din urmă, un sistem diferit de pune-
re în pagină.
Alegerea acestui subiect a avut în vedere interesul constant al profesorului aici
omagiat pentru cazurile gramaticale de omonimie, în numeroasele şi interesantele
sale cercetări de gramatică aplicată (vezi, printre multe altele, Neamţu 1999, 2007).
1. Una dintre manifestările cele mai gramaticalizate este cea în care forma a
apare ca prepoziţie funcţională (lipsită total de autonomie lexicală, dar încărcân-
du-se cu rol gramatical), fiind utilizată pentru marcarea raporturilor cazuale oblice,
de genitiv–dativ (ceea ce vom nota ca A1).
În limba actuală, a exprimă curent relaţia de genitiv (1a, b), exceptând situaţia din
(2), unde apare pentru relaţia de dativ; construcţia cu dativul este limitată la contextul
unor guvernori din seria prepoziţiilor care impun dativul (graţie, datorită,
mulţumită). Selecţia mărcii analitice pentru exprimarea raporturilor cazuale de ge-
nitiv-dativ a este circumscrisă sintactico-morfologic: (i) la grupurile nominale al
căror prim component este invariabil sub aspectul cazului (1a); (ii) la grupurile no-
minale al căror prin component, un cantitativ indefinit, poate exprima genitiv-dativul
fie analitic-prepoziţional, fie flexionar (1b); aceleaşi restricţii apar şi pentru dativ (2):
(1) a. casa a cinci fete, refuzul a ditamai inspectorul, participarea a tot felul de oa-
meni / a fel de fel de oameni / a foarte mulţi oameni / a nespus de mulţi, urmă-
rile a tot ce s-a spus / a ceva / a ceea ce urmează
b. marcare analitic-prepoziţională: plecarea a mulţi copii / a câţiva copii / a nume-
roși copii vs marcare flexionară: plecarea multor copii / câtorva copii / nume-
roşilor copii
(2) datorită a cinci profesori / a mulţi profesori / a tot felul de soluţii / a (ceea) ce s-a
întâmplat
Reprezentările sintactice ale utilizărilor A1 sunt:
[GN casa [GPrep a [cinci]Cuant [GN fete frumoase]]Pos]
[GN casa [GPrep a [ditamai]Modif [GDet directorul]]Pos]
[GN casa [GPrep a [GN [[nespus de]Modif mulţi] prieteni]]Pos]
498 Gabriela Pană Dindelegan
[GPrep datorită [GPrep a [cinci]Cuant [GN fete frumoase]]Compl al prep]

]
În limba veche, a, ca marcă analitică pentru cazurile oblice, avea circulaţie mult
mai largă decât în româna actuală, folosindu-se frecvent atât pentru relaţia de genitiv
(3a–c), cât și pentru relaţia de dativ (4a–f). În raport cu româna actuală, marcarea
dativului prin a apărea în relaţie cu toţi guvernorii dativului (verbe şi adjective
construite cu dativul), dar nu şi în raport cu prepoziţiile cu regim de dativ, creaţii
mai recente în română:
(3) a. dăm ştire domnilor-voastre de rândul a neşte izvoare ce sâmtu la munte (DÎ 1595, CIII)
b. Şi am datu noi [...] cu ştirea a mulţi boiari (DÎ 1600, XXXIX)
c. Şi începu a grăi înaintea a totu nărodului (CC2 1581, p. 348)
(4) a. şi o deade el a lucrători (CT 1560–1561, f. 46r)
b. a doosprădzeace semenţe ale noastre pururea noaptea şi dzua slujind (CV 1563–1583,
f. 37v)
c. nu se cade a doi fraţi să se împreune cu doao veare primari (Prav. 1581, f. 263v)
d. soro-noastră să o dăm a oamini netăiaţi împregiur (PO 1582, p. 117)
e. a striin va da dentr-aceasta (PO 1582, p. 283)
f. nice va agiuta părinte a fecior, nice fecior a părinte (LDIII 1640–1660, f. 60v)
Echivalenţa cu genitivul se manifestă prin apariţia în coordonare, în raport cu
acelaşi regent, a construcţiei sintetice şi a celei analitice (5a, b).
(5) a. Şi am dat şi cărţile [...] denaintea părintelui episcupului Teofil şi a mulţi boiari (DÎ
1594, X)
b. cu ştire a tot megiaşilor şi a tuturor fraţilor (DÎ 1592, VIIIb)
Echivalenţa cu dativul se manifestă fie prin coordonarea cu o formă flexionară de
dativ (6f), fie prin reluarea clitică printr-o formă specifică de dativ (6a, b, d), fie prin
construcţii mixte, cu un cuantificator invariabil precedat de a, dar urmat de o formă
de dativ (6c, e):
(6) a. A doisprăzeace apostoli numele lă sântu aceastea (CT 1560–1561, f. 18v)
b. că a mulţi nu le se arată dulci un chipu de bucate (CC2 1581, p. 263)
c. Grăiţi a toată adunăriei feciorilor lu Izdrail (PO 1582, cap. 12)
d. Și a mulți lă e întrebarea ce vor (FD 1592–1604, f. 467v)
e. sântem slugi credincioase a toată creştinătăţei (DÎ 1600, XLIV)
f. cu mare credinţă va sluji împăratului şi ţărâi ungureşti şi a toată creştinătatea (DÎ 1600,
XXXIII)
2. O manifestare gramaticalizată a lui a (ceea ce vom nota prin A2) este şi cea
de morfem gramatical liber (aparţinând clasei auxiliarelor) din structura perfec-
tului compus de pers. a 3-a sg. (7a–c). Împreună cu sufixul participiului (a …at / ut
/ s / t / it / ât), marchează forma temporală de perfect compus, iar, prin propriile va-
riaţii (am / ai / a / am / aţi / au), marchează persoana și numărul (GBLR, p. 8–9,
249). Pe lângă semnele de gramaticalizare curent menţionate (pierderea sensului le-
xical posesiv, îndepărtarea de flexiunea completă a verbului de posesie corespunză-
tor, restricţiile drastice de distribuţie, precum şi dislocarea şi/sau inversiunea mult
limitate), alte trăsături indică pierderea totală a autonomiei în raport cu verbul lexi-
cal următor (cu participiul); avem în vedere poziţia cliticelor pronominale şi a ne-
Gramatica formelor omonime „a” 499
gatorului verbal: (i) cliticele precedă auxiliarul (7b); (ii) negatorul precedă şi el
auxiliarul (7c), ambele construcţii indicând gruparea auxiliarului cu participiul
([(Neg)-Cl-[Aux-V]]).
(7) a. a cântat, a vrut, a mers, a rupt, a citit, a hotărât
b. l-a citit, le-a citit
c. nu a citit, nu le-a citit
Reprezentarea morfosintactică a manifestării A2 este:

[GV [neIO-[V a citit] [GN două romane]DO]
În româna veche, a din componenţa perfectului compus avea drept corespondent
forma au, dată fiind omonimia 3SG = 3PL, specifică epocii vechi. Dar dincolo de
distincţia de formă, interpretarea sintactică era aceeaşi, gramaticalizarea fiind încă
de atunci foarte avansată; vezi poziţia cliticului şi a negatorului care precedă
auxiliarul (8a). Singurul semn de mai mare autonomie îl prezintă frecvenţa crescută
a postpunerii (8b, c) şi a fenomenului de scrambling, adică dislocarea, în postpunere,
prin inserarea argumentelor sau/şi a adjuncţilor verbului (8d–f):
(8) a. nu l-au pus el acel bir (DÎ 1600, XXXVIII)
b. mai scăzut-au au mai adaos-au (DÎ 1599, XIX)
c. milostivitu-s-au de m-au miluit (DÎ 1600, CXIII)
d. Iară să i-au domnu-său dat lui muiare (PO 1582, p. 246)
e. Ce ia aminte cum cănd au ei viiat (PO 1582, p. 8)
f. cându-i părea lui Roman că ș-au toate întărit și tocmit, atunce căzu și pierdu (MC 1620,
f. 122r)
În limba veche, forma au intră într-un sistem de omonimii inexistent astăzi:
omonimia cu marcatorul interogativ (9a) şi cu o conjuncţie de coordonare dis-
junctivă ((8b); (9b, c)); de notat, în (8b), coocurenţa, în vecinătate, a două dintre
omonime:
(9) a. Au ai mâncat den lemnul de pre care porâncii eu ţie să nu mănânci? (PO 1582, p. 19)
b. lasă să te pipăiesc cum să eşti tu fiiul mieu au ba (PO.1582: p. 90)
c. cum veri zice, sta-vor au mearge-vor (DÎ 1600, XXXII)
3. A3 apare ca morfem gramatical liber (aparţinând clasei auxiliarelor) din

structura unei forme regionale (moldovenești) de viitor, pers. a 3-a sg. (10a, b),
formă care, în ansamblu, este omonimă cu infinitivul (vezi infra, A4). Corespunde
variantei fonetice o din componenţa viitorului popular o veni (GBLR, p. 256–257).
(10) a. A veni ea și vremea aceea!
b. Le-a veni de hac şi lor!
Reprezentarea sintactică a ipostazei A3 este identică cu cea din A2:
[GV [leIO-[V a veni de hac]]
4. A4 funcţionează ca marcă gramaticală analitică din structura formei non-fi-
nite a infinitivului (a cânta, a vrea, a merge, a rupe, a citi, a hotărî; GBLR,
p. 290). În stadiul actual de gramaticalizare, infinitivul are o manifestare morfolo-

gică dublă (analitică, prin a, şi sintetică, prin sufixul de infinitiv).
La origine, a funcţiona ca prepoziţie lexicală, cu sens final; în urma unui proces
de gramaticalizare, a evoluat spre statutul de marcă analitică a infinitivului. În sta-
diul actual de limbă, procesul de gramaticalizare este foarte avansat, după cum pro-
bează trăsăturile (i)–(ii):
(i) apariţia lui a (exceptând construcţiile relative infinitivale (11a, b), precum şi
construcţia verbului modal a putea (11c, d)) este obligatorie, indiferent de poziţia
sintactică ocupată de infinitiv; apare inclusiv în poziţiile argumentale de obiect di-
rect sau de subiect (12a, b), poziţii în care selecţia unei prepoziţii lexicale nu are
nicio explicaţie sintactică.
(11) a. N-am ce mânca
b. N-am unde dormi
c. El poate mânca
d. El se poate duce
(12) a. El dorește a reuși
b. E important a reuși
(ii) a își atașează alte prepoziţii lexicale, pentru marcarea a diverse valori se-
mantice (13), precum și prepoziţia funcţională de, pentru a introduce un comple-
ment al numelui (14):
(13) pentru a; fără a; înainte de a; până a; în loc de a: Iese pentru a face cumpără-
turi / fără a face zgomot / până a începe şcoala
(14) dorinţa de a cânta
În raport cu manifestările cele mai gramaticalizate, A4 îşi păstrează şi semne de
autonomie (vezi trăsătura (iii) privind poziţia negatorului şi a cliticelor. Este o tră-
sătură care explică interpretarea lui a, din această ipostază, ca îndeplinind simultan
două funcţii: cea de complementizator specializat pentru forma non-finită a infiniti-
vului şi, în acelaşi timp, cea de marcă morfologică a infinitivului.
(iii) a permite inserarea negatorului verbal (15a) şi a cliticelor pronominale
(15b), negatorul şi cliticele dislocând grupul a-V ([a-[Neg-Cl-[Inf]]]); să se compa-
re cu (7b, c), unde negatorul şi cliticele precedă grupul a-V ([Neg-[Cl-[a-Part]]]):
(15) a. a nu mânca, a nu accepta
b. a-l mânca, a le accepta
Reprezentarea sintactică a ipostazei A4 este:
[GAdv Înainte [GPrep de a [Vinf veni] [GDet mama]S]Compl al adverbului]
[GN Dorinţa [GPrep de a [Vinf reuşi]]Compl al numelui]
[GVSe gândeşte [GPrep a-[GV lDO [Vinf învinge]]]OPrep]
În româna veche, poziţia lui gramaticală nu este mult diferită, exceptând apariţia
mai frecventă cu valoarea lexicală originară de prepoziţie finală:
(16) a. Ei căuta muieri curate a lăcui cu iale să nască Mesie (PO 1582, p. 8)
b. acea fată ce va veni a scoate apă (PO 1582, p. 79)
În construcţie cu un infinitiv lung cu valoare verbală, se asociază adesea cu
complementizatorul de (de-a):
(17) [apă [GPrep de-a [GV [Vinf spălarea] [GDet picioarele aceluia]DO]Modif]] (PO.1582: p. 78)
5. A5 funcţionează ca marcă proclitică a genitivului (sau a posesivului), înca-

drată în seria paradigmatică al, a; ai, ale, ca urmare a participării la fenomenul de
acord (în gen și număr cu centrul grupului nominal). Dialectal, în graiurile de tip
nordic, a este unica realizare, apărând ca invariabil, indiferent de trăsăturile de gen
şi de număr ale nominalului regent. În condiţiile sincretismului cazurilor oblice
(genitiv – dativ), în construcţiile în care apare, a îndeplineşte un rol dezambiguiza-
tor, fiind o marcă analitică proprie genitivului. Selecţia mărcii proclitice a este de-
terminată sintactic, fiind cerută obligatoriu în condiţiile non-adiacenţei articolului
definit: este selectată ori de câte ori, în imediata vecinătate de stânga a genitivului/
a posesivului, nu există o formă de articol definit. De remarcat că regentul substan-
tival poate fi articulat hotărât, dar, dacă articolul nu apare în imediata vecinătate de
stânga a lui a / al / ai / ale, prezenţa lui a5 este obligatorie (GBLR, p. 61–63, 131)
(18a–g). Este interesantă echivalenţa formală a finalei prepoziţiilor şi a locuţiuni-
lor prepoziţionale cu regim de genitiv (-a sau -ul) cu forma „articulată” a substanti-
vului (în unele situaţii – dar nu în toate –, chiar este, la origine, un substantiv), ceea
ce explică absenţa mărcii a / al de genitiv/posesiv (19a, b), dar selecţia ei atunci
când genitivul/posesivul nu apare în imediata vecinătate (19c).
(18) a. o carte / această carte a elevului / a mea
b. cartea aceasta a elevului / a mea
c. cartea cea nouă a elevului / a mea
d. cartea este a elevului / a mea
e. cartea elevului şi a profesorului
f. a elevului / a mea carte
g. ceva / cineva al familiei / al nostru
(19) a. înaintea / în faţa casei / mea
vs
a’. înaintea / în faţa *a casei / *a mea
b. împrejurul / de-a lungul casei
b’. împrejurul / de-a lungul *al casei, *al meu
vs
c. înaintea mea şi a mamei / şi a ta
Îmi place [GDet [această]Det carteCentru [GN a elevului / a ta]Pos]S
Îmi place [GDet carteaCentru + Det [cea]Det emfatic [nouă]Modif [GN a elevului / a ta]Pos]S
Îmi place [GDet [GN a elevului / a ta]Det//Pos carte]S
În româna veche, în Ţara Românească, a5 se foloseşte variabil (20a, b), iar în

Moldova şi în Transilvania, se foloseşte, ca şi astăzi, invariabil, cu o unică formă a,
pentru sg. şi pl., pentru masculin şi feminin (20c, d); amestec de forme apar şi în alte
zone (vezi PO Banat–Hunedoara (20f–g)). Diferit de româna literară actuală, regula
sintactică de non-adiacenţă este încălcată frecvent, a fiind ocurent şi în imediata
vecinătate de stânga a unei forme articulate definit (20b, d):
(20) a. ci trimitimu un berbiru alu loru şi o slugă a mea (DÎ 1599–1600 Craiova, XXII)
b. den poiana a lu Căzan, patru pământuri ale Dumei (DÎ 1593 Prahova, XVI)
c. vă dăm a şti că au fost a lui Corneş omiri (DÎ 1593 Maramureş, CXII)
d. Răspunsul a domnului nostru (DÎ 1600 Transilvania, XXXVI)
e. în oraşul Sihemului, care iaste în pământul a Canaanului (PO 1582, p. 115)
f. tipăritu-se-au ceastea doo cărţi dentăniu a lu Moisi proroc (PO 1582, p. 8)
g. a lui Elifas ficiori (PO 1582, p. 124)
Istoria formei (< lat. prepoziţia ad + articolul definit; vezi GR, p. 265) explică,
pe de o parte, rolul său conector, în cadrul grupului nominal, rol asemănător unei
prepoziţii, iar, pe de alta, rolul de înlocuitor „formal” al articolului hotărât (preia,
formal, locul unui articol hotărât, permiţând apariţia genitivului: pământuri ale).
6. Strâns legat de utilizarea de marcă a genitivului, apare realizarea A6, de pro-
nume semiindependent, obţinută în condiţiile în care centrul nominal de grup este
neexprimat/nelexicalizat (GBLR, p. 126–132). Rezultat dintr-o elipsă a centrului
nominal, grupul genitival ajunge să ocupe poziţiile argumentale de subiect (21a),
de obiect direct (21c) sau prepoziţional (21b). Componentul a are, frecvent, utiliza-
re anaforică (21a–c), cu sursa referenţială existentă în contextul lingvistic, şi, mai
rar, deictică, cu sursa referenţială obţinută din contextul extralingvistic (21d):
(21) a. Carteai mea s-a rupt, [GPron ai Ioanei]S e încă bună
b. Casai Mariei a rezistat, [GPrepdespre [GPron ai mea] Compl al prep] OPrep nu ştiu nimic
c. Ţi-am găsit carteai. Oi caut şi [pe [ai mea]]OD
d. [Al meu]S („bărbatul meu”) lipsește adesea de acasă
Pronumele semiindependent are formă variabilă, schimbându-și forma în func-
ţie de genul și de numărul sursei referenţiale; a apare numai pentru o sursă referen-
ţială cu formă de f. sg.
Reprezentarea sintactică este:
[GNØ [GPron A [GDet mamei]Pos]]S este încă bună
Construcţia cu elipsa centrului substantival apare şi în româna veche, în poziţii
argumentale, de obiect direct sau de subiect (22a). Elipsa centrului nominal a fost,
probabil, facilitată de apariţia frecventă în antepunere a genitivului/a posesivului în
limba veche (22b, c) (Frâncu 2009, p. 253).
(22) a. [Ai domnilor-voastre]S vor avea leage la domnul nostru şi la noi (DÎ 1595,
CII)
b. Iară că fraţii cei mici cheamă-se [ai lui ucenici] (CC2 1581, p. 41)
c. dereptu [a noastră spăsenie] (CC2 1581, Predoslovie)
7. Tot ca pronume semiindependent (A7) apare și în construcţii partitive,

cvasifixe (23a, b), unde prepoziţia partitivă de („dintre”) se construiește cu pluralul
pronumelui semiindependent + un genitiv/un posesiv, ceea ce explică absenţa for-
mei a, dar prezenţa formelor ai, ale pentru plural.
(23) a. A cumpărat [de-ale gurii]OD
b. Au plecat și [de-ai noștri]S
Reprezentarea sintactică a ipostazei A7:
A cumpărat [GN Ø [GPrep de-ale gurii]]OD
Au plecat și [GN Ø [GPrep de-ai noștri]]S
În româna actuală, apar construcţii cu aceeaşi organizare în care prepoziţia de
şi-a pierdut valoarea partitivă, dobândind o valoare apropiată de una comparativă,
cu semnificaţia „de tipul, de felul”. În ipostaza nepartitivă, componentul pronomi-
nal a apare şi cu forme de singular (24a, b), acordat în gen cu regentul nominal. Ca
atare, sunt posibile (şi literar acceptate; vezi GBLR, p. 330) două construcţii apro-
piate şi, respectiv, două „citiri” diferite: o citire „partitivă”, situaţie în care se folo-
seşte pluralul formei a (25a, b), şi o citire „non-partitivă”, indicând o proprietate,
situaţie în care se foloseşte singularul (24a, b):
(24) a. o prietenă de-a mea
b. un tovarăş de-al nostru
(25) a. o prietenă de-ale mele
b. un tovarăş de-ai noştri
Construcţiile partitiv-genitivale (cu prepoziţia partitivă de + a + genitivul/pose-
sivul) apar şi în româna veche (26a–e). Utilizarea invariabilă a semiindependentului
a în textele nordice (26d, e) a constituit, probabil, punctul de plecare pentru dez-
voltarea unei citiri non-partitive (Frâncu 1983).
(26) a. ca unui învăţătoriu de ai ovreailoru (CC2 1581, p. 291)
b. Şi au grăit omeni de-i noştri cu dănşii (SB 1601, p. 69/11–12)
c. şi nice o zisă de-a meale nu socotiţ (LDIII 1637–1641, f. 52v)
d. fiece lucru de-a besearecii (ŞT 1644, p. 53)
e. un aprod de-a acelui domnişor (CLM 1700–1750, f. 288v)
8. Ipostaza A8 acoperă o valoare specială de pronume demonstrativ semiinde-
pendent, situaţie în care a funcţionează ca echivalent semantic al demonstrativului
semiindependent cea (GBLR, p. 173); are o realizare flexionară variabilă, în func-
ţie de genul și de numărul obiectului substituit (ăl(a), a, ăi(a), ălea); apare numai
în registrul popular și regional, unde cere obligatoriu prezenţa unui modificator,
adesea o propoziţie relativă introdusă prin pronumele relativ invariabil de (27):
(27) a de-am văzut-o intrând …
Reprezentarea sintactică a tiparului A8 este:
[GPron A [PRel de-ai văzut-o intrând]Modif]S este prietena mea

Tiparul este înregistrat şi în limba veche, cu observaţia că regentul pronominal
este mai apropiat de forma originară a demonstrativului (28):
(28) gândindu-să, ticălosul, că i să va uita vina, cè de-au fost cu moscalii (NL ~ 1750–1766,
p. 266)
9. Ipostaza A9 este mult mai strâns legată de utilizarea originară, ca prepoziţie

lexicală şi semilexicală cu valori multiple.
În limba actuală, prepoziţia lexicală a apare numai cu valoare modală şi modal-
comparativă, în relaţie cu un număr restrâns de verbe: a semăna a, a mirosi a, a
călca a, a arăta a, pentru care prepoziţia apare ca prepoziţie-regim, deci în calitate
de prepoziţie semilexicală (29a–d).
(29) a. Seamănă a om al străzii
b. Miroase a pâine caldă
c. Calcă a popă
d. Arată a cerşetor
Ïn asemenea construcţii, prepoziţia aparţine grupului restrâns de prepoziţii „ale
calităţii”, a căror caracteristică este de a introduce nominale cu „citire” proprietate.
Citirea ca proprietate explică imposibilitatea utilizării determinate a grupului no-
minal introdus de prepoziţie (seamănă *a acest profesor, miroase *a această miro-
denie, seamănă *a profesorul nostru de fizică). Interpretarea grupului nominal ca
proprietate a avut drept consecinţă atragerea verbului polisemantic a arăta în clasa
verbelor copulative (GBLR, p. 480, 484), în condiţiile construcţiei cu prepoziţia a
+ GN (30a) sau a + GAdj (30b):
(30) a. El arată a muncitor agricol
b. El arată a foarte bolnav
[GV arată [GPrep a [GN muncitor agricol]]NP]
[GV miroase [GPrep a [GN pâine caldă]]CircMod]
În limba actuală, prepoziţia a și-a adăugat o valoare semantică nouă, cantitativă
și cantitativ-distributivă, calchiată după franceză (31):
(31) A cumpărat caiete a cinci lei
În româna veche, utilizările lui a ca prepoziţie lexicală erau mai frecvente şi cu
valori mai diversificate decât astăzi: apărea, ca şi astăzi, cu valoare modală şi mo-
dal-comparativă (32), dar, diferit de astăzi, apărea frecvent şi cu valoare locativă,
ca echivalent semantic al lui la (33a–d) sau ca echivalent semantic al lui pe. În veci-
nătatea substantivului nume + un substantiv propriu onomastic sau toponimic (34a,
b), statutul grupului este incert, fiind posibile atât interpretarea ca grup prepoziţio-
nal, cu prepoziţia a (asemănător cu (34c)), cât şi ca adverb compus, în care încorpo-
rarea prepoziţiei lexicale a se produsese deja:
(32) Deci leul să închipuiaşte a împăratu (Cron 1689, p. 38)

(33) a. şi nu-lu mai prinde a mână (CC2 1581, p. 407)
b. Inelul tău, brâulu-ţi şi toiagulu-ţi carele ţi-e a mână (PO 1582, p. 132)
c. Acmu vine-m(i) a minte păcatul miu (PO 1582, p. 140)
d. şi lepădă de-a mănă tablele şi le frânse eale (PO 1582, p. 288)
(34) a. adecă eu Drăgoiu cu frate-mieu Manea şi cu nepoţii miei, anume (a nume?) Radul
Dobre (DÎ 1595–1596, XII)
b. împreună şi cu preuţii de la beseareca Şcheailoru [...], anume (a nume?) popu Iane şi
popa Mihai (CC2 1581, p. 6)
c. pentru că am furat u<n> cal al Bălosului o(t) Ivănăşăşti, pe nume Stan (DÎ 1563–
1564, II)
În limba veche, valoarea modală propriu-zisă apare şi în relaţie cu prepoziţia
compusă de-a din locuţiuni adverbiale modale precum: de-a aleanul, de-a sila/sâla,
de-a valma (35a, b), iar valoarea locativă apare şi în compuşi adverbiali/prepoziţio-
nali cu aceeaşi prepoziţie compusă de-a (36):
(35) a. de-a aleanul voiei lui Dumnedzeu (PO 1582, p. 178)
b. Aşijdere şi el nu de nevoie sau cu de-a sila iaste scos den ţară (DÎ 1593, LXXXIX)
(36) Şi va pune oile de-a dreapta lui, iară caprele de-a stânga (CC2 1581, p. 34)
Valoarea locativă va dispărea total din uzul actual al limbii. Urme ale acestei
utilizări sunt însă conservate, ca arhaisme lexicale, în compușii acasă, afund, ală-
turi, adverbe rezultate dintr-un proces de compunere. Se păstrează aceeaşi valoare
locativă în locuţiuni prepoziţionale/adverbiale cu compusul de-a, de tipul: de-a
lungul, de-a latul.
10. O ipostază deosebită de celelalte, fără nicio relaţie cu omonimele anterioare,
este A10 ca realizare interjecţională, din clasa interjecţiilor cu valoare emotivă
neintegrate sintactic (GBLR, p. 666). Ca interjecţie, a poate exprima surpriza
vorbitorului (37a) sau o reacţie la un gând, venit spontan în mintea vorbitorului
(37b). Apare fie singură, ca propoziţie nestructurată independentă exclamativă
(37c), fie însoţită de o propoziţie exclamativă structurată (37d):
(37) a. A! Uite cine a venit!
b. A! Mi-am adus aminte ce trebuia să-ţi spun.
c. [Pind A!]
d. [PInd A!] [PInd Uite cine a venit!]
11. Concluzii. Exceptând ipostaza interjecţională (A10) şi ipostazele de auxiliar
(A2, A3), toate celelalte sunt legate fie de calitatea originară de prepoziţie, fie de
cea de determinant, fie de cele două calităţi îngemănate. În urma unor procese di-
verse de gramaticalizare (gramaticalizarea ca marcă analitică a cazurilor oblice), de
compunere (compuşii locativi sau modali, anevoie), de compunere şi gramaticali-
zare (vezi istoria mărcii de genitiv/posesiv) sau de elipsă (vezi statutul de pronume
semiindependent din grupurile genitivale sau cele partitiv-genitivale), prepoziţia
şi/sau determinantul ajung să piardă valorile originare, dobândind funcţii gramati-
cale noi. Tot printr-un proces de gramaticalizare, dar de alt tip şi cu alt rezultat, s-
au obţinut mărcile analitice de timp (auxiliarele). Indiferent de istoria fiecărei

ipostaze şi de tipul de gramaticalizare, legătura semantico-gramaticală cu baza s-a
„rupt”, rezultând formele omonime moderne. O singură excepţie apare în cazul
prepoziţiilor lexicale (A9), a căror utilizare, deşi mult mai restrânsă în raport cu
româna veche, conservă şi astăzi trăsăturile originare de sens şi de gramatică.

Frâncu 1983 = Constantin Frâncu, Vechimea şi răspândirea construcţiei partitive de tipul ‘un prieten
de-al meu’, în LR, XXXII, 1983, nr. 1, p. 15–23.
Frâncu 2009 = Constantin Frâncu, Gramatica limbii române vechi (1521–1780), Editura Demiurg,
Iaşi, 2009.
GALR 2008 = Gramatica limbii române. Tiraj nou, revizuit, vol. I. Cuvântul; vol. II. Enunţul, Editura
GBLR = Gramatica de bază a limbii române, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2010 (+ Caiet
de exerciţii).
GR = Gabriela Pană Dindelegan (ed.), The Grammar of Romanian, Oxford University Press, Oxford,
2013.
Neamţu 1999, 2007, 2008 = Gavril Neamţu, Teoria şi practica analizei gramaticale, Editura Excel-
sior, Cluj-Napoca, 1999; ediţia a II-a, Editura Paralela 45, 2007; ediţia a III-a, 2008.
Pană Dindelegan et alii 2010 = Gabriela Pană Dindelegan, Adina Dragomirescu, Isabela Nedelcu,
Morfosintaxa limbii române, Editura Universităţii Bucureşti, Bucureşti, 2010.
CORPUS
2
CC 1581 = Diaconul Coresi, Carte cu învăţătură (1581). Publicată de Sextil Puşcariu şi Alexie
Procopovici, vol. I. Textul, Atelierele Grafice Socec & co., Bucureşti, 1914.
CLM 1700–1750 = Miron Costin, Letopiseţul Ţărâi Moldovei, în idem, Opere. Ediţie critică cu un
studiu introductiv, note, comentarii, variante, indice şi glosar de P. P. Panaitescu, Editura de Stat
pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1958.
Cron. 1689 = Cronograf tradus din greceşte de Pătraşco Danovici. Ediţie îngrijită şi cuvânt înainte de
Gabriel Ştrempel. Studiu introductiv de Paul Cernovodeanu, vol. I–II, Editura Minerva, Bucureşti,
1998–1999, p. 3–271 (vol. I); 5–380 (vol. II).
CT 1560–1561 = Diaconul Coresi, Tetraevanghelul tipărit de Coresi. Braşov 1560–1561, comparat
cu Evangheliarul lui Radu de la Măniceşti. 1574. Ediţie alcătuită de F. Dimitrescu, Editura
Academiei R.P.R., Bucureşti, 1963.
CV 1563−1583 = Codicele voroneţean. Ediţie critică, studiu filologic şi studiu lingvistic de Mariana
Costinescu, Editura Minerva, Bucureşti, 1981.
FD 1592–1604 = Floarea darurilor. Ediţie Alexandra Roman Moraru, Editura Minerva, Bucureşti,
1996 [Cele mai vechi cărţi populare în literatura română, 1].
LDIII 1630–1650 = Legenda duminicii. Studiu monografic, ediţie şi glosar de Emanuela Timotin,
Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, Bucureşti, 2005 (Cele mai vechi cărţi populare în
literatura română, 10).
MC 1620 = Mihail Moxa, Cronica universală. Ediţie critică însoţită de izvoare, studiu introductiv,
note şi indici de G. Mihăilă, Editura Minerva, Bucureşti, 1989.
NL ~ 1750–1766 = Ion Neculce, Letopiseţul Ţării Moldovei şi O samă de cuvinte. Ediţia a II-a,
revăzută. Text stabilit, glosar, indice şi studiu introductiv de I. Iordan. Ediţia a II-a, revăzută,
Editura de Stat pentru Literatură și Artă, Bucureşti, 1959, p. 31–388.
PO 1582 = Palia de la Orăştie. Ediţie îngrijită de Viorica Pamfil, Editura Academiei R.S.R.,
Bucureşti, 1968.
Prav. 1581 = Pravila ritorului Lucaci. Text stabilit, studiu introductiv şi indice de I. Rizescu, Editura
SB 1592−1638 = Al. Rosetti (ed.), Lettres roumaines de la fin du XVIe et du début du XVIIe siècle
tirées des archives de Bistritza (Transylvanie), Arhivele Grafice Socec & Co, Bucureşti,
MCMXXVI.
ŞT 1644 = Şeapte taine a besearecii. Iaşi, 1644. Ediţie critică, notă asupra ediţiei şi studiu filologico-
lingvistic de Iulia Mazilu. Cuvânt înainte de Eugen Munteanu, Editura Universităţii „Alexandru
Ioan Cuza”, Iaşi, 2012, p. 173–259.
LA GRAMMAIRE DE LA FORME HOMONYMIQUE „A”

(Résumé)
L’article décrit diverses occurrences de la forme homonymique “A” et tente d’enlever l’ambiguïté
en utilisant des indices pour chaque occurrence. Il décrit la grammaire actuelle de chaque situation en
examinant, les cas échéants, le stade de grammaticalisation. L’analyse propose aussi la comparaison
entre la situation actuelle et celle du roumain ancien. Beaucoup de faits actuels d’homonymie ont une
correspondance dans le roumain ancien et peuvent s’expliquer historiquement.
Cuvinte-cheie: forme omonime, dezambiguizare, analiză sincronică, analiză diacronică, română

modernă, română veche, gramaticalizare.
Keywords: homonymous forms, disambiguation, synchronic analysis, diachronic analysis, mo-
dern Romanian, old Romanian, grammaticalization.
„Iorgu Iordan–Al. Rosetti”
g_dindele@yahoo.com
CRISTIANA PAPAHAGI
CÂND LUCRURILE NU SUNT PUSE LA LOCUL

LOR: CONSTRUCȚII LOCATIVE REZULTATIVE
ÎN ROMÂNĂ
Cadrul tipologic
Localizarea și mișcarea în spațiu, deși considerate primitive, sunt din punct de
vedere semantic evenimente complexe. În descrierea datorată lingvistului american
Leonard Talmy (1975, 2000),
„[...] the basic motion event consists of one object (the Figure) moving or located with
respect to another object (the reference object or the Ground)” (2000, vol. II, p. 25).
Mai departe, obiectul de referință sau fondul poartă două informații semantice: o
anumită configurație (recipient, suprafață, cadru etc.) și poziția pe traiectorie (la în-
ceputul sau sfârșitul mișcării, pe parcurs etc.) sau, în cazul localizării statice, relația
între figură și fond (Papahagi 2005). Evenimentul principal (mișcare/localizare)
poate fi dublat de un coeveniment – modul de mișcare sau cauza, respectiv postura,
cauza implicând la rândul ei un agent. Aceste elemente conceptuale nu sunt codifi-
cate fiecare de către un element lingvistic; studiind alinierea constituenților concep-
tuali ai mișcării/localizării pe constituenții lexicali ai frazei, L. Talmy a identificat
modele recurente, pe baza cărora a propus o tipologie în funcție de locul unde este
exprimată traiectoria mișcării sau localizarea. Completată ulterior de Dan Slobin
(1966, 2003), această clasificare organizează limbile pe baza a trei tipuri de strate-
gii:
1. limbi care codifică traiectoria sau localizarea la nivelul verbului – limbi ver-
bale (limbile romanice, turca, japoneza, limbile semitice etc.);
2. limbi care codifică traiectoria în sateliții verbului, iar verbul poartă coeveni-
mentul – limbi satelitare (toate limbile indo-europene cu excepția familiei romani-
ce, limbile fino-ugrice, limbile maya etc.);
3. limbi care codifică în aceeași măsură evenimentul principal și coevenimentul,
grație unei structuri sintactice specifice, care permite asocierea la același nivel a
mai multor rădăcini verbale sub formă de serii – limbi echipolente (thai, chineză,
alte limbi sud-est asiatice, unele limbi vest-africane etc.).
Tip verbal:
(1) FR Il est entré sous le lit (en courant)
3SG intra.PF.3SG sub ART pat alerga.GER
‘A intrat sub pat alergând’
Construcţii locative rezultative în română 509
Tip satelitar:
(2) EN He ran under the bed
3SG alerga.PF.3SG sub ART pat
‘A intrat sub pat alergând’
Tip echipolent:
1
(3) ANK Sai su ru n- goede gado
Apoi alerga.SG intra.SG LOC fund pat
‘Apoi a intrat sub pat alergând’ (apud Hellwig 2006, p. 91)
Dacă ne limităm doar la evenimentul de localizare statică și plecăm de la struc-

tura lingvistică folosită, nu de la evenimentul de exprimat, construcțiile locative de
bază se organizează și ele în mai multe tipuri, în funcție de nucleul verbal, care
poate fi (cf. MPI Annual Report 1998, Grinevald 2006, Ameka și Levinson 2007):
0. absent, implicit (Saliba, limbă austroneziană din Papua Noua Guinee);
I. un verb general, fie a) ‘copulă’2, fie b) un verb locativ sau existențial (de tipul
a sta, a se afla);
II. un verb de postură de origine antropocentrică, dintr-o clasă închisă (ca EN sit
– stand – lie);
III. un verb de poziție aparținând unei clase deschise (situație identificată în
limbile maya, Laz – familia kartveliană, Turcia etc.)3.
Intuitiv și genetic, limba română aparține, ca toate limbile romanice, tipului ver-
bal identificat de L. Talmy și utilizează pentru localizare un verb general (tipul I de
mai sus). Cu toate acestea, analiza enunțurilor reale produse de vorbitorii români
arată că această strategie nu este folosită întotdeauna, și că există și alte criterii care
decid tipul de construcție locativă folosit, criterii care privesc celelalte elemente
conceptuale: figura, fondul, relația dintre ele.
Corpus
Construcțiile locative din limba română au fost studiate în cadrul unui proiect
mai amplu al Max Planck Institute for Psycholinguistics, numit Evolution of
Semantic Systems (EoSS). Ancheta de teren4 s-a derulat între lunile martie și mai
2012, la Cluj, și a vizat înregistrarea a 20 de vorbitori nativi mono- sau bilingvi,
1
Goemai, Afro-asiatic > Chadic (Africa de vest). Glosele sunt preluate de la autoare.
2
Pentru o critică a noțiunii de ‘copulă’ în limba română, vezi Neamțu 1986.
3
Vezi F. Ameka și S. Levinson (2007) pentru nuanțări și precizări la această tipologie; tipul I,
căruia îi aparține limba română, prezintă adeseori în concurență copula și un verb locativ/existențial,
care, la rândul lui, poate proveni dintr-un verb de postură, cum exemplifică autorii pentru sp. estar <
*sta-; este cazul verbului a sta în corpusul românesc, care apare în alternanță cu a fi și a se afla, dar
nu (mai) face parte dintr-un grup închis (*a fi în picioare, *a fi așezat...), de aceea nu poate fi consi-
derat verb de postură.
4
Resp.: Melania Duma, Cristiana Papahagi. Cercetarea a fost finanțată de Max-Planck Gesellschaft.
510 Cristiana Papahagi
femei și bărbați, cu vârste cuprinse între 18 și 30 de ani, pe baza unui chestionar

vizual format din 71 de imagini simple (adaptate după Bowerman–Pederson 1992,
cf. Majid–Jordan–Dunn 2011), în care figura (obiectul de localizat) era identificată
prin culoarea portocalie, iar fondul (obiectul de referință pentru localizare) era
desenat în negru.
Subiecților li s-a cerut să descrie într-o propoziție simplă unde se află obiectul
portocaliu față de obiectul negru, fără ca anchetatorul să numească aceste obiecte.
Formula viza așadar obținerea de construcții locative neutre, ca Peștele este în
acvariu, pentru imaginea:
evitând contaminarea cu alte construcții posibile: prezentativă (Este un pește care

înoată în acvariu) sau posesivă (Acvariul are un pește în el). Cele 71 de desene
alternau aleatoriu diverse tipuri de figură și de fond (obiecte, persoane, animale) și
de raporturi spațiale (incluziune, contact, proximitate...).
Analiza corpusului
Din cele 1 420 de enunțuri obținute, surprinzător de multe (spre 20%) au utilizat
construcții locative complexe, rezultative5. Formal, enunțurile rezultative obținute
constau dintr-un predicat locativ (verb din seria a fi, a se afla, a sta, care apărea și
în construcția locativă de bază), urmat de un participiu adjectival stativ rezultativ și
de un complement indirect, ca în scena 020:
(4) RO.5 Balonul stǎ agǎţat de bǎţ.
(5) RO.1 Balonul se aflǎ agǎţat de bǎţ.
(6) RO.12 Balonul este agǎţat de bǎţ.
Distribuția construcțiilor locative de bază și a celor rezultative nu este deloc
aleatorie în răspunsuri.
5
Termenul de rezultativ va fi folosit nu în sensul dat de I. A. Farkas (2013), care se referă la con-
strucțiile engleze de tipul John painted the wall red, ci în sensul dat de H. Borer (1995, apud Nicolae–
Dragomirescu 2009), Embick 2004, Nicolae–Dragomirescu 2009, de ‘adjectiv stativ rezultativ’ prins
într-o construcție complexă cu verb existențial. Conform celor din urmă, în limba română, adjectivul
stativ rezultativ conține și informații de tip verbal, mai ales existența unui agent: „Participiile adjec-
tivale stative rezultative conțin structură verbală; [...] cele corespunzătoare verbelor agentive conțin
două proiecții v, una găzduind trăsătura specific rezultativă [Fientiv], cealaltă trăsătura [Agentiv].
Proiecția conținând trăsătura Fientiv e responsabilă de combinarea rezultativelor cu modificatorii
adverbiali, iar cea conținând trăsătura Agentiv, de combinarea cu complementul de Agent” (p. 13).
Din cauza dimensiunilor prezentei analizei, mă limitez să adopt analiza Nicolae–Dragomirescu 2009,
din care rețin: a) caracterul complex, derivat al construcției analizate și b) prezența unui agent, im-
plicat de participiul pasiv (cf. și Gaatone 1998, pentru franceză).
Astfel, un număr de scene au fost descrise fără excepție prin construcții de bază
cu verbele a fi, a se afla sau a sta urmate de un grup prepozițional locativ: 001 – o
ceașcă pe masă; 006 – un câine lângă cușca sa; 011 – o barcă pe apă; 013 – o lampă
deasupra unei mese; 016 – o minge sub un scaun; 032 – un pește în acvariu; 045 – un
măr în copac etc. Or, acestea reprezintă ceea ce A. Kopecka (2004) numește ‘natural
states’, adică relații prototipice între figuri și fonduri prototipice, care satisfac ori-
zontul de așteptare al vorbitorului, corespund cunoașterii sale despre diversele entități
și raporturile probabile între ele: barca (scena 011) este un artefact uman destinat
transportului pe apă, de aceea vorbitorul se așteaptă la o localizare a bărcii în contact
cu suprafața lichidă (pe), nu inclusă în aceasta (în/sub apă) sau incluzând-o (cu apă).
După cum au arătat G. A. Miller și P. N. Johnson-Laird (1976, p. 380–391),
S. Svorou (1994, p. 128–155), L. Talmy (2000) și S. C. Levinson și D. Wilkins
(2006), există o configurație locativă considerată prototipică în toate limbile, în ca-
re figura este mai mică decât fondul, independentă de acesta și ușor de deplasat/ ca-
pabilă de mișcare, în timp ce fondul este mai mare și imobil, având așadar vocație
de reper6. În scena evocată mai sus, barca are vocație de obiect reperat (figură),
fiind mai mică decât apa, mobilă și independentă, iar apa este un fond natural,
imobil și mult mai mare decât barca, astfel că niciun vorbitor nu a oferit altă soluție
decât Barca este pe apă.
Invers, sunt considerate atipice (necanonice) configurațiile spațiale în care figu-
ra și fondul sunt în contact (atașate sau făcând parte una din cealaltă), în care figura
este mai mare decât fondul, sau una din cele două este atipică: figură de tip deterio-
rare sau lipsă, fond de tip ființă umană sau animată etc. În astfel de situații necano-
nice, S. C. Levinson și D. Wilkins (2006) au constatat că expresiile lingvistice sunt
și ele necanonice: fie fondul beneficiază de o descriere mult mai complexă (de
exemplu prin locuțiuni de tipul în fața, împrejurul...), fie rolurile de figură și fond
sunt inversate de vorbitor7, ca în răspunsul maghiar de mai jos, obținut în cadrul
aceleiași anchete EoSS, la întrebarea ‘Unde este casa?’:
(7) HU A ház körül kerítés van (060)

DEF casă împrejur gard fi.PR.3SG
‘Este un gard în jurul casei’
În fine, o a treia soluție este ca localizarea necanonică să fie considerată rezul-

tatul unei intervenții a omului sau a altui agent (de exemplu, barca se poate afla sub
apă dacă a fost scufundată de om sau de o furtună).
6
Ceea ce justifică observația făcută de S. Svorou (1994, p. 79 și urm.), conform căreia multe
adpoziții spațiale sunt la origine substantive care denotă forme de relief, acestea funcționând ca repere
naturale: munte, vale, malul apei.
7
O tipologie a inversiunilor asimetriei figură-fond la M. Thiering (2011), care le leagă de elemen-
te pragmatice și culturale și de cadrul de referință selecționat (locutor, obiect/cadru intrinsec sau ab-
solut/geografic). Ancheta EoSS elimină ultima variabilă, deoarece forma întrebării impunea un cadru
de referință intrinsec.
Care au fost deci configurațiile spațiale considerate atipice de vorbitorii români?

Un număr de scene au provocat descrieri complexe cu participii adjectivale rezul-
tative (care implică existența în amonte a unui agent), de exemplu: 020 – un balon
legat de un băț; 022 – mai multe foi de hârtie înfipte într-un ac vertical; 037 – haine
sau rufe prinse de o sfoară; 060 – o casă înconjurată de un gard; 066 – un mâner
prins de o geantă. Observăm că, într-adevăr, aceste scene nu corespund scenariului
prototipic de localizare, fie că e vorba de figuri și fonduri asociate forțat (balon și
băț, foi și ac, rufe și sfoară), fie de dimensiuni inversate (casă și gard), fie de rapor-
turi de alt gen decât localizarea (apartenență). Aceste scene necanonice (și spora-
dic, alte câteva) au fost descrise majoritar ca ‘stări secundare’ (Kopecka 20048)
rezultând din acțiunea unui agent, mai rar prin construcții locative complexe (scena
060) și niciodată prin inversiunea rolurilor de figură și fond. În ansamblul corpusu-
lui însă, construcțiile rezultative nu sunt distribuite extrem de clar pe scene, mer-
gând de la 13 din 20 de descrieri pentru unele imagini până la 4 în cazul altor scene
(proporție care poate fi considerată simplă variație individuală).
Distribuția construcțiilor rezultative devine însă mai clară în analiza inversă,
pornind de la enunțurile produse (amintesc că răspunsurile erau libere, anchetatorul
nesugerând cuvinte nici pentru figură, nici pentru fond, nici pentru relația dintre
ele). Pe baza scalei propuse de T. Tsunoda (1981) pentru a măsura tranzitivitatea:
construcțiile rezultative din corpus se organizează pe un continuum mergând de la

verbe foarte agentive (maximul de enunțuri rezultative) spre verbe puțin agentive
(un minimum de enunțuri rezultative):
+ Agentiv – Agentiv
<--------------------------------------------------------------------------------------------------------
prinde (+ sinonime) trage sprijini (+ sinonime) înconjura (+ sinonime) situa
înfige (+ sinonime) așeza, pune atârna (+ sinonime) traversa, trece
scoate/băga lipi ridica
ascunde întinde
lăsa
+ Răspuns rezultativ – Răspuns rezultativ
8
A. Kopecka (2004, p. 59; după Nedjalkov–Jaxontov 1988): „les états statiques se répartissent en
états primaires ou naturels, ceux-ci ayant lieu indépendamment de l’intervention d’un agent, et en
états secondaires ou résultatifs, ceux-ci procédant d’une action initiée consciemment par un agent”.
Interpretare
Astfel, în cazul în care configurațiile spațiale propuse au părut atipice, vorbitorii
au ales, dintre strategiile alternative posibile, să utilizeze construcții rezultative în
funcție de natura acțiunii presupuse a fi provocat rezultatul: cu cât aceasta era mai
agentivă, cu atât mai des au fost alese construcțiile rezultative în detrimentul locali-
zării complexe, al inversării rolurilor și, evident, al construcției locative de bază.
Analizând mai în detaliu verbele implicate, se poate constata că locutorii au in-
terpretat configurațiile atipice ca fiind rezultatul (în ordinea frecvenței):
a. intervenției unui agent uman asupra figurii (devenită pacient): prins, înfipt,
agățat..., în ordinea descrescătoare a agentivității verbului;
b. deplasării independente a figurii: sprijinit, rezemat, ascuns...;
c. unei mișcări fictive: înconjurat, împrejmuit...
După ce am identificat criteriile și le-am ierarhizat (configurație atipică, natura
acțiunii care determină poziția), rămâne să ne întrebăm de ce vorbitorii români au
preferat rezultativul în imensa majoritate a situațiilor în care construcția locativă de
bază li s-a părut inadecvată, și nu au recurs la alte strategii disponibile.
Româna a fost clasată, în tipologia propusă de L. Talmy, ca limbă verbală care
codifică evenimentul principal (localizarea, în acest caz) în nucleul verbal al frazei.
Ulterior, studiile realizate de D. Slobin (1996 și 2003) și M. Lemmens (2005) au
arătat că vorbitorii de limbi verbale au tendința de a-și concentra atenția asupra
fondului, care necesită o construcție elaborată și alegerea unui adnominal dintr-o
clasă destul de extinsă, și de a ignora în schimb figura. Această tendință este cu atât
mai mare în română, cu cât aceasta este o limbă pro-drop, iar figura este tipic co-
dificată ca subiect al frazei locative: limba română permite astfel ca figura să nu fie
exprimată deloc, în timp ce fondul este obligatoriu (argument al verbului locativ,
deloc ‘circumstanțial’).
Or, puși în fața unei situații în care fondul este greu de construit (atipic), dar
obligatoriu, locutorii de limbi verbale vor încerca să îl ‘ascundă’, deoarece tipul
limbii nu le permite soluția de a deplasa focusul pe celălalt participant, figura.
Reamintesc că enunțurile rezultative obținute în cadrul anchetei constau
dintr-un verb existențial/locativ urmat de un participiu adjectival stativ rezultativ și
de un complement indirect cu prepoziția de, ca în:
(8) RO.10: Steagul este atârnat de un bǎţ (056).
Având în vedere constrângerile gramaticale și semantice evocate mai sus, se ob-
servă imediat care sunt avantajele acestei construcții. Față de construcția locativă
de bază, construcția rezultativă introduce un participant suplimentar, agentul (chiar
dacă nu este exprimat), asupra căruia atrage atenția. Apoi, permite ca fondul să fie
exprimat sub forma unui complement indirect introdus de o prepoziție selecționată
gramatical, nu semantic, ceea ce îi diminuează greutatea pragmatică și rezolvă pro-
blema configurării atipice: de nu impune o formă anume obiectului băț, spre deose-
bire de la, în, pe, lângă... În fine, figura rămâne în continuare nefocalizată (ca
subiect și temă), spre deosebire de ce s-ar fi întâmplat într-o construcție prezenta-

tivă sau posesivă, sau prin inversarea rolurilor semantice între figură și fond.
Astfel, deși formal neeconomică, construcția locativă rezultativă apare ca solu-
ția cea mai economică cognitiv în situații atipice de localizare, corespunzând sche-
mei atenționale a vorbitorilor români – ceea ce explică frecvența răspunsurilor re-
zultative în corpusul analizat, în detrimentul altor soluții posibile.
Aceasta nu înseamnă însă că vorbitorii nu au explorat și alte soluții: sporadic, în
scenele atipice au apărut modificări ale rolurilor semantice, cu figura transformată
în agent (scena 030, RO.5 O săgeată străpunge mărul) sau efectuând o mișcare
fictivă față de fond (043, RO.6 Furtunul traversează copacul). O altă soluție rară,
dar nu absentă, a fost utilizarea verbelor de postură și de poziție (058, RO.5 O
scară atârnă de perete sau 004, RO.7 Fundița învelește lumânarea), ceea ce
reprezintă strategia specifică limbilor de tip satelitar și corespunde tipurilor de pre-
dicate locative II și III în tipologia propusă de F. Ameka și S. C. Levinson (2007).
În ansamblu însă, astfel de soluții au fost excepționale, strategia dominantă în
cazurile atipice fiind cea rezultativă.
Ameka–Levinson 2007 = F. Ameka, S. C. Levinson, Introduction The typology and semantics of lo-
cative predicates: posturals, positionals, and other beasts, în „Linguistics”, XLV, 2007, nr. 5–6,
p. 847–871.
Bowerman–Pederson 1992 = M. Bowerman, E. Pederson, Topological Relations Picture Series, în S. C.
Levinson (ed.), Space stimuli kit 1.2., Max Planck Institute for Psycholinguistics, Nijmegen, 1992.
Embick 2004 = D. Embick, On the Structure of Resultative Participles in English, în „Linguistic
Inquiry”, XXXV, nr. 3, p. 355−392.
Farkas 2013 = Imola Agnes Farkas, Resultative Constructions in English and Romanian: A Compa-
rative Analysis, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2013.
Gaatone 1998 = David Gaatone, Le passif en français, De Boeck, Paris–Bruxelles, 1998.
Grinevald 2006 = Colette Grinevald, The Expression of Static Location in a Typological Perspective,
în M. Hickmann, S. Robert (eds), Space in Languages: Linguistic Systems and Cognitive Catego-
ries, Amsterdam: John Benjamins, Amsterdam, 2006, p. 29–58.
Hellwig 2006 = Birgit Hellwig, Serial Verb Constructions in Goemai, în A. Aikhenvald, R. M. W.
Dixon (eds), Serial Verb Constructions. A Cross-Linguistic Typology, Oxford University Press,
Oxford, p. 88–106.
Kopecka 2004 = Anetta Kopecka, Étude typologique de l’expression de l’espace: localisation et dé-
placement en français et polonais. Teză de doctorat, Univérsité Lyon 2, 2004.
Lemmens 2005 = Maarten Lemmens, Motion and Location: Toward a Cognitive Typology, în
G. Girard-Gillet (ed.), Parcours linquistique. Domaine anglais, Publications de l’Université St
Étienne, St Étienne, 2005, p. 223–244 (Travaux 122 du CIEREC).
Levinson 2006 = S. C. Levinson, D. Wilkins, Grammars of Space, Cambridge University Press,
Cambridge, 2006.
Majid–Jordan–Dunn 2011 = A. Majid, M. Jordan, M. Dunn, Evolution of Semantic Systems Proce-
dure Manual, Max Planck Institute for Psycholinguistics, Nijmegen, 2011.
MPI Annual Report 1998 = Max-Planck-Institut für Psycholinguistik, Annual Report 1998, Max
Planck Institute for Psycholinguistics, Nijmegen, 1998.
Miller–Johnson-Laird 1976 = G. A. Miller, P. N. Johnson-Laird, Language and Perception, Belknap
Press of Harvard University Press, Cambridge, 1976.

Editura Ştiințifică și Enciclopedică, București, 1986.
Nicolae–Dragomirescu = A. Nicolae, A. Dragomirescu, Omonimia sintactică a participiilor româ-
nești, în R. Zafiu, A. Mihail, B. Croitor (eds), Studii de gramatică. Omagiu Doamnei Profesoare
Valeria Guţu Romalo, Editura Universității din București, Bucureşti, București, p. 193–205.
Nedjalkov–Jaxontov 1988 = V. P. Nedjalkov, S. J. Jaxontov, The Typology of Resultative Con-
structions. în V. P. Nedjalkov (ed.), Typology of Resultative Constructions, John Benjamins,
Amsterdam–Philadelphia, 1988, p. 3–62.
Papahagi 2005 = Cristiana Papahagi, Les prépositions de la trajectoire en français et en roumain.
Étude synchronique et diachronique. Teză de doctorat, Université Paris III/ENS, 2005.
Slobin 1996 = Dan Slobin, From „Thought and Language” to „Thinking for Speaking”, în John J.
Gumperz, Stephen C. Levinson (eds), Rethinking Linguistic Relativity, Cambridge University
Press, Cambridge, p. 70–96.
Slobin 2003 = Dan Slobin, Language and Thought Online: Cognitive Consequences of Linguistic
Relativity, în D. Gentner, S. Goldin-Meadow (eds), Language in Mind: Advances in the Study of
Language and Thought, MIT Press, Cambridge, MA, p. 157–192.
Svorou 1994 = Soteria Svorou, The Grammar of Space, John Benjamins, Amsterdam, 1994.
Talmy 1975 = Leonard Talmy, Semantics and Syntax of Motion, în J. P. Kimball (ed.), Syntax and
Semantics, vol. IV, Academic Press, New York, p. 181–238.
Talmy 2000 = Leonard Talmy, Toward a Cognitive vol. I–II, MIT Press, Cambridge, MA, 2000.
Thiering 2011 = Martin Thiering, Figure-Ground Reversals in Language, în „Gestalt Theory”,
XXXIII, 2011, p. 245–276.
Tsunoda 1981 = T. Tsunoda, Split Case-Marking in Verb Types and Tense/Aspect/Mood, în
„Linguistics”, XIX, 1981, p. 389–438.
QUAND LES CHOSES NE SONT PAS MISES À LEUR PLACE:

CONSTRUCTIONS LOCATIVES RÉSULTATIVES EN ROUMAIN
(Résumé)
La présente étude analyse un corpus original de phrases locatives roumaines dans la perspective
‘thinking for speaking’ (Slobin 1996). Prenant comme point de départ la situation de la langue roumaine
dans la typologie du mouvement et de la localisation (Talmy 2000), qui laisse prévoir l’apparition
massive de la structure verbe d’existence + complément locatif, l’article analyse les situations oú
lesquelles les locuteurs n’ont pas fourni la construction attendue et s’interroge sur les motivations
d’ordre cognitif à l’origine de ces écarts. Dans la plupart des cas, à la place de la construction locative
simple ont été produites des constructions complexes utilisant un participe passé à valeur résultative, et
cela avec une certaine régularité. L’apparition de la construction complexe, résultative, est liée au
caractère plus ou moins naturel des configurations spatiales proposées et elle implique une conceptua-
lisation différente de l’événement (comme état résultant de l’action antérieure d’un agent humain). Ainsi,
même si elle ne paraît pas économique, la construction résultative a en réalité un coût cognitif réduit et
correspond aux schémas attentionnels escomptés de la part des locuteurs roumains.
Cuvinte-cheie: localizare, verb, rezultativ, participiu, relaţie topologică.

Mots-clés: localisation, verbe, résultatif, participe, relation topologique.
Keywords: location, verb, resultative, participe, space relation.
cpapahagi@yahoo.com
CRISTIAN PAŞCALĂU
DEFINIŢIA ENIGMISTICĂ – UN TIP SPECIAL DE

DEFINIŢIE ALTERNATIVĂ. MECANISM SEMANTIC
ŞI SCHIŢĂ DE TIPOLOGIE
0. Argument
Studiul abordează problematica definiţiei enigmistice sub aspectul său de con-
struct alternativ în raport cu definiţia standard, de dicţionar. Deşi neconvenţional ca
formă sau conţinut, constructul enigmistic dobândeşte legitimitate graţie subiectivi-
tăţii care stă la baza lui, creându-şi, prin strategiile semantice utilizate, un statut
obiectiv şi cât se poate de convenţional printre tipurile de definiţii, fie ele standard
sau alternative.
1. Premise teoretice
Actul de a defini, cristalizat pe dimensiuni epistemologice şi gnoseologice, pre-
supune identificarea şi oferirea unui mijloc obiectiv de cartografiere a semantismu-
lui unei noţiuni, prin abstractizarea unor date particulare (Van Polanen Petel 2007,
p. 54, 57)1. Definiţia de dicţionar prezintă un grad înalt de generalitate, abstracti-
zare, conformitate şi validitate în privinţa numeroaselor aspecte ale realităţii. Din
acest punct de vedere, putem considera definiţia drept un obiect convenţional nu
doar sub aspectul său formal, ci şi sub raportul conţinutului său semantic. De altfel,
rolul primordial al unei definiţii standard constă în oferirea unei imagini cât mai
obiective a unui segment de realitate, în informarea utilizatorului prin transmiterea
unor cunoştinţe de ordin general. Acest rol e completat de fiabilitatea definiţiei, de
gradul său ridicat de accesibilitate în selecţia datelor furnizate (Maingueneau 2006,
p. 64)2.
Există însă numeroase situaţii discursive în care actul definirii nu se rezumă la o
finalitate informativă (fie în termeni pur metalingvistici, fie cu nuanţe enciclope-
dice), generând o tipologie distinctă şi, implicit, mecanisme formale şi semantice
diferite de tiparul definiţiei de dicţionar. D. Sperber şi D. Wilson (1995, p. 29) au
trasat o netă distincţie între intenţia informativă şi intenţia comunicativă a unui
1
Paradoxul definiţiei rezidă în faptul că, semantic, ea descrie universalii, însă, în acelaşi timp,
exprimă aspecte particulare, pe baza cărora extrapolează semnificaţii. Orice definiţie reprezintă un
fenomen de generalizare şi de abstractizare a unor date iniţial particulare.
2
Procesul comunicaţional în discursul ştiinţific proiectează publicul nu în postura unui co-enun-
ţător care ar putea oricând să întrerupă enunţătorul, ci în postura unui auditoriu universal, format din
savanţi care asistă la dezvoltarea unei argumentaţii suficiente sieşi. Aceasta este una dintre caracteris-
ticile de prim rang ale discursului ştiinţific: autonomia faţă de situaţiile particulare în care este
enunţat.
Definiţia enigmistică 517
enunţ. Cei doi lingvişti au ajuns la concluzia că, în cazul definiţiei standard, de dic-
ţionar, intenţia comunicativă şi cea informativă coincid. În schimb, pentru defini-
ţiile alternative, intenţia comunicativă surclasează intenţia informativă, ajungând
chiar să o anuleze complet în anumite situaţii. Definiţia enigmistică reprezintă un
bun exemplu pentru ilustrarea acestui fapt. În principiu, acest mod de definire ţine
de utilizatori particulari, reclamând astfel o doză sporită de spontaneitate, de creati-
vitate lingvistică3. Definiţiile de dicţionar ţin, de obicei, de o instituţie, de modul de
gândire academic standardizat şi, în bună măsură, clişeizat în eforturile sale de le-
gitimare şi obiectivare. În plus, raportând actul definirii la un „grad zero” al limba-
jului, constatăm că definiţiile de dicţionar aparţin mai degrabă unui metalimbaj, pe
când definirile „alternative” se realizează în cadrul limbajului primar, dar cu des-
chidere spre o zonă de sens care depăşeşte cadrul idiomatic.
Distincţia dintre cele două moduri de definire poate fi operată inclusiv prin ra-
portare la nivel formal. Caracterul obiectiv al definiţiei de dicţionar este pus în evi-
denţă printr-o serie de mărci ale stilului ştiinţific, dintre care amintim: utilizarea re-
flexivului impersonal sau a pasivului; elipsa verbului „a fi”; utilizarea modurilor
verbale nepersonale, în speţă a infinitivului; includerea unor noţiuni având prepon-
derent rol în diverse clasificări conceptuale etc. Toate aceste mărci presupun o cu-
noaştere de tip categorial, obiectiv, general, care stă la fundamentul actului meta-
lingvistic de definire. La polul opus, definirea enigmistică exprimă o intenţionalita-
te personală, eminamente subiectivă4, în tratarea termenilor definiţi, însă prin
aceasta nu mai puţin generală. Riscând, am afirma că, propriu-zis, definiţiile alter-
native fac din subiectivitatea vorbitorului o categorie semantică universală. De alt-
fel, propensiunea spre particular, abordarea personală, individualizarea corespund
negocierilor de intenţii discursive între vorbitorii care împărtăşesc un orizont cultu-
ral-lingvistic dat. Definiţiile alternative generează un sens inedit, pragmatic, care
completează semnificaţiile standard ale noţiunii. Premisele de constituire ţin de po-
sibilităţile lexical-semantice ale limbajului, fructificate creativ în diverse strategii
semantice prin care definiţiile alternative îşi instituie generalitatea.
2.0. Mecanism semantic

Definirea alternativă în textul enigmistic implică trei niveluri de realizare: co-
dajul şi constructul iniţial; decelarea strategiilor implicate şi identificarea termenu-
lui definit (= referentul lipsă); depăşirea definiţiei alternative prin restructurarea
orizontului standard de aşteptare.
3
T. Van Dijk (2006, p. 163) abordează problematica enunţurilor de tip definiţie alternativă/ fic-
tivă, postulând că astfel de enunţuri sunt rezultatul unui act subiectiv în care participanţii interpretează
informaţiile semantice în funcţie de anumite criterii sau afinităţi conceptuale.
4
În această ordine de idei, P. Charaudeau (2002, p. 315, 317) susţine că discursul trebuie să con-
ţină dovezi de legitimitate, credibilitate şi gândire reflexivă. Or, constructul enigmistic beneficiază de
astfel de ancore prin însăşi „gândirea semiotică” (Marcus 1982) implicată în crearea sa. Solomon
Marcus atribuie constructului enigmistic atât o dimensiune raţională, cât şi una entropică, de imprevi-
zibilitate sau grad de nedeterminare în proiectarea analogiilor sau a contiguităţii inerente.
518 Cristian Paşcalău
Constructul enigmistic prezintă, pe lângă mărcile grafice (punctele de suspensie,

cratima, italicele, majusculele, ghilimelele, semnul întrebării, semnul exclamării)
sau mărcile culturale stereotipice (adagii latine, limbă de lemn, proverbe, greşeli de
limbă etc.), mecanisme semantice nucleare care instituie, propriu-zis, progresia
sensului în microstructuri de tip definiţional. Dacă grila, care cuprinde outputul (=
termenii definiţi), mizează pe geometria punctului fix, „textul” propriu-zis, inputul,
reprezintă un cadru funcţional de operatori expansivi şi scheme iterative ce amor-
sează strategii precum: restructurări de semnificant (rime, asonanţă, aliteraţie, acci-
dente fonetice); restructurări de semnificat (polisemie, sinonimie, antonimie, omo-
nimie, paronimie, catachreză, metaforă); restructurări de sens (suspendarea incon-
gruenţei şi a incorectitudinii; ironia; jocul de cuvinte; parodierea stilurilor discur-
sive: discurs ştiinţific, juridic, literar, publicistic, publicitar, politic, terminologie
medicală, IT, cinematografică, sportivă etc.).
Toate aceste strategii converg înspre trei procedee generale de articulare a sen-
sului: schema logică (în speţă, silogismul); discursul repetat (intertextualitatea) şi
fabulaţia (elaborarea de conţinut semantic nou). Procedeele corespund, la rândul
lor, unor linii generale de interpretare: logico-gramaticală (deducţie; inducţie; ab-
ducţie); sistematic-descriptivă; estetico-hermeneutică. Multitudinea de perspective
implicate în restructurarea de tip enigmistic creează conţinuturi semantice biplane
sau multiplane ce asigură o expansiune de sens ce nu ar putea fi, în ultimă instanţă,
caracteristică definiţiei de dicţionar.
2.1. Definiţia enigmistică – un construct transdiscursiv
Constructul enigmistic este un procedeu de discursivizare prin metoda conexiu-
nii inverse a semnificaţiilor, de punere în termeni ecuaţionali a temei şi remei. De
obicei, se cere identificarea temei pe baza elementelor oferite în remă. Altfel spus,
se cere identificarea unui termen referenţial pe baza explorării unei relaţii biunivo-
ce între semnificaţiile angajate de enunţul definiţional şi referentul lipsă. Referentul
absent cere actualizarea în enunţ a unor semnificaţii în detrimentul altora. Practic,
soluţia proiectează un spaţiu transdiscursiv în care enunţul definiţional face sens
numai dacă termenii definiţiei sunt supuşi unei dezambiguizări în funcţie de anumi-
te coordonate contextuale reclamate de referentul lipsă şi exprimate ca seturi de in-
strucţiuni în definirea alternativă. De exemplu, atunci când în constructul enigmis-
tic se utilizează anumite formule discursive (ghicitori, încurcături de limbă, calam-
bururi) sau expresii fixe idiomatice, mecanismul semantic mizează, la început, pe
un proces deconstructiv, subsumabil intenţiei ludice de ansamblu: pentru actualiza-
rea semnificaţiilor cerute de referentul lipsă, structura expresiei ca întreg este dez-
integrată, elementele sunt separate, iar stabilitatea semnificaţiei idiomatice este
abolită. Astfel, dislocarea expresiei constituie un vehicul pentru noi semnificaţii,
care angrenează referentul lipsă într-un complex semnificaţional vast, în procesul
de actualizare/soluţionare/identificare a referentului. În raportarea la entităţile nou
create, fie luminăm un concept sau tendinţele structurării conceptuale, prin căile
alternative propuse (= conferim noi semnificaţii termenului, descoperim aspecte
periferice ale acestuia), fie ne distanţăm radical de spaţiul lingvistic şi cultural,

schiţând un spaţiu transdiscursiv în care entităţile funcţionează după regulile nou
instituite în procesul de soluţionare. Definim transdiscursul ca un spaţiu de trans-
gresare a semnificaţiilor primare dinspre gradul zero al limbajului înspre o zonă se-
mantică unificată a celor patru universuri discursive identificate de E. Coşeriu
(1973–2000), în virtutea unei funcţii semnice tabuizante5.
2.2. Actanţii implicaţi în constructul enigmistic
Sub aspectul dinamicii relaţiei actanţilor angajaţi în configurarea constructului
enigmistic, respectiv autorul definiţiei (emiţătorul, în continuare E) şi descoperito-
rul soluţiei/referentului lipsă (receptorul, în continuare R), putem vorbi de trei eta-
pe de configurare. Menţionăm că, pentru conformitate, celor două persoane empiri-
ce (autor şi dezlegător) le corespund „personaje” textuale, materializate tocmai în
seturile de instrucţiuni de care beneficiază textul. Definiţia enigmistică este, prin
aceasta, polifonică sau, în termenii lui M. Bahtin, dialogică.
Etapa iniţială de configurare îi aparţine lui E. Acesta pune în scenă un „teatru de
cuvinte” prin strategii de reprocesare a formelor discursive simple (afirmaţie, nega-
ţie, interogaţie, exclamaţie). Regăsim aici toate mecanismele utilizate în crearea de-
finiţiei. Ele pot fi de natură sintactică, semantică, pragmatică sau o varietate de
combinaţii între ele. În unele situaţii, se porneşte de la un stereotip lingvistic/cultu-
ral, reprocesabil semnificaţional, apoi se proiectează enunţătorii. Indiciile validabi-
le contextual implică de la bun început afinităţi între sfere conceptuale. Constructul
definiţional astfel schiţat prezintă mărci stereotipice culturale, prin care se imprimă
o dinamică specifică acelor structuri semantic disipative, acelor frânturi de lumi ex-
plicative generate din decupaje sau proiecţii holistice de sens. Polifonia este pre-
zentă la nivelul mărcilor atitudinale, afective, contrafactuale, logice (silogismul,
paralogismul), epistemice, ironice ş.a.m.d.
Etapa intermediară rezumă operaţiile ce ţin de soluţionarea enigmei. R porneşte
de la acelaşi stereotip, confruntă datele problemei cu intuiţiile lui, ţinând neapărat
cont de setul de instrucţiuni semantico-gramaticale „depozitat” în text, set ce recla-
mă utilizarea unor strategii discursive specifice. Din confruntarea cu textul „defini-
ţiei”, nelipsită de o anumită tensiune intelectuală, prin puterile sale interpretative, R
identifică referentul lipsă6.
Etapa finală constă în formarea unor noi reguli de soluţionare sau în racordarea
la diverse zone ale conştiinţei lingvistice a subiecţilor angajaţi în rezolvarea proble-
mei. Proiecţia definiţiei nu se opreşte la simpla detectare a referentului lipsă, stimu-
lul iniţial care a determinat crearea definiţiei şi căutarea soluţiei. Spre exemplu, sub
5
Din raţiuni de spaţiu şi de coerenţă internă, funcţia textuală tabuizantă va face obiectul unui
studiu viitor consacrat definiţiei enigmistice.
6
În acest sens, Ion Coteanu (1986) susţinea că tema careului (= inputul global, l-am numi noi)
„circumscrie din capul locului sfera de înţelesuri posibile din careu”, materializând definiţia drept „o
sugestie” prin care este stârnit interesul unor potenţiali dezlegători pentru căutarea soluţiei. Tema
deschide orizontul unor semnificaţii dintre cele mai diverse, dar, totodată, prin cheile inserate,
limitează variantele şi închide traseul dezlegării, fixând dezlegătorul asupra variantei gândite de autor.
un enunţ literal aparent pozitiv, ironia permite ridiculizarea unor aspecte negative
ale societăţii. Soluţia împreună cu enunţul definiţional constituie un nou complex
discursiv, resemantizat conform unor reguli proprii actului de definire specific con-
structului enigmistic. Prin aceasta, definiţia ca atare îşi depăşeşte orizontul de aş-
teptare iniţial, racordând vorbitorul la transdiscurs şi modificându-i optica privind
termenul definit.
3.0. Schiţă de tipologie

Cele mai frecvente tipare ale definiţiilor alternative sunt: definiţia silogistică;
definiţia prin discurs repetat; definiţia prin fabulaţie; un model mixt, rezultat din
combinarea primelor trei tipuri.
3.1. Definiţia silogistică
Tiparul definiţional implică, în acest caz, o secvenţialitate silogistică:
IERI = Mâine, poimâine.
PRAF = Pământul văzut din Cosmos.
În primul exemplu, R trebuie să efectueze o translaţie pe axa abstractă a tim-
pului, păstrând intactă „poziţia” termenilor puşi în ecuaţie. Este evident că ziua de
mâine, în raport cu ziua de poimâine, este „ieri”. Autorul definiţiei utilizează o
expresie idiomatică, mâine, poimâine (care are semnificaţia standard de iminenţă)
în scopul construirii unui silogism enigmistic de mare fineţe.
În cel de-al doilea exemplu, silogismul vizează o interpretare prin analogie. Mo-
delarea astronomică a pus în evidenţă faptul că, păstrând proporţiile, planeta
Pământ, văzută de la mare depărtare din Cosmos, nu poate arăta decât ca un fir de
praf. Analogia este dublată de recursul la nişte legităţi ale fizicii, recuperabile în
fundalul cognitiv, dar şi de o nuanţă filosofică (condiţia umană în raport cu infini-
tatea cosmică).
3.2. Definiţia prin discurs repetat
În cazul unei definiţii de tipul:
ROBINET = Îi lasă gura apă,
semnificaţia comună este deturnată înspre o lectură la propriu, dar prin activarea
unui mecanism tributar definirii enigmistice7. Intertextualitatea uzează de tradiţia
idiomatică, ce este reasumată subiacent la nivel pre-discursiv, sub aparenţa unor
strategii deconstructive. Avem, pe de-o parte, expresia îi lasă gura apă, care este
ea însăşi o formă nucleară pre-discursivă, codificată în limbă de tradiţia comunităţii
vorbitorilor. Ea este dislocată (= legăturile semnificative nucleare iniţiale sunt rupte
şi se ajunge la gradul zero al limbajului) şi trecută apoi în transdiscurs, unde e codi-
ficată prin alternarea semnificaţiei fiecărui termen şi prin suprapunerea schemei
imagistice a robinetului (catacreza gura robinetului) peste stratul semnificaţional
idiomatic-istoric. De aici, R trebuie să detecteze noile semnificaţii şi să găsească
7
Pentru un tablou sinoptic al strategiilor lexico-gramaticale implicate în definirea prin discurs
repetat, vezi Forăscu 2005, p. 15–25.
referentul. În acest scop, el va fi nevoit să pună greutate pe toţi termenii expresiei

iniţiale, de data aceasta luaţi separat, nu ca monolit expresiv consacrat în planul
idiomatic. Termenii expresiei, luaţi separat, sunt atractori referenţiali, iar expresia
monolit funcţionează ca un distractor referenţial.
În anumite situaţii însă, un construct enigmistic se constituie drept convergenţă
de strategii pre-discursive, ca nucleu metaforic. Un exemplu elocvent:
TIMP = Îl omori distrându-te.
În cadrul acestui exemplu, expresia idiomatică a-ţi omorî timpul este doar suge-
rată, R fiind silit să o recupereze prin cartarea aluziei. În plus, spre deosebire de
primul exemplu, putem vorbi aici de premisele unui salt minimal de sens. Aluzia
implică o fractare a expresiei din limbă, căreia i se atribuie semnificaţia unui pos-
tulat ironic, cu deschidere spre tragismul existenţei: orice proiect al fiinţei umane
stă sub semnul perisabilităţii, fiind un simptom pentru mortalitatea omului.
Discursul repetat implică recondiţionarea semantică a numeroase stereotipuri
lingvistice sau culturale de genul „mărul discordiei”, „călcâiul lui Ahile”. Astfel de
stereotipuri reprezintă obiecte semnificaţionale dintr-un muzeu imaginar al tradiţiei
culturale moştenite. Preluate într-o definiţie informală, poartă cu ele încărcătura
semnificaţională până la jumătatea drumului, apoi câştigă alta. Prin reciclarea ste-
reotipurilor se creează entităţi noi, care funcţionează într-un nivel transdicursiv dis-
tinct de limbajul primar, dar şi de metalimbaj. Sintagme precum cele de mai sus
atestă faptul că obiectul denumit reprezintă o entitate conceptuală creată în imagi-
narul omenirii, entitate păstrată şi azi în memoria culturală. Specularea acestor sin-
tagme poate deveni extrem de productivă. Spre exemplu, expresia „mărul discor-
diei” deschide un nivel intertextual întemeiat de mitologia greacă. Acest nivel poa-
te fi însă corelat enigmistic, prin concursul unor strategii semantice, cu un nivel in-
tertextual întemeiat de mitologia ebraică sau cu un nivel intertextual dintr-un basm.
Astfel, la o definiţie precum:
? = A primit mărul discordiei,
unde am fi tentaţi să avansăm termenul AFRODITA, s-ar putea preta ca obiecte-
soluţie, graţie unor interpretări alternative, şi ADAM sau ALBĂ-CA-ZĂPADA.
3.3. Definiţia prin fabulaţie
Discursul se prezintă ca un relief accidentat, planetă de posibilităţi articulatorii
ale sensului8. Procesul discursivizării conjugă structuri, echilibre, relaţii între com-
ponente. De altfel, semnele lingvistice există numai în interacţiunea enunţiativă, ca
particule elementare purtătoare de semnificaţie.
Fabulaţia reprezintă un nivel subiacent al oricărui discurs. Ea se proiectează în
însăşi creaţia de sens discursiv, ca mănunchi de strategii, ca telescopaj global ce
validează funcţional istoricitatea şi materialitatea semnului. Mai mult, fabulaţia nu
8
Pentru o inventariere exhaustivă a reţelelor articulatorii ale sensului textual proteic, care „se
produce […] în serii teoretic deschise, infinite”, vezi Vlad 2000, p. 42.
înseamnă doar îndeplinirea unor proceduri discursive mecanice, grevate de simple

interconexiuni semnice. Ea presupune ab initio crearea acelui spaţiu mental trans-
discursiv, bazin de atractori referenţiali în care se reciclează deopotrivă subiectivi-
tăţi/voci discursive şi obiecte culturale.
Definiţia prin fabulaţie presupune asocieri neconvenţionale de semnificaţii, in-
troducând o distanţă mare între enunţul definiţional şi referentul lipsă. Cele două
exemple de mai jos ilustrează perfect acest lucru. Substantivul abstract enigmă
primeşte o actualizare prin recursul la imaginea unei materialităţi concrete, de ex-
tracţie simbolică, întrucât este definit prin uşa încuiată9. Analog, substantivul
lavine (avalanşe) este definit prin comparaţia cu valurile, sugerându-se aceeaşi
dinamică a revărsării peste spaţii imense. În al doilea exemplu, fabulaţia deschide
şi un pronunţat spaţiu imaginar, de nuanţă hiperbolică.
ENIGMĂ = Uşă zăvorâtă aşteptându-şi cheia.
LAVINE = Valuri albe coborând pe spinările munţilor.
Ilustrăm productivitatea acestui mecanism al fabulaţiei care avansează o serie de
strategii enigmistice prin alte două exemple:
ZID = Atracţie chinezească pentru turişti extratereştri.
Aici, fabulaţia e strâns legată de problema referinţei. Sub aparenţa unei formu-
lări de ambiguitate conceptuală, definiţia e aparent menită să capteze trăsături rele-
vante despre o anumită situaţie imaginară în care extratereştrii ar ateriza pe
Pământ. Aspectul de generalitate al termenului atracţie este întărit de ambiguitatea
sintagmei turişti extratereştri, care ar părea dotat exclusiv cu o semnificaţie con-
ceptuală abstractă. În realitate, termenul atracţie ajută la identificarea referentului
zid, funcţionând ca indice pentru ceva ce se vede din spaţiul cosmic. Sintagma tu-
rişti extratereştri poate trimite fie la echipajul unui OZN (caz în care extratereştri
este substantiv, iar turişti este un referent ambiguu), fie la echipajul uman al unei
rachete spaţiale (caz în care extratereştri este adjectiv cu semnificaţia „ceva ce se
desprinde sau s-a desprins de orbita terestră”, iar substantivul turişti devine o me-
taforă pentru astronauţi). Varianta a doua de interpretare este mai plauzibilă, întru-
cât nu este suficient ca R să ştie că Marele Zid Chinezesc este singura construcţie
de pe Pământ observabilă de pe Lună, ci să şi ştie că acel zid e chinezesc. R trebuie
să cunoască porţiunea de fundal cognitiv global, să priceapă aluziile din subtext, să
efectueze conexiunile între referenţi pe baza semnificaţiilor reale, spre a putea re-
cupera termenul lipsă din formula ecuaţională.
GHEENĂ = Crematoriu fabulos cu cuptoare subterane.
9
Problematica fertilă a semioticii lui C. S. Peirce, pe de o parte, şi abordările de natură pragma-
tică ale sensului, pe de alta, prin concepte precum „modelul inferenţei”, „comunicarea ca proces cu
risc înalt”, „construirea de ipoteze contextuale”, „principiul cooperării”, „maximele conversaţionale”,
„implicaturile conversaţionale”, „pertinenţă, eforturi, efecte cognitive”, „context, implicitări, explici-
tări”, respectiv „nonliteralitatea metaforei” (vezi Moeschler–Reboul, 1994) vor face obiectul unor
studii viitoare consacrate oferirii unor modele explicative pentru constructul enigmistic.
Gheena reprezintă un obiect cultural definind spaţiul unde sufletele păcătoşilor

sunt chinuite după moarte. Readus din tradiţia mitologică ebraică în câmpul textu-
al-discursiv prin evocare directă, acest obiect cultural cunoaşte, în constructul enig-
mistic, o reprocesare semnificaţională sub aspectul reprezentării şi al finalităţii
pragmatice. Are loc un sincretism cu limbajul tehnic (termeni-cheie: crematoriu,
cuptoare subterane). În transdiscurs, semnificaţiile se suprapun, creând un nivel
intertextual în care semnificaţiile „finale” sunt stabilizate. Referentul lipsă apare în
urma detectării acestui nivel, de unde trebuie separate semnificaţiile primare. Sin-
tagma cuptoare subterane nu mai prezintă funcţionalitatea semantică din limbajul
tehnic, ci pe aceea generală de spaţiu de ardere. Crematoriul devine o metaforă
pentru gheenă, exploatând semnificaţia de „spaţiu amenajat de ardere” şi activând
interschimbul de utilizare. Adjectivul fabulos funcţionează ca indiciu în orientarea
interpretării, trimiţând direct la natura mitică a obiectului cultural gheenă.
3.4. Modelul mixt
De cele mai multe ori, definirea alternativă în enigmistică împleteşte cele trei ti-
puri de procedee (silogism, discurs repetat, fabulaţie), configurând în secvenţe dis-
cursive un construct semantic inovativ, care solicită nu doar atenţia distributivă şi
capacitatea de sinteză şi de exploatare a resurselor limbii şi ale memoriei culturale,
dar, în acelaşi timp, stimulează imaginaţia dezlegătorilor:
ATOM = Prometeul descătuşat al lumii moderne.
Ideea de înlănţuire se bifurcă: pe de-o parte, avem catenele atomice, iar pe de
alta, chingile în care era încătuşat Prometeu. În legătură cu această bifurcare, putem
remarca faptul că ambele designate funcţionează simultan în procesul de actuali-
zare a semnificaţiilor. Fiecare explozie nucleară controlată ar reprezenta o perpetuă
reînviere a ficatului prometeic. Silogistic, analogia funcţionează perfect între
Prometeu (titanul care a furat focul din apanajul zeilor şi l-a dăruit oamenilor) şi
atom (energia nucleară). Termenul Prometeu trimite la mitologia greacă, deci
funcţionează şi în calitate de element al discursului repetat.
SUBMARINE = Rechini nucleari sfârtecând trupul lui Okeanos.
În cadrul acestui exemplu, referentul submarin reprezintă un concept care s-a
format în urma dezvoltării tehnicii de navigaţie. Avem, pe de altă parte, conceptul
de ocean. Acestui din urmă concept îi adăugăm conotaţii de conştiinţă recuperate
din tradiţia mitologică greacă (zeul Okeanos). Imbricăm schemele imagistice ale
submarinului atomic, aparat de navigaţie submersibil, propulsat de elice şi care
apare la suprafaţă prin periscop, respectiv ale rechinului, animal prădător care
înoată cu capătul cozii la suprafaţa oceanelor. Facem aluzie la ideea de violenţă,
prin imaginea rechinului şi prin verbul a sfârteca. Procesul global în definiţie este
unul plasticizant, dublu marcat: mai întâi, prin analogia spintecării lui Okeanos cu
deplasarea la viteze foarte mari a submarinului, iar apoi prin ideea de violenţă. Am-
bele aspecte concură la reformularea unor conţinuturi de conştiinţă care există deja
în semnificaţia submarinului (mijloc de navigaţie şi de luptă) şi la formarea unor

conţinuturi noi, dincolo de cele anterioare.
INIMĂ = Cupă de rubin cu elixirul vieţii.
Designarea inimii prin intermediul cupei introduce sintagma elixirul vieţii
într-un circuit metaforic: elixirul vieţii va semnifica sângele, lichidul vital ce are
culoarea rubinului, la fel ca inima însăşi. În vederea circumscrierii inimii ca spaţiu
sufletesc, care modelează comportamentul şi caracterul fiinţelor umane, care plăs-
muieşte destinul uman, putem interpreta inima ca receptacul al nectarului zeilor, iar
mai departe, putem considera iubirea ca o stare fluidă, o stare de graţie care îi dă fi-
inţei umane temei de destin.
Din analiza exemplelor selectate, observăm că putem intui existenţa unui fond
latent şi dinamic în metaforele din textul enigmistic; ele nu rămân simple ghicitori,
pentru că pot da naştere la interpretări succesive ale conţinuturilor lor metaforice.
Tocmai în aceste interpretări noi pe care le putem conferi structurilor metaforice
din definiţie, pe de-o parte, şi termenului soluţie, pe de alta, rezidă etapa finală a
configurării constructului enigmistic, şi anume depăşirea orizontului iniţial de aş-
teptare printr-o reconfigurare de optică, atât sub aspect lingvistic, cât şi sub aspect
larg cultural.
4. Concluzii
Constructul enigmistic este un complicat sistem de transdiscurs care, prin stra-
tegiile puse în joc, creează conţinuturi noi, modificând uneori chiar natura strategi-
ilor cu care operează. La configurarea nivelului transdiscursiv participă deopotrivă
funcţia designaţională a limbajului şi cea semnificativă. În enunţul definiţiei se su-
prapun cel puţin două dimensiuni: cea literală, aparentă, şi cea esenţială, care trimi-
te la soluţie. Ele se pot răsfrânge mutual, prin strategii fractale de reciclare şi repro-
cesare a informaţiei semantice, dar şi de creare/proiectare a unor conţinuturi imagi-
native noi, ce formează un limbaj alternativ, o altă zonă a memoriei culturale.
În cadrul operaţiilor de codificare rebusistică se construieşte, subiacent, un nivel
de stabilitate intertextuală (transdiscursul). Nucleele de expresie operează ca stabi-
lizatori ai microstructurilor textuale într-un network developping process (deschis
de noduri transdiscursive precum citatul, aluzia, insinuarea, transformarea). În ori-
ce mod s-ar actualiza un decupaj de text în discursul-ocurenţă (prin citat sau aluzie,
insinuare etc.), acesta, ca element de construcţie a sensului, se va transforma inevi-
tabil, dobândind semnificaţii în funcţie de finalitatea discursului-ocurenţă. Monta-
jele lingvistice presupun întotdeauna un grad zero de semnificaţie, pe care se gre-
fează decupaje textuale, la rândul lor reprocesate în continua prefacere de sens dis-
cursiv. Numai în acest mod semnele lingvistice rămân interconectate, actualizabile
în câmpul discursiv. Gradul zero evidenţiază conturarea pre-discursivă a unui nivel
de stabilitate microstructurală a semnificaţiei, pe baza expresiilor idiomatice, prin

corelarea expectaţiilor dezlegătorilor cu tema, prin activarea funcţiilor semnice sau
prin interconectarea universurilor de discurs. Deconstrucţia expresiilor idiomatice
este urmată de conferirea unei noi semnificaţii, după o prealabilă filtrare metalin-
gvistică. Discursul repetat şi fabulaţia se constituie astfel în lianţi transdiscursivi
care interconectează universurile discursive pe de-o parte, iar pe de altă parte asi-
gură reprocesări de semnificaţie. Fabulaţia implică în primul rând nu memoria cul-
turală, ci conştiinţa de subiect vorbitor care utilizează ceea ce-i oferă limba pentru a
crea sens. În acest mod, constructul enigmistic îşi păstrează posibilităţile de creare
a unor definiri alternative, depăşind totodată cadrul strict al creării şi receptării re-
ferentului lipsă.
Charaudeau 2002 = Patrick Charaudeau, A Communicative Conception of Discourse, în „Discourse
Studies”, IV, 2002, nr. 3, p. 301–318.
Coşeriu 1973/2000 = Eugenio Coşeriu, Lecţii de lingvistică generală, Editura Arc, Chişinău, 2000.
Coteanu 1986 = Ion Coteanu, Între autorul careului şi eventualul dezlegător stă tema, în „Rebus”,
1996, nr. 695, p. 16.
Forăscu 2005 = Narcisa Forăscu, Mijloace lingvistice în textul enigmistic, în „Limbă şi literatură”,
vol. I–II, 2005, p. 15–25.
Maingueneau 2000 = Dominique Maingueneau, Analyser les textes de communication, Nathan
Université, Paris, 2000.
Marcus 1982 = Solomon Marcus, Jocul ca joc, în „Rebus”, 1982, nr. 601, p. 14.
Moeschler–Reboul 1994 = J. Moeschler, Anne Reboul, Dictionnaire encyclopedique de pragmatique,
Éditions de Seuil, Paris, 1994.
Sperber–Wilson 1986/1995 = Dan Sperber, Deirdre Wilson, Relevance. Communication and
Cognition. 2nd edition, Blackwell, Oxford–Cambridge, 1995.
Van Dijk 2006 = Teun Van Dijk, Discourse, Context and Cognition, în „Discourse Studies”, VIII,
2006, nr. 1, p. 159–177.
Van Polanen Petel 2007 = Humphrey Van Polanen Petel, A perceptual account of definitions, în
„Axiomathes”, XVII, 2007, nr. 53, p. 73.
Vlad 2000 = Carmen Vlad, Textul-aisberg. Elemente de teorie şi analiză, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-
Napoca, 2000.
PUZZLE TEXT-DEFINITIONS: A SPECIAL TYPE OF ALTERNATIVE

DEFINITION. SEMANTIC DEVICES AND A BRIEF TYPOLOGY
(Abstract)
The paper addresses the issue of puzzle text-definitions. We analyze them, within a semantic
theoretical frame, as types of meaning devices that express an alternative type to those in which a
standard definition pattern such as the dictionary explanatory one would fit. Although unconventional
in form or content, the puzzle construct acquires its main reason thanks to the subjectivity that
underlies or shapes its creation. Furthermore, by means of certain semantic strategies, the puzzle text-
definitions may be grasped as an objective, conventional patterns among other types of definitions,
either standard or alternative ones.
Cuvinte-cheie: definiţie, definiţie enigmistică, semnificaţie, silogism, discurs repetat, fabulaţie.

Keywords: definition, puzzle text-definitions, meaning, syllogism, repeated discourse, plot.
babelrealm@yahoo.com
ELENA PLATON
REFLEXII ASUPRA CONCEPTULUI DE INTERLIMBĂ
0. Puterea de manipulare a conceptelor

Se spune că și conceptele teoretice ar avea o viață a lor. Așa se face că există
concepte mai mult sau mai puțin fericite, în funcție de cât de productive sau de lon-
gevive s-au dovedit a fi de-a lungul carierei lor. Unele dintre ele sunt aruncate în
uitare, nereușind să se impună nici măcar în lumea domeniului științific care le-a
dat naștere. Altele, extrem de promițătoare la începuturile existenței lor, rămân pri-
zoniere în cercurile restrânse ale unor domenii specifice, fără a reuși să schimbe
semnificativ modul de interpretare a diverselor fenomene, la nivelul simțului co-
mun. Mult mai fericite par să fie acelea care ajung să părăsească scena academică1,
vulgarizându-se atât de rapid, încât e dificil de stabilit dacă ele au evoluat dinspre
știință înspre simțul comun sau dacă, de fapt, știința n-a făcut nimic altceva decât
să repereze niște intuiții elementare „naturale”, conceptualizându-le. Cele mai pu-
ternice dintre toate sunt însă, cu siguranță, acelea care reușesc să-l manipuleze pe
cercetătorul însuși. Subjugat de frumusețea unei teorii și dornic să probeze coerența
ori validitatea unui concept, se pare că analistul poate ajunge uneori să vadă o
realitate până și acolo unde aceasta nu există.
Am deschis considerațiile noastre pe marginea conceptului de interlimbă (IL) cu
o minimă reflexie de ordin epistemologic despre determinismul construcțiilor teo-
retice, deoarece ne propunem, în cele ce urmează, să acordăm un anumit credit teo-
riilor vehiculate cu privire la IL. Ne-am luat această măsură de siguranță pentru a
arăta că suntem perfect conștienți de spectrul manipulării la care ne pot supune, la
un moment dat, propriile noastre categorii de gândire și conceptualizare, dar și de
faptul că, oricât de viguros ar fi un concept oarecare, realitatea se încăpățânează să
rămână dinamică, funcționând după propriile legi. Deși ne străduim cu toții să în-
corsetăm faptele concrete în limitele diferitelor construcții teoretice, făcându-ne
iluzii că așa le-am putea controla mai bine, acestea rămân, din fericire, singura sur-
să de informații sigure, perene, care nu se degradează asemenea teoriilor. Încer-
când, așadar, să rămânem în permanență lucizi în legătură cu limitele teoriilor in-
vocate, vom urmări în ce măsură potențialul teoretic al conceptului de interlimbă
merită exploatat pentru a ne lărgi perspectiva despre modul în care se învață o
limbă și, implicit, pentru a descoperi noi elemente care să sprijine procesul de pre-
dare/învățare/evaluare a unei limbi ca limbă străină.
1
Printre conceptele de acest tip, le-am menționa mai cu seamă pe cele vehiculate pe terenul şti-
inţelor antropologice, intrate de multă vreme în limbajul comun al persoanelor „educate”, precum
stereotip, loc comun, alteritate, fiindcă acestea au puterea de a dovedi cât de tare suntem influențați
de noțiunile pe care cultura de apartenență le „înscrie” în noi. Pentru alte detalii legate de determinis-
mul construcțiilor teoretice, a se vedea Morin 1984, p. 19.
528 Elena Platon
1. Aspecte biografice ale conceptului de interlimbă

În ciuda vârstei onorabile pe care o are noțiunea de interlimbă, trebuie să mărtu-
risim că acest concept ni s-a părut extrem de generos și de seducător. Deși întâlni-
rea noastră cu el s-a produs relativ târziu, având în vedere că în bibliografia româ-
nească de specialitate2 apariția sa este sporadică și relativ izolată, am fost surprinși
cât de familiare ni se păreau trăsăturile lui, care se suprapuneau cu multe dintre in-
tuițiile sau observațiile noastre empirice făcute la cursul de limbă română ca limbă
străină (RLS). Lansat de către L. Selinker (1969, apud Porquier–Rosen 2003, p. 8)
în urmă cu aproape cincizeci de ani, în studiul intitulat Language transfer, termenul
a fost reluat și redefinit câțiva ani mai târziu pentru a descrie varietățile de limbă ce
se formează la cel care învață o limbă străină și care nu coincid, în totalitate, cu
limba propriu-zisă (naturală). S. Pit Corder (Corder 1980, p. 29) va defini IL, la
rândul său, spunând că
„[...] în orice moment al experienței de învățare, cineva care învață o limbă străină
posedă o limbă, în sensul că activitatea sa lingvistică ascultă de anumite reguli, motiv
pentru care, în principiu, aceasta poate fi descrisă în termeni lingvistici”.
Chiar dacă a fost îmbrățișat cu pasiune în mediul academic extern, în mod parado-
xal, conceptul nu a făcut o carieră la fel de strălucită și în perimetrul românesc. Pe
de o parte, lipsa de interes pentru un sistem lingvistic hibrid, insuficient stabilizat,
aflat undeva pe drumul dintre limba maternă (L1) și limba străină (L2), s-ar putea
explica prin faptul că, în mod tradițional, obiectul de studiu „invulnerabil” și „con-
fortabil” al lingviștilor l-a constituit limba (naturală) – înțeleasă ca înmagazinare a
esențelor, golită de particular, de variabil. Doar un sistem lingvistic bine definit, cu
trăsături clare și ferme, îl atrăgea cu adevărat pe cel ce-și propunea să studieze co-
dul la acest nivel înalt, permițându-i să repereze „rigidități și fixări in abstracto,
care se găsesc cu greu în realitatea concretă” (Slama-Cazacu 1980, p. 246). Or,
pentru un asemenea analist, ideea de IL – privită ca manifestare lingvistică „sus-
pendată” între două limbi – este, cu siguranță, mai greu de acceptat decât, bună-
oară, aceea a unei configurații lingvistice originale, relativ stabile, cu componentă
bilingvă.
Pe de altă parte, e posibil ca rezerva față de IL să se datoreze și statutului de
vorbitor nativ al majorității lingviștilor, care, în calitatea lor de deținători ai codului
„pur” al limbii naturale, manifestă rezerve serioase față de orice ipostază mai mult
sau mai puțin degradată a acestui cod. Departe de a fi condamnabilă, o asemenea
atitudine este perfect coerentă și legitimă, mai ales în cazul celor care nu beneficia-
ză de o cultură a comunicării exolingve. Studiile consacrate acestui tip de interac-
țiune între vorbitori ce dețin repertorii lingvistice divergente (Porquier 1984, p. 51)
2
Termenul de interlimbă (interlanguage, în literatura de specialitate englezească, și interlangue,
în cea franceză) este menționat mai ales în studiile românești de didactică a limbilor străine sau în
legătură cu conceptul de „interferență lingvistică”, fără a i se rezerva însă un spațiu de analiză pro-
priu-zisă, în Pop–Marton http.
Reflexii asupra conceptului de interlimbă 529
arată că, în evaluarea limbii utilizate de către vorbitorul non-nativ, vorbitorul nativ
neexperimentat în practica comunicării exolingve se dovedește, de cele mai multe
ori, intransigent, activându-și în mod reflex elemente comportamentale binecunos-
cute, precum: nerăbdarea, iritarea, atitudinea critică, uneori, disprețul și, mai ales, o
lipsă totală de înțelegere față de greșelile de limbă care împiedică sau afectează
dramatic comunicarea propriu-zisă (pe primul loc situându-se, de regulă, pronunția
defectuoasă, dezacordurile, ritmul încetinit al vorbirii etc.).
Probabil că, din aceleași motive, și în mediul academic străin, științele care s-au
aplecat cu seriozitate asupra IL au fost, înainte de toate, didactica și, ceva mai târ-
ziu, ramura științelor lingvistice care se ocupă de achiziția limbajului. De altfel,
L. Selinker însuși mărturisea că a lansat acest concept în scopul de a înțelege mai
bine procesele și principiile subiacente învățării unei limbi străine, lucru recunoscut
și de alți specialiști, în atenția cărora a intrat ulterior conceptul de IL. Îl menționăm
aici doar pe S. Pit Corder, care, încă în 1967, utilizase termenul de „competență
tranzitorie” – transitional competence – pentru a defini
„[...] o sumă de cunoștințe aflate la dispoziția cursantului, pe care acesta le dezvoltă
constant și care se pun în aplicare în timpul producțiilor sale verbale” (Porquier–Rosen
2003, p. 8).
Acesta va prelua mai apoi conceptul de IL, convins că analiza erorilor studenților
ar trebui să permită o mai bună înțelegere a strategiilor și a proceselor de învățare,
dar și o adaptare a profesorului la nevoile cursantului.
În anii ce au urmat, IL a fost abordată frecvent în literatura de specialitate străi-
nă din diverse unghiuri (fonologic, morfologic, sintactic, semantic etc.) și analizată
amănunțit în discursurile orale sau scrise ale studenților. Dar, o perioadă destul de
îndelungată, multe dintre aceste studii s-au cantonat într-o descriere pur lingvistică
a IL, fără a se lua în calcul dimensiunea interacțională și contextuală a producțiilor
verbale, iar accentul s-a pus mai ales pe identificarea greșelilor în scopul eliminării
lor cât mai rapide. Această concentrare pe erori este vizibilă și în studiile româ-
nești, unde termenul de IL nici măcar nu a fost vehiculat (cf., totuşi, trei studii
reprezentative în acest sens: Alexandru 1978 și Mureșanu 1984).
După cum se va vedea în continuare, în ultimele decenii cercetătorii străini s-au
concentrat tot mai mult pe ideea de interlimbă pragmatică (Porquier–Rosen 2003,
p. 10), accentul mutându-se pe context (respectiv, pe receptarea și producerea acte-
lor de vorbire de către non-nativi în diferite situații de comunicare pentru îndeplini-
rea diverselor funcții comunicative – a mulțumi, a cere, a explica, a corecta etc.),
pe aspectele dificil de înțeles, pe rolul și importanța transferurilor regulilor pragma-
tice (chiar și la un nivel foarte avansat de stăpânire a limbii-țintă), cu scopul de a
integra dimensiunea psihologică și socială în procesul de achiziție a limbilor.
3. Trăsăturile interlimbii (cf. Galligani http)

Cele câteva repere biografice menționate mai sus reflectă cu suficientă claritate
faptul că, în mediul extern, variațiile limbii vorbite de către cei aflați în plin proces
530 Elena Platon
de asimilare a unei L2 au constituit un obiect de studiu suficient de captivant pentru

a li se consacra o mulțime de studii teoretice. Dacă n-am transfera discuția pe teren
românesc, readucerea ei în atenția cercetătorilor ar putea părea de-a dreptul neave-
nită. Având însă în vedere că potențialul acestui concept n-a fost valorificat până
acum în analiza IL străinilor care învață limba română, am decis să ne asumăm
riscul de a-i rezerva un spațiu de analiză mai extins, mai ales pentru că, în cazul IL,
se vede clar legătura directă cu o realitate concretă, în care oameni concreți produc
o realitate lingvistică la fel de concretă (chiar dacă extrem de instabilă și de efeme-
ră). Or, pentru un profesor care a observat vreme îndelungată manifestările IL stu-
denților cu care lucrează, ideea de a-și confrunta propriile intuiții cu reperele fixate
de teoreticienii IL pentru a verifica validitatea celor dintâi constituie o provocare
salutară.
Prin urmare, care ar fi trăsăturile definitorii ale IL, așa cum le prezintă teoretici-
enii? Înainte de orice, reamintim faptul că IL nu poate fi definită în afara ideii de
structurare progresivă a cunoștințelor celui ce învață o limbă străină, proces prin
care aceasta se află într-un continuu proces de transformare, devenind tot mai com-
plexă și, apropiindu-se, treptat, de LȚ avută în vedere. Într-adevăr, o asemenea teo-
rie pare extrem de generoasă, numai că, din păcate, ea nu mai reprezintă de multă
vreme o noutate. Dimpotrivă, oricine a învățat sau a predat o limbă străină este
conștient de faptul că, pe parcursul învățării unei limbi, cursantul se simte suspen-
dat între sistemul limbii sale materne și cel al LȚ (precum și al tuturor celorlalte
limbi străine achiziționate până în acel moment), trecând printr-o serie de faze suc-
cesive, în care se simte profund frustrat de inconsistența IL sale, ce nu seamănă
prea mult cu limba naturală vizată. În timpul acestui proces, apare însă un fenomen
asupra căruia merită să ne oprim. Cu toată nesiguranța derivată din imperfecțiunea
mijloacelor lingvistice avute la îndemână, sub presiunea nevoii de comunicare,
mulți dintre cursanții ce învață aceeași LȚ reușesc, totuși, să comunice surprinzător
de bine cu ajutorul IL pe care o dețin la un moment dat, izbutind să confere discur-
sului construit un soi de raționalitate sau de inteligibilitate lingvistică. O dovadă a
funcționalității IL o constituie și faptul că doi cursanți, aflați în aproximativ același
stadiu de învățare a limbii, reușesc să comunice destul de bine între ei, fără să aibă
obligatoriu aceeași limbă maternă. În mod paradoxal, mai degrabă se întâmplă ca
un profesor experimentat, vorbitor nativ al LȚ, să nu înțeleagă ce spune un anumit
cursant, în vreme ce un alt coleg de grupă este capabil să decodeze mai rapid me-
sajul, jucând chiar rolul unui mediator lingvistic. Bineînțeles că orice profesor își
dezvoltă în timp diverse strategii care să-i faciliteze decodarea IL cursantului.
Acestea îi vor permite chiar să anticipeze ceea ce dorește să spună studentul, pentru
a-l ajuta să-și formuleze mai clar mesajul. Însă dificultățile întâmpinate în general
de vorbitorii nativi în descifrarea mesajului transmis prin intermediul IL își au
probabil originea în reflexul firesc de a compara IL cursantului cu sistemul complet
al LȚ, și nu cu o anumită configurare a limbii, specifică unui stadiu concret al
învățării. De aici derivă, după cum vom vedea, și alte aspecte ce merită analizate.
Oricum, din cele spuse până acum reiese cu claritate faptul că IL reprezintă un
sistem lingvistic structurat, inteligibil, având o organizare specifică, ce funcționea-
ză după reguli proprii, care nu aparțin întru totul nici L1, nici L2. În ciuda exis-
tenței unei minime structurări, IL nu este deloc ușor de descris, datorită faptului că
se află într-un proces continuu de structurare și restructurare, care-i conferă o mare
doză de instabilitate. În urma permanentelor reconfigurări, rezultă diverse alcătuiri
ale „limbii” cursantului, deosebit de fragile, numite de unii specialiști „microsiste-
me instabile” (Py 2000, p. 401; apud (Porquier–Rosen 2003, p. 12), dinamice și
susceptibile în orice moment „să-și transgreseze propriile legi de funcționare”.
Apelul la formula microsistemelor pentru a defini IL pare pe deplin satisfăcător,
din moment ce termenul trimite la ideea unei minime organizări și inteligibilități
despre care s-a vorbit mai sus. Odată acceptată teoria că aceste microsisteme repre-
zintă niște forme intermediare ale limbii cursantului, rămâne, totuși, nerezolvată
problema modalității de analiză a acestora. Căci tendința analistului (de obicei, un
vorbitor nativ) este, așa cum semnalam mai sus, aceea de a raporta aceste microsis-
teme la LȚ și de a le considera un soi de ipostaze degradate sau, în orice caz, im-
perfecte, ale acesteia. În loc să fie preocupat să reconstituie regulile subiacente an-
samblului, acesta se concentrează asupra greșelilor, inventariind și separând forme-
le „corecte” de cele „incorecte”.
Pentru a depăși descrierile sau practicile ce se limitează la corectarea punctuală
a greșelilor sau la urmărirea interferențelor cu limba maternă ori cu alte limbi
cunoscute, soluția sugerată de teoreticieni este aceea de a trata IL ca pe un sistem
lingvistic în sine, autonom, dotat cu o structură proprie, funcționând după principii
originale și specifice, care nu sunt generalizabile la ansamblul sistemului. În acest
mod, producțiile cursanților (împreună cu greșelile inerente) vor fi tratate ca repre-
zentative și ilustrative pentru un sistem ce se dovedește a fi simultan structurat și în
curs de structurare/restructurare. Or, ca să fie capabil să înțeleagă modalitățile de
construcție, reorganizare și relaționare a microsistemelor între ele (Galligani http,
p. 144), se cere o mare suplețe din partea analistului. El trebuie să fie animat de do-
rința de a înțelege logica internă a fiecărei forme de organizare pe care IL unui cur-
sant o îmbracă în diverse faze ale evoluției sale, și nu doar de elanul de a sancționa
fiecare alcătuire lingvistică originală ce nu se suprapune „perfect” sistemului LȚ.
O altă caracteristică ce trebuie adusă în discuție pentru a înțelege mai bine natu-
ra acestui fenomen o constituie permeabilitatea (ibidem, p. 145–146) IL, prin care
o diferențiem mai ușor de limbile naturale. În situația în care un cursant încearcă să
comunice în LȚ (i.e. cu ajutorul IL proprii), acesta tinde să simplifice sau să sche-
matizeze mai ales acele aspecte ce îi provoacă dificultăți, ameninţând să blocheze
comunicarea. În plus, de-a lungul învățării, frontierele IL sunt violate prin aportul
de noi informații care, pentru a putea fi cu adevărat integrate, vor modifica modul
de structurare a microsistemelor. Cu alte cuvinte, microsistemele nu constituie niște
entități omogene și coerente, căci sistematicitatea lor internă (vezi infra) este ame-
nințată în permanență de diversele strategii de învățare ale cursantului, care face
532 Elena Platon
generalizări, simplificări etc. pentru a răspunde cerințelor comunicative. De aceea,

microsistemele sunt sortite dispariției sau, mai exact, transformării lor în noi micro-
sisteme, mult mai complexe și mai sofisticate decât cele inițiale (asta, desigur, în
situaţia în care nu ajung să se fosilizeze sau să regreseze după întreruperea contac-
tului cu LȚ sau din alte motive).
Din atributele inventariate până aici decurg alte două trăsături majore ale IL:
variabilitatea și sistematicitatea. Variabilitatea reflectă o stare tranzitorie, respon-
sabilă de caracterul dinamic al IL, și se poate observa la mai multe niveluri. În pri-
mul rând, ea este legată de diacronie, adică de faptul că achiziția unei limbi se face
în etape. Unii autori sugerează că nici nu ar fi vorba de niște etape, ci, mai degrabă,
de niște stări (ibidem, p. 146) în procesul de achiziție a unei limbi străine, ce
constituie un fel de tăieturi sincronice, dotate, în fiecare moment al învățării, cu o
coerență internă, sau că acest decupaj ar fi arbitrar, în sensul că n-ar corespunde
sistematic unor paliere semnificative ale învățării (ibidem). În egală măsură, varia-
bilitatea IL se poate defini și cu referire la producțiile cursanților, ce cuprind atât
forme corecte (corespunzând perfect unor forme și reguli ale LȚ), cât și incorecte.
În fiecare etapă, pentru a se face inteligibil, cursantul va produce discursuri ce sunt
rezultatul formulării unor ipoteze despre modul de funcționare al LȚ. Conform
acestei teorii, sursa „deformărilor” apărute în cadrul producțiilor sale verbale trebu-
ie localizată tocmai în șirul de operații de predicție pe care le face cursantul cu pri-
vire la regulile LȚ atunci când își planifică discursul. Or, numai depistând originea
malformațiilor IL cursantului vom putea completa/corecta presupunerile acestuia
cu explicații oferite de noi pe marginea enunțurilor produse. De aceea, pentru a be-
neficia de o imagine cât mai completă a comportamentului lingvistic al unui stu-
dent, profesorul ar trebui să ia în considerare, pe de o parte, gramatica interiorizată
a acestuia, prin care ajunge să organizeze unitățile în fraze, și, pe de altă parte, stra-
tegiile de învățare activate în timpul producerii unui text oarecare (de pildă, genera-
lizarea, simplificarea etc.). Aceste strategii se pot manifesta printr-un „lanț de ex-
plicații cauzale” pe care orice cursant adult, dotat cu o minimă conștiință reflexivă,
ar fi normal să le poată oferi (din acest motiv se spune că, spre deosebire de copii
sau de vorbitorii nativi, adultul care învață o L2 este candidatul ideal pentru a oferi
explicații în legătură cu ce i se întâmplă în timpul procesului de însușire a unei
limbi (Corder 1980, p. 37).
Dar, pentru a face o analiză corectă a variabilității producțiilor lingvistice, tre-
buie luate în considerare și situațiile concrete de producere, caz în care e necesar să
formulăm sarcini didactice cât mai diverse, care să-i determine pe studenți să ela-
boreze discursuri cât mai variate. Dacă este posibil, se recomandă chiar să obținem
unele producții lingvistice realizate în afara cadrului formal al cursului, acolo unde
studentul nu simte că trebuie „să ne facă jocul” și să respecte regulile impuse, de
pildă, de diverse condiții de testare. Numai evaluând aceste producții absolut libere,
vom putea descrie adevărata stare a IL sale – într-un stadiu dat sau în mai multe
stadii succesive – și vom reuși să înțelegem în profunzime natura procesului de în-
vățare.
Dacă IL poate fi definită prin variabilitate, în mod paradoxal ea se caracterizea-

ză și prin sistematicitate, termen ce servește la desemnarea „coerenței interne a IL
la un moment dat” (Galligani http, p. 147). Contrar celei specifice limbilor natura-
le, se pare că sistematicitatea IL este mult mai complexă, comportând nenumărate
variații, determinate, în parte, și de faptul că, în cazul L2, informațiile se livrează în
faze succesive, iar operația de configurare a fiecărui microsistem al IL pe un anu-
mit palier depinde inevitabil de ritmul, ca și de conținutul acestor „livrări”. Încer-
când să-și descrie cu exactitate maniera de predare progresivă a unei L2, mulți
profesori fac apel la metafora zidului, insistând asupra ideii de adăugare progresivă
a unui nou element (conform acestei viziuni, a preda o limbă străină înseamnă „a
pune cărămidă peste cărămidă”). Această percepție metaforică are însă neajunsurile
ei, fiindcă alipirea unei noi cărămizi nu afectează structura celei aflate la bază, în
vreme ce adăugarea de noi informații de ordin lingvistic, pragmatic ori sociocultu-
ral, produce schimbări în sistematicitatea microsistemului configurat anterior, con-
ducând la o nouă restructurare, pentru redobândirea unei noi – mereu relative –
stări de coerență și echilibru, care va dispărea, la rândul ei, sub efectul intruziunii
de noi date. Din acest punct de vedere, mult mai nimerită pare a fi metafora bulgă-
relui de zăpadă, atât de dragă adepților metodei directe, fiindcă ne sugerează într-
un mod suficient de expresiv cum fiecare strat se impregnează substanțial cu noul
înveliș ce se adaugă la fiecare mișcare. Altfel spus, interiorizând noile reguli învă-
țate pentru a face faţă noilor situaţii de comunicare, sistematicitatea gramaticii inte-
riorizate a cursantului este perturbată, producându-se modificarea unor reguli deja
funcţionale, astfel încât trebuie să vedem în sistematicitate rezultanta procesului de
învățare prin care aceasta a luat naștere și care oricând o poate transforma din nou,
mai mult sau mai puțin rapid. Unii autori au împins și mai departe reflecțiile pe
marginea IL, definind-o ca pe un sistem utilitar, asemănător pidginurilor, care pre-
zintă sisteme de reguli simplificate, în raport cu LȚ. Dacă adoptăm însă o aseme-
nea perspectivă, apare pericolul de a vedea în IL doar un sistem simplificat – un fel
de gramatică redusă –, ceea ce ar conduce la ignorarea complexității sale interne,
ce nu poate fi contestată, așa cum s-a văzut mai sus. De fapt, și dacă am accepta
ideea că IL reprezintă un sistem mai puțin dezvoltat și mai puțin complex în com-
parație cu cel al LȚ, aceasta, în revanșă, spre deosebire de pidgin, are șansa de a se
transforma, de a se „complexifica”, în acord cu „natura și evoluția regulilor sale
interne” (ibidem).
Rezumând cele spuse, observăm că IL trebuie înțeleasă ca un ansamblu de mi-
crosisteme autonome (în măsura în care fiecare poate funcționa după reguli origi-
nale și specifice), dar care se restructurează și evoluează sub influența unor noi in-
formații. Instabilitatea, variabilitatea, permeabilitatea și sistematicitatea constituie
însușirile fundamentale care ne permit o mai bună diferențiere a IL de limba natu-
rală. Având un sistem diferit atât față de L1, cât și față de L2 sau față de alte limbi
stăpânite de cursant, IL nu se lasă definită exclusiv cu mijloacele tipice analizei
534 Elena Platon
contrastive sau din perspectiva interferențelor lingvistice, care ne pot oferi doar o
viziune falsă și limitativă.
4. Exploatări ale conceptului de IL în didactică

Toate însușirile IL prezentate mai sus constituie puncte de reper teoretice intere-
sante și, fără îndoială, utile pentru a circumscrie cât mai exact comportamentul lin-
gvistic cotidian al unei persoane antrenate în procesul de învățare a unei L2. Difi-
cultatea analizei fenomenului provine însă din faptul că fiecare IL poate fi tratată
ca o limbă naturală necunoscută (sau nedescrisă până acum), întrucât fiecare cur-
sant ar trebui considerat, așa cum sugera S. Pit Corder (1980, p. 29), „un locutor
nativ al propriei sale limbi” sau chiar „singurul locutor nativ al acestei limbi”. Or,
dacă presupunem că există tot atâtea IL câți cursanți există și luăm în calcul diver-
sitatea extraordinară a acestora (în funcție de vârstă, interese, sistemul lingvistic de
proveniență, limbile cunoscute etc.), precum și marea varietate a cadrelor în care se
produce învățarea (instituționale sau informale), înțelegem că o încercare de anali-
ză/interpretare sistematică a fiecăruia dintre nesfârșitele șiruri de microsisteme lin-
gvistice posibile ce constituie IL unei anumite LȚ ar fi o întreprindere de-a dreptul
iluzorie. Din acest motiv, de fapt, didacticienii au încercat să vadă dacă o analiză
atentă și coerentă a IL câtorva dintre reprezentanții anumitor categorii de cursanți
care învață aceeași LȚ (de pildă, cei cu aceeași L1) ar duce la concluzii relevante
despre procesul de învățare a limbii respective de către acești vorbitori, compen-
sând oarecum neajunsurile analizelor contrastive care, încercând să compare două
sisteme impersonale, pentru a scoate în evidență asemănările și deosebirile, nu au
luat suficient în calcul caracteristicile cursantului.
În ceea ce ne privește, considerăm că o analiză temeinică a IL ar trebui făcută
atât în diacronie (urmărind evoluția IL în cazul unuia și aceluiași cursant), cât și în
sincronie (comparând IL mai multor cursanți aflați în același stadiu de învățare a
limbii). Pentru primul tip de investigație, s-ar cere o selecție a producțiilor verbale
(orale și scrise) ale câtorva cursanți (reprezentativi pentru categoriile invocate mai
sus), spre a observa dacă se verifică prezența unei „gramaticalități proprii” (adică a
acelor intuiții și ipoteze despre modul de funcționare al LȚ, potențial accesibile in-
vestigației), care sunt liniile de evoluție ale IL și cum se reconfigurează pe parcurs
microsistemele formate în fazele de început ale învățării. Completând rezultatele
acestor cercetări cu mărturisirile cursanților înșiși despre dificultățile întâmpinate
în fiecare moment semnificativ al învățării (acest lucru s-ar putea realiza pe baza
unui chestionar riguros întocmit), ar deveni posibilă obținerea unor date
fundamentale pentru realizarea unor biografii lingvistice, după modelul celor
realizate pentru portofoliul european al limbilor, dar inexistente, după știința
noastră, în cazul RLS.
Oricât de interesantă ar fi însă, din perspectiva analistului, originalitatea micro-
sistemelor lingvistice individuale, preocuparea majoră a profesorului de limbă ră-
mâne aceea de a controla dezvoltarea IL cursantului spre a oferi garanția unei evo-
luții cât mai rapide și mai unitare spre modelul ideal al LȚ. Evident că, ținând cont
de mulțimea de variabile pomenite mai sus, acesta nu poate spera la crearea unei IL
unice pentru toți cursanții. Cu toate acestea, predarea limbii într-un cadru instituțio-
nal, după curricule bine întocmite, permite un grad mai ridicat de control, astfel
încât cel puțin IL cursanților din aceeași instituție să nu se configureze complet
haotic, ci să urmeze câteva direcții fundamentale. Când vorbim de posibilitatea
constituirii unei IL într-o manieră complet dezordonată, nu exagerăm prea mult.
Chiar dacă, în mod normal, se acceptă faptul că ar exista o ordine naturală a achi-
ziției structurilor lingvistice, proprie fiecărei limbi, și că însușirea unei L2 se face,
cu mici variații, aproape în același mod de către vorbitori non-nativi ce au limbi
materne diferite (Narcy 1990, p. 58), situația cursanților de la școlile de vară, bună-
oară, ne arată că diferențele dintre IL cursanților aflați aproximativ în același stadiu
de învățare a unei L2 nu trebuie neglijate. Astfel, în condițiile în care rezultatele
testului de plasare indică un nivel de limbă aproximativ identic, în cadrul aceleiași
grupe de nivel se poate observa, totuși, o mare diversitate a IL cursanților, fapt ce
ne determină să recunoaștem lipsa acelei „ordini naturale” subînțelese în predarea
unei limbi și rolul major al contextului în care s-a produs învățarea: ca autodidact,
sub „îndrumarea” unui vorbitor nativ nespecialist, în diverse module cu caracter
organizat, în secții specializate etc.
Prima metodă de limitare a apariției unor diferențe majore între IL cursanților,
care ar asigura progresul relativ uniform al tuturor studenților dintr-o grupă, ar fi,
evident, controlul cât mai strict al conținuturilor predate în fiecare etapă de învăța-
re. Numai repartiția similară a acestora poate crește șansele apariției unei IL simi-
lare la toți cursanții aflați pe aceeași treaptă de studiu. Dozarea elementelor aferen-
te fiecărui nivel e vitală și din punctul de vedere al evaluării IL cursantului, care nu
se face prin comparație cu întreg sistemul LȚ, ci întotdeauna ținându-se cont de re-
lația dintre ceea ce a fost predat până într-un moment specific al învățării și compe-
tențele cursantului de a vehicula acel conținut. Mai exact, printr-o comparație
retrospectivă, și nu prospectivă (Corder 1980, p. 30), în care confruntăm datele de
intrare cu datele de ieșire.
Importanța acordată IL unui cursant aflat în diferite stadii de învățare a unei
limbi – mai exact, competențelor acestuia, care indică ce e capabil să facă cu IL pe
care o deține la un moment dat – se reflectă în câteva documente fundamentale,
elaborate recent la nivel european. Astfel, Cadrul european comun de referință
pentru limbi (CECR) a avut ambiția de a descrie aceste competențe cu ajutorul
unor descriptori suficient de generali pentru a face posibilă utilizarea lor pentru toa-
te limbile. Documentul fixează câteva repere fundamentale pentru a descrie IL unui
cursant în șase stadii fundamentale de învățare, numite niveluri (A1, A2, B1, B2,
C1, C2), indiferent de limba ce urmează a fi studiată. Putem spune că, datorită
CECR, traiectoria IL cursantului s-a regularizat în așa măsură, încât din noianul de
variații individuale posibile au rămas doar șase profiluri relativ bine definite, un fel
de portrete-robot după care putem identifica cu ușurință vămile prin care trebuie să
trecem ca să ajungem în mult dorita țară a LȚ fixate ca obiect de studiu. În cazul
536 Elena Platon
unor limbi de largă circulație (germană, spaniolă, engleză etc.), au fost realizate și
descrieri specifice amănunțite ale acestor niveluri, ce permit o aproximare și mai
mare a IL pe care ar trebui s-o dețină cursanții în momentele esențiale ale parcur-
sului lor de învățare. În cazul limbii române, după apariția descrierii Nivelului Prag
(B1) în 2002 (Moldovan–Pop–Uricaru 2002), a fost publicată în acest an și o des-
criere minimală pentru nivelurile A1–B2 (Platon et alii 2014).
Iată că, deși, în anii ’80, unii se îndoiau de faptul că am putea controla cu ade-
vărat formarea competențelor de comunicare, despre care considerau că știm mult
prea puține pentru a le putea încorseta în niște descrieri exacte – S. Pit Corder,
bunăoară, declara că își limitează afirmațiile cu privire la IL doar la competența
gramaticală, singura ce i se părea relativ ușor de gestionat –, astăzi ambițiile lin-
gviștilor merg mult mai departe. Nu doar că s-a operat o distribuție a structurilor
morfo-sintactice pe cele șase niveluri, dar s-au impus limite până și în cazul func-
țiilor de comunicare sau al tipurilor de texte specifice fiecărui palier (ibidem,
secţiunile Clase gramaticale și Funcții comunicative). Mai mult, s-a trecut la
obiective și mai pretențioase, și anume la clasificarea lexicului – poate cel mai alu-
necos și mai greu de controlat compartiment lingvistic –, propunându-se, în cazul
mai multor limbi, inventare lexicale aferente fiecărui palier3. Chiar dacă, mai ales
în privința lexicului, granițele dintre niveluri nu trebuie considerate ca fiind invio-
labile (cuvintele „migrând” mai ușor decât structurile morfosintactice de la un etaj
la altul, în funcție de nevoile concrete de comunicare), ci, mai degrabă, ca niște
linii imaginare cu rol pur orientativ, suntem nevoiți să recunoaștem că distribuirea
cât mai unitară a conținuturilor lingvistice pe nivel este indispensabilă pentru a se
ajunge la stabilirea acelei mult râvnite ordini „naturale” după care ar trebui să se
desfășoare achiziția oricărei limbi. Căci, oricât de dificil sau de riscant ar fi să cata-
loghezi un cuvânt ca aparținând unui anumit nivel de competență, inventarele lexi-
cale, asemenea celorlalte secțiuni din descrierile lingvistice pe nivel, sunt singurele
în măsură să ofere un cadru de referință care să ne scutească de greșeala de a eva-
lua competența lexicală a unui cursant de nivel A2, de pildă, prin raportare la întreg
inventarul LȚ, și nu doar la cel care a fost predat și care, în consecință, se cere a fi
cunoscut. Numai un asemenea instrument este în măsură să asigure o viziune unita-
ră asupra volumului și profilului bagajului lexical specific fiecărui stadiu, care, alt-
fel, s-ar preda/învăța/evalua absolut haotic. Fără asemenea instrumente elementare,
legile de alcătuire ale IL cursanților ar fi de-a dreptul imprevizibile, iar posibilitatea
unui control oarecare al evoluției acesteia, mult diminuată.
Pe lângă faptul că ar fi exclusă realizarea unei unități în procesul de predare a
unei limbi în așa fel încât, oriunde s-ar desfășura acest proces, etapele și maniera de
predare să fie aproximativ aceleași, ar avea de suferit și procesul de evaluare, în
cadrul căruia nu s-ar mai putea elibera certificate de competență lingvistică pe
3
Pe lângă inventarele realizate deja în cazul limbilor germană, engleză, spaniolă etc., semnalăm și
salutăm proiectul unei teze de doctorat ce urmează a fi elaborată de către Antonela Arieșan, sub
coordonarea prof. G. G. Neamțu, intitulată Inventarul lexical al limbii române ca limbă străină. O
propunere de clasificare pe niveluri de competență lingvistică.
nivele recunoscute internațional. Nu în ultimul rând, descrierile pe nivele ale unui

sistem lingvistic ușurează munca de elaborare a materialelor didactice, în special a
textelor oferite studenților spre receptare. Procesul de adaptare a unui text natural
(i.e. autentic, elaborat într-un domeniu oarecare, de către nativi, pentru nativi, și nu
în scop didactic) la IL cursantului conduce la apariția unor mostre de limbă (texte
didactice) destul de interesante ca profil. Din punctul de vedere al nativului, acestea
pot părea absolut nenaturale, constituind un soi de varietăți rigide ale LȚ, similare,
până la un punct, celor pe care un cursant ideal ar fi capabil să le producă – în
sensul că ele conțin doar acele structuri morfosintactice, acte de vorbire sau
elemente lexicale care au fost predate până în acel moment –, cu deosebirea majoră
că acestea sunt absolut „corecte” gramatical. Altfel spus, textele „pe nivel” consti-
tuie niște proiecții ideale, statice, ale IL cursanților (vizată fiind aici capacitatea lor
de receptare, nu de producere), căci, în realitate, aproape niciun student nu va fi
capabil să producă texte întru totul identice ca structură sau grad de corectitudine
cu mostrele oferite de profesor. Însă, pe lângă faptul că textele „pe nivel” înlesnesc
procesul de receptare, oferind studenților un minim grad de confort care să-i moti-
veze în continuarea studiului limbii, ele garantează și faptul că evaluarea producți-
ilor studenților se va face întotdeauna în raport cu asemenea mostre, și nu cu limba
naturală, adică prin referire la stadiul la care ar trebui să se afle IL cursantului, și nu
la întreg sistemul LȚ, fapt ce ar duce, cu siguranță, la subevaluarea cursantului.
Chiar dacă s-ar putea afirma că, și în absența unei descrieri oficiale a niveluri-
lor, predarea RLS s-a desfășurat cu succes vreme de patruzeci de ani, socotim că
acest lucru a fost posibil datorită experienței didactice a profesorilor, care le-a
permis să-și contureze, la nivel mental, niște modele lingvistice ale IL cursanților,
pentru fiecare etapă esențială a procesului de învățare. Aceste proiecții ideale au
fost ulterior generalizate asupra următoarelor serii de studenți, cărora li s-au apli-
cat, în consecință, metode similare de predare. Descrierile recente nu au făcut, în
fond, decât să valorifice aceste prețioase intuiții și întreaga experiență în predarea
RLS, consfințind un model unic, ce sistematizează ipotezele diverșilor specialiști
cu privire la modul de formare a IL cursanților.
Dincolo de toate avantajele planificării și controlării modului de evoluție a IL,
prin creionarea celor șase portrete-robot ale acesteia, trebuie să acceptăm că IL își
păstrează – din fericire, am spune noi – o doză de originalitate și de imprevizibil,
care o face să rămână acea realitate vie, originală, concretă și seducătoare, în felul
ei. Prin propunerile neașteptate pe care le face, prin predicțiile pe care le emite în
legătură cu modul de funcționare a LȚ, prin tot ceea ce scapă, în definitiv, oricărui
control și oricărei încercări de standardizare, IL fiecărui cursant ne dă, de fapt, încă
o lecție despre cât de interesantă rămâne diversitatea, despre beneficiile posibile ale
unor fenomene lingvistice care – în ciuda eforturilor noastre – refuză să se confor-
meze oricăror șabloane. Când un student pus în fața unei imagini ce reprezintă un
far pe marginea mării, necunoscând cuvântul în limba română, inventează ad-hoc
un termen precum „casa de lumină” – pe care unii l-ar numi „eroare acceptabilă”
538 Elena Platon
(Corder 1980, p. 31) –, ce i se pare plauzibil și perfect coerent după intuițiile și gra-
maticalitatea sa interioară, ar trebui, probabil, nu să fie sancționat pentru necunoaș-
terea cuvântului, ci aplaudat pentru predicția făcută, aflată în vecinătatea limbajului
poetic. Aceste strategii compensatorii originale puse în act sub presiunea comuni-
cării ar merita, ele însele, studii aparte, aprofundate și aplicate, care să evidențieze
diversele avataruri ale IL cursanților noștri.
În concluzie, conceptul de IL ni se pare cu atât mai dinamic și mai demn de luat
în considerare, cu cât, permițându-ne să înțelegem obsesia pentru descrierea limbii
cursantului și încorsetarea ei în limitele unui anumit nivel de competență, de dragul
standardizării, lasă, totodată, suficient loc pentru originalitate, valorizând pozitiv
greșeala și creativitatea studentului în materie de limbă. Or, tocmai prezența acestei
„rezerve” de libertate în producțiile orale și scrise ale cursanților face ca IL să-și
păstreze prospețimea și să poată constitui un obiect de studiu mereu atractiv pentru
un analist. Dincolo de dezamăgirea evaluatorului care și-ar dori să aibă producții
cât mai standardizate, perfect încadrabile tuturor baremelor fixate, în vederea obți-
nerii unui grad maxim de obiectivitate în notare, profesorul ar trebui să-și exprime
încântarea în fața acelor variații ale IL ce trădează o doză de inteligență și imagina-
ție lingvistică din partea cursanților. Căci vechea maximă care susținea că, înainte
de a învăța o limbă, este nevoie să o masacrăm, poate fi, cu siguranță, reevaluată și
reformulată. Putem afirma, cu deplină convingere, că, în timp ce învățăm o limbă,
este posibil și să o reinventăm.

Alexandru 1978 = Domnița Alexandru, Metoda directă și analiza erorilor în predarea limbii române,
în Predarea limbii române la studenții străini. Simpozion, iunie 1977, Reprografia Universității
din Craiova, 1978, p. 27–36.
Alexandru 1980 = Domnița Alexandru, Analiza unor erori frecvente de sintaxă și de lexic în învăța-
rea limbii române de către vorbitori cu altă limbă maternă, în „Limbă și literatură”, 1980, nr. 3, ,
p. 484–488.
Corder 1980 = S. Pit Corder, La sollicitation de données d’interlangue, în „Langages”, nr. 57, 1980,
p. 29–37.
Galligani http = Stéphanie Galligani, Réflexion autour du concept d’interlangue pour décrire des
variétés non natives avancées en français; http://linx.revues.org/562
Moldovan–Pop–Uricaru 2002 = Victoria Moldovan, Liana Pop, Lucia Uricaru, Nivel prag. Pentru
învăţarea limbii române ca limbă străină, Consiliul Europei, Strasbourg, 2002.
Morin 1984 = Edgar Morin, Sociologie, Librairie Arthème Fayard, Paris, 1984.
Mureșanu 1984 = Ileana Mureșanu, Erori în învățarea limbii române de către străini (cu referire spe-
cială la studenții greci), în LR, XXXIII, 1984, nr. 3, p. 212–217.
Narcy 1990 = Jean-Paul Narcy, Apprendre une langue étrangère. Didactiques des langues: le cas de
l’anglais, Les Éditions d’Organisation, Paris, 1990.
Platon et alii 2014 = Elena Platon, Ioana Sonea, Lavinia Vasiu, Dina Vîlcu, Descrierea minimală a
limbii române (A1, A2, B1, B2), Casa Cărții de Știință, Cluj-Napoca, 2014.
Pop–Marton (eds) http = Liana Pop, E. Marton (eds), Interferențe. Studii lingvistice, literare și cultu-
rale. Interferences. Linguistic, literary and cultural studies; https://www.academia.edu/7599018/
Interferente._Studii_lingvistice_literare_si_culturale_Interferences._Linguistic_literary_and_cultu
ral_studies_eds_L._Pop_E._Marton_.
Porquier 1984 = Rémy Porquier, Deux repères de recherche sur l’interaction exolingue, 1984, p. 51–
62; http://linx.revues.org/538.
Porquier–Rosen 2003 = Rémy Porquier, Evelyne Rosen, Présentation. L’actualité des notions d’In-
terlangue et d’interaction exolingue, în „LINX”, Revue de linguistes de l’Université Paris Ouest
Nanterre la Défense, nr. 49, 2003, p. 7–17; http://linx.revues.org/524.
Py 2000 = B. Py, Didactique des langues étrangères et recherche sur l’acquisition. Les conditions
d’un dialogue, în „Études de linguistique appliquée”, 2000, nr. 120, p. 395–404.
Selinker 1969 = L. Selinker, Language transfer, în „General Linguistics”, IX, 1969, nr. 2, p. 67–92,
Slama Cazacu 1980 = Tatiana Slama Cazacu, Lecturi de psiholingvistică, Editura Didactică și Peda-
gogică, București, 1980.
REFLECTIONS ON THE CONCEPT OF INTERLANGUAGE

(Abstract)
The concept of interlanguage – designating the language varieties formed in the case of foreign
language learners, varieties that do not coincide completely with the natural language – has been
firstly used in the foreign academic field almost fifty years ago and since then it is a very important
one. Unfortunately on our Romanian academic field, mostly in the case of the Romanian as a foreign
language (RFL), its importance is not completely known. Therefore, after defining and presenting the
characteristics of the interlanguage as described in the foreign literature we will analyze the relation
between the increasing tendency of strictly controlling the configuration of this concept and the
continuous refuse of the interlanguage to let herself being constrained in certain patterns.
Cuvinte-cheie: interlimbă, româna ca limbă străină.

Keywords: interlanguage, Romanian as a foreign language.
elenapplaton@yahoo.com
IONUŢ POMIAN
CONCEPŢIA LUI G. G. NEAMȚU

DESPRE PREDICATUL NOMINAL
Predicatul este, deopotrivă, creierul și inima comunicării!
1. CONSIDERAȚII PRELIMINARE
1.1. Adulat şi contestat, catalogat drept funcţie sintactică unitară ori decompo-
zabilă, predicatul nominal reprezintă o construcție complexă care a suscitat inte-
resul a numeroși cercetători, fără a se ajunge la o convergență finală de opinii. În
cea mai recentă gramatică academică a limbii române (GALR), predicatul nominal
este tratat drept un predicat complex, în structura căruia intră un operator copulativ
și un suport semantic (numele predicativ), operatorul impunând restricții veci-
nătăților de la stânga și de la dreapta. Or, în esență, sintactic, predicatul nominal ori
complex reprezintă construcții complexe, decompozabile în orice context, cele do-
uă componente având valori semantico-sintactice proprii.
1.2. Divergența de opinii pornește de la însăși problema definirii și a clasificării
conceptelor gramaticale de predicat și predicație. În raport cu tradiția gramaticală,
care recunoștea o singură funcție numită predicat, noua perspectivă promovată în
GALR și GBLR operează cu distincția dintre un predicat semantico-sintactic și un
predicat al enunțării, numai acesta din urmă corespunzând noțiunii tradiționale de
predicat. În ceea ce privește predicatul nominal, acesta reprezintă un predicat
complex, format dintr-un suport semantic (numele predicativ) care atribuie roluri
semantice și un operator verbal de predicativitate (verbul copulativ), care ancorea-
ză spațio-temporal GV, prin prezența informațiilor deictice (de mod, timp, persoa-
nă și număr), mai exact MP (auxiliare și sufixe gramaticale ale verbului, desinen-
țe). Urmând taxonomiile preconizate în alte tratate premergătoare (vezi Dimitriu
1999/2002, p. 2), GALR lărgește sfera tipurilor de predicat, recunoscând, ca sub-
specii aparte, predicatul adverbial și predicatul interjecțional.
1.3. Predicatul, fie el verbal, nominal, adverbial sau interjecțional, are ca primă
trăsătură definitorie faptul de a se sustrage multiplicității, chiar și în condițiile coor-
donării între diverse forme/timpuri gramaticale ale unuia și aceluiași verb sau între
verbe diferite, spre deosebire de toate celelalte funcții sintactice. Or, cum prezentul
studiu are ca obiectiv principal descrierea modului în care G. G. Neamțu reevaluea-
ză statutul predicatului nominal în gramatica limbii române, pornim de la problema
inventarului de verbe copulative/operatori copulativi din lucrările de specialitate.
Inventarul de verbe copulative este unul extrem de eterogen de la un autor la altul,
numărul acestora variind de la 1 până la 45 (Grădinaru 1974, apud Neamțu 1986,
p. 54, nota 4; p. 95, nota 227). Petru Zugun (1983, p. 78, nota 92) se alătură lin-
gviştilor care argumentează inutilitatea operării cu noţiunea de verbe copulative:
Predicatul nominal 541
„Includerea verbului în noţiunea de copulă [subl. n.] constituie, deci, una din erorile
lingvisticii”,
„Nu există, deci, nici predicat nominal [subl. a.], nici predicat verbal compus, [subl.
a.], ci numai predicat [subl. a.]; nu există nici categoria de verb copulativ [subl. a.]”
(Zugun 1983, p. 79).
Problema predicatului nominal este extrem de complexă gramatical, comparabilă
cu problema ortografiei cu „â” și „sunt”, de altfel combătută, la rându-i, de către
aproape toţi lingviștii clujeni.
Caracterul complex şi eterogen al predicatului nominal a fost remarcat şi relevat
de numeroşi lingvişti. De pildă, I. Iordan şi V. Robu (1978, p. 594) şi Paula
Diaconescu (1957, p. 105–120), descriind această funcţie, asertează că, în afară de
a fi, toate celelalte verbe care pot constitui elementul verbal al predicatului nominal
includ în formarea predicatului şi sensul lor lexical, deci un conţinut semantic.
Chiar mai mult, aceștia introduc şi termenul de copule lexico-gramaticale, respec-
tiv subcategorizarea predicatelor nominale în predicatul nominal propriu-zis, ex-
primat prin nume predicativ şi copula a fi, pe de o parte, şi predicatul nominal-
verbal sau mixt, exprimat printr-un nume predicativ şi o copulă lexico-gramaticală,
pe de altă parte (Diaconescu 1957, p. 112–113; Iordan–Robu 1978, p. 452)1.
1.4. Perspectiva promovată în GLR:
„Verbul copulativ cel mai abstract şi, de aceea, cel mai gramaticalizat este a fi [...].
Datorită trăsăturilor aici menţionate şi largii lui întrebuinţări, verbul a fi este considerat
copulativ prin excelenţă [...] [subl. n.]” (GLR 1963/1966, vol. II, p. 99).
„Verbul a fi cu funcţie copulativă nu are decât rolul de a marca persoana, numărul,
timpul şi modul predicatului nominal”; „nu este deci, în acest caz, decât un simplu in-
strument gramatical care nu participă cu conţinutul lui noţional la formarea predicatului
[…]. „Celelalte verbe cu funcţiune copulativă îşi păstrează cel puţin în parte şi sensul
lor lexical (GLR 1963/1966, vol. I, p. 206)
nu poate fi probată din punct de vedere semantico-sintactic, întrucât toate verbele,
inclusiv a fi, atribuie roluri semantice vecinătăților sale, iar, odată cu atașarea mor-
femelor predicativității, ancorează GV în plan enunțiativ.
2. Avantajul neacceptării unei singure funcții îndeplinite de verbul copulativ și
numele predicativ este acela de a anula contradicția că verbul copulativ este nepre-
dicativ, idee care stă și la baza concepției lui G. G. Neamțu. Teoria se confirmă și
silogistic, pornind de la premisa logică: „A şi B sunt incompatibili dacă şi numai
dacă ei nu pot constitui o sintagmă”, premisă care vine în sprijinul tezei descrise în
prezentul articol (Draşoveanu 1997, p. 142–156; Neamţu 1972, 1986), silogism po-
trivit căruia structura verb (T1) + adjectiv/nominal/mod verbal nepersonal/adverb/
1
În acelaşi sens, Vasile Şerban (1970, p. 99 şi urm.) susţine că funcţia predicatului nominal este
de a caracteriza subiectul, caracterizare realizată prin numele predicativ, sub aspect de calificare sau
de identificare, iar în inventarul de verbe copulative, preluat din GLR 1963/1966 le plasează pe a fi şi
a deveni drept copulative totale, în timp ce restul au statut de verbe semicopulative, „deoarece îşi
păstrează parte din înţelesul lexical”.
542 Ionuţ Pomian
interjecție (T2) nu constituie o sintagmă, deoarece ambii termeni, atât T1 , cât şi T2,
sunt subordonaţi substantivalului-subiect, fiecare separat, fie prin acord, fie prin
aderență, ceea ce conduce spre concluzia că niciun verb, predicativ sau copulativ,
nu reprezintă un fapt de limbă relaţional, ambii termeni actualizând valenţe/funcţii
diferite ale nominalului-regent.
NominalN 1 + NominalN 2/AdjN

2.1. În timp ce G. G. Neamțu argumentează nonexistența clasei verbelor copu-
lative, GALR 2008 (vol. II, p. 284 şi urm.) și GBLR (p. 278) perpetuează
taxonomiile gramaticii tradiționale, prin menținerea acestei clase de verbe, respec-
tiv prin subclasificarea lor după criterii semantice în 9 subtipuri (vezi Anexa). Or,
între verbele copulative (vide ori semivide semantic) şi verbele predicative nu exis-
tă diferenţe tranşante, în ciuda opiniilor eterogene de la un autor la altul. Potrivit lu-
crărilor GALR (2005/2008) şi GBLR, predicatul nominal este tratat ca funcţie sin-
tactică distinctă, şi anume ca predicat complex, în a cărui structură intră un opera-
tor copulativ şi un nume predicativ. De altfel, inventarul amintit include un număr
mare de verbe susceptibile a fi interpretate mai degrabă ca regenți ai unui Cprep (a
face pe, a se erija în, a trece drept etc.).
3. G. G. Neamţu (2007, p. 223–224) degajează, pe baza criteriului semantic, nu-
meroasele contexte în care verbul a fi funcţionează ca orice alt verb predicativ, deci
plin semantic (când arată existenţa, o acţiune propriu-zisă, continuitatea, mişcarea,
originea/provenienţa, preţul/valoarea/cantitatea ori sensul de a pleca, a sosi, a tre-
bui, a fi dat). Privind semantismul și caracterul predicativ al verbului a fi, în orice
context, lingvistul clujean pornește de la teza existenței unui singur tip de predicat,
și anume predicatul verbal, fără a contesta însă existența predicatului adverbial și a
celui interjecțional, predicatul fiind întotdeauna monolexematic, dar apt, în anumite
condiții şi cu anumite limite, de a media apariția în imediata sa vecinătate a unei a
doua funcții sintactice distincte (o funcţie primară ori rezultat al unei reorganizări
sintactice).
4. Adjunctul verbal derivat, tradiționalul element predicativ suplimentar, disoci-
at, potrivit interpretărilor din actualele tratate academice GALR și GBLR, în două
funcții sintactice distincte (predicativul suplimentar, pe de o parte, respectiv com-
plementul predicativ al obiectului, pe de altă parte), constituie un alt component
sintactic esențial în opera lui G. G. Neamțu.
Tratarea predicatului nominal ca unitate sintactică întotdeauna bifuncțională (T 1
– verbul predicat + T2 – adjunctul verbal primar (AVP) sau derivat (AVD)) aduce
omogenitate atât în teoria, cât și în practica analizei gramaticale, iar cartarea dife-
rențelor funcționale ale celor două tipuri de adjuncți se constituie ca argumente evi-
dente, suficiente și imbatabile în identificarea corectă a funcțiilor sintactice pe care
acestea le ocupă în enunț, verbul-predicat (T1) fiind doar elementul semantico-gra-
matical care condiționează apariția lor și care asigură coerența internă a pozițiilor
sintactice în discuție. Sintacticianul porneşte de la contexte draşoveniene de tipul
fetiţa este voioasă/fetiţa devine voioasă/fetiţa ascultă voioasă, reiterând şi aducând

noi argumente în favoarea tezei lansate de către D. D. Draşoveanu (1997), potrivit
căreia între verb şi adjectiv nu se poate vorbi de niciun mijloc de exprimare a vreu-
nui raport sintactic, verbul formând singur poziţia de predicat, iar adjectivele fiind
adjuncţi extrapredicativi (primari sau derivaţi). În acest sens, G. G. Neamţu subli-
niază ideea că predicatul nominal este unitate evidentă doar în plan semantic, în
timp ce, în plan gramatical, el reprezintă un grup de două funcţii:
„[...] predicatul nominal nu constituie o singură funcţie sintactică, fiind analizabil într-
un predicat insuficient şi un nume predicativ (eventual numit altfel)” (1972, p. 51–66).
Teoria profesorului G. G. Neamţu are ca avantaj, prim, ultim şi suficient, abi-
litatea de a curma definitiv o controversă din gramatica limbii române, şi anume
aceea de a demonstra, cu argumente numeroase, inexistenţa clasei verbelor copu-
lative, inclusiv a verbului A FI. De altfel, teza Domniei Sale nu este unică în lin-
gvistică. Adina Dragomirescu (2010, p. 228) subliniază că, şi în opinia altor lin-
gvişti (precum la E. Goblot sau Christian Touratier),
„[…] a fi are două valori complet diferite: verb-substantiv (raţionament de tip exis-
tenţial) şi copulă (raţionament de tip categorial). Deşi din punct de vedere metafizic este
o mare diferenţă între cele două tipuri de raţionament, din punct de vedere logic (deci şi
lingvistic) nu există nicio diferenţă între ele, copula înglobând şi ideea de existenţă”.
Conceptul sintactic de adjunct, pentru care optează G. G. Neamţu în stabilirea
dihotomiei adjunct verbal primar/adjunct verbal derivat, apare, înainte, şi la Petru
Zugun (1983, p. 79–80), care operează cu dihotomia adjuncţi obligatorii/ adjuncţi
facultativi, respectiv cu trihotomia: determinanţi de gradul 1/determinanţi de
gradul al 2-lea/determinanţi de gradul al 3-lea.
Din respect pentru viziunea inovatoare, funcțională și rafinată a celor mai recen-
te gramatici academice, perspectivă coroborată cu teoria lui G. G. Neamțu, suntem
de părere că tradiționalul „nume predicativ”, realizat ca adjectiv, nominal ori altă
clasă lexico-gramaticală, prin apartenența sa la clasa complinirilor obligatorii,
poate fi denumit drept complement al subiectului, metatermen care relevă strânsa
relație semantică și sintactică a acestei poziții cu subiectul (acordul, în cazul nume-
lui predicativ exprimat prin adjectiv [Vlad este trist] ori aderența în cazul numelui
predicativ exprimat prin nominal sau altă clasă lexico-gramaticală [Vladi este
ingineri], [Hotărârea este de a porni peste o oră. E bine. E vai de el]). O asemenea
abordare terminologică a numelui predicativ prezintă avantajul teoretic al recu-
noașterii poziției numelui predicativ ca poziție sintactică distinctă, deci implicit și
includerea sa într-un sistem coerent de tratare a grupului semantico-sintactic, întot-
deauna un grup nominal (GN), căruia îi aparține în calitate de component matricial.
Aceeași calitatea de component matricial al poziției sintactice în discuție, cea de
complement special, este probată de metatermenii adjunct verbal primar, deter-
minant de gradul 1 sau CPS mai sus menționați.
544 Ionuţ Pomian
Așa-numitele „verbe copulative” din structura predicatului nominal nu se

justifică din punct de vedere semantic și sintactic, rolul lor fiind doar acela de a in-
termedia un raport de calificare, de categorizare sau de identificare a subiectului
prin numele predicativ. Aceeași situație o regăsim în cazul predicativului suplimen-
tar (PS) și al complementului predicativ al obiectului (CPO), compliniri sintactico-
semantice obligatorii apărute în urma unor reorganizări sintactice. De altfel, PS și
CPO, poziții sintactice desprinse din clasa de substituție a tradiționalului element
predicativ suplimentar (EPS), nu se subordonează verbului, ci ele reprezintă poziții
sintactice care reclamă existența unui verb, copulativ ori cel mai adesea predicativ,
ce condiționează apariția lor. Nu întâmplător, gramatica generativă optează, în ca-
zul numelui predicativ, pentru denumirea de complement predicativ al subiectului
(engl. subjective predicative complement) (vezi GR, p. 78), deci CPS.
După modelul limbii engleze, a fost preluată și dihotomia PS vs CPO (subjec-
tive predicative complement vs objective predicative complement) (ibidem, p. 70,
428). Dacă în cazul NP și al PS relația sintactică se instituie între aceste poziții și
subiect, CPO reprezintă o poziție care antrenează, în vederea realizării sale, un
complement direct, un complement indirect sau un complement prepozițional,
punct de vedere implementat și în gramatica academică actuală.
Concluzia peremptorie care decurge nemijlocit din această afirmație este aceea
că sintaxa limbii române exclude de la sine posibilitatea argumentării unei relații
sintactice de dublă subordonare, fapt probat de către G. G. Neamțu nu doar în
cunoscuta sa lucrare privind reconsiderarea predicatului nominal (1986), ci și în
câteva dintre articolele sale premergătoare acestei monografii (1971, 1972). Reali-
zând o argumentație inferențială și silogistică de excepție, unică din multe puncte
de vedere în întreaga literatură de specialitate dedicată problemei predicatului no-
minal, G. G. Neamțu reușește să probeze caracterul bifuncțional al tradiționalului
„predicat nominal”, cele două componente ale sintagmei în discuție constituind, de
jure și de facto, două funcții sintactice autonome, mai exact un predicat insuficient,
monolexematic, și un adjunct verbal primar/derivat.
Coroborând aceste informații cu terminologia lansată de către G. G. Neamțu,
dar adaptând-o, în același timp, viziunii sintactice tradiționale, putem să identifi-
căm câteva similitudini și, de ce nu, chiar să realizăm o concordanță sau o mediere
între vechi și nou, între clasic și modern. Astfel, numele predicativ și PS reprezintă
instanțieri ale CPS, pe de o parte, în timp ce realizările tradiționalului element pre-
dicativ suplimentar care antrenează un complement direct, indirect ori prepozițio-
nal intră în clasa de substituție a conceptului operațional CPO, pe de altă parte.
Elementul comun, indispensabil celor două funcții sintactice, îl constituie verbul,
un mediator sau „operator”, în terminologia promovată în GALR/GBLR, situat fie
la un mod personal/finit, fie la un mod nepersonal/nonfinit. Catalizatorul de natură
verbală este înzestrat cu două roluri diferite: la nivel intrapropozițional reprezintă
orbita în prezența căreia gravitează componenții matriciali, iar, enunțiativ, este con-
stituentul care permite ancorarea situațională a grupului verbal în context, prin
proprietatea de a dispune de prezența, în structura sa, a morfemelor predicativității.
Inconvenientul major al gramaticii tradiționale, dar și actuale este inventarul

extrem de larg al verbelor copulative (operatori copulativi), între care a fi rămâne
cap de listă.
Problema repunerii în discuție a locului pe care îl ocupă predicatul nominal între
celelalte funcții sintactice nu se oprește aici, întrucât lingvistul clujean, în studiile mai
recente ale Domniei Sale, își extinde sfera de preocupări, în special odată cu readu-
cerea în dezbatere a statutului morfosintactic al semiindependentelor AL și CEL2.
Sistematizarea acestor diferențe specifice sunt însoțite de unele observații, ob-
servații necesare în înțelegerea mecanismelor semantice, gramaticale și enunțiative
pe baza cărora termenii își probează independența din punct de vedere funcțional.
Cele mai sus prezentate ar putea fi organizate astfel:
Nr. T1 T2 T2 Observații
verbul AVP AVD (CPO/PS)
copulativ (NP/PS)/CPS
1 Predicatul ex- În calitatea sa de AVD reprezintă, în În pofida semantis-
primat prin- component se- orice context, o com- mului forte ori slab,
tr-un verb co- mantico-sintactic plinire semantico-sin- orice verb purtător,
pulativ este ex- obligatoriu, tactică rezultată în ur- în planul expresiei,
clusiv verbal și adpredicativ, ma unui proces de real morfemelor pre-
monolexematic AVP(= numele organizare sintactică. dicativității [MP]
(= similar pre- predicativ) se poa- funcționează ca
dicatului ad- te exprima prin predicat unic (T1),
verbial sau in- orice clasă lexico- iar vecinătățile sale
terjecțional). gramaticală. la dreapta (T2) ca
adjuncți extrapredi-
cativi de tip
obligatoriu/ matri-
cial (AVP) sau fa-
cultativ (AVD).
2 Nu se află în AVP apare într-o AVD apare într-o Prezența lui T1 este
relație de de- construcție terna- construcție ternară, obligatorie pentru
pendență cu ră, cu funcția de ocupă funcția unui apariția lui T2, iar
T2, ci este doar atribut dislocat, atribut dislocat, dar, elidarea sa afec-
un catalizator, prepozițional sau spre deosebire de tează integritatea și
factor condiți- neprepozițional, în AVP, este rezultatul coerența enunțului.
onant, media- unul dintre ca- reorganizării/derivării Deci T1 nu este T
tor al unei rela- zurile N, Ac, G, D, sintactice a unei relațional, ci un T
ții sintactice la și exprimabil prin propoziții cu a fi în subordonat subiec-
distanță orice clasă lexico- structură. tului care asigură
(Neamţu 1986, gramaticală. apariția lui T2,
2
Este vorba despre gramatica din 1989, consistent augmentată și rafinată (Neamţu 1989, 1999,
2007), volumul din 2014 şi cursurile din cadrul masteratului, al Școlii Doctorale și al numeroaselor
conferințe și articole promovate, susținute și publicate începând cu prima decadă a mileniului III.
546 Ionuţ Pomian
p. 57 şi urm., acesta din urmă

3
205) . Ca for- fiind un atribut
mă gramatica- dislocat, subordo-
lă, verbul co- nat fie subiectului
pulativ ocupă (AVP), fie unui
funcția sintac- CD/CI (AVD).
tică de predi-
cat, valoarea
predicativă da-
torându-se fap-
tului că acesta
răspunde rigo-
rii categoriei
unicității.
3 Nu impune AVP este un Așa-zisele „verbe
restricții se- termen centripet copulative”, AVP-
mantico-sin- în raport cu verbul ul și AVD-ul con-
tactice vecină- copulativ, prin tractează o singură
tăţilor, el con- calitatea sa de relație sintactică,
tractând o sin- component anume cea de sub-
gură relație matricial. ordonare față de
sintactică, și nominalul-subiect
anume cea de în cadrul unor „sin-
subordonare tagme” condiționa-
față de nomi- te.
nalul-subiect.
4 A fi, cap de Indiferent de valo- Substantivele de pe
listă al oricărui rile semantice ex- lângă a fi funcţio-
inventar de primate de a fi, nează ca AVP doar
verbe copulati- substantivalul în „expresiile fixe”
ve, este, prin care îl însoţeşte prin care se expri-
excelență, un este subiect în mă diverse aspecte
verb predicativ nominativ, iar nu ce privesc stări fi-
care, aflat la un nume predicativ. ziologice, sufleteşti
mod personal, sau atmosferice
este predicat (mi-e foame, ţi-i je-
verbal. nă, e noapte), ex-
presii interpretabile
drept predicate no-
minale impersona-
le (Neamţu 1986,
p. 179 şi urm.; 2007,
p. 224–227).
3
Ideea apare, anterior, la Elena Neagoe (1969, p. 97) care îl numeşte verb mijlocitor, în timp ce în
Iordan–Robu (1978, p. 452) se spune: „copula este elementul de verbalizare a numelui predicativ pe care
îl proiectează pe axa temporală și a celorlalte categorii specifice verbului (diateză, aspect, mod)”.
Observații:
a. Chiar și dând prioritate structurii de adâncime, AVD are tot orbită nominală,
nominalul funcționând centripet. Fie că este vorba despre predicativul suplimentar
(PS), fie despre complementul predicativ al obiectului (CPO), funcții desprinse din
rândul tradiționalului element predicativ suplimentar (vezi GALR, GBLR), constitu-
ie poziții sintactice care nu au nimic în comun, din punct de vedere semantico-sin-
tactic, cu verbul copulativ ori cu numele predicativ (NP). Atât PS, cât și CPO repre-
zintă poziții sintactice facultative, apărute prin reorganizarea a două propoziții coor-
donate, care au același subiect, sau a unei propoziții principale care are o subordona-
tă de diverse tipuri, în timp ce NP este un component matricial, implicat într-o struc-
tură ternară, verbul copulativ fiind doar catalizatorul, componentul care condiționea-
ză apariția sa ori, în termenii lingvistului clujean un „modificator sintactic predica-
tiv” (Neamţu 1986, p. 25). Cum existența unei relații sintactice de dublă subordonare
se exclude, PS și CPO sunt funcții care antrenează subiectul, complementul direct,
complementul indirect sau complementul prepozițional.
b. Verbele copulative sunt forme gramaticale al căror rol este acela de oferi auto-
nomie în enunțare grupului verbal pe care îl structurează, prin atașarea MP. Odată cu
trecerea verbului copulativ la o formă verbală nepersonală (nonfinită), întregul grup
își pierde predicativitatea și ancorajul enunțiativ.
5. Concluzii
Articolul de față reprezintă o cartare concisă a câtorva teze și antiteze, a „dis-
tincțiilor și... distincțiilor” lansate şi promovate de către G. G. Neamțu în numeroa-
sele sale studii dedicate predicatului nominal, nicidecum o evaluare „încheiată” ori
exhaustivă.
Ceea ce putem concluziona este faptul că modelele de analiză G. G. Neamțu au
promis și au reușit să se impună și să asigure o excelentă bază de studiu în reevalu-
area conceptului sintactic de predicat nominal, datorită capacității autorului de a in-
teroga soluții, respectiv de a găsi răspunsuri inedite, bine argumentate, utile în
practica analizei gramaticale, dovadă peremptorie fiind acceptarea, chiar dacă nu în
unanimitate, a acestor teze în cele mai actuale, rafinate și pe alocuri sofisticate des-
crieri gramaticale ale predicatului, precum cele din GALR și GBLR.
Marea coerență internă a acestei concepții teoretice unifică modul de analiză a
predicatului în limba română contemporană, obiectiv care se dezvăluie, astfel, a fi
fost neomogen numai și numai în aparență.
Insistența gramaticianului de a argumenta caracterul de verb plin semantic al lui
a fi în orice context, ca, de altfel, al tuturor verbelor clas(ific)ate drept „copu-
lative”, se justifică prin divergența de opinii, prin numeroasele modele de gramatici
contemporane, între care modelul gramaticii generative predomină inclusiv în
descrierile din GALR și GBLR, iar, nu în ultimul rând, prin complexitatea și difi-
cultățile, uneori și numai aparent insurmontabile, pe care le implică exprimarea
predicației în limba română, fie că este vorba de structuri gramaticale primare, fie
de structuri sintactice supuse unor procese de reorganizare.
548 Ionuţ Pomian
De altfel, autorul admite ab initio că cercetările Domniei Sale se constituie mai

degrabă ca „monografie a unei idei despre predicat decât monografie a predica-
tului” (Neamțu 1986, p. 5).
Anexă
1. După semnificaţiile 1.1. subclasa verbelor copulative statice, a fi şi sinonimele

aspectuale transferate lui: a însemna, a veni (El îmi vine cumnat) a se ţine (Norbert
NP se ţine prieten cu Roland);
1.2. subclasa verbelor copulative aspectual-dinamice,
reprezentată prin a deveni şi sinonimele lui: a ajunge, a se
face, a ieşi, a se prinde (Ei se prind prieteni);
2. După semnificaţiile 2.1. subclasa verbelor copulative factive, care exprimă ade-
modalizante transferate vărul predicaţiei performate: (a fi: El este inteligent/bolnav/
NP medic);
2.2. subclasa verbelor copulative contrafactive, locutorul
asumându-şi neadevărul predicaţiei performate: a se da, a
face (pe), a se erija (în);
2.3. subclasa verbelor copulative nonfactive, calitatea perfor-
mată putând fi adevărată sau falsă: a părea, a trece de/ drept,
a se ţine.
3. După tipul de predi- 1.1. copulativele a fi, a deveni, a ajunge, a rămâne;

caţie acceptată, unele 1.2. copulativul a însemna, care admite o predicaţie de tip
copulative acceptând ecuativ sau una de tip apreciativ-cantitativ (Sportul înseamnă
mai multe/toate tipurile sănătate);
1.3. copulativele a se numi, a se chema, care admit numai
predicaţie denominativă (Ea se cheamă/se numeşte Doiniţa);
1.4. copulativul a ieşi, care admite o predicaţie categorizantă
(El iese arhitect);
1.5. copulativul a se face, care admite predicaţia categori-
zantă (El se face profesor/inginer/muzician);
1.6. copulativele a veni, a se ţine, a se prinde, care admit ti-
pul de predicaţie categorizantă (Ion vine cumnat lui
Gheorghe);
1.7. copulativul a arăta, care acceptă predicaţii calificante şi
comparativ-calificante (El arată palid/a cerşetor);
1.8. copulativele a se da, a trece, când acceptă predicaţii cali-
ficante (El se dă (drept) profesor/Ion/altcineva. El trece de
fraier/drept învăţat);
1.9. copulativele a face pe, a se erija în, care introduc predi-
caţii categorizant-calificante şi se construiesc numai substan-
tival (El face pe prostul. El se erijează în ştiutor/savant).

Diaconescu 1957 = Paula Diaconescu, Rolul elementului verbal în componenţa predicatului nominal,
în SG, vol. II, 1957, p. 105–120.
Dimitriu 1999 = C. Dimitriu, Gramatica limbii române explicată, Editura Junimea, Iaşi, 1979.
Dimitriu 2002 = C. Dimitriu, Tratat de gramatică a limbii române, vol. I–II, Institutul European, Iaşi,
2002.
Dragomirescu 2010 = Adina Dragomirescu, Ergativitatea: tipologie, sintaxă, semantică, Editura
Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2010.
Cluj-Napoca, 1997.
GALR 2005, 2008 = Gramatica limbii române, vol. I. Cuvântul; vol. II. Enunțul, Editura Academiei
Române, București, 2005 (tiraj nou, revizuit, 2008).
GLR 1963/1966 = Gramatica limbii române, vol. I. Vocabularul, Fonetica, Morfologia; vol. II. Sin-
taxa. Ediţia a doua, revăzută şi adăugită, vol. I–II, Editura Academiei R.P.R., Bucureşti, 1963 (ti-
raj nou, 1966).
GR = The Grammar of Romanian, Oxford Univerity Press, Oxford, 2013.
Grădinaru 1974 = Al. Grădinaru, Încercare de delimitare contextuală a verbelor copulative în limba
română, în PLG, VI, 1974, p. 129–143.
Iordan 1954 = Iorgu Iordan, Limba romînă contemporană. Manual pentru Instituţiile de Învăţămînt
Superior, Editura Ministerului Învăţămîntului, Bucureşti, 1954.
Neagoe 1969 = Elena Neagoe, Observaţii asupra definiţiei verbului copulativ, în CL, XIV, 1969,
nr. 1, p. 95–97.
Neamțu 1971 = G. G. Neamțu, Despre auxiliare. Cu privire specială la a fi, în CL, XVI, nr. 2,
p. 355–363.
Neamțu 1972 = G. G. Neamțu, Termeni regenți pentru determinanții (complementele) predicatului
Neamțu 1978 = G. G. Neamțu, Note pe marginea conceptului de proces, în StUBB, Philologia,
XXIII, 1978, fasc. 1, p. 42–45.
Neamțu 1979 = G. G. Neamțu, În problema „predicatului nominal”, în LR, XXVIII, 1979, nr. 5,
p. 487–491.
Neamțu 1980a = G. G. Neamțu, Despre conținutul lexical-semantic al verbului a fi, în StUBB, XXV,
1980, fasc. 1, p. 11–16.
Neamțu 1980b = G. G. Neamțu, Trei probleme de morfosintaxă a expresiilor fixe cu a fi, în StUBB,
XXV, 1980, fasc. 2, p. 51–57.
Neamțu 1989 = G. G. Neamțu, Elemente de analiză gramaticală, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1989.
Neamțu 2014 = G. G. Neamțu, Studii şi articole gramaticale, Editura Napoca Nova, Cluj-Napoca,
2014.
Neamțu 2007 = G. G. Neamțu, Teoria și practica analizei gramaticale. Distincții și... distincții. Ediția
a II-a, revăzută, adăugită și îmbunătățită, Editura Paralela 45, Pitești, 2007 (ediţia I: Editura
Excelsior, Cluj-Napoca, 1999).
PLG = Probleme de lingvistică generală, vol. I–VII, Editura Academiei R.P.R./R.S.R., Bucureşti,
1959, 1960, 1961, 1962, 1967, 1974, 1977.
SG = Studii de gramatică, vol. I–III, Bucureşti, Editura Academiei R.P.R., 1956–1961.
StUBB = „Studia Universitatis «Babeş-Bolyai»”. Series Philologia, Cluj-Napoca, I, 1956 şi urm.
550 Ionuţ Pomian
Şerban 1970 = Vasile Şerban, Sintaxa limbii romîne. Curs practic. Ediţia a II-a revizuită şi comple-
tată, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1970.
Zugun 1983 = Petru Zugun, Cuvîntul. Studiu grammatical, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1983.
THE „NOMINAL PREDICATIVE” IN G. G. NEAMȚU’S CONCEPTION

(Abstract)
Our article describes, the concept of nominal predicate as it appears in G. G. Neamțu`s

perspective, knowing that, in the large frame of his theories, the syntax of Romanian does not dispose
of any inventary of copulative verbs, because the two constituents of the so-called nominal predicate
function, in every context, as two distinctive syntactic positions due to their semmantical and
grammatical features specific to each terms in part (T1 –„the copula verb” and T2 –„the subjective
predicative complement”). The author focuses especially upon the fact of proving that a fi is,
semmantically, a full-verb, whatever context it occurs in. Therefore, our goal is to examine the
aplicability of this model of dissociated analysis by means of a contrastive perspective compared with
the present academic perspectives in GALR and GBLR.
Cuvinte-cheie: predicat nominal, nume predicativ, verb copulativ, adjunct verbal primar,
adjunct verbal derivat.
Keywords: nominal predicate, subjective predicative complement, objective predicative
complement, copulas.
Grupul Şcolar Industrial

Tăşnad, jud. Satu Mare
i.pomian@yahoo.com
ILIE RAD
CUM NE SEMNĂM ARTICOLELE

PUBLICATE ÎN PRESǍ?
„Nu poţi ieşi necuviincios în lume...”.
(Ion Barbu)
1. Preliminarii. Modul în care ne semnăm articolele în presǎ implică aspecte

juridice, onomastice, estetice, politice etc. Să examinăm câteva dintre acestea. Nu
înainte de a invoca o întâmplare literară, legată de cenaclul „Sburătorul”, patronat
de Eugen Lovinescu.
Se ştie că toţi cei care frecventau acest cenaclu aveau obligaţia să-şi găsească un
nume potrivit, în cazul în care nu-l posedau, cu care să poată intra în conştiinţa pu-
blicului. Iată cum descrie E. Lovinescu, în Memoriile sale, întâlnirea sa cu viitorul
mare poet, Ion Barbu, care îi prezentase criticului un caiet de versuri intitulat
Copacul şi care se recomandase Popescu. Impresia lui Lovinescu, după citirea ver-
surilor, fusese favorabilă:
„Aveam în faţă un poet căruia îi mai lipsea doar un pseudonim.
– Dar Popescu e un pseudonim, îmi replică tânărul necunoscut.
Îl privii cu neîncredere.
– Numele meu este Dan Barbilian, student în matematici. Dar nu merge... Dan... Dan...
Barbilian... Bar... bi... lian... bilian... nu, nu sună, rimează şi e dulceag... nume de mando-
linist... Nu poţi ieşi necuviincios în lume... Şi apoi nici nu voiesc să public poezii sub nu-
mele meu adevărat... Ce ar spune profesorii mei de la matematici? Ce ar spune tatăl meu
de la Câmpulung, când ar afla că mă ţin de nimicuri la Bucureşti? Căci în familia mea de
magistraţi, poezia e încă un lucru de ruşine... Se impune deci un pseudonim...”.
Dacă e să ne referim la dezideratul exprimat de Ion Barbu, se pare că scriitorul
român a intuit acest imperativ. E drept că, uneori, el avea motivele sale să semneze
cu pseudonime. G. Bariţiu (1844) constata, pe bună dreptate, că pseudonimul a în-
florit sub regimul cenzurii. Alteori pseudonimul a fost rezultatul maniei scriitorilor.
Acum mai bine de un secol, Ion Heliade Rădulescu (1840) scria că „pseudonimo-
mania” a devenit „una din boalele scriitorilor acestui veac” (Mihail Straje a alcătu-
it, în 1973, un interesant dicţionar de pseudonime, alonime, anagrame, asteronime
şi criptonime ale scriitorilor români1).
Se ştie că T. Arghezi, G. Bacovia, Ion Barbu, Gala Galaction, B. Fundoianu,
Gib. I. Mihăescu, Perpessicius, Ion Marin Sadoveanu, Mihail Sebastian, Mihail
1
Asteronime = „steluţă, grup de steluţe sau litere urmate de steluţe, care înlocuiesc într-o operă
numele autorului sau al unui personaj”; criptonim = „nume împrumutat, imaginar sau reprezentat prin
iniţiale, cu care un autor îşi semnează o lucrare, o operă de artă etc.”.
552 Ilie Rad
Sorbul, Dimitrie Stelaru, Vladimir Streinu, Urmuz, Ion Vinea, iar mai aproape de
noi Ştefan Augustin Doinaş, Ana Blandiana, Ion Caraion, Laurenţiu Fulga aveau
alt nume în actele de stare civilă. Însuşi M. Eminescu a rămas cu numele uşor
schimbat.
Desigur, alegerea unui pseudonim este impusă de mai mulţi factori:
a. când numele nostru este anost, cu puţine şanse de a se individualiza în conşti-
inţa cititorilor;
b. când avem mai multe articole în acelaşi număr dintr-o publicaţie şi când
repetarea numelui nostru pe aceeaşi pagină trădează o criză de colaboratori (în zia-
rul „Opinia”, din Baia Mare, din 23 iunie 1999, la p. 4 apare de şapte ori semnătura
C. CS.; într-o astfel de situaţie, cel mai nimerit ar fi fost să se scrie: Pagină redac-
tată de C. CS.);
c. când numele nostru coincide cu al unei personalităţi consacrate deja. Astfel,
într-o revistă din Bacău publică frecvent un autor care semnează Marin Preda.
Desigur, este un gest de sacrilegiu la adresa marelui scriitor;
d. când autorul nu vrea să-şi asume responsabilitatea pentru cele publicate. Se
ştie câte procese i-au fost intentate unui autor, pentru cele publicate în „România
Mare”, sub pseudonimul Alcibiade.
În legătură cu alegerea numelui cu care ne semnăm articolele, se mai impun
câteva precizări. Unii autori semnează doar cu iniţiala prenumelui, urmată de nu-
mele de familie: P. P. Carp. I. G. Duca, P. P. Negulescu, D. Caracostea,
G. Călinescu, B. Elvin, Z. Ornea, M. N. Rusu, S. Damian. Mulţi clujeni, după
exemplul lui D. D. Roşca, au folosit acelaşi procedeu: D. D. Draşoveanu,
G. Gruiţă, G. G. Neamţu, C. Milaş, F. Edelstein ş.a. În acest caz e vorba de vocaţia
esenţei, de care sunt stăpâniţi aceşti autori, de dorinţa de a înlătura ceea ce ar putea
prisosi, inclusiv din prenumele lor! Alţi autori au două nume de botez: Miron Radu
Paraschivescu, Ion Maxim Danciu, Ioan-Aurel Pop (legate sau nu prin cratimă). În
asemenea situaţii, primul prenume poate reprezenta numele persoanei respective,
iar al doilea numele tatălui acesteia sau pot fi, ambele, numele persoanei.
Nu se admite procedeul de folosire a numelui de botez şi de păstrare doar a ini-
ţialei numelui de familie, cum se găseşte în ziarul „Opinia”, din numărul citat mai
sus: Nicu G. De asemenea, nu se recomandă folosirea numelor de alint sub arti-
colele publicate (Cristi, Nick, Gigi, Mimi, Ady etc.).
Multe persoane feminine, la căsătorie, îşi păstrează şi vechiul nume: Iuliana
Marciuc Posea, Gabriela Pană Dindelegan, Valeria Guţu Romalo (procedeu întâlnit
mai frecvent în Banat, nelipsit de anumite conotaţii psihologice). Cred că regula ar
cere ca între cele două nume de familie să se pună o cratimă, aşa cum procedează
Tatiana Slama-Cazacu, Doina Bogdan-Dascălu, Iosif Cheie-Pantea. (Cratima este
obligatorie în cazul ataşării numelui localităţii natale: I. Dumitru-Snagov, Octav
Pancu-Iaşi, Ştefan Mihăilescu-Brăila, Ilie Radu-Nandra sau a unei porecle: Grigore
Vasiliu-Birlic.)
Cum ne semnăm articolele publicate în presă? 553
Mulţi autori, americani mai ales, folosesc în componenţa numelui şi iniţiala

celui de-al doilea prenume: Rebbeca B. Rubin, Alan M. Rubin, Linda J. Piele,
James A. W. Heffernan, John E. Lincoln ş.a. Procedeul poate fi întâlnit şi în presa
românească: Constantin C. Giurescu, Radu G. Ţeposu, Radu F. Alexandru,
Dumitru M. Ion, Aug. Z. N. Pop, Dragoş C. Popa ş.a., dar aici iniţiala desemnează,
cel mai adesea, iniţiala de la prenumele tatălui.
Tradiţia în presa românească este ca numele autorului să apară la sfârşitul arti-
colului. În presa americană, numele autorului apare, de regulă, la început.
2. Etimologie şi onomastică. Deşi nu are o legătură imediată cu jurnalistica,
merită să abordăm, fie şi în treacăt, această relaţie. Se ştie că în trecut exista o
foarte strânsă legătură între numele pe care îl primea un copil la naştere şi diverse
impulsuri magice. Astfel, Anghel, Angela < angelus = înger; Ştefan sugera ideea
de coroană, deci copilului astfel botezat i se ura să aibă glorie în viaţă; Vasile <
basileus, care însemna rege; Atanasie = nemuritor, Radu echivala cu destinul unui
om mereu bucuros, Dobre = bun, iar Robert = ilustru. În multe nume de familie s-a
pornit de la originea topografică a persoanei: Muntean, Câmpean, Pădurean,
Luncan, Vălean etc. sau de la originea geografică: Mureşan, Crişan, Prutean,
Dobrogean, Ardelean, Oltean, Făgărăşan, Bihorean etc. Alte surse onomastice: me-
seria (Rotaru, Zidaru, Lemnaru, Păcuraru, Ciobanu, Boaru), elemente ale regnului
vegetal (Brustur, Buruiană, Creangă, Frunză, Mărăcinean), poreclele (Buzatu,
Chioru, Şchiopu, Surdu, Mutu). Onomastica poate depune mărturie în privinţa mul-
tor aspecte sociale, istorice, politice, psihologice etc. (bunăoară, femeile erau numi-
te după numele bărbatului: Maria Dinului, în Fefeleaga lui Ion Agârbiceanu).
3. O problemă de onomastică. Într-un foarte documentat articol (1997), profe-
sorul Farkas Jenö, de la Universitatea „Eötvös Loránd” din Budapesta, analizând,
între altele, prezenţele româneşti în Marea enciclopedie maghiară (Magyar
nagylexikon), scrie:
„Nu prea am înţeles de ce Alexandru Movilă, Alexandru Mircea, Alexandru
Lăpuşneanu (domnitori români) au fost trecuţi la litera A”.
De fapt, explicaţia nu este greu de dat. Se ştie că, în sistemul onomastic maghiar,
numele de botez urmează numelui de familie, aşa încât numele maghiare le vom
scrie astfel: Gáldi László, Domokos Sámuel, Nagy Belá, Kese Katalin, Zirkuli
Peter ş.a. Îmi vine greu să cred că acei colaboratori ai enciclopediei maghiare
amintite, care au redactat articolele despre domnitorii români, nu au ştiut care este
numele de familie şi care numele de botez al acestora. Cred, dimpotrivă, că inven-
tarierea lor după numele de botez, considerat nume de familie, se înscrie într-o tra-
diţie foarte veche a culturii maghiare, aceea de a „traduce”, de a maghiariza toate
numele. Am fost uşor şocat să constat că, în diverse enciclopedii maghiare,
Wolfgang Amadeus Mozart devine Mozart Farkas Amadeus, Johann Strauss este
Strauss János, Nikolaus Lenau devine Lenau Miklos, iar Ştefan cel Mare al nostru
apare trecut Nagy István. Chiar numele meu, Ilie Rad, ar deveni, conform acestei
554 Ilie Rad
„tradiţii”, Rad Ilejes. Nu discut implicaţiile politice ale procedeului, fiindcă scopul
meu este doar acela de a atrage atenţia asupra unui fenomen care se manifestă frec-
vent în tradiţia românească, şi anume ordinea (greşită) de succesiune a celor două
nume – „de familie” şi de „botez”.
În excelenta sa carte Gramatică normativă, G. Gruiţă (1998) abordează această
chestiune în articolul: Răspunde elevul Ionescu Radu? sau Răspunde elevul Radu
Ionescu? Răspunsul corect este, desigur, cel din varianta a doua, deoarece regula
consacrată în limba română, la fel ca în majoritatea limbilor europene, este ca
numele de botez (sau prenumele) să se pună înaintea numelui de familie. Această
ordine păstrează tradiţia limbii latine (Marcus Tullius Cicero, Caius Iulius Caesar,
Titus Flavius Domitianus ş.a.), preluată de majoritatea limbilor europene: Victor
Hugo, William Shakespeare, Miguel de Unamuno, Lev Tolstoi, Carlo Goldoni ş.a.
Ordinea inversă este specifică, aşa cum spuneam, culturii maghiare, dar şi celei
turceşti (Kemal Atatürk, Suleiman Demirel). Termenul de prenume (căruia mulţi
ignoranţi continuă să îi spună pronume!), preluat prin intermediul francezei din
latină,
„[...] prin însuşi sensul lui iniţial, nu poate fi folosit decât pentru elementul care se
pune înaintea numelui de familie. Formula inversă a apărut iniţial din necesităţi admi-
nistrative, în acte oficiale, în care mai multe nume de persoane trebuiau să apară grupate
pe familii, în ordine alfabetică; de aici formula s-a extins în toate actele în care era ne-
cesară ordinea alfabetică şi chiar în acelea în care acest lucru nu mai era necesar”
(Ionescu 1978, p. 37).
Am considerat că ar fi util să reiau puţin această discuţie, deoarece încă se per-
severează, din diverse motive, în greşeala de care vorbeam. În şcoală, copiii încă
sunt numiţi după numele lor de familie (sau folosindu-se ordinea nume de familie +
nume de botez, crezându-se că ordinea nume de botez + nume de familie se aplică
doar personalităţilor politice, culturale etc., ceea ce este complet fals).
Greşeala de care vorbeam, destul de răspândită în învăţământ, este (sau cel puţin
a fost!) perpetuată în armată. Iată un pasaj semnificativ din Moromeţii lui Marin
Preda:
„Toderici desfăcu carnetul şi strigă mânios: / – Ristea Gheorghe! / – Lipsă! / –
Împuşcatu Florea! strigă comandantul şi mai furios. / – Prezent! răspunse un glas din
toţi bojocii, vrând parcă să-l întreacă pe învăţător. / – State Ilie! / – Prezent! / – Stanciu
Stoian! / – Lipsă!” (Preda 1981, p. 89).
În lucrarea de care aminteam, G. Gruiţă se referea şi la conotaţiile negative pe
care le poate avea varianta greşită:
„Persoanele căzute în dizgraţie publică sau care sunt dorite ca atare nu mai sunt
numite Gheorghe Munteanu sau Ion Popescu, ci Munteanu Gheorghe, Popescu Ion etc.
Poate exemplul cel mai concludent este acela al soţilor Ceauşescu Nicolae şi Ceauşescu
Elena, ordine antroponimică imposibilă înainte, evitată chiar şi în listele bibliografice”
(şi cărora, aş adăuga, nu li se putea nici măcar despărţi numele în silabe!).
Încă două exemple în acest sens, pentru a se vedea că ordinea nume de familie +
nume de botez este resimţită ca având conotaţii negative: un titlu din „Renaşterea
bănăţeană” (nr. 2500, 5 mai 1998, p. 3) anunţă: „Fostul director al Direcţiei Regio-
nale a Vămilor, Motişan Mircea, a fost condamnat la nouă ani închisoare”. Intere-
sant este începutul articolului:
„În procesul în care Motişan Mircea este acuzat de abuz în serviciu şi falsă identi-
tate, ieri, la Tribunalul Timiş, au fost audiaţi ultimii martori. Având în vedere că persoa-
nele audiate, respectiv Andrei Iştvanfi, Ioan Ispas şi Maria Iacoboaia, profesează la
Curtea de Apel Timişoara, audierea acestora s-a făcut în şedinţă secretă”.
Aşadar, în cazul celor trei martori s-a păstrat ordinea firească, doar Mircea Motişan
fiind numit Motişan Mircea. Într-un articol din „Ziua” (Ediţie de N-V, 1 mai 1998,
p. 8), pictorul Sorin Dumitrescu publică următoarea notă de protest, intitulată
Feţele... manipulării:
„Luni seara, în jurul orelor [sic!] 22.00, la TVR1, am urmărit cu mâhnire şi dezgust
scandaloasa manipulare a dezbaterii «Biserica şi Politica», săvârşită de realizatoarea
emisiunii «Feţele schimbării», Bendovski Carmen”.
Şi aici, ordinea nume de familie + nume de botez este menită să exprime dispreţul
lui Sorin Dumitrescu pentru „angajata Bendovski”, cu atât mai mult cu cât, în ace-
laşi articol, autorul vorbeşte de „sugestia Directorului General, Stere Gulea” (acesta
numit, deci, în mod corect).
Dar greşeala care a făcut obiectul acestor însemnări se poate întâlni nu numai în
şcoală, ci în cele mai diverse situaţii (firme, reclame, cărţi etc.). În Cluj-Napoca se
pot vedea firmele unor avocaţi, notari sau doctori, care, sub aspect onomastic, se
abat de la regula amintită. Dacă primii ar putea avea scuza că vin din spaţiul tribu-
nalelor, unde utilizarea variantei administrative, ca să zic aşa, este curentă, medicii
cred, probabil, că numele de familie se poate impune mai bine în conştiinţa pacien-
ţilor (căci toată lumea spune „doctorul Ardeleanu”, nu „doctorul Ion Ardeleanu”).
În plus, invocarea numelui de botez sugerează o anumită familiaritate, pe care
mulţi nu şi-o doresc, preferând acesteia o atitudine distantă, rezervată.
Aş încheia consideraţiile de faţă cu pertinentele concluzii ale lui G. Gruiţă:
„Într-o perioadă în care se încearcă reabilitarea personalităţii umane, ocultate atâta
vreme de colectivism şi egalitarism păgubos, nu este bine să neglijăm asemenea nuanţe
psiholingvistice. Tânărul trebuie să ştie, cât mai devreme, că el este o individualitate
distinctă, un unicat, că este Radu Ionescu, nu Ionescu Radu sau Ionescu, pur şi simplu,
un nume oarecare, inserat la litera I. Pentru aceasta, oamenii şcolii în primul rând ar tre-
bui să evite abuzul în utilizarea sintagmei administrative, numind copiii în ordinea fi-
rească (prenume + nume) şi cerându-le să semneze ei înşişi în acest fel lucrările de con-
trol, testele, tezele etc. În armată, s-ar cuveni să se exerseze acelaşi mod de autoprezen-
tare. De asemenea, presa scrisă şi cea vorbită ar putea acorda un plus de atenţie acestui
aspect, evitând discriminările involuntare dintre academicianul Radu Ionescu şi tracto-
ristul Ionescu Radu. Bineînţeles, dincolo de acestea şi înaintea tuturor, familia este dato-
556 Ilie Rad
are să-l obişnuiască pe copil cu numele său adevărat, în ordine naturală, nu cu cea prac-
ticată la tribunal” (Gruiţă 1998, p. 111–112).
4. Concluzii. Rândurile de faţă şi-au propus să atragă atenţia asupra celei mei
frecvente greşeli existente la ora actuală în ce priveşte numele cu care se semnează
articolele: nerespectarea ordinii fireşti, impuse de tradiţia noastră latină: nume de
botez + nume de familie.

Bariţiu 1844 = George Bariţiu, Anonim şi pseudonim, în „Foaie pentru minte, inimă şi literatură”,
nr. 36, 4 sept. 1844, p. 281–286.
Farkas 1997 = Farkas Jenö, Literatura română în enciclopediile de literatură universală din Ungaria,
în „Adevărul literar şi artistic”, 2 nov. 1997, p. 4.
Gruiţă 1998 = G. Gruiţă, Gramatică normativă. Ediţie revăzută şi completată, Editura Dacia, Cluj-
Napoca, 1998.
Heliade Rădulescu 1840 = Ion Heliade Rădulescu, în „Curierul românesc”, XI, 1840, nr. 6, p. 24;
nr. 7, p. 25–26.
Ionescu 1978 = Cristian Ionescu, Sistemul de denominaţie românesc, în „Învăţământul liceal şi tehnic
profesional”, nr. 7, septembrie 1978.
Preda 1981 = Marin Preda, Moromeţii. Ediţia a V-a, vol. I, Editura Cartea Românească, Bucureşti,
1981.
Straje 1973 = Mihail Straje, Dicţionar de pseudonime, alonime, anagrame, asteronime, criptonime
ale scriitorilor şi publiciştilor români, Editura Minerva, Bucureşti, 1973.
HOW SHOULD WE SIGN AN ARTICLE IN THE PRESS?

(Abstract)
This study analyzes for the first time in the Romanian public space a problem very simple or very
complicated sometimes, due to the consequences it can generate: it is about the way authors sign their
press articles. The idea is that, in the press, as in literature, you cannot go public “ungracefully”, as
the poet Ion Barbu used to say. This is the reason why some authors must use pseudonyms, astéro-
nymes, cryptonyms, etc.
Choosing a different name from the one given at birth is necessary for several reasons: the name
is either too dull or too common for the readers to remember it (for instance, Ion Popescu); when our
name coincides with the name of another personality (an example can be that of a psychologist who
signs ... Marin Preda!); when the author does not want to take responsibility for the article for reasons
like censorship, ethics, etc. (In my capacity as an editor at “Echinox” magazine I was asked to write
an article about the visit of Ceauşescu in Cluj, and I decided to signed it with the pseudonym
Romulus Cătan!).
The study highlights some of the common mistakes, explaining their causes: the use of the
forename and only the initial of the surname (Cristi N., Mimi D., Rodica S.); failure to correct the
spelling of the forename or surname, as they appear in official documents or how they want their
bearers: Ioan Aurel Pop, Tatiana Slama Cazcu, George Topârceanu, B. P. Haşdeu, instead of Ioan-
Aurel Pop, Tatiana Slama-Cazcu, George Topîrceanu or B. P. Hasdeu); the order in which they are
writing their surname and forename, although the Latin origin of the Romanian language requires to
reverse order (Ionescu Radu, Vasiliu Mihai, Răchită Irina, instead of Radu Ionescu, Mihai Vasiliu,
Irina Răchită).
The article is based on numerous examples from the media and literature, demonstrating the
consequences that may appear when the above-mentioned rules are overlooked (confusions in
determining the bibliography; if we have people with different backgrounds but with the same names
Liviu Rusu, art critic, and Liviu Rusu, musicologist); difficulties in listing the names in an index
(Hortensia Papadat-Bengescu will be listed under letter P, but if you leave out the hyphen, the name
of the famous writer will be listed under letter B, etc.).
Cuvinte-cheie: pseudonime, asteronime, criptonime, responsabilitate, mass-media.

Keywords: pseudonyms, asteronyms, criptonyms, responsability, mass-media.
Facultatea de Ştiinţe Politice,
Administrative şi ale Comunicǎrii
Cluj-Napoca, str. Traian Moşoiu, 71
ilierad@yahoo.com
SIMION RĂCHIŞAN
NORMELE ORTOEPICE – AUXILIARE SINTACTICE.

APROPO DE SUBIECTUL RELUAT
O descriere riguroasă a sintaxei subiectului dublu sau reluat nu se poate face

fără studiul intonaţiei şi al accentului de intensitate, al repetiţiei, al elipsei sau sub-
înţelegerii unor structuri gramaticale şi al contextului psihosocial în care a fost
exprimat.
Deşi orice gramatică, fie că este istorică sau normativă, tradiţională sau neotra-
diţională, structuralistă sau generativă etc. se ocupă, mai mult sau mai puţin, de as-
pectele limbii vorbite integrate unui stil oral, totuşi o disciplină anume a limbii tre-
buie să aibă drept obiect de studiu fonetica, vocabularul, morfologia şi sintaxa, spe-
cifice acestui aşa-zis stil: gramatica limbii vorbite.
Latinii aveau o grammatica pentru nivelul istoric, care fixa regulile pentru orice
context; aveau retorica pentru vorbirea în situaţii anume; şi aveau dialectica pentru
vorbirea coerentă în general, despre orice, însă aplicată, dat fiind că era normativă,
mai ales la discuţiile filosofice şi ştiinţifice, adică la întrebuinţarea limbajului în
căutarea adevărului.
Retorica este disciplina căreia romanii îi dădeau importanţa cuvenită, fiind o şti-
inţă în care aspecte ale limbii vorbite (accentul şi intonaţia, repetiţia şi elipsa, sub-
înţelegerea unor construcţii sau pauza în vorbire), asociate cu gestica, mimica şi
contextul psihosocial constituie mijloace orale, specifice de transmitere a mesajelor
coocurente stărilor de afectivitate exprimate.
Ca atare, instanţa locutivă trebuie să facă apel la unul din cele trei stiluri (tria
genera): a) sublim (genus grande, stil elevat în vorbire); b) simplu (genus tenue, stil
neornat, voit eliptic pentru a transmite stări afective grave precum: tristeţea, mânia,
ura etc.); c) mediu (genus medium, stil moderat în ceea priveşte elevaţia în vorbire).
Instanţa locutivă antică, dar şi cea actuală, exprimă o anumită intenţie comuni-
cativă. Este, în general, de acceptat faptul că locutorul unui discurs, pe lângă inten-
ţiile comunicative locale sau particulare pe care le are în vedere pentru fiecare din
enunţurile pe care le produce, are şi o intenţie comunicativă globală (conform gra-
maticii generative) pentru discursul său luat ca întreg, chiar dacă, în ultimă instan-
ţă, acesta este reductibil la unitatea (enunţul) sau la suma de unităţi inferioare care
îl compun (conform gramaticii structuraliste).
Astfel, reluarea afectivă a subiectului (exprimat sau inclus) prezintă diverse ti-
puri în ce priveşte conţinutul semantic. Astfel, reluarea afectivă poate să exprime:
a) ameninţarea: Vine el tata acasă; b) convingerea: Ştie el tata; c) speranţa: După
vreme rea, va fi el cerul înnorat şi senin; d) concesia: Se ostenesc ei pescarii, dar
nu prind peştişorul de aur.
Normele ortoepice – auxiliare sintactice 559
Se poate dovedi că elementele subiectului reluat nu sunt termeni consecutivi (ca

în cazul ordonării numeralelor naturale), ci sunt termeni concordanţi, respectiv suc-
cesori, a căror simetrie formală nu conduce şi la o coincidenţă sau o identitate a
semnificaţiilor; niciun termen al subiectului reluat nu este reluat în sine (gratuit), ci
în virtutea unor noi valori de semnificaţie. Importanţa utilizării nominativului în
limba română este confirmată de tradiţia gramaticii latine, care consideră acest caz
ca o formă cu funcţie sintactică majoră între casus recti, între cazurile care nu pot
avea statut de complement. Nominativul domină, ca subiect sintactic, toate tipurile
de frază non-exclamative, fie enunţiative, fie interogative. O demonstrează con-
strucţiile eliptice de predicat, alcătuite dintr-un şir de substantive în nominativ cu
funcţia de subiect: Clamor senatus, querelae, preces, socer ad pedes abiectus
(Strigătul senatului, plânsetele, rugăminţile, socrul aruncat la picioare) sau desele
construcţii în care verbul copulativ era suprimat: Ars longa, vita brevis (Arta [este]
lungă, viaţa [este] scurtă); Doctus cum libro ([Este] savant cu cartea [în mână]).
Rolul sintactic al combinaţiei pauză–intonaţie constă în semnalizarea felului
cum trebuie legat subiectul reluat de propoziţie, mai ales când simpla prezenţă a
acestuia poate sugera diverse funcţii sintactice. În felul acesta, accentuarea corectă
a cuvintelor însoţită de pauzele potrivite este indispensabilă pentru înţelegerea tex-
tului: o accentuare într-un anumit mod şi o intonaţie specifică trimit la o anumită
funcţie sintactică, nu la alta.
Cu ajutorul intonaţiei se pot exprima cele mai variate stări afective. În ceea ce
priveşte subiectul şi, respectiv, apoziţia, distingem două tipuri de intonaţie, după
felul cum este pronunţat fiecare cuvânt în raport cu celelalte componente ale pro-
poziţiei, considerate de noi unităţi independente, într-o construcţie anterioară. Vine
el, [vine] tata acasă [şi te va pedepsi el].
Pauza are rol distinctiv când opune două microstructuri formate din aproximativ
aceleaşi elemente. Împreună cu linia melodică, pauza contribuie la diferenţierea
acestor structuri:
(a) Vine el tata acasă (intonaţia celor două subiecte este monotonă, deoarece
mai reliefat prin pronunţare este verbul; accentul se pune, astfel, pe acţiunea al că-
rei efect este suspendat temporar, iar gestica şi privirea ameninţătoare a locutorului
completează mesajul transmis prin cuvinte);
(b) Vine el, tata, acasă (atributele apoziţionale se rostesc, de obicei, cu o into-
naţie mai coborâtă decât a întregii propoziţii din care fac parte, reliefează, prin
complinirea atributivă, subiectul care trebuie să ia decizia necesară, în funcţie de
ceea ce va considera el necesar, iar lungimea mai mare a pauzelor trimite spre un
tempo încetinit şi o ameninţare diminuată.)
Intonaţia1 joacă un rol mai pronunţat decât pauza după subiectul lexical şi
trimite la două construcţii asemănătoare în care predicatul nu s-a mai repetat: Vine
el [vine] tata acasă. Rostite cu pauză, cele două subiecte nu mai constituie o sin-
1
,,Între accentul de intensitate şi înălţimea vocii trebuie să fie o strânsă legătură. Cuvântul accen-
tuat are în curba intonaţiei o înălţime mai mare” (Stati 1967, p. 129).
560 Simion Răchişan
gură structură, pauza are rol distinctiv. De altfel, pauza are rol sintactic, deoarece
„ţine locul” predicatului în enunţuri ca: Eu am cumpărat pere, tu mere. Astfel de
construcţii rezultă din nevoia de concizie, de scurtare a vorbirii, corelată cu nevoia
de a exprima anumite nuanţe afective. Se obţin construcţii noi, care îmbogăţesc po-
sibilităţile limbii de a reda gândirea (principiu al gramaticii generative), dând limbii
o mai mare putere de expresivitate.
Oricare parte a propoziţiei poate lipsi, fie predicate cu conţinuturi diferite: Iarna
[ne dăm] pe gheaţă şi [mergem] la săniuş, fie predicate cu acelaşi conţinut: Pe
brumă [umblă] desculţ, pe rouă [umblă] încălţat sau Iarna [îşi face] car, iar vara
[îşi face] sanie. Pentru reliefarea clară a subiectului trebuie făcută distincţia între
elipsă şi subînţelegere. Astfel, dacă locutorul doreşte să evite repetiţia, atunci el nu
mai repetă unele elemente enunţate în aceeaşi construcţie şi avem de a face cu o
subînţelegere, nu cu o elipsă: Vine el, [vine] tata acasă.
Construcţiile cu subiect reluat ajută la delimitarea elipselor de subînţelegere, de-
oarece, în prima circumstanţă gramaticală, cuvintele omise pot fi completate, de
obicei, cu aproximaţie, spre deosebire de cea de-a doua, unde predicatul poate fi
completat cu precizie. În genere, elipsa sau subînţelegerea se caracterizează prin-
tr-un puternic element afectiv, o întreagă situaţie putând fi exprimată printr-o serie
de cuvinte care, aparent, dau impresia că sunt „neînchegate” logic în propoziţie,
într-o înlănţuire gramaticală: Vine el [cum vine] apa la moară. În acest caz se eli-
mină ceea ce este este mai puţin important, elipsa sau subînţelegerea predicatului
creează o atmosferă de rapiditate, de încordare în desfăşurarea ei. Prin introducerea
verbelor se poate dovedi că acestea nu sunt centre gramaticale, dar uneori pot de-
veni centre semantice ale construcţiilor respective.
Un tip de elipsă cu puternice elemente afective este suspensia, adică întrerupe-
rea voită a comunicării, când restul poate şi este preferabil să fie subînţeles de către
conlocutor sau când vorbitorul caută anumite cuvinte, şi acestuia nu-i convine să-şi
îmbrace gândurile în cuvintele pe care le are în minte în acel moment, iar mimica şi
gestica pot suplini cu succes elemente suspendate: Vine el [vine] tata acasă [am să
spun totul despre tine]. Astfel de construcţii sunt obţinute prin două mijloace speci-
fice limbii vorbite: subînţelegerea predicatului şi suspensia unei întregi propoziţii,
construcţiile omise fiind înlocuite de intonaţie, gestică şi mimică potrivite.
În concluzie, majoritatea propoziţiilor cu aşa-zisul subiect dublu sau reluat sunt,
de fapt, construcţii specifice limbii vorbite, unde concomitent au acţionat suprima-
rea predicatului, subînţeles într-o frază în care era repetat acelaşi predicat în propo-
ziţii succesive, şi suspendarea unor construcţii devenite apendice prin înlocuirea cu
mijloacele orale specifice, fie predicatul unei propoziţii principale: Vine ea [vine]
iarna, fie predicatul unei propoziţii modale: Are să-l certe el, [cum îl ceartă] preo-
teasa pe popă, substituită într-o etapă intermediară printr-un complement de mod
comparativ: Are să-l certe el ca preoteasa pe popă; devenit un dublant al subiectul
prim prin omiterea lui ca, adverb de mod: Are să-l certe el preoteasa pe popă.
Ȋn sprijinul subȋnțelegerii predicatului ȋn astfel de construcții putem invoca teza
monosubordonării sintactice, aici a monosubordonǎrii predicatului printr-un singur
Normele ortoepice – auxiliare sintactice 561
relatem fațǎ de un singur subiect, nu fațǎ de un subiect „dublu”, fapt care ar solicita
prezența ȋn frazǎ a unei duble realizǎri predicative.
Susținem, pe de altǎ parte, cǎ interpretarea subiectului de pe poziția a doua ca
„reluat” ar presupune prezența unui al doilea subiect cu categorii gramaticale iden-
tice primului, inclusiv genul, ceea ce nu se ȋntȃmplǎ ȋn construcții de tipul: Are să-l
certe el preoteasa pe popă; Ne-a venit el apă la moară; Las’ c-a păţit-o el hoţii. Ȋn
fraza reconstituitǎ Are să-l certe el, [cum îl ceartă] preoteasa pe popă, raportul
dintre cele douǎ propoziții este de subordonare.
Ȋn majoritatea acestor circumstanțe gramaticale, subordonata modalǎ comparati-
vǎ nu apare ȋn forma ei completǎ (= „saturatǎ”), ci ȋntr-o variantǎ „comprimatǎ”,
„sublimatǎ”, rezultat al eliminǎrii unor elemente menționate anterior, elemente ce
pot fi deduse sau subȋnțelese2.
Prin analogie cu subȋnțelegerea predicatului din subordonatele comparative, se
pot reconstitui, prin subȋnțelegerea celui de al doilea predicat, frazele inițiale de ti-
pul: Vine el, [vine] tata acasǎ, cu precizarea cǎ raportul dintre cele douǎ propoziții
este juxtapunerea, amȃndouǎ fiind principale.
Concluzii
1. O analiză nuanțată a sintaxei subiectului dublu sau reluat nu se poate face
fără studiul intonaţiei şi al accentului de intensitate, al repetiţiei, al elipsei sau al
subînţelegerii unor structuri gramaticale şi fără analiza contextului psihosocial în
care a fost exprimat.
2. O disciplină anume a limbii trebuie să aibă drept obiect de studiu fonetica,
vocabularul, morfologia şi sintaxa specifice aşa-zisului stil oral.
3. Interpretarea subiectului de pe poziția a doua ca „reluat” ar presupune prezen-
ța unui al doilea subiect cu categorii gramaticale identice primului, inclusiv genul,
ceea ce nu se ȋntȃmplǎ ȋn anumite circumstanțe gramaticale.
4. Ȋn astfel de situații gramaticale a acţionat fie suprimarea unui predicat identic
exprimat ȋn două propoziţii principale, fie eliminarea unui predicat reluat ȋntr-o
propoziţie modală, substituită într-o etapă intermediară printr-un complement de
mod comparativ, devenit un dublant al subiectul prim prin omiterea lui ca, adverb
de mod.
5. Teza monosubordonării sintactice, aici a monosubordonǎrii predicatului
printr-un singur relatem fațǎ de un singur subiect, nu fațǎ de un subiect „dublu”,
solicită prezența ȋn frazǎ a unei duble realizǎri predicative.
2
Despre varietatea fenomenalizǎrilor comparației la nivelul expresiei, vezi G. G. Neamțu (2007,
p. 416).
562 Simion Răchişan
Neamțu 2007 = G. G. Neamțu, Teoria și practica analizei gramaticale. Distincții și... distincții. Ediția
a II-a, revăzută, adăugită și îmbunătățită, Editura Paralela 45, Pitești, 2007 (ediţia I: Editura
Excelsior, Cluj-Napoca, 1999).
Stati 1967 – Sorin Stati, Teorie şi metodă în sintaxă, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1967.
LES NORMES ORTHOÉPIQUES – AUXILIAIRES SYNTAXIQUES.

À PROPOS DU SUJET REPRIS
(Résumé)
Une analyse du sujet double ou repris ne peut pas se faire sans l’étude de l’intonation et de l’ac-
cent d’intensité, de la répétition, de l’ellipse ou de la présupposition de certaines structures gramma-
ticales. L’interprétation du sujet en position seconde comme sujet « repris » supposerait la présence
d’un deuxième sujet avec des catégories grammaticales identiques au premier, y compris le genre. Ce
fait grammatical ne se rencontre pas dans toutes les circonstances grammaticales; il fonctionne par la
suppression d’un prédicat identique exprimé dans deux propositions principales ou par l’élimination
d’un prédicat repris dans une proposition circonstancielle de manière, substituée à une étape intermé-
diaire par un complément de manière comparatif. Par conséquent, la thèse de la mono-subordination
syntaxique impose la présence dans la phrase d’une double réalisation prédicative.
Cuvinte-cheie: subiect reluat, elipsă, relatem, monosubordonare, subînțelegerea predicatului.

Mots-clés: sujet repris, ellipse, élément de relation, mono-subordination, présupposition du pré-
dicat.
Cluj-Napoca, Aleea Băița, 5/10

IONUŢ-VALENTIN ROMAN
GRUPUL SINTACTIC ȘI SINTAGMA.

DOUĂ UNITĂȚI?
În contextul modernizării și rafinării ideilor științifice, se impune adoptarea unei

terminologii moderne, care să dea seamă de dinamica fenomenului lingvistic, însă,
de cele mai multe ori, se ajunge la supralicitarea unui concept, la „încărcarea” aces-
tuia cu noi sensuri, unele aparent echivalente cu altele. De aceea, aparenta polise-
mie a unui termen este, de fapt, generatoare de echivoc și, implicit, de „dezordine”
într-un sistem și în subsistemele acestuia.
Astfel, în terminologia sintactică românească, conceptul de grup poate fi întâl-
nit la nivel fonologic și sintactic. În ceea ce privește accepția sa sintactică, grupul
este definit drept „asociere a două sau mai multe cuvinte pe criterii semantice și
gramaticale” (DSL, p. 247) sau „secvență de constituenți organizați în jurul unui
centru/cap de grup (verb, substantiv și substitutele sale, adjectiv, adverb, prepozi-
ție, interjecție), realizată pe baza disponibilităților combinatorii ale centrului”
(GBLR, p. 662–663).
Noțiunea de grup sintactic este utilizată mai ales în lucrările de orientare gene-
rativ-transformaţională, pe când cea de sintagmă, în lucrările de orientare structu-
ralistă. La lingviştii francezi, sintagma se utilizează frecvent şi cu accepţia grupu-
lui, lărgindu-şi posibilitățile de realizare dincolo de structurile binare (vezi DSL,
p. 486).
Deși multe lucrări și articole de specialitate susțin că există atât grup sintagma-
tic, cât și sintagmă, considerăm că, de fapt, există doar sintagma, nici grup sintag-
matic și nici grup sintactic sau grup de cuvinte.
GBLR amintește de ambele concepte și definește sintagma ca fiind un grup mi-
nimal în care se actualizează o valență (GBLR, p. 32), iar grupul sintagmatic, un
grup în care se pot actualiza simultan [sic!] mai multe valențe ale centrului. (ibi-
dem, p. 32)1.
Dacă grupul reprezintă latura comunicativă și funcțională a limbii, putând fi in-
terpretat ca o „unitate” de conținut (și nu o subunitate comunicativă a limbii), pen-
tru că are o putere mai mare de ancorare în situația de comunicare, prin relația de
referențialitate, sintagma reprezintă o unitate structurală binară, cu o structură bine
1
Suntem de părere că însuși conceptul de centru este inoperabil în definirea şi descrierea sin-
tagmei (și chiar și a grupului sintagmatic, în accepția GALR și GBLR), pentru că, în această situație,
sintagma ar actualiza doar un raport de subordonare.
De aceeași părere este și, de exemplu, Teodora Cristea, care consideră că sintagma se construiește
doar pe baza unui raport de subordonare: „Le nom, le verbe, l’adjectif (de nom ou de verbe) peuvent
être les pivots d’unités de plus vaste entendue, constituée d’un mot centre appartenant à l’une des
classes mentionnées et d’un déterminant” (Cristea, 1974, p. 259).
564 Ionuţ-Valentin Roman
determinată, aparținând, astfel, mai degrabă sistemului sintactic, dată fiind capaci-
tatea sa de asociere a T-ilor pe baza unui relatem (coordonator sau subordonator).
Sub acest aspect, Cornel Săteanu subliniază că „sintagma este cea mai mică unitate
sintactică, pentru că tăierea ei dă naștere unor unități care nu țin de sintaxă”
(Săteanu 1961, p. 367). Pentru justificarea caracterului binar este de amintit și
ideea că sensul relațional emană de la T-i.
De asemenea, sintagma vizează aspectul formal, abstract al limbii, pe când
„grupul sintactic” aparține planului discursiv-pragmatic al limbii, nu celui sintactic.
Referindu-ne la felul cum sunt tratate sintagma și grupul sintactic în lucrările
de specialitate, părerea celor mai mulți cercetători este că, în cadrul grupului, spre
deosebire de sintagmă, sunt satisfăcute toate valențele centrului (vezi Gheorghe
2009, DȘL ş.a.) și că „aceeași unitate poate participa concomitent la mai multe re-
lații de dependență” (Gheorghe 2009) Or, se știe că, în temeiul principiului mo-
nosubordonării, teoretizat de D. D. Drașoveanu și rafinat de G. G. Neamțu, Ts
contractează în relație un singur Tr, adică îi actualizează acestuia o singură valență.
Ipso facto, grupul sintactic este, în mod obiectiv, decompozabil întotdeauna în sin-
tagme (binare, prin definiție), ceea ce înseamnă că grupul nu poate fi o unitate sub-
ordonată, pentru că el nu reprezintă un întreg de sine stătător, o unitate individuală.
Divizându-se, de fiecare dată, în unități binare de tipul T–R–T, este evident că, de
fapt, doar un anumit T, și anume Ts, se subordonează, iar Tr poate fi antrenat și în
alte relații, însă acesta nu este actualizat în fiecare relație (sintagmă) în care este
contractat, pentru că, în această situație, lanțul vorbirii nu s-ar perpetua (vezi ter-
menul comun al mai multor sintagme).
Astfel, în următoarele enunțuri fiecare Ts realizează câte o sintagmă cu același
Tr, chiar dacă acesta nu este actualizat în fiecare sintagmă: „Ca să schimbăm,
acum, întâia oară, / Sapa-n condei și brazda-n călimară” (Tudor Arghezi); „Din
bube, mucegaiuri și noroi / Iscat-am frumuseți și prețuri noi” (ibidem); „Și-ți
amintești cu dor, cu-o suferință, /Făptura ne-ntâlnită niciodată” (ibidem); „Aștept
crâmpeie mici de gingășie, / Cântece mici de vrăbii și lăstun [...]” (ibidem); „Ape-
le negre duc subt cerul cald / Nămoluri fierte, grele, de asfalt” (ibidem); „Cine
calcă fără somn, fără zgomot, fără pas, / Ca un suflet de pripas?” (ibidem); „Voi
creșteți, dragii mei, sănătoși, / Voinici, zglobii, cu voie bună...” (ibidem); „Și
noaptea se lasă / Murdară și goală” (George Bacovia); „Acum, stă parcul devas-
tat, fatal / Mâncat de cancer și ftizie, / Pătat de roșu carne vie [...]” (ibidem);
„căci eu iubesc / Și flori, și ochi, și buze și morminte” (Lucian Blaga).
Alteori, Tr comun apare actualizat în mai multe sintagme, având valențe stilis-
tice de insistență: „Sunt stihuri fără an, / Stihuri de groapă, / De sete de apă / Și
de foame de scrum, / Stihurile de-acum” (Tudor Arghezi); „Sunt bolnav de mirez-
me. / Sunt bolnav de cântece, mamă” (ibidem); „Mă bate vremea, mă bate ziua,
mă bate clipa” (ibidem); „Mă uit la flori, mă uit la stele” (ibidem) În multe situații,
Tr este P eliptic: „Din slove am ales micile / Și din înțelesuri furnicile” (ibidem).
Grupul sintactic şi sintagma 565
Prin urmare, dacă am accepta ideea avansată de GALR (și nu numai) că în grup
se actualizează toate valențele posibile ale centrului, ceea ce este, în mod obiectiv,
imposibil de cele mai multe ori, s-ar ajunge la concluzia aberantă că ar avea grupul
mai multe relateme...
În fraza [Profesorul m-a învățat [să gândesc corect], GALR consideră că în in-
teriorul grupului verbal matrice se încastrează un alt grup, într-o poziție ierarhic in-
ferioară. Subliniem, și cu această ocazie, că un grup sintactic, văzut doar ca o uni-
tate binară, nu poate fi subordonat sau să-și subordoneze un alt grup, prin aceasta
situându-se într-o poziție ierarhic inferioară sau superioară. Ierarhia se stabilește
doar în interiorul grupului (în realitate, al sintagmei), iar în situația GV relația de
subordonare nu se stabilește între acesta și un alt GV, ci între unități de tipul Tr–Ts,
respectiv între P (a învățat–să gândesc). Referitor la acest aspect, Sorin Stati
(1963, p. 158) concluzionează că „sintagma (oricum ar fi privită ea) nu este o uni-
tate lingvistică imediat superioară cuvântului și imediat inferioară propoziției, de-
oarece contravine din mai multe considerente principiului stratificării”2. Or, în te-
meiul unidimensionalității și al binarității lanțului vorbirii, acest principiu se anu-
lează prin sine. În enunțul [Notele [elevuluiStg1] harnicStg2] suntStg3] mariStg3], relați-
ile sintactice în care sunt atrași T-ii și faptul că un Ts (elevului) devine și Tr în altă
sintagmă sunt alte argumente pentru anularea acestui principiu.
Mai mult, dacă sintagma este, prin excelență, o unitate relațională (relațională în
sensul că în interiorul ei se stabilește o relație, nu prin faptul că ea, prin absurd, o
unitate nedecompozabilă, s-ar subordona, ca întreg, unei alte unități) cu un singur
relatem, grupul sintactic nu reprezintă o unitate relațională tocmai pentru că nu res-
pectă principiul unidimensionalității lanțului vorbirii. Dat fiind caracterul său rela-
țional, observăm că toate formele analitice (locuțiuni, expresii, cuvinte compuse
etc.), explicabile și prin dinamica limbii, sunt decompozabile în unități binare, fapt
dovedit de existența lor, înainte de sudare, în calitatea lor de cuvinte.
Din cele expuse mai sus se observă că grupul sintactic nu reprezintă o unitate
sintactică (dependentă sau independentă) și nici o subunitate sau „substructură sin-
tactico-semantică” (Guțu Romalo 2005, p. 19), idee care contrazice afirmația că
acesta reprezintă o structură comunicativă autonomă, ancorată în contextul extra-
lingvistic.
De aceea, nu suntem de acord nici cu formularea că un grup ar cunoaște atât o
proiecție minimală, cât și o proiecție maximală, respectiv poate fi monomembru –
alcătuit numai din centru – sau complex – alcătuit din centrul „care își atrage alt
grup/alte grupuri sintactice subordonate, cu disponibilități de combinare mai ample
sau mai restrânse, în funcție de natura centrului” (GBLR, p. 20). În acest sens, sunt
supuse analizei enunțurile: (a) [GAdvAstăziCentru] [GNpronelCentru] este [GAdjveselCentru] și
2
Principiul stratificării constă, în opinia lui Sorin Stati (1963, p. 153), în „trecerea de la un nivel
la altul, de la un tip de unitate lingvistică la altul”. În acest sens, nivelurile limbii apar suprapuse:
„nivelul morfologic, de pildă, e suprapus celui fonologic, iar nivelul sintactic se suprapune celui mor-
fologic” (ibidem).
(b) [GNCopilulCentru+Det [GNvecinuluiCentru+Det]] este [GAdjgelos[GPrep pe[GN jucăriileCentru

+ Det [GNlui Andrei]]] și se consideră, de către autorii lucrării citate, că în enunțul (a)
putem identifica grupuri monomembre, iar în (b), grupuri complexe, menționân-
du-se că, „exceptând centrul verbal, celelalte centre generează grupuri monomem-
bre” (GBLR, p. 20). Or, se știe că relatemele (mai precis, conectivele, în cazul de
față) au sens lexical abstract, ele fiind purtătoare de sens relațional, deci nu pot fi T
(nu au nici statutul intermediar de lexeme).
Ipso facto, apreciem că existența unui grup monomembru ne apare ca fiind
paradoxală, deoarece termenul de grup, indiferent de domeniul în care este utilizat,
are semul [+ colectiv] și că GPrep, care are drept centru... o prepoziție, nu poate fi
reperat în terminologia sintactică românească.
Grupul sintactic aparține mai degrabă planului discursiv-pragmatic, comunicativ
și funcțional al limbii, ajutând la realizarea unei comunicări lipsite de ambiguități și
la o ancorare în contextul extralingvistic. Sintagma este o unitate sintactică binară,
cu o organizare internă bine definită (T–R–T), celelalte unități sintactice nefiind
decât fenomenalizări, variante ale Stg. Astfel, G. G. Neamțu definește propoziția ca
sintagmă „în care relatemul e flectivul de acord verbal (= desinența de persoană și
număr)”, iar fraza este o sintagmă „în care relatemul este un conectiv interpropozi-
țional” (Neamțu 2011–2012).
Totodată, sintagma este atât o unitate structurală, cât și o unitate de conținut, re-
prezentând forma minimală de comunicare a unui mesaj, deși este o „unitate rela-
țională închisă (are doi și numai doi termeni) și neprelungibilă. Adăugarea la o sin-
tagmă a unui termen duce la apariția unei a doua sintagme” (Neamțu 2011–2012).
Iorgu Iordan consideră că și grupul de cuvinte poate trimite la realitatea obiec-
tuală denumită de cuvânt: „Domeniul de studiu al sintaxei îl constituie cuvintele
legate între ele prin diverse raporturi, adică, altfel spus, grupurile de cuvinte sau
sintagmele, cum li se mai zice de către lingviști. Mai multe cuvinte care merg îm-
preună formează, de obicei, propoziții sau fraze, dar nu întotdeauna. Foarte des în-
tâlnim grupuri de cuvinte care nu alcătuiesc o propoziție și au totuși un înțeles, fi-
indcă înțelesul îl dă legătura logică dintre obiectele exprimate prin cuvintele res-
pective” (Iorgu Iordan, apud Săteanu 1961, p. 360). Așadar, sintagma este o unitate
suficientă semantic și sintactic pentru a reda o comunicare minimală.
Propoziția și fraza reprezintă posibilități intrinseci ale sintagmei, nu proiecții
minimale sau maximale ale sintagmei; acestea sunt sintagme per se. De fapt, la ori-
care nivel al limbii ne-am raporta, sintagma devine unitatea de referință, chiar și în
fonologie, deoarece un fonem prezintă anumite particularități de actualizare și în
prezența altui fonem.
În altă ordine de idei, rămânând în cadrele gramaticii tradiționale de tip structu-
ralist, subliniem ideea că scopul cercetătorului în domeniul limbii este să prezinte o
analiză a unităților fiecărui compartiment al limbii, nu o interpretare a lor ca „blo-
curi”, în cazul de față, sintactice. Înainte ca o unitate să existe pe axa sintagmatică,
ea se află pe cea paradigmatică, iar principiul fundamental este selecția elementelor
Grupul sintactic şi sintagma 567
opozabile din planul paradigmatic și combinarea lor în plan sintagmatic (Neamțu

2011–2012). Primul raport conferă unității calitatea de membru, iar al doilea, cali-
tatea de T (ibidem).
Dacă nu s-ar accepta sintagma ca unitate sintactică, implicit s-ar anula și terme-
nul de funcție sintactică, pentru că această calitate, i.e. de funcție, este dată, după
cum s-a subliniat și mai sus, de relația cu un Tr. Doar relațiile de subordonare (Rs)
generează funcții, Rc nu generează funcții (Neamțu 2011–2012). „Ts este o funcție
sintactică a unui Tr, în timp ce în coordonare, termenii asociați nu își sunt, unul
altuia, funcții” (ibidem). Relația de contractare a unui Tr de către Ts este, după cum
se știe, doar unidirecțioanală, i.e. Tr dintr-o structură nu mai e funcție pe lângă Ts,
adică nu pot fi funcție unul pentru celălalt, iar conectivele sunt direcționante. (ibi-
dem) Astfel, în secvența carte de citire, Ts de citire este funcție sintactică pe lângă
Tr carte, dar nu și funcție pentru primul T.
În privința definiției pe care o acceptăm pentru sintagmă, aceasta este cea dată
de creatorul Școlii clujene de gramatică relațională neotradițională, D. D.
Drașoveanu: „segmentul din lanțul vorbirii format din două lexeme și relația dintre
ele” (Drașoveanu 1988–1994) sau „unitatea – și minimală, și maximală – a sintag-
micii, categoria ei generală, care-și subordonează ca specii, și propoziția și fraza,
acestea, reduse la condiția lor necesară dar suficientă, nefiind decât particularizări
ale St.” (Drașoveanu 1997, p. 40) și rafinată de ilustrul său discipol G. G. Neamțu,
care definește sintagma ca „grup de doi termeni și relația dintre ei” (Neamțu 2011–
2012), aceasta fiind o „unitate relațională, construită prin și datorită relației, nu uni-
tate în relație” (ibidem).
Concluzii
Odată cu reevaluarea unor structuri și tipare sintactice, se impune, astfel, și re-
considerarea sistemului de unități sintactice. Postularea unei noi unități sintactice
nu rezolvă o problemă controversată, ci, dimpotrivă, produce perturbări în sistemul
sintactic și, implicit, în terminologia adoptată. Apar suprapuneri ale diferitelor uni-
tăți sau supralicitarea unora, ceea ce potențează plurivocitatea comunicării.
De aceea, credem că organizarea sistemului sintactic în jurul sintagmei constitu-
ie premisa unei reinterpretări judicioase a unor fapte lingvistice (de exemplu, clasi-
ficarea atributului, problema EPS- ului etc.).
În lumina celor prezentate mai sus, susținem, și de această dată, solidaritatea
dintre cele două compartimente ale gramaticii, pe de o parte, iar, pe de altă parte,
între unitățile sintactice, dispuse pe orizontală (= ierarhic), nu pe verticală. Notăm
în subsidiar că divizarea pe niveluri este de natură convențională, formală, din ra-
țiuni didactice.
LA MULȚI ANI, DOMNULE PROFESOR!

SURSE. ABREVIERI BIBLIOGRAFICE. SIGLE

Arghezi 1971 = Tudor Arghezi, Poezii, Editura Minerva, Bucureşti, 1971.
Bacovia 2009 = George Bacovia, Plumb, Editura Litera, Bucureşti, 2009.
Blaga 1982 = Lucian Blaga, Poezii, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1982.
*
Cristea 1974 = Teodora Cristea, Grammaire structurale du français contemporain, Editura Didactică
și Pedagogică, București, 1974.
Drașoveanu 1977 = D. D. Drașoveanu, Relația – dimensiunea esențială a sintagmei, în CL, XXII,
1977, nr. 2, p. 155–158.
Drașoveanu 1988–1994 = D. D. Drașoveanu, Sintaxa limbii române. Curs universitar ținut la Univer-
sitatea „Babeș-Bolyai”, Facultatea de Filologie/Litere, Cluj-Napoca, 1988–1994.
Drașoveanu 1997 = D. D. Drașoveanu, Teze şi antiteze în sintaxa limbii române, Editura Clusium,
Cluj-Napoca, 1997.
DSL = Angela Bidu-Vrănceanu, Cristina Călăraşu, Liliana Ionescu-Ruxăndoiu, Mihaela Mancaş,
Gabriela Pană Dindelegan, Dicţionar de ştiinţe ale limbii, Editura Nemira & CO, Bucureşti, 2005.
GALR = 2005/2008, Gramatica limbii române, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2005 (tiraj
nou, revizuit, 2008).
Gheorghe 2009 = Mihaela Gheorghe, Limba română. Probleme teoretice și aplicații. O introducere în
sintaxa modernă a complementelor, Editura Universității „Transilvania”, Brașov, 2009.
Guțu Romalo 2005 = Valeria Guțu Romalo, Gramatica între „sistem” și „discurs”. Enunțul, în
Gabriela Pană Dindelegan (coord.), Limba română: structură și funcționare, Editura Universităţii
din Bucureşti, București, 2005, p. 15–26.
Neamțu 2011–2012 = G. G. Neamțu, Sintaxa limbii române. Curs universitar ținut la Universitatea
„Babeș-Bolyai”, Facultatea de Litere, Cluj-Napoca 2011–2012.
Săteanu 1961 = Cornel Săteanu, Sintagma, cea mai mică unitate relațională, în CL, VI, 1961, nr. 2,
p. 359–382.
Stati 1963 = Sorin Stati, Structura propoziției, în SCL, XIV, 1963, nr. 2, p. 153–163.
THE SYNTACTIC PHRASE AND THE SYNTAGM – TWO DISTINCT

SYNTACTIC UNITS?
(Abstract)
This paper aims to present a false terminological dichotomy (syntagm vs phrase), emphasizing on
the binary structure of the syntagm, as opposed to the phrase, a group of more than two terms, but
separable into syntagms, too.
Cuvinte-cheie: sintagmă, grup sintactic, unitate relațională, relatem, funcție.

Keywords: syntagm, phrase, relational unit, function.
rionutvalentin@yahoo.com
MARIA EMANUELA ROŞA-ZAH
ÎMPRUMUTURILE DE ORIGINE FRANCEZĂ

ÎN PRESA ACTUALĂ
Perioada postdecembristă a fost pentru România și, implicit, pentru limba româ-
nă una tumultuoasă, cu numeroase schimbări și influențe care s-au reflectat, în pri-
mul rând, la nivelul vocabularului, segmentul cel mai dinamic al unui idiom, lexi-
cul putând fi considerat oglinda unei societăți într-un anumit moment al dezvoltării
ei. Discursul cunoaşte o dinamică fără precedent în această perioadă de mari şi im-
portante transformări sociale. Omul modern are ca trăsătură dominantă foamea de
informaţie (folosind o sintagmă des întâlnită în mass-media actuală), stimulată prin
canale de ultimă generaţie, ai căror jurnalişti îşi asumă un rol esenţial prin răspân-
direa de informaţii. Modul în care se face diseminarea informaţiei este hotărâtor
pentru limba actuală, deoarece, în bună măsură, jurnaliştii, moderatorii şi analiştii
nu sunt numai formatori de opinie, ci şi „făuritorii” limbii române actuale.
Aşadar, rolul important pe care l-a avut în această perioadă mediul jurnalistic
românesc a fost acela de a promova un anumit tip de limbaj. Presa, percepută ca o
putere, influenţează comunicaţional „masele”, impunând un anumit „model” lin-
gvistic, nu întotdeauna benefic. Acestea sunt premisele pe baza cărora A. Goosse
(1997, p. 63) afirmă:
„La néologie est à la fois un bien et un mal. Un bien, parce qu’elle montre que la
langue est capable de s’adapter à des conditions nouvelles […], un mal, parce qu’elle
rompt sans cesse l’équilibre qui est à la base de la notion de système”
Avalanșa agresivă de termeni străini este consecinţa acestei dinamici a limbii ro-
mâne actuale, iar această pătrundere de unităţi lexicale noi are loc nu numai în
limbajele de specialitate, ci şi în vorbirea cotidiană. Explicaţia utilizării acestor ter-
meni în presa actuală, unde fenomenul are avantajul facilităţii, este destul de sim-
plă: termenul este preluat ca atare ori din dorinţa de exprimare mai „literară”, mai
„cultă” sau mai „tehnică”, ori din dorinţa de recuperare a rămânerii în urmă în di-
verse planuri, deoarece perioada comunistă a reprezentat un hiat între perioada in-
terbelică şi perioada actuală, ambele de mare expansiune pentru vocabularul româ-
nesc. Limba este capabilă să se adapteze situaţiilor noi, să surprindă, în cuvânt,
„noul” din realitatea înconjurătoare.
Cât priveşte influenţa franceză asupra limbii române, aceasta are o tradiţie de
secole, fiind uşor de recunoscut în cele mai variate sectoare ale culturii şi civilizaţi-
ei româneşti, în domenii precum: legislaţia, politica, viaţa socială, arhitectura, orga-
nizarea administrativă, modul de funcţionare a învăţământului, beletristica ori filo-
sofia. Unul dintre cele mai importante capitole din istoria modernă a limbii şi lite-
raturii române a fost determinat de influenţa franceză.
570 Maria Emanuela Roşa-Zah
Un studiu sub aspect semantico-referențial al lexemelor de origine franceză re-

cent pătrunse în limba română1 evidențiază faptul că majoritatea acestora aparțin
celor mai importante domenii ale științei și ale culturii, respectiv acelor arii în care
s-au produs remarcabile progrese și transformări. Așadar, elementele recente cu
statut neologic aparțin unor sectoare variate, precum: alimentația, arta, astronauti-
ca, aviația, biologia, cinematografia, electricitatea, farmacia, fizica, informatica, li-
teratura, medicina, muzica, psihologia, tehnica, televiziunea sau vestimentația.
În funcție de nivelul de adaptare al acestora la sistemul lexico-gramatical al
limbii române, lexemele se divid în patru categorii: împrumuturi lexicale adaptate,
în curs de adaptare, franţuzisme și xenisme de origine franceză. Structurilor asimi-
late din limba franceză li se alătură o categorie de lexeme cu bază multiplă, 2–4 ba-
ze, dintre care una este franceză. Cu privire la acești termeni, s-a făcut remarcat
faptul că elementul inovator de factură franceză apare în extensia maximă, așadar
la toate unitățile din familia semantică în cauză.
Distanța în timp ce se poate stabili între datarea cuvintelor în limba franceză și
împrumuturile în limba română determină formarea a două mari grupe de unități
lexicale (cf. Niculescu 1978):
1. Formații lexicale recente în limba română, al căror etimon francez este
vechi: aeroclub „Aeroclubul României primește 2 milioane de lei de la Trans-
porturiˮ (ziare.com, 6 octombrie 2009), bricolaj „Adrian Năstase: Tratatul fis-
cal. Improvizație și bricolajˮ (ziare.com, 17 februarie 2012), terariu „Cât despre
șerpi, vedeta de televiziune a precizat că aceștia sunt ținuți într-un terariu și că
îl poți alege pe cel pe care vrei să ți-l gătească bucătarul (ziare.com, 16 iunie
2014).
2. Elemente cu statut neologic în română, al căror etimon este recent și în
limba sursă:
(1) Distanța maximă, în cele mai multe situații, este între 20 și 30 de ani:
electroacustic „[...] lucrări marcate de evoluția științifică și tehnologică (mu-
zica electronică sau electroacustică, muzica asistată de computer, muzica cu
baze matematiceˮ (ziare.com, 21 mai 2014), malnutriţie „Mai exact, experţii
în sănătate publică atrag atenţia că modificarea climei ar putea provoca mal-
nutriţie, malarie, diaree, iar la nivelul anului 2030 vor fi nu mai puţin de 250
000 de decese pe an din aceste cauzeˮ („Adevărul”, 28 august 2014), mente-
nanță „Cu sau fără diplomă de Bac, tinerii începători în toate activităţile ne-
cesare sectorului de producţie sau mentenanţă vor fi instruiţi de echipa de
profesionişti Carpatcementˮ („Adevărul”, 28 septembrie 2014), microchirur-
gie, microfloră. O altă categorie de lexeme este aceea pentru care diferența
de timp se plasează între 10 și 19 ani: aeronaval „[...] premieră în istoria ae-
1
În discuţiile asupra împrumuturilor franceze din presa actuală, am folosit următoarele dicţiona-
re: Dimitrescu 1997, DOOM2, Imireanu 2001 şi Marcu 2010 , precum şi următoarele studii: Avram
2008, Barbu 2006, Bogdan-Dascălu 2006, Dima 2007, Dimitrescu 1995, Dimitrescu 2002–2003,
Dimitrescu 2005, Guţu Romalo 2005, Sala 2010.
Împrumuturile de origine franceză în presa actuală 571
ronavalăˮ („Adevărul”, 11 iulie 2013), alcoolemie, dactilogramă, fotocon-

ductor. Cazurile cu diferențe mai mici de 10 ani sunt relativ reduse numeric:
a apunta „Un avion fără pilot apuntează pe un portavion americanˮ („Ade-
vărul”, 11 iulie 2013), fototecă, a metaboliza „fenilcetonuria se manifestă
prin incapacitatea organismului de a metaboliza proteinele alimentareˮ
(„Jurnalul național”, 31 ianuarie 2011).
(2) Lexemele pentru care diferențele de timp sunt mai mici de 2 ani sus-
cită, în mod deosebit, interesul specialiștilor. În această clasă, se integrează
cuvinte precum: casetotecă, cinefil „Peste 3 000 de cinefili sunt așteptați
sâmbătă, în București, Cluj, Timișoara și Iași, la a doua ediție a evenimentu-
lui «Noaptea lungă a filmelor scurte»” (ziare.com, 15 iunie 2010), euroco-
munism. Preluându-i, limba română a demonstrat că este capabilă să se adap-
teze rapid la noutățile realității extralingvistice.
Clasa franţuzismelor sau a cuvintelor în curs de adaptare este alcătuită din uni-
tăți lexicale cărora li s-a redus spectrul semantic, fiind integrate clasei împrumutu-
rilor stilistice. După criteriul gradului de adaptare al acestor lexeme la sistemul lim-
bii române, ele pot fi clasificate astfel:
a) lexemele care și-au păstrat atât pronunția, cât și grafia franceză: boutique
„Va fi primul boutique-hotel adevărat din Româniaˮ (ziare.com, 16 februarie
2010), café-festival „Café-festival la Europafestˮ (ziare.com, 21 aprilie 2010);
b) elemente lexicale care prezintă anumite aspecte ale adaptării morfologice:
ambuteiaj–ambuteiajul–ambuteiajele „Unii şi-au petrecut noaptea în ambute-
iaje, alţii au profitat de ocazie pentru a schia în oraş: o furtună de zăpadă fără
precedent a paralizat viaţa oraşului Kiev în acest weekendˮ („Jurnalul național”,
25 martie 2013), „Romtelecom şi Cisco aduc, în premieră pentru România, teh-
nologia pregătită pentru „ambuteiajul“ de pe Internetˮ („Adevărul”, 15 mai
2014).
Pentru evidențierea caracterului străin al acestor termeni, în presa scrisă este
frecventă folosirea cratimei pentru a arăta articolul sau desinențele: boutique-uri
„s-au deschis mai multe boutique-uri pentru doamne plinuțeˮ („Jurnalul național”,
4 aprilie 2009, p. 5). O trăsătură de fond ce caracterizează clasa franțuzismelor este
aceea că multe dintre ele nu își dovedesc utilitatea funcțională în limba română ac-
tuală; ele însă pot fi folosite din dorința de a epata, de a șoca prin prețiozitate lexi-
cală. Afirmăm aceasta de vreme ce există deja în limbă:
a) fie sinonime aparținând fondului principal de cuvinte: a deschide – a antama,
b) fie termeni neologici deja integrați în limbă: a depăşi – a surclasa.
Cu siguranță, timpul va stabili relevanța acestora în economia lexicului nostru;
astfel, va fi utilizată preponderent numai una dintre forme (până la eliminarea ce-
leilalte) ori se va produce o specializare sub aspect semantic.
Clasa xenismelor franceze cuprinde elemente lexicale specifice culturii și știin-
ței spațiului francez, folosite, așadar, cu sens denotativ. Din punct de vedere se-
mantic, analiza intreprinsă asupra acestor elemente scoate în evidență posibilitatea
conturării unor familii semantice având la bază sectoarele pentru care civilizația
franceză este apreciată și recunoscută la nivel mondial, și anume: gastronomia, res-
pectiv dulciurile și brânzeturile:
a) de produse alimentare dulci:
– clafoutis („bucătărie franțuzească: clafoutis cu struguriˮ; ziare.com, 2 sep-
tembrie 2012);
– crème brûlée („un gust suav – crème brûlée cu dulceațăˮ; ziare.com, 7
martie 2009);
– crềpes sucrée, crềpes salée;
– gofră („gofră cu portocale și frișcăˮ; ziare.com, 6 mai 2010);
– mousse („mousse de ciocolată cu fructeˮ; ziare.com, 4 august 2011);
– pain d’épis („în acest boutique se comercializează pain d’épisˮ; ziare.com,
19 noiembrie 2007);
b) produse alimentare preparate din lapte:
– de capră: chèvre-blanc „[...] brânza chèvre-blanc a fost produsă inițial în
Canadaˮ („Jurnalul național”, 4 iulie 2007, p. 5);
– de oaie: Roquefort („[...] brânza, mai ales cea mucegăită, prelungește viața;
așa că preferați Roquefortˮ; ziare.com, 19 decembrie 2012);
– caşcaval: Emmental („Emmental – una dintre cele mai fine brânzeturi, care
merită gustateˮ; ziare.com, 11 februarie 2012);
– brânza pastă: Beaufort;
– brânza maturată: Brie („brânza Brie – o plăcere cu iz franțusescˮ; ziare.
com, 11 noiembrie 2011), Reblochon.
Medicina este un alt sector prolific pentru manifestarea în limbă a unităților le-
xicale franceze. Cuvinte precum: gemoterapia („terapia cu ajutorul mugurilor”):
„în gemoterapie se folosesc ţesuturile meristematice” („Jurnalul național”, 5 aprilie
2005, p. 3), chiropractician („persoană care practică ramura medicinei numită chi-
ropraxie, adică manipulări prudente ale părţilor corpului, în mod special, ale coloa-
nei vertebrale”): „[...] să-ți protejeze spatele, explica Tim Hutchful, chiropracti-
cian” (ziare.com, 23 aprilie 2010), relaxoterapie („terapie care presupune relaxarea
totală”): „[...] este indicat ca o dată sau de două ori pe an să se facă relaxoterapie”
(„Jurnalul național”, 5 aprilie 2005, p. 4) sunt frecvente în limbajul specializat ac-
tual din ramura medicinii. Elementul lexical terapie se regăsește în formații frazeo-
logice cu semnificative atestări în textele mass-mediei actuale, spre exemplu: tera-
pie comportamentală, terapie cognitivă, terapie familială, terapie de grup, terapie
psihanalitică. De asemenea, compusele în care apare ca afixoid reprezintă imitarea
unor modele franțuzești cu structură analizabilă, precum: electroterapie, gemotera-
pia, helioterapie, psihoterapie, relaxoterapia.
Un alt domeniu în care se regăsesc o serie destul de lungă de frazeologisme de
origine franceză este informatica, în a cărei sferă se înscriu următoarele sintagme:
calculator personal („[...] un om al timpului modern nu poate exista fără calculator
personalˮ, „Jurnalul național”, 2 noiembrie 2007, p. 9), memorie virtuală („Extinde
Împrumuturile de origine franceză în presa actuală 573
memoria virtuală a gadgetului tăuˮ; ziare.com, 21 aprilie 2012), realitate virtuală

(„Jocuri ideale pentru realitatea virtuală, TOP 10ˮ; ziare.com, 14 septembrie 2012),
rețea informatică („[...] ești pe Facebook fără să știi – cum te urmărește întreaga
rețeaˮ; ziare.com, 22 octombrie 2011), rețea locală („Osama bin Laden, ajutat de o
întreagă rețea locală de foști militari și spioni pakistaneziˮ; ziare.com, 30 aprilie
2012). Acestea au un caracter internațional datorită procesului intens de globalizare.
La nivel mondial, franceza este vorbită, astăzi, de peste 169 de milioane de oameni,
din peste 50 de ţări şi constituie una dintre cele mai studiate limbi străine din întreaga
lume. A fost limba de cultură, importantă în egală măsură pentru ştiinţă, artă
literatură sau comunicare interstatală, timp de câteva secole. În zilele noastre este una
dintre cele douăsprezece limbii de lucru ale ONU şi se utilizează în continuare în
diplomaţie, fiind de asemenea şi „ambasadoarea” vestitei gastronomii franceze, dar şi
a modei, recunoscute drept model al eleganţei şi al inovaţiei.
Cu privire la adaptarea morfologică a xenismelor franceze, se observă că ele-
mentele nu poartă semne ale integrării în sistemul limbii române. Este vorba despre
lexeme redate așa cum apar în limba sursă, precum: bouquet garni „ce este un
bouquet garni?ˮ (ziare.com, 24 ianuarie 2010), foie gras „ce se adaugă la foie gras
pentru a-i da gustul specialˮ (ziare.com, 13 mai 2010), quiche lorraine „quiche
lorraine cu unt și cartofiˮ (ziare.com, 7 august 2008). Unul dintre termenii adaptați
este substantivul gofră, fapt lingvistic remarcat prin folosirea articolului -a, specific
pentru genul feminin, dar şi pluralul în -e: „delicioase gofre cu iz de Bruxelles”
(RTv, 6 august 2010). Din clasa substantivelor masculine adaptate, face parte chi-
ropractician, căruia i se atașează, fără a utiliza cratima, articolul hotărât: „[...] după
cum explica chiropracticianul de peste ocean” (ziare.com, 11 februarie 2010).
Se poate afirma, așadar, că invazia de unități lexicale cu statut neologic, în a-
ceastă perioadă, a avut o serie de consecințe lingvistice, precum: înlăturarea limbii
de lemn, reintroducerea şi reevaluarea termenilor interbelici îndepărtaţi de regimul
comunist, includerea treptată a vocabularului românesc în fenomenul general de
globalizare.

A. DICȚIONARE
Dimitrescu 1997 = Florica Dimitrescu, Dicţionar de cuvinte recente. Ediţia a II-a, Editura Logos,
Bucureşti, 1997.
DOOM2 = Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române. Ediţia II-a revăzută şi
adăugită, Editura Uniers Enciclopedic, Bucureşti, 2005.
Imireanu 2001 = Mihai-Gheorghe Imireanu, Dicţionar de abrevieri/sigle provenite din limbile: en-
gleză, franceză, germană, italiană, rusă şi spaniolă, privind activitatea comercială internă şi in-
ternaţională, financiară, bancară, valutară şi corespondenţa comercială. Mică enciclopedie,
Bucureşti, 2001.
Marcu 2010 = Florian Marcu, Marele dicţionar de neologisme, Editura Saeculum I.O., Bucureşti,
2010.
B. LUCRĂRI DE SPECIALITATE
Avram 2008 = Carmen Avram, Limba franceză pentru afaceri – vehicul de comunicare lingvistică şi
interculturală, în Lucrările Primului Simpozion Internaţional de Lingvistică, Editura Universităţii
din Bucureşti, Bucureşti, 2008.
Barbu 2006 = Ana-Maria Barbu, Observarea cuvintelor din presă neînregistrate în dicţionar, în
Limba română. Aspecte sincronice şi diacronice. Actele celui de-al cincilea colocviu al catedrei
de limba română, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2006.
Bogdan-Dascălu 2006 = Doina Bogdan-Dascălu, Limbajul publicistic actual, Editura Augusta-
Artpress, Timişoara, 2006.
Dima 2007 = Emanuela Dima, Vocabularul neologic românesc. Dificultăţi de normare, în Lucrările
Primului Simpozion Internaţional de Lingvistică, Bucureşti, 2007.
Dimitrescu 1995 = Florica Dimitrescu, Dinamica lexicului românesc, Editura Clusium–Editura
Logos, Cluj-Napoca–Bucureşti, 1995.
Dimitrescu 2002–2003 = Florica Dimitrescu, Drumul neîntrerupt al limbii române, vol. I–II, Editura
Clusium, Cluj-Napoca, 2002, 2003.
Dimitrescu 2005 = Florica Dimitrescu, Dezvoltări semantice actuale: cazul medicinei, în Direcţii în
cercetarea lingvistică actuală. In memoriam Magdalena Vulpe, Editura Universităţii din Ploieşti,
Ploieşti, 2005.
Goosse 1997 = André Goosse, Le bon usage, Editura De Boeck, Bruxelles, 1997.
Guţu Romalo 2005 = Valeria Guţu Romalo, Aspecte ale evoluţiei limbii române, Editura Humanitas,
Bucureşti, 2005.
Niculescu 1978 = Alexandru Niculescu, Individualitatea limbii române între limbile romanice. 2.
Contribuţii socioculturale, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978.
Sala 2010 = Marius Sala, 101 cuvinte moştenite, împrumutate şi create, Editura Humanitas, Bucureşti,
2010 (Viaţa cuvintelor).
LOANWORDS OF FRENCH ORIGIN IN THE NOWADAYS MASS MEDIA

(Abstract)
The French influence, in a normal decrease, considering the nowadays social and political
background all over the world, can be noticed in different areas, such as cookery, literature, movie
industry, fashion, medicine and music. The studied linguistic material was taken by the press, mainly
the written press, as it is a fact that all the changes in the language are being faithfully recorded in the
newspapers. The use of these words in the lexical and grammatical system of Romanian language
shows that there are four types of words: used foreign words, words that are about to be used, words
of French origin and French words.
Cuvinte-cheie: influenţă franceză, mass-media, limba română, sistem gramatical, sistem lexical.
Keywords: French influence, mass-media, Romanian language, grammatical system, lexical
system.
Universitatea din Oradea

C. N. Iosif Vulcan
Oradea, str. Jean Calvin
ema.rosazah@yahoo.com
VIOREL RUJEA
PRINCIPII DE GRAMATICĂ ANALOGICĂ

ŞI CONTRASTIVĂ
Extraordinara diversitate lingvistică ce există la ora actuală pe planeta noastră

este o problemă unanim recunoscută, cu care, în cadrul multiculturalismului şi glo-
balismului specifice societăţii contemporane, ne confruntăm zi de zi. În plus, tema
a constituit obiectul unor studii şi al unor ample polemici din partea cercetătorilor
ştiinţei filologice, care s-au străduit, de-a lungul timpului, să investigheze originile
istorice şi liniile evolutive ale acestui fenomen.
Nu este aici locul pentru a a expune ori a comenta diversele teorii şi concluzii,
adesea contradictorii, care au rezultat în urma acestor eforturi ale cercetătorilor.
Singurul lucru pe care îl putem face, pentru a simplifica lucrurile şi a înlesni efortul
argumentativ, precum şi pentru a corecta înţelegerea celor expuse în acest modest
eseu, este de a propune – ca metodă de lucru – o distincţie fundamentală între lim-
bile existente astăzi pe Terra, distincţie care permite gruparea lor în două mari cate-
gorii sau grupuri, adică: a) grupul limbilor analogice şi b) grupul limbilor contras-
tive. Astfel, din prima categorie ar face parte acele limbi între care există incontes-
tabile analogii, asemănări, fiind recunoscute, din punct de vedere istoric, evolutiv,
ca limbi înrudite sau convergente, datorită, în primul rând, originii lor comune. De
exemplu, grupul limbilor romanice, sau neolatine (spaniolă, română, franceză itali-
ană etc.), grupul limbilor germanice (engleză, germană, limbile scandinave), cel al
limbilor slave (rusă, ucrainiană, bulgară, sârbă, poloneză etc.). Din a doua categorie
fac parte limbile între care există mai multe deosebiri decât analogii. Sunt limbi ca-
re nu converg, ci se despart, şi care pot fi studiate mai bine prin metoda contrasti-
vă, decât prin cea analogică. Aceste două procedee constituie – sau ar trebui să
constituie – principiile de bază în metodica predării oricărei limbi străine. Modul în
care ele sunt aplicate ar trebui să depindă, în primul rând, de vârsta elevului. Astfel,
metoda directă, intuitivă – care face abstracţie de limba maternă –, se potriveşte
mai bine cu elevii mai mici, preşcolari sau din clasele primare, întrucât în
conştiinţa lor lingvistică structurile gramaticale ale limbii materne nu sunt suficient
de bine fixate. În schimb, la elevii mai mari şi la adulţi este recomandabilă metoda
a doua, cea indirectă, analogic-contrastivă, care se foloseşte de structurile limbii
materne, deja bine asimilate şi imposibil de neglijat, pentru a scoate în evidenţă şi a
fixa mai bine regulile gramaticale ale limbii străine. Aceste linii orientative ar tre-
bui respectate cu stricteţe în alcătuirea manualelor şcolare pentru studiul limbilor
străine şi să ducă la o reformă a metodele de învăţare-predare a limbilor străine,
lucru care, din păcate, nu s-a prea făcut la noi.
De exemplu, limba maghiară se poate considera ca divergentă sau contrastivă,
în raport nu numai cu româna, ci şi cu majoritatea limbilor care se vorbesc azi în
576 Viorel Ruja
Europa (mai puţin cu finlandeza, faţă de care maghiara este convergentă, întrucât
ambele aparţin aceluiaşi grup, fino-ugric).
Elementele convergente (analogice) şi cele divergente (contrastive) pe care le
descoperim în momentul în care studiem o limbă străină, raportat la limba maternă,
se manifestă la toate nivelele lingvistice: fonetic, morfologic, sintactic şi, nu în ulti-
mul rând, lexical. Astfel, la nivel lexical, putem reţine că există o indubitabilă ana-
logie între it. albero, fr. arbre, sp. arbol şi rom. arbore, analogii explicabile prin
derivarea lor comună din lat. arbor. Dar, toate aceste lexeme contrastează cu engl.
tree, rus. derevo, magh. fa. La fel, există o analogie între it. uomo, fr. homme,
sp. hombre şi rom. om, provenind din lat. homo, şi o relaţie de contrast între aceşti
termeni şi engl. man, rus. celovek şi magh. ember. Şi, desigur, lista exemplelor poa-
te continua, permiţându-ne, într-un final, să ajungem la concluzia că, în plan lexical
(adică al semnificantului corespunzător conceptului „om”), există un raport de ana-
logie sau convergenţă între franceză, italiană, spaniolă şi română şi un raport de
contrast sau divergenţă între toate aceste limbi, pe de o parte, şi engleză, rusă, ma-
ghiară, de cealaltă parte. De asemenea, există relaţii de divergenţă între semnifican-
ţii din limbile engleză, rusă şi maghiară, referitoare la acelaşi semnificat („om”).
Desigur, distribuţia analogiilor şi diferenţelor nu este rigidă, aceasta se poate
schimba, relevând rezultate surprinzătoare. De exemplu, cuvântul românesc casă
este analog it. casa şi sp. casa (observăm că sunt aproape identice, atât ca expresie
scrisă, cât şi ca pronunţie), dar este contrastiv în raport cu fr. maison, engl. house,
rus. dom, în timp ce se observă o curioasă convergenţă între rus. dom şi lat. domus,
precum şi între engl. house şi magh. haz. Desigur, specialiştii în gramatică istorică
şi etimologii pot oferi explicaţii mai mult sau mai puţin convingătoare pentru toate
aceste asemănări sau contraste, dar nu acesta este obiectul analizei noastre.
Aceeaşi schemă, aplicată celorlalte nivele lingvistice, face ca distribuţia relaţiilor
de convergenţă sau divergenţă să capete aspecte total neprevăzute şi curioase. De
exemplu, în plan fonologic, se stabileşte o relaţie contrastivă între limba spaniolă, pe
de o parte, şi restul limbilor menţionate mai sus, pe de altă parte, întrucât numai în
spaniolă există fonemul /s/ cu articulaţie apico-alveolară; în toate celelalte limbi
articulaţia acestui sunet este apico-dentală. La nivel morfologic putem lua în conside-
raţie, de exemplu, structuri gramaticale precum poziţia articolului hotărât, a adjecti-
vului, formarea pluralului, genul substantivelor, formele temporale ale verbului etc.
Astfel, putem observa contrastul dintre poziţia enclitică a articolului hotărât româ-
nesc („arborele”) şi poziţia proclitică a aceluiaşi articol în toate celelalte limbi (cu ex-
cepţia limbii ruse în care acest articol nu există): it. l’albero, fr. l’arbre, sp. el arbol,
engl. the tree, magh. a fa. În ce priveşte poziţia adjectivului, aceasta este enclitică în
spaniolă, italiană şi română şi proclitică în franceză, engleză, rusă şi maghiară:
• relaţie de convergenţă în ce priveşte poziţia enclitică1:
– „el arbol hermoso”
1
Pentru limba spaniolă, vezi Escudero 1965, Ramirez 1986, Salvá 1988, Alcina Franc 1991, iar
pentru română, GLR, Săteanu 1978, Bejan 1997.
Principii de gramatică analogică şi contrastivă 577
– „l’albero bello”
– „arborele frumos”
• relaţie de convergenţă în ce priveşte poziţia proclitică:
– „le bel arbre”
– „the nice tree”
– „krasivoe derevo”
– „a szepen fa”.
Între primul grup şi al doilea se stabileşte o relaţie de divergenţă.
În ceea ce priveşte timpurile verbului, se poate observa singularitatea spaniolei,
care contrastează cu toate celelalte limbi citate, ea fiind singura care are opt forme
temporale la subjonctiv.
Am putea considera, aşadar, aplicând metoda statistică, evaluativă, că două
limbi sunt analogice dacă numărul analogiilor este mai mare decât cel al diferenţe-
lor şi sunt contrastive dacă numărul diferenţelor este mai mare decât cel al analogi-
ilor. Totodată, ar fi posibil să se stabilească grade diferite de contrastivitate: un
grad minim de contrastivitate între două sau mai multe limbi ar justifica includerea
lor în categoria limbilor analogice (astfel sunt, de exemplu, italiana şi spaniola, am-
bele limbi situându-se, în comparaţie cu româna, la un nivel de contrastivitate mai
înalt decât cel existent între ele două), în timp ce nivelul de contrastivitate creşte
dacă luăm în considerare limbi aparţinând unor grupuri sau familii distincte: astfel,
între română (şi limbile romanice în general), pe de o parte, şi rusă (plus celelalte
limbi slave), pe de altă parte, există un grad de contrastivitate mult mai mare decât
cel existent între română şi limbile înrudite cu ea. Şi acest grad de contrastivitate
ajunge la un punct maxim în raport cu limba maghiară, din cauza neapartenenţei
acesteia din urmă la familia limbilor indo-europene2.
Totuşi, la o simplă observaţie empirică, se poate constata cu uşurinţă că două
limbi precum spaniola şi româna, fiind din punct de vedere istoric, evolutiv, înrudi-
te, pot fi considerate ca fiind limbi analogice. Dar, în ciuda acestui fapt, există sufi-
ciente structuri contrastive care se cuvine a fi semnalate, întrucât tocmai aceste
structuri constituie izvor de obstacole, de dificultăţi pentru cei care studiază o lim-
bă străină, în cazul de faţă spaniola ca limbă străină pentru cei care au ca limbă ma-
ternă româna.
Prin urmare, o primă concluzie pe care o putem trage este că, în momentul învă-
ţării unei limbi străine, primul lucru pe care trebuie să-l facem este de a stabili cărei
categorii îi aparţine această limbă în raport cu limba maternă. Dacă aparţine primei
categorii, aceea a limbilor analogice, atunci metoda de predare cea mai adecvată
este de a scoate în evidenţă analogiile şi similitudinile existente, însă fără a descon-
sidera complet di-similitudinile, adică structurile contrastive care, inevitabil, există
2
Desigur, limitele modeste ale acestui studiu nu ne permit să luăm în considerare limbile aşa-zis
exotice (chineză, vietnameză, arabă etc.); ne limităm la continentul european.
578 Viorel Ruja
între două limbi, oricât de înrudite ar fi ele. Aceasta, deoarece este bine ştiut că toc-
mai aceste ne-concordanţe se constituie ca sursă de greşeli frecvente şi reprezintă
un obstacol greu de depăşit pentru cei care învaţă respectiva limbă străină. Cu atât
mai mult, cu cât este vorba de două limbi – româna şi spaniola – care, deşi înrudite,
prezintă, ca rezultat al împrejurărilor istorice în care au evoluat, incontestabile par-
ticularităţi la toate marile capitole sau nivele ale limbii (fonetic, morfologic, sintac-
tic, lexical). Istoricii celor două limbi sunt de acord în a recunoaşte factorii care
constituie, pe de o parte, sursă de analogii, iar pe de altă parte, sursă de discordanţe
între ele. Astfel, analogiile apar atât prin originea comună (latina vulgară), cât şi,
paradoxal, din poziţia ex-centrică, marginală a celor două teritorii pe harta Imperiu-
lui Roman (Peninsula Iberică, în extrema occidentală, şi Dacia, în cea orientală).
Dar, mai târziu, vicisitudinile istoriei au deviat evoluţia normală a celor două limbi,
care au suferit puternice influenţe din partea naţiunilor ce au ajuns să domine, în
îndelungatul Ev Mediu, cele două teritorii (influenţa arabă în Spania şi cea slavă în
ţările române).
Aşadar, obiectul acestui eseu îl constituie expunerea analogiilor şi discordanţe-
lor – sau contrastelor – existente între limba spaniolă şi limba română, cu insistenţă
mai accentuată asupra acestora din urmă, precum şi configurarea unei baze de lu-
cru, a unui punct de plecare pentru o reformă a metodelor de predare a limbilor
străine şi a modului de alcătuire a manualelor şcolare, întrucât am ajuns la con-
cluzia că felul în care sunt predate astăzi la noi limbile străine în şcoală este destul
de haotic şi ineficient. Studiul nostru se adresează atât vorbitorilor care au româna
ca limbă maternă şi care îşi propun să aprofundeze cunoştinţele de spaniolă, cât şi
profesorilor metodişti, care l-ar putea utiliza ca instrument de lucru util, pentru re-
dactarea unui manual experimental bazat pe metoda contrastivă şi cea analogică.

Alcina Franc 1991 = J. Alcina Franc, Gramática española, Ariel S.A., Barcelona, 1991.
Bejan 1997 = Dumitru Bejan, Gramatica limbii române Compendiu, Editura Echinox, Cluj-Napoca,
1997.
Escudero 1965 = Gregorio Escudero, Gramatica limbii spaniole, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1965.
GLR = Gramatica limbii române, vol. I–II. Ediţia a II-a revăzută şi adăugită. Tiraj nou, Editura
Ramírez 1986 = Salvador F. Ramírez, Gramática española, ArcoLibros, Madrid, 1986.
Salvá 1988 = Vicente Salvá, Gramática de la lengua castellana, ArcoLibros, Madrid, 1988.
Săteanu 1978 = Cornel Săteanu, Fonemica limbii române, Universitatea „Babeş-Bolyai”, Facultatea
de Filologie, Cluj-Napoca, 1978 (multigrafiat).
PRINCIPLES OF ANALOGICAL AND CONTRASTIVE GRAMMAR

(Abstract)
This article starts from the principle of linguistic diversity as a fundamental reality of human
culture and civilization. Although, in the frame of this diversity, it is possible to make a classification
Principii de gramatică analogică şi contrastivă 579
of the languages in two great categories, that means: a) analogical languages and b) contrastive
languages. For example, we may ay that Romanian language and Spanish language present much
more analogical structures at all levels of grammar (phonetics, morphology, syntax, lexical), so that
may be considered analogical languages; by the contrary, between Romanian and Hungarian such
analogies are also inexistent, and so, we may consider that Romanian language and Hungarian are
contrastive languages. On these considerations, we proposed a reform of learning-teaching
methodology of the foreign languages, based on the exploitation of this reality, in other words, we
propose to apply the indirect method of learning-teaching in foreign languages, instead of the direct,
intuitive method, which make abstraction of the mother tongue. The method we propose uses the
structures already assimilated of the mother tongue aiming to evidence –by analogy or bay contrast-
the structure of the foreign language studied.
Cuvinte-cheie: diversitate lingvistică, structuri analogice, structuri contrastive, limbi analogice,

limbi contrastive, metodologia predării limbii.
Keywords: linguistic diversity, analogical structures, contrastive structures, analogical
languages, contrastive languages, learning-teaching methodology.
vrujea@yahoo.es
MIHAELA SECRIERU
G. G. NEAMŢU ŞI PREDICATUL ÎN LIMBA ROMÂNĂ
Lucrarea distinsului profesor şi lingvist G.G. Neamţu Predicatul în limba româ-

nă (1986) are atributul fundamental de a fi o veritabilă contribuţie la teoriile sin-
tactice româneşti în ceea ce priveşte metanoţiunea de predicat. Începem, aşadar ar-
ticolul nostru cu o aserţiune şi, evident, ne propunem în conţinutul lui să o argu-
mentăm exhaustiv. Este un mod generic de afirmaţie faptul că toţi sintacticienii ro-
mâni s-au pronunţat privind punctele fierbinţi ale teoriilor sintactice tradiţionale ro-
mâneşti, dar, de fapt, toate aspectele sintaxei româneşti plecând de la existenţa unor
astfel de puncte de contradicţie au un istoric teoretic evolutiv, toate au suscitat inte-
res, au constituit provocări teoretice şi au primit cele mai interesante şi contradicto-
rii soluţii, iar problema predicatului nominal, cu subiacenţa predicativităţii sau non-
predicativităţii verbului a fi, a fost un subiect controversat, este şi va rămâne pentru
toţi cercetătorii în continuare un punct de contradicţie interpretativă. Observăm
însă că recenta GALR (2005/2008) păstrează, practic intactă, ideea de forţă a non-
predicativităţii verbului a fi, ceea ce confirmă observaţiile noastre de mai sus, anu-
me că teorii şi tratate importante din sintaxa românească se sprijină, de fapt, pe
acest pilon al verbului copulativ. Dacă am încerca să citim oricare din tratatele ro-
mâneşti omiţând această teorie centrală, am observa că întreaga arhitectură sintacti-
că a acelui tratat s-ar prăbuşi lovită de initeligibilitate.
În ceea ce priveşte problema funcţiei sintactice complexe a predicatului nominal
în limba română, dacă ne imaginăm o axă a teoriilor, observăm că trei teorii polari-
zează întregul display de soluţii propuse de specialişti şi aceste teorii cluster au şi
atributul important că secondează în mod epistemologic chiar dezvoltarea şi matu-
rizarea sintaxei româneşti tradiţionale. Este vorba de:
1. teoretizarea şi admiterea verbelor copulative, a verbului copulativ a fi şi a
predicatului nominal,
2. teoretizarea şi admiterea verbelor semicopulative (copule lexico-gramaticale)
şi a predicatului nominal-verbal şi
3. teoretizarea faptului că toate verbele româneşti sunt predicative şi admiterea
existenţei doar a predicatului verbal.
Reprezentanţii avangardişti şi de referinţă ai fiecăreia dintre aceste teorii îi con-
siderăm pentru teoria de sub 1. pe I. Heliade Rădulescu (1828/1980), pentru teoria
de sub 2. pe Paula Diaconescu (1957), iar pentru teoria de sub 3. pe G. G. Neamţu
(1971, 1972, 1979, 1980 (a,b), 1986). Acest ultim lingvist are meritul de a fi pus la
îndoială, într-o lucrare monografică, pentru prima dată în sintaxa tradiţională axio-
matică, teoria secularizată a absolutismului copulativ al verbului a fi şi al existenţei
predicatului nominal, iar excursul critic pe care l-a întreprins în cele 231 de pagini
ale acesteia sunt acum obiectul discuţiei noastre de faţă. Nu ne referim aici la ob-
G. G. Neamţu şi Predicatul în limba română 581
servaţiile răzleţe din variile articole premergătoare monografiei în discuţie ale ace-
luiaşi autor (1971, 1972, 1979, 1980a, 1980b), ci facem trimitere specifică la mo-
nografia Predicatul în limba română (1986) a lui G. G. Neamţu, lucrare care con-
ţine pe deplin toate argumentele prin care contribuţia lingvistului amintit poate fi
considerată un moment important în dezvoltarea sintaxei româneşti. Ne vom ocupa
în cele ce urmează de aceste argumente sintetizate de noi, dar regăsite, într-o formă
sau alta, şi în lucrarea lui G. G. Neamţu, iar ca metodă de lucru vom utiliza infera-
rea de judecăţi, apelând la citatul comentat, astfel încât deplinătatea şi forţa ideilor
lingvistice ale sintacticianului G. G. Neamţu să fie pe deplin afirmate. Sintetizând
ideile teoretice de forţă ale lucrării amintite, credem că trei dintre ele se impun ca
importante şi circumscriu întreaga structură teoretică:
1. „caracterul neunitar (bifuncţional)” al predicatului nominal (Neamţu 1986,
p. 6, 56–64);
2. „[...] existenţa unui singur tip de predicat, şi anume verbal, totdeauna monole-
xematic” (ibidem, p. 5, 65–66, 67–80);
3. „numele predicativ” este o funcţie sintactică extrapredicativă (ibidem, p. 6, 94
şi urm.).
Aceste aserţiuni teoretice sunt legate silogistic de autor, adică derivă una din
cealaltă şi sunt dublate de soluţii teoretice amplu argumentate în plan interpretativ
şi conceptual sau terminologic. Referindu-ne la aceste trei idei centrale enunţate
mai sus, idei greu de admis şi astăzi de către unii lingvişti, trebuie să observăm că
unele din ele au fost avansate şi de alţi lingvişti, înaintea lui G. G. Neamţu, la fel,
fără ca aceste teorii să aibă anvergură, dar mai important este faptul că, în esenţa
lor, unele din aceste idei teoretice au fost, de-a lungul timpului, reconfirmate pe căi
diferite şi de alţi sintacticieni, nu puţini, ceea ce întăreşte valoarea teoretică întru
totul corectă a acestora, precum şi pe cea de precursor notabil a sintacticianului
clujean (cf. Neagoe 1969; Neamţu 1986, passim; Secrieru 1995, p. 112 şi urm.;
1997, p. 67 şi urm.; 1998, passim; 2001, passim).
Observăm că, personal, nici noi nu agreăm în totalitate unele dintre soluţiile in-
terpretative şi terminologice avansate de către G. G. Neamţu, dar respectăm şi re-
cunoaştem importanţa lucrării şi din alte puncte de vedere: pentru prima dată în
sintaxa românească modernă discursul ştiinţific este condus atât de ferm de pe
poziţii critice şi obiective, încât cu greu lingvistul receptor ar fi putut combate
argumentaţia atât de bine construită prin contraargumente la fel de solide. Ne pare
rău să constatăm însă că, deşi ar fi putut deschide noi perspective critice în sintaxă,
lucrarea tânărului şi proaspătului doctor în filologie, pe atunci, i-a adus acestuia
doar recunoaşterea valorii personale şi nu a dus la apariţia unor noi lucrări de
aceeaşi consistenţă.
Ne vom referi în continuare, aşa cum am spus, la ideile teoretice centrale ale lu-
crării, precum şi la altele subiacente, dar la fel de importante, încercând şi câteva
comentarii punctuale. În ceea ce priveşte ideile preliminare de la care porneşte
582 Mihaela Secrieru
G. G. Neamţu, şi acestea sunt de importanţă ca repere de judecată în privinţa pro-

blemei „predicatului nominal”. Este vorba de:
A. Problema formei şi a conţinutului în interiorul nivelului sintactic, surprinsă
de G. G. Neamţu în următoarea aserţiune:
„Predicaţia, ca «raportare a conţinutului unui enunţ la realitatea obiectivă reflectată»,
nu este o funcţie a propoziţiei, ci chiar conţinutul ei» (Neamţu 1986, p. 15).
Comentând această afirmaţie, observăm că nu a fost în obişnuinţa teoretică a
sintaxei româneşti discutarea noţiunilor de formă sintactică şi de conţinut sintactic
ca noţiuni apropriate strict acestui nivel, respectiv din perspectiva stabilirii specifi-
cităţilor acestora. De altfel, în căutarea semnificaţiei de conţinut sintactic nu au ple-
cat mulţi lingvişti sau sintacticieni, deşi se acceptă faptul că aceste două noţiuni
sunt universalii lingvistice şi că ele se materializează în toate nivelele limbii. Unii
cercetători care şi-au pus problema specificităţii noţiunii de conţinut sintactic au
oferit o soluţie de suprafaţă: unităţile sintactice au conţinut dacă se află în acelaşi
plan sintactic, fie planul comunicării directe (PCD), fie planul comentariilor la co-
municarea directă (PCCD) (Dimitriu 1982, p. 137), dar acest lucru nu ţine de natu-
ra internă a enunţului sintactic şi nici de semnificaţia ideii de conţinut sintactic, ci
este de natură statică, descriptivă şi ţine de localizarea sau de situarea enunţului
sintactic în raport de alte enunţuri sintactice. Nici simpla transgresare a noţiunii de
predicaţie din teoriile aristotelice în cele moderne nu este suficientă pentru a înţele-
ge şi pentru a defini noţiunile de formă şi de conţinut sintactic. Ce face o propoziţie
să fie propoziţie nu este numai existenţa unui predicat, ci conţinutul sintactic al
acestei propoziţii, ne referim la cele trei componente ale conţinutului sintactic: con-
ţinutul funcţional, conţinutul categorial şi conţinutul denotativ, care nu au fost dis-
cutate în mod aplicat la realitatea sintactică a propoziţiei, chiar şi după ce au fost
teoretizate de Sorin Stati (1967, p. 134 şi urm.). O fundamentare teoretică a noţiu-
nilor de conţinut sintactic la nivelul lingvisticii şi sintaxei româneşti ar fi avut un
efect de limpezire a percepţiei privind comportamentul sintactic şi descrierea sin-
tactică a fiecărei categorii sintactice avute în vedere. Aserţiunea lui G. G. Neamţu
pune însă în ecuaţie trei concepte: funcţie sintactică, predicaţie (sintactică) şi con-
ţinut sintactic, concepte care trebuie bine surprinse din perspectiva interconexiu-
nilor lor teoretice şi a efectelor practice, cel puţin binar: cele de funcţie sintactică şi
de conţinut sintactic, pe de o parte, şi cele de predicaţie şi de conţinut sintactic, pe
de altă parte. Gradul mare de abstractizare a acestor concepte şi înţelegerea conexi-
unilor şi determinărilor lor pot aduce beneficii reale asupra înţelegerii dinamicii
sintactice a unui enunţ sintactic. În ceea ce ne priveşte, credem că teoria lui Sorin
Stati, ameliorată, aşa cum am prezentat-o în lucrarea Nivelul sintactic al limbii
române (Secrieru 2007, p. 56–57)1, clarifică aceste raporturi dintre conceptele
1
Reproducem aici, cu puţine modificări, informaţiile consemnate de noi în volumul amintit:
„Conţinutul sintactic al funcţiei sintactice se structurează în trei dimensiuni, respectiv presupune coe-
xistenţa la nivelul cuvântului morfologic a trei componente majore: conţinutul funcţional, conţinutul
categorial şi conţinutul denotativ (Stati 1967, p. 134). Conţinutul funcţional cuprinde, în viziunea
amintite: funcţie sintactică, predicaţie (sintactică) şi conţinut sintactic şi reconfigu-

rează arhitectura teoretică a sintaxei româneşti.
B. Repunerea în termeni gramaticali riguroşi a problematicii raportului sintactic
dintre subiect şi predicat:
„De cele două funcţii ale verbului – predicat în propoziţie, c o e z i v ă (structurală
«organizatorică») şi a s e r t i v ă (comunicativă, generatoare de enunţ), se leagă una
din problemele mult discutate în gramaticile româneşti (şi străine de altfel), fără o
rezolvare unitară până în prezent, şi anume raportul sintactic dintre predicat şi subiect”
(Neamţu 1986, p. 16).
lingvistului care o teoretizează, două elemente importante: «funcţia unui functor împreună cu însuşi-
rea sa de a satisface o funcţie» (ibidem, p. 135), ceea ce ni se pare însă a fi două aspecte ale aceleiaşi
trăsături ale unui cuvânt: însuşirea de a îndeplini o funcţie sintactică fiind conţinută implicit în însăşi
funcţia sintactică. În ceea ce ne priveşte, am redefini acest conţinut funcţional, tot prin două elemente,
astfel: a) funcţia sintactică a unui cuvânt; b) capacitatea sa de a impune altui cuvânt o funcţie sintac-
tică, elemente de care ne vom folosi în expunerea noastră. Conţinutul categorial implicat la nivelul
funcţiei sintactice este, şi după părerea noastră, decompozabil, de asemenea, în două elemente: a)
«categoria sintactică exprimată»”: «subiect», «agent», «obiect» etc. şi b) «forma sintactică» (Stati
1967, p. 134 şi urm.) a acestor categorii. Cel de-al doilea element vizează faptul că o anumită funcţie
sintactică are şi o anumită «formă» morfologică marcată prin categorii gramaticale purtătoare ale
conţinutului sintactic şi că, de exemplu, o funcţie sintactică poate beneficia fie de o singură formă (de
exemplu, complementul intern în limba română cunoaşte doar o singură realizare, la nivel intra-
propoziţional şi în condiţii strict determinate: radicalul său morfologic trebuie să fie identic cu radi-
calul regentului verbal, am visat un vis, sau cel mult să fie din acelaşi câmp semantic, am dormit un
somn), fie are mai multe «forme» (subiectul cunoaşte o paradigmă sintactică datorită multiplelor rea-
lizări asigurate de formele diferite ale cuvintelor morfologice, atât din punctul de vedere al clasei din
care face parte (substantive, numerale, pronume etc.), cât şi din punctul de vedere al diversităţii reali-
zărilor chiar în cadrul claselor (substantivele în N, dar şi în G, Ac. pot îndeplini funcţia sintactică de
subiect). În viziunea noastră, conţinutul categorial obiectivează şi diferenţele pe care le cunoaşte o
funcţie sintactică în interiorul propriei paradigme sintactice prin particularizări şi specificităţi formale
(cf. atributul substantival genitival: cartea prietenului vs atributul substantival genitival prepoziţional:
lupta contra nedreptăţii etc.). De asemenea, conţinutul categorial ca sintagmă indică cu claritate
faptul că forma are şi ea un conţinut, la fel cum conţinutul are o formă. Este o subtilitate pe care o
avansase L. Hjelmslev, dar care nu a fost complet explicitată până acum, cel puţin la nivelul sintaxei.
În ceea ce priveşte «conţinutul denotativ» («referenţial») este o componentă pe care am putea-o numi
semiotic-sintactică a funcţiei sintactice, întrucât vizează informaţia semantică a părţii de vorbire cu
implicaţii sintactice. Acest conţinut nu este prezent însă cu rigoare la toate funcţiile sintactice, întrucât
uneori sfera lui se suprapune peste primul element al conţinutului categorial (cf., supra, «categoria
sintactică exprimată», «subiect», «agent», «obiect» etc.). Conţinutul denotativ vizează diferenţele
«semantice», de la nivelul aceleiaşi realizări a unei funcţii sintactice. De exemplu, realizarea numită
atribut substantival genitival are mai multe conţinuturi denotative conferite de «conţinutul semantic
fundamental al cazului genitiv» (Irimia 1987, p. 70): apartenenţa şi sensurile sale derivate: posesia:
casa vecinului; înrudirea: nepotul mamei; originea: urmaşii dacilor; spaţialitatea: în curtea şcolii;
obiectivitatea (în sens de «cel care suferă o acţiune»): citirea cărţii, legarea snopilor, culesul merelor;
subiectivitatea (în sens de «cel care face o acţiune»): hotărârea comisiei, răsăritul soarelui, plecarea
tatălui etc. Comparând cele trei componente ale conţinutului sintactic, mai observăm că primele două:
conţinutul funcţional şi conţinutul categorial prevalează ca importanţă, fiindcă determină identitatea
specifică a unei funcţii sintactice, la nivelul funcţiilor sintactice principale, iar conţinutul denotativ
este mai important, de exemplu, în taxinomia internă a circumstanţialelor” (Secrieru 2007, p. 56–57).
Această aserţiune este una validă şi foarte importantă, fiindcă trimite la recon-
siderarea originii noţiunii de predicaţie, din perspectiva teoriilor structurilor sintac-
tice de adâncime şi de suprafaţă şi chiar ale teoriilor sintactico-semiotice ale cazuri-
lor. Teoriile sintactice, susţinute de unii sintacticieni români, ale dependenţei bila-
terale, dependenţei reciproce sau interdependenţei etc., care ignoră direcţia unică
de realizare a raporturilor sintactice generatoare de funcţii sintactice, dinspre regent
spre subordonat (ca şi dinspre antecedent spre apoziţie, ori dinspre subiect spre pre-
dicat), precum şi preeminenţa formală a mărcilor raportului contractat asupra sen-
sului sintactic sunt surprinse în vulnerabilităţile lor de G. G. Neamţu:
„Or, prin aceasta se postulează existenţa unei relaţii sintactice dublu realizate, prin
acord verbal (dinspre predicat spre subiect) şi prin recţiune (dinspre subiect spre pre-
dicat), nesocotindu-se caracterul exclusiv al mijloacelor de realizare a raporturilor (ori
acord, ori flexiune, ori joncţiune etc., dar nu şi una şi alta 2) (ibidem, p. 18).
Este pentru prima dată când se denunţă clar ambiguitatea teoriei sintactice a in-
terdependenţei dintre subiect şi predicat cu argumente formale indubitabile. Acest
lucru îl conduce pe lingvistul G. G. Neamţu şi la abordarea următoarei probleme
centrale a sintaxei româneşti:
B'. Problema acordului ca marcă sintactică a raportului sintactic dintre subiect şi
predicat.
Două sunt aserţiunile importante în privinţa acestui raport sintactic, care privesc
exclusiv forma raportului sintactic dintre subiect şi predicat, formă care este garan-
ţia caracterului lingvistic, prin aceea că asigură manifestarea categorială, bazată pe
opoziţii, a faptelor lingvistice. Este vorba mai ales de două practici interpretative,
generalizate la nivelul lingvisticii româneşti.
Prima, de a nu lua în discuţie elemente esenţiale care ar putea răsturna interpre-
tările dorite de către sintactician:
„Acordul, ca element care ar infirma teza în discuţie este în mare măsură trecut sub
tăcere, iar, atunci când este luat în consideraţie, tratamentul său este neunitar sau chiar
contradictoriu” (ibidem, p. 20).
A doua, de a adapta conceptele la practica interpretativă dorită, fără a avea te-
merea că această operaţie neştiinţifică se constituie într-un fals periculos al ştiinţei.
În cadrul raportului dintre subiect şi predicat, de exemplu, unii sintacticieni au ales
să afirme că acordul este al regentului faţă de subordonat, şi nu invers, la care G. G.
Neamţu obiectează că:
„O asemenea orientare a acordului, dincolo de nemotivarea ei, dizolvă practic con-
ceptul de acord, făcându-l inutilizabil pentru gramatician, indiferent dacă e vorba de
acordul verbal sau de cel nominal” (ibidem, p. 21).
Observăm şi noi că jocul incorect al practicilor interpretative au făcut enorme
deservicii dezvoltării lingvisticii româneşti. Toate aceste idei preliminare sunt ide-
2
Aici G. G. Neamţu face trimitere şi la lucrările lui D. D. Draşoveanu (1968, 1974).
ile centrale în limitele cărora se înscrie problema predicatului nominal, iar, odată ce
aceste idei sunt puse sub semnul incorectitudinii silogistice, este imperios necesar
să se reconsidere însăşi teoria verbului copulativ. De aceea, sub aceste idei prelimi-
nare generice de mai sus se aşază ideile punctuale prin care G. G. Neamţu rezolvă
problema „verbului copulativ”, idei pe care le vom prezenta şi comenta, punctual,
mai departe.
Notăm pentru început că precursorii şi succesorii cei mai notabili ai aserţiuni că
predicatul nominal este bifuncţional sintactic sunt: D. D. Draşoveanu (1970, 1971,
1973), Elena Neagoe (1969), Valeria Guţu Romalo (1973), Vasile Şerban (1974),
Petru Zugun (1978), G.G. Neamţu (1971, 1972, 1979, 1980a, b, 1086), Mihaela
Secrieru (1999, 2001). Am consemnat mai sus, cronologic, toate lucrările lui G. G.
Neamţu care au ca obiect problema predicatului nominal, dar cele mai importante
argumente ale teoriei predicativităţii verbului a fi le găsim în lucrarea monografică
Predicatul în limba română (1986), la p. 57–66. Este vorba despre cinci argumente
de natură gramaticală, augmentate cu alte cinci argumente, derivate din primele,
care au o logică atât de puternică, încât singure ar fi fost suficiente pentru a
răsturna teoria seculară a unităţii funcţionale sintactic a predicatului nominal. La
acestea se adaugă câteva argumente de natură lexicală. Consemnăm mai jos, în cu-
vintele noastre, unele dintre aceste argumente.
Din punct de vedere formal şi gramatical,
1. verbul a fi are flexiune verbală proprie şi completă;
2. verbul a fi stabileşte un raport sintactic la stânga, cu numele subiect;
3. verbul a fi face parte dintr-o structură ternară, fiind un verb bivalent asemă-
nător tranzitivelor;
4. verbul a fi este purtătorul indicilor de predicaţie verbali şi propoziţionali nu
din raţiuni relaţionale (nu are valoare de conectiv), ci în sine şi pentru
sine, adică are valoare predicativă;
5. sintagma verb + adjectiv este discutabilă, din perspectiva noţiunii de acord;
6. subordonarea numelui predicativ faţă de verbul copulativ este un fapt agreat
şi demonstrat în lingvistica străină;
7. Autorul face pentru prima dată în teoria sintactică românească analogia dintre
falsa apoziţie nominativală şi statutul numelui predicativ exprimat prin
substantiv în nominativ;
8. utilizarea termenului „funcţie” pentru verbul copulativ este proprie şi trimite
la cea de predicat;
9. verbul aşa-zis „copulativ” are valoare predicativă pentru că răspunde rigorii
categoriei unicităţii;
10. extensiunea numelui predicativ într-o subordonată distinctă pune sub rezer-
vă admiterea unităţii funcţionale a predicatului nominal.
Din punct de vedere lexical, în ceea ce priveşte verbul a fi, G. G. Neamţu con-
semnează şi următoarele aspecte:
(1) Adjectivele, substantivele, adverbele etc. îşi păstrează individualitatea lexi-

cal-sematică şi în calitatea lor de nume predicative (pe lângă a fi sau alt verb din
serie).
(2) Coexistenţa din punct de vedere semantic a celor doi termeni („complemen-
taritate semantică nemarcată”3) nu poate conduce la afirmarea unităţii lor seman-
tice, deoarece, în această situaţie, predicatul nominal s-ar apropia până la identifi-
care de locuţiuni.
(3) Cum orice grup „VCOP + NP” ar putea fi luat drept unitate semantică, ar în-
semna să avem tot atâtea «unităţi semantice» câte predicate nominale” (Neamţu
1986, p. 65).
Este pentru prima dată în lingvistica românească când sintagma gramaticală a
predicatului nominal este descrisă atât static, cât şi dinamic, adică din toate
perspectivele sale interne şi externe, astfel încât mecanismul funcţionării ei să fie
relevat pe deplin. Cele zece puncte ale demonstraţiei caracterului bifuncţional al
predicatului nominal sunt, de fapt, un inventar de criterii după care poate fi probată
predicativitatea unui verb, iar cele trei argumente lexical-semantice întăresc acest
inventar de criterii. Consemnăm că aceste criterii nu sunt consemnate altundeva în
literatura de specialitate, teoria predicatului nominal în litera şi spiritul ei fiind
difuză la nivelul întregii literaturi de specialitate, iar faptul că G. G. Neamţu pune
pentru prima dată în sinteză aceste criterii, ca răspuns al teoriei generice, este un
merit ce trebuie evidenţiat. Fără a insista asupra întregului traseu parcurs de lin-
gvist în monografia sa, notăm că, din inferenţele silogistice desfăşurate de specia-
list, rezultă cu mare pregnanţă că cele două componente clasice ale predicatului no-
minal sunt, de fapt, funcţii sintactice autonome, în sine şi pentru sine. Soluţia pro-
pusă de lingvist este acceptarea unui predicat verbal: „verbul la modul personal
este singur predicat fără vreun ajutor din afară” şi „nici un predicat nu este din
punct de vedere lexico-sintactic compus sau complex, ci de un singur fel, simplu,
adică monolexematic” (ibidem, p. 210), dar insuficient semantic, completăm noi, şi
nu a unui predicat nominal, iar numele predicativ este văzut de către lingvist drept
un adjunct verbal primar. În ceea ce ne priveşte, mergem mai departe cu afirmaţi-
ile, demonstrând caracterul dublu relaţionat al funcţiei sintactice de nume predica-
tiv, inspiraţi de aserţiunea lingvistului de faţă, (consemnată de noi supra, sub 3.)
considerăm că verbul a fi face parte dintr-o structură ternară, de tipul: nume1 + ver-
bul a fi + nume2, (fiind un verb bivalent asemănător tranzitivelor), iar dacă din
punct de vedere semantic numele2 caracterizează intrinsec numele1 de la stânga
verbului a fi atunci la nivelul numelui2 avem o dublă relaţionare simultană la un
nume şi un la un verb, respectiv avem la nivelul numelui2 de fapt un cumul de
funcţii sintactice4. Dacă G. G. Neamţu, prin metatermenul adjunct primar verbal,
păstrează în sfera imediată a verbului vechiul nume predicativ, prin dubla relaţio-
3
G. G. Neamţu trimite aici la studiul din 1973 al lui D. D. Draşoveanu.
4
Această teorie o expunem passim în Secrieru 1999, precum şi în ediţiile ulterioare (2007 ş.a.),
dar o demonstrăm cu mai multă forţă în Secrieru 2001.
nare simultană, noi încercăm să sugerăm echidistanţa determinării şi, implicit,

scoaterea vechiului nume predicativ de sub semantismul exclusiv al verbului şi să
constatăm autonomizarea lui funcţională.

Diaconescu 1957 = Paula Diaconescu, Rolul elementului verbal în componenta predicatului nominal,
în SG, vol. II, 1957, p. 105–120.
Dimitriu 1982 = C. Dimitriu, Gramatica limbii române explicată. Sintaxa, Editura Junimea, Iaşi,
1982.
Draşoveanu 1968 = D. D. Draşoveanu, Observaţii asupra cuviontelor relaţionale, în CL, XIII, 1968,
nr. 1, p. 19–32.
Draşoveanu 1970 = D. D. Draşoveanu, Un acord discutabil, în CL, XV, 1970, nr. 2, p. 307–313.
Draşoveanu 1971 = D. D. Draşoveanu, O categorie sintactică – unicitatea, CL, XVI, 1971, 1971,
p. 325–335.
Draşoveanu 1973 = D. D. Draşoveanu, Sintagma „verb + adjectiv” – o certitudine?, în CL, XVIII,
1973, nr. 2, p. 265–277.
Draşoveanu 1974 = D. D. Draşoveanu, Sensul relaţional şi expresia lui în limba română (Rezumatul
tezei de doctorat), Cluj-Napoca, 1974.
GALR 2005, 2008 = Gramatica limbii române, vol. I. Cuvântul; vol. II. Enunțul, Editura Academiei
Române, București, 2005 (tiraj nou, revizuit, 2008).
Guţu Romalo 1973 = Valeria Guţu Romalo, Sintaxa limbii române, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1973.
Irimia 1987 = Dumitru Irimia, Structura gramaticală a limbii române. Numele şi pronumele. Adver-
bul, Editura Junimea, Iaşi, 1987.
Neagoe 1969 = Elena Neagoe, Observaţii asupra definiţiei verbului copulativ, în CL, XIV, 1969,
nr. 1, p. 95–97.
Neamţu 1971 = G. G. Neamţu, Despre auxiliare. Cu privire specială la „a fi”, în CL, XVI, 1971,
nr. 2, p. 355–363.
Neamţu 1972 = G. G. Neamţu, Termeni regenţi pentru determinanţii (complementul) predicatului
nominal, CL, XVII, 1972, nr. 1, p. 51–66.
Neamţu 1978 = G. G. Neamţu, Note pe marginea conceptului de proces, în StUBB, Philologia,
XXIII, 1978, fasc. 1, p. 42–45.
Neamţu 1979 = G. G. Neamţu, În problema „predicatului nominal”, în LR, XXVIII, 1979, nr. 5,
p. 487–491.
Neamţu 1980a = G. G. Neamţu, Despre conţinutul lexical-semantic al verbului a fi, în StUBB,
Philologia, XXV, 1980, fasc 1, p. 11–16.
Neamţu 1980b = G. G. Neamţu, Trei probleme de morfosintaxă a expresiilor fixe cu „a fi”, în
StUBB, Philologia, XXV, 1980, fasc 2, p. 51–57.
Rădulescu 1828/1980 = Ion Heliade Rădulescu, Gramatica românească, Sibii, 1828; ediţie şi studiu
de Valeria Guţu Romalo, Editura Eminescu, Bucureşti, 1980.
Secrieru 1995 = Mihaela Secrieru, Element predicativ suplimentar, nume predicativ sau cumul de
funcţii sintactice?, în „Analele Universităţii «Ştefan cel Mare»”, Suceava, IV, 1995, p. 112–118.
Secrieru 1997 = Mihaela Secrieru, Consideraţii asupra numelui predicativ, în „Revistă de lingvistică
şi ştiinţă literară”, Chişinău, nr. 1 (169), 1997, p. 67–77.
Secrieru 1998, 2007 = Mihaela Secrieru, Nivelul sintactic al limbii române, Editura Geea, Botoşani,
1998; ediţia a II-a, Editura Sedcom Libris, Iaşi, 2007).
Secrieru 2001 = Mihaela Secrieru, Cumulul de funcţii în limba română (elementul predicativ
suplimentar), Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2001.
SG = Studii de gramatică, vol. I–III, Bucureşti, Editura Academiei R.P.R., 1956–1961.
Stati 1967 = S. Stati, Teorie şi metodă în sintaxă, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1967.
StUBB = „Studia Universitatis «Babeş-Bolyai»”. Series Philologia, Cluj-Napoca, I, 1956 şi urm.
Şerban 1974 = Vasile Şerban, Teoria şi topica propoziţiei în româna contemporană, Editura Didac-
tică şi Pedagogică, Bucureşti, 1974.
Zugun 1978 = Petru Zugun, Părţile de propoziţie, în CL, XXIII, 1978, nr. 1, p. 103–111.
G. G. NEAMŢU AND THE PREDICATE IN THE ROMANIAN LANGUAGE

(Abstract)
The work of the distinguished professor and linguist G.G. Neamţu Predicatul în limba română
(The predicate in the Romanian Language) has the essential attribute of being an authentic
contribution to the Romanian syntactical theories regarding the syntactical meta-concept of the
predicate. It is a generic statement the fact that all Romanian syntax experts have expressed their
opinions regarding the hot points of the traditional Romanian syntactical theories, but in fact all the
aspects of the Romanian syntax starting from the existing of such points of contradiction have an
evolutive theoretical history, all of them were of interest, were theoretical challenges and have
received the most interesting and contradictorial solutions and the problem of the nominal predicate
with the underlying predicativity or non-predicativity of the verb to be was a controversial subject and
represents and will represent for all researchers a point of interpretative contradiction. Important
theories and thesis of the Romanian syntax are built on this pillar of the copulative verb. If we would
try to read any of the Romanian thesis by letting this central theory behind, we would notice that the
whole syntactical architecture of this thesis would collapse struck by non- intelligibility.
Cuvinte-cheie: predicativitate, verb copulativ, predicat nominal, sintaxă.

Keywords: predicativity, copulative verb, nominal predicate, syntax.
Universitatea ,,Alexandru Ioan Cuza”

msecrieru@yahoo.com
VALERICA SPORIŞ
G. G. NEAMŢU
ŞI GRAMATICA NEOTRADIŢIONALĂ CLUJEANĂ
1. Reprezentant de seamă al direcţiei relaţioniste neotradiţionale, G. G. Neamţu

s-a remarcat de-a lungul carierei prin viziunea asupra unor fenomene de gramatică
a limbii române contemporane. Scrierile Domniei Sale continuă, în linii mari, con-
cepţia faimoasei Şcoli de gramatică de la Cluj, în special a reputatului cercetător
D. D. Draşoveanu, remarcându-se însă prin abordarea nu de puţine ori originală a
fenomenului gramatical.
Având caracter expozitiv-explicativ, gramatica lui G. G. Neamţu este, în esenţă,
sincronică/descriptivă. Aceasta constă în prezentarea sistematică, demonstrarea cu
argumente ştiinţifice şi exemplificarea adecvată a unor aspecte caracteristice gra-
maticii limbii române contemporane. În raport cu gramatica editată de Academia
Română (Şcoala de gramatică de la Bucureşti), gramatica „academică” a lui G. G.
Neamţu este neotradiţională, cu reminiscenţe structuraliste. Cu diplomaţia-i lin-
gvistică recunoscută, cercetătorul clujean nu contestă concepţia Gramaticii Acade-
miei (în opera Domniei Sale găsim numeroase trimiteri bibliografice la cele trei
ediţii ale acestui tratat oficial), însă, atunci când consideră că se impune, prezintă şi
demonstrează reversul.
Cercetarea structurii gramaticale presupune un demers doar aparent fastidios şi
arid, luând în calcul rolul acestei componente în configurarea şi în atestarea originii
unei limbi. Se întâmplă deseori să ne documentăm asupra unui fapt gramatical ieşit
din tipar(e), însă, nu de puţine ori, nu reuşim să ajungem la răspunsul pertinent. În
general, gramaticile discută cazurile clasice, pe care le consideră fundamentale. Re-
marcabil la G. G. Neamţu este faptul că se opreşte cu meticulozitate şi asupra unor
situaţii atipice, asupra unor cazuri particulare (excepţii de la regulă, deseori „capca-
ne” ale fenomenului lingvistic).
2. Deşi despre G. G. Neamţu nu se poate afirma că este adeptul revizuirilor,
totuşi, ca efect firesc al dinamicii de ordin lingvistic, Domnia Sa a reevaluat anu-
mite fapte de gramatică a limbii române. Reţinem în acest context cartea arhicu-
noscută din 1989, care a văzut lumina tiparului în mai multe ediţii (Neamţu 1989,
1999, 2007, 2009), datorită interesului uimitor pe care l-a suscitat. Această „contri-
buţie” fundamentală a autorului a fost concepută iniţial sub forma unor „consultaţii
dirijate” (Neamţu 1989, p. 5) în materie de analiză gramaticală elementară, de
factură prioritar tradiţionalistă, evitându-se, în mod deliberat, „excepţiile”. De-a
lungul reeditărilor, în tratarea temelor (T) autorul rămâne fidel unui algoritm de
lucru: structuri-tip, soluţii, comentariu, cartea păstrându-şi finalitatea didactică.
Teoretician şi practician desăvârşit „în ale gramaticii”, G. G. Neamţu este în-
dreptăţit să sublinieze importanţa analizei gramaticale în
590 Valerica Sporiş
„formarea şi ordonarea gândirii logice, în cristalizarea şi consolidarea puterii de argumentare,

un pas important în procesul de instalare a abstractizărilor şi generalizărilor în mintea noastră”
(Neamţu 1999, p. 6).
Începând cu ediţia din 1999, autorul a simţit nevoia să complinească aşa-numitul

„cod şcolar” cu unul „extraşcolar”, adresat îndeosebi specialistului. La următoarea
apariţie editorială (2007), „codul extraşcolar” a fost mult extins, prin prisma inter-
pretărilor argumentate, regândite sau aprofundate de autor. De fiecare dată însă,
analiza gramaticală este însoţită de un comentariu bine susţinut teoretic. Se propu-
ne un algoritm de analiză, se oferă modele analitice pertinente. Examinarea feno-
menului gramatical nu se rezumă la o scrutare neutră, ci relevă o implicare perso-
nală în susţinerea afirmaţiilor, emanaţie a temeinicei pregătiri teoretice şi practice a
autorului.
Întreaga operă a lui G. G. Neamţu este „deschisă”. Însuşi autorul vorbeşte de-
spre „un bilanţ al activităţii”, pe care şi-l doreşte „cu perspectivă deschisă”, după
cum reiese din Prefaţa volumului recent publicat Studii şi articole gramaticale
(Neamţu 2014, p. VII), un colligatum al contribuţiilor ştiinţifice relevante din pe-
rioada 1970–2011, rod al experienţei profesionale de peste 40 de ani. Această
apariţie editorială este meritorie, întrucât facilitează tuturor celor interesaţi, nu doar
„gramaticianului profesionist” (ibidem), accesul la informaţia gramaticală.
Volumul Studii şi articole gramaticale este constituit cronologic, nu tematic,
opţiune a autorului motivată, între altele, prin „respectul pentru autenticitatea miş-
cării în timp a gândirii reflectate” (ibidem, p. IX) în „contribuţiile” respective. Stu-
diile sunt construite pe un fundament bibliografic solid, suportul teoretic susţinând
comentariul aplicat. Latura didactică se alătură firesc aspectului teoretico-ştiinţific
şi celui aplicativ (se oferă modele de analiză morfosintactică şi de teste ortografice,
se arată rolul întrebărilor în identificarea funcţiilor/poziţiilor sintactice şi a cazu-
rilor). Astfel, teoria şi practica analizei gramaticale se prezintă într-o simbioză ma-
gistral ilustrată şi în această lucrare.
3. Nu detaliem aici conţinutul volumului (structurat în două părţi), întrucât
dorim să lăsăm cititorului avizat plăcerea de a descoperi esenţa fenomenului gra-
matical, ci intenţionăm doar să reţinem câteva aspecte relevante cu care se iden-
tifică numele G. G. Neamţu:
3.1. Statutul gramatical al lui cel (cea, cei…)
Aşa-numitul „articol demonstrativ” cel fusese catalogat de anumiţi precursori
pronume semiindependent, nu articol, nici mijloc al substantivării, însă lingvistul
clujean abordează tema profund argumentat, oferind numeroase şi variate contexte
care să demonstreze statutul multiplu:
● pronume demonstrativ semiindependent, formă scurtă, cu un caracter mai
mult sau mai puţin „demonstrativ”: cel leneş, cea de sus, cel care, cel de-al
doilea, cei patru etc.;
● adjectiv demonstrativ semiindependent, formă scurtă: oceanul cel de gheaţă,
cina cea de taină, cea mai frumoasă casă, oamenii cei mai buni etc.;
G. G. Neamţu şi gramatica neotradiţională clujeană 591
● valoare „(pro)nominală” (ibidem, p. 14, 35, 55–56, 236–237) în cadrul

superlativului relativ („comparativului de inegalitate inclusă”, p. 234–238) al
adjectivului: cei mai buni la carte, cei mai buni dintre ei, (este) cel mai
fioros etc.;
● valoare „adverbială” (ibidem, p. 14, 34–35, 57, 237–238) în cadrul superlati-
vului relativ („comparativului de inegalitate inclusă”) al adverbului: (învaţă)
cel mai bine dintre toate.
În opinia lui G. G. Neamţu, cel nu este articol-morfem al substantivării, ci pro-
nume-substitut al numelui/substantivului: cel harnic (= omul harnic), cei indis-
ciplinaţi, cele discutate etc., fapt demonstrat cât se poate de convingător (ibidem,
p. 8, 54–55, 207–210).
3.2. Statutul gramatical al lui al (a, ai…)
Autorul face aprecieri pertinente şi cu privire la paradigma lui al, contextul dife-
renţiind valoarea gramaticală:
● pronume posesiv semiindependent (al1) (ibidem, p. 451–467, 468–486):
– al (a, ai…) + posesiv: al meu, (este) a noastră etc.;
– al (a, ai…) + genitiv: al vecinului, ai casei etc.;
● pronume posesiv semiindependent dublant (al2) (ibidem, p. 468–486): un
copil al meu;
● morfem (în alcătuirea numeralului ordinal): al doilea.
3.3. Problema predicatului nominal (să amintim aici şi celebra lucrare
Predicatul în limba română. O reconsiderare a predicatului nominal (Neamţu
1986), care a produs o impresie puternică în perioada în care a apărut pe piaţă):
● interpretarea bifuncţională (Neamţu 2014, p. 36–53, 93–97);
● statutul verbului numit tradiţional „copulativ” (în special, a fi) şi al însoţitoru-
lui acestuia (numele predicativ).
În ceea ce priveşte aşa-numitul „predicat nominal”, în principiu, G. G. Neamţu
nu susţine teza unei funcţii unitare, apreciind că este vorba despre o construcţie bi-
nară/bifuncţională, în cadrul căreia verbul este un „auxiliar sintactic” (ibidem,
p. 25), având funcţie distinctă de „predicat insuficient (PINSF)” (Neamţu 2014,
p. 39), care-şi alătură un adjunct (predicativ). Verbul în cauză nu are valoare
(sintactică) relaţională, ci doar calitatea de „modificator sintactic predicativ”
(ibidem, p. 25).
4. Cu referire la volumul Studii şi articole gramaticale, semnalăm şi alte preo-
cupări ale aceluiaşi gramatician:
● flexiunea/nonflexiunea în limba română;
● categoria cazului („acuzativul timpului” (ibidem, p. 72–81), „nominativul
prodatival” (ibidem, p. 136–140) ş.a.);
● situaţii speciale care privesc, pe de o parte, părţile de vorbire catalogate
tradiţional drept neflexibile (adverbul, conjuncţia, prepoziţia şi locuţiunile
corespunzătoare acestora; interjecţia), iar pe de altă parte, părţile de vorbire a
căror încadrare lasă loc interpretărilor: articolul şi numeralul;
● cuvinte relative şi exclamative;

● statutul verbului „a fi” în diverse structuri;
● problema determinanţilor: atribut vs complement;
● clasificarea categorial-relaţională a atributului în limba română
ş.a.
De fiecare dată, aspectele teoretice sunt ilustrate convingător, concluziile clare,
bine punctate, încheind într-o manieră sintetică firească demonstraţia, confirmând,
astfel, ipoteza de lucru.
4. Însuşirea temeinică a unei limbi presupune, în primul rând, asimilarea struc-
turii ei gramaticale. Ignorarea normelor lingvistice şi literare în vigoare alterează
limbajul. Munca la catedră i-a prilejuit lui G. G. Neamţu depistarea abaterilor lin-
gvistice frecvente în exprimarea scrisă şi/sau orală a studenţilor (dezacordul sau
acordul greşit; greşeli privind flexiunea şi articularea cuvintelor; încălcarea norme-
lor de scriere cu i, ii, iii ş.a.) şi i-a permis să insiste asupra corectării lor. Trăind în
era tehnologiilor moderne, în lumea „virtuală”, tinerii se îndepărtează tot mai mult
de lectură, iar fără lectură avizată exprimarea este defectuoasă. Şi aici intervine
competenţa profesorului de Limba şi literatura română, căruia îi revine sarcina di-
ficilă de a le trezi celor pe care îi instruieşte interesul pentru citit, de a le dezvolta
vocabularul şi de a le corecta erorile de exprimare. Exprimarea verbală trebuie să
fie corectă, coerentă şi nuanţată, în vederea formării şi dezvoltării intelectuale, pre-
cum şi a integrării în viaţa social-culturală. Prin urmare, ori de câte ori este posibil,
G. G. Neamţu oferă, şi în volumul Studii şi articole gramaticale, indicaţii de natură
normativ-corectivă, deplasând centrul de interes, pentru moment doar, dinspre gra-
matica descriptivă spre cea funcţională şi normativă, întrucât în societatea actuală
accentul se pune tot mai mult pe comunicare. În acest fel, etapa structuralistă este
treptat depăşită, atenţia focalizându-se asupra aspectului funcţional al limbii –
limba în uz.
5. Partea a doua a volumului Studii şi articole gramaticale, mult mai restrânsă
cantitativ decât prima, însă la fel de valoroasă, include recenzii, luări de poziţie
(pro şi contra), texte-omagiu. Toate acestea demonstrează faptul că, atunci când
este vorba despre nume sonore ale lingvisticii româneşti, îndreptăţite a primi laude,
G. G. Neamţu le recunoaşte meritele. De exemplu, D. D. Draşoveanu şi G. Gruiţă
au avut parte de aprecieri pe deplin justificate. Aşa cum primul a creat o adevărată
şcoală de gramatică, şi în jurul lui G. G. Neamţu s-au format şi se formează specia-
lişti de seamă.
6. Prin multitudinea aspectelor abordate, volumul Studii şi articole gramaticale
este un instrument util tuturor celor interesaţi de dinamica limbii române contem-
porane, tuturor celor care doresc să depăşească frontierele tradiţionalismului şi să
intre în sfera conceptelor noi. Este un volum pe care îl recomand cu multă căldură
atât studenţilor, cât şi profesorilor de Limba şi literatura română. Iată un titlu care
nu va trebui să lipsească din bibliografia lucrărilor de licenţă, a disertaţiilor (stu-
denţilor), a tezelor de doctorat în domeniul gramaticii, precum şi a lucrărilor profe-
G. G. Neamţu şi gramatica neotradiţională clujeană 593
sorilor care se perfecţionează prin obţinerea gradelor didactice. Este deosebit de

important să ţinem seama de rolul limbii în dezvoltarea culturii şi în păstrarea iden-
tităţii naţionale. De asemenea, este stringent să nu pierdem din vedere „principiul
de responsabilitate publică a lingvistului”, despre care vorbea Eugeniu Coşeriu
(1996, p. 130), încercând şi noi, specialiştii în domeniu, să cultivăm exprimarea
actuală a semenilor noştri.
*
Am avut privilegiul şi bucuria de a-l asculta pe profesorul G. G. Neamţu vor-
bind despre marea pasiune a Domniei Sale, GRAMATICA, de mai multe ori. Prima
dată, prin 1997–1998, la o şcoală gimnazială din Sibiu, în cadrul unei şedinţe publi-
ce de susţinere a unei lucrări de gradul I pe care o coordonase (cu un subiect intere-
sant de sintaxă a limbii române). L-am revăzut la diferite manifestări ştiinţifice
academice. La Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca, în 2007, ne vorbea
avizat despre „marcarea în expresie a înţelesului categorial” (prin sufixe speciali-
zate sau categorizatori, convertori şi flective), iar în 2011, în aceeaşi instituţie, ţinea
un discurs despre statutul posesivelor în limba română, cu referire specială la „al
dublant”. În toamna lui 2007, la Universitatea „Petru Maior” din Târgu-Mureş, sus-
ţinea argumentat unicitatea relatemului ca mijloc de realizare a subordonării. De
fiecare dată, acelaşi spirit preocupat de domeniul morfosintaxei româneşti avea să
ne stârnească interesul şi avea să ne transmită unora dintre noi cuvinte de apreciere
şi de încurajare.
Activitatea şi opera lui G. G. Neamţu sunt expresia unui idiostil demn de apre-
ciat, care ne dezvăluie un cercetător asiduu, dublat de un dascăl cu vocaţie. Docu-
mentarea ştiinţifică temeinică, argumentarea fermă, acurateţea discursului, demer-
sul dirijat profesionist în materie de analiză gramaticală sunt doar câteva dintre
elementele care definesc acest idiostil.
Coşeriu 1996 = Eugeniu Coşeriu, Lingvistica integrală. Interviu cu Eugeniu Coşeriu, realizat de
Nicolae Saramandu, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1996.
Cluj-Napoca, 1997.
Neamţu 1989 = G. G. Neamţu, Elemente de analiză gramaticală. 99 de confuzii/distincţii, Editura
Neamţu 1999 = G. G. Neamţu, Teoria şi practica analizei gramaticale. Distincţii şi… distincţii,
Editura Excelsior, Cluj-Napoca, 1999.
Neamţu 2007 = G. G. Neamţu, Teoria şi practica analizei gramaticale. Distincţii şi… distincţii (cu
trei seturi de grile rezolvate şi comentate), Editura Paralela 45, Piteşti, 2007 (ediţia a II-a lucrării
din 1999; ediţia a III-a, 2009; ediţia a IV-a, 2014).
2014.
Neamţu 1986 = G. G. Neamţu, Predicatul în limba română. O reconsiderare a predicatului

nominal, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986.
G. G. NEAMŢU
AND THE NEOTRADITIONAL GRAMMAR SCHOOL FROM CLUJ
(Abstract)
Outstanding representative of the relational neotraditional direction, G. G. Neamţu has become

famous alongside his career through his vision on grammar aspects of contemporary Romanian
language. His works represent a continuation of the theory initiated by the famous School of
Linguistics from Cluj, especially by the remarkable researcher D. D. Draşoveanu, yet, G. G. Neamţu
singled himself out through the original approach of the grammar phenomenon. In comparison with
the grammar published by the Romanian Academy (The School of Linguistics from Bucureşti), G. G.
Neamţu’s grammar is a neotraditional one with some structuralist elements.
Out of his major contributions we mention the following:
– Predicatul în limba română. O reconsiderare a predicatului nominal, 1986;
– Teoria şi practica analizei gramaticale. Distincţii şi… distincţii, which was published in several
editions due to the interest it aroused;
– Studii şi articole gramaticale, 2014 – a colligatum of the relevant scientific contributions
published from 1970–2011, the result of the researcher`s more than 40 years professional experience.
G. G. Neamţu`s work and activity represent the manifestation of a personal style which worths
being appreciated and which reveals a hard-working researcher doubled by a gifted teacher. The
thorough scientific research, the firm argumentation, the accuracy of discourse, the professionally
guided approach in the grammar analysis represent only a few of the elements which define G. G.
Neamţu’s personal style. Through the multitude of the aspects tackled, G. G. Neamţu’s scientific
works represent useful instruments for all those who are interested in the dynamics of the
contemporary Romanian language, for all those who wish to go beyond the frontiers of traditionalism
and get into the sphere of new concepts.
Cuvinte-cheie: Şcoala clujeană de gramatică, gramatică, teoria şi practica analizei gramaticale.

Keywords: School of Grammar from Cluj, grammar, theory and practice of grammatical
analysis.
Universitatea „Lucian Blaga”

Facultatea de Litere şi Arte
Sibiu, Bd. Victoriei, 10
vali_ulbs@yahoo.com
CAMELIA STAN
PROPRIETĂŢI SINTACTICE ALE ADJECTIVULUI

TOT ÎN LIMBA ROMÂNĂ VECHE
Comportamentul sintactic al adjectivului tot (cuantificatorul universal tipic al

grupului nominal) ridică, în limba română, două probleme majore: problema rele-
vanţei tipologice și problema modificărilor diacronice.
Principala trăsătură parametrică a cuantificatorului tot (legată de un parametru/
criteriu de variaţie tipologică a limbilor) este distribuţia sintactică a cuantificatoru-
lui în raport cu articolul definit (coocurenţa cuantificatorului cu articolul).
Structurile grupului nominal cuantificate prin tot diferă parţial în româna veche
faţă de româna actuală.
Observaţiile succinte care urmează au ca obiect structurile românești vechi;
structurile actuale vor fi aduse în această discuţie doar pentru a preciza sensul de
evoluţie a tiparelor sintactice. În interpretarea structurilor fără articol am adoptat un
punct de vedere care concordă cu observaţiile profesorului G. G. Neamţu asupra
conceptului nedeterminare.
Perspectiva abordării noastre este contrastivă, tipologică, structurile românești
vechi fiind raportate, în special, la stadiul vechi al idiomurilor romanice. Cadrul
teoretic este cel al sintaxei diacronice actuale, de orientare generativă.
1. Perspectivă tipologică
Particularităţile sintactice pe care adjectivul tot le are în limbile romanice au
fost sistematizate de W. Meyer-Lübke (1900, p. 203−204, §165).
Autorul a precizat că gruparea TŌTUS „tot” + nume se realizează în limbile ro-
manice în patru tipuri de structuri, în funcţie de topică și de prezenţa articolului de-
finit:
(a) TŌTUS ĬLLE HŎMO;
(b) ĬLLE HŎMO TŌTUS;
(c) TŌTUS HŎMO;
(d) HŎMO TŌTUS.
W. Meyer-Lübke a grupat româna (veche sau modernă) și portugheza (moder-
nă), arătând că acestea cunosc doar structura cu articol: rom. tot omul (v.rom. totu
omul, CV, f. 57r), pg. todo o homem „tout homme” (glosa autorului) (cf. structuri
similare, în portugheza braziliană, apud Penny 2004, p. 165; pentru portugheza ve-
che, vezi Poerck–Mourin 1961, p. 41; Nunes 1989, p. 256−257). În română, nume-
le însoţit de tot este articulat inclusiv după prepoziţiile care se construiesc cu nume-
le nearticulat: v.rom. fără de totu rrăspunsul (CV, f. 6v) „sans aucun contredit”
(glosa autorului); cf. fără (de) răspuns (despre caracterul specific pentru română al
596 Camelia Stan
structurilor cu articol sg./pl., vezi și Niculescu 1965, p. 66; Lombard 1974, p. 223−
227). W. Meyer-Lübke a admis posibilitatea ca în română să se fi manifestat o
influenţă ilirico-albaneză, dată fiind existenţa unei structuri similare în albaneză.
În celelalte idiomuri romanice, articularea numelui nu este sensibilă la prezenţa
adjectivului cu sensul „tot”.
În latina târzie, TŌTUS a fost utilizat în locul lui OMNIS (la singular și la plural;
Väänänen 1981, p. 127) și a preluat valorile acestuia, exprimând „integralitatea” și
„totalitatea văzută distributiv” (pentru originea formelor și a sensurilor adjectivului
„tot” în diversele idiomuri romanice, vezi Elcock 1960, p. 112; pentru sensurile din
latină ale adjectivelor OMNIS, TŌTUS, vezi Theil 1887, s.v.).
W. Meyer-Lübke (1900, p. 204) a remarcat diferenţa semantică dintre structuri-
le de tipul (a) TŌTUS ĬLLE HŎMO (sg./pl.) și (c) TŌTUS HŎMO (sg./pl.), în italiană:
tutta la città „la ville dans son intégrité”; tutti gli uomini „les hommes dans leur to-
talité; tous les hommes”; tutta città „tout ce qui répond au concept: ville; toute
ville” (glosele autorului).
În italiana veche existau și structuri de tipul (c) TŌTUS HŎMO, fără articol, care
exprimau însă o semnificaţie definită (sg. per tutto di; pl. di tutte parti; vezi, mai
recent, Poletto 2014, §5). Așadar, distincţia semantică dintre tiparele (a) TŌTUS
ĬLLE HŎMO și (c) TŌTUS HŎMO nu a fost netă și sistematică de la început; această
distincţie s-a dezvoltat în timp (Meyer-Lübke 1900, loc. cit.).
Şi franceza actuală dispune de posibilitatea de a distinge formal, prin prezenţa
articolului, valoarea „integralitate” de valoarea „totalitate văzută distributiv” (din
structurile fără articol): fr. toute la ville, toute ville (Lombard 1974, p. 223). Claude
Buridant (2000, p. 164−165) arată că, în franceza veche, cuantificatorul, cu forma
tot, nu realiza sistematic această distincţie formală.
Claude Buridant (ibidem) precizează că, la plural, nearticularea a fost înregistra-
tă în situaţii mai variate în franceza veche decât în franceza actuală. Urme ale
structurilor vechi de tipul (c) TŌTUS HŎMO se păstrează în limba modernă: fr. en
tous lieux; toujours (v.fr. toz jorz/jors „tous les jours”); la Toussaint (Meyer-Lübke
1900, p. 204).
A. Ledgeway (2012, p. 102) a înregistrat construcţia catalană de tipul (a) TŌTUS
ĬLLE HŎMO, care conţine pluralul tots și articolul definit.
W. Meyer-Lübke (1900, loc. cit.) a formulat observaţia că, în stadiul vechi al
limbilor romanice, tiparul (c) TŌTUS HŎMO era construit cu nume abstracte
(v.sp. de toda voluntat „de tout cœur” – glosa autorului) și nume colective (it. tutta
cristianità); utilizarea altor tipuri de nume era limitată (cf. ex. din castiliana veche,
apud Poerck–Mourin 1961, p. 117).
W. Meyer-Lübke (1900, p. 204) a înregistrat și situaţia specială a expresiilor nu-
merice colective, în care TŌTUS este construit cu un numeral. Unele formaţii roma-
nice nu conţin articol: rom. tustrei; fr. tous deux (tipar vechi, utilizat și astăzi);
sp. todos tres; it. tutti e tre și, uneori, tutti tre; sard. tottas tres féminas/ómines
(apud Jones 1993, p. 38); catalan a tots dos (apud Ledgeway 2012, p. 288). Tiparul
Adjectivul tot în limba română veche 597
cu articol, din franceza modernă, tous les deux, este analogic (Meyer-Lübke 1900,
loc. cit.).
Româna distinge formaţiile tustrei, toate trei și toate cele trei (Lombard 1974,
p. 225).
2. Perspectivă diacronică
În româna veche, între secolele al XVI-lea–al XVIII-lea (pentru periodizare,
vezi I. Gheţie, în ILRL, p. 52−53), constrângerile sintactice ale articulării după tot
nu erau fixate (vezi, recent, Stan 2013, p. 31−32, 50, 98−99, 101).
2.1. Vechimea atestărilor
Tiparul cu articol atașat enclitic numelui a fost înregistrat în cele mai vechi texte
românești continue, conservate până astăzi − Psaltirea Hurmuzaki și Scrisoarea lui
Neacşu (1):
(1) a. tutor vrăjmașilor (PH f. 16r);
b. den toate oraşele (DÎ, I, Scrisoarea lui Neacşu, *Câmpulung, Argeş, c. 1521,
f. 1r).
2.2. Structurile cu/fără articol în documentele originale din secolul al XVI-lea
Tiparul cu articol este general în documentele originale (netraduse) din secolul
al XVI-lea care alcătuiesc corpusul DÎ. Acest tip de texte fiind mai apropiate de
uzul lingvistic curent al epocii decât traducerile, putem presupune că tiparul cu arti-
col predomina în uzul curent.
(2) a. cu știrea tuturor vecinilor (DÎ, VII, zapis, *Dâmboviţa/*Prahova, 1582);
b. partea noastră toată (DÎ, XII, zapis, Dâmboviţa, 1595−1596).
Corpusul DÎ conţine 115 structuri cu articol enclitic (1b, 2) și 6 structuri în care
articolul enclitic nu este marcat formal (3):
(3) a. tot sobor să judeci (DÎ, XXXII, act diplomatic, *Transilvania [Ţara
Românească, 1600], f. 239v);
b. ţi-am tremes în tot chip pre Iurgachi (DÎ, XCIII, scrisoare, [Moldova, 1593]:
f. 1v);
c. toate pecetluituri dumniii-tale s-au ţinut în samă (DÎ, LXXIX, scrisoare,
*Moldova, [1591−1592], f. 1r; refăcut de editor pecetluituri<le>);
d. toţi oameni (DÎ, XCIII, scrisoare, [Moldova, 1593], f. 1r; refăcut de editor
oameni);
e. i-emu vândutu parte noastră toată (DÎ, XLII, zapis, Ilfov, 1600);
f. toată nevoie lor (DÎ, LV, zapis, Vâlcea, [1600]).
Structurile (3d−f) sunt discutabile. În (3d), identificarea articolului enclitic de-
pinde de interpretarea grafiei chirilice, la finală de cuvânt; cel mai probabil, soluţia
corectă este cea propusă de editor: oameni; slova finală notează un [i] vocalic,
plenison, care în ortografia actuală se redă prin -ii (primul i marcând grafic desi-
nenţa de plural, iar al doilea i, articolul enclitic). În (3e−f), numele ar putea fi arti-
598 Camelia Stan
culate, forma fiind explicabilă prin reducerea diftongului [ea] aton la [ę] (deschis);
acest fenomen fonetic dialectal a fost observat în textele vechi din Moldova şi din
Transilvania (Gheţie 1966, p. 57); structurile (3e−f), extrase din documente aparţi-
nând ariei sudice, ar putea conţine această particularitate fonetică de tip nordic. În
funcţie de interpretarea formelor substantivale din (3d−f) ca fiind nearticulate sau
articulate, ponderea structurilor cu articol, în DÎ, este de 95,0−97,5%.
Structurile din DÎ pe care le considerăm neechivoce formal sub aspectul ab-
senţei articolului (și anume 3a−c) atestă utilizarea în documentele din secolul al
XVI-lea, pe de o parte, a tiparelor cu singularul care exprimă „integralitatea”
(3a − tot sobor „întregul sobor, întreg soborul”) sau „totalitatea văzută distribu-
tiv” (3b − în tot chip „în orice chip”), iar, pe de altă parte, a tiparelor cu pluralul
[+ numărabil] care exprimă „totalitatea” (3c − toate pecetluituri „toate pecetlui-
turile”).
Exemplele (3a−c) au o relevanţă scăzută pentru limba vorbită în epocă: (3a)
face parte din mesajul împăratului Austriei, fiind un text redactat după expunerea
verbală a lui Carlo Magno, iar (3b−c) apar în scrisori adresate lui Petru Şchiopul
probabil de către Gheorghe sau Nicolae Hrisoverghi, respectiv de către un necunos-
cut aflat în Imperiul Otoman (DÎ, p. 127, 171, 184−185). Structurile (3a−c) sunt in-
suficiente pentru a presupune doar pe baza lor că tiparul fără articol era utili-
zat și în vorbirea curentă din epocă.
2.3. Interpretarea semantică a structurilor fără articol
Deși nedeterminate formal prin articulare cu articolul definit, grupurile nomi-
nale (3a−c) sunt totuși, din punct de vedere semantic, expresii referenţiale [+ defi-
nite].
Referenţialitatea grupului nominal este legată, în general, de prezenţa articolu-
lui, aceasta fiind funcţia principală a articolului în Gramatica Universală (GALR
2008, vol. II, p. 78−79; GR, p. 289) și, anterior, funcţia sa definitorie în gramatica
tradiţională (GLR, vol. I, p. 97−98, 112−113).
A. Ledgeway (2012 p. 107) a discutat situaţia specială din româna contempora-
nă, în care un grup nominal construit cu prepoziţie și nedeterminat sintactic (adică
lipsit formal de articol definit sau de alt determinant cu trăsătura [+ definit], pre-
cum adjectivele demonstrative), are, totuși, contextual referinţă [+ definită] (sub
pat, cu un sens contextual precum „sub patul din dormitor”). Similar, în (3b),
structura tot chip este integrată într-un grup prepoziţional: în tot chip „în tot chipul
pe care l-am cunoscut etc.”
Structurile vechi erau însă mai variate formal. Interpretarea referenţială este
foarte clară în (3a) și în (3c), în poziţia sintactică de subiect: tot sobor, toate pece-
tluituri sunt subiecte în propoziţie; în româna veche (ca și în româna contem-
porană), subiectul din structurile tipice era determinat (despre caracterul neobișnuit
al utilizării subiectului nearticulat, la singular, în română, vezi și GLR, vol. I,
p. 112); subiectul nedeterminat, nonreferenţial, a fost înregistrat, în româna veche,
doar în anumite tipuri de contexte (nu trebuiaște sănătoșilor vraci, Coresi, în TR,
p. 565; Stan 2013, p. 143−144).
Grupurile nominale din (3a−c), nedeterminate sintactic, dar având referinţă [+
definită], impun o dublă abordare teoretică a problemei nedeterminării: sintac-
tică și semantică. Tratarea în termeni pur formali a absenţei articolului este aici in-
suficientă, pentru că nu permite, din perspectivă tipologică, relevarea specificităţii
expresiilor referenţiale [+ definite] nedeterminate sintactic (cf. Neamţu 2014
[2000], p. 271−273, care ridică problema de principiu a valorii sau a înţelesului ne-
determinării, dat fiind că orice categorie gramaticală trebuie să aibă expresie și
conţinut; autorul a avut însă în vedere, în particular, categoria gramaticală a deter-
minării, bazată pe un sistem de opoziţii în gramatica structuralistă, statutul nedeter-
minării în acest sistem).
2.4. Originea structurilor fără articol, în documentele originale vechi
Toate cele 3 tipuri de expresii referenţiale [+ definite] nedeterminate sintactic
din documentele vechi (3a−c) au corespondente romanice; cf.:
– în franceza veche (Buridant 2000, p. 164) − singularul care exprimă „integra-
litatea”, toute nuit „toute la nuit”, tute pais „une paix totale” (La Chanson de
Roland), toute parole „tout ce qu’on dit”; pluralul care exprimă „totalitatea”, en
totes terres „dans tous les pays” (glosele autorului);
– în napoletana veche (Ledgeway 2009, p. 214) − singularul care exprimă „to-
talitatea văzută distributiv”, în structuri fixate, tutta cosa „tutto”; pluralul totalităţii,
în structuri fixate, tucte cose „tutto” (glosele autorului).
Comparaţia romanică sugerează faptul că structurile românești (3a−c) ar pu-
tea fi urme ale tiparului TŌTUS HŎMO, conservat în documente din secolul al
XVI-lea.
Date fiind însă caracteristicile documentelor în discuţie (vezi supra, 2.2.), nu
putem exclude posibilitatea și a unei influenţe străine.
2.5. Topica adjectivului tot în documentele originale din secolul al XVI-lea
În documente (DÎ), cuantificatorul este antepus (1b, 2a, 3a−d, 3f) sau postpus
numelui (ne)articulat (2b, 3e). La genitv-dativ, cuantificatorul este totdeauna ante-
pus (genitiv, în 2a).
Postpunerea cuantificatorului tot (în documentele vechi netraduse) atestă
faptul că tot era, ca și astăzi, un cuantificator din categoria celor numiţi „flo-
tanţi”, cu topică liberă (în bibliografia de orientare generativă, conceptul este
implicat în precizarea condiţiilor sintactice care permit deplasarea cuantificatorilor
și distanţarea acestora de grupul nominal cuantificat; Chomsky 1982, p. 219; vezi,
recent, C. Stan, în GR, p. 326−327, cu referire la româna actuală).
2.6. Structurile fără articol în traduceri și în textele originale culte
Tiparul fără articol (3) este prezent și în unele traduceri din secolul al XVI-lea:
(4) a. toată zi să ne învăţăm dereptăţiei tale (CL, f. 41v);
b. vă rugăm toţi sfinţi părinţi (CCat., f. 2r).
600 Camelia Stan
Structurile fără articol sunt numeroase în secolul al XVI-lea (Densusianu 1938,

p. 382–383); exemplele au fost înregistrate în textele rotacizante (Rosetti 1986,
p. 496), dar și în texte din centrul Transilvaniei, Banat, Muntenia (Al. Mareş, în
CL, p. 74; Alexandra Roman Moraru, în CCat., p. 74; Emanuela Buză şi Florentina
Zgraon, în TR, p. 509; Gh. Chivu, în CS, p. 178).
Comparaţia tipăriturilor coresiene pune în evidenţă o tendinţă de extindere a
structurilor cu articularea enclitică a numelui după adjectivul cuantificator
tot:
(5) mainte de toate veacure (Crezul, în CCat., f. 7r; pl. numărabil) → de toate vea-
curele (CL, f. 29v; cf. CM 194, f. 256v).
Tiparul fără articol a fost înregistrat și în texte originale (laice) culte sau în tra-
duceri din a doua parte a epocii vechi (după jumătatea secolului al XVII-lea):
(6) a. decât toate mirosuri scumpe (DVS, oct., f. 65v);
b. leudacz pre jel tote namurj (= lăudaţi pre el toate neamuri; PAnon., p. 281;
Pantaleone, în PAnon., p. 75).
Structura fără articol apare în poziţie sintactică de tip adverbial (circumstanţial)
(4a), după prepoziţie (5, 6a) sau în poziţie de vocativ (4b, 6b).
În structurile fără articol înregistrate (4−6), ca și în (3a−c, 2.5.), tot este antepus
numelui.
Din punct de vedere semantic, gruparea circumstanţială toată zi (4a), aflată în
poziţie de tip adverbial, este o expresie nonreferenţială. Celelalte grupări (4b, 5, 6),
ca și (3a−c), sunt expresii referenţiale [+ definite], deși nedeterminate sintactic prin
articulare (vezi supra, 2.3.).
2.7. Originea structurilor fără articol, în traduceri și în textele originale culte
Structurile (4−6), ca și structurile (3a−c), au corespondente vechi romanice
(vezi supra, 1., 2.3.).
Structura (4a) conţine un singular nearticulat, cu valoare de „integralitate”:
toată zi „întreaga zi” − cf. v.fr. toute nuit „toute la nuit” (apud Buridant 2000,
p. 164); v.it. per tutto di (Meyer-Lübke 1900, p. 204). Structurile (4b, 5, 6) conţin
plurale care exprimă „totalitatea” − cf. v.fr. en totes terres „dans tous les pays”
(apud Buridant 2000, loc. cit.); v.it. di tutte parti (Meyer-Lübke 1900, loc. cit.).
Structurile românești (4−6), ca și (3a−c), ar putea fi urme ale tiparului
TŌTUS HŎMO. În special pentru traducerile din limbi în care nu există articol
(cum este slavona), ar putea fi invocată și influenţa textului străin.
3. Concluzii
În româna veche, cuantificatorul tot (sg./pl.) se putea combina cu nume nearti-
culate.
Structura tot + nume (fără articol) ar putea fi continuatoare a tiparului vechi ro-
manic (c) TŌTUS HŎMO. Către această explicaţie conduce faptul că toate structurile
din româna veche au corespondente vechi romanice și exprimă sensuri existente în
idiomurile romanice vechi.
Structurile românești fără articol au fost înregistrate în texte care ar putea conţi-
ne influenţe ale unor modele sintactice străine, în speţă influenţa unor limbi în care
nu există articol; principalul model ar putea fi cel slavon.
Limba română a pierdut tiparul vechi romanic, fără articol. Structurile de acest
tip, relativ frecvente în secolul al XVI-lea, erau în regres în a doua parte a epocii
vechi, după jumătatea secolului al XVII-lea. Tiparele cu articol (a) TŌTUS ĬLLE
HŎMO, (b) ĬLLE HŎMO TŌTUS erau preferate în documentele originale din secolul al
XVI-lea, ceea ce sugerează că, probabil, acestea au fost tipurile de structură utiliza-
te curent și în vorbire. Dinamica structurilor grupului nominal cuantificat prin tot
s-a caracterizat prin tendinţa de generalizare a tiparelor cu articol.

CORPUS
CCat. = Coresi, Catehism [Braşov, c. 1560]. Ediţe critică de Alexandra Roman Moraru, în TR, p. 19–
128.
CL = Liturghierul lui Coresi [Braşov, 1570]. Text stabilit, studiu introductiv şi indice de Al. Mareş,
CM = Coresi, Tâlcul evangheliilor şi Molitevnic rumânesc. Ediţie critică de Vladimir Drimba. Cu un
studiu introductiv de Ion Gheţie, Editura Academiei R.S.R. Bucureşti, 1988.
CS = Codex Sturdzanus. Studiu filologic, studiu lingvistic, ediţie de text şi indice de cuvinte de
Gheorghe Chivu, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1993.
CV = Codicele Voroneţean [1563–1583]. Ediţie critică, studiu filologic şi studiu lingvistic de Mariana
Costinescu, Bucureşti, Editura Minerva, 1981.
DVS = Dosoftei, Viaţa şi petrecerea svinţilor, Iaşi, 1682–1686 (Biblioteca Academiei Române,
Bucureşti].
PAnon. = Psaltire anonimă [Banat-Hunedoara, c. 1660]. Vezi Daniele Pantaleoni, Texte româneşti
vechi cu alfabet latin: Psalterium Hungaricum în traducere anonimă din secolul al XVII-lea,
Editura Universităţii de Vest, [Timişoara,] 2008.
PH = Psaltirea Hurmuzaki [Moldova, c. 1490–1516], vil. I. Studiu filologic, studiu lingvistic şi ediţie
de Ion Gheţie şi Mirela Teodorescu, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2005.
TR = Texte româneşti din secolul al XVI-lea, I. Catehismul lui Coresi II. Pravila lui Coresi, III.
Fragmentul Todorescu, IV. Glosele Bogdan, V. Prefeţe şi epiloguri. Ediţii critice de Emanuela
Buză, Gheorghe Chivu, Magdalena Georgescu, Ion Gheţie, Alexandra Roman Moraru, Florentina
Zgraon. Coordonator Ion Gheţie, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1982.
602 Camelia Stan
BIBLIOGRAFIE DE REFERINŢĂ
Buridant 2000 = Claude Buridant, Grammaire nouvelle de l’ancien français, SEDES, Paris, 2000.
Chomsky 1982 = Noam Chomsky, Lectures on Government and Binding, Foris, Dordrecht–
Cinnaminson, 1982.
Densusianu 1938 = Ovide Densusianu, Histoire de la langue roumaine, vol. II, Ernest Leroux, Paris,
1938.
Elcock 1960 = W. D. Elcock, The Romance Languages, Faber & Faber, London, 1960.
GALR 2008 = Gramatica limbii române, vol. I–II. Tiraj nou, revizuit, Editura Academiei Române,
Bucureşti, 2008 (tirajul I: 2005).
Gheţie 1966 = Ion Gheţie, Consideraţii filologice şi lingvistice asupra „Evangheliarului din
Petersburg”, în SCL, XVII, 1966, nr. 1, p. 47–79.
GLR = Gramatica limbii române, vol. I–II. Ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Editura Academiei
R.P.R., Bucureşti, 1963 (tiraj nou: 1966).
GR = The Grammar of Romanian, Oxford University Press, Oxford, 2013.
ILRL = Ion Gheţie (ed.), Istoria limbii române literare. Epoca veche (1532–1780), Editura Acade-
miei Române, Bucureşti, 1997.
Jones 1993 = Michael Allan Jones, Sardinian Syntax, Routledge, London–New York, 1993.
Ledgeway 2009 = Adam Ledgeway, Grammatica diacronica del napoletano, Niemeyer, Tübingen,
2009.
Ledgeway 2012 = Adam Ledgeway, From Latin to Romance. Morphosyntactic Typology and
Change, Oxford University Press, Oxford, 2012.
Lombard 1974 = Alf Lombard, La langue roumaine. Une présentation, Klincksieck, Paris, 1974.
Meyer-Lübke 1900 = W. Meyer-Lübke, Grammaire des langues romanes, vol. III, Welter, Paris, 1900.
Neamţu 2014 = G. G. Neamţu, Observaţii pe marginea conceptelor de „articol” și „determinare”, în
idem, Studii şi articole gramaticale, Napoca Nova, [Cluj-Napoca,] 2014, p. 270−281; publicat
anterior în StUBB, Philologia, XLV, 2000, fasc. 1, p. 19−31.
Niculescu 1965 = Alexandru Niculescu, Individualitatea limbii române între limbile romanice,
Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1965.
Nunes 1989 = José Joachim Nunes, Compêndio de gramática histórica portuguesa, Clássica Editora,
Lisboa, 1989.
Penny 2004 = Ralph Penny, Variation and Change in Spanish, Cambridge University Press,
Cambridge, 2004.
Poerck–Mourin 1961 = G. de Poerck, L. Mourin, Introduction à la morphologie comparée des
langues romanes, basée sur des traductions anciennes des Actes des Apôtres, vol. I. Ancien portu-
gais et ancien castillan, De Tempel, Bruges, 1961.
Poletto 2014 = Cecilia Poletto, Word Order in Old Italian, Oxford University Press, Oxford, 2014.
Rosetti 1986 = Al. Rosetti, Istoria limbii române, [vol.] I. De la origini până la începutul secolului al
XVII-lea. Ediţie definitivă, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, [Bucureşti,] 1986 (ed. I, 1938).
București, București, 2013.
Theil 1887 = M. Theil, Dictionnaire latin-français, Firmin–Didot, Paris, 1887.
Väänänen 1981 = Veikko Väänänen, Introduction au latin vulgaire, 3ème éd., Klincksieck, Paris, 1981.
SYNTACTIC FEATURES OF ADJECTIVE TOT IN OLD ROMANIAN

(Abstract)
Romanian contrasts with other Romance languages in that the definite article is present in the
structure of the type TŌTUS ĬLLE HŎMO (sg./pl.). In old Romanian, tot may combine with articleless
nouns. This paper presents the syntactic features of the quantifier tot, touching upon the following
problems: the Latin origin of the pattern TŌTUS HŎMO (sg./pl.) and its evolution in Romanian.
Cuvinte-cheie: grup nominal, cuantificator, articol definit.

Keywords: noun phrase, quantifier, definite article.
Universitatea din București

Bucureşti, str. Edgar Quinet, 5–7
camistan@gmail.com
ADRIANA TODEA
A SUPĂRA ŞI A SE SUPĂRA
SAU CAZUL UNUI TRANZITIV RETROERENT
Prezenta analiză îşi stabileşte ca punct de plecare problematica dezbătută de

prof. univ. dr. G. G. Neamţu în Teoria şi practica analizei gramaticale (1999,
p. 363–367) în vederea stabilirii criteriilor prin care să putem distinge în limba ro-
mână între relaţiile gramaticale de complement direct (CD) şi complement indirect
(CI), atunci când ambele funcţii sintactice se realizează în construcţii identice de
tip „pe + Ac”.
Voi încerca aici o abordare a structurilor-tip de la care porneşte analiza lui G. G.
Neamţu (exemplele 1 şi 2), din perspectiva unei sintaxe multistratale, de transfor-
mări sintactice a teoriei Gramaticii generative.
(1) Copiii îi1 supără câteodată pe părinţi1.
(2) Copiii2 se2 supără câteodată pe părinţi.
Structurile 1 şi 2 diferă la nivel formal doar în tipul de clitic pronominal care
concatenează adjunctiv cu predicatul verbal, înţeles aici ca o categorie lexicală care
proiectează grupul verbal al propoziţiei. Ambele clitice au mărci nominale de gen
(masc.), număr (pl.), persoană (a III-a) şi caz (Ac.) identice, dar referinţe distincte:
se este coreferenţial cu subiectul în nominativ (copiii), iar îi este coreferenţial cu
argumentul obiect în acuzativ (părinţi). De asemenea, distingem între cele două cli-
tice prin calitatea reflexivă a cliticului se, care nu se reflectă însă în interpretarea
semantică a propoziţiei care îl conţine. Cu alte cuvinte, structura 2 este pseudo-re-
flexivă, adică prezintă o structură sintactică reflexivă care se corelează cu o structu-
ră semantică nereflexivă.
Pseudo-reflexivele din limbile romanice au fost intens analizate în Gramatica
relaţională de către sintacticieni cum sunt Carol Rosen şi Barry J. Blake în relaţie
cu subcategorizarea verbelor intranzitive în grupul inergativelor şi grupul inacuza-
tivelor. Structurile pseudo-reflexive care conţin verbe intranzitive se numesc retro-
erente şi sunt generate în straturi sintactice intermediare, în care argumentul nomi-
nal îşi reţine valoarea sintactică iniţială în acelaşi timp în care îşi asumă una nouă,
în procese de avansări (inacuzativele) sau retrogradări (inergativele) sintactice.
În cazul discutat aici, verbul a supăra este un inacuzativ cu tranzitivitate opţio-
nală. Cu alte cuvinte, structurile sintactice intranzitive care conţin acest verb (3) pot
construi participii adjectivale (4) care corelează semantic cu propoziţia intranzitivă.
(3) Copiii2 se2 supără uşor, dar le trece repede.
(4) copiii supăraţi
A se compara cu un inergativ retroerent din limba română (5), care nu poate să
coreleze semantic cu un participiu adjectival (6).
A supăra şi a se supăra 605
(5) Copiii2 se2 roagă numai la biserică. .

(6) *copiii rugaţi
În structurile 1, 2 şi 3 categoria lexicală care proiectează grupul verbal este ace-
eaşi, dar felul în care valenţa sa sintactică se actualizează este diferită.
(7)
Grilă tematică: (Stimul) Experimentator

supăra
Structura argumentală: (GNS)* GNO
*( ) argument opţional
Verbul a supăra poate fi atât tranzitiv, cât şi intranzitiv, însă, atunci când va-
loarea sa intranzitivă se actualizează, grupul nominal (GN) selectat ca unic argu-
ment este interpretat ca obiect şi nu ca subiect. Actualizarea tranzitivă a verbului
poate adăuga un alt grup nominal cu interpretare sintactică de subiect, dar acesta
rămâne un argument opţional. La nivelul structurii tematice, corelarea valorilor sin-
tactice cu rolurile tematice este fixă: interpretarea semantică de experimentator se
aliniază valorii sintactice de obiect direct, iar cea de stimul, valorii sintactice de su-
biect.
Comparând structura (1) cu structurile (2) şi (3), putem spune că valoarea retro-
erentă realizată morfologic ca se, cliticul reflexiv, marchează traseul unei avansări
sintactice de la valoarea iniţială de complement direct (confirmată de posibilitatea
corelării cu participiul adjectival) la valoarea finală de subiect (confirmată de cazul
nominativ şi poziţia preverbală). Structura (2) rămâne însă, şi în această interpre-
tare, problematică, din punctul de vedere al interpretării sintactice a grupului pre-
poziţional pe părinţi. G. G. Neamţu, în lucrarea amintită, propunea interpretarea sa
ca obiect indirect, şi nu ca obiect direct. Aparatul Gramaticii relaţionale confirmă
această analiză ca dizlocare a subiectului iniţial, interpretat semantic ca stimul, de
către avansarea complementului direct experimentator la valoarea de subiect, ur-
mată de reinterpretarea subiectului iniţial dizlocat ca şomer în structuri de tipul
complementului de agent sau, ca în acest caz, de retrogradarea subiectului iniţial
dizlocat la o valoare sintactică ierarhic inferioară subiectului şi complementului
direct, şi anume cea de complement indirect.
Aplicarea modelului generativist minimalist în această analiză prezintă un
avantaj important, şi anume reinterpretarea funcţiilor sintactice argumentale (S,
CD, CI) ca poziţii specifice într-un arbore binar, aflate într-o relaţie ierarhică stabi-
lită prin c-comandă. Grupul verbal se constituie prin concatenări recursive ale cen-
trului (verbul) cu constituenţii cu care fuzionează [Merge!] pe baza corelării măr-
cilor centrului cu mărcile constituenţilor [feature-checking]. În urma fuzionării,
centrul interpretează semantic constituenţii argument conform grilei sale tematice.
606 Adriana Todea
Grupul verbal poate să conţină până la 3 argumente: un subiect (numit şi argu-

ment extern) şi maximum două obiecte (numite şi argumente interne), întotdeauna
evaluate distinct ca obiect direct sau obiect indirect. Gramatica generativă distinge
între valorile de subiect şi obiect printr-o asimetrie generată la nivel de concatenare
prin fuzionare cu centre verbale distincte. Aceasta presupune reinterpretarea struc-
turii verbale ca o structură complexă implicând nu un singur centru, ci două:
– unul lexical (verbul), care fuzionează cu argumentele obiect şi proiectează
grupul verbal nuclear GV [core VP];
– şi unul funcţional (particula verbală vidă [light v]), care fuzionează întâi cu
grupul verbal nuclear GV, încapsulându-l, şi apoi cu argumentul subiect pentru a
genera grupul verbal periferic Gv [vP shell].
(8)
Gv
GNS v’
v GV
ø
GNO V’
V GPO/GNO
Astfel, valoarea de subiect, argumentul extern, este dată de o fuzionare la nive-

lul periferic al structurii verbale, iar cea de obiect, argumentul intern, de o fuziona-
re la nivel nuclear.
La nivelul grupului verbal nuclear GV, pot să fuzioneze două argumente obiect.
Dată fiind însă proprietatea de ramificare binară [binary branching] a structurilor
sintactice, derivată din caracterul binar al oricărei operaţii de concatenare, fie ea fu-
zionare sau adjuncţie, cele două argumente obiect nu pot să fuzioneze simultan cu
centrul verbal, ceea ce ar determina structuri sintactice ternare, ci numai secvenţial.
Această asimetrie generată de ordinea de fuzionare a argumentelor obiect cu cen-
trul (prima fuzionare vs ultima fuzionare) este interpretată ierarhic în termeni de su-
praordonare vs subordonare în termeni de c-comandă. Cu alte cuvinte, argumentul
obiect care fuzionează ultimul în grupul verbal nuclear îl c-comandă (este ierarhic
supraordonat) pe cel care fuzionează primul. Interpretările de complement direct
sau complement indirect în acest context sunt mai puţin relevante. Ceea ce este im-
portant este că argumentele obiect nu pot interpretate ca ierarhic egale din punct de
vedere structural. Limba engleză, de exemplu, aplică în acest caz două criterii de
selectare a ordinii fuzionării constituenţilor argument în grupul verbal nuclear:
A. Tipul de structură: Obiectul nominal GN c-comandă obiectul prepoziţional
GP sau propoziţional GT, unde T este categoria funcţională Timp gramatical. Cu
alte cuvinte, grupul nominal GN va fuziona întodeauna ultimul atunci când concu-
rează cu alte tipuri de structuri.
Ex. George gave the book to Mary vs *George gave to Mary the book.
„George i-a dat cartea Mariei.”
B. Dacă ambele argumente obiect ce concurează la fuzionarea în grupul verbal
nuclear GV sunt grupuri nominale GN, se aplică o scară a fiinţării [animacy scale]
prin care semnificatul neînsufleţit se subordonează semnificatului însufleţit, cel in-
conştient celui conştient, cel cu semnificant substantiv comun celui cu semnificant
nume propriu.
Ex. George gave Mary the book vs *George gave the book Mary.
„George i-a dat Mariei cartea.”
George gave the girl a flower vs *George gave a flower the girl.
„George i-a dat fetei o floare.”
George gave Mary the baby (to kiss) vs *George gave the baby Mary (to kiss).
„George i-a dat Mariei bebeluşul (să-l sărute.)”
Aceste criterii de determinare o ordinii de fuzionare par să nu se aplice în limba
română, care are o topică mai puţin rigidă, probabil datorită contrastului între cele
două cazuri, acuzativ vs dativ, care fac vizibile diferenţele sintactice între cele două
argumente obiect.
Reîntorcându-ne la analiza modului în care în limba română verbul a supăra ge-
nerează grupuri verbale, pentru propoziţia tranzitivă din exemplul 1 şi în conformi-
tate cu valenţa sintactică a verbului descrisă în diagrama 7, proiectăm diagrama 9
de mai jos. În grupul verbal nuclear GV verbul supără fuzionează cu grupul prepo-
ziţional GP pe părinţi, care este, în consecinţă, interpretat semantic ca experimen-
tator. Fuzionarea în grupul verbal nuclear GV dă acestui constituent interpretarea
sintactică de argument obiect. În grupul verbal periferic Gv particula verbală vidă v
fuzionează cu grupul verbal nuclear GV, iar ca ultima fuzionare cu grupul nominal
GN copiii pe care îl interpretează semantic ca stimul. Această fuzionare în Gv peri-
feric îi dă grupului nominal GN copiii statutul de argument subiect. Particula ver-
bală vidă v are, de asemenea, un comportament adjunctiv, generând o concatenare
de acest tip cu prima formă verbală din domeniul său c-comandat, care este verbul
V supără. Această necesitate de concatenare generează o operaţie de deplasare
[Move!] de la centru (V) la centru (v), care nu este altceva decât o îmbinare între
operaţia de duplicare [Copy!] şi cea de concatenare adjunctivă [adjunction]. Orice
operaţiune de duplicare generează însă o redundanţă fonetică, ce se rezolvă prin
ştergerea pronunţiei copiei care succede, dar nu pe cea a copiei care precede.
608 Adriana Todea
(9)
Gv
Stimul
v’
GN
copiii
v
GV
îi-supără
[+ Stimul] Experimentator
V
GP
supără
pe părinţi
[+ Experimentator]
Categoria vidă, ca şi categorie funcţională şi printr-un proces similar cu cel al

categoriei funcţionale timp gramatical T, poate intra într-o relaţie de acord grama-
tical [Agree!] cu cel mai apropiat (în acest caz şi singurul) nominal din domeniul
său c-comandat, care este întreg grupul verbal nuclear GV. Astfel, categoria vidă v
se realizează fonetic (îi) ca clitic pronominal prin acord gramatical cu nominalul
părinţi pe care îl c-comandă şi de la care copiază mărci nominale de tipul caz (Ac),
persoană (a III-a), număr (pl.) şi gen (masc.)
Dar, aşa cum am văzut în diagrama 7, care stabileşte valenţa sintactică a verbu-
lui a supăra, argumentul obligatoriu este corelat cu rolul tematic experimentator şi
este interpretat sintactic ca obiect şi nu subiect (vezi testul participiului adjectival);
iar argumentul subiect corelat cu rolul tematic stimul este opţional. Cu alte cuvinte,
verbul a supăra este inacuzativ. Verbele inacuzative, ca şi participiile pasive, se ca-
racterizează prin absenţa grupului verbal periferic Gv, aşa cum se observă în repre-
zentarea 10 a structurii verbale a propoziţiei Pleacă părinţii.
(10)
GV
Agent
V GN
pleacă părinţii
[+ Agent]
Inacuzativele retroerente însă fac excepţie. Ele proiectează grupul verbal nucle-
ar GV, care este mai apoi încapsulat prin fuzionare în grupul verbal periferic Gv.
Ceea ce deosebeşte însă retroerentele inacuzative de verbele inergative, tranzitive
şi bitranzitive, care fac acelaşi lucru, este că particula verbală vidă v nu poate inter-
preta semantic, prin atribuire de rol tematic, nominalul cu care trebuie să fuzioneze
şi pe care trebuie să-l interpreteze sintactic ca subiect. Astfel, particula verbală vidă
v trebuie să fuzioneze cu un nominal din domeniul său c-comandat care a fost deja
interpretat semantic. Acest tip de selecţie generează o operaţie de deplasare a celui
mai apropiat nominal interpretat semantic din GV, domeniul c-comandat al lui v,
iar condiţia de deplasare este codificată formal ca marca EPP [Extended Projection
Principle] a lui v. Această marcă EPP generează o deplasare de tip duplicare + fu-
zionare, care, la rândul ei, prin operaţia de duplicare, generează un lanţ coreferen-
ţial între o poziţie de argument obiect din grupul verbal nuclear GV, interpretată se-
mantic, şi poziţia de argument subiect din grupul verbal periferic Gv, neinterpretată
semantic. Rezultatul este o structură reflexivă din punct de vedere sintactic, dar nu
şi semantic, adică un pseudo-reflexiv.
(11)
Gv
GN v’
copiii
v GV
se-supără
Experimentator
[EPP]
V GN
supără copiii
[+ Experimentator]
La fel ca în diagrama 9, particula verbală vidă v intră într-o relaţie de acord gra-
matical [Agree!] cu cel mai apropiat (în acest caz şi singurul) nominal din dome-
niul său c-comandat, GV. Astfel categoria vidă v se realizează fonetic ca clitic pro-
nominal prin acord gramatical cu nominalul copiii pe care îl c-comandă şi de la
care copiază mărci nominale de tipul persoană (a III-a) şi număr (pl.). Marca EPP
care generează structura sintactic reflexivă va marca morfologic cliticul pronomi-
nal v ca reflexivul se.
Reîntorcându-ne la propoziţia (2), generată de verbul a supăra, care reflectă va-
lenţa tranzitivă a verbului din diagrama 7, dar în acelaşi timp şi caracteristica pseu-
do-reflexivă a valenţei inacuzative retroerente a verbului, trebuie să răspundem la
întrebarea care a generat această analiză, şi anume statutul argumentului obiect pe
părinţi, atunci când verbul este la diateza reflexivă.
610 Adriana Todea
(12)
Gv
GN v’
copiii
v GV
se-supără
[EPP]
Experimentator
GN V’
copiii
Stimul
V GP
supără pe părinţi
[Experimentator]
[+ Stimul]
Diateza reflexivă este interpretată aici ca reflexia unui grup verbal periferic Gv
generat de un centru v, care nu poate face interpretări semantice prin atribuirea de
rol tematic, dar are o marcă EPP care îl ajută să copieze şi să fuzioneze cu cel mai
apropiat nominal deja interpretat semantic, GN copiii, din domeniul său de c-co-
mandă. Deplasarea grupului nominal GN copiii generează o coreferinţă între pozi-
ţia de subiect din Gv şi poziţia de obiect din GV, pe care o traducem ca reflexivi-
tate sintactică. Având în vedere că acest lanţ referenţial nu conţine decât un rol
tematic, acela de experimentator, reflexivitatea sintactică nu va fi dublată şi de una
semantică.
Ce este interesant la verbul a supăra în limba română este posibilitatea ca, în
cazul în care fuzionarea într-o poziţie de subiect interpretabilă semantic prin atribu-
irea de rol tematic este blocată de valenţa retroerentă a verbului, valenţa tranzitivă
nu este automat redusă la valenţa inacuzativă. Astfel, valenţa fuziunii cu un nomi-
nal interpretat semantic ca stimul este redirecţionată din grupul verbal periferic Gv
(poziţia de subiect) în grupul verbal nuclear GV (poziţie de obiect), unde va intra în
competiţie pentru ordinea de fuzionare cu argumentul obiect obligatoriu. Care va fi
ierarhia de fuzionare? Se pare că criteriul A (Obiectul nominal GN c-comandă
obiectul prepoziţional GP), revelat de structurile bitranzitive din limba engleză, se
aplică în cazul verbului a supăra cu GP părinţi fuzionând primul cu verbul lexical,
iar GN copiii fuzionând ultimul, ceea ce generează o ierarhie bazată pe relaţia de c-
comandă (GN copiii c-comandă GP pe părinţi). Ierarhia prin c-comandă va deter-
mina şi atribuirea rolurilor tematice corelate cu argumentele sintactice. În acest caz,
criteriul ierarhic este cel al rolului tematic obligatoriu supraordonat rolului tematic
opţional. Astfel, argumentul obiect supraordonat GN copiii va fi interpretat prin fu-

zionarea cu V supără ca experimentator, iar argumentul obiect subordonat GP pe
părinţi va fi interpretat ca stimul (vezi diagrama valenţei sintactice revizuită în 13).
(13)
Grilă tematică: (Stimul) Experimentator

supăra
Structura argumentală: (GNS)* GNO/GPO

v[EPP] se (GPO)* *GNO
*( ) argument opţional
Care este în acest caz interpretarea valorii sintactice a grupului prepoziţional GP

pe părinţi? Răspunsul este compatibil cu cel al gramaticii tradiţionale: de comple-
ment indirect. Aparatul generativ nu îl va numi ca atare, ci va descrie această va-
loare ca o poziţie subordonată ierarhic prin c-comandă argumentului obiect obliga-
toriu în grupul verbal nuclear, ocupată prin redirecţionarea argumentului opţional
din grupul verbal periferic (argumentul subiect), ca rezultat al activării valenţei
retroerente prin marca EPP a particulei vide a verbului a supăra.
Blake 1990 = Barry J. Blake, Relational Grammar, Routledge, London–New York, 1990.
Chomsky 1995 = Noam Chomsky, The Minimalist program, MIT Press, Cambridge, Mass., 1995.
Hornstein et alii 2005 = Norbert Hornstein, Jairo Nunes, Kleanthes K. Grohmann, Understanding
Minimalism, Cambridge University Press, Cambridge, 2005.
Neamţu 1999 = G. G. Neamţu, Teoria şi practica analizei gramaticale. Distincţii şi… distincţii,
Editura Excelsior, Cluj-Napoca, 1999.
Perlmutter 1989 = David Perlmutter, Multiattachment and the Unaccusative Hypothesis: The Perfect
Auxiliary in Italian, în „Probus”, I, 1989, nr. 1, p. 63–119.
Perlmutter–Postal 1984 = David Perlmutter, Paul Postal, Some Proposed Laws of Basic Clause
Structure, în idem (eds), Studies in Relational Grammar, vol. I, University of Chicago Press,
Chicago, 1984.
Radford 2004 = Andrew Radford, Minimalist Syntax. Exploring the structure of English, Cambridge
University Press, Cambridge, 2004.
Rosen 1984 = Carol Rosen, The Interface between semantic Roles and Initial Grammatical
Realations, în D. Perlmutter, C. Rosen (eds), Studies in Relational Grammar, vol. II, University
of Chicago Press, Chicago, 1984, p. 38–77.
Rosen 1988 = Carol Rosen, The Relational Structure of Reflexive Clauses. Evidence from Italian,
Garland Publishing, New York–London, 1988.
Williams 1994 = Edwin Williams, Thematic Structure in Syntax, MIT Press, Cambridge, Mass., 1994.
612 Adriana Todea
RETROHERENT TRANSITIVES:
A CASE STUDY OF THE ROMANIAN (SE) SUPĂRA
(Abstract)
This paper focuses on a relatively narrow, but problematic, aspect of Romanian pseudo-reflexive
phenomena, specifically the behavior or retroherent intransitives that retain their retroherent feature
when activating their transitive syntactic valence. The analysis attempts to integrate harmoniously
valuable insights from Relational Grammar and Generative Grammar research.
Cuvinte-cheie: comportament retroerent, pseudo-reflexivitate, grup verbal periferic Gv, grup

verbal nuclear GV, marca EPP, c-comandă, ordinea de fuzionare.
Keywords: retroherent behavior, pseudo-reflexivit, retroherent behavior, pseudo-reflexivity, vP-
shell, core VP, EPP feature, c-command, order of merger.
atodea@yahoo.com
GABRIEL VASILIU
CATEDRA DE LIMBA ROMÂNĂ

DE LA UNIVERSITATEA DIN CLUJ
ŞI SEXTIL PUŞCARIU
1. Catedra de limba română este printre primele din cadrul Universităţii clujene;
ea s-a înfiinţat din primul an al apariţiei instituţiei în oraşul de pe Someş (1872). În
1896 trecuseră 24 de ani de la prima zi când şi-a deschis porţile, şi în „Almanahul
«Minerva»” Universitatea clujeană era enumerată printre cele 159 din Europa,
criteriul fiind numărul studenţilor înscrişi. (Şi în zilele noastre funcţionează acest
criteriu.) La acea dată, la Paris erau 11 755 de „ascultători”, la Berlin, 9 375; la
Viena, 7 012; la Budapesta, 4 497; la Moscova, 3 736; la Praga, 2 760; la Roma,
1 994; la Bucureşti, 1 265; la Heidelberg, 1 179; la Strasbourg, 1 073; la Cluj, 968;
la Zagreb, 473 (vezi Farkas 1896–1897, p. 131). Într-un interval scurt, numărul stu-
denţilor a crescut de la 702 la 968, fiind şi acest fapt o dovadă a prestigiului de care
se bucura Universitatea. Studenţii care frecventau cursurile Facultăţii de Litere şi
Filosofie erau într-un număr apreciabil. Într-o istorie a Universităţii clujene, com-
pletă şi redactată după modelul întâlnit la universităţi de prestigiu, ar trebui să
întâlnim o parte cuprinzând informaţii despre toate cadrele didactice care au predat
şi despre lucrările lor mai importante, precum şi un capitol separat consacrat celor
care au condus departamentele Universităţii.
Primul titular al disciplinei „Limba şi literatura română” a fost Grigore Silaşi
(1836–1897). A predat între anii 1872–1886, timp de 14 ani.
La începutul secolului XX, Ov. Densusianu (1905, p. 241) scria:
„Într-o vreme,Transilvania era ţara filologilor. Aici se făureau teoriile asupra limbii,
aici se scriau gramatici, de aici plecau părerile care aveau să ne lămurească asupra
originei graiului nostru şi să ne dea îndrumări pentru chipul cum să scriem şi să dăm o
înfăţişare mai românească cuvintelor. Şi oricine trecuse prin şcoală – prin şcoala de la
Blaj, mai ales, se credea în stare să facă filologie şi să dea sfaturi. Era vremea când
transilvănenii se năşteau filologi – în altă parte se spunea că românul se naşte poet... Un
filolog era pe atunci un apostol mai mult decât un om de ştiinţă”.
Catedra de limba română a avut în componenţa ei, de-a lungul celor 142 de ani
de existenţă, personalităţi de referinţă din domeniul filologiei. Au condus acest de-
partament (uneori au fost singurii membri, cum a fost cazul lui Grigore Silaşi), în
ordinea ocupării funcţiei, Grigore Silaşi, Gr. (Gergely) Moldovan, Sextil Puşcariu,
Alecu Procopovici, Ştefan Paşca, Dimitrie Macrea, Romulus Todoran, Mircea
Zdrenghea, D. D. Draşoveanu, Gligor Gruiţă, Elena Dragoş, G. G. Neamţu. La ora
actuală, catedra este condusă de Daiana Cuibus.
614 Gabriel Vasiliu
Până la preluarea conducerii de către Sextil Puşcariu, care a fost primul Rector
al Universităţii clujene, după ce Transilvania a intrat în componenţa Regatului
României, au mai îndeplinit această funcţie Grigore Silaşi şi Grigore Moldovan.
Grigore Silaşi a urmat studiile la Năsăud, Dej şi Viena, unde şi-a luat doctoratul
în filologie (în 1862). După zece ani, va fi numit titularul Catedrei de limba română
de la tânăra Universitate din Cluj. Nu ne vom opri asupra zbuciumatei vieţi a profe-
sorului, care a pătimit, în primul rând, din cauza faptului că a dorit ca predarea cur-
surilor să se facă în limba română, fapt ce nu era pe placul oficialităţilor de la
Budapesta. Ca recunoaştere a meritelor sale, a fost ales membru de onoare al Aca-
demiei Române. Vom enumera selectiv câteva titluri din lista sa de lucrări, unele
publicate sub formă de articole, altele fiind cursuri predate studenţilor: Vocabularul
si versificaţia limbii române; Poetica românească, Elementele limbii arabe în
comparaţie cu cele semitice, Gramatica românească, Elemente de fonetică a limbii
române, Originea şi evoluţia istorică a limbii române, Derivarea în limba română,
Dialectul macedoromân în comparaţie cu dialectul dacoromân, Istoria lingvisticii
româneşti începând cu sfârşitul sec. XVIII, Dialectul istroromân şi meglenoromân
în comparaţie cu cel dacoromân, Puterea de viaţă internă a limbii şi influenţa
externă asupra acesteia, Să latinizăm ori ba?, Oare mai ales din franceză să
împrumutăm?, Ortografia română cu litere latine între 1847 şi 1860. La această
listă selectivă se pot adăuga şi cursurile şi articolele care au ca subiect literatura
română. Lucrarea care-l impune printre lingviştii de seamă ai secolului XIX din
Transilvania este Renaşterea limbii româneşti în vorbire şi scriere (fasc. 1 – Cluj,
1879; fasc. II – Gherla, 1881 şi fasc. III – Gherla, 1885). În hăţişul teoriilor privi-
toare la istoria limbii române, lingvistul clujean nu a ignorat părerile înaintaşilor şi
contemporanilor. Gr. Silaşi împărtăşeşte ideea că limba şi poporul român s-au for-
mat atât în nordul, cât şi în sudul Dunării:
„Dunărea, fluviu rege [...], este mai vârtos mijlocul de legătură între fraţii de un
sânge sau de o limbă, decât un zid despărţitor”.
Profesorul a acordat un loc important în studiile sale dovedirii cu argumente solide
a latinităţii limbii române şi a locului ei între limbile romanice. A pus în discuţie şi
probleme de ortografie şi gramatică, aflate în atenţia Academiei Române.
În 1886, printr-o acţiune coordonată de forţele antiromâneşti de la Universitate,
este forţat să-şi părăsească postul. Va fi înlocuit cu Gr. Moldovan, care nu avea
pregătire filologică, fiind absolvent al Facultăţii de Drept. A redactat o gramatică a
limbii române, Román nyelvtan, puţin folosită. De o atenţie ceva mai mare s-au bu-
curat două cursuri: Originea şi formarea limbii române prezentată în literatura de
specialitate maghiară şi Pe baza studiilor române explicarea articolului românesc
în cele trei dialecte, la care putem adăuga încă două studii: Elemente turceşti şi ma-
ghiare în limba aromână şi Date despre dialectul macedoromân. Majoritatea arti-
colelor au fost publicate în revista „Hungaria”, la care era redactor-şef, şi nu se
caracterizează prin originalitate şi nici printr-o contribuţie aparte a autorului. Dacă i
Catedra de limba română de la Universitatea din Cluj 615
se poate atribui o calitate aparte lui Gr. Moldovan, aceasta ar fi în domeniul jurna-
listicii, prin înfiinţarea revistei „Hungaria” şi mai apoi a ziarului cu acelaşi titlu. Cu
articolele scrise şi în limba română, şi în limba maghiară, se încerca o propagandă
în Ardeal, şi nu numai, conform indicaţiilor primite de la Budapesta, din partea
contelui Apponyi şi a colaboratorului fidel, Oscar Trefort, ministru în acelaşi gu-
vern. Grigore Moldovan, în general, nu era de acord cu părerile autorilor români şi
ale celor care combăteau teoriile lingviştilor şi istoricilor maghiari şi austrieci. În-
treaga sa activitate este ambiguă. Când nu a mai putut face faţă fluxului informativ
privitor la limba română, a acceptat colaborarea cu un tânăr profesor de la Năsăud,
viitor mare lingvist, colaborator al lui Sextil Puşcariu, nimeni altul decât Nicolae
Drăganu, fost eminent student al Universităţii de la Budapesta. Nici în zilele
noastre, Gr. Moldovan, în mediile universitare şi în lumea filologică, nu este citat,
mai mult este menţionat pentru activitatea de redactor al celor două publicaţii (vezi
Köpeczi 2001).
După 1918, cei doi profesori sunt, în bună măsură, pe nedrept ignoraţi.
2. Odată cu preluarea funcţiei de Rector al Universităţii din Cluj, Sextil Puşcariu
va primi şi misiunea de a reorganiza Facultatea de Litere şi Filosofie. Era membru
al Academiei Române, profesor şi decan la Universitatea din Cernăuţi, se va angaja
imediat după Unirea de la Alba Iulia la reorganizarea învăţământului universitar şi
nu numai. Fost student eminent al mai multor universităţi austriece, germane şi
franceze şi colaborator la publicarea mai multor studii cu profesori celebri, dintre
care îl amintim pe W. Meyer-Lübke, cel care l-a susţinut foarte mult şi care l-a
sfătuit să preia catedra de la Cernăuţi. Odată cu preluarea funcţiei de Rector şi şef
de catedră, va înfiinţa şi Muzeul Limbii Române, loc în care şi s-a format „cea mai
bună şcoală românească de lingvistică dintre cele două războaie mondiale”. Aici, la
Muzeul Limbii Române, s-a continuat redactarea Dicţionarului limbii române şi
Atlasul lingvistic român. Tot aici se redacta şi revista „Dacoromania”, în care au
văzut lumina tiparului articole de valoare din domeniul filologiei. Preocupările sa-
vantului român vizat istoria limbii, dialectologia şi geografie lingvistică, fonetica,
fonologia, lexicografia şi lexicologia. Şi azi se citeşte cu interes şi este amintit dis-
cursul de recepţie la primirea în rândurile Academiei, intitulat semnificativ Locul
limbii române între limbile romanice.
Sextil Puşcariu a ştiut să preia părţile pozitive de la şcoala neogramaticilor şi a
lingviştilor comparativişti şi să le aplice la noile idei ale epocii (vezi studii ca Mor-
fofonemul şi economia limbii, Consideraţii asupra sistemului fonetic şi morfologic
al limbii române ş.a.). Domeniul predilect (dacă putem vorbi de aşa ceva în cazul
unui lingvist complet cum a fost Sextil Puşcariu) rămâne lexicografia-lexicologia.
Avea 28 de ani când a publicat, în 1905, Etymologisches Wörterbuch der romä-
nischen Sprache, I. Lateinisches Element mit Berücksichtigen aller romänischen
Sprachen, iar Academia Română i-a încredinţat conducerea lucrărilor pentru ela-
borarea Dicţionarului limbii române (cunoscut ca Dicţionarul Academiei), lucrare
încheiată abia cu puţini ani în urmă de către colective largi de cercetători din prin-
616 Gabriel Vasiliu
cipalele centre filologice ale ţării. Apoi, convins de importanţa dialectologiei în

studierea limbii române, care avea un specific aparte în lumea limbilor romanice,
va iniţia cercetările româneşti de geografie lingvistică, materializate, în primul
rând, în cea de a doua operă monumentală a lingvisticii româneşti, după Dicţionar,
de care este legat numele lui Sextil Puşcariu: Atlasul lingvistic român; el a coordo-
nat şi a asigurat apariţia celor două părţi ale Atlasului, început în anii ’20 ai seco-
lului trecut: partea I, cuprinzând ancheta lui Sever Pop (din care, din păcate, au fost
publicate doar două volume) şi partea a II-a, ancheta lui Emil Petrovici (cu două
volume publicate înainte de Al II-lea Război Mondial şi şapte volume, în serie
nouă, după 1950). La acestea, se adaugă o inovaţie extrem de bine primită în roma-
nistica europeană, şi anume publicarea, în paralel, a unui Mic Atlas lingvistic ro-
mân, în care se reia, cu simboluri colorate, materialul din hărţile mari ale atlasului;
din acesta, au fost publicate opt volume.
Sextil Puşcariu a gândit, de asemena, şi a realizat, parţial, o sinteză de mari di-
mensiuni în patru volume, intitulată Limba română. Din aceasta, a reuşit să reali-
zeze doar două: primul, subintitulat Privire generală (1940), şi al doilea, Rostirea,
publicat postum (în 1959). Amândouă volumele, după cum au remarcat foarte mulţi
comentatori, se caracterizează printr-o bogată informaţie şi printr-un limbaj accesibil.
Dacă ar fi fost terminată toată lucrarea, aceasta ar fi fost o realizare unică prin di-
mensiuni şi valoare, în românistică şi romanistică. Volumul III ar fi trebuit să se
numească Organizaţia limbii, iar ultimul, Cugetarea lingvistică. Profesorul G. Istrate
remarca în studiul introductiv de la reeditarea din 1976 a volumului I:
„În această atmosferă de continuă efervescenţă ştiinţifică, de elan tineresc şi de
patriotism înalt a lucrat tot timpul cât a stat la Cluj, Sextil Puşcariu. În această atmosferă
a fost elaborată şi «Limba română», carte fundamentală în lingvistica românească”
(Istrate 1976, p. XIX–XX).
Nu pot fi trecute cu vederea cele trei volume intitulate Studii istroromâne (1906,
1926, 1929), lucrare de referinţă despre un dialect al limbii române, aproape dispă-
rut astăzi şi de care se vorbeşte tot mai rar în ultimul timp. Amintim şi alte lucrări
de dimensiuni mai mici, apreciate şi azi: Die rumanischen Diminutivsuffixe (1899);
seria de articole publicate în diverse reviste ale timpului privitoare la etimologia
unor cuvinte, material care a stat la baza redactării Dicţionarului Academiei;
articolul citat de foarte mulţi istorici literari, intitulat Un poet: Lucian Blaga, prin
care îl introduce în literatura română pe renumitul poet şi filosof de mai târziu,
publicat în revista „Glasul Bucovinei” (1919, nr. 49). Nu poate fi uitat volumul
Istoria literaturii române – Epoca veche, apărut în mai multe ediţii, iar memoralis-
tica românească s-a îmbogăţit cu patru volume de excepţie: Braşovul de altădată,
Călare pe două veacuri, Memorii şi Spiţa unui neam din Ardeal. O Biobibliografie
apărută în anul 2000 şi pe care o datorăm Elisabetei Faiciuc facilitează documen-
tarea asupra vastei şi încă prea puţin cunoscutei opere a ilustrului lingvist şi om de
cultură Sextil Puşcariu.
Catedra de limba română de la Universitatea din Cluj 617
Sextil Puşcariu a fost un intelectual activ, a scris mult, dar a fost şi un om al

cetăţii. Nu poate fi trecut cu vederea efortul depus pentru înfiinţarea „Frăţiei Orto-
doxe Române”, nici activitatea de diplomat, în trei momente de mare importanţă
pentru destinul României: în 1919, la Cernăuţi; în anii interbelici, la Liga Naţiu-
nilor, ca delegat al Regatului României, şi în timpul Războiului, la Berlin, ca direc-
tor al Institutului cultural Român; prin tot ce a realizat în aceste calităţi, a dovedit
ceea ce, azi, e definit ca „diplomaţie culturală”.
Densusianu 1905 = Ov. Densusianu, În amintirea unui învăţat – Timotei Cipariu, în „Viaţa nouă”, I,
1905, nr. 11, p. 241.
Farkas 1896–1897 = Farkas Gyalai, Lumea învăţată în numiri, în „Ungaria”, VI, 1896–1897, nr. 1.
Istrate 1976 = G. Istrate, Prefaţă la Sextil Puşcariu, Limba română, I. Privire generală, Editura Mi-
nerva, Bucureşti, 1976.
Köpeczi 2001 = Köpeczi Béla, Moldován Gergely, a lapszerkesztő (Makovan Gr. – redactorul),
Budapesta, 2001.
LA CHAIRE DE LANGUE ROUMAINE DE L’UNIVERSITÉ DE CLUJ

ET SEXTIL PUŞCARIU
(Résumé)
Le Professeur G. G. Neamţu a dirigé, ces dernières années, la chaire de langue roumaine de la

Faculté des Lettres. Elle est parmi les premières chaires de l’Université de Cluj et le long de ses
années d’existence, elle a prouvé son importance. L’auteur du matériel réalise une présentation des
premiers trois professeurs qui ont conduit ce département, parmi lesquels on peut mentionner aussi
Sextil Puşcariu.
Cuvinte-cheie: Universitatea din Cluj, Catedra de limba română, Gr. Silaşi, S. Puşcariu.
Keywords: Université de Cluj, la chaire de langue roumaine, Gr. Silaşi, S. Puşcariu.

IOANA VINTILĂ-RĂDULESCU
PUNCTUAȚIA ÎN GBLR:
VIRGULA ȘI SEMNELE ECHIVALENTE
1. Gramatica limbii române a făcut, în ultimii ani, obiectul mai multor lucrări
inovatoare extrem de importante, începând cu Gramatica [academică] a limbii
române (GALR 2005/2008)1 și continuând cu noua Gramatică de bază (GBLR)2 și
cu Morfosintaxa (MLR) (ambele publicate în 2010) şi cu The [Oxford] Grammar
of Romanian (GR, 2013)3 ‒ intrată în elita internaţională a lucrărilor de specialitate
și care aduce un serviciu imens cunoaşterii limbii române de către specialişti din
întreaga lume. Toate au fost elaborate de un număr mai mic sau mai mare de
lingviști din acelaşi grup de la Institutul de Lingvistică al Academiei Române
„Iorgu Iordan–Alexandru Rosetti” şi de la Facultatea de Litere a Universităţii din
Bucureşti4, format şi condus de Valeria Guţu Romalo (la GALR) şi, mai ales, în
continuare, de Gabriela Pană Dindelegan (la GALR și la toate celelalte).
Din bogăţia aspectelor tratate în aceste lucrări mă opresc aici asupra unuia soco-
tit poate de mulţi (cam pe nedrept!) minor – acela al punctuaţiei. Aceasta nu face,
desigur, obiectul gramaticii în sine, ci numai ca element auxiliar al reflectării, în
scris, mai ales, a anumitor situații de ordin gramatical. Nu cred că este nevoie să
pledez aici în favoarea recunoașterii importanței punctuației, ca o componentă a
utilizării corecte și nuanțate, în scris, a oricărei limbi. Nu intenţionez nici să trec în
revistă acum studiile consacrate în mod special de-a lungul timpului punctuaţiei ro-
mâneşti. Mă voi opri numai asupra lucrărilor recente în care aceasta este pusă ex-
plicit în legătură cu gramatica, aşa cum consider că se cuvine într-un articol omagi-
al dedicat eminentului gramatician G. G. Neamţu ‒ prezent, de altfel, firesc, prin
lucrări ale sale de gramatică, în care a atins și probleme de punctuație, în bibliogra-
fia lucrărilor menționate.
Reflecțiile care urmează sunt prilejuite de elaborarea, în curs la acelaşi institut5,
sub conducerea mea, a normelor academice de punctuaţie a limbii române – com-
plement al normelor ei ortografice cuprinse în DOOM2. Întreprindere devenită
imperios necesară, având în vedere caracterul cel puţin „obsolet” al Îndreptarului
[...] de punctuaţie (ÎOOP 1960/1995) și numeroasele greșeli și ezitări de acest ordin
care se înregistrează în scrisul cotidian.
1
Care reia titlul GA, în intenția de a o înlocui.
2
Care reia declarat, la alt nivel, titlul mai vechiului volum al lui I. Coteanu (1982).
3
La care se adaugă și Chivu et alii (eds) 2012.
4
Cu excepția Mihaelei Gheorghe, de la Universitatea „Transilvania” din Brașov (la GALR și
GR), și a Danei Niculescu, actualmente la Universitatea din Amsterdam (la GR).
5
Coautoare: Cristiana Aranghelovici (coautoare la DOOM2) și Ana-Maria Iorga Mihail (colabo-
ratoare la GR, care se ocupă acum chiar de virgulă).
Punctuaţia în GBLR 619
Urmând să discut cu alt prilej, în detaliu, punctuația aşa cum este tratată (firește,
mult mai pe larg) în GALR6, am ales să pornesc, pentru moment, în limitele spaţiu-
lui acordat în volumul de faţă, de la GBLR – alegere pe care cred că nu trebuie să o
justific, având în vedere cunoscutele, de pe acum, atribute ale acesteia. Mă voi
mărgini la comentarea datelor existente acolo cu privire la virgulă ‒ semnul de
punctuaţie care pune cele mai multe probleme și care este aproape singurul la care
se referă îndeobște lucrările de gramatică, cu unele mențiuni privind semnele mai
mult sau mai puțin echivalente care se pot folosi, după caz, în aceeași poziție cu
virgula. Trimiterile la celelalte volume amintite7, precum și la contribuții ale celui
omagiat aici, vor fi făcute numai în măsura în care privesc aspectele prezente în
GBLR.
2. GBLR, deşi pe coperta exterioară și pe prima ei pagină de gardă figurează nu-
mai Academia Română şi Institutul de Lingvistică, este, în esenţă, o lucrare, cum
se spune, de autor(i)8, și nu un simplu „curs scurt”, în raport cu GALR. Ea aduce,
din toate punctele de vedere, multe elemente noi faţă de aceasta, evidențiate în Pre-
față și în Introducere, precum și pe parcursul volumului. Spre deosebire de GALR,
care a fost avizată de Consiliul științific al Institutului academic, nu cred că GBLR
poate fi considerată, inclusiv în domeniul punctuației, o lucrare normativă oficia-
lă, ceea ce nu-i diminuează însă cu nimic vocația de a se alătura, printre altele, ba-
zei pentru elaborarea normelor academice actuale de punctuație a limbii române.
Este drept că punctuaţia este prezentă mult mai sumar în GBLR faţă de GALR9
(care, ca și GA (GLR), are un capitol special închinat acestui domeniu şi cuprinde
explicit, cu privire la majoritatea constituenților sintactici, câte o secţiune dedicată
împreună topicii ‒ tratată într-un capitol separat în GA (GLR) ‒ şi, în mai mică
măsură, punctuaţiei lor). Nici în sumarele analitice (cu o singură excepție) ale
capitolelor, nici în Indicele de materii al GBLR (și nici în acela al GALR, numai
Indexul GR făcând parțial excepție) nu apar termenul punctuaţie şi cei subsumaţi
acesteia, care privesc numai... materia gramaticală. Asta nu înseamnă că în GBLR
nu există referiri la punctuaţie ‒ dar cititorul nu este prevenit, în general, unde le
6
De aceea nu mă voi referi aici la GALR și la GR decât cu privire la chestiunile de punctuație
tratate și în GBLR, nu și la cele care apar numai în celelalte lucrări.
7
GBLR include și raportări la GALR, marcate cu un semn special, dar ele nu privesc punctuația.
8
Înregistrați pe a doua pagină de gardă: Adina Dragomirescu, Isabela Nedelcu, Alexandru
Nicolae, Gabriela Pană Dindelegan (și coordonator), Marina Rădulescu Sala și Rodica Zafiu. Spre
deosebire de GALR și de GR, în GBLR (și în MLR) nu se precizează contribuția fiecărui coautor.
Unele secțiuni mai mult sau mai puțin corespunzătoare celor din GBLR (ca și din MLR sau GR) au
avut în GALR alte autoare. De aici, probabil, și o parte din diferențele de organizare și de interpretare
(pe care nu le semnalez decât când este cazul) dintre aceste lucrări, aduse mai ales de reflecția asupra
unor soluții din GALR și din lucrări realizate după redactarea acesteia și, poate, și asupra primelor
reacții ale unor utilizatori ai GALR.
9
În GR, punctuația nu este prezentată și separat, spre deosebire, de exemplu, de gramatica
„Cambridge” a limbii engleze (CGEL) – menționată drept unul dintre modelele MLR –, unde îi este
consacrat un capitol special (p. 1724–1759), CGEL incluzând și în „Indicele de concepte” trimiteri la
locurile din lucrare unde se prezintă și aspecte referitoare la punctuație.
620 Ioana Vintilă-Rădulescu
poate găsi, iar ele nu sunt complete, fiind, uneori, prezente aleatoriu. Lucrul este
firesc, până la un punct, având în vedere caracterul totuși de „compendiu” al GBLR
‒ în care natura și mai ales modul de prezentare a informațiilor prezintă însă merite
certe, inclusiv sub aspectul care interesează aici.
Astfel, numai la Predicat există chiar un ultim... punct special, Punctuaţia
(p. 405). De asemenea, prin excepție, la circumstanțialul de relație, separarea prin
virgulă a uneia dintre cele două ipostaze sintactico-pragmatice ale lui este consem-
nată încă din prezentarea Caracteristicilor generale (p. 557) ale acestuia. Iar în
multe capitole (dar, din păcate, nu în toate), unele chestiuni privitoare la punctuația
caracteristică pentru constituentul respectiv, în speță la virgulă și, mai rar, și la
echivalentele ei parțiale, sunt menționate la rubrica Aspecte normative. Căci
GBLR, chiar dacă nu și-a propus să fie chiar o „gramatică pentru toți”, precum car-
tea Mioarei Avram, are și caracter practic (discutând anumite dificultăți și dând
unele îndrumări normative), servit excelent de punerea foarte „aerisită” și foarte
sugestivă în pagină și de tabelele10, inclusiv cu caracter recapitulativ, incluse în
text. Exemplele11 extrem de numeroase pentru limba actuală sunt construite de
către autori (care și-au asumat deci și punctuația folosită), ca și în GR și, numai
parțial, în GALR – ceea ce le permite autorilor să le „rearanjeze” la nevoie – și
doar în foarte mică măsură preluate de la... autoridades (cum este mai frecvent
cazul în GALR).
În schimb, într-o serie de cazuri lipsesc informațiile la care ne-am fi așteptat cu
privire la folosirea virgulei, pe care un cititor avizat le poate deduce numai din
exemplele din GBLR scrise cu sau fără virgulă. Astfel, din exemple (p. 380–381)
rezultă că modificatorul demonstrativ (în GALR atribut substantival categorial,
iar în terminologia tradițională apoziție neizolată/închisă, tipul profesorul {}
Ionescu) nu se desparte de termenul determinat prin virgulă și prin niciun alt semn
de punctuație, în concordanță cu cele afirmate în GALR (p. 668). Dintre exemplele
din GBLR, unele sunt însă, poate, de discutat. Astfel, o propoziție atributivă (ca să
mă exprim... bătrânește12), de pildă, apare separată prin virgulă de vocativul13 pre-
cedent (p. 57): Prietene drag, care m-ai uitat de mult, de ce nu-mi răspunzi la scri-
10
Potrivit informației primite de la o autoare, semnul + din unele tabele înseamnă că acea reali-
zare este posibilă; se opune lui –, care înseamnă că realizarea este imposibilă.
11
Dintre care reproduc unele exemple în prezentul articol, notând însă semnele în discuţie nu în
obișnuitele paranteze drepte (care derutează, în opinia mea), ci cu caractere bold și, după caz, cu un
corp mai mare decât restul enunțului citat; absenţa oricărui semn de punctuaţie este pusă de mine în
evidență prin acolade vide {}, iar un semn de punctuație facultativ ‒ între paranteze unghiulare: <,>;
am marcat cu semnul ^ enunțurile „rearanjate” de mine pornind de la exemple din lucrările citate.
12
Atributul a „dispărut” ca atare din GBLR și din GR (spre deosebire de GALR, care a menținut,
probabil, împărțirea inițială pe capitole/autori și n-a vrut încă să șocheze prea mult), fiind înlocuit de
cinci funcții sintactice distincte: complement, cuantificator, determinant, modificator și posesor.
13
Nici despre punctuația vocativului nu se vorbește în GBLR ‒ în timp ce în GR (p. 590) se
consemnează că este marcat în general prin virgulă, fără a se menționa la locul respectiv și semnul
exclamării (ca și în GALR, p. 998). Și G. G. Neamțu (1999/2007, p. 20) menționa, cu privire la voca,
virgula ca semn grafic al izolării lui gramaticale.
sori?, dar nu mi se pare imposibilă scrierea fără virgulă înaintea ei (în ciuda lungi-
mii), când cel care scrie o gândește ca determinativă: ^Prietene drag care m-ai
uitat de mult, de ce nu-mi răspunzi la scrisori? (cf., în GALR, p. 221, distincția
între Invitații, care vor să danseze, se întorc în salon și Invitații {} care vor să
danseze se întorc în salon).
În alte cazuri, punctuația nu este menționată, dar se vorbește despre despărțirea
prozodică prin pauză, căreia se consideră probabil știut că în scris îi corespunde,
de regulă, virgula. Este cazul, de exemplu, al conjuncției coordonatoare conclu-
zive (considerate în GBLR ca atare, conform gramaticii tradiționale) deci (p. 339),
numai din exemple reieșind că în scris poate fi precedată de virgulă sau (în caz de
fragmentare) de punct: Plouă, deci se formează băltoace sau A greșit. Deci mâine
își va cere scuze.
În... paranteză fie spus, cu privire la elementele cu sens concluziv, G. G. Neamțu
(1999/2007, p. 288) arătase însă următoarele:
„Calitatea de conjuncţii coordonatoare a acestora poate fi infirmată în multe fe-
luri, dintre care reţinem unul, pe cel mai concret şi mai evident: posibilitatea apariţi-
ei în faţa lor a incontestabilei conjuncţii coordonatoare copulative şi, anulând pauza
(virgula în scris) obligatorie din stânga lor: Nu m-a sunat şi {} deci e supărat; Nu s-a
sculat la timp şi {} de aceea a întârziat. Or, două propoziţii nu pot fi simultan coor-
donate în două feluri: copulativ prin şi, «conclusiv» prin deci (de aceea, prin urmare
etc.), ceea ce înseamnă că una din două nu este conjuncţie coordonatoare. Cum și
este incontestabil conjuncţie, rămâne ca deci (de aceea etc.) să fie altceva, respectiv,
prin eliminare, numai adverb. Se vede astfel că, de fapt, nu există o coordonare con-
clusivă, ea fiind una copulativă, realizată joncţional (cu şi) sau prin juxtapunere
(pauză, virgulă)”14.
Ideea, preluată în GALR (vol. I, p. 639–640) și GBLR, nu este dusă acolo
până la ultimele consecințe, în timp ce în MLR (p. 35, nota 1, cu alte argumente
decât la G. G. Neamțu), valoarea concluzivă nu mai este inclusă alături de ce-
lelalte trei tipuri de relații de coordonare marcate prin conjuncții; în schimb, ea
se regăsește din nou în GR (p. 514, 520): Ion, [fără și] deci/prin urmare și soția
lui știau de plecările de acasă ale lui Dan, echivalat în engl. prin Ion, and
therefore also his wife, knew about Dan’s departures from home.
3. În cele ce urmează enumerăm diversele elemente la care se referă mențiunile
din GBLR despre virgulă și semnele relativ echivalente cu ea, dispunându-le în
ordinea alfabetică a termenilor, pentru a înlesni regăsirea lor.
3.1. Cu privire la apoziţie se afirmă, în capitolul despre Tipuri de relații sintac-
tice, că aceasta este obligatoriu izolată prin virgule (p. 354)15. În schimb, în capi-
tolul special care îi este dedicat se spune, mai exact (ca și în GALR, p. 660), că ea
14
O altă soluție ar fi fost să se considere variantele și deci etc. conjuncții concluzive compuse. Cf.
și combinația, diferită, și nici, ca în ^Nu bea bere, și nici vin.
15
Ca și în MLR, p. 42.
se poate izola și prin alte semne de punctuație, și anume că poate apărea între linii
de pauză sau poate fi precedată de două puncte (p. 599), cu exemplele Directorul
firmei noastre, Ion Popescu, este foarte inteligent. Directorul firmei noastre ‒ Ion
Popescu ‒ este foarte inteligent. Știu care este persoana potrivită: directorul
firmei. Aceste mărci apozitive realizate grafic sunt amintite și în GR, p. 367. G. G.
Neamțu (1999/2007, p. 165) consemna, mai detaliat, și parantezele (rotunde):
„Apoziţiile EXPLICATIVE (sau propriu-zise) [...] sunt întotdeauna izolate în scris
prin perechea de virgule sau alte semne grafice echivalente (pereche de liniuţe16,
două puncte şi virgulă sau punct, paranteze17): Ion, prietenul meu, a avut un accident
[...]”.
Fiind deci posibile și variante ca: ^Directorul firmei noastre (Ion Popescu) este
foarte inteligent. ^Știu care este persoana potrivită. Directorul firmei.
3.2.1. În ce privește folosirea virgulei în cazul circumstanțialelor, cu privire la
cele de cauză se dau în GBLR (p. 566) următoarele detalii:
3.2.1.1. unele circumstanțiale nonpropoziționale de cauză (conform GALR,
p. 570, cele realizate prin nume sau adverb) nu sunt separate de regent prin virgulă:
A plâns {} de fericire, în timp ce altele se despart sau nu în funcție de importanța
pe care cel care scrie o acordă cauzei: Pierdea mereu câte ceva <,> din cauza
neatenției;
3.2.1.2.1. deci, conform GBLR (p. 566), circumstanțiala cauzală se desparte,
de obicei, de regentă prin virgulă (potrivit GALR și așa cum arătase deja Mioara
Avram (2001, § 373), în funcție de importanța acordată de cel care scrie): A între-
bat a doua oară, pentru că nu a înțeles [, nu pentru că a vrut să se afle în treabă]:
3.2.1.2.1.1. de obicei: O enerva Ion, că îi punea tot timpul întrebări indiscrete;
3.2.1.2.1.2. obligatoriu [dar este posibilă, mai rar, și linia de pauză]: când
conectorul are un corelativ în regentă: De aceea a acceptat acordul, pentru că îi
conveneau condițiile de lucru [dar și ^De aceea a acceptat acordul ‒ pentru că îi
conveneau condițiile de lucru];
3.2.1.2.1.3. cea antepusă: Pentru că era frig, s-a îmbrăcat mai gros;
3.2.1.2.2. circumstanțiala cauzală nu se desparte dacă legătura de sens dintre
regentă și cauzală este foarte strânsă: A întrebat a doua oară {} pentru că nu a
înțeles.
3.2.1.2.3. În GALR (p. 570) se menționează în plus că antepunerea circumstan-
țialelor nonpropoziționale de cauză și realizarea lor prin gerunziu impun separarea
de regent, precum și faptul că subordonata cauzală juxtapusă se desparte obligato-
riu prin două puncte.
3.2.2. La circumstanțialele consecutive, numai referitor la cele propoziționale
se menționează (p. 584) că se despart, de obicei, prin virgulă de regentă, cu excep-
16
Linii de pauză.
17
Nu degeaba unii numesc liniile de pauză și paranteze liniare/orizontale.
ția celor introduse prin de consecutiv fără corelativ și a celor introduse prin ca să,
de ex.: A mâncat așa de mult, de ne-a speriat, față de A mâncat {} de ne-a speriat
și de E prea cuminte de obicei {} ca să ne facă acum o surpriză. În GALR (p. 608)
se spune că propoziția consecutivă se desparte de regulă de construcția care cuprin-
de regentul prin virgulă, iar în caz de fragmentare a enunțului prin punct, excepți-
ile fiind reprezentate de consecutivele introduse prin de și de cele cu corelativul
prea și predicatul la conjunctiv, dacă sunt imediat postpuse predicatului regentei
(cf. în GBLR Muncise prea mult {} ca să renunțe așa de ușor). Exemplele nonpro-
poziționale înregistrate în același capitol din GBLR (Spre marea mea uimire, a re-
ușit să sară gardul. A reușit să sară gardul, spre marea mea uimire etc.) nu sunt
comentate din punctul de vedere al punctuației, în timp ce în GALR (p. 608) se
afirmă că pauza este facultativă în cazul consecutivelor realizate nominal.
Pentru unii constituenți sintactici cu realizări propoziționale (cauzala, conce-
siva, condiționala, consecutiva, finala) vezi mai jos conjuncţiile subordonatoare.
3.2.3. Cu privire la circumstanțialele de modalitate se arată (p. 546) că acestea
sunt separate de cele mai multe ori de restul enunțului prin virgulă, bineînțeles cu
excepția cazurilor în care sunt integrate prozodic în enunț: A fost, poate, o gre-
șeală, față de Poate {} a fost o greșeală. În GALR (p. 535) se afirmă că acest cir-
cumstanțial poate fi nedespărțit prin virgulă, dar poate fi și izolat, foarte adesea,
indiferent de poziția lui în enunț. Cf. și în GR (p. 581–582) exemplele un om, desi-
gur, onest, față de un om {} desigur onest, reflectând utilizarea parantetică, respec-
tiv integrată prozodic.
3.2.4. Despre unul dintre cele două tipuri de circumstanțiale de relație
(caracterizat, printre altele, printr-o legătură mai slabă cu restul enunțului, prin an-
tepunere ș.a.), se arată (p. 557) că este separat prin virgulă, corespunzător izolării
sale prozodice, în timp ce celălalt tip (integrat prozodic în enunț și de obicei post-
pus centrului etc.), nu se desparte prin virgulă: Sub aspect economic, consider că
este superioară, față de Este superioară {} sub aspect economic. Și în GALR
(p. 556) se face distincție între tipurile antepuse, izolate prin virgulă, și circumstan-
țialele centrului adjectival sau verbal postpuse, care nu se despart prin virgulă (cf.,
în GBLR, A căzut {} fizic și psihic și Este bolnavă {} psihic).
3.2.5. Cu privire la circumstanțiala de scop/finală, la p. 570 se consemnează
posibilitatea izolării ei, în scop stilistic, pentru reliefare; în speță, este vorba de
fragmentarea enunțului prin punct, după cum se vede din exemplul Le-am explicat
de mai multe ori elevilor mei ce înseamnă demnitatea. Ca să-și însușească această
calitate. În GALR (p. 581) se spune că finala postpusă poate fi despărțită prin vir-
gulă, excepție făcând cea introdusă prin conjuncția de (cf. în GBLR S-a dus {} de
s-a culcat). Tot acolo se vorbește și despre realizările nonpropoziționale, care, ante-
puse, se despart prin virgulă (cf. în GBLR Pentru a ajunge la acest rezultat, a
muncit mult), dar care, postpuse și realizate prin supin, nu s-ar separa prin virgulă
(cf. în GBLR Ne trimiseseră {} la strâns castane. Au ieșit {} la strâns gunoaie), cf.

însă chiar în GALR (p. 578) Ne trimeseseră la Cochirleni, la cules struguri.
3.3.1. La complemente, în GBLR nu se pomenește în general absența/prezența
virgulei ‒ în timp ce în GR (p. 157), despre complementul indirect, de pildă, se
spune, ca și în GALR (p. 436), că în enunțurile cu topică nemarcată nu este însoțit
de niciun semn de punctuație (cf. în GBLR Lucrarea se adresează {} specialiștilor
etc.).
3.3.2. O excepție o constituie în GBLR complementul de agent, despre care se
menționează (p. 511) că nu se desparte prin virgulă de regent – lucru adevărat pen-
tru enunțurile nonemfatice; în schimb nu se menționează situația, consemnată în
GALR (p. 462), a separării facultative prin virgulă a realizării lui propoziționale în
cazurile de topicalizare: De oricine ține la tine, vei fi ajutat. În realizarea nonpro-
pozițională, separarea prin virgulă este considerată posibilă, rar, mai ales în cazu-
rile de tematizare: S-au făcut totuși unele progrese, de către reprezentanți ai socie-
tății civile. Exemplu pe care îl rearanjez, pentru antepunere: ^De către reprezen-
tanți ai societății civile, de către aceștia s-au făcut totuși unele progrese.
3.4. În capitolul Conectori pragmatici se afirmă (p. 654) că înainte de or se pot
pune punct, punct și virgulă sau virgulă și că după or se pune obligatoriu
virgulă, dându-se un sigur exemplu: Ion a mustrat-o pe Maria pentru că a aruncat
cutia. Or, ea nu știa ce se află în ea. Cf. și, pentru or numit acolo conector dis-
cursiv (adverbial) – considerat conjuncție coordonatoare adversativă în GALR (vol.
I, p. 639) –, exemplul Ai greșit; or, greșeala se plătește (p. 338)18.
Aceasta, în timp ce în capitolul consacrat Conjuncției din GALR (vol. I, p. 639)
se spunea: „Conjuncţia or poate fi precedată sau urmată de virgulă” şi se da exem-
plul (nu construit, ci atestat) „Un alt efect foarte răspândit al acestei gândiri este
postularea unui interval vid între Dumnezeu și om. Or, tocmai spațiul acestui in-
terval este spațiul credinței (PLEȘU, Despre îngeri)”, unde or nu este însă precedat
de virgulă, ci de punct). Iar în cel despre Punctuație din aceeași lucrare se afirma
că virgula, plasată după conjuncția or, este proprie structurilor emfatice: A fost
numit director. Or, nu avea competența necesară pentru această funcție! (GALR,
p. 998).
În MLR (p. 37) sunt descrise pe larg valoarea semantică și comportamentul sin-
tactic ale lui or, în exemple fiind precedat de virgulă sau de punct și urmat de virgulă.
În GR, or, prezent în capitolul despre Coordonare și considerat specializat
pentru relații adversative între propoziții, este ilustrat prin Era sigur că va obține o
notă foarte bună; or, așteptările lui nu s-au împlinit (p. 521).
Nu știu de ce nu s-a discutat în niciuna dintre lucrări și exemplul clasic de silo-
gism Toți oamenii sunt muritori. Or <,> Socrate este om. Deci Socrate este
muritor.
18
Or mi se pare unul dintre cuvintele care ar fi meritat să fie inclus în Indicele selectiv, cu atât
mai mult cu cât este prezent în două secțiuni.
3.5. Referitor la conjuncţiile coordonatoare, în GBLR se consemnează

(p. 340) următoarele:
3.5.1. despărţirea întotdeauna prin virgulă a constituenţilor sintactici legaţi prin
conjuncţii adversative19 (cf. E cam scump, dar îmi place). Și în GALR (vol. I,
p. 639) se menționează că se pune virgulă înainte de conjuncțiile adversative;
3.5.2. cerința normei de punctuație de a nu se pune virgulă înainte de şi20 copu-
lativ (nerepetat) [și de disjunctivele ori, sau] (cf. Ploaia se oprește {} și putem
ieși din adăpost), cu excepţia intercalării înainte de şi a altei secvenţe între virgule
‒ nesemnificativă însă pentru punctuaţia acestuia; cf. și Va alege să fie învingător
{} ori învins. Regulile de sub 3.5.1. și 3.5.2. au fost selecţionate în GR, p. 16, prin-
tre cele trei trăsături considerate caracteristice pentru punctuaţia limbii române21;
3.5.3. faptul că toate conjuncțiile corelative impun folosirea virgulei pentru
ori-ori/sau-sau (Vorbește ori cu el, ori cu ea. Mergem sau cu trenul, sau cu
avionul), şi-și (Merge și pe jos, și cu mașina) ș.a. (Legea se discută atât astăzi, cât
și mâine), în opoziție cu interdicţia de a pune virgulă înainte de ori/sau, și
nerepetate (vezi 3.5.2.);
3.5.4. autorii GBLR admit ca excepţie posibilitatea precedării prin virgulă a
conjuncțiilor coordonatoare disjunctive ori/sau (nerepetate) în cazul în care au
sensul special „adică”, afirmaţie ilustrată prin Foloseşte Google, sau mai bine zis
principalul motor de căutare ‒ situaţie în care, aș adăuga, s-ar putea folosi linia de
pauză, parantezele rotunde, punctul şi virgula sau chiar punctul, cu efecte puțin
diferite de la un caz la altul: ^Foloseşte Google ‒ sau mai bine zis principalul
motor de căutare. ^Foloseşte Google (sau mai bine zis principalul motor de căuta-
re). ^Foloseşte Google; sau mai bine zis principalul motor de căutare. ^Foloseşte
Google. Sau mai bine zis principalul motor de căutare;
3.5.5. interdicţia de a pune virgulă între conjuncţia coordonatoare şi al doilea
constituent coordonat: A înţeles, dar {} mai aşteaptă.
3.5.6. Adaug că virgula se pune și înaintea conjuncției coordonatoare copulative
nici și a locuțiunilor coordonatoare copulative ca și/precum și ‒ ceea ce rezultă în
GBLR (p. 335) numai implicit, din exemple: Nu bea bere, nici vin. Au stabilit data
spectacolului, precum și/ca și ziua repetiției generale.
3.6. În legătură cu conjuncţiile subordonatoare se fac următoarele precizări
(p. 346–347):
3.6.1. circumstanţialele cu realizare propozițională se despart în general de
regentă prin virgulă (exemplele conțin, nenumite, o concesivă: Am deschis ușa,
19
Valoarea adversativă a lui și, menționată în GALR, p. 998, este negată în GBLR, p. 334, dar se
regăsește în MLR, însă nu este menționată în GR.
20
În GA (GLR) se adăuga și cu.
21
Alături de nefolosirea (şi) la începutul frazei a semnului întrebării (adaug eu: ambele răsturnate;
¿: spre deosebire de spaniolă; idem în cazul semnului exclamării), la care se alătură precizarea privind
forma ghilimelelor româneşti.
deși nu eram sigură că ești tu, și o consecutivă, pentru care vezi 3.2.2.: Așa de tare
a strigat, încât au auzit toți vecinii), însă uneori aceasta este în funcţie de impor-
tanţa acordată de cel care scrie raportului dintre cele două propoziţii (exemplul
conține o cauzală, pentru care vezi 3.2.1.: Nu am invitat-o la film <,> pentru că
știam că este ocupată);
3.6.2. regenta se separă sau nu uneori prin virgulă de subordonată în funcție de
importanța acordată de vorbitor raportului dintre aceste două propoziții: Nu am
invitat-o la film pentru că știam că este ocupată, față de Nu am invitat-o la film,
pentru că știam că este ocupată;
3.6.3. propoziţia care ocupă poziţia de complement nu se separă, de regulă,
prin virgulă (în virtutea legăturii ei strânse cu regenta) decât dacă este antepusă
acesteia şi reluată acolo (de ex. o completivă directă: Am aflat {} că te-ai întors
din călătorie, dar: Că ai regretat ce ai spus, asta pot să accept). În GALR (p. 411)
pentru completiva directă se adaugă și linia de pauză;
3.6.4. obligativitatea utilizării virgulei este determinată în unele situaţii de tipul
conectorului ‒ de ex. în consecutiva cu încât (vezi 3.6.1.) faţă de cea cu ca să:
Era prea drăguță {} ca să spună așa ceva ‒, de prezenţa unor corelative (de ex. în
cazul circumstanțialei finale, pentru care vezi 3.2.5.: De aceea am venit, ca să te
ajut, față de Am venit {} ca să te ajut) sau de topică (de ex. în cazul unei condiţio-
nale antepuse: Dacă ne chemi, vom veni, față de Vom veni {} dacă ne chemi).
3.7. Despre constituenții sintactici care, în condiții de topică standard, nu se
despart prin virgulă de regent, dar sunt separați prin virgulă în situații de topică
modificată și reluare, cu caracter emfatic ‒ unele circumstanțiale: de loc, de mod
etc.; complementele de agent (vezi 3.3.2.), direct (vezi 3.6.2.), indirect (vezi 3.3.1.),
predicativ al obiectului, prepozițional; numele predicativ22 ‒, nu se spune în general
în GBLR explicit acest lucru, chiar dacă în text se găsesc astfel de exemple ‒
circumstanțial de loc: Puneți stiloul {} pe birou. ^Pe birou, acolo puneți stiloul;
circumstanțial de mod: Dan vorbește {} repede (p. 538). ^Repede, (chiar) așa
vorbește Dan; complement predicativ al obiectului: L-au uns {} mitropolit
(p. 487). ^Mitropolit, asta l-au uns; nume predicativ: Situația devine {} imposi-
bilă. ^Imposibilă, (chiar) așa devine situația (p. 481–482);
3.8. Cu privire la relația sintactică de coordonare se arată că aceea realizată,
uneori, prin juxtapunere, este marcată grafic prin virgulă: Schimbau locul, istoria
se repeta (p. 348).
3.9. Cât privește enunțurile imperative (p. 609), despre ele se afirmă, parțial
surprinzător, că „finalul imperativelor este marcat, în general, între virgule [?] și
prin semnul exclamării”: Dă-mi, te rog, sarea!.
3.10. Cu privire la grupurile verbale nonfinite, se arată (p. 292–293) că ele
pot apărea, cu diverse funcții sintactice, în construcții izolate de restul enunțului
22
Pe care G. G. Neamțu (1986, p. 92) îl numise adjunct verbal primar.
prin virgulă, de ex. (în antepunere, cu unele exemple cam forțate pentru limba
română) gerunziu: Ajungând profesorul la școală, a stat ploaia; infinitiv: Până a
ajunge profesorul la școală, a stat ploaia; participiu: ^Profesorul odată ajuns la
școală, a stat ploaia, supin: De plâns, a plâns destul, sau neizolate grafic: A venit
{} alergând; Trebuie {} spus totul, ^Dorința lor este {} de a învinge; sportivii apți
{} de trimis la olimpiadă.
3.11. În legătură cu interjecțiile/locuțiunile interjecționale se consemnează că
ele se despart, în general, de restul frazei prin virgulă sau prin semnul exclamă-
rii: Ei, acum să te văd! Ei! să te vedem acum, iar în cazul celor urmate de
substantive în vocativ, după întreaga secvență se pune virgulă (p. 319) Bre Ioane,
ce mai zici acum?.
3.11.1. Cu privire la predicat este menționată (p. 405) marcarea elipsei acestu-
ia/a operatorului verbal prin virgulă sau prin linie de pauză: Vorba lungă, sărăcia
omului. Vorba lungă ‒ sărăcia omului. În GALR (p. 255) se semnalează și folo-
sirea în acest scop a punctelor de suspensie (Ei muncesc asiduu, ceilalți frați ...!);
din exemple (p. 256) reiese și faptul că se întâlnește uneori, mai ales în stilul
indirect liber și în redarea comunicării orale, și absența oricărui semn de punctua-
ție, de ex. „Lui kir Ianulea i-a trecut repede necazul și iar √ „dragă-n sus! dragă-n
jos! Puiule și suflete!” (I. L. Caragiale, Kir Ianulea)” etc.
3.11.2. Se reproduce de asemenea regula obligatorie prohibitivă cel mai des
repetată în diversele lucrări23, conform căreia între subiect (indiferent de realizarea
sa, nonpropoziţională sau propoziţională) și predicat nu se pune virgulă, semna-
lându-se însă şi o excepţie: când subiectiva precedă predicatul (p. 405), ca în
exemplele Să învețe, nu prea e posibil. Că ai greșit, e foarte clar (situație în care,
spre deosebire de enunțurile cu reluare: Dacă îți place muzica, asta înseamnă că
ești o persoană romantică, virgula nu este obligatorie, întâlnindu-se și exemple
fără virgulă, de tipul ^Să învețe {} nu prea e posibil. ^Că ai greșit {} e foarte clar).
Menţiunile de la Predicat nu sunt reluate în capitolul despre Subiect nici măcar ca
trimitere.
4. Rezultă că în GBLR sunt reflectate numeroase situații de utilizare (mai mult
decât de nonutilizare) a virgulei și a semnelor care pot fi relativ echivalente cu ea
în anumite cazuri: două puncte (3.1.), linia de pauză (3.1., 3.5.4., 3.11.1.),
parantezele rotunde (3.5.4.), punctul (3.4.), semnul exclamării (3.8., 3.10.), fără
referire la punctele de suspensie.
Sunt însă și destule cazuri în legătură cu care nu se menționează punctuația, deși
ea ar fi fost semnificativă, fie că se folosește virgula, fie, dimpotrivă, că nu se poate
pune virgulă. Este vorba de diverșii constituenți sintactici, cu realizările lor nonpro-
23
Cf. și la G. G. Neamțu (1999/2007, p. 44): „subiectul nu se desparte de predicat prin virgulă”.
Nu am găsit însă asemenea menţiuni în GALR în capitolele respective, ci numai în cel consacrat
Punctuației.
poziționale și propoziționale, de succesorii atributului, de unele circumstanțiale

(cantitativ, cumulativ, de excepție, instrumental, opozițional, sociativ, de timp), de
unele complemente (indirect, posesiv, prepozițional, secundar), de construcțiile in-
cidente, de predicativul suplimentar ș.a., a căror punctuație este, în schimb, prezen-
tată în GALR. În absența informațiilor la care ne-am fi așteptat cu privire la folosi-
rea virgulei, un cititor avizat le poate deduce, cum spuneam la început, numai din
exemplele din GBLR scrise cu sau fără virgulă. În alte cazuri, deși punctuația nu
este menționată, se vorbește despre despărțirea prozodică prin pauză, căreia în scris
îi corespunde, de multe ori, virgula.
În contrast cu dorința utilizatorilor de a găsi în lucrările normative reguli precise
de utilizare/nonutilizare a virgulei (întotdeauna, când este obligatoriu, se impune,
trebuie), observăm că și în GBLR, ca și în celelalte lucrări, mai curând decât reguli
există, de multe ori, simple descrieri ale contextelor în care se poate folosi virgula,
însoțite de precizări care, de fapt, rămân foarte vagi, precum: de cele mai multe ori,
de regulă, de obicei, în general, uneori, fără să poată fi explicitate suficient condi-
țiile care le corespund.
În speranța că, fără a nega dependența punctuației de intențiile celui care scrie,
măcar unele dintre aceste situații ar putea dobândi un spor de precizie, prezentele
observaţii se doresc a fi o subliniere a complexității și a dificultății problemelor pe
care le pune această componentă a scrierii corecte și un îndemn la reflecție și la
dezbatere, înainte de adoptarea normei academice în acest domeniu, în locul prelu-
ării ca atare a unor afirmații repetate până în prezent mai mult sau mai puțin fără
verificare sau al ignorării anumitor situații.

Avram 1986, 2001 = Mioara Avram, Gramatica pentru toți, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti,
1986; Editura Humanitas, București, 2001.
Chivu et alii (eds) 2012 = Gh. Chivu, Gabriela Pană Dindelegan, Adina Dragomirescu, Isabela
Nedelcu, Irina Nicula (eds), Studiile de istorie a limbii române. Morfosintaxa românei literare în
secolele al XIX-lea–al XX-lea, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2012.
Coteanu 1982, 1995 = I. Coteanu, Gramatica de bază a limbii române, Editura Albatros, Bucureşti,
1982; Editura Garamond, Bucureşti, 1995.
DOOM = Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române. Ediția a II-a revăzută și
adăugită, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2005.
GA, GLR = Gramatica limbii române, vol. I. [Morfologia,], vol. II. Sintaxa. Ediția a II-a revăzută și
adăugită, Editura Academiei R.P.R, Bucureşti, 1963; tiraj nou, Editura Academiei R.S.R., 1966.
GALR 2005, 2008 = Gramatica limbii române, vol. I. Cuvântul, vol. II. Enunțul, Editura Academiei
Române, București, 2005; tiraj nou, revizuit, 2008 (când nu se precizează altfel, trimiterile se fac
la vol. II).
GBLR = Gramatica de bază a limbii române, Editura Univers Enciclopedic Gold, București, 2010
(cu un Caiet de exercții separat).
GR = The Grammar of Romanian, Oxford University Press, Oxford, 2013.
Huddleston et alii 2002 = Rodney Huddleston, Geoffrey K. Pullum et alii, The Cambridge Grammar
of the English Language, Cambridge University Press, Cambridge, 2002.
ÎOOP 1960/1995= Îndreptar ortografic, ortoepic şi de punctuaţie. Ediţia a V-a, Editura Univers
Enciclopedic, Bucureşti, 1995.
MLR = Gabriela Pană Dindelegan, Adina Dragomirescu, Isabela Nedelcu, Morfosintaxa limbii româ-
ne. Sinteze teoretice și exerciții, Editura Universității din București, București, 2010.
Neamțu 1999/2007 = G. G. Neamțu, Teoria şi practica analizei gramaticale. Distincţii şi... distincţii,
Editura Excelsior, Cluj-Napoca, 1999; ediţia a II-a, revăzută, adăugită şi îmbunătăţită, Editura
Paralela 45, Piteşti, 2007; https://archive.org/stream/47360409GGNeamtuTeoriaSiPractica
AnalizeiAle/47360409-G-G-Neamtu-Teoria-Si-Practica-Analizei-ale_djvu.txt.
LA PONCTUATION DANS LA GRAMMAIRE DE BASE DE LA LANGUE

ROUMAINE (GBLR). LA VIRGULE ET LES SIGNES DE PONCTUATION
ÉQUIVALENTS
(Résumé)
Rendant hommage au professeur G.G. Neamțu, éminent grammairien, à qui nous devons
également quelques remarques sur la ponctuation roumaine, l’auteur passe en revue les données de la
GBLR concernant l’emploi de la virgule et des signes équivalents et les compare aux celles des autres
grammaires récentes du roumain: la « Grammaire de l’Académie Roumaine » (GALR), la « Morpho-
syntaxe du roumain » (MLR) et The Grammar of Romanian (GR).
Cuvinte-cheie: emfază, normă, pauză, sintaxă, topică.

Mots-clés: emphase, norme, pause, ordre des mots, syntaxe.
Institutul de Lingvistică al Academiei Române

„Iorgu Iordan–Alexandru Rosetti”
ioana.vintilă.rădulescu@gmail.com
DUMITRU-CORNEL VÎLCU
STRUCTURA SEMIOTICII:
HUSSERL, PEIRCE, SAUSSURE, COŞERIU
Ştiinţa generală a semnelor n-are o istorie lungă. Ideea (necesităţii) ei a apărut în

minţile mai multor savanţi (aici se va vorbi despre cei mai importanţi trei) la trece-
rea dintre secolele XIX şi XX. Vom număra, nu peste multă vreme, 150 de ani de
la primele scrieri dedicate acestei probleme de către Charles Sanders Peirce1. Între
timp, mai ales în partea ei aplicativ-productivă (în analiza textelor, verbale şi nu
numai, ca şi în proiectarea-de-texte, în publicitate spre exemplu), disciplina şi-a do-
vedit pe deplin imensa utilitate practică. Cât priveşte teoria, nu există astăzi univer-
sitate/facultate (cel puţin în ştiinţele umane) care să nu aibă specialişti sau chiar de-
partamente dedicate domeniului, care la rându-i s-a specificat în atâtea subdiscipli-
ne (semiotica mass-media; semiotica filmului; semiotica artelor plastice; semiotica
literară etc. etc.), încât ceea ce voi încerca aici mai jos poate părea o absurditate.
Intenţia acestei scurte contribuţii e să răspundă întrebării: ce (mai poate) ţine la-
un-loc teoria semnelor? În căutarea unui fundament – sau, şi mai bine, a unui telos
– comun tuturor demersurilor semiotice, vor fi invocaţi, aşa cum am sugerat deja,
pe de o parte „părinţii” disciplinei; de cealaltă parte, a contemporaneităţii, sau mă-
car a unei istorii foarte recente şi încă ne-conştientizate, voi aşeza opinia unui sa-
vant care, în aparenţă cel puţin, vine oarecum din afară2 în această discuţie: cea a
lingvistului Eugeniu Coşeriu.
1. Origini: trei proiecte semiotice

Există idei despre care se spune că, în anumite perioade, „plutesc în aer” – e
oarecum în logica timpului lor ca ele să fie formulate primar, să devină temă de
discuţie şi să producă efecte însemnate. Fără a şti unul despre celălalt, trei gânditori
occidentali au proclamat, la finalul secolului XIX şi începutul celui următor, nece-
sitatea unei ştiinţe, pe numele ei semiologie sau semiotică, a cărei sarcină ar fi fost
să clasifice liminar/să înceapă studiul aprofundat al tuturor semnelor naturale şi
umane. Charles Sanders Peirce (1839–1914, în America), Ferdinand de Saussure
(1857–1913, în Elveţia) şi Edmund Husserl (1859–1938, în Germania) au insistat
asupra ideii că, în modernitate, viaţa omului presupune o utilizare într-atât de largă
1
Articolul în genere acceptat drept prima publicaţie (cu tendinţă) semiotică a filosofului american
e On a New List of Categories (Peirce 1867).
2
Din afara, cel puţin, a paradigmei care nu doar că dă tonul, dar din interiorul căreia e oarecum
obligatoriu să privim astăzi semiotica: a pragmaticii. Cum bine se ştie, E. Coşeriu – care dedicase cri-
tici ample şi argumentate structuralismului şi gramaticii generative – a refuzat, fără a mai vrea sau a
mai apuca să motiveze explicit această decizie, să acorde credit pragmatismului; vezi, de exemplu,
interviul acordat lui Lucian Lazăr (Coşeriu 1996).
Structura semioticii 631
şi complexă a semnelor, încât nici umanitatea, nici lumea obiectual-reală în care

aceasta trăieşte/la care ea se raportează nu mai pot fi înţelese fără a înţelege pe de-
plin cum funcţionează semnele.
Când însă au avut a caracteriza efectiv această funcţionare, formaţia umană şi
ştiinţifică a fiecăruia şi-a spus din plin (şi din greu) cuvântul: dincolo de consensul
privitor la necesitatea pomenitei ştiinţe, proiectele teoretice elaborate (sau măcar
schiţate) de cei trei diferă categoric.
Ordinea în care voi prezenta aici aceste contribuţii nu va fi cea cronologică, ci
una care priveşte gradul de... revoluţionarism privitor la răspunsul dat întrebării: la
ce folosesc semnele? Vom vedea, astfel, că 1) Husserl e, în fond, cel mai „cu-
minte”/conformist, are o concepţie asemănătoare cu ceea ce, probabil, tindem şi azi
să gândim la un mod destul de naiv; 2) Peirce vine cu idei surprinzătoare, punând
în evidenţă o utilitate întrucâtva neaşteptată, dar masivă a semnelor în raport cu
existenţa noastră practic-futurologică; iar 3) pentru a-l înţelege şi accepta pe
Saussure, e nevoie de o capacitate de abstractizare/filosofare mai mare, capabilă să
ignore sau chiar să contrazică lucrurile pe care credeam a le şti despre semne şi
limbaj.
1.1. Husserl şi „logica semnelor”
Fenomenologia – cu siguranţă, cel mai important curent filosofic al secolului
XX – e, oricum am lua-o, „marca înregistrată” cu care gânditorul ce ne preocupă
acum s-a înscris, indelebil, în istoria marii culturi occidentale. Însă ea e un produs
târziu (primele publicaţii care o anunţă – Husserl 1911/1994, 1913/1998 – apar du-
pă ce autorul împlinise 50 de ani) şi, tocmai, vine oarecum în contrast cu o (schiţă
de) teorie a semnelor care privea, inevitabil, medierea pe care acestea o operează în
relaţia noastră cu lumea. E evident că intenţionalitatea şi intuirea esenţei (sau, dacă
vrem, epoché transcendentală şi reducţia eidetică), cei doi piloni ai fenomenolo-
giei husserliene, presupun, în straturi diferite ale constituirii, o viziune monistă.
La această poziţie de maturitate, Husserl a ajuns numai după serioase tribulaţii
(ştiinţifice) personale. Format şi afirmat, iniţial, ca matematician, el pare să fi
trecut, în jurul vârstei de 25 de ani, printr-o criză de neîncredere în semnificaţiile
real-empirice ale aritmeticii. Soluţia a fost reorientarea spre un studiu aprofundat al
filosofiei, mai exact al psihologiei („din punct de vedere empiric”) dezvoltate de
către Franz Brentano. Avem de-a face, aşadar, cu clasicul dualism carteziano-empi-
rist, a cărui rezolvare kantiană urma a fi respinsă de către Husserl tocmai fiindcă
menţine distincţia drastică, „fără amestec”, între sensibilitate şi intelect: pe de o
parte, un domeniu al formalului pur; pe de altă parte, multitudinea concretă a feno-
menelor în fizicitatea lor. Şi, pentru o scurtă vreme, soluţia pe care a găsit-o viito-
rul fenomenolog a fost, măcar ca potenţialitate, triadică: pe lângă studiul, vechi de
secole, al conceptelor general-universale, respectiv al realiilor individuale, el a sus-
ţinut necesitatea unei ştiinţe a instrumentelor de mediere între aceste extreme.
E vorba de anul 1890 şi de lucrarea (niciodată terminată sau publicată) Zur
Logik der Zeichen (Semiotik) (Husserl 1890/1993) – o tentativă oarecum ratată şi
632 Cornel Vîlcu
care, spre deosebire de cele ale lui Saussure sau Peirce, nici n-avea să lase în urmă
o doctrină sau şcoală ştiinţifică. Dacă o discutăm, pe scurt, acum, e tocmai pentru a
sugera motivele nereuşitei şi, totodată, ale abandonării acestei căi de către Husserl.
Semnele, afirmă el, folosesc la economisirea muncii intelectuale, tot aşa cum
uneltele şi dispozitivele industriale folosesc la economisirea muncii fizice (ibidem,
p. 30). Poziţia semiotică de aici poate fi apropiată, cel puţin ca punct de plecare, de
cea pe care mai târziu avea s-o adopte pozitivismul. În linii mari, e vorba despre
faptul că orice sistem de semne ar trebui să aibă două dimensiuni sau componente:
1) o dimensiune reprezentaţională, în care fiecare semn trimite la un anumit (tip de)
obiect(e) din realitate şi 2) o dimensiune logic-calculatorie, care ne permite să lu-
crăm cu semne în locul obiectelor, obţinând aceleaşi rezultate ca şi când am fi lu-
crat cu realităţile înseşi.
Din păcate însă, în practică lucrurile nu sunt nici pe departe atât de simple. Ade-
sea, în comunicarea efectivă, semnele îşi pierd semnificaţiile iniţiale – un proces pe
care Husserl îl numeşte surogare (ibidem, p. 34). Acesta survine cu simpla trecere
a timpului, fie odată cu depăşirea barierelor interdisciplinare, fie în cadrul
procesului de complexificare – ca trecere de la semnele simple la constructele siste-
matice realizabile cu ajutorul acestora. Exemplul preferat al autorului, în ce pri-
veşte surogarea, e cel al conceptului de sferă: ne e cunoscută, din matematică, de-
finirea ei ca loc geometric al tuturor punctelor din spaţiul tridimensional euclidian
egal depărtate de un punct central; însă omul de rând, atunci când aude vorbindu-se
despre o „sferă”, se gândeşte – arată Husserl – mai degrabă la „un fel de minge”
(ibidem, p. 33). La fel se poate întâmpla, şi din păcate chiar se întâmplă, de cele
mai multe ori, cu toate celelalte semne folosite de om în comunicarea socială. Se
ajunge, astfel, la semne/concepte ce nu mai (pot) conţine exclusiv şi complet date
autentice despre realitate. Un alt exemplu husserlian celebru e cel al Africii (ibi-
dem, p. 35): nimeni nu a văzut, „trăit” vreodată „obiectul” Africa în totalitatea lui
perceptibilă (deci cu adevărat reprezentativ-inteligibilă).
Nu e greu să ne dăm seama că formidabilul instrument care este calculul logic
(aici: semiotic) îşi poate pierde, în condiţiile semnalate de către Husserl, exactitatea
– dacă nu chiar şi decidabilitatea. Dacă de la începutul până la finalul gândirii
conceptele îşi modifică referinţa... şi cu atât mai mult dacă se produc, în cadrul
acestui proces, concepte care nu mai au propriu-zis referinţă, avem – evident – o
foarte gravă problemă. Iar aici principalii vinovaţi spre care tânărul Husserl arată
cu degetul sunt, pe de o parte, tendinţa psihologică a oamenilor de a raţiona ne-ri-
guros (ibidem, p. 37–38), şi, pe de altă parte, mediul semiotic cel mai surogant cu
putinţă, care nu e altul decât limbajul natural3.
Recapitulând: funcţia fundamentală a semnelor e de a reprezenta riguros o reali-
tate/a permite prelucrarea simbolică, în gândire, a acesteia, fără ca rezultatele (sin-
tetice) la care se ajunge să-şi fi pierdut din reprezentativitate. Iar incapacitatea
3
„În ce sens limba favorizează gândirea, iar, pe de altă parte, o frânează – iată ceea ce este dezbă-
tut astăzi în orice logică ce tinde spre o eficienţă practică” (ibidem, p. 48).
noastră de a duce până la capăt, în viaţa reală, această funcţie e un (dublu) defect
funciar, atât al fiinţelor noastre individuale, cât şi al principalului nostru mijloc de
comunicare, limba.
Soluţia găsită ad-hoc de către Husserl e, pur şi simplu, instituirea (pentru viitor
a) unei mult mai mari rigurozităţi (ibidem, p. 42) în construirea atât a semnelor in-
dividuale, cât şi a sistemelor formale ce le guvernează combinatorica; dar, cunos-
când evoluţia ulterioară a acestui gânditor, ştim că, în fond, recomandarea lui forte
va fi, tocmai, abandonarea (cel puţin provizorie, dar metodică, de stil cartezian, a)
tuturor medierilor şi prejudecăţilor generate de acestea – prin recursul la trăirea fe-
nomenologică pură, ca intenţionalitate şi eidetică.
1.2. Semnele simbolice şi pragmatica
Tot semiotică se numeşte şi ştiinţa pe care o propune Charles Sanders Peirce;
însă un lucru care deosebeşte din start această teorie de celelalte două e că ea nu
priveşte înseşi semnele, ci semiozele. Acestea nu sunt nişte entităţi stabile, ci proce-
se aflate, propriu-zis, în continuă desfăşurare, obligatoriu triadice – în măsura în
care implică un semn (representamen), un obiect şi un interpretant4.
În plus, deşi porneşte de la prejudecăţi asemănătoare celor ale lui Husserl, mai
cu seamă cea privind funcţia de reprezentare a semnelor, filosoful american evită
fundătura în care avea să cadă cel german. Astfel, în doctrina propriu-zis
pragmatică, semnele (sau cel puţin categoria cea mai importantă din interiorul tri-
partiţiei semiotice, simbolurile) nu mai pot fi „citite” ca semnificând, trimiţând la o
realitate prealabil-existentă. Dimpotrivă, utilizarea şi înţelegerea lor trebuie să
meargă în linia (celor două formulări ale) maximei pragmatice:
„Să se determine ce efecte care ar putea avea o relevanţă practică raţional imaginabi-
lă socotim că are obiectul conceptului nostru. Atunci conceptul pe care îl avem despre
aceste efecte este întregul concept pe care îl avem despre acest obiect” (Peirce
1878/1990, p. 143),
respectiv
„Întreaga semnificaţie intelectuală a unui simbol oarecare constă din totalitatea mo-
durilor generale de conduită raţională care, în funcţie de toate împrejurările şi dorinţele
posibile, ar decurge din acceptarea simbolului” (Peirce 1905/1990, p. 202).
Cu alte cuvinte, funcţia fundamentală a (utilizării) semnelor nu mai e să descrie
stări de fapte deja existente, ci să provoace reacţii acţionale din partea destinatari-
lor. Un semn lipsit de referent concret, dar în care comunitatea crede cu putere va fi
mai real-semnificativ decât unul perfect adecvat re-prezentării realităţii, dar care, să
zicem, nu e băgat în seamă. Ceea ce nu produce efecte nu funcţionează, în fapt,
4
„Un semn sau un representamen este un prim care întreţine cu un secund, numit obiectul sâu, o
relaţie triadică atât de autenticâ, încît ea poate determina un terţ, numit interpretantul sâu, să întreţină
cu obiectul său aceeaşi relaţie triadică pe care o întreţine el însuşi cu acel obiect. Relaţia triadică este
autentică, adică cei trei membri ai săi sînt legaţi împreună într-un mod ireductibil la vreun complex de
relaţii diadice” (Peirce 1897–1906/1990, p. 285).
634 Cornel Vîlcu
semiotic..., iar asta înseamnă că nu este semn, iar trimiterea lui spre obiect e inac-
tivă, punându-l pe acesta din urmă în invizibilitate.
Nu e de mirare atunci că, potrivit lui Peirce, prin acţiunea, în cadrul triadei
(semiozei), a representamen-ului se produce o dedublare a obiectului şi „survin” nu
mai puţin de trei tipuri/dimensiuni ale interpretantului5.
Pe de o parte, obiectul imediat, „obiectul aşa cum ni-l arată semnul”, capătă o
radicală întâietate asupra celui dinamic, obiectul aşa cum se găseşte el (dacă se gă-
seşte) în realitatea extra-semiotică. Realist-moraliştii educaţi în vechea metafizică
europeană (printre care se numără şi autorul articolului de faţă) au, în mod normal,
o reacţie de puternică reticenţă în raport cu această stare de fapte: eticheta (şi recla-
ma) unui produs devine mai importantă decât calităţile intrinseci ale acestuia, iar
interpretarea/prezentarea unui eveniment în presă, inevitabil distanţată de ceea ce
eram obişnuiţi a numi conţinutul real al acestuia, se impune drept realitate domi-
nantă. Poststructuraliştii s-au grăbit să vorbească despre feno- şi genotext (Julia
Kristeva), simulacre (Jean Baudrillard), societate a spectacolului (Guy Debord)
etc., subliniind preeminenţa productivă a ceea ce Peirce ar fi numit semioză asupra
produsului semnic (a textului nu-neapărat-verbal) şi, inerent, asupra obiectua-
lităţilor strict empirice care îi vor fi stat acestuia la origine. Ba chiar un important
semiotician, Umberto Eco, a avut nevoie să teoretizeze mai întâi (când venea
dinspre teoriile comunicării, inerent saussuriene) Opera deschisă, pentru ca abia
după ce-l aprofundase pe Ch. S. Peirce să poată scrie Limitele interpretării.
Aceasta, fiindcă explozia şi dominanţa interpretanţilor e, mai ales în (post)mo-
dernitate, un fenomen evident, pentru care teoria filosofului american pare a fi fost
mult mai pregătită decât structuralism-generativismul. Potrivit lui Peirce, avem de-
a face cu: 1. interpretantul imediat (numit şi emoţional), o reacţie cvasireflexă a
interpretului (când ne plimbăm liniştiţi pe o stradă şi din spatele unei porţi latră
neaşteptat un câine, oricare dintre noi va tresări); 2. interpretantul dinamic (zis şi
energetic) – un întreg proces de gândire emoţional-raţională care, ca să folosim o
expresie neaoşă, întoarce pe toate părţile evenimentul şi 3) interpretantul final, care
e un gând stabilizat (de exemplu „câinii latră, nu e mare lucru”), o acţiune în real
(mă întorc, sun la poartă, vorbesc cu proprietarul), un alt semn (rostesc, în mijlocul
trotuarului, câteva cuvinte tari) sau, cel mai bine – zice Peirce – o obişnuinţă
comportamentală (un tipar de acţiune ce şterge întrucâtva raţionarea, re-aducân-
du-ne la acte cvasireflexe..., ca atunci când ne antrenăm pentru un sport sau o me-
serie manuală).
Şi, da, Peirce recunoaşte că un pericol fundamental ce planează asupra oricărei
fiinţe umane e ca ea să rătăcească în gândirea-fără-sfârşit, nereuşind să iasă din
stadiul 2, al interpretantului dinamic –această „boală” a umanităţii e numită
5
Pentru dări de seamă subtile şi cuprinzătoare privitoare la aceste distincţii şi alte concepte
peirceiene ce „fac sistem” cu ele (ground, semnificaţie), vezi cap. Fundamentele semiozice ale coope-
rării textuale în Eco 1991, ca şi cap. Semioza textuală şi modelul peirceian, în Vlad 2000, p. 19–42.
semioză nelimitată6. Însă gândirea sa întotdeauna practică îl determină pe filosof să

sublinieze:
„Singurul mobil al gândirii în acţiune e acela de a aduce gândirea la repaus; şi tot
ceea ce nu se referă la convingere [interpretant final, nota mea – D.-C.V.] nu este parte a
gândirii înseşi” (Peirce 1878/1990, p. 139).
1.3. [Lingvistica şi] semiologia
Oarecum paradoxal, celebru între cele trei este proiectul saussurian, în fapt cel
mai puţin dezvoltat. Cum bine ştie oricare cercetător în ştiinţele umane, avem de-a
face cu vreo două pagini în celebrul său Cours... (vezi Saussure 1913/1998, p. 41–
42), cărora li s-au adăugat, nu de multă vreme, câteva fragmente destul de obscure
din Écrits de linguistique générale (Saussure 2002), editate după descoperirea, în
1996, la Geneva, a unor manuscrise inedite.
Chestiunea saussureiană a semiologiei presupune, în aparenţă măcar, o circula-
ritate: pe de o parte („cantitativ” vorbind), semnele/textele lingvistice reprezintă
doar o parte a teritoriului, mult mai extins şi variat, al viitoarei semiologii (la rân-
dul ei subordonată psihologiei sociale). Dar, pe de altă parte, limba reprezintă mult
mai mult decât un mijloc oarecare de comunicare – ea este mediul însuşi în care
(sau materialul primar cu care) se constituie gândirea. Din simplu subdomeniu al
semiologiei, lingvistica devine brusc o bază de studiu pentru aceasta, fiindcă limba-
jul e modelul prin excelenţă pentru orice tip de sistem de semne (vezi Saussure
1913/ 1998, p. 41–42).
Fireşte, un rol crucial îl joacă aici descoperirea şi afirmarea saussuriană a arbi-
trarităţii semnului lingvistic, sau, pentru a fi şi mai exacţi, a valorii lingvistice (con-
stituite negativ-opozitiv, într-un sistem care e o formă, nu o substanţă (ibidem,
p. 127). Fiindcă, dacă ducem până la capăt consecinţele teoriei saussureiene a lim-
bii, atât ideea (să-i spunem, pentru necesităţile noastre de aici, pozitivist-husserlia-
nă) că ea ar trebui să reflecte realitatea, cât şi cea (peirceiană) potrivit căreia sem-
nele mobilizate în semioză (spre exemplu, limba în vorbire) contează mai mult în
efectele decât în conţinuturile lor sunt, întrucâtva, puse în suspensie.
Pe de o parte, există o ruptură formidabilă între reprezentaţionalism şi teoriile
structuraliste, datorată tocmai faptului că semnele fundamentale, cele ale limbii,
sunt arbitrare; ele nu înlocuiesc obiectele în gândire, ci – dimpotrivă – constituie
primar o gândire care de-abia apoi poate fi raportată la lucruri. Pe de altă parte, o
semiotică de tip structural(ist) va atrage inevitabil atenţia asupra vidului persistent,
în pragmatica strict acţionalistă, între viitorul (măsurabil doar după ce se va fi în-
tâmplat, al) conduitelor influenţate de semn şi funcţionarea însăşi (aici şi acum,
prin raportare la sistem-ca-întreg) a acestuia.
6
„[Un semn este] ceva care face ca altceva (interpretantul său) să se refere la un obiect la care el
însuşi se referă (obiectul său) în acelaşi fel, interpretantul devenind la rândul său un semn şi aşa mai
departe ad infinitum” (Peirce 1897–1906/1990, p. 274).
636 Cornel Vîlcu
1.4. Synopsis
Compararea atentă şi completă a acestor trei teorii ar trebui să ocupe pagini
întregi; aici vom schiţa doar câteva idei importante:
● Toţi aceşti teoreticieni subliniază necesitatea stringentă a unei ştiinţe gene-
rale a semnelor: viaţa socială modernă se găseşte în impas, e tot mai greu in-
teligibilă câtă vreme nu avem o astfel de teorie – şi o practică analitic-pro-
ductivă dezvoltată pe seama ei. Ideea care, mai mult sau mai puţin explicit, îi
motivează pe tustrei e că toată gândirea umană se face în semne – că, în
consecinţă, ele (şi „logica” lor) determină în mod categoric structura subiec-
tivă, intersubiectivă şi în cele din urmă obiectivizată a cunoaşterii, deci şi a
lumii aşa cum o ştim noi.
● Cum spuneam, formaţia intelectuală joacă un rol important în modul cum se
organizează, în cele din urmă, cele trei proiecte. Avem de-a face cu repre-
zentanţi ai celor trei tipuri fundamentale de ştiinţe7: un matematician
(Husserl), un „inginer” (Peirce) şi un filolog (Saussure). Cum era şi firesc,
noua ştiinţă imaginată de către fiecare poartă însemnele problematicii res-
pectivelor domenii: ce semnificaţie reală au semnele sistemelor strict logic-
formale? (Husserl); ce efecte putem obţine, şi cum, prin utilizarea reală a
semnelor? (Peirce); cum se constituie, autonom faţă de realitatea atât su-
biectivă, cât şi obiectivă, domeniul şi semnificaţia textelor? (Saussure).
● O modalitate destul de spectaculoasă, dar deloc întâmplătoare, de a caracteriza
diferenţierea dintre cele trei semiotici e să o raportăm la dimensiunile clasice
ale axei timpului. Semiotica lui Husserl se relaţionează cu trecutul: semnele re-
prezintă ceva care e deja aici, şi marea dramă care apare e atunci când ele îşi
trădează (cel puţin ca exactitate) funda(ment)area. Pentru Peirce, important e
doar viitorul (în termenii de azi, am spune că poziţia lui e meliorist-futuro-
logică) – problema cea mai dificilă rămânând cea a măsurării/evaluării sem-
nificaţiei, câtă vreme efectele semiozei nu s-au produs încă. În fine, func-
ţionalitatea sistemului semiologic (de la Saussure) e întotdeauna prezentă
(sincronică): el ne poate arăta cum şi ce semnifică semnele, dar mai puţin ce
legătură au produsele acestei semnificări, ca întemeiere sau consecinţe, cu
lumea reală, „extralingvistică”.
2. Semiotica actuală ca dominanţă a pragmaticii

Astăzi, ştiinţa generală a semnelor (mai ales în aplicaţiile ei concrete) este radi-
cal controlată de către teoriile şi metodele investigative de tip pragmatist. Există,
pentru aceasta, o explicaţie istorică şi una sistemică.
Prima e simplă în exprimare, deşi complexă în nenumăratele amănunte şi influ-
enţe care ar trebui pomenite: secolul XX a fost, în ştiinţele limbajului, dominat de
7
Aşa cum le-au separat Aristotel, G. Vico şi – în descendenţa lor mărturisită – întemeietorul
lingvisticii integrale (cf. Coseriu 1994, p. 23, în cadrul conferinţei intitulate Filosofia limbajului):
ştiinţe 1. naturale, 2. pur formale, logico-matematice, 3. culturale (umane, ale spiritului).
patru paradigme fundamentale, dintre care trei s-au înlocuit, în timp, una pe cea-
laltă: structuralism (mai ales în deceniile 6–7), gramatică generativă (după ’65,
până spre anii optzeci), pragmatică (de atunci până azi şi, foarte probabil, o bună
bucată de vreme de-aici înainte). În paralel cu constituirea lingvisticii transforma-
ţionale, Eugeniu Coşeriu a dezvoltat o alternativă – lingvistica integrală – la toate
cele trei „şcoli” de gândire lingvistică anterior menţionate. Această teorie e însă,
cel puţin deocamdată, departe de a fi înlocuit pragmatica în ce priveşte dominanţa.
Explicaţia sistemică e, cel puţin în ce priveşte semiotica, şi ea elementară (şi
prin aceasta foarte convingătoare): dintre paradigmele menţionate, singura care se
auto-asumă, din start, ca fiind mult-mai-mult-decât-lingvistică e pragmatica. Astfel,
dacă direcţia „integrată” deschisă de un Oswald Ducrot asumă, dar şi depăşeşte
radical moştenirea saussureiană şi structuralistă, mişcându-se dinspre analiza
semnificaţiilor limbii către cea a sensului discursului (ca enunţare, eveniment)
(Moeschler–Reboul 1994/1999, p. 72–82), în pragmatica „radicală” (cognitivă), de
tip Dan Sperber şi Deidre Wilson, se specifică din start că limba e doar unul (şi nu
obligatoriu cel mai important) dintre sistemele de input informaţional, în vreme ce
obiectul cercetării trebuie să îl constituie capacitatea şi mecanismele inferenţiale cu
ajutorul cărora modulul central, pragmatic (ibidem, p. 83–94), al creierului/cog-
niţiei face sens în înţelegerea/modificarea realităţii.
Cu alte cuvinte, modelul semiotic inerent-dominant e unul ale cărui sorginţi (şi
a cărui filosofie mai mult sau mai puţin ascunsă, însă întotdeauna influentă) trebuie
căutate în opera (şi viziunea) lui Charles Sanders Peirce.
3. Semiotică vs hermeneutică a textului

Ajunşi în acest punct al discuţiei, va trebui să observăm că avem o problemă.
Ca să fie (cât mai) practică (a se citi: utilă), semiotica ar trebui să ne dea trasee-
le, cât mai scurte şi desfăşurate după hărţi cât mai sistematic-precise, de citire a ori-
cărui text (iar aici acest cuvânt trebuie înţeles în sensul cel mai larg: a oricărei ma-
nifestări materiale cu caracter sau măcar potenţialitate semiotică). Semiotica ideală
ar fi, astfel, o ştiinţă descriptiv-taxonomică (în ce priveşte mijloacele de expresie/
constituţie semnică) şi normativă (în ce priveşte capacitatea noastră, ca destinatari
ai unor procese de comunicare, de a pricepe corect şi exact ce ni se „spune”). Ulti-
mativ, scopul ei esenţial ar fi să reducă interpretarea (virtuala şi adesea reala ei
multiplicitate) la decod(ific)are. Iar „dincolo”, pe latura productivă, ea ar fi simila-
ră cu o retorică (post)modernă, oferind utilizatorului un ansamblu cât mai variat şi
efectiv de tehnici persuasive8.
Or, acest efort de limitare a interpretării pune pragmatica în contrast cu o disci-
plină mai întâi teologică, mai apoi filologic-filosofică tradiţională în istoria occi-
8
Privite din afara filosofiei pragmatice, acestea ar putea fi – şi sunt adesea – numite tehnici de
manipulare. Dar aceasta e o reminiscenţă a modului de a gândi raţional-moralist al vechiului conti-
nent, pe care – tocmai – Ch. S. Peirce se străduia să-l depăşească.
638 Cornel Vîlcu
dentală: cu hermeneutica. Mai ales prin instanţierile ei mai târzii (de la un

Schleiermacher la Gadamer sau Ricoeur), aceasta recunoaşte şi afirmă pluralitatea
interpretărilor nu doar ca pe o posibilitate-limită, ci ca firescul însuşi. E o situaţie
oarecum paradoxală, fiindcă ştiinţa (sau arta) care vine dinspre semnele lingvistice,
hermeneutica, insistă asupra variabilității lecturilor posibile, pe când cea care vine
dinspre multiplicitatea situațiilor concrete, semiotica, e în căutarea unei reducții cât
mai radicale a interpretării.
În demersul nostru de aici însă, contează mai puțin relevarea acestui paradox, cât
menționarea unei posibile soluții privitor la relația dintre semiotică și hermeneutică.
Cum bine știm, Eugeniu Coșeriu vorbește despre două raporturi semiotice, dez-
voltate în interstițiile (şi, mai cu seamă, în autoconstituirea actului lingvistic) dintre
cele trei planuri ale limbajului9:
Primul raport semiotic (trecerea de la limbă la vorbire şi constituirea „lumii” de-

signaţionale plecând de la semnificate, prin procedeele actualizării-determinării şi
cu utilizarea cadrului/entornos (Coseriu 1955/1967, passim) este, în linii esenţiale,
codic. Pe de o parte, emiţătorul aplică reguli deja specificate fie în sistemul limbii
(ca semnificate în sensul clasic, structuralist al cuvântului), fie în tradiţia utilizării
ei (ca semnificate „procedurale”, cum le numeşte pragmatica integrată/teoria dis-
cursului). De cealaltă parte, destinatarul se află, realmente, în postura pasivă despre
care vorbea Saussure în Cours... – dacă mie, vorbitor nativ de română şi care n-am
9
Privitor la diferenţierea între primul şi cel de-al doilea raport semiotic, vezi Coseriu 1981/1997,
p. 75–77.
urechile astupate, îmi vorbeşte cineva despre o portocală albastră, cubică, nu voi
putea (în ciuda inconsistenţelor clare cu realitatea) să-mi imaginez, în primă
instanţă, un măr „normal”, verde-gălbui. Vorbirea îşi produce propria designare10 –
şi mai întâi voi înţelege ce stare de fapte îmi e descrisă (mai exact: constituită) şi
abia pe urmă, eventual, mă voi gândi că nu există portocale albastre.
Dar deja această gândire, ca şi eventual toate reacţiile mele discursiv-practice,
ţin de cel de-al doilea raport semiotic. Aici pasivitatea mea dispare şi mă trezesc
„aruncat” în domeniul interpretării totodată libere şi responsabile. Adică: nu există,
propriu-zis, nicio interdicţie ca eu să înţeleg orice, dar trebuie şi să fiu pregătit a
justifica argumentativ interpretarea particulară pe care o produc.
Pentru a stabili o corelaţie cu ce afirmam mai sus: tratarea ştiinţifică a primului
raport semiotic este [de]codificare – ea se supune idealului semiotic al unicităţii,
indiferent dacă investigăm în amontele designării spre a găsi procedeele determină-
rii şi ale cadrului, sau ne postăm în poziţia emiţătorului şi re-constituim codic
producţia vorbirii. În schimb, oricât de descurajantă ar fi această veste pentru
semioticieni, cel de-al doilea raport semiotic ne pune, cel puţin ca receptori, într-o
poziţie ireductibil hermeneutică: trebuie să acceptăm din start că interpretarea
noastră e una dintre cele posibile şi să-i justificăm posibilitatea/probabilitatea/chiar
autoritatea prin constituirea unei... alte argumentaţii discursive.
4. Peirce/ Coşeriu: paralelă şi contrast

4.1. Să ne amintim, folosind de data aceasta şi o ilustrare grafică, modul în care
înţelegea Charles Sanders Peirce semioza:
10
Am argumentat această idee, spre exemplu, în Vîlcu 2002–2003, p. 148–151.
640 Cornel Vîlcu
Caracteristica fundamentală a acesteia, cum am mai spus, e de a fi un proces

(potenţial) fără oprire, pentru simplul fapt că interpretantul final poate fi şi chiar
este, adesea, declanşator înspre o nouă triadă. Cât despre faptul că am ales a figura
individul uman (marcat cu un semn, mereu deschis/activ, al întrebării) în interiorul
triadei semiotice... aici, probabil că Ch. S. Peirce, care milita mereu pentru totala
de(z)-antropomorfizare a semioticii, n-ar fi fost foarte mulţumit. Oricum însă, e
mai judicios să plasăm subiectul/eul acolo decât în postura pe care filosoful ameri-
can i-o interzicea în mod explicit: cea a interpretantului, care, insistă Ch. S. Peirce,
nu trebuie confundat cu interpretul. Cel de-al treilea actant al semiozei nu e un om
(asta ar denivela sistemul), ci un gând, o acţiune sau un alt semn.
Care e, aşadar, locul nostru ca subiecţi ai activităţii semiotice, dar şi ca savanţi/
analişti preocupaţi de explicitarea ei? Avem, tocmai datorită reticenţei explicite a
filosofului, destul de puţine indicii pentru a răspunde acestei întrebări; cele mai
preţioase/grăitoare dintre acestea par a fi cele care ţin de misteriosul teren al meta-
fizicii peirceiene – mai precis, faimoasele sale categorii cenopitagoreice (sau fane-
roscopice).
Primeitatea (Firstness), Secunditatea (Secondness) şi Treitatea/Terţiaritatea
(Thirdness)11 sunt concepte fundamentale care controlează, dacă se poate spune
astfel, din adânc întreg sistemul de gândire peirceian. Totul, în semiotică, este
triadic, de la însăşi definirea semiozei la bazele şi arhitectura clasificării semnelor.
Spre a oferi doar un exemplu, celebru, criteriile potrivit cărora se desfăşoară
această taxonomizare sunt: 1. după cum este semnul în el însuşi (adică o Primei-
tate); 2. după relaţia semnului cu obiectul (ca Secunditate); 3. după cum interpre-
tantul vede semnul şi relaţia lui obiectuală (iar aici avem o Treitate). Mai departe,
în interiorul acelei subclasificări care domină şi azi radical semiotica, iconul (bazat
pe o similaritate) se justifică în calitate de Prim, indexul (aflat în relaţie contiguă cu
obiectul său) e un Secund, iar simbolul (convenţional) e un Terţ.
Cum, însă, toată gândirea noastră se desfăşoară în simboluri (iconii sau indecşii
ne pot prilejui contactul cu realitatea empirică, însă cu aceste tipuri de semne nu se
poate face calcul logic sau inferenţial), trebuie acceptat că omul se găseşte din start
în Treitate12. Traducând această idee în termeni non-peirceieni, mediul nostru pri-
mar nu e cel natural-empiric: propriu-zis, înainte de a ne afla printre obiecte, noi
trăim printre semne. În ce priveşte întrebarea, aproape imposibil de oprit: cât de
11
Începem cele trei cuvinte cu majusculă, fiindcă Peirce însuşi le nota astfel.
12
„Pentru mine, care de patruzeci de ani examinez problema din toate punctele de vedere pe care
le-am putut afla, neputinţa Secundităţii de a acoperi tot ceea ce se găseşte în intelectul nostru este atât
de evidentă, încât nu văd cum aş putea convinge pe cineva care nu ar fi deja convins de aceasta. Şi
totuşi, constat că un mare număr de gânditori încearcă să construiască un sistem fără să pună vreo
treitate în el. Printre ei sunt unii din prietenii mei cei mai buni, care recunosc ei înşişi că îmi sunt în-
datoraţi pentru anumite idei, dar care nu şi-au însuşit niciodată lecţia cea mai importantă. Fireşte, este
foarte bine ca Secunditatea să fie investigată în profunzime. Doar în felul acesta se poate pune în evi-
denţă caracterul indispensabil şi ireductibil al Treităţii, deşi pentru cel care este dotat pentru a o înţe-
lege este suficient să se spună că nu putem obţine o ramificaţie a unei linii punând o linie în prelungi-
rea alteia” (Peirce 1897–1906/1990, p. 234).
mare e prăpastia pe care ele, semnele, şi condiţia semiotică pe care ele ne-o im-
pun, o sapă între noi şi realitatea reală? – ea e, tocmai din punct de vedere prag-
matist, absurdă.
Semiotica peirceiană se izolează, astfel, oarecum paradoxal, tocmai de fiinţele
concrete a căror viaţă (şi „condiţie”) este, în fond, eminamente semiozică. Iar dacă
există o slăbiciune majoră a, altfel excepţionalei, ştiinţe generale a semnelor aşa
cum a gândit-o filosoful american – ea constă în nonconştientizarea statutului ei
epistemologic de ştiinţă a culturii.
4.2. Radicalitatea schimbării de viziune (privind realitatea lumii şi a vieţuirii
umane raportate la ea) inerentă în semiotica peirceiană a Treităţii rămâne, totuşi,
foarte puţin transparentă. Aceasta se datorează, desigur, şi vremelniciei cu care a
apărut ea, istoric vorbind – avea să fie nevoie de un Cassirer, un Gadamer, un
Ricoeur etc. pentru ca rolul determinant, în constituirea oricărei fenomenalităţi
inteligibile, al sistemelor simbolice să înceapă a fi recunoscut. Dar şi Peirce însuşi
poartă, dacă putem spune astfel, o „vină” pentru întârzierea cu care avea să fie
înţeles (a trebuit să treacă mai bine de un secol înainte ca lingvistica modernă să
redescopere/să valorifice formidabila lui contribuţie): orientarea lui spre semiotică,
„venirea” lui în acest teritoriu au fost ale unui realist (empirist)13 iniţial-convins că
undeva, la capătul efortului de dare-la-o-parte a vălurilor constituite de semne şi de
incompletitudinea cunoaşterii, va descoperi o lume substanţială, autosuficientă. În
foarte mare măsură, aşadar, descoperirile fundamentale pe care le-a făcut (rolul
simbolurilor, maxima pragmatică, categoriile cenopitagoreice – în principal
Treitatea) au venit în contra a ceea ce el căuta. Avem, aici, şi o explicaţie pentru
îndelungatul con-de-umbră în care a stat această parte a gândirii sale, dar şi un mo-
tiv în plus de admiraţie: onestitatea intelectuală a acestui savant a fost exemplară,
în măsura în care el a acceptat şi prezentat cu acurateţe răsturnarea de perspectivă
căreia îi fusese supus.
Din acest punct de vedere, Eugeniu Coşeriu a fost radical avantajat. Trăitor
„după” Ferdinand de Saussure, cunoscător şi adept al ideilor humboldtiene privind
răsturnarea şi relativitatea lingvistică, gânditor contemporan cu (şi pe deplin auto-
iniţiat în) fenomenologia transcendentală, în fine, cunoscător al operei corifeilor
moderni ai ştiinţelor culturii, pomeniţi în alineatul precedent, lingvistul român n-a
avut a face altceva decât o (ce-i drept, magistrală) sinteză a tuturor acestor idei.
Temeliile acestei sinteze sunt ideea funcţiei semnificative ca motor fundamental (şi
telos intrinsec) al limbajului (logos semantikos), ca şi cea a trihotomiei planurilor –
universal, istoric şi individual.
O semiotică integral(ist)ă, propriu-zis, nu există şi nu e câtuşi de puţin clar că
savantul român ar fi acceptat aşa ceva. Unul din punctele forte ale teoriei lingvis-
13
„Realul, aşadar, este cel la care duc în cele din urmă informaţia şi raţionarea şi care, de aceea,
este independent de capriciile mele sau ale dumneavoastră. Astfel, originea însăşi a conceptului reali-
tăţii arată că el implică în mod esenţial ideea unei comunităţi [...] fără limite precise şi capabilă de o
creştere definită a cunoaşterii” (Peirce 1968/1990, p. 103).
642 Cornel Vîlcu
tice coşeriene e tocmai faptul că ea îşi fixează întotdeauna, cu claritate şi stricteţe,

propriile limite. Conceptele şi viziunea ei (în ansamblu, ca şi în amănunt) sunt cu
adevărat operatorii doar în domeniul limbajului uman ca limbă, vorbire şi text..., iar
în cazul acestuia din urmă, doar atât cât ne păstrăm în zona semanticului, fără a
trece în apofantic, pragmatic sau poetic – direcţii (secundare, adăugate) de intenţio-
nalitate ale utilizatorului/vorbitorului, nu ale limbajului însuşi.
Putem oare extrapola dinspre simpla utilizare a unui termen (aşa cum am spus,
„mişcările” actului lingvistic între planuri sunt numite de către E. Coşeriu raporturi
semiotice) înspre schiţarea unei ştiinţe „coşeriene” a semnelor-în-general? Aceasta
e o întrebare mult prea dificilă, căreia nu i se poate răspunde aici. Mai mult: acestei
întrebări nu i se poate răspunde declarativ, ci doar prin tentative efective de con-
strucţie a unei atari semiotici.
Ce putem însă face – şi am anunţat de la început această intenţie – e să menţio-
năm cum s-ar vedea, din punct de vedere integralist, activitatea semiotică umană.
Am arătat deja, mai sus, că primul raport semiotic e esenţialmente codic (sunt aşa-
dar şanse mult mai mari, pentru o ştiinţă descriptivă care se doreşte sistematică,
să-l abordeze pe acesta), pe când cel de-al doilea e hermeneutic. Or, această recu-
noaştere/statuare de către E. Coşeriu a libertăţii/responsabilităţii individului vorbi-
tor (şi... ascultător-înţelegător) în configurarea sensului (conţinut specific al planu-
lui textual) poate fi, şi în opinia noastră trebuie pusă în corelaţie cu noţiunea inter-
pretantului şi cu teoretizarea, în filosofia peirceiană, a situării noastre într-un uni-
vers dominat de Treitate.
Diferenţa rezidă, evident, în faptul că integralismul nu afirmă niciodată vreo ad-
versitate faţă de antropomorfismul (sau, dacă vrem, faţă de caracterul antropo-logic
al) teoriei lingvistice (şi potenţial semiotice), ba dimpotrivă. Cele două raporturi se-
miotice nu se fac fără om (chiar dacă din schematizarea lor propriu-zisă acesta lip-
seşte). La fel ca în schematizările structuraliste (dar depăşind tocmai anti-umanis-
mul inerent mai ales „ortodoxiei” saussureiene), există o poziţie „la stânga” şi una
„la dreapta” actului lingvistic. Atât doar că la Coşeriu aceste poziţii nu sunt ale
unui emiţător/receptor care fac o simplă activitate codică, ci aparţin unui construc-
tor-de-lumi (şi mai ales de sens) la polul productiv, unui interpretator-al-acestora
(şi autor, oarecum în oglindă, al propriului sens) la cel receptiv. Iar ceea ce propriu-
zis „trece” de la unul la celălalt nu e, vorba lui Wilhelm von Humboldt, simplă
transmisie materială de informaţie (Humboldt 1835/1974, p. 195), ci incitare-reci-
procă-la-resemnificare. A întregului, a totului, cu fiecare vorbire-discurs, cu fiecare
semioză.
Coseriu 1955/1967 = Eugenio Coseriu, Determinación y entorno. Dos problemas de una lingüística
del hablar, în idem, Teoria del lenguage y lingüistica general, Gredos, Madrid, 1967, p. 282–323.
Coseriu 1981/1997 = Eugenio Coseriu, Linguistica del testo. Introduzione a una ermeneutica del
senso, La Nuova Italia Scientifica, Roma, 1997.
Coşeriu 1994 = Eugeniu Coşeriu, Prelegeri şi conferinţe (1992–1993). Ediţie de E. Munteanu, I.
Oprea, C. Pamfil, A. Turculeţ, S. Dumistrăcel, Iaşi, 1994 (supliment al „Anuarului de lingvistică
şi istorie literară”, XXXIII, 1992–1993).
Coşeriu 1996 = Eugeniu Coşeriu, Fiinţă şi limbaj. Interviu cu E. Coşeriu realizat de Lucian Lazăr, în
„Echinox”, 1996, nr. 10–12, p. 3–6.
Eco 1978/1991 = Umberto Eco, Lector in fabula, Editura Univers, Bucureşti, 1991.
Humboldt 1835/1974 = Wilhelm von Humboldt, La différence de construction du langage dans
l’humanité et l’influence qu’elle exerce sur le développement spirituel de l’espèce humaine, în
idem, Introduction à l’oeuvre sur le kawi et autres essais, Seuil, Paris, 1974.
Husserl 1890/1993 = Edmund Husserl, Despre logica semnelor (Semiotică), în idem, Scrieri filosofice
alese, Editura Academiei Române, Bucureşti 1993, p. 17–50 (Zur Logik der Zeichen (Semiotik),
scrisă în 1890, publicată în E. Husserl, Gesammelte Werke [Husserliana], vol. XII, Nijhoff, The
hague, 1970.
Husserl 1911/1994 = Edmund Husserl, Filosofia ca ştiinţă riguroasă, Editura Paideia, Bucureşti,
1994 (ediţia originală: Philosophie als strenge Wissenschaft, in „Logos”, I, 1911, nr. 11, p. 289–
341).
Husserl 1913/1998 = Edmund Husserl, Idées directrices pour une phénoménologie et une philosophie
phénoménologiques pures, tome premier. Introduction générale à la phénoménologie pure,
Gallimard, Paris, 1998 (ediţia originală: Ideen zu einer reinen Phänomenologie und phänomeno-
logischen Philosophie, Erstes Buch. Allgemeine Einführung in die reine Phänomenologie, în
„Jahrbuch für Philosophie und phänomenologische Forschung”, I, 1913, nr. 1, p. [1]–323).
Moeschler–Reboul 1994/1999 = Jacques Moeschler, Anne Reboul, Dicţionar enciclopedic de prag-
matică, Editura Echinox, Cluj-Napoca, 1999.
Peirce 1867 = Charles Sanders Peirce, On a New List of Categories, în Proceedings of the American
Academy of Arts and Sciences, VII, 1868, p. 287–298 (comunicare prezentată în 14 mai 1867).
Peirce 1878/1990 = Charles Sanders Peirce, Cum să facem ca ideile să ne fie clare, în Peirce 1990,
p. 131–157.
Peirce 1897–1906/1990 = Charles Sanders Peirce, Fragmente semiotice, în Peirce 1990, p. 268–331.
Peirce 1905/1990 = Charles Sanders Peirce, Ce este pragmatismul, în Peirce 1990, p. 177–202.
Peirce 1968/1990 = Charles Sanders Peirce, Cîteva consecinţe a patru incapacităţi, în Peirce 1990,
p. 67–107.
Peirce 1990 = Charles Sanders Peirce, Semnificaţie şi acţiune, Editura Humanitas, Bucureşti, 1990.
Saussure 1913/1998 = Ferdinand de Saussure, Curs de lingvistică generală, Editura Polirom, Iaşi,
1998.
Saussure 2002 = Ferdinand de Saussure, Ecrits de linguistique générale, Gallimard, Paris, 2002.
Vîlcu 2002–2003 = Cornel Vîlcu, De la semnificat la designat. Excurs despre logos semantikos, în
„Dacoromania”, serie nouă, VII–VIII, 2002–2003, p. 141–157.
Vlad 2000 = Carmen Vlad, Textul aisberg, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2000.
THE STRUCTURE OF SEMIOTICS:

HUSSERL, PEIRCE, SAUSSURE, COSERIU
[Abstract]
A comparison is sketched between three different and yet convergent projects for a "general
science of signs" - those pertaining to Charles Sanders Peirce, Edmund Husserl and Ferdinand de
Saussure - the main purpose being to rediscover and re-analyse the original basic questions (and
answers) which made this science not only possible, but utterly necessary. The main object of our
discussion is the role played by signs (human, intentional, especially linguistic signs) not merely in
expressing / describing states of facts or some brute reality already existent, but in the constitution
644 Cornel Vîlcu
itself of what we use do call "reality". Towards the end, a fourth contribution, pertaining mainly to
text linguistics, is brought into light - the one of Eugenio Coseriu. His model of the double semiotic
articulation in texts allows us to elaborate a possible semiotic development for integral linguistics and
to set it in parallel with Peirce’s triadic theory of semiosis.
Cuvinte-cheie: semiologie, semioză, fenomenologie, pragmatică, structuralism, lingvistică inte-

grală.
Keywords: semiotics, semiology, semiosis, phenomenology, pragmatics, structuralism, integral
linguistics.
cornel.d.vilcu@lett.ubbcluj.ro
VERONICA ANA VLASIN
CÂTEVA CONSIDERAŢII ASUPRA STATUTULUI

MORFOLOGIC AL LOCUŢIUNILOR
PREPOZIŢIONALE CU GENITIVUL1
0. Statutul morfologic şi sintactic al grupărilor constituite din prepoziţie + sub-

stantiv + -a/-ul/-le, aşa-numitele locuţiuni prepoziţionale care cer genitivul, a fost
discutat nu în puţine rânduri de lucrările de specialitate. În cadrul acestui articol vom
încerca, pe baza exemplelor oferite de un corpus de texte, încadrarea (din punct de
vedere morfologic) în clasa lexico-gramaticală a substantivelor a câtorva unităţi
lexicale aflate în tipul de structură amintit, bazându-ne pe diversitatea de prepoziţii
cu care se combină, şi, din punct de vedere semantic, pe sensul pe care îl capătă în
structură substantivul propriu-zis (sau rezultat prin conversie morfologică).
1. Subiectul studiului de faţă vine pe fondul delimitării între grupările locuţio-
nale şi îmbinările libere de unităţi lexicale organizate sintactic (GALR 2005, vol. I,
p. 611).
1.1. DŞL numeşte locuţiune (s.v.) un grup neanalizabil, cu expresie fixă, cu sens
global unitar, caracterizat prin trăsături morfosintactice probând pierderea autono-
miei gramaticale a cel puţin unuia dintre membrii grupului şi funcţionarea de an-
samblu ca un singur cuvânt.
1.2. Definiţia locuţiunii, dată de Cătălina Mărănduc (DELS, p. 20), este urmă-
toarea:
„[...] un grup de cuvinte care ocupă o singură poziţie sintactică, al cărui sens este
unitar şi diferit de combinarea sensurilor proprii ale cuvintelor componente, şi care are o
structură fixă, nemodificabilă, arhaică, diferită de modul obişnuit de combinare a terme-
nilor în limba română actuală (adică nu admite variaţii morfologice şi nici combinarea
elementelor cu determinanţi)”.
1.3. Printre criteriile menţionate în cazul grupurilor de cuvinte compatibile cu
funcţia prepoziţională, GALR 2005 (vol. I, p. 611) precizează următoarele:
– invariabilitatea termenilor componenţi;
– sensul global al grupului;
– comportamentul sintactic.
1.3.1. GALR 2005 (vol. I, p. 610) aminteşte drept criteriu de deosebire între
substantiv şi componenta substantivală a locuţiunii prepoziţionale:
a) faptul că acestea din urmă nu participă la opoziţiile flexionare proprii sub-
stantivului: în faţa inevitabilului, nu şi *în faţa (feţele) inevitabilului;
1
Considerăm cunoscută clasificarea cazurilor (cazuri de ordinul 1, 2 şi 3) făcută de D. D. Draşoveanu
(1997, p. 94−100).
646 Veronica Ana Vlasin
b) faptul că, în aceste grupări, componentul substantival nu acceptă intercalarea

unui determinativ care să-l separe de prepoziţie (*în marele/îngustul mijloc, *în
luminoasa faţă) (GALR 2005, vol. I, p. 611).
La acestea se mai poate adăuga:
c) posibilitatea ca unitatea plurilexicală2 să comute cu prepoziţia simplă cores-
punzătoare (Stătea în mijlocul drumului/în drum şi vorbea).
1.3.2. O nuanţare relevantă a criteriului sintactic al determinantului este făcută
de G. G. Neamţu (2007, p. 147–148), respectiv:
a) posibilitatea ca substantivul din structură să fie determinat de un adjectiv pro-
nominal, mai cu seamă demonstrativ (demonstrativele, antepuse sau postpuse, con-
stituind unul dintre cele trei contexte diagnostice ale substantivului), caz în care
structura nu formează o locuţiune cu prepoziţia – şi invers, dacă adjectivul demon-
strativ se exclude, gruparea poate fi considerată locuţiune prepoziţională cu geni-
tivul, de exemplu, în jurul: *în jurul acesta (*acest jur) vs cu scopul: cu scopul
acesta (cu acest scop);
b) dacă genitivul poate fi antepus, substantivul din gruparea „prepoziţie +
substantiv articulat”, implicând apariţia posesivului al (a), gruparea nu constituie
locuţiune, de exemplu: în spatele căruia − *în al cărui spate vs în centrul căruia –
în al cărui centru.
2. Corpusul de texte utilizat este format din texte dialectale. Opţiunea pentru acest
tip de texte este justificată prin caracterul (mai) concret al realităţilor surprinse de
către textele dialectale, reflectat, de altfel, în sensul spaţial al îmbinărilor identificate.
În selectarea structurilor am avut în vedere tiparul pe care îl urmează, în gene-
ral, locuţiunile prepoziţionale care cer genitivul, respectiv, prepoziţiile în, de-a, din,
la etc. + substantiv + -a/-ul/-le.
Dintre structurile identificate în textele sursă, în DELS figurează ca locuţiuni
prepoziţionale (sau adverbiale) următoarele: de-a lungul3 (de-a, în, pe lung(ul)), în
curmezişul (de-a curmezişul), în dreapta/stânga (din, în, la, pe, spre, de la, de-a
stânga), în faţa, în jurul (în, prin, din jurul); în locul (menţionată ca expresie ad-
verbială), în mijlocul, în urma.
2.1. Ceea ce am putut constata cu uşurinţă a fost faptul că, în textele avute în
vedere, substantivele care intră în acest tip de combinaţii reflectă poziţionarea în
spaţiu a diverselor părţi ale unui obiect. Avem, aşadar: cap, capăt, centru, faţă,
fund, gură, margine, mijloc, vârf etc. Pe acestea, cu excepţia substantivelor faţă şi
mijloc, de exemplu, nu le regăsim în inventarul locuţiunilor prepoziţionale, deoare-
ce răspund cel puţin unui criteriu de delimitare dintre cele amintite mai sus.
2
Alexandra Cuniţă (2007, p. 68) numeşte locuţiunile prepoziţionale unităţi plurilexicale, spre
deosebire de combinaţiile libere.
3
Unele dintre structurile din texte se combină cu o varietate de prepoziţii: de, din, la, pe etc., spre
exemplu: în/din/de-a dreapta, de-a/din/în lungul, în/la/pe la/prin spatele, în/de la/de pe/din/după/ la/pe
urma etc. (vezi şi infra). Un inventar aproximativ al locuţiunilor prepoziţionale găsim şi la G. G. Neamţu
(2007 p. 138).
Statutul morfologic al locuţiunilor prepoziţionale cu genitivul 647
2.2. Însă considerăm că aducerea în discuţie a acestor substantive este necesară

datorită statutului aparte, am spune noi, al îmbinărilor care implică substantive de
acest fel din următoarele motive:
1) frecvenţa ocurenţelor în structuri de tip prepoziţie + substantiv „articulat”,
ceea ce le apropie, pe de o parte şi într-o anumită măsură, de locuţiunile prepozi-
ţionale;
2) pe de altă parte, posibilitatea acestora de a se combina cu o diversitate mai
mare de prepoziţii (în, de, din, de la, la prin etc.)4, pe lângă criteriile deja discutate
în lucrările de specialitate (cum ar fi posibilitatea de a primi determinanţi adjecti-
vali, de exemplu), constituie argumente pentru a le considera substantive;
3) statutul lor semantic este acelaşi cu al unor substantive care intră în compo-
nenţa unor „locuţiuni prepoziţionale” general acceptate ca atare (în faţa, în mijlo-
cul, în dreptul, în spatele etc.) şi care reflectă aceeaşi realitate „concretă”: poziţio-
narea în spaţiu a părţilor întregului/unui obiect, într-o relaţie de posesie manifesta-
tă, la nivelul expresiei, în flectivul5 formei genitivale; avem astfel: capăt, mijloc/
centru, margine, fund, lung/lat, urmă, vârf sau stânga/dreapta, faţa/spatele etc.
unui obiect. De aici, prin „atracţie semantică”, am putea spune că avem, de exem-
plu, şi un sus/jos al unui obiect.
Nota 1: Discuţia s-ar putea extinde asupra tuturor locuţiunilor prepoziţionale
care cer genitivul, având în vedere soluţia – justificată şi argumentată (morfo-sin-
tactic) – propusă de G. G. Neamţu (2006–2007, p. 128–131) în definirea şi clasifica-
rea atributului, rezolvând astfel inconsecvenţele şi dificultăţile de încadrare catego-
rial-relaţională a adjectivelor pronominale posesive (care, astfel, ar fi interpretate
unitar) în „construcţie” cu prepoziţii şi locuţiuni prepoziţionale cu genitivul (campa-
nia împotriva ta, maşina din faţa ta) sau a atributelor pronominale în dativul posesiv
(dativ1)6 în construcţii cu „locuţiuni prepoziţionale care cer genitivul”: oamenii din
juru-i, plimbările de-a lungu-i...
Astfel, am avea o „grupă specială de substantive, numite, de exemplu, semiinde-
pendente, individualizate semantic şi distribuţional-sintagmatic (= utilizate exclusiv
la singular, în acuzativ3, în principiu articulate enclitic)” (ibidem, p. 130).
De altfel, faptul că forma substantivală din structură poate fi reluată prin pronu-
mele al (a, ai, ale)7 constituie un alt argument în favoarea interpretării ca substantiv
4
Prezenţa diverselor prepoziţii cu acuzativul în combinaţie cu substantive sau adverbe (din
structura aşa-numitelor locuţiuni prepoziţionale cu genitivul) cu valenţe substantivale a fost sesizată
de D. D. Draşoveanu (1997, p. 98−99).
5
În termenii sintagmicii draşoveniene (Draşoveanu 1997, p. 21−34), considerăm că sensul relaţio-
nal de posesie este manifest în forma genitivală (un G1) – ex.: era horă care se făcea în centru
satului, iar sensul circumstanţial este exprimat în relaţia dintre substantivul în Ac3 şi verb (prin
intermediul prepoziţiei): era horă care se făcea în centru satului.
6
Prezenţa unui dativ posesiv în exemple ca împotriva-i, dedesubtu-i este o dovadă a valenţelor
substantivale ale adverbelor, în opinia lui D. D. Draşoveanu (1997, p. 98). De altfel, gramaticianul
precizează faptul că prepoziţiile aşa-zise „cu genitivul” regizează un G1, care, abia după ce sunt ac-
ceptate ca prepoziţii, devine un G3 (ibidem, p. 99).
7
Pentru statutul de pronume a lui al (a, ai, ale), vezi Neamţu 2007, p. 75−79; 2014, p. 451 şi
urm., dar şi alţi gramaticieni clujeni.
a lexemului: în jurul casei şi al piscinei am plantat trandafiri (Neamţu 2014,

p. 423), în faţa mea şi a ta.
Nota 2: Considerăm că nu este de neglijat nici faptul că aceste locuţiuni prepo-
ziţionale, alături de adverbe de timp cu sens iterativ (Neamţu 2009, p. 29)8 (lunea,
toamna, articulate formal) constituie singurele excepţii în ceea ce priveşte conversia
gramaticală către clasa substantivalului prin intermediul articolului 9, în toate cele-
lalte situaţii, articolul10 determină trecerea oricărei clase lexico-gramaticale în sfera
substantivalului. Doar în acest caz adverbele şi locuţiunile adverbiale devin, prin
„articulare”, prepoziţii şi locuţiuni prepoziţionale, ca să nu mai amintim de substan-
tivele din aceste structuri, care, articulate, nu mai sunt... substantive.
3. Vom exemplifica, în continuare, structurile discutate, în funcţie de prepoziţii-
le cu care se combină.
Capăt
În capătul: S’o’ntîmplat odată c’o durmńit un Ţigan în capătu satului sup cruce
(GN, p. 58/IV); În capătu holdii, ia pălăria din cap11 (ALRT, p. 47/2712); când o fost în
capătul satului (ALRT, p. 135/3); Şi merg pînă-n capătu satului, la sfârşitu satului
(TDO, p. 129/19). Cum putem observa în acest din urmă exemplu, structura este dublată
de un alt substantiv menit să întărească ideea de parte a întregului, informatorul simţind
nevoia de a adăuga o explicaţie suplimentară: capăt = sfârşit, parte finală.
La capătul: Cam vinerea şi la capătu săptămînii nu se-ncepe un lucru mare (ALRT,
p. 123/5); şi la capătu manivelii ăleia avea nişte aripi (TDO, p. 293/3); le lăsăm la
capătu pruncului, acolo (TDO, p. 399/2) (aici cu sensul ‘căpătâi’).
Cap
În capul: să bage crucea ruptă în capu izvorului (ALRT, p. 215/9); Mă dusei în capu
satului / Văzui câinele fârtatului (ALRT, p. 259/29–30); Îi astrângea banii, îi ducea în
capu mesii la naşi, acolo (TDO, p. 252/11–12); când ajungi în capu locului [te-ai întors
înapoi] (TDO, p. 252/23).
La capul: La fîntîna luĭ Vasîli / Numai capiti di oĭ bîtrîni; / Dar la capu şanţului /
Dzaśi capu ţapului (GN, p. 17/XV); el a ieşit cu plugu la capu locului, la car (TDO,
p. 331/4–5, 332/14, 402/11); Se duce pân la capu satului (TDO, p. 423/22).
Centru
În centrul: că-mi era ruşine de lume că eram în centru lumii (TDM II, p. 146/17–
18); îl pune pe-o masă în centru casii acolo (TDM II, p. 765/23–24); era horă care se
făcea în centru satului (TDMB II, 1, p. 213/7).
8
Însă şi în aceste situaţii, statutul propriu-zis de substantive nu le este infirmat de argumentele de
natură sintactică, ci se individualizează ca o grupă prin care se exprimă acuzativul timpului (Neamţu
2007, p. 57).
9
Considerat convertor substantival prin excelenţă, având capacitatea de a substantiva „orice”
(segment de cuvânt, cuvânt, sintagmă, segment de propoziţie etc.) (Neamţu 2009, p. 28).
10
Chiar formant fiind considerat, fără a mai avea vreo relaţie funcţională cu determinarea, cu
individualizarea (vezi Pană Dindelegan 2003, p. 45, 55−56).
11
Cu excepţia exemplelor din GN, în cazul celorlalte surse utilizate am recurs la literarizare,
transcrierea fonetică nefiind relevantă pentru faptele de limbă discutate.
12
Cifra de după bară indică rândul.
La centrul: şi după ce întindea grâu, în mijlocu lu… grâului, adică la centru

terenului ăsta (TDM II, p. 151/11–12).
Colţ
La colţul: şi s-a dus la colţu pădurii şi s-a pus în mijlocul drumului (TDO,
p. 280/11–12).
Curmeziş
În curmezişul: stătea pe rînă la soare, în curmezişu drumului (TDM II, p. 385/24).
În dreapta/În stânga
Unu şade în dreapta uşii şi unu în stânga uşii (TDO, p. 176/24–25).
Faţă
În faţa: se face în faţa fântânii un pod (TDO, p. 76/1); Când ai ajuns în faţa viei, [k]
la o viţă (TDO, p. 83/21); Şi spune un colocăşei în bătătură, aciia, în faţa căşî (TDO,
p. 152/18–19); a venit cu ea […] aicea, în faţă la [σ] aici în faţa matului a oprit-o (TDO,
p. 274/23–24); joacă trei hori pe lângă fântână, în faţa fântânii acolo (TDO, p. 345/22–
23); puteai să stai în faţa omului ca să nu-i dai (TDM II, p. 32/29–30); era acolo în faţa
stânii, se tăiase o pădure (TDM II, p. 86, 23); a venit până-n faţa cailor (TDM II,
p. 112/22); şi pe urmă juca hora în faţa casii (TDM II, p. 395/9–10, 577/26, 578/25,
590/6–7, 642/10, TDMB II, 1 121/7); ea trece-n faţa căruţii (TDM II, p. 206/14); a oprit
în faţa stânii la moş Ştefan (TDM II, p. 496/14); pe urmă nunta vine acasă la ginerică,
iese tatăl lu ginerică înainte şi aşează două scaune în faţa casei (TDM II, p. 556/12–13);
şi-o primeşte pe mireasă în faţa pragului (TDM II, p. 578/29–30); am tras căruţa drept
în faţa bordeiului, acolo (TDM II, p. 686/15–16); şi-o punea pe masă-n faţa nunului
(TDM II, p. 843/3); şi mă duc în faţa şcolii (TDMB I, 1, p. 11/14); hora se face aicea, în
faţa căminului (TDMB I, 1, p.108/21); s-o pui la vatră în faţa cuptorului (TDMB I, 2,
p. 67/20).
Din faţa: Şi-o tăiem din faţa pământului (TDO, p. 337/17, TDM II, p. 779/8); Şi
luăm lemnu din faţa pământului (TDO, p. 162/20); şi luasei puşca din faţa barăcii
(TDM II, p. 24/12); am dat drumu la un geam pentru aerisire cu uşa din faţa pivniţii
(TDM II, p. 58/7–8); în faţă avea o roată mare, cam la roata din faţa căruţii (TDM II,
p. 847/1–2).
Pe faţa: Orice brânză ai face pe faţa pământului, laptele să fie cald (TDM II,
p. 257/6–7).
Prin faţa: îl vedeai pe-acolo, prin faţa barăcii la mămăligă (TDM II, p. 75/18); tot
prin faţa oii a trecut (TDM II, p. 224/27);
Fund
În fundul: faci gaură şi-apoi pui în fundu gaurii o mână de gunoi (ALRT, p. 113/9–
10); şi o bagă în fundu budăcii şi-nvârte (ALRT, p. 165/32, 166/1); cărbunii se duce-n
fundu cănii, dacă-i deocheat (ALRT, p. 207/18–19); o lipea în fundu găleţii şi dădea
încetu cu cârligu care ţine găleata pân deasupra apii (ALRT, p. 218/29–30); îi dăm
drumu în fundu ciuturii (TDO, p. 84/17); ca să poată să meargă în fundu ciuturii, să nu
dea alături (TDO, p. 84/18–19); şi-l băgam până jos aşa, până-n fundu gropii (TDM II,
p. 39/14); nu era adânc aşa până-n fundu gropii (TDM II, p. 39/20, 21); omu lucra aco-
lo, în fundu puţului (TDM II, p. 91/19); dacă nu pui fân în fundu buduroiului, aşa se nu-
meşte (TDM II, p. 107/20–21); nu puneam apă-n ele decât un pic de apă-n fundu căl-
dării (TDM II, p. 169/22–23); un om care se pricepe la împietrit intră jos în fundu fân-
tânii (TDM II, p. 275/6); şi o bucată de rămânea şi aici a dop în fundu putinii (TDM II,
p. 379/8–9); şi după aia ne duceam să-l îngropăm în fundu grădinii sau undeva mai de-
parte (TDM II, p. 69511–12); când ploua se lipea paiele de picioare, te duceai până în
fundu patului cu ele (TDM II, p. 823/2–3); şi pun în oală, şi-n fundu oalii punem o
farfurie (TDMB I, 2, p. 93/20); în fundu gropii punem câte doi-trei cartofi (TDMB I, 2,
p. 204/20); îi punem paie în fundu ştiubeiului şi o aşezăm deasupra (TDMB II, 1,
p. 124/18–19).
De la fundul: el ieşise de la fundul lacului în sus (TDM II, p. 12/6).
Din fundul: Şi icoana Precist'iĭ / D'in fundu besericiĭ / É o prins a lăcrâma (GN,
p. 40/I); Tăt floarea sînt'ieńi / D'in funduţu poieńi (GN, p. 47/III); mă dădeam cu sania
din fundu grădinii de la bunica până acasă, până la casa lu buni, la spatele căşii lu
bunica (TDM II, p. 387/24–25).
La fundul: puterea viei să rămâie jos la fundu gropii unde am pus-o pe ea, la fundu
gropii (TDO, p. 83/16–17); nu pot să merg jos la talpă, la fundu puţului (ALRT,
p. 344/25); îi faci un colac din lemn de stejar, îl pune la fundu fântânii (TDMB I, 2,
p. 148/17–18).
Pe fundul: Ş-apoi am pus sacu cu faguri pe fundu ceaunului (ALRT, p. 100/25, 26);
ea merge numai pe fundu vălcelii, pe fund merge (TDM II, p. 37/15–16); pe fundu
cazanului de prima dată rămâne numai turbucală (TDM II, p. 108/17); după ce-o aşe-
zăm pe fundu lăzii îi pisăm usturoi (TDM II, p. 153/13–14); puneam paie pe fundu tu-
ciului (TDM II, p. 155/20, 197/6); din el pui pe fundu căruţii, îmi pui prăjina pe
jumătatea căruţii (TDM II, p. 206/7–8).
Prin fundul: şi alea era prin fundu grădinii aicea devale (TDM II, p. 74/21).
Compară cu: şi mestecă-n el ca să nu se lipească de fundu căldării (TDM II, p. 241/
18); un pic mai subţire ca fundu găleţii (TDM II, p. 385/23); să nu se lipească tescovina
de fundu cazanului (TDMB II, 1, p. 169/15–16).
Gură
În gura: am stat în gura strungii şi-am muls (ALRT, p. 72/18), compară şi cu: şi
mă-ntreba omu dela gura puţului (ALRT, p. 244/21).
Loc
În locul: Şi pune în locul rădăcinii o bucăţică de pită (ALRT, p. 91/30); a înghiţit
bunica şi s-a suit în locu bunichii (TDO, p. 414/1-2); făcea un pampon de funtă albă în
locu florii acelei (TDM II, p. 762/18-19); în locu fumului punem puţină zeamă de asta,
de var tot în locu afumatului (TDMB I, 1, p. 156/15-16); lupu era băgat în pat în locu
bunicii (TDMB II, 1, p. 101/15-16).
Margine
În marginea: mergeau în marginea satului cu familia respectivă (TDO, p. 376/2);
când a ajuns în marginea apei acolo (TDM II, p. 483/2, 3); trei erau de lături, dormea
acolo, în marginea oilor (TDM II, p. 535/18–19); auzim câinii în marginea oilor, acolo
(TDM II, p. 537/2–3); avea grădină de zarzavat la vale-n marginea şesului (TDMB I, 1,
p. 18–17); am ajuns până aici, în marginea satului, departe (TDMB II, 1, p. 141/17); eu
stau pe şes aicea, în marginea satului (TDMB II, 1, p. 186/23–24).
De pe marginea: şi după ce s-a răcit şi s-a desprins de pe marginea cazanului
(TDMB II, 1, p. 84/1–2).
Din marginea: au luam o sfară din marginea locului şi până-n marginea locului
(TDM II, p. 133/7–8); e vreo 3 km de-aici din marginea satului (TDM II, p. 823/18);
n-a pus plugu chiar din marginea tarlalei (TDMB I, 1, p. 7/2). În exemplul: din mar-
ginea de sus a satului (TDMB I, 1, p. 102/13) prezenţa deteminantului de sus întăreşte
valoarea substantivală a lexemului.
La marginea: Aşa s-aŭ tot dus până la marginea Dunării (GN, p. 94/XXI); adună
fete, se duce cu ele la marginea apii (TDO, p. 148/26); Iar într-o dimineaţă, în ieşitu
soarelui, era la marginea bălţii lui Aristică (TDO, p. 295/13); Trebuia s-o dai la margi-
nea satului să-i joace căluşerii pe lângă ea (TDO, p. 298/22); a plecat şi s-a dus la mar-
ginea satului (TDO, p. 408/19); Ea a spus că bunica ei stă la marginea pădurii (TDO,
p. 413/23–24); Le aducem acasă şi le ducem la marginea bălţii (TDO, p. 420/24); l-a
dus pân la marginea stânii acolo (TDM II, p. 602/18); dar dac-o fi dus-o la marginea
satului şi mi-o fi omorât fata (TDM II, p. 691/5–6); scoteam din lac, la marginea la-
cului (TDM II, p. 894/15–16).
Pe marginea: adică o casă pe marginea apii şi o gaucă mare cu patru maie (TDO,
p. 31/24–25); acolo la cimitir îl dă pe marginea gropii (TDMB I, 1, p. 209/13). A se
compara şi cu: Aveam pământuri numai pe margine la şoseaua mare (TDMB I, 2,
p. 33/9).
Mijloc
În mijlocul. În DELS figurează, împreună cu celelalte prepoziţii – din, prin, pre,
întru –, ca locuţiune prepoziţională, cu sensul de: 1. Între, printre; 2. (urmat de substan-
tiv colectiv) În., sau 1. În timpul, în cursul. 2. (Cu nunaţă intensivă) În plină desfăşurare,
în toiul... Ca şi marginea, termenul îşi păstrează caracteristicile substantivale, intrând în
combinaţie cu diverse prepoziţii. Exemple: În mijlocu besériśiĭ or venĭit neştśe domnĭ
(GN, p. 113/LVII); Numa puiul cucului / În mieljocul codrului (ALRT, p. 56/1–2); În
miljocu casii adună gunoiu cruce, ş-apăi îl pune în foaia androcului (ALRT, p. 92/11–
12); şi-mplântă o crenguţă în mijlocu gliii (ALRT, p. 98/9); Acolo-i pusă budaca în mij-
locu stânii (ALRT, p. 165/21); da pică înăuntru acolo-n mijlocu gropii (ALRT, p. 215/
26); Punem cruce-n mijlocu locului celuia (ALRT, p. 185/2–3); da pică înăuntru acolo-n
mijlocu gropii (ALRT, p. 215/26); se spală-n mijlocu drumului (ALRT, p. 278/ 17);
[Am bătut boul de hăis] să ţină caru-n mijlocu coastii (TDO, p. 181/26); Am văzut acolo
lână de pe oaie, era într-o barcă acolo în mijlocu apii (TDO, p. 207/9-10); Se pune-n
mijlocu groapii (TDO, p. 234/22); Ne-am dus până-n mijlocu pădurii (TDO, p. 250/16);
Şi ia cerculetele-n mână şi-n mijlocu cerculetelui pune ouă (TDO, p. 278/21); şi s-a dus
la colţu pădurii şi s-a pus în mijlocul drumului (TDO, p. 280/11−12); Nu puteai s-o scoţi
din sat afară, că era în mijlocu satului (TDO, p. 298/21); Se pune o masă în mijlocu ariii
(TDO, p. 361/3–4); jos, în mijlocu târlii (TDM II, p. 21/1); şi după ce întindea grâu, în
mijlocu lu… grâului, adică la centru terenului ăsta (TDM II, p. 151/11–12); l-a găsit un
cetăţean acolo, în mijlocu drmului, îngheţat (TDM II, p. 307/5, 14); pune o cofă în mij-
locu horii (TDM II, p. 421/17); ş-apoi se-nvârte în mijlocu horii (TDMB II, 1, p. 139/
4−5); căpriorii-i pune pe doi popi care-i pune-n mijlocu casii (TDM II, p. 626/5); am
mai auzit c-a ieşit în mijlocu Siretului (TDM II, p. 643/5-6); făceam focu-n mieljocu
casii TDM II, p. 655/5-6); ea şedea-n mijlocu casii aşa, Marin colea (TDM II, p. 689/
10); vedeai un par în mijlocu curţii (TDM II, p. 704/7); aşeza un scaun în miljocu casii
(TDM II, p. 843/29); făcea şir în curte, îngropa în curte un [k] în mijlocu curţii, acolo
(TDM II, p. 882/23–24); să nu mai stau în mijlocu drumului (TDMB I, 1, p. 47/21–22);
dacă ne vede, trecea-n mijlocu cercului măgăruş (TDMB I, 2, p. 95/14); când îl clatini
puţin el cade-n mijlocu buduroiului (TDMB II, 1, p. 81/17–18); era un par bătut în
mijlocu ariii (TDMB I, 1, p. 112/ 19; TDMB I, 1, p. 127/14−15); băgăm o ţepuşă drept
în mijlocu stogului (TDMB I, 1, p. 237/1); acest copil care este legat la ochi se aşează-n
mijlocu cercului (TDMB I, 2, p. 80/17).
În structură poate apărea şi un substantiv animat: lăutarii cântă în mijlocu băieţilor
(TDO, p. 338/19–20); dormeam cu nevastă-mea în mijlocul oilor (TDM II, p. 20/28, 24/
26); ursu era în mijlocul oilor, zbiera la câini (TDM II, p. 199/3–4); a trântit oaia în mij-
locu turmii (TDM II, p. 199/10).
Din mijlocul: Maĭ bińe ĭeŭ că m-oĭ fa / Floricica cîmpului / D'in mńijlocu rîtului
(GN, p. 47/III); s-a făcut înaintea la pescar moartă şi omu a luat-o din mijlocu drumului
(TDO, p. 3/18–19).
La mijlocul: Pi Manea ńi-l tot chité / Di disuptu brîuluĭ, / La ńijlocu trupului (GN,
p. 9/IX); Şăd voiniśiĭ codruluĭ, /… La ńijlocu codruluĭ / Beŭ feśoriĭ Bratuluĭ / Cu Dobra
Ploscarului (GN, p. 18/XVI); şi altuieşte la mijlocu cozii se crapă puţin pielea cozii
(ALRT, p. 94/17–18); începe să joace până sâmbătă noaptea la mijlocu nopţii (TDO,
p. 205/18); se bătea un par la mijlocu ariii (TDO, p. 297/11); pe unde-a fost mai bun,
aici, la mijlocu satului îi zice Pietrăreni (TDM II, p. 82/1–2); şi-l puneam aşa roată, zno-
pi cam în picioare aşa, la mijlocu arioiului (TDM II, p. 652/18); şi legam doi cai unu de
altu, c-un odgon mare la mijlocu ariii eia, la mijlocu ei, băteam un par (TDM II, p. 733/
3–4); băteam un par la mijlocu ariii eştia (TDM II, p. 759/10); strângeam ovăzu grăma-
dă tot la mijlocu parului (TDMB I, 2, p. 37/8).
Pe mijlocul: Maĭ bińe ĭeŭ că m-oĭ fa / Tăt colbuţu vântuluĭ / Pă mńijlocu drumului
(GN, p. 45/III).
Prin mijlocul: nu putem să le dăm afară, însă le dăm prin mijlocu casii şi le ocolim
(TDMB I, 1, p. 178/9–10); începeam pe un rând prin mijlocu rândului şi ne întorceam,
tot aşa făceam (TDMB I; 1, p. 265/4); îl despicăm aşa pe spinare, prin mijlocu spinării
(TDMB II, 1, p. 112/4); şi ducea prin mijlocu stogului în jos (TDMB II; 1, p. 114/7).
Compară cu: aicea băteam mijlocu ariii, făceam o arie mare (TDM II, p. 807/25).
Spate
În spatele: avem o baltă aicea, în spatele satului (TDM II, p. 336/6); facem în spa-
tele casii unde-i umbră, aicea (TDM II, p. 661/21).
La spatele: vin mânate de alt cioban din spate, care-i la spatele oilor (TDO, p. 176/
25–26); la spatele stânii la noi acolo era o lucernă a lu Toader Antachi (TDM II,
p. 493/6–7); şi era acolo la spatele grajdului, avea şi-o cotruţă de oi (TDM II, p. 834/
11–12).
Pe la spatele: dăm pe la spatele lemnului (TDMB I, 2, p. 143/21).
Prin spatele: şi-am luat-o prin spatele grădinii pe la nuni (TDMB I, 1, p. 156/3).
Vârf
În vârful: ş’o puşcat pă un domn în vîrvu Codźinuluĭ (GN, p. 113/LVII); Dup’aĭa
pun în vîrvu braduluĭ śingătăŭ (GN, p. 110/LIV); La o văduvă-i pune un moş acolo-n
vârvu căsî şi la un văduvoi îi pune-o babă (ALRT, p. 132/25–26); (are) şi-n vârvu bă-
ţului o bucrietă (ALRT, p. 215/31); pune şi-un colac în vârfu bradului (ALRT, p. 309/
20); şi bradu-l suia în vârvu casii (TDM II, p. 98/21); parcă mi s-a întors aşa pielea
acolo, în vârfu capului aşa, de frică (TDM II, p. 239/12–13).
Din vârful: să-l ia fratele de ginere de acolo, din vârfu prăjinii (TDM II, p. 73/26–27).
La vârful: merg până la sfârşit, la vârvu pădurii (TDMB II, 1, p. 221/3–4).
Pe vârful: D’atunci e mulamentu pă vârfu Tînpli (GN, p. 87/XVI); Se suia pe vârfu
gunoiului cu scovarda-n gură (ALRT, p. 79/15); Pe vârvu clăii faci o sucitură de fân
(ALRT, p. 98/9).
Urmă
În urma13 (sensul lui urmă este mai abstractizat în exemplele menţionate decât în
cazul altor substantive): că în special puneam grâu în urma porumbului, în cele mai
multe cazuri puneam în urma porumbului (TDM II, p. 132/20–22); şi auzeam clopotele
sunând şi câinii frumoşi în urma oilor (TDM II, p. 201/7–8); e alt lup în urma câinelui,
alt câine în urma lupului (TDM II, p. 234/9); mi-era frig în căruţă şi m-am dat în urma
căruţii (TDM II, p. 375/20); În structură cu genitiv analitiv: cheamă tu cârlanii pe-acolo
şi dau eu în urmă la cârlani (TDM II, p. 533/5-6).
De la urma: s-o punem în maţu ăla… în traista aia… de la urma maţelor (TDM II,
p. 419/6–7).
De pe urma: şi astăzi îi vai de capu ei de pe urma băiatului (TDM II, p. 485/3).
Din urma: Şi Ivan merge din urma zmeului (ALRT, p. 175/4); a apărut c-un cerb din
urma oilor, drept printre noi (TDM II, p. 200/4); din urma săpunului, după ce tăiem
săpunu bucăţi (TDMB I, 1, p. 29/15); şi lumea merge din urma mortului (TDMB I, 1,
p. 271/23–24).
La urma: mâncam la urma clăcii (TDMB II, 1, p. 159/25).
Pe urma: duc bradu după cruśe şî pă urma mortuluĭ vin doĭ flueraşĭ (GN, p. 110/
LIV).
În exemplul: Era femei, se ducea despuiate, nenorocitele, pe urmele vacilor (TDM
II, p. 207/4–5) forma de plural este evident substantiv.
În aceeaşi sferă a organizării spaţiale se situează şi lexemele marcate din exem-
plele următoare:
13
În DELS figurează ca locuţiune prepoziţională regională.
În jurul14: am mai luat-o şi eu în braţe pe-aci în juru căşii (TDO, p.71/17-18); face
focuri în juru izvoarelor (TDMB I, 2, p. 72/7); şi fugeam în juru cercului şi cântam
(TDMB I, 2, p. 95/14); luai snopii, îi puneai la par, în juru parului (TDMB II; 1,
p. 180/1).
În susul15 (în josul): şi nu puteai să urci în susu apii (TDM II, p. 639/23-24). A se
compara cu structuri în care apare locuţiunea din sus de, din limba veche, de exemplu:
craiul ungurescu le-au eşit înainte din sus de Vasluiu, la Podul Înalt (Ureche 1967,
p. 97/17-18) ; au trimisu înprotivă slujitorii săi, carii l-au timpinatu mai den sus de Ceta-
tea Neamţului (Ureche 1967, p. 146/17-19); Ş-au întrat Ştefan-vodă în Ţara Munteneas-
că pe den sus de Focşeani (Costin 1979, p. 153/18); şi trecândŭ mai pe den sus de
Suceavă au lovit pre la Hotin (Costin 1979, p. 179/4); Pe d'in sus d'e otśişori / Năframă
ţăsută-n florĭ (GN, p. 68/IV) sau din jos de: ce era pre atuncea mai gios de iazŭ (Costin
1979, p. 175/ 37); Pe d'in sus d'e otśişori / Năframă ţăsută-n florĭ / pe d'in źĭos d'e
gurişoară… (GN, p. 68/IV) – a se compara cu în josul: în josul străzii/aleii/râului etc.
4. Concluzii
În structurile în care forma substantivală indică organizarea spaţială a părţilor
întregului, de tipul: cap(ul), capăt(ul), centru(l), faţa, fund(ul), lung(ul), lat(ul),
margine(a), mijloc(ul), spate(le), vârf(ul) etc., într-o relaţie de posesie, avem de-a
face, din punct de vedere morfologic, cu substantive în îmbinări libere.
Unele dintre acestea, chiar dacă „răspund” criteriilor de încadrare la locuţiuni
prepoziţionale şi au un număr mare de ocurenţe care par a fixa o structură ca atare
(de exemplu, în mijlocul, în marginea) îşi păstrează valoarea substantivală – fapt
susţinut şi de combinarea cu diverse alte prepoziţii (din, de la, la, pe etc.) – şi se
constituie într-un termen regent al unui genitiv1.

SURSE
ALRT = Emil Petrovici, Atlasul Lingvistic Român, Partea a II-a, Texte dialectale, Muzeul Limbii
Române–Otto Harrassowitz, Sibiu–Leipzig. 1943.
Costin 1979 = Miron Costin, Letopiseţul Ţărâi Moldovei. De neamul moldovenilor, Editura Minerva,
Bucureşti, 1979.
GN = I.–A. Candrea, Ov. Densusianu, Th. D. Sperantia, Graiul nostru. Texte din toate părţile locuite
de români, vol. II, Socec, Bucureşti, 1908.
14
Este relevant faptul că în DLR jur este notat cu sensul „locul care se întinde împrejmuind s. în-
chizând ceva s. pe cineva din toate părţile, spaţiul înconjurător în mijlocul căruia stă cineva s. ceva” <
lat. gyrus, -um, care, la rândul său, provine din greacă, unde avea sensul ‘cerc’. Ex. O casă albă […]
cu jurul geamurilor încondeiat în roşu şi albastru (Delavrancea); Un hohot răsunător… făcu într’o
clipă jurul rondului (Alecsandri). În exemplele acestea (luate din DLR) calitatea substantivală a lexe-
mului este evidentă.
15
În josul, în susul figurează în DELS ca locuţiuni prepoziţionale.
TDO = Texte dialectale Oltenia. Publicate sub redacţia lui Boris Cazacu, de Cornelia Cohuţ, Galina
Ghiculete, Maria Mărdărescu, Valeriu Şuteu şi Magdalena Vulpe, Editura Academiei R.S.R.,
Bucureşti, 1967.
TDM II = Texte dialectale Muntenia, vol. II. Publicate sub redacţia lui Boris Cazacu, de Paul
Lăzărescu, Maria Marin, Bogdan Marinescu, Victorela Neagoe, Ruxandra Pană şi Magdalena
Vulpe, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1975.
TDMB I, 1; I, 2, TDMB II, 1 = Noul Atlas Lingvistic Român pe Regiuni Moldova şi Bucovina. Texte
dialectale, vol. I, partea 1; vol. I, partea a 2-a. Culese de Stelian Dumistrăcel şi publicate de Doina
Hreapcă şi Ion-Horia Bîrleanu, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1995; vol. II, partea 1.
Culese de Ion Horia Bârleanu şi publicate de Doina Hreapcă şi Ion Horia Bârleanu. Cu o prefaţă
de Stelian Dumistrăcel, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2002.
Ureche 1967 = Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei. Texte stabilite, studiu introductiv, note şi
glosar de Liviu Onu, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1967.

Cuniţă 2007 = Alexandra Cuniţă, Locuţiunile prepoziţionale – intrumente cu încărcătură culturală
ale (re)configurării referentului substantivului regim, în Studii lingvistice. Omagiu profesoarei
Gabriela Pană Dindelegan, la aniversare. Editori: Camelia Stan, Rodica Zafiu, Alexandru
Nicolae, Editura Universităţii din Bucureşti, 2007.
DELS = Cătălina Mărănduc, Dicţionar de expresii, locuţiuni şi sintagme ale limbii române, Editura
Corint, Bucureşti, 2010.
DLR = Dicţionarul limbii române, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2010 (ediţie anastatică).
Cluj-Napoca, 1997.
DŞL = Angela Bidu-Vrănceanu, Cristina Călăraşu, Liliana Ionescu-Ruxăndoiu, Mihaela Mancaş,
Gabriela Pană Dindelegan, Dicţionar de ştiinţe ale limbii. Ediţia a II-a, Editura Nemira,
Bucureşti, 2005.
GALR 2005 = Gramatica limbii române, vol. I. Cuvântul, vol. II. Enunţul, Editura Academiei
Neamţu 2007 = G. G. Neamţu, Teoria şi practica analizei gramaticale. Distincţii şi ...distincţii. Ediţia
a II-a revăzută, adăugită şi îmbunătăţită, Editura Paralela 45, Piteşti, 2007.
Neamţu 2006–2007 = G. G. Neamţu, O clasificare categorial-relaţională a atributului în limba
română. Cu adnotări, în „Dacoromania”, serie nouă, XI–XII, 2006–2007, p. 111–144.
Neamţu 2009 = G. G. Neamţu, Mijloace de marcare în expresie a înţelesului categorial în română, în
Limba română – abordări tradiţionale şi moderne. Actele colocviului internaţional organizat de
Catedra de limba română şi de Departamentul de limbă, cultură şi civilizaţie românească,
Facultatea de Litere, Universitatea „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca, 19−20 octombrie 2007.
Editori: G. G. Neamţu, Ştefan Gencărău, Adrian Chircu, Presa Universitară Clujeană, Cluj-
Napoca, 2009, p. 23−37.
2014.
Pană Dindelegan 2003 = Gabriela Pană Dindelegan, Elemente de gramatică. Dificultăţi, controverse,
noi interpretări, Editura Humanitas Educaţional, Bucureşti, 2003.
REMARKS ON THE MORPHOLOGICAL STATUS OF SOME

PREPOSITIONAL PHRASES WITH GENITIVE3 IN ROMANIAN
(Abstract)
The study is dedicated to some structures formed by preposition + noun + definite article -a/-ul/-le
known as prepositional phrases, regime for a genitive 3 in Romanian. Analizying numerous sets of
examples extracted from dialectal texts, we identified a special category of nouns that reflect the
spatial positioning of object’s parts, organized at the level of expression in the form of genitive
(possession). This semantic feature, along with morpho-syntactic characteristics discussed by
different grammar studies, represents an extra argument for considering them nouns, not prepositional
phrases.
Cuvinte-cheie: locuţiune prepoziţională, substantiv, articol, criterii morfosintactice, criterii

semantice.
Keywords: prepositional phrase, noun, definite article, morpho-syntactic criteria, semantic
criteria.

veronica_vlasin@yahoo.com
DUMITRU VLĂDUŢ
CUVINTE, FORMULE INTERNAŢIONALE

ŞI EXPRESII STRĂINE UTILIZATE GREŞIT
ÎN MASS-MEDIA DE AZI
1. Apelul unor intelectuali la cuvinte, formule internaţionale şi expresii străine

celebre este o practică destul de veche. Bine folosite, ele conferă scrierilor şi
vorbirii acestora un stil livresc, ca marcă a omului. Izvorul cel mai bogat al acestor
cuvinte, formule ori clişee internaţionale sau expresii străine îl reprezintă, în primul
rând, cultura greco-latină, alcătuită în special din literatura, filosofia, istoria şi
mitologia celor două popoare antice, precum şi Biblia. La acestea se adaugă
reflecţii originale ale personalităţilor aparţinând îndeosebi marilor culturi europene
moderne. Chiar dacă sunt de o vechime apreciabilă, ele rămân mereu vii. Instalate
definitiv în limbajul diferitelor popoare, ele au devenit patrimoniu lingvistic şi de
gândire universal, făcând posibilă comunicarea laconică şi nealterată a unei gândiri
complexe şi originale. În multe cazuri, se citează în original, în special expresiile
latineşti, căci traducerea le-ar diminua farmecul iniţial. Întrucât fac parte din
patrimoniul cultural al umanităţii şi redau o unicitate spirituală, trebuie folosite
corect, atât ca formă, cât şi ca semnificaţie. Din păcate, nu întotdeauna se întâmplă
aşa, mass-media actuală, viaţa publică şi politică fiind locurile celor mai regretabile
deformări ale cuvintelor, formulelor internaţionale şi expresiilor străine sub
raportul formei şi sensului. Aceste deformări trădează o precaritate culturală ori
pretenţii intelectuale fără acoperire.
2. De mai mult timp asemenea fapte lingvistice au devenit obiect al preocu-
părilor din lucrările de cultivarea limbii române. Theodor Hristea, Cristian
Moroianu, Ştefan Munteanu şi alţi autori au scris studii în care au semnalat erori de
utilizare a unor expresii străine, în special a celor latineşti. În capitolul Formule şi
clişee internaţionale din volumul Sinteze de limba română apărut în 1984, pe care
l-a coordonat, Theodor Hristea semnala următoarele:
„O anchetă efectuată, cândva, printre studenţi a scos la iveală faptul că mulţi dintre
ei nu cunoşteau decât foarte vag sensul unora dintre unităţile frazeologice precizate, iar
şi mai mulţi ignorau aproape complet «geneza» acestor frazeologisme internaţionale.
Într-o mare măsură, am înţeles şi atunci cât de mult ar avea de câştigat învăţământul
nostru de cultură generală dacă profesorii de limba română şi de alte discipline şi-ar face
timp să le explice elevilor mai clar şi mai detaliat cum au luat naştere astfel de frazeo-
logisme ori altele şi care este semnificaţia lor exactă. Ele constituie numai o parte dintre
acele «formule care dăinuie de veacuri» (după o potrivită caracterizare a lui Tudor
Arghezi) şi care trebuie însuşite corect în primul rând în şcoală şi prin şcoală” (Hristea
(coord.) 1984, p. 144).
658 Dumitru Vlăduţ
Câteva pagini (7) acordă studierii unor astfel de fapte lingvistice şi Adina
Dragomirescu şi Adrian Nicolae (2011, cap. Cuvinte şi expresii străine deformate
sau greşit înţelese).
3. Voi analiza în continuare câteva cuvinte, formule internaţionale şi expresii
străine greşit folosite în mass-media românească în privinţa conţinuturilor
semantice sau înţelese eronat, „după ureche”, apoi altele redate defectuos sub
raportul formei ori al gramaticii.
3.1. Prima formulă celebră de acest fel pe care o invoc este „nodul gordian”, uti-
lizată într-un articol din cotidianul „Ziua”, nr.104, de joi 13 octombrie 1994, p.5,
menit să atragă atenţia Consiliului Europei asupra dificultăţilor pe care guvernul le
creează presei scrise prin urcarea preţului la hârtie:
„[...] subliniem că problemele de bază ale presei rămân legate gordian de şicanele
produse de creşterea continuă a preţului hârtiei [subl. n.]”.
Scriind că problemele presei „rămân legate gordian de şicanele…”, ziaristul be-
licos voia să spună că acestea sunt fără ieşire. Sensul atribuit de autor expresiei este
cum nu se poate mai inexact, căci, cum este ştiut, complicatul nod al lui Gordius,
fost plugar şi ajuns rege al Frigiei, pe care acesta l-a pus în locul ce lega jugul de
oiştea carului aşezat la templul lui Jupiter, a fost tăiat cu paloşul de Alexandru
Macedon, care a rezolvat rapid situaţia. Potrivit ştirilor, oracolul prevestise că acela
care va reuşi să dezlege acest nod atât de meşteşugit va stăpâni Asia, al cărei cuce-
ritor s-a dovedit, după aceea, Alexandru Macedon. În Dicţionar de cuvinte, expre-
sii, citate celebre, I. Berg (1968), spunea despre această expresie:
„Soluţia găsită de Alexandru spre a descurca problema nodului gordian a dat naştere
expresiei care de atunci i-a ajutat pe mulţi să dezlege, tranşant şi plastic, nu nodul, ci
modul de a ieşi dintr-o situaţie dificilă şi încâlcită, adică o rezolvare energică şi cura-
joasă” (p. 287)1.
3.2. O altă expresie celebră greşit folosită sub raportul sensului, pe care am înre-
gistrat-o, este eminenţă cenuşie, din articolul Lauri pentru jazzul timişorean, sem-
nat de Johnny Botta şi publicat în revista „Orizont” din 24 mai 2011, nr. 5. În
articol se afirmă, printre altele:
„Doamna Sorina Jecza, sufletul şi eminenţa cenuşie a Fundaţiei Interart Triade, a
făcut oficiul de prezentare ţinut în ospitaliera reşedinţă personală, de pe Calea Martirilor
51, în ambianţa prietenoasă a «spiralelor» artistului Camil Mihăescu şi, îndeosebi, a
numeroaselor exponate realizate, de-a lungul anilor, de către maestrul Peter Jecza,
prezent mereu în sufletele noastre [subl. n.]”.
Aşadar, din cele afirmate de autorul articolului, doamna Sorina Jecza este, în ace-
laşi timp, „sufletul şi eminenţa cenuşie” a Fundaţiei Interart Triade, „ospitaliera re-
şedinţă personală”, făcând printre altele şi „oficiul de prezentare a evenimentului”.
1
Cf., asupra acestor fapte de limbă, şi Balaci 1969, Barbu 1973, Cojocaru 2000, Grimal 1951,
Parapiru 2000.
Cuvinte, formule internaţionale şi expresii străine 659
Întregul context arată că expresia eminenţa cenuşie este complet nepotrivită, întru-
cât, cum demonstrează acelaşi I. Berg (1968, p. 134),
„[...] prin expresia «eminenţa cenuşie» se înţelege «omul din umbră», omul care
n-are de obicei nicio funcţie eficientă, dar care e mâna dreaptă a titularului, e inspira-
torul, persoana cea mai influentă în sectorul unde activează tăcut şi anonim”.
Primul care a purtat această denumire, ne spune autorul cărţii, este călugărul capu-
cin François Le Clerc du Tremblay (1577–1638), numit mai ales Père Joseph,
colaboratorul cel mai fidel şi confidentul, adică „umbra”, cardinalului Richelieu,
care a condus destinele Franţei în vremea regelui Ludovic al XIII-lea. Din culisele
palatului regal, fără a avea apariţii publice, a dirijat numeroase misiuni diplomatice
secrete sau acţiuni de mare importanţă pentru Regatul Franţei. Prima parte a pore-
clei, eminenţă, este titlul de adresare către un prelat, iar cenuşie este culoarea um-
brei (ibidem) în care acesta stătea. Or, aşa cum se vede, doamna Sorina Jecza nu
acţionează la fundaţia respectivă „din umbră”, fiind iniţiatoarea vizibilă a
evenimentului despre care se vorbeşte, sufletul acestuia. De altfel, alăturarea
„sufletul şi eminenţa cenuşie” este contradictorie.
3.3. O referinţă mitologică deloc potrivită prin folosirea numelui sculptorului
Pygmalion o aflăm în articolul Cum a obţinut Ceauşescu diplomele de bacalaureat
şi licenţă în ştiinţe economice, publicat în cotidianul central „Adevărul”, nr. 6 708
de joi 26 aprilie 2012, p. 7. Ziarista scria:
„Pe post de Pygmalion în prima etapă «ştiinţifică» a Elenei Ceauşescu s-a aflat
Mihail Florescu (1912–2000). Pe numele adevărat Ioan Iacobi, absolvise chimia la
Universitatea din Bucureşti. A fost militant comunist din primul an de studenţie (1930),
voluntar în «brigăzile roşii» din Spania”.
Autoarea vrea să spună, probabil, că, în prima etapă, Mihail Florescu, specialist
în chimie (nu se ştie de ce anvergură), este cel care a contribuit la construirea sta-
tutului ştiinţific, deci a „statuii” Elenei Ceauşescu, aşa cum Pygmalion, sculptorul
grec din Cipru, a cioplit statuia Galatheei. Acesta din urmă a sculptat-o, cum se
ştie, din fildeş, pe Galathea, statuia sa înfăţişând o femeie de o frumuseţe extraordi-
nară, de care s-a îndrăgostit. Zeiţa Afrodita a însufleţit statuia, iar Pygmalion s-a
căsătorit apoi cu ea. În acelaşi amintit Dicţionar de cuvinte, expresii, citate celebre,
I. Berg (1968, p. 334) scria:
„Posteritatea a văzut în această legendă simbolul puterii creatoare a artei, care reu-
şeşte să dea viaţă materiei inerte, şi totodată puterea animatoare a unei mari iubiri”.
Iubirea enormă, sinceră a lui Pygmalion pentru Galathea n-ar putea fi comparată cu
acţiunea oportunistă a lui Mihail Florescu. Oricum, îndrăgostit de Elena Ceauşescu
acesta nu s-a dovedit, iar, ca om de ştiinţă îndrumat de Mihail Florescu, se ştie bine
câtă strălucire a avut această femeie. Analogia este, credem, falsă.
3.4. Cazul expresiei a se naşte ca Pallas Atena direct din capul lui Zeus din
articolul semnat de Miruna Munteanu, cu titlul ARD s-a făcut scrum, publicat în
„Jurnalul naţional”, nr. 6 069, de marţi 11 decembrie 2012, p. 7, nu este nici el mai
fericit sub raportul folosirii ei ca exactitate a semnificaţiei. Iată fragmentul în
cauză:
„Partidul prezidenţial a pierdut năucitor, cu toate trucurile şi scamatoriile menite să-i
falsifice identitatea în faţa electoratului. Degeaba s-au inventat peste noapte alianţe cu
formaţiuni-fantomă, născute ca Pallas Atena din capul lui Zeus. «Liderii» furnizaţi la
cheie de laboratoarele Cotroceniului nu au trecut testul urnelor”.
Se ştie că, potrivit mitologiei, Pallas Athena, fiica lui Zeus şi a lui Metis, pe care
romanii o identificau cu Minerva, zeiţă a înţelepciunii, s-a născut din capul lui
Zeus, cu arme şi armură, matură, perfectă, întrucât Zeus a înghiţit-o pe Metis îna-
inte ca aceasta să nască. În momentul apariţiei în lume, ea a scos un strigăt război-
nic cumplit, încât s-au cutremurat cerul şi pământul. Prin urmare, era o zeiţă răz-
boinică, fiind reprezentată cu suliţă şi coif, luptând, între altele, împotriva giganţi-
lor, precum şi în războiul troian, alături de greci. A moştenit atât atributele forţei
lui Zeus, cât şi pe cele ale înţelepciunii şi prudenţei mamei sale, Metis. În mitologia
greacă era considerată protectoarea artelor frumoase, a literaturii, a meşteşugurilor,
precum şi, cum spune Anca Balaci (1969, p. 73),
„[...] a oricărei acţiuni care presupunea ingeniozitate şi spirit de iniţiativă. Ea patrona
viaţa socială şi statală, era sfătuitoarea grecilor adunaţi în areopag şi apărătoarea lor în
războaie”.
Prin urmare, aceste calităţi: perfecţiunea, forţa deosebită, reuşita, influenţa cu care
ea se naşte direct din capul lui Zeus nu au cum fi asimilate debilităţii şi neputinţei
formaţiunilor-fantomă, fără succesul la electorat de care vorbeşte autoarea, în im-
petuozitatea sa critică.
4. Alteori, astfel de expresii suferă grave transformări de alcătuire sau deterio-
rări gramaticale. Voi reda câteva astfel de situaţii aşa cum le-am reţinut din mass-
media.
4.1. În timpul campaniei electorale din toamna lui 2009, la un cunoscut post de
televiziune central, am auzit o reporteră spunând cu o mare siguranţă de sine:
„Numirea lui Negoiţă este ultimul cântec de lebădă al lui Traian Băsescu [subl. n.]”.
Expresia cântecul de lebădă a luat naştere din credinţa anticilor că, înainte de
moarte, lebăda nu geme, ci cântă. Este vorba, pur şi simplu, de cântecul de lebădă,
nici primul, nici ultimul. Este corectă, prin urmare, expresia cântecul de lebădă,
nicidecum ultimul cântec de lebădă. Prin expresia amintită este desemnată ultima
operă remarcabilă a unui mare creator, compusă în preajma morţii, prin analogie cu
acel „cântec de lebădă”. Ea se poate aplica, desigur, şi altor domenii de activitate.
Să mai observăm că personalitatea la care se face referire prin această expresie este
în apropierea morţii, nu cum era cea despre care vorbea cu pretenţie de adevăruri
epocale reportera, care se mai şi înşela, căci cel în cauză câştiga atunci un nou
mandat în urma alegerilor.
4.2. Deformată destul de serios este expresia mot à mot, însemnând cuvânt cu
cuvânt, provenită din franceză, în interviul pe care fostul preşedinte al Republicii
Moldova, Vladimir Voronin, îl acorda cotidianului „Evenimentul zilei”, nr. 4 990
de luni, 12 noiembrie 2007, p. 8. La una din întrebări referitoare la identitatea
limbii statului său, el răspundea:
„[...] limba poate să se asemene moto-moto, dar noi o numim moldovenească
[subl. n.]”.
Iată cum o expresie celebră ca mot à mot devine în practica lingvistică a unui
politician moto-moto.
4.3. Prin 2012, după formarea cu greutate a guvernului de către noua conducere,
noul şef a exclamat triumfător prin expresia latinească: „Habemus guvernus!”.
Expresia este o parafrază după „Habemus papam!”, cuvinte prin care, după înde-
lungi dezbateri, conclavul pontifical de la Roma anunţă alegerea unui papă. Despre
folosirea acestei expresii, I. Berg (1968, p. 174) ne spune următoarele:
„Ele [aceste cuvinte – nota n.] au fost preluate şi de laici, spre a semnala, cu nuanţă
ironică sau glumeaţă, că, în sfârşit, după lungi dezbateri, frământări, conciliabule etc.
(ca la Vatican), s-a numit un nou şef de guvern, s-a ales un nou preşedinte la cutare sau
cutare asociaţie etc. În asemenea ocazii, prin similitudine cu alegerea înaltului pontif, se
poate spune: «Aşadar, habemus papam!»”.
Prin urmare, s-ar folosi când e vorba mai degrabă de alegerea unor demnitari, con-
ducători, nu instituţii, citându-se deci în sensul precizat: „Aşadar, habemus
papam!”.
Deranjantă este aici folosirea unei expresii „după ureche” de către un şef de gu-
vern, căci cuvântul guvernus este o creaţie personală, inexistent în dicţionarele la-
tineşti. În latină există cuvintele gŭbernācŭlum, -i, gŭbernum, -i, gubernātio, - onis
pentru a reda ideea de conducere, guvernare, administrare, cârmuire. Chiar dacă ar
fi existat cuvântul guvernus, el trebuia pus la acuzativ: guvernum, căci într-o limbă
substantivele se declină, verbele se conjugă etc., nealăturându-se într-o formă bru-
tă, cum cred astfel de vorbitori.
4.4. Au fost semnalate rostirea şi scrierea greşite de către unii vorbitori ale unor
expresii latineşti, precum in extenso (pe larg), in corpore (cu toţii), in extremis (în
ultimă instanţă), in vitro (în eprubetă, în laborator). Aceşti vorbitori redau prepozi-
ţia in din aceste expresii prin românescul în, aşadar în extenso, în corpore, în extre-
mis, în vitro. Într-o carte de cultivare a limbii române, Adina Dragomirescu şi
Alexandru Nicolae (2011, p. 236) recomandă următoarele:
„În majoritatea situaţiilor, necunoscătorii formelor latineşti pot evita greşelile prin
folosirea formelor româneşti. Cazul lui in vitro este mai complicat, pentru că noţiunea la
care se referă este nouă, denumirea latinească este internaţională şi nu avem un cores-
pondent românesc”.
4.5. Neatenţia sau poate necunoaşterea sensului unor cuvinte străine larg răs-
pândite şi al unor expresii mai ales latineşti celebre sunt generatoare de regretabile
pleonasme. Amintesc cazul lui motto, cuvânt nu chiar celebru, de origine italiană,
care înseamnă „fragment, citat pus la începutul unei scrieri pentru a arăta pe scurt
ideea fundamentală a autorului” (DN, p. 708). Ignorând această semnificaţie a lui
motto, autoarea unui articol publicat în „România literară”, nr. 36 din 14 septem-
brie 2007, p. 30 vorbea de „motto-ul din fruntea scrisorii”:
„Am încheiat citatul din scrisoare şi mă întorc la motto-ul din fruntea ei, luat din
Alex Ştefănescu [subl. n.]”.
Asocierea motto din faţă sau moto din frunte este, aşadar, pleonastică.
4.6. Un pleonasm născut din cauza necunoaşterii sensului expresiei latineşti
statu quo am întâlnit în articolul Presa internaţională despre revolta din Egipt,
apărut în cotidianul „Adevărul”, nr. 6 388 din 4 februarie 2011, p. 8:
„Singurul care ar putea menţine statu quo-ul actual ar fi Omar Suleiman, fostul şef
al serviciilor secrete, promovat vicepreşedinte [subl. n.]”.
Expresia latinească statu quo înseamnă stare actuală. I. Berg (1968, p. 735),
precizează:
„Statu quo (lat.«Starea actuală») – A păstra statu quo, adică: stadiul în care se află
lucrurile în momentul de faţă”.
Aşadar, determinând această expresie latinească statu quo prin adjectivul actual
se formează un pleonasm.
4.7. Regretabilă este şi atribuirea fantezistă uneori de către unii jurnalişti a pa-
ternităţii unor expresii celebre. Amintesc două cazuri. În dimineaţa zilei de 28 no-
iembrie 2009, în timpul campaniei pentru alegerile prezidenţiale, o înfocată prezen-
tatoare de la un cunoscut post de televiziune adversar al puterii de atunci, spre a-şi
compromite adversarii, a început să citeze grav: „Calomniaţi, calomniaţi, că tot va
rămânea ceva”. A continuat apoi cu o mare siguranţă şi suficienţă de sine: „Sunt
cuvintele lui Lenin care îndemna astfel la denigrarea adversarilor”. Îl avea ca invi-
tat un fost demnitar de primă însemnătate în stat, resentimentar faţă de acelaşi ad-
versar al postului de televiziune de unde vorbea prezentatoarea, invitat care, după
câteva fraze introductive, în consonanţă cu „deosebita cultură generală” a acesteia,
a spus (risum teneatis?) cam aşa: „Foarte bine aţi amintit fraza lui Lenin, care redă
bine situaţia, scriind şi el în Caiete filosofice etc. etc.”. Nici vorbă însă ca expresia
amintită să aparţină conducătorului revoluţiei sovietice din 1917, cum voiau să-şi
convingă telespectatorii prezentatoarea şi invitatul său, ci lui Pierre Beaumarchais,
care, în Bărbierul din Sevilla, în actul al II-lea, îl pune pe Don Basilio, în faimoasa
lui tiradă să spună: „Calomniez, calomniez, il en restera toujours quelque chose!”
(„Calomniaţi, calomniaţi, ceva tot va rămâne!”). Expresia vrea să semnifice că ace-
ia care folosesc arma calomniei cred sincer că în sufletul oamenilor va rămâne ceva
din revărsările de venin ale minciunilor şi ale denigrărilor la care eroul tiradei, Don
Basilio, îndemna. Cuvintele l-au inspirat şi pe G. Rossini, cunoscutul compozitor
italian, în celebra „arie a calomniei” (Berg 1968, p. 59).
Tot greşit atribuită este paternitatea expresiei „Cartagina trebuie distrusă”,
într-un interviu acordat de un om politic român publicaţiei „Academia Caţavencu”,
nr. 33 din 24–30 august 2005, p. 4: Acesta spunea:
„Aproape la toţi cei listaţi acolo se prezintă un motiv, în timp ce la mine nu e nici un
argument. Dinga trebuie schimbat! E exact ce spunea Cicero: «Cartagina trebuie să
cadă!»”.
Expresia, precizez hic et nunc, nu-i aparţine nicidecum lui Cicero, ci lui Cato
cel Bătrân, supranumit Cenzorul. Amintindu-şi enormele suferinţe ale Romei din
cauza războaielor cu Hanibal, el era neliniştit văzând cum Cartagina devine din nou
o primejdie pentru romani. De aceea, revenind din Africa, indiferent de subiect, îşi
încheia discursurile din Senat astfel: „De altfel Cartagina cred că trebuie distrusă”,
încheiere care a ajuns să fie redată în două cuvinte: „Delenda Carthago”. Expresia
e folosită pentru o idee devenită obsesie sau un obiectiv ce trebuie atins cu orice
preţ. Să observăm şi o oarecare eroare de conţinut şi formă: „Cartagina trebuie
distrusă”, nu „să cadă”.
5. Sperăm ca articolul nostru să constituie o pledoarie pentru corecta folosire a
cuvintelor şi formulelor internaţionale ori expresiilor străine celebre.
ABREVIERI BIBLIOGRAFICE. SURSE

Balaci 1969 = Anca Balaci, Mic dicţionar mitologic greco-roman. Ediţia a II-a, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1969.
Barbu 1973 = Marian Barbu, Dicţionar de citate şi locuţiuni străine. Ediţie revizuită şi completată de
Eugen şi Paul Marian, Editura Enciclopedică Română, Bucureşti, 1973.
Berg 1968 = I. Berg, Dicţionar de cuvinte, expresii, citate celebre, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,
1968.
Cojocaru 2000 = Octavian Cojocaru, Vade mecum. Maxime şi citate latine uzuale, Editura Lumina
Lex, Bucureşti, 2000.
DN = Florin Marcu, Constant Maneca, Dicţionar de neologisme, Editura Academiei R.S.R.,
Bucureşti, 1978.
Dragomirescu–Nicolae 2011 = Adina Dragomirescu, Adrian Nicolae, 101 greşeli de lexic şi de
semantică. Cuvinte şi sensuri în mişcare, Editura Humanitas, Bucureşti, 2011.
Grimal 1951 = Pierre Grimal, Dictionnaire de la mythologie grecque et romaine. Préface de Charles
Picard, Presses Universitaires de France, Paris, 1951.
Hristea (coord.) 1984 = Theodor Hristea (coord.), Sinteze de limba română. Ediţia a treia revăzută şi
din nou îmbogăţită, Editura Albatros, Bucureşti, 1984.
Parapiru 2000 = Teodor Parapiru, Dicţionar enciclopedic de expresii celebre. Argument, bibliografie
selectivă, indice selectiv de nume, tablă cu ilustraţii de Teodor Parapiru. Postfaţă de Ivan
Ivlampie, Editura Alma, Galaţi, 2000.
MOTS ET FORMULES INTERNATIONAUX, EXPRESSIONS ÉTRANGÈRES

EMPLOYÉS FAUSSEMENT DANS LES MÉDIAS ROUMAINES ACTUELLES
(Résumé)
L’auteur de l’article met en évidence l’altération du sens dans les médias roumaines actuelles de
quelques mots et formules internationaux (Pygmalion, noeud gordien, être né ainsi que Pallas Athena
de la tête de Zeus), ensuite des fautes de grammaire dans la reproduction de quelques unes (mot à
mot, chanson de cygne). Il signale l’erreur de l’expression habemus guvernus employée par un
homme politique roumain qui provient de l’inexistance du mot guvernus dans le latin, ainsi que le
pléonasme de l’expression statu quo actuel qui se trouve dans un journal central. Vers la fin de
l’article l’auteur met en relief des paternités fausses attribuées aux expressions Calomniez, calomniez,
il en restera toujours quelque chose et Delenda Carthago. Les faits sont identifiés dans les médias
roumaines actuelles ainsi que dans le langage des hommes politiques. L’article est une plaidoirie pour
l’utilisation correcte des mots et des formules internationaux, ainsi que des expressions étrangères
concernant le sens et la forme.
Cuvinte-cheie: cuvânt, expresii internaţionale, presă românească, sens, gramatică.

Mots-clés: mot, expressions internationales, presse roumaine, sens, grammaire.
Universitatea „Tibiscus”
Facultatea de Drept
Timişoara, str. Lascăr Catargiu, 6
dumitru.vladut@yahoo.com
MARIA VULIŞICI ALEXANDRESCU
CONSIDERAȚII PE MARGINEA PROFORMELOR*
Articolul își propune să urmărească felul în care sunt tratate unele proforme în
Gramatica limbii române (GALR), Morfosintaxa limbii române (MFL), Gramatica
de bază a limbii române (GBLR) și în câteva studii apărute după 2005.
În clasificarea de ansamblu a cuvintelor, noile gramatici fac distincție între cla-
sele lexico-gramaticale, caracterizate prin particularități gramaticale comune, și
clasele semantico-funcționale, în cazul cărora aceste particularități nu sunt relevan-
te. Una dintre clasele semantico-funcționale este clasa proformelor, clasă ce cuprin-
de unități lingvistice foarte diferite gramatical, fără referință proprie, care au capa-
citatea de a sta în locul altora, pline lexical, substituindu-le sau evocându-le. Clasa
proformelor interferează, ca semnificație, cu clasa pronumelor și cu cea a substitu-
telor, dar nu se suprapune cu acestea.
Pronumele (substitutele substantivelor, ale numelor, în general) constituie clasa
cea mai extinsă a proformelor, însă nu toate pronumele sunt proforme. Pronumele
care funcționează ca proforme sunt: pronumele personale de persoana a III-a, sin-
gular și plural, cel de politețe de persoana a III-a, singular și plural, pronumele
semi-independente al, a, ai, ale, precum și toate pronumele nepersonale1. În cele ce
urmează, nu ne vom opri la pronume decât tangențial.
Pe de altă parte, clasa proformelor, pe lângă pro-nume, cuprinde și alte catego-
rii: de tip adjectival, numeral, adverbial, verbal, prepozițional, conjuncțional. De
asemenea, există proforme care stau pentru un grup de cuvinte, pentru o propoziție
sau pentru o frază.
S-ar părea că noțiunea de pro-formă este echivalentă cu aceea de substitut (ne
referim la substitutele gramaticale). Și substitutele au particularitatea semantico-
funcțională de a înlocui componente ale discursului. Nu toate substitutele sunt,
însă, proforme. Numeralul funcționează ca substitut, dar nu este pro-formă, întrucât
are sens lexical, este plin semantic, exprimând o cuantificare numerică precisă, fapt
care a determinat constituirea lui într-o clasă lexico-gramaticală distinctă.
Proformele (vezi DSL, p. 409–411) constituie, deci, o clasă de cuvinte lipsite de
referință proprie, referință pe care și-o procură contextual prin legarea2 de un cu-
vânt plin semantic, numit „sursă”. Pentru clasificarea proformelor se iau în consi-
derație: natura proformei, natura sursei și raportul dintre ele. După natura pro-
formei (clasa morfologică prin care se realizează), se disting: proforme pronomi-
nale, adjectivale, numerale, adverbiale, verbale. După natura morfologică a sursei,
*
Lui G. G. Neamțu, coleg de Școală Clujeană, eminent profesor si cercetător, cu prietenie și
prețuire.
1 Pentru pronume vs. proforme de tip nominal, vezi Vasilescu, 2007, p. 213–225.
2 Pentru termenii de legare, sursă, antecedent, anaforic, cataforic, deictic, vezi DSL.
666 Maria Vulişici Alexandrescu
avem: pro-nume (stau pentru nume), pro-adjective (stau pentru adjective), pro-ad-
verbe, pro-verbe, pro-prepoziții, pro-conjuncții, pro-sintagme, pro-propoziții, pro-
fraze. În funcție de așezarea sursei în raport cu pro-forma, se evidențiază anafori-
cele (preced pro-forma) și cataforicele (urmează pro-forma). Când sursa nu este
exprimată, proformele își procură referința deictic, din situația de comunicare, sau
prin citire variabilă, conform răspunsului primit la diferite tipuri de întrebări.
Potrivit lui Eugeniu Coșeriu, proformele sunt cuvinte categorematice, având
sens categorial de: substantiv, adjectiv, adverb etc., dar nu sunt cuvinte lexematice,
nu au sens lexical.
În cele ce urmează, ne vom opri la unele proforme care apar în grupul nominal
ca adjuncți, fie ca determinant (Det), cuantificator (Cuant) sau modificator (Modif)
(fostele atribute), fie în poziții predicative – nume predicativ (NP), complement
predicativ al obiectului (CPO), predicativ suplimentar (PS). Spre deosebire de noile
gramatici, în care NP, CPO și PS sunt considerate complemente de tip special, fă-
când parte din grupul verbal, noi le interpretăm ca incidente la nume (subiect,
obiect direct, obiect indirect), exprimând proprietăți ale acestora prin mijlocirea
unor verbe, copulative sau atributive, și funcționând ca atribute la distanță3, ca de-
terminanți ai numelui dislocați prin verb.
Descrierea morfosintactică a proformelor se va împleti cu cea discursivă, evi-
dențiindu-se influența contextului asupra calificării proformei ca aparținând unei
clase lexico-gramaticale sau alteia. Spre deosebire de lucrările gramaticale amintite
și de majoritatea studiilor care califică proformele în funcție de calitatea morfologi-
că a lor, indiferent de contextul în care apar, vom avea în vedere, cu precădere, ca-
litatea morfologică a sursei și pozițiile sintactice în care este ocurentă pro-forma.
Considerăm că pro-forma împrumută nu doar referința lexicală a sursei, ci și clasa
lexico-gramaticală a acesteia, altfel n-ar putea fi ocurentă în poziții care îi sunt in-
terzise. Trăsătura de a nu da nicio informație asupra naturii morfologice și nici asu-
pra caracteristicilor sursei (DSL, p. 409) nu ni se pare un avantaj, dimpotrivă.
Pro-adjective
Sublinierea făcută de gramatici cum că anumite adverbe, uneori denumite ad-
verbe-substitut, fără a se specifica ale cui substitute sunt, nu este suficientă. Aceste
adverbe pot apărea în grupul nominal numai pentru că stau pentru adjective.
Există în limba română anumite restricții de combinare. Adverbul de mod nu
este compatibil cu un nume, deci nu-l poate determina nici direct, ca atribut (Det,
Cuant, Modif), nici mijlocit, ca NP sau PS. De exemplu: Maxi este un copil
inteligent. E minunat să ai așa/asemenea copil. Copilul este așa de când îl știu. Pe
copil îl credeam așa, dar, de fapt, nu e. În toate exemplele date, așa „stă” pentru
adjectivul inteligent și, în consecință, îl vom considera pro-adjectiv, după cum o
3 Vezi, în acest sens, întreaga demonstrație la Drașoveanu 1997, p. 35–39, p. 142–154. Pentru
aceeași interpretare, vezi Neamțu 2006–2007, p. 111–112.
Consideraţii pe marginea proformelor 667
formă care stă în locul unui nume se numește pro-nume. Dacă în poziția de atribut,
așa, astfel (de), altfel (de) sunt tratate ca adjective invariabile (GALR, vol. II,
p. 595)4, în pozițiile predicative apar la realizarea adverbială a acestora (GALR,
vol. II, p. 274 și 303)5.
Prin conversiune, unele cuvinte trec dintr-o clasă lexico-gramaticală în alta,
schimbându-și înțelesul categorial. Astfel de treceri sunt frecvente în clasa moda-
lelor, adjective și adverbe, ambele exprimând sensuri calificative, adjectivul ale
obiectelor exprimate prin nume, iar adverbele ale proceselor exprimate prin verbe
(vezi Drașoveanu 1997, p. 21, 113; Neamțu et alii (eds) 2009, p. 31).
Trecerile din clasa adjectivelor în clasa adverbelor sunt masive, datorită formei
identice a adjectivului la masculin singular cu adverbul, în timp ce trecerile dinspre
adverb spre adjectiv sunt mai puține, datorită invariabilității formelor adverbiale. Și
într-o situație, și în alta, forma nu este marcată în vreun fel6, înțelesul categorial
fiind dat de sursa referențială și de grupul în care apare cuvântul omonim grama-
tical.
În lucrările cercetate se subliniază că există adjective provenite din adverbe:
anume, atare, asemenea, așa, așijderea, altfel de, astfel de (GALR, vol. I, p. 179)
(le-am enumerat doar pe cele fără referință proprie, care funcționează ca proforme),
arătându-se că acestea pot fi Determinanți cu funcție de integratori enunțiativi.
(GALR, vol. I, p. 48). În GBLR, p. 368, formele amintite nu apar în clasa de sub-
stituție a Det, după cum nu sunt enumerate nici printre adjectivele care pot ocupa
funcția de Modif. De ex. Ion este foarte inteligent. Un asemenea (așa) student e de
neprețuit sau „Nici o nemurire nu te poate mântui de o atare cădere” (Cioran).
Într-un enunț ca „Mare de inimă, iar de gură și mai mare, părintele Duhu nu se în-
vrednicise de o viață mai bună; dar se vede că nici nu poftea una așa, de vreme ce
nu-și astâmpăra gura cătră mai marii săi” (Creangă), grupul nominal: o viață mai
bună este substituit prin proformele una–pro-nume și așa–pro-adjectiv, acestea
procurându-şi referința anaforic. Un alt citat din Creangă, „Așa am fost eu, răb-
dător și statornic la vorbă de felul meu”, exemplifică procurarea referinței profor-
mei așa cataforic, aceasta substituind ambele adjective prin care se exprimă sursa.
GALR (vol. I, p. 179) amintește și locuțiunile adjectivale: fel de fel (de), fel de,
la fel. Locuțiunea adjectivală fel de fel, antepusă substantivului, se leagă de acesta
prin postpoziția de7: fel de fel de lucruri, iar postpusă, legătura este directă, prin
aderență: lucruri fel de fel. La p. 133 în GALR, vol. I, locuțiunea apare în această
formă, iar la p. 179, locuțiunea îl cuprinde și pe de, or, trebuie menționat că nicio
locuțiune, în afară de cele prepoziționale, nu poate fi încheiată prin de. În inven-
tarul locuțiunilor adjectivale de la p. 179 este cuprinsă și forma fel de, formă nere-
4 În același sens, vezi Pană Dindelegan 2003, p. 80. G. G. Neamțu (2007, p. 412) le interpretează
ca adverbe cu funcție de atribute adverbiale.
5 Vezi și Neamțu 1999, p. 139: în prezența verbului, ele sunt adverbe, indiferent dacă aparțin sau
nu unor expresii impersonale; vezi, în acest sens, Pană Dindelegan 2001, p. 92.
6 Pe larg, despre conversiunea nemarcată, vezi Neamțu 2009, p. 31–32.
7 Pentru postpoziție și legături de la stânga la dreapta, vezi Drașoveanu 1997, p. 52–58.
perată în limba română. Substantivul fel este obligatoriu determinat de un, acest,
alt, orice: Un fel/altfel/orice fel de neliniște mă cuprinse; pot apărea două determi-
nări, nehotărâtul alt poziționându-se ca Modificator: Un alt fel de... În asemenea
construcții, toate elementele le analizăm separat. Că acestea nu au fuzionat ne-o do-
vedește și posibilitatea înlocuirii prin sinonime: un soi de neliniște. Prepoziția de
nu face parte dintr-o locuțiune și realizează o legătură normală, de la dreapta la
stânga.
Când Det. este acest/alt, acest/alt fel (de), determinantul și substantivul pot fu-
ziona dând naștere pro-adjectivelor astfel, altfel. Dacă sunt antepuse substantivului,
pro-adjectivele se leagă prin postpoziția de. În GALR, vol. I, p. 622 astfel de, altfel
de, fel de fel de, în această componență, sunt categorizate ca locuțiuni adjectivale.
În ce ne privește, le considerăm pro-adjective cu legătură inversă, de la stânga la
dreapta, prin postpoziția de8.
În afara lexemelor amintite, apar ca pro-adjective și compusele nehotărâte ale
lui cum: oricum, altcum, cumva, altcumva, fiecum, precum și nehotărâtul atât: un
răspuns oricum/fiecum nu e un răspuns; vreau o rochie (mai) altcumva
(Berceanu 1971 p. 119). Doar interogativ/relativul cum nu are ocurență în poziția
de atribut.
Unele proforme din grupul nominal, funcționând ca Det., dezvoltă mai multe
sensuri. Nehotărâtele ceva, câtva antepuse unui substantiv masiv – ceva carne,
câtva unt – și câțiva, câteva, unui substantiv la plural: câțiva/niscaiva oameni,
câteva prăjituri sunt pro-adjective ale „puținului”. Pro-adjectivul ceva, cu această
valoare, le poate substitui pe celelalte: ceva unt, ceva prăjituri, ceva oameni. În pre-
zența masivelor, niște (Stan, 2007, p. 203) este, de asemenea, un pro-adjectiv, ex-
primând o apreciere cantitativă neprecizată (GALR, vol. I p. 107) din sfera „puți-
nului”: niște carne, niște miere, niște cafea etc. Cu aceeași semnificație apare și ne-
hotărâtul invariabil oarecare, antepus unor abstracte: oarecare contribuție/curaj/
voință/experiență etc. În postpunere, în prezența oricăror substantive determinate,
dezvoltă un sens calificativ: un om oarecare/o fată oarecare/o faptă oarecare
(obișnuit/ă).
Lexemul ceva din enunțurile exclamative este un pro-adjectiv al „multului”: A
băut ceva vin! A mâncat ceva carne! Au venit ceva oameni! A mâncat ceva prăji-
turi! În poziția lui ceva, cu acest sens, pot apărea așa numitele construcții cu la can-
titativ sau cu ce de (ce mai de/ce de mai): A băut la vin! A mâncat la carne! Au
venit la oameni! A mâncat la prăjituri! sau Ce de vin a băut! Ce de carne a
mâncat! ș.a.m.d. Substantivele se poziționează doar ca subiecte sau complemente
directe. La din astfel de construcţii este denumit „particulă adverbială cantitativă”
(GALR, vol. II, p. 86) (de ce adverbială?), iar în GBLR, p. 329, la este calificat
drept termen cantitativ. Ce din ce de este interpretat ca adverb exclamativ, iar de
este considerat prepoziţie (sic!).
Cuantificativele cât, câtă, câți, câte au ocurență în aceleași contexte exclama-
tive: Cât vin a băut ! Câtă carne a mâncat ! etc. Construcțiile cu ce de și cât, câtă
8 Detalii despre interpretarea acestor forme, în Vulișici Alexandrescu 2010, p. 19–20.

pot apărea și în formulări eliptice: „Ce de non-elefanți pe lume! Ce de non-spirite!”

(Noica); „Câtă bucurie într-o lacrimă omenească!”. Nehotărâtul atâta, în funcție de
context, poate avea conotații opuse: Nu mai face și tu atâta (multă) vorbă !; Atâta
(puțină) matematică mai știu și eu. În toate enunțurile exclamative, intonația este
morfem suprasegmental de marcare a expresivității acestora și un mijloc de dife-
rențiere între sensuri opuse: puțin/mult.
În accepția noastră, puțin/puțină/puțini/puține și antonimele mult/multă/mulți/
multe, în contextele supuse analizei, sunt adjective propriu-zise9, așa încât profor-
mele acestora le interpretăm ca pro-adjective ale cuantificării nedefinite din sfera
„puținului” sau a „multului”.
În formulări de tipul: Ce frumoasă fată! Ce frumoși ochi!, ce este un pro-adverb
intensiv al adjectivului, iar în Ce fată frumoasă! Ce ochi frumoși! este un pro-
adjectiv pe lângă substantiv (vezi și Neamțu 1999, p. 209; GALR, vol. I, p. 288;
MLR, p. 23). Pro-adverbul ce apare și cu adverbe de mod, realizând superlativul:
„Ce bine că ești !” În enunțul „Ce mirare că sunt”, ce este un pro-adjectiv pentru un
superlativ.
Pentru a exprima o calificare de mijloc, apar pro-adjectivele în tandem: așa și
așa; și așa, și așa; nici așa, nici așa: Maria e scundă sau înaltă? E așa și așa;
„Bucatele trebuie să fie nici reci, nici calde, ci cum îs mai bune de mâncare”
(Creangă). Cuplurile și ... și, nici ... nici le considerăm cupluri de semi-adverbe, nu
cupluri de conjuncții coordonatoare.
În prezența masivelor, cu deosebire abstracte, un, o, niște, în enunțuri exclama-
tive, sunt pro-adjective ale calificării la superlativ, de tipul „foarte mare”: Avea o
încăpățânare! Are un curaj! Se practică niște prețuri! (Stan, 2007, p. 195). Ca de-
terminante ale substantivelor concrete, pro-adjectivele de mai sus stau pentru un
superlativ din sfera „frumosului”: Are niște ochi, un corp, o ținută! Aceste sensuri
se pot materializa și în pro-adjectivul ce exclamativ: Ce voință (are)! Ce ochi! Ce
prețuri! „Ce bucurie că viața n-are sens! Pot sa-i dau eu unul” (Noica).
Pro-adjectivele așa, asemenea, în enunțuri exclamative, au citire variabilă: Așa
lucrare n-am citit de mult (foarte bună/foarte proastă). Asemenea copii, mai rar!
(buni, răi).
În afara funcției de atribut (Det.Cuant.Modif.), pro-adjectivele ocupă, în opinia
noastră, și pozițiile de nume predicativ și predicativ suplimentar. Numele predica-
tiv realizează, cu deosebire, o predicație de calificare (Pană Dindelegan 2007,
p. 45), exprimând o însușire a subiectului prin mijlocirea verbului copulativ. Unul
dintre termenii prototipici ai NP este adjectivul. Pe cale de consecință, și formele
care stau pentru adjectiv realizează această poziție sintactică. După cum am men-
ționat, în noile gramatici pro-adjectivele apar la realizarea adverbială a numelui
predicativ. În majoritatea exemplelor (GALR, vol. II, p. 274), proformele stau însă
pentru adjective: El este dur. Tot asfel sunt și părinții săi. Viața lor a fost dură. A
9 Statutul morfologic al lexemelor este controversat; vezi, în acest sens, Pană Dindelegan 2003,
p. 63–74.
copiilor trebuie să fie altfel. În propoziția Cum mai ești?, cum este ambiguu, fie
pro-adjectiv/nume predicativ, dacă este substituibil cu un adjectiv (de pildă, sănă-
tos), fie pro-adverb cu funcție de circumstanțial de mod, verbul fiind predicativ,
dacă este substituibil cu un adverb (de exemplu, bine)10. În GALR apare această
ultimă accepție, dar cu funcția de nume predicativ. Lexemele asemenea/aidoma în
poziția de nume predicativ dezvoltă sensuri proprii, fiind adjective invariabile, și
nu adverbe, cum sunt considerate în GALR, vol. II, p. 275. În exemplele: Ion este
totalmente neserios și oarecare; A fost nervos, dar nu mai e același (GALR, vol.
II, p. 272), Maria e mereu aceeași, lexemele oarecare, același, aceeași le interpre-
tăm ca pro-adjective (vezi coordonarea cu un adjectiv propriu-zis, iar în cazul pro-
formelor de identitate, substituția cu locuțiunea adjectivală la fel). Exemplele din
GALR ilustrează realizarea predicației de calificare prin pronume demonstrative de
identitate sau prin utilizări speciale ale nehotărâtelor.
Pro-forma ce, pro-adjectiv cu funcție de NP, apare în tipare ca: „De grăbiți ce
am fost...”, „De pântecoși ce sunt” (Creangă), introducând circumstanțiale de
intensitate ale adjectivelor/participiilor antecedente cu funcție de circumstanțial de
cauză. În tipar asemănător, adjectivul/participiul antecedent, fiind fără prepoziție și
reducând o cauzală la numele predicativ11, apare pro-adjectivul cum: „Flămând
cum era...”, „Crescut și copt cum sunt...”, „Ruginit cum sunt” etc. (Creangă). Cum-
NP realizează și construcții comparative: „Apă limpede cum e lacrima, dulce și
rece cum îi gheața” (Creangă). Când sursa este exprimată prin adjective coordona-
te, pro-adjectivul le substituie pe toate.
Un alt tipar în care apare pro-forma ce NP, de data aceasta ca pro-nume:
„Nebunule ce ești”, „Prostule ce ești”, „Slugă slugarnică ce ești”, „Soiuri ticăloase
ce sunteți” (Creangă). În toate exemplele, substantivul sau grupurile nominale
(substantiv + adjectiv) sunt în cazul vocativ. La grupurile nominale, ce substituie
întregul grup.
Numele predicativ se exprimă prin pro-adverbe doar în construcții impersonale:
„Așa-i că s-a deocheat vremea?”(Creangă), „Până acum ți-a fost mai greu, dar
de-acum înainte tot așa are să-ți fie” (Creangă), Cum e să câștigi la loto?.
Pro-adjectivele realizează și poziția de predicativ suplimentar, obținută prin re-
organizare dintr-un NP. PS, ca și funcția de bază din care provine, se exprimă prin
aceleași proforme: Lasă lucrurile așa precum erau. În GBLR, p. 543, acest enunț
exemplifică circumstanțialul de mod, subliniindu-se că în cazurile în care există un
antecedent adverbial al propoziției relative – așa, astfel – se consideră că avem a
face cu o dublă realizare a funcției sintactice. Lexemele așa și precum, nefiind ad-
10 G. Pană Dindelegan susține că adverbul poate apărea și pe lângă verbe copulative din con-
strucții personale: Cum este tata? Este bine. Considerăm că verbul a fi în contextul dat este predicativ
(„se simte”), așa încât bine este adverb (complement circumstanțial de mod), iar interogativul cum
este un pro-adverb cu aceeași funcție sintactică. În accepția noastră, adverbul nu poate apărea ca nu-
me predicativ decât în construcții impersonale.
11 Pentru reduceri, vezi Drașoveanu 1997, p. 268–271.
verbe în contextul dat, ci pro-adjective, lexemul așa realizează poziția de PS, iar
lexemul precum pe aceea de NP.
În alte contexte, proformele, neavând exprimată sursa, sunt ambigue. Calitatea
morfologică a sursei – adjectiv sau adverb – face diferența: vezi exemplul din
GBLR, p. 520: Am descoperit-o altfel, adică diferită, și atunci pro-forma este PS,
sau în alt mod („prin internet”), și atunci este circumstanțial de mod. În GALR,
vol. II, p. 308 se arată că adverbul altfel ca PS califică nominalul, or, adverbul de
mod nu poate califica un nume; această calitate o are doar adjectivul. PS nu se
poate exprima, de fapt, prin niciun fel de adverb: cele de mod sunt, de fapt, adjec-
tive sau pro-adjective, iar cele de loc sunt circumstanțiale de loc, pentru că în struc-
tura de bază apar în prezența lui a fi non copulativ: Te știu acolo/acasă (GBLR,
p. 518). Enunțul provine din structurile de bază Știu că te afli/te găsești
acolo/acasă (vezi și Drașoveanu 1997, p. 281).
În concluzie, pro-adjectivele realizează trei funcții sintactice: atribut (Det,
Cuant., Modif.), NP și PS.
Pro-nume
Din sfera pro-numelor, ne vom opri doar la acele proforme care stau pentru nume
proprii, și anume: cutare, acesta, acela, aceea, aceia, acelea, postpuse regentului
articulat hotărât. Prin faptul că substantivele regente sunt articulate, deci determinate,
proformele nu au statut de adjective pronominale, cum sunt tratate în lucrările de
gramatică12, ci sunt pro-nume proprii (pro-Nume) (Vulișici Alexandrescu 2001,
p. 471–473) (vezi prezența la unele forme a lui a deictic), funcționând ca Modificator
denominativ restrictiv, deoarece restrâng extensiunea numelui până la specificarea
unui individ sau a unei entități unice: nume de persoană, localitate, râu etc.13;
proformele demonstrative sunt variabile, ca gen și număr, în funcție de substantivul
determinat, cu care intră într-un raport de echivalență (de coindexare, nu de acord,
cum se afirmă în noile gramatici): Studentul acesta/acela/celălalt. (Ionescu).
Pro-forma invariabilă cutare se poate lega la dreapta unui substantiv articulat
hotărât la singular sau la plural: studentul cutare (Ionescu). Dacă substantivul e la
plural, pro-forma este substitut al mai multor nume proprii coordonate: studenții
cutare: Ionescu, Popescu, Vasilescu.
Interogativele (relativele) care și ce, funcționând ca integratori enunțiativi în
exemple de tipul: Care film a luat Oscarul? sau Ce nume i-ați dat nepoțelului?,
deși sunt în poziție de adjective pronominale, ele țin locul determinării cerute de la
interlocutor, determinare care este un Modificator denominativ restrictiv, fiind, ca
atare, un pro-Nume (substantiv propriu). Rezultă că adjectivele pronominale păs-
trează caracterul pronominal, în sensul că trimit la mesaj (Manoliu Manea 1968,
12 În noile lucrări, se vorbește de o supradeterminare, determinant emfatic.

13 Pentru modificator denominativ restrictiv, vezi GB, p. 381, Morfosintaxa, p. 43, Pană
Dindelegan 2007, p. 44. Alte denumiri ale funcției: atribut categorial – GALR (2005), p. 601, atribut
nominatival sau falsă apoziție – Drașoveanu, 1997, p. 117.
p. 156). Notele de conținut sunt aceleași la pronume și la adjectivele pronominale

corespondente, așa încât acestea din urmă se situează în sfera pronumelor, nu a
adjectivelor (Neamțu 1999, p. 87). În considerarea acestor forme ca adjective pro-
nominale prevalează forma, fără a deictic, acordul lor cu substantivul și caracte-
ristica de a avea funcția de Det. Conținutul lor este însă pro-nominal, substituind
determinări exprimate, cu deosebire, prin substantive.
În categoria pro-numelor proprii le integrăm și pe: așa, cum, astfel, altfel,
altcumva, ca realizări ale NP și ale CPO. Ca NP, pro-Numele apar în prezența
verbelor a se numi și a se chema, verbe care admit numai predicație denominativă
(GALR, vol. II, p. 281): Cum se numește nepotul tău? Nepotul meu se numește
Rafael. El se cheamă așa la propunerea mamei.
Aceleași proforme pot apărea pe poziția de CPO, funcție sintactică distinctă,
introdusă în gramaticile noi și desprinsă din fostul EPS. CPO este condiționat de
prezența verbelor atributive și se referă la proprietăți ale entităților, realizând, din
punct de vedere semantic, ca și NP, predicația de denominație (Pană Dindelegan
2007, p. 45, 47; GBLR, p. 490), astfel încât se realizează ca nume propriu sau ca o
construcție asimilată acestuia. În clasa de substituție a CPO apar adverbele de mod
substitut (Pană Dindelegan 2007; GBLR, p. 490) cum, așa, altfel, altcumva, acestea
înlocuind nume proprii de persoană: „Moșneagul fiind un gură-cască sau cum îți
vrea sa-i ziceți” (Creangă); „Dar pe dumneata cum te cheamă? Tot Stan mă cheamă
(Creangă)”. Subordonata corespunzătoare CPO se introduce prin cum: „Las să mă
cheme cum m-o chema” (Creangă), cum fiind un pro-Nume, echivalent al întregii
propoziții.
În concluzie, pro-Numele realizează trei funcții sintactice: Modif. denominativ
restrictiv, NP și CPO.
Pro-numerale
Numeralul, având sens propriu, nu îl considerăm pro-formă. Formele care sub-
stituie numerale sunt interogativele indefinite: câți/câte pentru numeralul cardinal
și al câtelea/a câta pentru numeralul ordinal.
Un pro-numeral poate fi considerat și așa-numitul articol nehotărât niște. În con-
ținut, niște arată un număr, o cantitate nedeterminată, valoare ce aparține numeralu-
lui sau adjectivelor cantitative nedefinite câțiva, câteva, mulți, puțini (Neamțu
2014, p. 123). Aceste nedefinite pot fi considerate ele înseși pro-numerale.
Numeralul adverbial (trecut în categoria adverbului, vezi GBLR, p. 181) are ca
pro-formă două construcții interogative: de câte ori? sau a câta oară?: de două ori,
a doua oară. Dacă pro-forma de câte ori poate fi și a unui cuantificativ nedefinit al
„multului” sau al „puținului”: de multe/puține ori, pro-forma a câta oară este doar
un pro-numeral adverbial.
Pentru numeralul distributiv, considerat construcție specială cu numeral
cardinal, proformele sunt câte/câte câte? Câte doi/câte două.
Un pro-numeral este și n14 din limbajul matematic, trecut în limbajul uzual.

Expresiile: de n ori și a n-a oară exprimă un număr nedeterminat, aproximând un
număr mare. Potențat, se folosesc și formele de n + 1 ori, a n + una oară. Pro-
forma de n ori poate fi și pro-adjectiv, substituind adjective ce cuprind semantic
ideea de “mult”: nenumărate/multe. Simbolul n este un pro-numeral și fără a intra
în construcțiile de mai sus: Am văzut n filme; M-am gândit la n posibilități. N ca
pro-numeral poate apărea și în contextele numeralului ordinal: Acesta este al n-
ulea (argument). Aceasta e a n-a soluție (GB, p. 201).
Funcționând ca substantive, în poziție de Modif. Denominativ, proformele
pentru numerale sunt interogativele ce/care: Locuiesc la etajul 7; Mă întorc la ora
13. În limbajul matematic, pro-forma este cât?: Doi + doi= patru.
Pro-verbe
În GALR, vol. II, p. 671, se arată că verbul a face are funcție de substitut al unui
grup verbal în combinație cu un pronume personal sau demonstrativ cu sens neutru
și formă feminină, care ocupă poziția de complement direct al verbului15: O face,
face asta: L-am rugat să-mi împrumute cartea Despre îngeri. Nu a făcut-o (nu
mi-a împrumutat-o); Și-a cerut scuze. A făcut-o și pe asta ! În ambele enunțuri: a
facut-o/pe asta sunt pro-propoziții.
Considerăm că verbul a face este, cu deosebire, substitut al unui verb la mod
personal în prezența lui ce interogativ, complement direct: Ce face? Această con-
strucție suplinește lipsa unui interogativ pentru verbul-predicat, prin folosirea unui
verb cu sens generic, care provoacă predicatul (Berceanu 1971, p. 90).
Verbul a face are calitatea de a fi verb suport (Șovar, 2008, p. 155-160) în
construcții de tipul: subiect-verb suport-nume (obiect direct): Copilul face baie;
Fetița face patinaj; Părinții fac rugăciuni etc. Numele-obiect direct aduce semni-
ficația, în timp ce verbul a face aduce morfemele predicativității: timp, mod, per-
soană, număr, diateză, aspect. Fiecare dintre cele două componente contribuie la
formarea unor verbe provenind de la substantivul complement direct: Copilul se
îmbăiază; Fetița patinează; Părinții se roagă. Un exemplu interesant ni-l oferă
proverbul „N-are nici ce să îmbrace/și șade, sărbători face” (vezi și antepunerea
substantivului obiect-direct). Alteori, verbul poate fi sinonim construcției inițiale: a
face bani = a câștiga, a face mâncare = a găti
De la acest tipar de construcție, se ajunge ca la întrebarea ce face? să se răspun-
dă cu orice verb de acțiune sau de stare, indiferent dacă este tranzitiv sau intran-
zitiv: visează, se gândește, se supără, cască, stă etc., așa încât ce face? funcționează
ca o pro-formă verbală, un pro-verb și, totodată, o pro-propoziție: „Mă-ntrebi ce
14 Pentru valoarea de pro-numeral, vezi și Stan 2007, p. 159. În GBLR, p. 181, se spune că n
funcționează ca numeral.
15 H. Tiktin (1945, p. 69) subliniază că, atunci când un pronume se referă la o gândire întreagă,
acesta se pune în forma de feminin: Aceasta nu e frumos.
fac? Ce vrei să fac/Mai mult decât s-aștept, să tac.../Să casc.../Să dorm și să visez”
(Minulescu).
Toate cuvintele interogative, pronumele și adjectivele pronominale, adverbele,
sunt proforme ale cuvintelor substituite, cu ajutorul lor stabilindu-se valoarea mor-
fosintactică a acestora. Prin această calitate (caracteristică) a lor, interogativele
constituie matricea, invarianta variantelor, și totodată, un mijloc de diferențiere a
înțelesului categorial al cuvintelor.
Pro-prepoziții
În GBLR, p. 62–63 se subliniază că e necesară o deosebită atenție în distingerea
valorilor gramaticale ale lui a, care, de la un context la altul, poate funcționa ca
prepoziție pentru marcarea valorii de genitiv (a 1), ori ca marcă suplimentară a ge-
nitivului (a 2): Împotriva a (1) cinci profesori de română și a (2) tuturor
profesorilor de franceză s-a făcut o plângere. A1 cere o formă nemarcată de caz și
realizează un genitiv analitic, fiind o formă pro-genitivală16, în timp ce a 2, marca
suplimentară de genitiv, cere genitivul marcat flexionar – tuturor profesorilor.
Considerăm că a 2 este o pro-formă pentru prepoziția împotriva, deci o pro-
prepoziție17 care lipsește din al doilea grup nominal, cazul substantivului fiind un
genitiv3, caz atribuit de prepoziție18. Coordonarea celor două grupuri nominale
impune construcția prepozițională și la al doilea grup. Dacă prepoziția ar fi fost
prezentă, forma a 2 n-ar mai fi apărut.
A 2 nu este o formă suplimentară de genitiv, nici în contextul Hotărârea a (1)
cinci profesori de romană şi a (2) tuturor profesorilor de franceză a fost... A 1 este
prepoziția funcțională din cadrul genitivului analitic, iar A 2 este un pro-nume care
stă pentru substantivul hotărârea. Ambele construcții sunt în genitiv1. Toate
construcțiile analitice ale genitivului: cele cu a din fața cuvintelor invariabile (a trei
studenţi), cele cu la (preţul la pâine) sau cu de (mijloc de codru) sunt construcții
pro-genitivale.
Prepozițiile și locuțiunile prepoziționale cu genitivul, având aspectul de articulat
hotărât și fiind simțite ca substantive, sunt substituibile cu a/al: asupra orașelor și
a satelor, împrejurul casei și al grădinii; asupra mea și a ta/ în jurul meu și al tău
(Neamțu 1999, p. 67)19.
Pro-conjuncții
S-a subliniat în mai multe lucrări că într-o construcție de tipul Du-te de te spală
(MLR, p. 39) este discutabilă valoarea subordonatoare a conectivului de, întrucât
16 Că este o formă pro-genitivală ne-o dovedește și recomandarea pentru analiza gramaticală ca

atribut genitival și nu ca atribut prepozițional (Pană Dindelegan 2001, p. 65).
17 Termenul îl întâlnim și la G. G. Neamțu (1999, p. 82).
18 Pentru cazuri de ordinul I, II și III, vezi Drașoveanu 1997, p. 78–101.
19 G. G. Neamţu vorbește în astfel de situații de „reprezentarea prepoziției prin al (a)”.
acesta leagă două verbe la imperativ, mod care apare numai în propoziții prin-
cipale. Rezultă că de are rol de conectiv coordonator, fiind, ca atare, o pro-conjunc-
ție coordonatoare copulativă. Valeria Guțu Romalo arăta, deja, în 1973 (p. 194) că,
în enunțurile O rup la sănătoasa de se ascund în desișul pădurii sau Du-te de adu
apă, interpretarea ca propoziții coordonate este de preferat.
Se poate vorbi și de pro-conjuncții subordonatoare, în situațiile în care unele
adverbe relative au valoare conjuncțională: Cum (unde) n-ai învățat, nici nu știi.
Concluzii
Articolul pledează pentru introducerea în limbajul gramatical a termenilor de
pro-Nume, pro-adjectiv, pro-numeral etc.
De-a lungul expunerii, am făcut constant legătura între semantică și gramatică,
deoarece înțelesul lexical al unui cuvânt își pune amprenta asupra caracteristicilor
gramaticale ale acestuia, asupra înțelesului său categorial. Întrucât proformele nu
au semnificație prin ele înseși, având doar înțeles categorial (substantiv, adjectiv
etc), am considerat că sursa lor, privită semantic și gramatical, alături de grupul în
care apare, sunt definitorii pentru statutul morfo-sintactic al proformei. Așa după
cum, în funcție de context, cantitativele la și de nu sunt prepoziții, pentru că nu
apar în contextul diagnostic al acestora, tot astfel nici unele lexeme, încadrate în
clasa adverbelor de mod, ocupând poziții sintactice care le sunt interzise, nu func-
ționează adverbial, ci sunt substitute ale adjectivelor sau ale numelor proprii. Prin
utilizarea termenilor amintiți, s-ar unifica unele denumiri ale lexemelor fără refe-
rință proprie ce apar în locul altora pline lexical, substituindu-le sau evocându-le.
S-ar renunța la denumiri de tipul particulă cantitativă, termen cantitativ, utilizări
speciale ale unor lexeme etc. Toate clasele lexico-gramaticale pot fi substituite prin
diferite proforme. Ele sunt utilizate pentru non repetarea unor lexeme, pentru coe-
ziunea textului și pentru exprimarea, în unele situații, a unor valori expresive. Ma-
joritatea proformelor de care ne-am ocupat au realizat reluarea semantică a unor
sensuri activate în context sau au cerut informații cu privire la aceste sensuri.

Berceanu 1971 = B. B. Berceanu, Sistemul gramatical al limbii române (Reconsiderare), Editura
Științifică, Bucureşti, 1971.
Draşoveanu 1997 = D. D. Draşoveanu, Teze şi antiteze în sintaxa limbii române Editura Clusium,
Cluj-Napoca, 1997.
DR = „Dacoromania”, serie nouă, I, Cluj-Napoca, 1995–1995 şi urm.
DSL = A. Bidu-Vrănceanu, C. Călăraşu, L. Ionescu-Ruxăndoiu, M. Mancaş, G. Pană-Dindelegan,
Dicţionar de ştiinţe ale limbii, Editura Nemira, Bucureşti, 2001.
GALR = Gramatica limbii române, vol. I. Cuvântul, vol II. Enunțul, Editura Academiei Române,
Bucureşti, 2005 (tiraj nou, revizuit, 2008).
GBLR = Gramatica de bază a limbii române, Univers Enciclopedic Gold, Bucureşti, 2010.
Guţu Romalo 1973 = V. Guţu Romalo, Sintaxa limbii române: probleme şi interpretări, Editura
Manoliu-Manea 1968 = M. Manoliu-Manea, Sistematica substitutelor din româna contemporană
standard, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1968.
MLR = G. Pană Dindelegan, Adina Dragomirescu, Isabela Nedelcu, Morfosintaxa limbii române.
Sinteze teoretice şi exerciţii, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2010.
Neamţu 1999 = G. G. Neamţu, Teoria şi practica analizei gramaticale, Editura Excelsior, 1999.
Neamţu 2006 = G. G. Neamţu, O clasificare categorial-relaţională a atributului în limba română. Cu
adnotări, în „Dacoromania”, serie nouă, XI–XII, 2006–2007, p. 111–144.
Neamţu 2009 = G. G. Neamţu, Mijloace de marcare în expresie a înţelesului categorial în română, în
Neamţu et alii (eds) 2009, p. 426–441.
Neamţu 2014 = G. G. Neamţu, Studii și articole gramaticale, Editura Napoca Nova, 2014.
Neamţu et alii (eds) 2009 = G. G. Neamţu, Ştefan Gencărău, Adrian Chircu (eds), Limba română –
abordări tradiţionale şi moderne. Actele Colocviului internaţional organizat de Catedra de limbă
română şi de Departamentul de limbă, cultură şi civilizaţie românească, Facultatea de Litere,
Universitatea „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca, 19–20 octombrie 2007, Editura Presa Universitară
Clujeană, Cluj-Napoca, 2009.
Pană Dindelegan (ed.) 2007 = G. Pană Dindelegan (ed.), Limba română. Stadiul actual al cercetării.
Actele celui de al 6-lea colocviu al catedrei de limba română, Editura Universităţii din Bucureşti,
2007.
Pană Dindelegan 2000 = G. Pană Dindelegan, Admiterea în facultate. Teste de limba română, Editura
Humanitas Educational, 2000.
Pană Dindelegan 2001 = G. Pană Dindelegan, Admiterea în facultate. Teste de limba română, Editura
Humanitas Educational, Bucureşti, 2001.
Pană Dindelegan 2003 = G. Pană Dindelegan, Elemente de gramatică: dificultăţi, controverse, noi
interpretări, Editura Humanitas Educaţional, 2003.
Pană Dindelegan 2007 = G. Pană Dindelegan, Sintaxă și semantică. Pozițiile „predicative”, în Pană
Dindelegan (ed.) 2007, p. 41–50.
Stan 2007 = Camelia Stan, Articolul „nişte”, în Pană Dindelegan (ed.) 2007, p. 199–205.
Șovar 2008 = A. Șovar, Construcţii cu verbe suport în română, în G. Pană Dindelegan (coord.),
Limba română. Dinamica limbii, dinamica interpretării, Editura Universităţii din Bucureşti,
Bucureşti, 2008, p. 155–160.
Tiktin 1945 = H. Tiktin, Gramatica română. Etimologie și sintaxă. Ediția a treia, Editura Tempo,
Bucureşti, 1945.
Vulișici Alexandrescu 2001 = M. Vulișici Alexandrescu, Cum – conectiv interpropozițional, în „Ana-
lele Universității din Oradea”, Limba și Literatura română, 2001, p. 156–163.
Vulișici Alexandrescu 2010 = M. Vulișici Alexandrescu, Despre proforme în GALR, în DR, serie
nouă, XV, 2010, nr. 1, p. 18–23.
CONSIDÉRATIONS SUR LES PROFORMES

(Résumé)
Notre article plaide pour l’introduction dans le langage grammatical commun, aux côtés du pro-
nom, des termes pro-adjectif, pro-Nom, pro-numéral, pro-préposition, pro-conjonction etc., puisque
ceux-ci couvrent une réalité évidente. Tout au long de l’article nous relions constamment la séman-
tique à la grammaire, en montrant la manière dont le sens lexical d’un mot porte son empreinte sur ses
caractéristiques grammaticales.
Cuvinte- cheie: proforme, pro-adjectiv, pro-numeral, pro-nume.

Keywords: proformes, pro-adjectif, pro-numéral, pro-nom.
Universitatea din Oradea

Oradea, str. Universităţii, 1
mvulisici@yahoo.com
RODICA ZAFIU
MARCATORUL CONCESIV MĂCAR ÎN DIACRONIE

(SECOLELE AL XVI-LEA–AL XVIII-LEA)
Conectorii1 concesivi alcătuiesc în multe limbi o clasă instabilă, îmbogăţită per-

manent prin procese de gramaticalizare. Româna ilustrează aceste procese mai ales
prin tiparul foarte productiv care asociază un conector condiţional şi un focaliza-
tor2. Există totuşi un alt element, surprinzător de stabil, deja specializat pentru mar-
carea concesiei în fazele mai vechi ale limbii (în primele texte păstrate) şi care nu a
suferit schimbări majore până la ieşirea sa din uzul standard, într-o etapă foarte târ-
zie (secolul al XX-lea): adverbul măcar, folosit singur, dar mai ales în asociere cu
diferite conjuncţii. În cele ce urmează, vom încerca să arătăm că măcar ‒ ilustrând
o sursă tipică pentru exprimarea concesiei: tiparul semantic volitiv (deziderativ),
uneori greu de disociat de cel al posibilităţii ‒ a fost un marcator concesiv caracte-
ristic pentru limba română din secolele trecute. Statutul său poate fi mai bine înţe-
les într-o comparaţie cu alţi urmaşi ai gr. μακάριε, din mai multe limbi balcanice şi
romanice, şi prin încadrarea sa într-o tipologie a surselor concesivităţii.
Nu ne vom ocupa în cele ce urmează de toate valorile lui măcar, nici de felul în
care unele dintre ele (în primul rând valoarea restrictivă, descrisă de Şt. Hazy şi
G. G. Neamţu (1983)) devin dominante în româna contemporană, ci doar de cele
direct asociate concesivităţii.
1. Adverbul măcar (cu variaţii de formă: macar, macară etc.) este cel mai vechi
şi mai stabil conector concesiv (sau component al unor conectori concesivi) din
limba română, bine reprezentat din secolul al XVI-lea şi până în prima jumătate a
secolului al XIX-lea în toate tipurile de texte3. Din a doua jumătate a secolului al
XIX-lea, conectorii concesivi care îl conţin sunt înlocuiţi în limba standard de alţi
conectori total sau parţial gramaticalizaţi (deşi, chiar dacă), dar îşi păstrează un loc
în limba vorbită, populară şi regională (Vulpe 2006/1980, p. 235–236)4.
Parcursul diacronic al rom. măcar poate fi comparat cu situaţia din spaniolă,
unde conectorul maguer que (construit cu indicativul sau conjunctivul) a fost cel
1
Folosim în acest text termenul conector ca hiperonim, pentru a evita diferenţierea (care ar pre-
supune o decupare netă între fazele de gramaticalizare) între conjuncţie, locuţiune conjuncţională şi
îmbinare liberă. Termenul generic (care a fost utilizat şi explicat în GBLR, p. 658) se dovedeşte cu
deosebire util în abordările istorice, în care este nevoie de prudenţă în judecarea statutului unor ele-
mente (altminteri bine individualizate prin funcţia lor).
2
Am urmărit productivitatea acestui tipar în Zafiu 2014.
3
Într-o descriere detaliată şi complexă precum cea a Mioarei Avram (1960, p. 153–187), locul lui
măcar este mai puţin vizibil, pentru că adverbul este cuprins într-o lungă listă de elemente, dintre care
multe sunt îmbinări accidentale sau care capătă doar datorită contextului un vag sens concesiv.
4
În oralitatea standard şi colocvială, măcar este foarte prezent, dar nu cu funcţie concesivă: toate
cele 21 de ocurenţe din IVLRA şi cele 52 din CLRVAN ilustrează sensul „cel puţin”, adverbul apă-
rând des mai ales în construcţia negativă nici măcar sau înaintea unor cuantificatori.
Măcar 679
mai puternic (iar în unele texte chiar unicul) element concesiv până la sfârşitul se-
colului al XIII-lea (Rudolph 1996, p. 188; Montero Cartelle 1992); s-a presupus
chiar că existenţa sa ar fi făcut inutilă, mult timp, apariţia altor conectori cu aceeaşi
valoare5. Dispariţia sa bruscă (doar câteva atestări, în contexte arhaizante, în seco-
lele următoare, conform statisticilor efectuate pe un corpus de limbă veche de
E. Montero Cartelle (1992)) apare ca surprinzătoare; s-a sugerat că tocmai speciali-
zarea sa (pentru valoarea de conector al concesivei reale sau propriu-zise) i-ar fi
adus abandonarea, fiind înlocuit de conectori polifuncţionali.
Cuvântul măcar apare în dicţionarele româneşti ca provenind din gr. μακάρι „să
dea Dumnezeu! fie!” (DLR, s.v.). Această încadrare lexicografică reflectă una din-
tre ipotezele asupra originii marcatorului şi a unora dintre echivalentele sale din al-
te limbi: explicaţia conform căreia împrumutul ar fi pătruns relativ târziu în idio-
murile romanice, în zonele de contact cu limba greacă6. Urmaşii etimonului grecesc
sunt prezenţi nu numai în română, ci şi în alte limbi balcanice (makar în albaneză,
bulgară, sârbă, croată, vezi Ciorănescu 2001/1954–1966, Jernej 1991–1992), ceea
ce ar confirma ipoteza pătrunderii regionale. Pe de altă parte, urmaşi ai lui
μακάρι(ε) există şi în italiana standard (magari), şi în dialecte italiene (macari ca,
magara che, Rohlfs 1969, p. 187), precum şi în limbile iberoromanice (sp. maguer,
maguera, port. macar, Harris 1988, p. 78–79), ceea ce i-a făcut pe mai mulţi autori
să presupună că grecismul μακάριε (formă a adjectivului μακάριος „fericit, binecu-
vântat”) pătrunsese în latina populară, unde devenise chiar un conector concesiv
foarte frecvent (vezi Dardel 1983, p. 142); a fost chiar considerat concesivul proto-
roman cel mai reprezentativ (Harris 1988, p. 78–797, Rudolph 1996, p. 188).
Întrucât valoarea concesivă a urmaşilor lui μακάρι(ε) există şi în spaţiul balca-
nic (Jernej 1991–1992 o consideră caracteristică pentru sârbă şi croată), şi în cel
italoromanic (regional) şi iberoromanic, e de presupus că evoluţia semantică spre
concesivitate nu s-a petrecut în limba română; e probabil ca termenul să fi existat
de la început sau să fi intrat în română (indiferent de data la care s-a petrecut acest
lucru) cu mai multe valori, între care şi cea concesivă. Evident, nici posibilitatea
unor evoluţii paralele, similare, nu este de exclus. În tipologia gramaticalizării co-
nectorilor concesivi (König 1985a, b; Harris 1988; Haspelmath–König 1998, Chen
2000, Lindschouw 2011), etimonul lui măcar poate fi încadrat fie tipului semantic
volitiv/deziderativ („bine-ar fi !”), fie celui al posibilităţii („fie !”); în orice caz, cu-
5
E. Rudolph (1996, p. 188) consideră că situaţia din spaniolă este un fenomen singular, afirmaţie
care poate fi contrazisă de paralelismul cu româna: „maguer (que) used with indicative and sub-
junctive mood is a remarquable and singular phenomenon without any parallels in the other Romance
languages but presumably responsible for the relatively late appearence of the other concessive
connectives”.
6
Formele mácar şi macárim sunt înregistrate în aromână de T. Papahagi (1963) (care indică o
origine grecească) şi în meglenoromână de Th. Capidan (1935) (care îl explică în primul rând prin bg.
makar şi în al doilea rând prin greacă).
7
În opinia lui M. Harris (1998, p. 79), „insofar as there was a Proto-Romance concessive con-
junction, then, it was the Greek borrowing makarie”.
680 Rodica Zafiu
vântul a trecut de la sensul lexical plin la statutul de marcator optativ şi la cel de

conjuncţie concesivă. Traseul gramaticalizării (valabil, de exemplu, pentru lat.
LICET sau pentru fr. bien que, vezi Bertocchi–Maraldi 2011) porneşte de la o coor-
donare adversativă şi corespunde mecanismului retoric al concesiei: o ipoteză favo-
rabilă este admisă iniţial, pentru a fi contrazisă şi depăşită de al doilea segment al
construcţiei. Astfel, modalizatorul primului component devine marcator concesiv.
2. În construcţiile concesive din româna secolelor al XVI-lea–al XVIII-lea,
măcar (macar, macară etc.) apare singur sau în asociere cu un focalizator (şi), cu
un conector condiţional (să, de) sau cu conjuncţia că (Avram 1960, p. 153–187;
2007, p. 262–268; Frâncu 2009, p. 225, 394–395; Stan 2014, p. 253–259). În alte
contexte, este folosit şi adverbial (mai exact, ca un cuantificator sau un marcator
restrictiv), dar şi ca element de compunere pentru pronumele şi adverbele nehotă-
râte de tip „alegere liberă” (free choice): măcar(ă) ce, măcar(ă) unde/cum/când/
care etc. (CDicţ. 1691–1697; DLR, s.v.; Dinică 2011) şi chiar ca element adverbial
disjunctiv (măcar..., măcar...). În ultimele ipostaze, măcar este similar formelor
gramaticalizate ale verbului a vrea (veri/ori, vare/oare) sau conjunctivului verbului
a fi (fie), devenite elemente de compunere asociate unor relative pentru a forma
pronume şi adverbe nehotărâte şi funcţionând ca elemente corelative în structuri
disjunctive.
Cazurile de coprezenţă cu focalizatorul aditiv şi8 vor fi incluse în continuare în
descriere şi vor fi exemplificate, dar nu tratate separat, pentru că, spre deosebire de
elementele condiţionale, măcar nu va ajunge să formeze o unitate cu focalizatorul
plasat în imediata sa vecinătate. Focalizatorul apare acolo unde îi este necesară pre-
zenţa, din motive semantico-pragmatice (în imediată precedenţă faţă de elementul
focalizat) şi contribuie la realizarea valorii concesive.
Utilizarea conectivelor care conţin adverbul măcar poate fi descrisă şi în terme-
nii tipului de concesivă introdusă: concesivă condiţională sau concesivă reală (pro-
priu-zisă).
3.1. Măcar se foloseşte rar singur, în secolul al XVI-lea; interesantă (şi rară)
este construcţia sa cu conjunctivul fără să (vezi şi Frâncu 2010, p. 222). Concesiva
este una dintre rarele situaţii în care conjunctivul (în exemplul următor, însoţit de
focalizator) intră într-un raport de subordonare fără marca sa specifică9:
(1) a. Împreură fraţii un cu alalt, 2 spiţe, macar şi mai mulţi fie de dzeace (Prav. 1581, f.
250r);
b. şi toţi câţi şi într-altă parte să află şi au această limbă, măcară fie şi cevaş mai
osebită în nişte cuvinte den amestecarea altor limbi, cum s-au zis mai sus, iară tot10
unii sânt (CIst. 1700–1750, f. 54v).
8
Semiadverbul şi (sau „şi adverbial”) este denumit aici focalizator aditiv („additive focus par-
ticle”, la König 1985a, p. 270), în termenii funcţionali care îl încadrează mai bine într-o categorie
prezentă în mai multe limbi: fr. même, engl. even, it. anche etc.
9
Construcţia corespunde conjunctivului concesiv din latină (Bertocchi–Maraldi 2011, p. 175).
10
Corelativele (tot, încă) şi adversativele care apar în regentă (iară, însă, derept însă) vor fi indi-
cate în exemple prin subliniere (cu italice), fără a fi discutate separat.
Măcar 681
3.2. Singur (2) sau în asociere cu focalizatorul şi (3), măcar se construieşte cu

indicativul (2a, b; 3a, b) sau condiţionalul (2c):
(2) a. macară va treace cu vedearea, greşit-au îndoit (BB 1688, p. 675);
b. macară mulţime de izvoară avea, nu putea pren eale să-ş vindece seatea (BB
1688, p. 742);
c. măcară mii de tocmeale bune ar avea întru sine, tot să greşaşte (Mărg. 1691,
f. 96v);
(3) a. și nice-ș cugetă de pocaaniia sa, măcar și adevărat știu că păcatul pre iubitorii săi i
dă diavolului (Ev. 1642, p. 44);
b. Să nu lăsăm nice plecarea cu carea aşea să rugă arapca aceaia cu inimă înfrămtă şi
plecată, macar şi nu cetisă ia scriptura ce dzice că ruga omului plecat străbate ceriul
(CazV 1643, p. 254).
Conectorul poate introduce atât concesive condiţionale, cât şi concesive pro-
priu-zise, aşa cum o dovedesc modurile folosite în propoziţii.
3.3. Încă din secolul al XVI-lea, măcar e atestat în construcţia măcar că
(Guruianu 2007, p. 93–94); aceasta va fi înregistrată de primele gramatici11 şi se va
păstra până în limba actuală, în registrul popular:
(4) a. măcar c-au înţeles măriia lui că Mihaiu voievod totu venitul şi prada au luat la
sine, care face mult preţ, derept însă nu numai aceaea care-ară fi înnapoi rămas, şi
bani, şi arme de ajutoru va da măriia lui pentru slujba domniii-lui cea credincioasă
(DÎ 1600, p. 135);
b. nu va putea cu voia lui să-l ia, macar că le-au fost tocmala aşea (Prav. 1646,
p. 77);
c. loc de pocăinţă n-au aflat, măcară că şi cu lacrămi o au cerşut pre ea (BB 1688,
p. 908);
d. Că macar c-au fost şi omorât Domnul Hristos, iară acmu vieţuiaşte şi împără-
ţeaşte şi veselie mare au gătit voaă (CazV 1643, p. 234);
e. să vă spuiu o istorie din Tistamentul cel vechiu, măcar că o ştiţi mai toţ (AD
1722–1725, p. 70).
În propoziţia concesivă poate apărea un focalizator (4c, d), iar modul folosit este
indicativul (timpurile trecute sau prezentul, în exemplele de mai sus).
În unele texte, conectorul apare în varianta măcar căce, în aceleaşi condiţii sin-
tactice şi construit tot cu indicativul:
(5) a. Derept aceaia iaste Dumnezeu derept, macară căce lasă boale reale pre noi (CC1
1567, f. 158v);
b. Iată, creadem și știm că poț și pre acesta să-l înviezi, măcară căce iaste de patru
zile în groapă! (Ev. 1642, p. 244).
11
Măcar că este adesea înregistrat în gramaticile de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi din
secolul al XIX-lea ca o unitate sudată: în forma mácárque în Micu–Şincai 1980/1780/1805, p. 66,
180; macarchè la Alexi 1826, p. 170–174; mecarquo la Papp 1852, p. 175; macaru-cà la Cipariu
1992/1855/1869, p. 73, 43, 251; vezi Zafiu 2012, p. 346.
682 Rodica Zafiu
Locuţiunea conjuncţională admite, rar, şi conjunctivul, cu valoarea epistemică

specifică textelor vechi (de dubiu, posibilitate; mai ales în subordonare faţă de un
verb cognitiv sau de declaraţie, vezi Frâncu 2010, p. 190), permiţând deci asocierea
dintre conjuncţia subordonatoare că şi să (aici, exclusiv marcă modală a subjoncti-
vului):
(6) Şi măcară că la unele cuvinte să fie fost foarte cu nevoie tălmăcitorilor, pentru
strimtarea limbii româneşti, iară încăş având pildă pre tălmăcitorii latinilor şi slo-
veanilor, precum aceia, aşa şi ai noştri le-au lăsat precum să citesc la cea elinească
(BB 1688, p. XXIII).
Exista deci în primele texte cel puţin un conector specializat pentru concesiva
propriu-zisă: măcar că12; mult mai târziu, locul lui va fi preluat de deşi, după ce
acesta din urmă îşi va pierde valoarea condiţional-concesivă iniţială (Zafiu 2014).
3.4. Măcar se putea combina şi cu conjuncţii condiţionale: în secolul al
XVI-lea, acestea sunt să şi de, aflate în concurenţă; ulterior, măcar va fi coocurent
cu noua conjuncţie condiţională, dacă. Asocierea dintre măcar şi conjuncţiile con-
diţionale este suficientă pentru a produce un conectiv concesiv; totuşi, această va-
loare este adesea întărită de prezenţa unui focalizator intern (şi). Conjuncţiile con-
diţionale impun construcţia propoziţiilor (în principiu concesive condiţionale) cu
verbe la modul indicativ sau condiţional.
3.4.1. Măcar să este construit în mod tipic cu condiţionalul (7a, c) sau indica-
tivul (7b):
(7) a. nu-ş poate scumpăra sufletul lui, macară s-ară da toată avuţiia şi toată lumea (CC2
1581, p. 73);
b. în multe chipure lucrează pre pământ, măcară să iaste numai întru o vedeare (Ev.
1642, p. 475);
c. măcar să s-ară putea lăuda, ce încă nu să laudă (NT 1648, f. 248v).
E frecventă prezenţa focalizatorului şi; se realizează astfel o marcare suplimen-
tară a concesiei, prin două elemente adăugate conjuncţiei condiţionale (măcar şi
şi):
(8) a. Şi unchiul şi ginere ce va hi de pre nepoată de sor doa surori a lua nu se apără,
macar se şi iaste a şeasea spiţă (Prav. 1581, f. 278r);
b. Macară să sânt şi în multe chipuri daruri, iară cinstea le iaste întocma (CC2 1581,
p. 353);
c. Ba nu vei scăpa, că te vor duce acolo acei muncitori, măcară să n-ai fi și bucuros,
a cărora le faci acmu voia! (Ev. 1642, p. 116–117).
Fenomenul marcării prin cumul nu e rar în limba română a secolelor al
XVI-lea–al XVIII-lea (manifestându-se şi în limba română de azi ca fenomen po-
pular, non-standard); în cazul concesivelor, construcţia persistă în secolul al XIX-
lea (măcar deşi, vezi Dinică 2012, p. 241; Zafiu 2012, p. 347).
12
Alt conector specializat este săva(i) că, cu mai puţine ocurenţe în texte (Avram 1960, p. 164–165).
Măcar 683
Măcar poate apărea şi în interiorul propoziţiei, realizând variaţia să ... măcar/

măcar (...) să:
(9) să ţi-ară fi şi tată şi mumă macară, feciorii macară să ţi-ară fi şi fraţi, deaca se află
pizmaşi legiei lu Hristos, să ne protivim şi noi lor, ca unor vrăjmaşi adeveriţi (CC2
1581, p. 225).
Adverbul se grupează şi cu focalizatorul, în secvenţa măcar şi (...) să/să ...
măcar şi (focalizatorii putând apărea înaintea conjuncţiei condiţionale, 10a, c, sau
după aceasta, 10b):
(10) a. răpitoriu iaste şi camatnic, macar şi pre nimea să n-ară obidi (CC2 1581, p. 36);
b. Şi să va fi adusă macar şi camai puţină rea, de multe ori ceaia ce zace acolo, cea
multă şi bună, mătură-o. (CC2 1581, p. 500);
c. Pentr-aceea, macar şi toate bunătăţile s-am face şi toată leagea s-am împlea, să
nu ne mărim, nice să ne lăudăm (CazV 1643, p. 8).
3.4.2. Un caz special, extrem de rar în perioada veche (Frâncu 2010, p. 222),
este construcţia lui măcar cu să ‒ marcă a conjunctivului (deci folosirea conjuncti-
vului în propoziţia concesivă):
(11) a. nice una de aceastea măcar să nu fie făcut, tot să va certa (Prav. 1646, p. 136);
b. măcară să fie şi buni la alte faceri ale loru, numai pentru aceasta vor să să
muncească foarte de la Dumnezău (Mărg. 1691, f. 2 v).
3.4.3. Măcar (...) de, construit cu condiţionalul sau indicativul, se foloseşte sin-
gur (12), sau în asociere cu un focalizator (şi) (13) sau cu un element relativ (ce,
cine, unde etc.) (14); focalizatorul se poate plasa diferit, înaintea conjuncţiei condi-
ţionale (13c, e) sau după aceasta (13a, b, d, f); astfel, măcar precedă conjuncţia
(13a, d, f) sau focalizatorul (13b, c, e):
(12) a. macar de nu l-au vrut nice otrăvi, tot i-au fost tăind capul (Prav. 1646, p. 99);
b. Macară pren foc de vei treace, văpaia nu te va arde (BB 1688, p. 750).
(13) a. macar de i s-are şi vini să fie a lui pre direptate, iară ca să nu i se dea nemică
(Prav. 1646, p. 55);
b. Iară de va fura macar şi dentăi den casa stăpânu-său vreun lucru mare, şi atunce
să-l spândzure (Prav. 1646, p. 67);
c. Măcar şi şapte ori în zi de va grăşi fratele tău ţie [...], iartă-i lui (NT 1648,
f. 93r);
d. atuncea voiu întră cătră împăratul, afară den leage, măcară de va trebui să şi
pieiu (BB 1688, p. 358);
e. macară şi păcate de va fi făcut, ierta-se-vor lui (BB 1688, p. 911);
f. măcară deşi lega câteodată cu ei pace, pentru că şi vecini le era, de vréme ce
(cum s-au şi mai zis) toate împrejurile lor luate şi biruite de romani era, iară încăş
pentru oricare pricină mică să şi scorniia oşti, unii spre alţii pornind (CIst.
1700‒1750, f. 11v–12r).
(14) a. fiecine iaste volnic să să svădească [...], macar de are fi cine are fi (Prav. 1646,
p. 104);
684 Rodica Zafiu
b. care om nu facea coconi era hulit şi urât de toţ măcar de ar fi fost de neam cât
de mare şi bogat (AD 1722‒1725, p. 43).
Propoziţiile introduse de conjuncţia de în asociere cu marcatorii de mai sus sunt
concesive condiţionale, construite cu indicativul viitor sau condiţionalul, dar şi
concesive propriu-zise, construite cu timpuri trecute ale indicativului (12a, 13f).
3.4.4. Trebuie amintite şi câteva utilizări speciale ale adverbului, care au în co-
mun valoarea semantică volitivă care a stat la baza gramaticalizării marcatorului
concesiv. Măcar poate fi în limba veche particulă deziderativă (15a), element de
compunere a expresiilor indefinite de tip „alegere liberă” (15b) sau element dis-
junctiv, indicând tot o posibilitate de alegere (15c):
(15) a. Şi suduia nărodul pre Moisi, zicând: „Macară să fim perit în perirea fraţilor
noştri înaintea Domnului! (BB 1688, p. 110);
b. ucenicului se cade, măcară ce va spune dascalul, nu cu price a-ntreba, ce numai
se cade a asculta (Ev. 1642, p. 307);
c. să să facă pomeniri pentru cei morţi, măcară direpţi sânt, măcară păcătoşi
(Mărg. 1691, f. 84r).
Ultimele două situaţii (15a, 15b) ilustrează (în tipologia lui König 1986) conce-
sivele condiţionale ale irelevanţei, cu cuantificator universal (15a) sau disjuncţie
exhaustivă (15b).
3.4.4. În ciuda funcţiilor şi a construcţiilor multiple, măcar nu apare în toate
textele vechi româneşti iar frecvenţa sa e foarte diferită de la o sursă la alta. Mai
ales textele juridice din secolul al XVII-lea manifestă o preferinţă pentru marcato-
rul concesiv, aşa cum sugerează şi tabelul 1 de la sfârşitul articolului.
4. Aşadar, în secolele al XVI-lea-al XVIII-lea măcar era un marcator concesiv
specializat, multifuncţional, capabil să introducă (singur sau în asociere cu alte
elemente) toate tipurile de concesive: propriu-zise (măcar că) şi condiţionale: de
tip scalar (măcar să, măcar de, măcar) sau ale irelevanţei, cu cuantificatori univer-
sali (măcar ce) sau cu disjuncţie exhaustivă (măcar..., măcar...). Măcar poate fi
considerat marcatorul concesiv caracteristic al perioadei vechi, cuprins în locuţiuni
conjuncţionale gramaticalizate (în primul rând măcar că). Valoarea stabilă şi mul-
tiplele posibilităţi de combinare par să indice (ca şi paralelele romanice) o vechime
destul de mare a cuvântului în limbă. Poziţia lui măcar în româna veche ar puteae
înclina balanţa în favoarea ipotezei etimologice a unui *makarie împrumutat de
latină din greacă şi transmis limbilor romanice.

SURSE
AD 1722–1725 = Antim Ivireanul, Didahii, în idem, Opere. Ediţie critică şi studiu introductiv de
Gabriel Ştrempel, Editura Minerva, Bucureşti, 1972, p. 1–238.
Măcar 685
BB 1688 = Biblia adecă Dumnezeiasca Scriptură a Vechiului şi Noului Testament, Editura

Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1988.
CazV 1643 = Varlaam, Cazania 1643. Ediţie îngrijită de J. Byck, Fundaţia Regală pentru Literatură şi
Artă, Bucureşti, 1943.
CC1 1567 = Coresi, Tâlcul evangheliilor şi Molitvenic românesc. Ediţie critică de Vladimir Drimba.
Cu un studiu introductiv de Ion Gheţie, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1998, p. 31–187.
CC2 1581 = Diaconul Coresi, Carte cu învăţătură (1581). Publicată de Sextil Puşcariu şi Alexie
Procopovici, vol. I. Textul, Bucureşti, Atelierele Grafice Socec & co., 1914.
CDicţ. 1691–1697 = Teodor Corbea, Dictiones latinae cum valachica interpretatione. Ediție de Alin-
Mihai Gherman, volumul I. Studiu introductiv, note și text, Editura Clusium, Cluj-Napoca, 2001.
CIst. 1700–1750 = Istoria Ţărâi Rumâneşti atribuită stolnicului Constantin Cantacuzino. Ediţie
critică, studiu filologic, studiu lingvistic, glosar şi indice de nume proprii de Otilia Dragomir, Edi-
tura Academiei Române, Bucureşti, 2006.
CLRVAN = L. Hoarţă Cărăuşu (coord.), Corpus de limbă română vorbită actuală nedialectală,
Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi, 2013.
Chivu, Magdalena Georgescu, Magdalena Ioniţă, Alexandru Mareş şi Alexandra Roman-
Moraru.Introducere de Alexandru Mareş, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1979.
Ev. 1642 = Evanghelie învăţătoare (Govora, 1642). Ediţie, studiu introductiv, note şi glosar de Alin-
Mihai Gherman, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2011.
IVLRA = L. Ionescu Ruxăndiu (coord.), Interacţiunea verbală în limba română actuală, Corpus (se-
lectiv). Schiţă de tipologie, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2002.
Mărg. 1691 = Ioan Gură de Aur, Mărgăritare. Ediţie îngrijită, indice de nume şi glosar de Rodica
Popescu, Editura Libra, Bucureşti, 2001.
NT 1648 = Noul Testament. Tipărit pentru prima dată în limba română la 1648 de către Simion
Ştefan, Mitropolitul Transilvaniei. Reeditat după 350 de ani cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului
Andrei, Arhiepiscopul Alba Iuliei, Editura Arhiepiscopiei Ortodoxe Române a Alba Iuliei, Alba
Iulia, 1998.
Prav. 1581 = Pravila ritorului Lucaci. Text stabilit, studiu introductiv şi indice de I. Rizescu, Editura
Prav. 1646 = Carte românească de învăţătură, 1646. Ediţie critică de A. Rădulescu, Editura Aca-
demiei R.P.R., București, 1961.
Prav. 1780 = Pravilniceasca condică, 1780. Ediţie critică de A. Rădulescu, Editura Academiei R.P.R.,
Bucureşti, 1957, p. 36–156.

Alexi 1826 = Joannis Alexi, Grammatica daco-romana sive valachica, J. Geistinger, Viena, 1826.
Avram 1960 = Mioara Avram, Evoluţia subordonării circumstanţiale cu elemente conjuncţionale în
limba română, Editura Academiei R.P.R., Bucureşti, 1960.
Avram 2007 = Mioara Avram, Propoziţia circumstanţială concesivă, în M. Avram (coord.), Sintaxa
limbii române în secolele al XVI-lea–al XVIII-lea, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2007,
p. 260–269.
Bertocchi–Maraldi 2011 = Alessandra Bertocchi, Mirka Maraldi, Conditionals and concessives, în
P. Baldi, P. Cuzzolin (ed.), New Perspectives on Historical Latin Syntax, 4. Complex Sentences,
Grammaticalization, Typology, De Gruyter, Berlin, 2011, p. 93–194.
Capidan 1935 = Theodor Capidan, Meglenoromânii, III. Dicţionar meglenoromân, Cultura Naţională,
Bucureşti, 1935.
Chen 2000 = Guohua Chen, The grammaticalization of concessive markers in Early Modern English,
în O. Fischer, A. Rosenbach, D. Stein (eds), John Benjamins, Pathways of Change: Grammatica-
lization in English, Amsterdam–Philadelphia, 2000, p. 85–110.
686 Rodica Zafiu
Chivu et alii (eds) 2012 = Gheorghe Chivu et alii (eds), Studii de istorie a limbii române. Morfosin-
taxa limbii literare în secolele al XIX-lea şi al XX-lea, Editura Academiei Române, Bucureşti,
2012.
Ciorănescu 2001/1954–1966 = Alexandru Ciorănescu, Dicţionarul etimologic al limbii române.
Ediţie îngrijită şi traducere din limba spaniolă de Tudora Şandru Mehedinţi şi Magdalena Popescu
Marin, Editura Saeculum I.O., Bucureşti, 2001.
Cipariu 1992/1855/1869 = Timotei Cipariu, Opere, vol. II. Ediţie îngrijită de Carmen-Gabriela
Pamfil. Introducere de Mioara Avram, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1992 [Timotei
Cipariu, Compendiu de gramateca limbei române, Blaj, Tipariul Sem. Diecesan, 1855, p. 1–64;
Gramateca limbei române, I. Analitica (1869); II. Sintetica (1877), Societatea Academică Româ-
nă, Bucureşti, p. 65–466].
CL = „Cercetări de lingvistică”, Cluj-Napoca, I, 1956 şi urm.
Dardel 1983 = Robert de Dardel, Esquisse structurale des subordonnants conjonctionnels en roman
commun, Droz, Genève, 1983.
Dinică 2011 = Andreea Dinică, Despre distribuția dialectală a unor pronume nehotărâte, în Maria
Marin, Daniela Răuțu (eds), Studii de dialectologie, istoria limbii si onomastică. Omagiu dom-
nului Teofil Teaha, Editura Academiei Române, București, 2011, p. 205‒213.
Dinică 2012 = Andreea Dinică, Adverbul, în Chivu et alii (eds) 2012, p. 223–248.
DLR ‒ Dicţionarul limbii române, serie nouă, tomul VI, Litera M, Editura Academiei R.S.R.,
Demiurg, Iaşi, 2009.
Frâncu 2010 = Constantin Frâncu, Conjunctivul românesc şi raporturile lui cu alte moduri. Ediţia a
II-a revăzută şi adăugită, Casa Editorială Demiurg Plus, 2010.
GBLR ‒ Gramatica de bază a limbii române, Univers Enciclopedic Gold, Bucureşti, 2010.
Guruianu 2007 = Viorel Guruianu, Sintaxa textelor româneşti originale din secolul al XVI-lea. Sin-
taxa frazei, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2007.
Harris 1988 = Martin Harris, Concessive clauses in English and Romance, în J. Haiman, S. A.
Thompson (eds), Clause combining in grammar and discourse, John Benjamins, Amsterdam–
Philadelphia, 1988, p. 71–99.
Haspelmath–König 1988 = Martin Haspelmath, Ekkehard König, Concessive conditionals in the
languages of Europe, în J. Van der Auwera (ed.), Adverbial constructutions in the languages of
Europe, Mouton–de Gruyter, Berlin–New York, p. 563–640.
Házy–Neamţu = Ştefan Házy, G. G. Neamţu, Adverbele modale. Distribuţie şi funcţii (II), în CL,
XXVIII, 1983, nr. 1, p. 25–34.
Jernej 1991–1992 = Josip Jernej, Makar e magari, în „Studia Romanica et Anglica Zagrabiensia”,
XXXVI–XXXVII, 1991–1992, p. 103–108.
König 1985a = Ekkehard König, Where do concessives come from? On the development of concessive
connectives, în J. Fisiak (ed.), Historical Semantics ‒ Historical Word Formation, Mouton,
Berlin–New York, 1985, p. 263–282.
König 1985b = Ekkehard König, On the history of concessive connectives in English. Diachronic and
synchronic evidence, în „Lingua”, LXVI, 1985, nr. 1, p. 1–19.
König 1986 = Ekkehard König, Conditionals, concessive conditionals and concessives: Areas of con-
trast, overlap and neutralization”, în E. C. Traugott, A. ter Meulen, J. Snitzer Reilly, Ch. A.
Ferguson (eds), On Conditionals, Cambridge University Press, Cambridge, p. 229‒246.
Lindschouw 2011 = Jan Lindschouw, Étude des modes dans le système concessif en français du 16e
au 20e siècle et en espagnol moderne: Evolution, assertion et grammaticalisation, Museum
Tusculanum, København, 2011.
Micu–Şincai 1980/1780/1805 = Samuil Micu, Gheorghe Şincai, Elementa linguae daco-romanae sive
valachicae. Studiu introductiv, traducerea textelor şi note de Mircea Zdrenghea, Editura Dacia,
Cluj-Napoca, 1980; ediţia I: Viena, 1780; ediţia a II-a, Typis regiae Universitatis Pestanae, Buda,
1805.
Măcar 687
Montero Cartelle 1992 = Emilio Montero Cartelle, La trayectoria cronologica y modal de la expre-
sion concesiva maguer(a) que, în M. Ariza Viguera (ed.), Actas del II Congreso Internacional de
Historia de la Lengua Española, Pabellón de Espana, Madrid, 1992, p. 701–710.
Papahagi 1963 = Tache Papahagi, Dicţionarul dialectului aromîn, general şi etimologic [...], Editura
Academiei R.P.R., Bucureşti, 1963.
Papp 1852 = Andreas Liviu de Papp, Anleitung zur Erlernung der romanischen Sprache, Karl
Prochaska, Teschen, 1852.
Rohlfs 1969 = Gerhard Rohlfs, Grammatica storica della lingua italiana e dei suoi dialetti. Sintassi e
formazione delle parole. Traduzione di Temistocle Franceschi e Maria Caciagli Fancelli, Einaudi,
Torino, 1969 (Piccola Biblioteca Einaudi).
Rudolph 1996 = Elisabeth Rudolph, Contrast. Adversative and Concessive Relations and their
Expressions in English, German, Spanish, Portuguese on Sentence and Text Level, Walter de
Gruyter, Berlin–New York, 1996.
Vulpe 2006/1980 = Magdalena Vulpe, Subordonarea în frază în dacoromâna vorbită, în idem, Opera
lingvistică, vol. III, Clusium, Cluj-Napoca, 2006, p. 33–277.
Zafiu 2012 = Rodica Zafiu, Sintaxa, în Chivu et alii (eds) 2012, p. 283–378.
Zafiu 2014 = Rodica Zafiu, Stadii în gramaticalizarea conectorilor concesivi: tiparul conector
condiţional + focalizator în româna din secolele al XVI-lea‒al XVII-lea, în R. Zafiu,
A. Dragomirescu, Al. Nicolae (eds), Limba română: diacronie şi sincronie în studiul limbii ro-
mâne, I. Gramatică. Fonetică şi fonologie. Istoria limbii, filologie, Editura Universităţii din
Bucureşti, Bucureşti, 2014, p. 211–226.
LE MARQUEUR CONCESSIF MĂCAR EN DIACHRONIE

(XVIe–XVIIIe SIÈCLES)
(Résumé)
L’article présente les utilisations concessives de l’adverbe roumain măcar. Avant d’être
abandonné par le registre standard de la langue moderne (où il est resté comme particule restrictive,
signifiant « au moins »), măcar avait été, pendant presque trois siècles, le marqueur par excellence de
la valeur concessive (grammaticalisé dans la locution măcar că « bien que »). La stabilité et la capa-
cité associative de măcar semblent l’indiquer comme élément ancien et confirment donc l’hypothèse
étymologique d’un *makarie latin et proto-roman.
Cuvinte cheie: construcţii concesive, conectori, sintaxă diacronică, gramaticalizare.

Mots-clés: concession, connecteurs, syntaxe diachronique, grammaticalisation.
Keywords: concession, connectives, diachronic syntax, grammaticalization.

Bucureşti, Edgar Quinet, 5-7
rodica_zafiu@yahoo.com
688 Rodica Zafiu
MIHAI MIRCEA ZDRENGHEA
LINGVISTICA COGNITIVĂ ŞI CATEGORIZAREA

LINGVISTICĂ
Lingvistica cognitivă stabileşte o relaţie dialectică între structura şi funcţia lim-

bii, pe de o parte, şi, pe de altă parte, între abilităţile nonlingvistice şi cunoaştere1.
Cunoaşterea lingvistică nu mai este considerată o forma independentă de cunoaş-
tere, care poate fi studiată în izolare, ci un tablou complex al înţelegerii şi produce-
rii limbajului, rezultat al cooperării între forme distincte de cunoaştere. Deoarece
lingvistica cognitivă vede limbajul subordonat capacităţilor cognitive ale omenirii,
teme de interes special pentru lingvistica cognitivă includ caracteristicile structura-
le ale categorizării limbajului natural, principiile funcţionale ale organizării lingvis-
tice, categorizarea interfeţei conceptuale, principiile funcţionale ale organizării lin-
gvistice, interfaţa conceptuală dintre sintaxă şi semantică, fundalul experimental şi
pragmatic al limbajului în folosire şi relaţia dintre limbă şi gândire, incluzând
probleme ale relativismului conceptual şi ale universaliilor conceptuale (Ioniţă
2004, p. 16)2.
Lingvistica cognitivă caută să evalueze sistemul integrat global al structurării
limbajului (Talmy 2000, p. 4). Astfel, lingvistica cognitivă abordează problemele
proprietăţilor formale ale limbii dintr-o perspectivă conceptuală şi, în acelaşi timp,
caută să descrie structura gramaticală în termenii funcţiilor pe care le are în repre-
zentarea structurii conceptuale. În mod tradiţional, lingvistica cognitivă încearcă să
determine structurile cognitive generale referitoare la conţinutul conceptual care
îmbrăţişează atât structurile cognitive cunoscute din psihologie, cât şi pe cele din
lingvistică.
În semantica cognitivă, sensul elementelor lexicale nu corespunde numai
structurilor conceptuale clasice, care sunt rezultatul felului în care mintea noastră
înregistrează proprietăţi ale entităţilor extralingvistice, ci şi structurilor conceptuale
care sunt consecinţa felului în care noi funcţionăm în mediul înconjurător sau, cu
alte cuvinte, care sunt consecinţa felului în care mintea noastră procesează, ordo-
1
Lingvistica cognitivă este o abordare a analizei limbajului natural care pune accentul pe limbaj
ca instrument pentru organizarea, procesarea şi prezentarea informaţiei. Metodologic vorbind, analiza
bazei conceptuale şi experimentale a categoriilor lingvistice capătă o importanţă majoră în lingvistica
cognitivă: ea consideră limbajul ca un sistem de categorii. Structurile formale sunt studiate ca reflecţii
ale organizării conceptuale generale, ale principiilor categorizării, ale mecanismelor de procesare şi
ale influenţelor experimentale şi ambientale.
2
Lingvistica cognitivă este studiul limbii din punctul de vedere al funcţiei cognitive, unde cogni-
tiv se referă la rolul crucial al structurilor informaţionale care intermediază relaţia noastră cu lumea
înconjurătoare. Presupune că interacţiunea noastră cu lumea este mediată de structurile informaţionale
mentale. Deci limbajul este văzut ca o reprezentare a cunoştinţelor despre lume, o colecţie structurată
de categorii cu sens, care ne ajută să percepem noi experienţe şi să le înmagazinăm pe cele vechi.
690 Mihai Mircea Zdrenghea
nează şi interacţionează cu realitatea. Abordarea semantico-cognitivă ia în consi-

derare factori care rezultă din felul în care noi funcţionăm în lumea înconjurătoare.
Din această caracterizare generală pot fi derivate trei caracteristici fundamentale
ale lingvisticii cognitive: primatul semanticii în analiza lingvistică (dacă funcţia
primară a limbii este categorizarea3, atunci sensul trebuie să fie un fenomen lin-
gvistic primar), natura enciclopedică a sensului lingvistic (acesta decurge din func-
ţia de categorizare a limbii) şi natura perspectivală a sensului lingvistic (care im-
plică faptul că lumea nu este reflectată obiectiv în limbă).
Pentru un lingvist, categorizarea este o problemă importantă, pentru că scoate în
evidenţă folosirea cuvintelor şi folosirea limbii în general. Deoarece producerea şi
înţelegerea limbii implică procese cognitive, categorizarea este ceva care are loc în
mintea noastră şi categoriile care rezultă din acest proces pot fi identificate unor
concepte ce sunt depozitate în mintea noastră. Toate împreună formează aşa-numi-
tul lexicon mental4.
Prin experimente, Eleanor Rosch (1975, et alii 1976) a dezvoltat în psihologie
ceea ce a fost numit teoria prototipurilor şi a categoriilor de bază (pe scurt, teoria
prototipurilor). Contribuţiile experimentale ale lui E. Rosch sunt considerate de
psihologii cognitivi ca fiind cele care au revoluţionat studiul categorizării în psiho-
logia experimentală. Descoperirile şi propunerile lui E. Rosch au fost adoptate de
psiholexicologia formală, care încearcă să ofere modele formale pentru memoria
conceptuală umană şi pentru felul ei de operare. Teoria prototipului s-a bucurat de
un succes tot mai mare după 1980, prin faptul că a stabilit câteva caracteristici tipi-
ce: (1) categoriile prototipice au grade de tipicalitate; nu fiecare membru este în
mod egal reprezentativ pentru o categorie, (2) categoriile prototipice au o structură
asemănătoare, (3) categoriile prototipice sunt mai puţin definite la extreme şi (4)
categoriile prototipice nu pot fi definite printr-un singur set de atribute criteriale.
De aceea există două feluri în care înţelegem termenul de prototip: ca membru cen-
tral al unei categorii sau ca o reprezentare schematică a elementului central concep-
tual al unei categorii.
E. Rosch a stabilit, astfel, paradigme în psihologia cognitivă, pentru a demon-
stra centralitatea, asemănarea în cadrul unei familii, categorizarea de bază şi prima-
tul asupra părerilor clasice. Teoria ei nu ia în considerare trăsături funcţional ab-
stracte, exclude existenţa unor concepte disjunctive, care sunt deseori concepte su-
3
Categorizarea este procesul prin care obiecte sau evenimente independente sunt tratate echiva-
lent şi este o funcţie inerent pragmatică, un act al corpului uman, al minţii şi al vorbirii. Oamenii tră-
iesc într-o lume categorizată: de la obiectele din casă la emoţii, de la obiecte şi evenimente la catego-
rii ale limbajului, care, deşi unice, sunt privite ca membri ai unor anumite clase.
4
Categorizarea este domeniul din psihologie care tratează vechea problemă filosofică a universa-
liilor, adică faptul că obiecte sau evenimente unice pot fi tratate ca membri echivalenţi ai unei clase.
Deoarece nu avem acces direct la fenomenele cognitive, ipoteza noastră poate fi susţinută de argu-
mente filosofice, de cercetări psihologice în aparatul senzorial uman şi de evidenţa experimentală ba-
zată pe comportamentul lingvistic sau de altă natură.
Lingvistica cognitivă şi categorizarea lingvistică 691
praordonate, dar în acelaşi timp nu poate discuta cazurile mai deosebite5. Ca rezul-
tat al testelor sale experimentale, E. Rosch ajunge la concluzia că (1) categoriile se
bazează pe capacităţile cognitive ale minţii umane, (2) categoriile cognitive sunt
ancorate în prototipuri conceptuale tipice, (3) limitele acestor categorii nu sunt bine
conturate şi (4) prototipurile nu sunt cele mai bune exemple ale categoriei6.
G. Lakoff (1975, passim) subliniază structura internă gradată a categoriilor. El
afirmă că limbile naturale conţin diferite mijloace care marchează această structură
gradată7. Părerea lui G. Lakoff despre sens scoate la lumină limitările a ceea ce el
numeşte mitul obiectivităţii. Pentru G. Lakoff (1975, p. 221) lingvistica cognitivă a
început cu descoperirea că sistemele noastre conceptuale sunt ancorate în trupurile
noastre. Descoperirea a venit simultan în domeniul culorilor, deoarece culorile se
nasc din interacţiunea noastră cu lumea înconjurătoare, ele neexistând în afara
noastră8. Abordarea cognitivă pretinde că sensurile nu există independent de per-
cepţia şi cunoaşterea umană, ci sunt create de felul în care oamenii trăiesc fenome-
nele din jurul lor. Părerea cognitivă poate explica flexibilitatea sensurilor cuvinte-
lor şi poate explica de ce este dificil de oferit definiţii ale acestor cuvinte. Această
părere se concentrează asupra felului în care limbajul este conturat de experienţa
umană şi de procesele cognitive. După părerea lingviştilor cognitivi, categoriile
sunt conceptuale în natură şi multe, dacă nu toate categoriile noastre conceptuale,
apar în limbă sub formă de categorii lingvistice.
Când s-au făcut încercări de a aplica la verbe analiza componenţială sau decom-
poziţia lexicală s-a observat imediat că studiul componentelor de sens trebuie văzu-
te ca o structură semantică ierarhică şi nu o simplă sumă9. Complexitatea semantică
a unor noţiuni cum sunt cele prin care se promite, se ordonă etc. este de aşa natură
încât nu poate fi surprinsă de formula decompoziţiei lexicale pentru verbele impli-
cate (asta nu înseamnă că analiza componentelor este imposibilă, ci pur şi simplu
5
De exemplu, tomată este un caz deosebit pentru fruct, deoarece tomată combină o serie de trăsă-
turi de fruct şi legumă
6
Astfel, prototipul este reprezentarea mentală, un punct de referinţă cognitiv, o idee conform
căreia este folosit (Rosch 1975. Această opinie este împărtăşită şi de G. Lakoff (1986) şi
G. L. Murphy (2002)
7
După unii autori (Rosch 1999, Tye 2000, Waxman–Booth 2000, Allan 2001, Murphy 2002), ca-
tegorizarea prin prototip oferă o abordare bună pentru categorizarea culorilor, speciilor naturale sau
obiectelor produse de mâna omului. După cum spune G. L. Murphy (2002, p.86), „Conceptul de pro-
totip rezolvă multe din problemele interpretării clasice; nu există trăsături definitorii iar efectele tipice
pot fi prezise”.
8
Categorizarea culorilor este, în parte, o problemă de convenţie culturală, adică diferite culturi au
graniţe diferite pentru categoriile culorilor de bază şi, în parte, o problemă de limbaj diferenţiat de
gen, în sensul că femeile tind să facă o discriminare mult mai precisă între culori decât bărbaţii.
9
Un verb ca to kill, de exemplu, a fost analizat ca kill (x, y): CAUSE(x,BECOME(y,NOT
ALIVE)), unde x este agentul pentru to kill şi y este pacientul/victima. Structura de mai sus se
citeşte: x kills means that x causes y to become nor alive. Această interpretare a fost imediat criticată,
arătându-se că to kill şi to cause to die nu pot fi înlocuite unul cu altul. Se poate spune Yesterday John
caused Jim to die, chiar dacă Jim moare astăzi. Dar acest lucru nu este posibil cu Yesterday John
killed Jim.
faptul că formalismul nu funcţionează în acest caz (Verschueren 1981, p. 324).

N. J. Verschueren a încercat să folosească paradigma decompoziţiei pentru a ilustra
complexitatea fenomenului. Astfel, a încercat să construiască formule comparabile
pentru diferite verbe ce denotă acte de vorbire. Imediat s-a izbit de o problemă
serioasă. Formulele nu ofereau o diferenţiere a sensului între to order şi to request,
sau pentru to state şi to argue. Or, to order şi to request nu sunt sinonime şi nici to
argue şi to state (Verschueren 1981, p. 325). Astfel, putem concluziona că decom-
poziţia lexicală a verbelor care denotă acte de vorbire nu ne oferă decât construcţia
unei formule generale în care sunt alăturate câteva componente semantice de bază.
Este clar că astfel de formule nu pot explica în detaliu sensul individual al verbelor
care denotă acte de vorbire10.
Este evident că trebuie să căutăm un mod mai complex de a descrie structura se-
mantică a verbelor acţiunii sau a expresiilor, dar asta nu înseamnă să abandonăm
complet analiza componenţială sau decompoziţia lexicală. Este clar că orice tip de
analiză semantică lexicală va avea nevoie de un anumit fel de decompoziţie. Dar
trebuie să ţinem minte faptul că nu orice poate fi explicat prin conceptul de trăsă-
turi11.
Pentru a identifica relaţii semantice între elementele lexicale, ar trebui să cău-
tăm, poate, un răspuns în teoria structuralistă. Structuralismul saussurian consideră
limba un sistem unic de elemente legate funcţional, în cadrul căruia fiecare element
îşi derivă esenţa din relaţia funcţională cu celelalte elemente. Acest lucru înseamnă
că, în cadrul vocabularului unei limbi, sensul fiecărui cuvânt depinde de existenţa
celorlalte cuvinte. Sensul fiecărui cuvânt acoperă o arie conceptuală relativ mică ce
reprezintă o parte dintr-un câmp conceptual mai larg12.
Deoarece analiza componenţială este produsul structuralismului, ea preia şi o
parte a problemelor acestuia. Cele două au în comun convingerea că o descriere
adecvată a sensului unui cuvânt este aceea care acoperă sensul acelui cuvânt în toate
10
Formula sugerată de N. J. Verschueren (1981, p. 325) este următoarea: SAV (x,y,(P):
SAZ(x,y,Se)^INTEND(x, CAUSE([SAY(x,z,Se)], COME ABOUT-(ACCEPT(y,SA’)))). Trebuie
observat că SAV reprezintă verbe ce denotă acte de vorbire, SA’ pentru toate aspectele actului de
vorbire în cauză cu excepţia (1) a efectelor pe care x le generează în mod obişnuit şi care sunt repre-
zentate de ACCEPT(y,SA’) şi (2) a faptului că x enunţă o propoziţie Se prin care doreşte să genereze
acele efecte şi care sunt reprezentate de restul formulei.
11
Totuşi există voci care susţin universalitatea unor seturi de trăsături semantice. Acestea trebuie
manipulate cu grijă. Este adevărat că nu trebuie să ezităm să identificăm trăsături semantice la cuvinte
din limbile naturale, dacă suntem conştienţi de consecinţe. De asemenea trebuie să evităm a încerca să
obţinem formule spectaculoase (Verschueren 1981, p. 326).
12
Grupul de cuvinte care împreună acoperă un câmp conceptual complet se numeşte câmp se-
mantic sau câmp lexical sau domeniu lexical. În cadrul unui astfel de câmp, mărimea ariei con-
ceptuale asociate unui anumit cuvânt este determinată de mărimea ariilor conceptuale ale cuvintelor
din vecinătate. Câmpuri care constau din cuvinte ce aparţin aceleiaşi părţi de vorbire, de ex. tower,
steeple, turret, pinnacle etc. se numesc câmpuri paradigmatice. Vorbim de câmp sintagmatic dacă el
constă din cuvinte ce aparţin unor diferite părţi de vorbire legate sintagmatic; relaţiile sintagmatice se
bazează pe conexiuni semantice esenţiale, cum ar fi cele dintre to bark şi dog, hear şi ear, blond şi
hair. Un câmp complex include cuvinte ce aparţin unor părţi de vorbire diferite.
cazurile. Decompoziţia lexicală este nepotrivită pentru a explica structura internă a

elementelor lexicale, iar abordarea structuralistă a câmpurilor semantice nu poate
oferi destulă înţelegere a relaţiilor semantice dintre ele. Lexicalizarea diversităţii infi-
nite posibile a realităţii pare să fie o misiune imposibilă pentru limbă. Structura inter-
nă a realităţii şi legile care guvernează aparatul perceptor ne-au dus la noţiunea de
prototip13. O abordare a sensului din direcţia prototipurilor, care ţine cont de structura
realităţii, de legile percepţiei şi de strategiile cognitive umane, rezolvă trei dintre pro-
blemele pe care le ridică teoria structurală a câmpurilor semantice14.
Cel mai bun argument pentru abordarea prototipică este acela că, în practică,
cele mai multe analize ale sensului cuvintelor se bazează, chiar dacă uneori incon-
ştient, pe această teorie. Prototipurile sunt produsul proceselor cognitive care ser-
vesc pentru a înţelege realitatea. Judecăţi despre sensurile prototipice trebuie înţele-
se ca ipoteze, atâta timp cât ele nu au fost verificate prin testări psihologice cuprin-
zătoare. Deoarece prototipurile sunt unelte în categorizarea umană, această abor-
dare este relevantă dacă suntem interesaţi de sensul unui cuvânt pentru a stabili
comportamentul acestuia în conceptualizare.
Importanţa extensiei de la prototip de la prototip la celelalte elemente ale clasei ca
principiu al structurii categoriale a fost recunoscută de mulţi lingvişti (Jackendoff
1983; Langacker 1987, 1991 etc.). Pentru R. Langacker extensia de la prototip co-
există cu un al doilea principiu de structurare, cel al elaborării unor scheme, unde
acestea pot fi organizate ierarhic în cadrul unei categorii, în conjuncţie cu extensia de
la prototip. Acestui tip de cercetare, H. W. Putnam (1975) îi adaugă teoria lui despre
stereotipuri, ceea ce duce la o interpretare aproape enciclopedică a sensului
cuvântului. Realismul intern a lui H. W. Putnam oferă o alternativă viabilă, care sus-
ţine (1) existenţa unei lumi externe fiinţelor umane, (2) existenţa unei legături între
schemele conceptuale şi lumea înconjurătoare prin experienţa umană existenţa unui
concept de adevăr care este bazat pe coerenţă ancorată în experienţă reală şi (3) exis-
tenţa posibilităţii ca omenirea să înţeleagă lumea înconjurătoare.
G. Lakoff şi M. Johnson (1980) au considerat că realismul intern trebuie dez-
voltat şi de aceea au stabilit principiile realismului experimental şi ale experimen-
talismului, care caracterizează sensul în termenii întruchipării, care pretinde că
structura conceptuală are sens pentru că este întruchipată. Structurile conceptuale
pot fi înţelese pentru că există structuri pre-conceptuale (Lakoff 1987, p. 267)15.
13
Formarea de prototipuri, i.e. cazuri ideale ale unei anumite categorii, este unul dintre procesele
cognitive care permit omului să perceapă mental diversitatea lumii. Acest proces este determinat de
legile percepţiei şi de structura realităţii. Pentru fiecare categorie lexicalizată, cunoaşterea umană are
un exemplu prototipic (care nu este neapărată nevoie să fie un membru al categoriei, ci este un fel de
imagine mentală), care este folosit ca măsură pentru a decide dacă putem numi un anumit obiect cu un
anumit cuvânt sau nu (Verschueren 1981, p. 332).
14
N. J. Verschueren (1981, p. 334) spune că „idea prototipului arată cât de nepotrivite sunt alte
păreri despre câmpurile semantice sau despre analiza componenţială”.
15
Modelele cognitive sunt direct întruchipate din punctul de vedere al conţinutului sau sunt legate
sistematic de modele întruchipate. Modelele cognitive structurează gândirea şi sunt folosite pentru a
Categoriile cognitive sunt stocate în mintea noastră sub formă de concepte men-
tale şi sunt semnalate de cuvintele unei limbi. Ele nu reprezintă categorii arbitrare
ale fenomenelor, ci trebuie considerate ca bazându-se pe capacităţile cognitive ale
minţii umane (Labov 1973, p. 79). Categorizarea implică două etape: percepţia
unui obiect în întregimea sa (aşa-numita percepţie holistică) şi un tip de descompu-
nere a întregului (gestalt) în proprietăţi sau atribute individuale. Când listele de
atribute pentru membrii categoriilor individuale sunt comparate, ele trebuie să re-
flecte relaţiile de similitudine dintre diferitele categorii (Taylor 1989, p. 51). Astfel
de relaţii de similitudine pot include toţi membrii categoriei (category-wide attri-
butes) sau ele pot stabili legături numai între anumiţi membri. În ultimul caz, coe-
renţa categoriei este generată de asemănările de familie16.
Dacă termenii concreţi sunt categorii prototipice, termenii abstracţi sunt catego-
rii non-prototipice, care au nevoie de un tip diferit de organizare conceptuală coe-
rentă cu un grad mai ridicat de abstractizare. Reprezentanţii cei mai de seamă
pentru dezvoltarea acestei teorii (Lakoff 1975, 1987; Fillmore 1977; Rosch 1979)
s-au opus listelor de trăsături semantice structurale şi generative, deşi acestea oferă
suficiente argumente pentru stabilirea apartenenţei unui cuvânt la o categorie. Stu-
dii experimentale (Labov 1973; Rosch 1975) au scos în evidenţă invaliditatea teo-
riei clasice, pledând pentru o teorie a prototipului, adică o teorie capabilă să explice
gradul de apartenenţă la o categorie şi să definească mai exact limitele neclare ale
termenilor.
G. Lakoff (1987) spunea că teoria prototipului poate fi extinsă de la acele ca-
tegorii care au atât un referent, cât şi un suport perceptual la toate categoriile lin-
gvistice.
„Conform teoriei prototipului, categorizarea umană este, esenţialmente, o problemă
atât de experienţă umană, cât şi de imaginaţie, o problemă de percepţie, de activitate şi
cultură, pe de o parte, şi de metaforă, metonimie şi imaginaţie mentală, pe de alta. Avem
categorii pentru speciile biologice, pentru substanţele fizice, pentru artefacte, culori, re-
laţii familiale, emoţii, dar şi pentru unele categorii de propoziţii, cuvinte, sensuri. Avem
categorii pentru orice face subiectul gândirii noastre. A schimba conceptul de categorie
înseamnă să schimbăm felul în care noi înţelegem lumea” (Lakoff 1987, p. 8).
Conform acestei teorii, există câteva diferenţe între structurile concrete şi cele ab-
stracte: structurile conceptuale abstracte au înţeles indirect, ele sunt înţelese prin
relaţia lor sistematică cu structuri care au sensuri directe.
Deoarece se presupune că lexiconul înregistrează toate unităţile limbii care au
un sens, ideal ar trebui să includă nu numai cuvintele, ci şi colocaţiile (idiomurile).
forma categorii. Fiecare model cognitiv este o structură care constă din simboluri. Există două tipuri
de astfel de structuri: building-block structures şi gestalt structures.
16
Categoriile cognitive interacţionează una cu alta şi se influenţează una pe alta, lucru care poate
genera o schimbare a prototipului categoriei, a limitelor lui sau chiar a întregii structuri categoriale.
Dincolo de contextul real în care apar categoriile, structura internă a categoriilor depinde de modelele
cognitive şi culturale care sunt întotdeauna prezente când limba este procesată.
În practică, acest lucru este imposibil – probabil şi în teorie. Este o problemă de

spaţiu. Teoretic, nu ai şti unde să te opreşti, deoarece colocaţiile alunecă spre con-
strucţii formate liber şi se pot schimba de la vorbitor la vorbitor (Bolinger 1975,
p. 105). D. Bolinger are dreptate când susţine că graniţa dintre colocaţii şi construc-
ţii este vagă. Ce criterii ar putea fi folosite pentru a stabili dacă un grup de cuvinte
formează o unitate lexicală sau nu? Decizia de a trata un grup de cuvinte ca ele-
ment lexical se va baza întotdeauna pe aprecierea a cât de puternică este unitatea
semantică formată de acel grup17.
O cercetare atentă a anumitor arii din lexicon ridică probleme care nu sunt ipo-
tetice sau posibile, ci sunt probleme care apar în procesul analizei practice lexica-
le18. Necesitatea de a lua în considerare lexicalizări complexe este evidentă, dacă
ne gândim la investigaţia lexicală în termenii unui studiu al unei părţi a lexiconului,
ca o reflectare a unei conceptualizări de adâncime. Orice lexicalizare a realităţii sau
a unei experienţe, simple sau complexe, este o reflectare unică a unei conceptuali-
zări (Verschueren 1981, p. 319).
Semantica cognitivă sugerează că o piedică importantă în faţa înţelegerii naturii
idiomurilor şi a folosirii lor în predarea limbilor străine este faptul că ele sunt pri-
vite ca expresii lingvistice independente de sistemul conceptual; astfel sunt izolate
unele de altele la nivel conceptual. Abordarea conceptuală poate oferi un aranja-
ment al expresiilor idiomatice prin care să poată fi observat felul în care funcţio-
nează. În felul acesta, putem să ne bazăm pe cunoştinţele noastre pentru a descifra
sensurile idiomurilor; sensul lor poate fi văzut ca fiind motivat (poate fi dedus din
părţile componente), şi nu arbitrar. Această abordare contrazice părerile tradiţiona-
le, care susţin că idomurile sunt combinaţii arbitrare de forme (fiecare cu sensul ei).
Dacă împărtăşim această părere, atunci putem afirma că idiomurile sunt predictibi-
le (motivate). Şi totuşi, există cazuri când nu există niciun fel de predictibilitate
pentru sensul unui idiom (de ex. kick the bucket).
BIBLIOGRAFIE
Allan 2001 = K. Allan, Natural Language Semantics, Blackwell, Oxford, 2001.
Bolinger 1975 = Dwight Bolinger, Aspects of Language, Harcourt Brace Jovanonvich, New York,
1975.
17
Să luăm în considerare expresiile to take a bath, to take a walk, to have breakfast, to have a
haircut. Toate aceste expresii sunt uşor de înţeles datorită sensului cuvintelor care le compun. Dar
problema este: de ce to take a bath şi to havee a haircut? Formarea acestor expresii nu poate fi
prezisă nici măcar pentru un vorbitor care cunoaşte toate cuvintele luate separat.
18
O primă întrebare pe care vorbitorul şi-o poate pune este următoarea: Cum putem justifica
includerea unor grupuri de cuvinte (ca to beat around the bush şi to pronounce X and Y husband and
wife) în investigaţie dacă pretindem că facem semantică lexicală? Totuşi ar fi ciudat dacă am găsi
numai categorii cu graniţe clar definite în descrierea unui fenomen care este continuu în schimbare.
(Verschueren, 1981: 319)
Fillmore 1977 = Charles Fillmore, Topics in lexical semantics, în R. W. Cole (ed.), Current Issues in
Linguistic Theory, Indiana University Press, Bloomington, p. 76–138.
Ioniţă 2004 = Diana Ioniţă, Categories of Language – Categories of the World. Unpublished PH. D
Dissertation, University of Bucharest, 2004.
Jackendoff 1983 = R. Jackendoff, Semantics and Cognition, M.I.T. Press, Cambridge, Mass., 1983.
Labov 1973 = William Labov, The boundaries of words and their meanings, în C. J. Bailey, R. Shuy
(eds), New Ways of Analysing Variation in English, Georgetown University Press, Washington,
D.C., 1975, p. 340–373.
Lakoff 1975 = G. Lakoff, Hedges: A Study in meaning Criteria and the Logic of Fuzzy Concepts, D.
Reidel Publishing Company, Holland, 1975.
Lakoff 1986 = G. Lakoff, Cognitive Semantics, în „Versus. Quaderni di studi semiotici”, XLIV–XLV,
1986, p. 119–153
Lakoff 1987 = G. Lakoff, Women, Fire, and Dangerous Things, Chicago University Press, Chicago,
1987.
Lakoff– Johnson 1980 = G. Lakoff, M. Johnson, Metaphors We Live By, Chicago University Press,
Chicago, 1980.
Langacker 1987, 1991 = R. Langacker, Foundations of Cognitive Grammar, vol. I–II, Stanford
University Press, Stanford, Ca., 1987, 1991.
Murphy 2002 = G. L. Murphy, The Big Book of Concepts, M.I.T. Press, Cambridge, Mass., 2002.
Putnam 1975 = Hilary W. Putnam, The meaning of ‘meaning’. Mind, language and reality, în
„Philosophical Papers”, II, 1975, p. 215–271.
Rosch 1975 = Eleanor Rosch, The Nature of Mental Codes for Color Categories, în „Journal of
Experimental Psychology”, I, 1975, nr. 4, p. 303–322.
Rosch et alii 1976 = Eleanor Rosch, C. Mervis, C. B. Gray, W. Johnson, Basic Objects in Natural
Categories, în „Cognitive Psychology”, VIII, 1976, nr. 3, p. 382–439.
Rosch 1979 = Eleanor Rosch, The Principles of Categorization, în Eleanor Rosch, Barbare Lloyd
(eds.), Cognition and Categorization, Lawrence Earlbaum, Hillsdale, N.J., 1979, p. 27–48.
Rosch 1999 = Eleanor Rosch, Reclaiming concepts, în „Journal of Consciousness Studies”, VI, 1999,
nr. 11–12, p. 61–77.
Talmy 2000 = L. Talmy, Toward a Cognitive Semantics, M.I.T. Press, Cambridge, Mass., 2000.
Taylor 1989 = J. R. Taylor, Linguistic Categorization – Prototypes in Linguistic Theory, Clarendon
Press, Oxford, 1989.
Tye 2000 = M. Tye, Consciousness, Color, and Content, M.I.T. Press, Cambridge, Mass., 2000.
Verschueren 1981 = N. J. Verschueren, Problems of lexical semantics, în „Lingua”, LIII, 1981,
p. 317–351.
Waxman–Booth 2000 = S. R. Waxmann, A. E. Booth, Principles that are invoked in the acquisition
of words, but not facts, în „Cognition”, LXXVII, 2000, nr. 2, p. 33–43.
COGNITIVE LINGUISTICS AND LINGUSTIC CATEGORIZATION

(Abstract)
The aim of this article is to explore some aspects of linguistic categorization, starting from the
assumptions of cognitive linguistics, with application to some idiomatic constructions. Because
cognitive linguistics sees language as embedded in the overall cognitive capacities of mankind, topics
of special interest for cognitive linguistics will be identified and described including the structural
characteristics of natural language categorization, the functional principles of linguistic organization,
the conceptual interface between syntax and semantics, the experimental and pragmatic background
of language in use, and the relationship between language and thought.
Cuvinte-cheie: categorizare, cognitiv, principii funcţionale, interfaţă conceptuală.

Keywords: categorization, cognitive, functional principles, conceptual interface.
mihai.zdrenghea@softwaredesign.ro
A D D E N D A
CU GÂNDIRI ŞI CU IMAGINI...
A. Memorialistice
Locuri
Oameni – colegi, prieteni, profesori, personalităţi
Evenimente
Întâmplări
Păţanii
Situaţii
Sentimente şi resentimente
Cugetări şi „vorbe mari”
Îndeletniciri
Mofturi
Obiceiuri bune şi mai puţin bune
Culinare…
Gădălin-„city”
B. Fotografii
A. Memorialistice
Cuvânt-înainte sau „instrucțiuni de lectură”

De iniţiativa şi mersul lucrurilor la acest volum omagial, mare şi neaşteptată
onoare pentru mine488, la un moment dat am aflat şi eu; total şi absolut secretă
rămâne doar „viaţa de apoi”. Încât, de la un punct înainte, m-am implicat îndea-
proape, între altele hotărându-mă să ofer şi eu o „contribuţie” – câteva segmente
memorialistice care fixează (şi) alte aspecte ale vieţii mele decât cele din nişte
reductive şi seci, până la urmă, repere biografice.
Aceste fragmente de viaţă şi atitudine în faţa ei sunt importante pentru mine.
Cât despre alţii, din exterior, poate ele sunt interesante sau prezentarea lor se înca-
drează la banalităţi, simple „locuri comune”. Dacă vor avea timp şi răbdare să le
citească, vor aprecia singuri în ce măsură lectura lor a meritat efortul sau a fost o
pierdere de vreme.
În orice caz, ca să nu fiu suspectat de alte intenţii, departe de mine gândul că aş
avea veleităţi literare sau că aş insinua aşa ceva – acum e prea târziu.
„Textele” aici mai jos cuprinse, din motive lesne de înţeles, prezintă, în marea
lor majoritate, fapte punctuale evident „reale” într-o manieră preponderent nara-ti-
vă, în care „interpretarea”subiectivă este de neocolit.
Redactarea este voit mai „relaxată” sintactic şi lexical, transgresând diverse sti-
luri funcţionale şi modalităţi compoziţionale, cu multe elemente de oralitate, cu di-
gresiuni şi mişcări cronologice (înainte şi înapoi), dar deloc scăpată de sub control,
ca decenţă şi corectitudine a exprimării.
„Titlurile” date, intenţionat dozate cu puţin umor, cu destulă ironie, chiar (au-
to)persiflare, pe alocuri şi cu oarecare cinism, sugerează, total sau parţial, „punctul
culminant” în desfăşurarea narativă. (Cu alte cuvinte, nu prea este loc pentru pro-
verbul românesc „unde dai şi unde crapă”.)
Cu câteva excepţii, „temele” reţinute nu vizează aspecte strict profesional-ştiin-
ţifice în latura lor „foarte serioasă” şi „oficială”, prea puţin anecdotică, ci crâmpeie
din viaţa mea, adesea întortocheată, ca a majorităţii oamenilor, chiar şi a celor „cu
şcoală”, o viaţă cu „de toate pentru toţi”. Dincolo de profesie (în sens larg), un CV
spune foarte puţine despre toate „celelalte”, indiferent cum vor fi fiind ele. Omul ca
om, cu un fel al său de a fi, este închis într-un dosar, din care nu răzbate aproape
nimic din viaţă ca spectacol şi rolul jucat.
488
Mulţumesc tuturor pentru truda lor, în primul rând colegilor lingvişti din atâtea zone ale ţării,
mai tineri sau mai puţin tineri, care „m-au băgat în seamă”, au scris pentru acest volum. Sunt convins
că au făcut-o cu plăcere şi sinceră simpatie, măcar că, date fiind conotaţiile unui asemenea eveniment,
mulţi mi-au cam exagerat meritele gramaticale, m-au aşezat mai sus decât sunt. Să renunţ acum la
orice urmă de orgoliu şi să spun că „nu-mi place”, că „nu era cazul” etc.?! Mon hypocrite lecteur, n-ar
fi oare o ipocrizie şi mai mare asta?
702 G. G. Neamţu
În rememorările de faţă, în care narator şi personaj principal sunt eu, bineînţe-

les, reconstituirea faptelor se face din memorie, cu sprijin nesemnificativ din partea
documentelor, dar nu urmează fluxul dezordonat şi atemporal al acesteia, ci sunt
constrânse la o disciplină a succesiunii cronologice verificate şi verificabile489.
Gelu, dialectologia și Ulița Americanilor

Satul Gelu, în care m-am născut, aparține de comuna Terebești, nume cunoscut
de mulți filologi şi literați pentru că aici a trăit și a activat toată viața, ca profesor
de română, un distins, discret și studios cărturar ardelean, Nae (= Ioan) Antonescu,
botezat cu acest prenume de Liviu Rebreanu (pentru a evita o omonimie ce putea fi
deranjantă după război).
Localitatea Gelu, fără gară și fără apă curgătoare, este situată în plină câmpie
(Câmpia de Vest), cam la 17 km de Satu Mare, actuala reședință a județului cu ace-
lași nume. Cel puțin la origine, este o colonie formată majoritar din moți, colonizați
aici, după Marea Unire, pe moșia unui fost grof maghiar. (În aceeași situație este și
satul imediat învecinat, cândva centru de comună, Baba Novac.)
Pe vremea copilăriei mele, Gelu era un sat exclusiv românesc, fără unguri,
șvabi, țigani sau alte etnii.
Un fapt interesant pentru dialectologi este că până astăzi, după o sută de ani, uli-
țele satului poartă denumirile localităților de origine ale coloniștilor moți: Ulița
Mănășturenilor, Ulița Someșenilor, Ulița Lăpușteștilor, Ulița Dângăuanilor etc.).
(Folosesc aici cuvântul moţi într-un sens foarte larg, acela de „locuitori ai Apuseni-
lor”). Aferente acestor ulițe sunt anumite particularități dialectale, multe păstrate
până astăzi. (Cândva putea fi recunoscut cineva de pe ce uliță este după asemenea
particularități, unele de-a dreptul pitorești.)
Ulița mea, una foarte mică, la o margine de sat (câteva case), un duleu (drum/
uliţă mic(ă), desprins din Uliţa Dângăuanilor), are un nume ce iese din firescul sa-
tului, și anume Ulița Americanilor, după o soră a tatălui meu, din zona Codrului,
emigrată, după Primul Război Mondial, ca atâția ardeleni, în America, în căutarea
unui trai mai bun, unde s-a și stabilit pentru totdeauna cu soțul și copiii. A venit „în
vizită” în țară o singură dată, în 1969, când îmi satisfăceam stagiul militar și, fireș-
te, n-am întâlnit-o, dar i-am obținut adresa.
Mai târziu, când eram în Republica Federală a Germaniei (= R.F.G.), am avut o
corespondență intensă cu mătușa mea și fiii ei, verii mei, ingineri la Ford, fiind in-
sistent invitat să-i vizitez în America, în orășelul Dearborn, unde locuiau, la o adi-
că, trimițându-mi bani de drum. Era cât pe ce să le fac o vizită, cu ajutorul unei
asociații studențești din Tübingen, care îmi putea obține viza americană. Urma să
plec cu un grup de studenți germani. Cum eram avertizat de mătușă-mea că, dacă
voi ajunge în America, mai mult ca sigur nu voi vrea să mă întorc și pentru că nu-
489
Mulţumesc pentru culegerea lor computerizată mai tinerelor mele colege şi doctorande: Antonela
Arieşan, Luminiţa Fodor, Cipriana Macavei, Diana Roman şi Iunia Vasiu.
Memorialistice 703
mi puteam imagina să trăiesc în altă parte decât România, nu m-am mai dus. (În
plus, cred că eram și destul de fricos. Dacă, după ce mă întorc, se află de această
ieșire, ce se întâmplă cu mine și familia mea? Cine a trăit în acele vremuri știe cam
cum se punea problema.)
Între „neamț” și „Neamț(u)”

Tatăl meu nu era originar din Gelu; nu avea nimic „moțesc” în el, ci se trăgea
dintr-o altă localitate, Bolda, de la poalele Codrului, un sat exclusiv românesc,
foarte aproape de un altul mai răsărit, cândva exclusiv șvăbesc, Șandra. Plecând de
aici, m-am gândit uneori că, poate, dintr-o îndepărtată linie paternă, am și ceva
„nemțesc” în mine.
Știindu-mi felul de a fi, nici nu m-ar mira acest lucru. Nu mi-am studiat arborele
genealogic niciodată, așa că totul rămâne în zona speculațiilor și a fanteziilor. O
explicație logică și deci plauzibilă aș putea, totuși, aduce: cândva, un tânăr șvab din
Șandra s-a căsătorit cu o fată din Bolda, s-a stabilit aici și i-au zis „neamțul”. Dar
oare are asta vreo „relevanță”? Oricum, într-o bună parte din Ardeal, lucrurile sunt
atât de încurcate în materie de amestec al etniilor, încât încercarea de a-ți demon-
stra o etnie „pură”, oricare, nu duce nicăieri.
Adio, șef de gară, coasă și sapă!

Ca în cazul multor copii de la țară, și tatăl meu, țăran propriu-zis, căruia munca
pământului, animalele de lucru, gospodăria în general îi populau până la epuizare
existența, nu concepea ca fiul său, adică eu, să mă rup complet de acestea, dar nici
să am destinul său.
Cum învățam foarte bine la școală, de prin clasa a VI-a îmi explica ce viață
bună duc unii care au o slujbă la stat, una mai lejeră, dar care aduce un salariu în
casă, fie el cât de mic, și, în același timp, își pot vedea de treburile gospodărești –
muncă la câmp (arat, semănat, săpat, cosit, secerat), creșterea animalelor, cultivarea
grădinii, îngrijitul livezii etc.
O asemenea situație, ideală din punctul său de vedere, o aveau angajații la CFR.
Exemplul concret pe care mi-l tot dădea era șeful de gară din Sătmărel, pe care, de
altfel, nici nu-l cunoștea, o localitate rurală pe linia Satu Mare–Carei, cam la șapte
kilometri de satul nostru. De aici luam trenul să mergem la Satu Mare.
O slujbă mai comodă ca asta nu se putea. – Uită-te la el, îmi zicea, din când în
când iese în fața gării, ridică semnul acela, vine trenul, oprește două, trei minute,
pleacă și gata. Mai vine peste câteva ore altul și tot așa. Ușor serviciu. Și leafa vine
în fiecare lună și nici nu e mică. Între trenuri are timp berechet să-și vadă și el de
treburile lui – sapă, coasă și altele. (În mod sigur, tatăl meu nu se gândea că eu nu
aveam nicio tragere de inimă pentru „celelalte” treburi ale șefului de gară.)
Spre sfârșitul clasei a VII-a, încercările de a mă convinge în direcția unei școli
profesionale, la CFR credea că e cel mai bine, au devenit tot mai insistente. Îl în-
704 G. G. Neamţu
țeleg acum și, în mare, l-am înțeles și atunci. N-aș putea spune că nu punea mare
preț pe școală, adică, în perspectivă, pe liceu.
În realitate, situația materială a familiei nu era tocmai strălucită – aveam pământ
puțin, câștigurile, și așa modeste, din munca pământului se duceau tot pentru a
cumpăra pământ, erau trei copii de întreținut, nu mai rămânea nimic pentru altceva.
În aceste condiții, întreținerea unui copil la liceu părea un lucru greu de realizat. Și,
după ce termina liceul, ce făcea? Dimpotrivă, o școală profesională de tip CFR,
cum era una la Oradea, era o situație realistă și cu o finalizare în timp scurt și,
lucrul cel mai important, nu presupunea cine știe ce sacrificii materiale – erau
asigurate masa, casa, uniforma și, la absolvire, un loc sigur de muncă.
Renunțarea la această cale în favoarea alteia, respectiv trimiterea mea la liceu în
Satu Mare, nu a fost tocmai ușoară. În afară de dorința mea manifestă, fiind con-
vins că pot face liceul fără probleme în privința învățăturii, au atârnat greu în ba-
lanță insistențele profesorilor mei de la Școala generală din Ardud, unde fusesem
premiantul clasei, și, înainte de toate, încăpățânarea mamei mele de a mă da „mai
departe” la școală, orice sacrificii s-ar impune. (Mama mea era o țărancă aprigă,
autoritară, isteață și cu școală suficientă pentru acele vremuri la statutul ei social.
Poate că, dintre cei trei copii, a avut o afecțiune specială pentru mine. Mai târziu,
de-a lungul anilor, și după ce plecasem de-acasă, se sfătuia cu mine în toate proble-
mele de familie, inclusiv în cele ce-i priveau pe frații mei. Ei îi datorez în cea mai
mare parte înscriera mea pe o anumită orbită morală și profesională.)
Așa am renunțat la CFR și CFR-ul a renunțat la mine. Cât despre coasă, sapă...,
nici nu mai putea fi vorba.
Am „internatul” în sânge
Mi-am trăit tinerețea în internate: trei ani, ca elev de „gimnaziu”, la Ardud, pa-
tru ani, ca elev de liceu, la Satu Mare, și cinci ani, ca student, la Cluj.
Mai cu seamă primele două segmente au fost o șansă, poate singura, a unui co-
pil sărac de la țară de a se forma și a răzbate cumva prin lume. Ele au lăsat ampren-
te importante și preponderent benefice asupra mea în ansamblu: educația primară și
fundamentală, caracterul, spiritul de disciplină și autodisciplină, simțul responsabi-
lității individuale, abordarea pragmatică a existenței, toleranța, moderația în apre-
cierea valorii mele și a altora etc. Până astăzi privesc cu nostalgie și mare admirație
școlile care au și internat. Poate e și o urmă a mentalității țărănești vechi: omul
gospodar trebuie să aibă de toate pe lângă casă.)
Câteva cuvinte despre cele două internate propriu-zise prin care am trecut…
În anii ’50–’60, Școala generală din Ardud, una dintre localitățile cele mai
vechi și mai răsărite din zonă, cu populație eterogenă etnic (români, maghiari,
șvabi, evrei), avea un internat destul de mare, care aduna copiii, băieți și fete, de or-
dinul sutelor, din împrejurimi, din câmpie și, mai ales, de la poalele Codrului, ofe-
rindu-le, cu bani relativ puțini, condiții de trai și de învățătură, dacă nu excelente,
cel puțin decente, comparativ cu satele din care proveneau elevii: dormitoare ac-
Memorialistice 705
ceptabile, săli de „meditație” (= de studiu individual), cantină, e adevărat, mai sără-

căcioasă, pedagogi etc.
Viața în internat, nu numai în cel de la Ardud, ci în general, era, prin forța lucru-
rilor, mai socială și mai supusă unor restricții de comportament, de gestiune a acti-
vității zilnice, de la disciplină, ordine, punctualitate, până la aspecte personale –
spălatul, mâncatul civilizat, aranjatul patului, „făcutul păpucilor”, comportamentul
potrivit pe stradă, cenzurarea exprimării licențioase, sancționarea drastică a exce-
selor naționaliste etc.
Toate acestea am încercat să le asimilez, de felul meu sunt o fire „ascultătoare”,
fără porniri recalcitrante, și bine am făcut, nu numai pentru acea perioadă, ci și
pentru mai târziu. La Ardud mi-am început construcția civică.
(Am făcut o singură dată o „prostie” mare: am fugit, acțiune de masă, din inter-
nat de Crăciun, care, pe vremea aceea, nu era cuprins în vacanța de iarnă.
(Aceasta începea după Crăciun.) Am avut nota scăzută la purtare pentru această
răzmeriță. Nu tuturor răzvrătiților li s-a aplicat sancțiunea, ci doar celor foarte buni
la învățătură. Eu eram dintre aceia și, în plus, un fel de șef de internat din partea
elevilor. Așa ceva era, din punctul de vedere al conducerii școlii, intolerabil.)
Clădirea în care aveam cantina, sălile de meditație și, în același timp, săli de
masă, nu mai există de mult, iar clădirea în care erau dormitoarele are altă desti-
nație.
De fiecare dată când trec prin Ardud, în drum spre casa părintească din Gelu,
încetinim mașina în dreptul acelor locuri. În memoria mea, ele încă trăiesc.
Ca elev al Liceului „Mihai Eminescu”, am stat, cu masă și casă, firește, tot în
internat, de data aceasta un internat foarte mare, care deservea mai multe licee, cu
elevi de diverse naționalități (români, unguri, șvabi, evrei), comunicare în limbile
română și maghiară, cu pedagogi mulți (români și unguri), cu o logistică bine pusă
la punct: cantină „în regulă” (cu săli de masă exclusiv cu această destinație), săli de
meditație, dormitoare mari, curte interioară întinsă, bine împrejmuită, cu ieșiri pă-
zite etc.
Ce m-a frapat la început a fost organizarea aproape cazonă a tuturor activități-
lor, cu șefi peste șefi, cu disciplină severă în tot programul – la masă, în dormitoa-
re, în sălile de meditații, în curte, în deplasările „cu rândul” la liceu, cu ieșiri în oraș
numai cu „bilet de voie”, inclusiv la filme și spectacole, ținuta obligatorie în uni-
formă școlară, pauze stricte, adunări în careu pentru comunicări importante sau
vizite ale conducerii liceelor etc. Aveam drept de ieșire în oraș sâmbăta sau dumi-
nica după-masa – și asta în cazul în care nu eram „consemnați” pentru acte de in-
disciplină sau rezultate slabe la învățătură.
Aveam dese vizite ale profesorilor noștri, mai ales ale diriginților, îndeaproape
preocupați de pregătirea lecțiilor.
Regimul sever era întocmai celui de la liceu și avea cam aceleași devize: ordine
și disciplină, capul la învățătură, silentium, școala medie nu-i obligatorie etc. A-
ceasta din urmă însemna: cine face față, bine, cine nu, în altă parte. Și nu era deloc
706 G. G. Neamţu
glumă, standardele erau foarte ridicate și aceleași pentru… toți. Îmi vine astăzi să
exclam: Unde-am fost și unde-am ajuns!
În clasele a X-a și a XI-a am fost șef de sală de meditații. (Aceștia erau desem-
nați dintre elevii cei mai buni la învățătură din clasele superioare.) În fapt, erau un
fel de „monitori”, însărcinați să asigure liniștea în săli, să rezolve anumite conflicte
și adesea, după ce-și terminau de făcut lecțiile, să-i „asculte” și să-i ajute pe elevii
mai slabi la învățătură, inclusiv pe propriii colegi.
Treptat, în cazul meu, aceste „ascultări” și ajutoare colegiale s-au supradimen-
sionat și, probabil, datorită eficienței lor, am fost tot mai solicitat, nu atât de peda-
gogi, cât de părinții sau rudele unora dintre cei cu mai puțină dragoste de carte. Era
o mare risipă de timp, iar „răsplata”, când era, nu cine știe ce, dar, oricum, la situa-
ția mea materială, conta.
Această îndeletnicire (chemare?) de „meditator particular” aici am început-o și
se pare că ea, ca o a treia meserie, m-a urmărit multă vreme și după aceea, evident
la alte niveluri și pretenții, cu alte răsplăți. (Poate că din ea derivă un profesor – sau
invers.)
Apropo de disciplina din internat, îmi aduc aminte de o situație hazlie, comică.
După ora „stingerii” trebuia să fie liniște absolută în dormitoare, ceea ce nu se în-
tâmpla întotdeauna. În asemenea situații, elevii erau scoși din dormitoare pe cori-
dor și trebuiau să mute dulapurile dintr-o parte în alta și apoi să le pună la loc, să-și
scoată lucrurile din dulap și apoi să le rearanjeze etc., până le trecea pofta de glu-
me. Pedagogii supravegheau aceste mișcări de trupe, comentau și dădeau ordine,
uneori, dată fiindu-le limba maternă, într-o română aproximativă.
Într-o seară, la un asemenea exercițiu de disciplină, mă aflam lângă un dulap
zdravăn pe care încercam să-l deplasez, dar nu reușeam nicidecum să-l mișc măcar.
Deodată aud în spatele meu ordinul unui pedagog:
– Pinge Né-amț la dúlap!
Severe și frumoase vremuri! (Mulți ani mai târziu, în armată, disciplina militară
nu mă surprindea deloc, era ceva prin care mai trecusem.)
Întortocheatul drum spre lingvistică

Nu știu dacă aș fi fost un bun inginer sau nu, dar asta mi-am dorit în anii de li-
ceu și în acest sens m-am pregătit tot timpul, obținând note foarte mari la discipli-
nele de profil exact (matematică, fizică, chimie). E adevărat că am avut și profesori
de excepție la aceste obiecte de studiu, cu materia predată la degetul mic, pasionați
de ea și cu un dar pedagogic pe măsură. Nu puteam să nu fiu atras de aceste disci-
pline și de oamenii care le predau, cărora doream teribil să le semăn.
În liceul pe care îl urmam era un curent masiv de orientare scientistă, de supra-
dimensionare a secției „reale”, iar numeroșii olimpici și rezultatele strălucite la
concursurile de admitere în învățământul universitar politehnic (Cluj, Iași, Bucu-
rești, Timișoara) confirmau și întăreau acest renume al liceului. Ca atare, nici din
acest punct de vedere, nu aveam niciun motiv să ies din rând.
Memorialistice 707
Pe de altă parte, în același timp și din nefericire (pentru cele ce aveau să urme-
ze), nu credeam să am vreo chemare pentru disciplinele umaniste, în special pentru
cele ce puteau fi reunite într-un profil general filologic.
În ciuda notelor mari, că eram un elev sârguincios și conștiincios, nu mă sim-
țeam dotat pentru limbile străine. Muncă multă și perseverență, dar rezultatele efec-
tive, modeste. Aveam colegi care se descurcau la fel de bine ca mine, dar cu trudă
mai puțină. Nu m-am înșelat nici atunci și, cu tristețe spun, nici mai târziu. (Așa
îmi explic, de exemplu, faptul că, deși am trăit peste zece ani în colective în care se
vorbeau româna și maghiara, nu s-a prins de mine aproape nimic din cea din urmă.)
Măcar că mi-a plăcut lectura, aveam chiar un oarecare talent de povestitor, iar în
liceu am avut numai note de zece la literatură, în afară de cerințele stricte de la
lecții, nu am avut preocupări aparte și nici nu am considerat că aș avea vreo chema-
re pentru actul de creație literară sau studiul literaturii. Un elev bun și atât. Până la
sfârșitul liceului nu m-am gândit niciodată să mă îndrept spre… filologie.
Cotitura cu totul neașteptată s-a produs cu două luni înainte de bacalaureat
(examenul de maturitate, cum îi spunea pe atunci), după Olimpiada de română,
faza județeană (Baia Mare, 1963), când am realizat cel mai mare punctaj la clasa a
XI-a, calificându-mă pentru faza națională (eu am terminat cu unsprezece clase).
Brusc, probabil și dintr-un anumit orgoliu, mi-am regândit perspectivele unei cu
totul alte cariere, aceea de specialist în studiul literaturii române (nu neapărat pro-
fesor de literatură), cam după raționamentul: dacă la matematică (fizică, chimie)
sunt foarte bun, la literatură sunt… cel mai bun și deci filologia mă așteaptă. Nu
știu cât de corect a fost raționamentul, dar în acel moment a dispărut din capul meu
visul de a ajunge inginer.
Convins că voi intra cu „bursă”, condiția sine qua non pusă de părinți, pentru
care acest cuvânt magic se traducea prin banalul „gratis” – masă (la cantină), casă
(în cămin) și ceva bani de buzunar, toate pe cheltuielile statului –, am dat admitere
la filologia clujeană și am intrat într-adevăr cu bursă, încă pe la începutul clasa-
mentului. De la 1 oct. 1963 eram student la Facultatea de Filologie (din Cluj), sec-
ția Limba și literatura română (fără specializare secundară), cursuri la zi și cu
frecvență, cu durata studiilor de cinci ani, cazat la căminul „Emil Racoviță” și masă
la cantina aceluiași cămin. Cursurile pe toată durata studiilor le aveam în actuala
clădire a Facultății de Litere, str. Horea 31, prima facultate de la gară.
Am început cu mare entuziasm, dar până la sfârșitul anului întâi mi-a dispărut
aproape complet. Venisem la această facultate să mă fac „literat” (critic literar, is-
toric literar, de ce nu, cadru didactic universitar care să predea literatura). Întrucât
fusesem mereu primul la învățătură, nu puteam concepe să fiu un dascăl oarecare
pe undeva.
Or, la nici măcar un semestru, în contact cu noii mei colegi de an și cu unii din
anii superiori, cu preocupări literare „serioase” (scriitori, critici și istorici literari în
devenire clară), dar și după nivelul la care se discuta la seminarele de literatură și la
întâlnirile studenților literați, am realizat că nu eram ceea ce credeam că sunt, că
708 G. G. Neamţu
eram departe de ei în materie de literatură și studiu al literaturii. Nu aveam încer-

cări literare validate sau validabile și nici „profunzimea” de înțelegere şi de analiză
a fenomenului literar-artistic a unora dintre colegii mei. Eram destul de realist ca să
nu mai nutresc iluzia că aș putea recupera. În acest segment nu prea ai ce și cum
recupera.
Această constatare amară s-a amplificat pe măsură ce mă apropiam de sfârșitul
anului. După cursul de Introducere în literatură al profesorului Ion Vlad, deși l-am
promovat cu zece, lucrurile deveneau, din nefericire pentru mine, absolut clare.
Cursul profesorului era un adevărat spectacol, cum nu mai întâlnisem: oratorie de-
săvârșită, pasiune contagioasă, cultură impresionantă – zeci și sute de nume de scri-
itori cu operele lor literare, de unii nici nu auzisem –, modele de analiză literară
fantastice, cu termeni neologici în avalanșă, asocieri neașteptate între diferite
literaturi și arte…
Eram fascinat, aproape paralizat de câte știa, de cum le spunea, cum trăia dis-
ciplina predată. Până astăzi pentru mine, care nu sunt literat, Teoria literaturii
rămâne disciplina disciplinelor literare. Toată viața l-am admirat pentru câte știe,
dar, din aceleași motive, m-am și temut de el, mai ales de anihilantele sale serii
sinonimice curgând în cascade.
Terminam anul întâi cu constatarea că greșisem facultatea. Și al doilea meu vis,
acela de a mă face literat, bine că fusese scurt, trebuia să mi-l scot din cap, să re-
nunț și la acesta.
Oricum, din motive lesne de înțeles, cale de întoarcere nu mai era. În sfârșit,
facultatea o voi termina și voi vedea atunci ce voi face. În definitiv, nici profesia de
dascăl, fie și la țară, nu era de lepădat. (Vorba românească: Dacă nu-i cal, e bun și
măgar.) Cam aceasta era starea de spirit în care începeam anul al doilea, adică vi-
surile mari se cam duseseră, lăsând locul pasului de front pe loc.
Schimbarea mare (și ultima) de direcție în drumul meu întortocheat se va pro-
duce în anul al doilea, grație a doi profesori de lingvistică, Mircea Zdrenghea și
Romulus Todoran. Datorită lor, mai cu seamă din semestrul al doilea, reveneam
încet, dar sigur la „prima iubire”, mai exact la reconfigurarea acesteia, în preajma
științelor exacte, dar în alte coordonate și cu alți termeni.
Încurajare la început de drum...

În anul întâi, semestrul întâi, aveam Introducere în literatură cu profesorul Ion
Vlad, disciplină care, cel puțin mie, mi s-a părut pe cât de frumoasă, pe atât de pre-
tențioasă și „grea”. Nu e un secret că examenul la această disciplină era nu tocmai
o distracție, ci, dimpotrivă, un furnizor de coșmaruri. Nu știu să-mi fi fost mai
teamă de un examen decât de acesta. (Și tocmai în anul întâi!)
De la acest examen am o amintire care mi se pare de-a dreptul antologică. După
scris, aveam oralul, obligatoriu. În sală eram șase sau șapte, trăgeam biletul și
răspundeam în ordine. (Nu mai știu ce aveam pe biletul de examen.) Se apropie
rândul meu. Înaintea mea, o colegă, al cărei nume nu-l voi uita niciodată, dar nu-l
Memorialistice 709
spun aici, tocmai termina de răspuns. Profesorul îi comunică nota (6, 7 ?) și-i cere
carnetul de student să i-o treacă. (Era de neconceput să n-ai nota trecută în carnet.
Era documentul oficial de bază.)
Auzind ce notă primea, colega mea, îndreptându-se încet cu carnetul în mână
spre catedră, încearcă să negocieze o notă mai mare, eventual să mai răspundă la
întrebări. (Avea bursă și cu nota dată o pierdea, iar situația materială nu-i permitea
sa continue studiile.)
Bineînțeles că profesorul a exclus o asemenea târguială și s-a ridicat de la cate-
dră, înaintând cu mâna întinsă după carnet. Colega mea, cu carnetul în mână, se
oprește, apoi începe să se retragă. Examinatorul înaintează spre ea.
Brusc scapă carnetul din mână și se prăbușește. Leșinase. Profesorul, foarte
calm, spune doar atât:
– Scoateți victima afară!
După aceea am răspuns eu. Cu mult entuziasm și încrezător.
„Vocativul” – caz sau nu, aici mai e de lucru…

Cursul de Morfologie al profesorului Mircea Zdrenghea, prezentat ardelenește
și pe înțelesul tuturor, pe de-o parte îmi dădea o stare de confort, pentru că, în linii
mari, lucrurile noi pe care le aflam se așezau firesc pe cunoștințele gramaticale mai
vechi din clasele gimnaziale, iar, pe de altă parte, luam contact cu o gramatică mai
agitată, care aducea în față un ansamblu de probleme în litigiu, nerezolvate sau cu
rezolvări neunitare, adică, în mintea mea de atunci, un relativism evident al soluți-
ilor. (Multe dintre articolele profesorului aveau chiar în titlu semnul întrebării,
inclusiv cel despre vocativ.) Or, asta, pentru o minte normală și puțin iscoditoare,
era destul de incitant. Cum socotelile nu erau încă încheiate, însemna că mai este
încă suficient de lucru și pentru alții, prin urmare, la o adică, și pentru mine. (Atâția
dintre noi, mai ales în tinerețe, avem iluzia că trebuie sau chiar suntem obligați să
ne arătăm forțele, convinși că vom putea rezolva „definitiv” ce alții n-au reușit.)
Formația mea cât de cât scientistă din liceu părea a-și găsi, astfel, domeniul de
lucru – gramatica, lingvistica în general –, în care credeam că am șanse de a „per-
forma”. Pentru asta însă, raționamentele logice speculative (toată viața am fost ob-
sedat de ele) nu erau suficiente, ci era nevoie și de piesele jocului – cunoștințe cât
mai multe, mai diverse și de substanță în domeniu. Așa am început să citesc, să
conspectez și să adnotez relativ mult din bibliografia de specialitate, dincolo de
necesarul prevăzut al cursurilor. (Păstrez până astăzi „fișe” cu conspecte despre
semnul lingvistic, despre numeral, vocativ, relative, semiauxiliare, despre cel și al
etc., cu adnotarea pompoasă și sentențioasă: „de rezolvat neapărat!”.) Unele
„rezolvări”, dar nu „definitive”, cum credeam, schițate în anii de studenţie, aveau
să apară (peste decenii), iar altele au rămas ca simple dorințe. Bunăoară, credeam
că voi face o monografie a determinanților obligatorii. Dar n-am făcut-o și, sunt
sigur, n-o voi mai face niciodată.
710 G. G. Neamţu
Un examen decisiv sau anticamera carierei mele lingvistice

În anul al doilea aveam Dialectologie (curs de un an) cu profesorul Romulus
Todoran, șeful Catedrei de limba română.
N-aș putea spune ca mi-a plăcut dialectologia în mod deosebit – erau foarte
multe particularități dialectale de ținut minte, în aparență nelegate unele de altele,
iar mijloacele mnemotehnice nu prea dădeau randament, cu alte cuvinte, era mult
de memorat. N-am fost, din păcate, niciodată atras prea mult de studiul aspectelor
diacronice și diatopice ale limbii.
Profesorul, în schimb, impunea prin prestanță – sobru, foarte politicos, foarte
echilibrat și corect în aprecieri, de o imparțialitate și probitate morală proverbiale,
iar cursul – substanțial, superordonat și structurat până la detalii. Romulus Tudoran
era profesorul universitar prin excelență, dascăl și om de știință deopotrivă, dedicat
în întregime profesiei. Cred că era printre cei mai respectați profesori din facultate.
Examenul cu profesorul Romulus Todoran, la sfârșitul anului al doilea, a fost,
prin consecințele asupra destinului meu profesional, cel mai important din viața
mea, unul efectiv crucial, deși n-aveam să predau niciodată dialectologie.
Profesorul avea obiceiul, astăzi nu prea există, să-i motiveze studentului nota pe
care i-o acorda, arătându-i ce a spus, bine sau rău, și ce n-a spus la subiectul de
examen. (Totul cu calm, fără grabă.)
În cazul meu, după motivația de rigoare, mi-a comunicat că răspunsul meu este
între nouă și zece, oferindu-mi alternativa: nouă primesc, pentru zece mai răspund.
Cum eu doream zece, mi-a dat un subiect suplimentar, unul „mai greu”, de sinteză
(cu timp suplimentar de gândire și construire a răspunsului): Constituie sau nu
Transilvania o arie lingvistică unitară?
Răspunsul meu se pare că l-a mulțumit peste măsură pe profesor, acordându-mi
calificativul maxim și felicitându-mă. (Note de zece aveam destule, dar aceasta era
singura „cu felicitări” în fața colegilor.)
N-aș spune că nota n-am meritat-o, dar, ca să fiu sincer, impresia atât de bună
pe care i-o făcusem profesorului (de aici și „felicitările”) se datora în mare măsură
și hazardului: avusesem ca lucrare de an (la dialectologie), susținută la seminar,
tocmai tema cu același titlu și, prin urmare, păstrând proporțiile, eram, printre co-
legi, „doctor” în acel segment. (Pe vremea aceea, lucrările de an erau foarte serioa-
se, cu multă bibliografie, note personale și redactare la virgulă.)
N-aș putea spune că am trișat, ci doar că s-a întâmplat să am oarecum dinainte
coordonatele „licitației”.
După terminarea sesiunii de examene, chiar înainte de plecarea în vacanța de
vară, sunt anunțat să mă prezint la cabinetul profesorului. Avea în față situația mea
profesională (notele) pe cei doi ani de studiu. Pe scurt, mă felicită pentru rezultate,
cred că aveam media generală cea mai mare din an, și mă apreciază mai cu seamă
pentru preocupările mele lingvistice.
Îl deranjează însă lipsa de considerație pentru latină, luasem doar șase la această
materie de doi ani, lucru inadmisibil pentru un filolog bun. Îmi convine, nu-mi
Memorialistice 711
convine, trebuie să o învăț și în sesiunea din toamnă să mă prezint pentru mărire de

notă. (I-am ascultat sfatul, dar „saltul” nu a fost prea spectaculos și nici tocmai me-
ritat – am luat opt, media făcută între șase, nota din vară, menținută de titulara
cursului, și zece, nota acordată de celălalt membru al comisiei, șeful colectivului de
latină. Acest punct slab în pregătirea mea, latina, l-am resimțit decenii la rând și,
spre rușinea mea, nu am făcut nimic serios să îndrept lucrurile. Poate că de aceea
nu m-am apropiat și nu m-am gândit vreodată să mă apropii, mai mult, ca lingvist,
de istoria limbii.)
Sfârșitul întrevederii mele cu profesorul a fost unul cu totul și cu totul neașteptat
– dacă voi continua să învăț bine, să mă preocupe problemele de limbă, cu rezultate
foarte bune, se înțelege, și voi fi activ, prin comunicări „științifice”, la Cercul știin-
țific studențesc „Petru Maior” și la sesiunile științifice studențești, Catedra lua în
calcul reținerea mea, la sfârșitul studiilor, ca asistent stagiar.
Pentru mine, aceste cuvinte, deși nu constituiau o promisiune propriu-zisă din
partea profesorului, care, era un lucru bine cunoscut, avea vorba bine cumpănită și
nu prea făcea promisiuni de circumstanță, mi-au dat o încredere teribilă în mine și
nu-mi venea să cred că „deja” sunt pe un drum pe care începeam să mi-l doresc,
dar nu-l vedeam înainte foarte bine jalonat și nici sigur. Or, acum, în entuziasmul
vârstei și punând înaintea putinței dorința, mă și vedeam „cu un picior” în catedră.
(Un deget aveam, restul mâinii urma să vină.)
În consecință, m-am pus mai serios pe treabă, acordând prioritate exclusiv dis-
ciplinelor de limbă. (În sinea mea mă consideram lingvistul anului meu, deși, lin-
gvistica fiind „mare”, nu-mi era prea clar încă ce segment anume voi face mai
târziu, în eventualitatea că voi rămâne în catedră.)
Spre Muntele Sfintei Relații făcătoare de sintagme

În anul al treilea am continuat gramatica (două semestre) cu Sintaxa, curs al că-
rui titular era proaspătul conferențiar D. D. Drașoveanu, despre a cărui „faimă”
știam câte ceva de la colegii din anii superiori. Această faimă avea să devină aproa-
pe legendă cu trecerea anilor, fiind întreținută, ajustată și amplificată pe cale orală
de foștii săi studenți, inclusiv „literați”, deveniți profesori de română în diferite col-
țuri ale țării.
Cursul de sintaxă și omul care îl preda erau cu totul altfel decât eram obișnuiți
de la celelalte discipline lingvistice sau literare. (În mediul studențesc, însuși cursul
de sintaxă era numit „dedistică” – de la D. D. Drașoveanu.)
Fără discuție, generații la rând, foarte multe, au fost puternic marcate de perso-
nalitatea inconfundabilă a lui D. D. Drașoveanu și dedistica lui, entități aproape
inseparabile. (Absolvenții de Cluj își etalau cu titlu de glorie faptul de a fi făcut
gramatică/sintaxă cu D. D. sau à la D. D.)
Cursul, încă de la început, propuneau un alt mod de a aborda gramatica, renun-
țând la descrierea clasică, uzuală și „cuminte” din cărțile de gramatică: părțile de
propoziție – definiții, termeni regenți, „întrebări”, părți de vorbire prin care se ex-
712 G. G. Neamţu
primă etc., propozițiile – tipuri funcționale, cuvinte introductive etc. Acestea doar
populau un sistem conceput pe alte baze teoretice, un sistem ce avea drept „coloană
vertebrală” relația și produsul acesteia – sintagma.
Cursul se situa la un nivel teoretic foarte înalt și abstract, în ciuda exemplelor
folosite, de o scurtime și simplitate puțin obișnuite. Cred că premisa, didactic vor-
bind, de la care pleca era discutabilă, și anume că noi, studenții, aveam deja „în de-
getul cel mic” Gramatica Academiei din 1963, cu care era în război continuu.
Poate că de aceea mulți nu prea înțelegeau decât la suprafață cursul. (Examenul la
sintaxă, nu numai la promoția mea, ci și înainte, și după, era un război cu pierderi
serioase, cu multe victime, mai ales în prima sesiune, cea de vară.)
Desfășurarea cursului avea forma unei dezbateri aparte și continue – profesorul
își punea întrebările, adesea retorice, și tot el răspundea cu o avalanșă de argumente
peste argumente, cu reduceri la absurd, aducându-și „dușmanul” cu care se războia
în situații ridicole, cu scheme peste scheme. (Scria foarte mult pe tablă.)
Cursul era captivant, de-a dreptul seducător, dezvăluind un mare orator în peri-
metrul unei discipline teoretice și relativ aride. (Subjugați de raționamente, argu-
mente și contraargumente, prezentate de un om care-și trăia la maxim cursul pre-
dat, uneori, la fel ca la profesorul I. Vlad, uitam să mai luăm notițe.)
Segmentele cursului erau atât de strâns legate între ele și de cel care le inter-
preta, încât, dacă lipseai câteva ședințe, începeai să nu-l mai poți urmări, să nu-l
mai înțelegi.
Urmărindu-i argumentele într-o problemă în cercuri concentrice tot mai strânse,
concluziile veneau de la sine, erau firești, nu puteau fi altele decât cele ale profeso-
rului.
Ne dădeam seama, indiferent care cât înțelegeam din curs, că profesorul se stră-
duia nu numai să ne învețe gramatică, ci și, poate în primul rând, să ne oblige să
gândim gramatica, să o vedem aproape ca pe o știință exactă, dominată de logică.
(D. D. Drașoveanu era, lucru bine cunoscut, un logician de invidiat. Se spunea că
D. D. Roșca l-ar fi dorit preparator la logică.) Fără a afirma explicit, modelul de
abordare trebuia să fie cel oferit de persoana sa, chiar dacă acest lucru era mai puțin
comod intelectual și în parte riscant administrativ.
Punerea sub semnul întrebării, în fața unui număr mare de studenți, a unor afir-
mații – și nu puține – din manuale, din tratate şi cărți de prestigiu sau ale unor nume
„sonore”, și înlocuirea constructivă cu altele, nu urmează întotdeauna, nici măcar în
știință, o cale lină, fără turbulențe și animozități personale. (D. D. Drașoveanu avea o
„listă” de persoane „preferate”, cu care, fără a depăși limitele unui limbaj acade-
mic, se războia, numele multora dintre ele fiindu-ne deja familiare și nouă, studen-
ților.)
Mai puțin obișnuit pentru noi, cel puțin până în acel moment, era faptul că sin-
gurele materiale didactice pe care profesorul le avea asupra sa la curs erau niște
„fișuțe” ⅛ dintr-o coală format A4 („coală ministerială”). N-am știut niciodată dacă
pe ele erau numai exemple, în creion, sau și altceva. Foarte rar se uita peste ele,
Memorialistice 713
cursul fiind realmente „liber”. (Modelul cu „fișele” la curs, în locul unor texte re-
dactate și dactilografiate pe coli ministeriale întregi, l-au imitat aproape toți grama-
ticienii clujeni, inclusiv eu, dar cu fișe ¼.)
Exemplele utilizate la curs, foarte rar din opere literare, erau puține, personale,
banale, dar, în felul lor, pitorești. Până azi au rămas „celebre” unele exemple și for-
mulări: Calul fuge (raportul dintre subiect și predicat), Fetița aleargă voioasă (ele-
ment predicativ suplimentar), coada calului (genitiv subiectiv), doi cu doi fac patru
cu nuanță de cinci (apropo de „nuanțele circumstanțiale” ale unor atribute/ subor-
donate atributive etc.).
Fără discuție, gândeam atunci și gândesc și acum, cursul de sintaxă, dintre toate
cursurile de la filologie, solicita cel mai mult gândirea logică.
În afară de partea teoretică și analiza gramaticală, o adevărată teroare la examen
era testul ortografic (= scriere după dictare), foarte scurt, dar „concludent” și elimi-
natoriu: 4(5) greșeli (penalizate și acestea). Greșeala „mare” de ortografie o consi-
dera infracțiune, gest criminal. (În ce mă privește, nu stăteam deloc rău la ortogra-
fie – și asta în mare măsură grație profesoarei mele din clasele V–VII.)
E de prisos să adaug faptul că cei mai mulți dintre noi, să nu zic toți, așteptam,
vorba vine că „așteptam”, cu mari temeri examenul, dar, în același timp, îl iubeam,
aproape îl idolatrizam pe profesor, îl imitam în gesturi și limbaj, voiam să ajungem
profesori asemenea lui.
Cred că D. D. Drașoveanu, deși n-a scris mult, este ultimul mare gramatician pe
care l-a dat Ardealul, în orice caz cel mai mare, mai original și mai seducător din
perioada postbelică, un gramatician care de foarte tânăr și-a construit un sistem
gramatical propriu, căruia i-a fost fidel toată viața, fără reveniri și retractări, indife-
rent de unele sau altele dintre orientările lingvistice ale vremii.
Fiind consecvent cu acest sistem, de-a lungul anilor și l-a completat și rafinat
progresiv, populându-l cu noi fapte și fenomenalizări, așezate la locul predestinat,
asemenea elementelor din Tabelul lui Mendeleev.
Acum, după o jumătate de secol de când audiam cursul său de sintaxă (păstrez
până astăzi notițele de curs), realizez cu mare și admirativă surprindere că în acel
curs apăreau în germene aproape toate ideile importante care-i structurau sistemul.
Era doar o chestiune de timp ca acestora să le dea forma finală și să le publice
ca studii și articole an după an în revista clujeană „Cercetări de lingvistică”.
(Aproape tot ce-a scris D. D. Drașoveanu se află aici.) Aceste contribuții și le va
aduna spre sfârșitul vieții, mai mult impulsionat de alții, în volumul, sugestiv inti-
tulat, Teze și antiteze în sintaxa limbii române (1997, Editura Clusium).
Spre sfârșitul anului al treilea eram hotărât definitiv să mă fac lingvist (mai
exact, sintactician), deși știam că asta nu depindea doar de mine.
N-aș putea spune, cel puțin pentru acest segment temporal, că profesorul
D. D. Drașoveanu m-ar fi apreciat în mod deosebit, cum o făcuse profesorul
Romulus Todoran la sfârșitul anului al doilea. Că mă individualiza puțin ca pre-
ocupări lingvistice nu mă îndoiesc – în mod sigur îi spusese câte ceva despre mine
714 G. G. Neamţu
profesorul R. Todoran și, de asemenea, știa că sunt foarte preocupat de sintaxă de

la asistenta cu care făceam seminarul, o persoană excelent pregătită și dotată pentru
gramatică, eram președintele Cercului științific studențesc de limba română, la
care, asemenea altor cadre didactice, participa și profesorul D. D. Drașoveanu. La
cerc eram foarte activ, dar nu atât prin comunicări, cât prin participarea la dezba-
teri. (La examenul de sintaxă, de care mă temeam nu atât că nu-l voi promova, cât
să nu mă fac „de rușine”, decepționându-l pe profesor, am luat zece, dar fără alte
mențiuni. Or, zece luaseră și alți colegi de an, prin urmare nu ieșisem „deosebit” în
fața profesorului.)
„Trăiască tovarășul Nicolae Ceaușescu!ˮ

Potrivit planurilor de învăţământ din acea vreme, anul al V-lea se încheia după
primul semestru, cel de-al doilea, fără activități didactice (cursuri, seminare), fiind
destinat finalizării lucrării de diplomă și, mai ales, pregătirii individuale pentru
examenul de stat (cum se numea absolvirea atunci): examen scris și oral, mai multe
discipline literare și lingvistice, plus susținerea lucrării de diplomă; cu alte cuvinte,
un examen deloc ușor.
La începutul acestui de-al doilea semestru s-a întâmplat ceva cu totul ieșit din
comun pentu studențimea română din anul terminal – reducerea examenului de stat
la susținerea lucrării de diplomă, adică fără examenul propriu-zis. Eram prima
promoție, 1968, cu această formă de absolvire. Această schimbare, anunțată la
radio, a produs o bucurie de nedescris în rândul studenților din ultimul an.
(Pentru mulți dintre noi, care aveam deja terminată lucrarea de diplomă, urmau
câteva luni cu „program de voieˮ, eventual cu ajustarea pe ici, pe colo a lucrării.
Așa perioadă relaxată, fără nicio grijă, n-am mai avut niciodată în viață, nici îna-
inte, nici după.)
Îmi aduc aminte că, în noaptea de după comunicarea veștii, Clujul studențesc
fierbea, agitația parcă era una de mare manifestație, grupuri, grupuri de studenți se
îndreptau zgomotoși spre parcul central al orașului care găzduia în mijloc localul
preferat al studenților, Chios. O mulțime imensă era adunată în jurul bazinului din
fața restaurantului. Mulți se aruncau îmbrăcați în apă, stimulați puțin și de
binefacerile alcoolului, strigând: „Trăiască tovarășul Nicolae Ceaușescu!ˮ
Sintaxa adverbului sau „lucrul dracului”…

Începând cu anul al patrulea, relațiile mele profesionale cu D. D. Drașoveanu
devin tot mai apropiate, merg frecvent la consultații cu tot felul de întrebări și idei.
Se pare că-i atrăsesem atenția și-mi propune să fac la dânsul lucrarea de diplo-
mă – Sintaxa adverbului în limba română, cu privire specială asupra calității de
termen regent. (Nu mai știu dacă tema am ales-o eu sau mi-a propus-o profesorul.)
Am lucrat cu spor și cu plăcere, iar profesorul mi-a văzut în detaliu fiecare ca-
pitol și am discutat pe îndelete toată ideatica lucrării. Era foarte mulțumit, spunea
că lucrarea e originală, valoroasă etc. etc., cât despre mine…
Memorialistice 715
Așa stând lucrurile, susținerea lucrării în fața comisiei, de fapt în fața îndrumă-
torului meu, nu-mi punea nicio problemă (o consideram mai degrabă o chestiune
„formală” (în accepțiunea veche a termenului): o făcusem eu, o știam aproape pe
de rost, era foarte bună (după aprecierile îndrumătorului), mă simțeam „acasă” cu
gramatica etc.
Dar, după binecunoscutul proverb românesc „Socoteala de acasă nu se potriveș-
te cu cea din târg.”, lucrurile n-au mers chiar așa, mai exact au fost cu totul altfel.
După câteva cuvinte de apreciere a tezei, profesorul îmi spune să nu mi-o mai
prezint, că o cunoaște, comisia, la fel, ci să mi-o combat, ca și cum aș fi avocatul
diavolului. Am rămas destul de descumpănit. (Ne este la îndemână să criticăm ce
au făcut alții, dar să criticăm ce-am făcut noi ne vine foarte greu.)
Un „atac” al lucrării îmi puteam construi destul de repede, cam știam eu unde
scârțâie, care sunt punctele slabe. Așa am și făcut.
Nu pricepeam însă logica aceste acțiuni, ce se urmărea. Adică toată perioada
pregătirii lucrării a fost foarte bine, iar acum e pe dos? Nu cumva profesorul sus-
ținea, de fapt, tocmai contrariul a ceea ce spuneam eu în lucrare, iar aprecierea atât
de laudativă era o chestiune de ipocrizie?
În orice caz, asta m-a cam pus pe gânduri, nu în privința caracterului profesoru-
lui, ci în cea a interpretărilor unor fapte gramaticale în termenii unui adevăr absolut
pe care, firește, îl deținem noi și numai noi.
În sfârșit, susținerea a trecut cu bine, dar multă vreme după aceea am avut un
ghimpe împotriva adverbului. Fiind parte de vorbire neflexibilă (fără gen, fără caz,
fără număr, de acord nici nu poate fi vorba), uneori l-am chiar „jignit”, numindu-l,
pe cel de mod, fratele handicapat al adjectivului.
(Ca profesor, am experimentat și eu de câteva ori pe candidații mei acest tip de
susținere și nu e deloc comod pentru cel în cauză. Unii se pot de-a dreptul „bloca”.)
Catedra cea Mare de altădată…

În toamna anului 1968 eram încadrat, prin repartiție ministerială, ca asistent
stagiar la Catedra de limba română condusă de profesorul Romulus Todoran,
„mareleˮ șef de catedră, cum avea să rămână în istoria ei. Aveam 1 150 de lei pe
lună, un salariu mic, dar decent.
Intram într-o catedră foarte mare, cu peste 25 de membri, pe unii îi cunoșteam
prea bine de la cursuri și seminare sau de la Cercul științific studențesc, pe alții nu-i
cunoșteam aproape deloc, iar alții erau foștii mei colegi de facultate. În decurs de
câțiva ani, catedra s-a îmbogățit cu noi colegi, veniți de la Institutul Pedagogic de 3
ani, la care s-au mai adăugat noi membri la colectivul de latină. (La ședințele de
catedră umpleam o sală de mărime mijlocie.)
Dau din memorie o listă aproximativă (într-o ordine aleatorie): Mircea
Zdrenghea, Romulus Todoran, Viorica Pamfil, Eugen Câmpeanu, Pompiliu
Dumitrașcu, D. D. Drașoveanu, Cornel Săteanu, Nic. P. Goga, Balász Ládisláu,
Ștefan Hazy, Mircea Homorodean, Elena Pervain, Emese Kis, Maria Magyorodi,
716 G. G. Neamţu
Ádám Sigismund, Carmen Vlad, Constantin Milaș, Tiberiu Weiss, Frieda

Edelstein, Malvina Pătruț, Vasile Diaconu, Vasile Stanca, Elena Dragoș, Mircea
Borcilă, G. Gruiță, Viorel Păltineanu, Anton Goția, G. G. Neamțu, Veronica Hicea-
Mocanu, Elena Popescu.
Dintre aceștia, au fost șefi de catedră: Romulus Todoran, Mircea Zdrenghea,
D. D. Drașoveanu, G. Gruiță, Mircea Borcilă, Elena Dragoș, G. G. Neamțu, iar
conducători de doctorat: Romulus Todoran, Carmen Vlad, Mircea Borilă, Elena
Dragoș, G. G. Neamțu.
Din cei care formau atunci catedra, mai suntem câțiva, destul de puțini, și doar
doi mai avem segmente de activitate didactică, firește, ca netitulari.
Catedra în care-mi făceam debutul de carieră universitară și în care am activat
neîntrerupt până astăzi (47 de ani) chiar îmi plăcea, se potrivea firii și așteptărilor
mele, era o catedră cu tradiție, cu mari înaintași, o catedră serioasă, ordonată, bine
așezată, cu un climat de respect reciproc (de sus până jos), neimpus coercitiv de ci-
neva sau ceva anume, ci oarecum natural, de la sine înțeles, dominat de o autentică
și unanim acceptată ierarhie a valorilor științifice, didactice, administrative și mo-
rale. (Fiecare membru al catedrei știa ce are de făcut, cine este și unde îi este locul.)
Sunt convins că această atmosferă într-adevăr academică s-a datorat multă vre-
me și în mare măsură exemplului personal dat de profesorul Romulus Todoran,
personalitate al cărei prestigiu – și nu numai în catedră – era în afara oricăror co-
mentarii, din orice punct de vedere.
Nu pot să nu am nostalgia Catedrei de altădată, o catedră unită, fără derapaje
individualiste, o catedră vie, reală, cu o viață colectivă remarcabilă, ai cărei membri
își respectau statutul academic-universitar, respectau „serviciulˮ pe care îl aveau.
La fel ca astăzi, în scripte erau prevăzute opt ore de muncă, dar contau, ca pre-
zențe, cele înscrise în Statele de funcții, cursurile și seminarele, dar, altfel decât as-
tăzi, aproape în fiecare zi în jurul amiezii majoritatea membrilor catedrei „dădeauˮ
pe la catedră. O făceau nu din constrângere, ci din nevoia, simțită de fiecare, de a-și
onora locul de muncă, de a-și întâlni colegii și a discuta, a se informa despre una și
alta, un sentiment de apartenență la un colectiv. („Socializareaˮ despre care vorbim
atâta astăzi este departe de ceea ce era atunci. În vremurile de acum se poate
întâmpla să nu-ți întâlnești un coleg cu lunile, de parcă am preda și am fi colegi la
FF. E adevărat că azi avem internetul, dar...)
Un lucru, deloc un amănunt, pe care l-am apreciat foarte mult era interesul reci-
proc în privința preocupărilor științifice. Apariția unui studiu sau a unui articol, a
unei cărți aparținând unui membru al catedrei nu trecea neobservată, nu rămânea
fără aprecieri, fie ele pro sau contra. De altfel, înaintea trimiterii spre publicare a
unui material, acesta era văzut, de regulă, de către cel puțin un coleg în specialitate.
Nu era o obligație stipulată undeva, dar autorul era interesat în respectiva problemă
și de părerile altora. Așa se face că știam destul de bine ce a scris sau cu ce se ocu-
pă fiecare. (Era o mare satisfacție să poți oferi imediat colegilor un „extrasˮ din ar-
ticolul tocmai apărut. Am acasă sute și sute de asemenea extrase. Ce vremuri fru-
moase pentru toți!)
Memorialistice 717
Din punct de vedere administrativ, viața catedrei era bine organizată, deloc lăsa-
tă la întâmplare: ședințe lunare obligatorii, fixate din timp, ședințe de comunicări
științifice, ședințe speciale – „ieșiriˮ ale catedrei (prilejuite de vreun eveniment,
personal sau de grup).
Catedra avea „un caietˮ mare, jurnalul catedrei, în care se consemna cam tot ce
era important în viața catedrei – analize de cursuri și seminare, referate de doctorat,
obținerea titlurilor de doctor în filologie, promovări, funcții de conducere (în ca-
tedră sau facultate), mișcări în Planul de învățământ și în Statele de funcții etc.
(Dacă ar fi să facem o istorie a Catedrei de limba română din Cluj, până la un
punct avem date consemnate în scris, iar mai apoi, doar o istorie orală, reconstituită
din memorie și deci foarte aproximativă.)
Deși trecerea, marea, definitiva și inevitabila trecere, e în firea lucrurilor, sunt
adesea invadat de chipurile, sfaturile și moștenirea celor ce-au fost la catedră și
astăzi nu mai sunt prin birouri și săli de curs sau nu mai sunt deloc.
Nu știu dacă e doar o nostalgie trecătoare sau dacă nu cumva aparțin prea mult
acelei lumi, acelor concepții de viață (personală și socială), acelor obiceiuri...
Cât pe ce să fiu erou și să dau mâna cu Sfântul Petru…

Din timpul stagiului militar (Lipova–Radna, martie–august 1969), printre multe
alte pățanii, îmi amintesc una mai aparte.
După ce învățasem teoretic lupta infanteristului cu tancul, în speță distrugerea
acestuia cu grenade și mine antitanc, urma să aplicăm practic cele învățate pe viu,
în poligoanele de pe dealurile Lipovei.
La un anumit tip de asemenea exerciții, personajul principal am fost eu. Era să-
pată o groapă antitanc, suficient de mare încât să intre complet în ea un militar.
Acesta, cu o mină antitanc în mână, mină falsă, se înțelege, urma să aștepte tan-
cul, iar când acesta trecea peste groapă să aplice mina magnetică. Moartea tancului
survenea în câteva secunde.
Fiind mai modest ca dimensiuni (și pe verticală, și pe orizontală), stăteam foarte
comod în groapă, așteptând tancul inamic.
Acesta vine cu un huruit asurzitor și în timp ce matahala trece peste groapa mea
îi aplic mina. Cum nu mai fusesem niciodată în această situație, nu știam câte se-
cunde rămâne groapa cu mine înăuntru acoperită de tanc, dacă se deformează sau
nu adăpostul sub greutatea mașinăriei, dacă mă înghesuie puțin sau nu și nici ce
intensitate are zgomotul produs de tanc.
În sfârșit, evenimentul se produce, eu îmi îndeplinesc misiunea și tancul își vede
de drum.
Cum a dispărut de deasupra mea, aud de afară glasul speriat al comandantului
operațiunii: – Ești bine, tovarășe elev? Și-i simt mâinile pipăindu-mi capul, fața,
umerii, ca și cum mi-ar fi lipsit ceva. De jur împrejurul gropii, colegii se înghesu-
iau aplecați asupra mea cu o curiozitate mai mult decât îngrijorătoare.
718 G. G. Neamţu
Ajuns afară, întreb cu nedumerire ce s-a întâmplat. Dinspre tancul oprit la vreo
zece metri vine fugind și gesticulând în semn de bucurie comandantul tancului.
De fapt nu se întâmplase mare lucru, dar era cât pe ce.
Din motive pe care nu le înțeleg, apropiindu-se de locașul în care stăteam eu la
pândă, se pare că tancul nu fusese poziționat tocmai corect, respectiv trecuse puțin
lateral peste centrul gropii și aplecat într-o parte.
Trecând cu șenilele din dreapta sau din stânga tocmai pe deasupra mea, existase
pericolul ca, din cauza greutății foarte mari, să se lase zdravăn peste groapă și peste
mine, surpând pământul. Asta ar fi însemnat o tragedie – putea să mă turtească bine
de tot sau chiar să mă omoare, transformându-mă în erou.
Abia după ce am ascultat relatarea, am simțit că mi se moaie picioarele și se în-
vârte pământul cu mine. Dumnezeule, ce era să se întâmple! (Drept recompensă
pentru „vitejia” (?) mea, am fost plimbat câteva minute cu tancul.)
Și acum, Doamne, eu ce fac?!

De puține ori în viață mi s-a întâmplat să am vreun acces de panică reală, para-
lizantă, organică.
Unul a fost acum mai bine de patruzeci de ani, în gara din Stuttgart.
Plecam la Lectoratul de română de la Tübingen, cu douăzeci şi cinci de mărci
în buzunar, singur, cu două geamantane uriașe, cu o brumă de germană, practic
neutilizabilă, și fără alte informații folositoare la drum.
Călătoria mea lungă se termina la miezul nopții în gara din Stuttgart, căci trenul
meu nu trecea prin Tübingen.
Urma să fiu „recuperat” de pe peronul liniei pe care sosea trenul meu, după ce
dispărea mulțimea de călători care coborau sau urcau în tren, de un domn, romanist
în devenire, fost doctorand și asistent al profesorului E. Coșeriu, pe nume dr.
Winfried Busse, un foarte apropiat prieten al lectorului de germană de la Cluj, dr.
Rudolf Windisch, pe care-l cunoșteam foarte bine.
Acesta își instruise prietenul în privința recuperării mele de pe peron, dându-i
toate detaliile de recunoaștere a românului, foarte probabil, destul de dezorientat:
descrierea fizică (dimensiuni modeste), îmbrăcămintea (o haină Alain Delon, cum
era la modă), două geamantane românești mari (ușor de identificat)... Îl avertizase
și asupra faptului că știu franceză bine, dar la germană, aproape zero.
De asemenea, și eu eram informat asupra persoanei cu care trebuia să mă întâl-
nesc: un neamț tipic – înalt, blond, cu ochi albaștri și, pe deasupra, cu o blană ca a
mea.
În mod normal, mai ales că era vorba despre nemți, fiecare în felul său, totul tre-
buia să meargă șnur.
Trenul pleacă mai departe, lumea se împrăștie, rămân singur cu geamantanele
mele pe peron. Aștept și aștept, mă uit în dreapta și în stânga, dar nici urmă de
neamț. Trece un sfert de oră și tot nimic. Simt că mă părăsesc efectiv puterile.
(Cred că eram lac de sudoare.) Și acum, Doamne, eu ce fac? Îmi suna în cap con-
Memorialistice 719
tinuu titlul unui film văzut cândva: Singur printre dușmani. (Era o aiureală, că
nemții nu erau dușmanii mei ca în filmul cu pricina.)
Bani de cameră de hotel nu aveam, nu știam nici dacă-mi ajung câți aveam
să-mi cumpăr bilet pentru un tren de noapte de la Stuttgart la Tübingen, știam că
este un asemenea tren. Dacă mă urc fără bilet și mă prinde conductorul, ce fac? In-
diferent de opțiune, să zicem că ajung oarecum în gara din Tübingen, ce fac pe la
două, trei noaptea? Unde să mă duc și cu ce? Bani de taxi nu aveam, pe jos cu două
geamantane mari era imposibil să mă deplasez.
În asemenea momente rotița din creier se învârte dezordonat și nebunește.
La un moment dat, îmi atrage atenția un domn singur, ca și mine, cu semnal-
mentele virtuale ale celui care trebuia să mă întâmpine. Încep să mă mișc cu gea-
mantanele după mine, mă mai opresc și, în disperare, fac semne cu mâna. În sfârșit,
s-a făcut conexiunea. Neamțul vine în goană spre mine, vorbind întruna în germa-
nă. Identific în avalanșa de segmente sonore numele meu. Fără să-mi dau seama,
exclam în română: – Eu sunt Neamțu, domnule Busse! Apoi, imediat în franceză.
Dr. Busse uitase că eu nu știu germană.
Așa îmi începeam eu „perioada germană” a vieții mele.
De aici încolo totul a mers într-adevăr șnur. M-a luat cu mașina la el acasă peste
ce a mai rămas din noapte, un sat între Tübingen și Stuttgart, m-a tratat cum nu se
poate mai bine. A doua zi dimineață la ora nouă m-a depus cu geamantane cu tot în
anticamera de la biroul profesorului E. Coșeriu.
(Cu dr. Winfried Busse am devenit bun prieten. M-a vizitat într-o iarnă în
România, la un Crăciun de basm. A ajuns profesor universitar de lingvistică roma-
nică și lingvistică generală la Berlin. Un om de mare caracter.)
Păi, să vedeți…
Tot timpul călătoriei de la Cluj spre Tübingen am fost foarte agitat, deși, fumă-
tor fiind, îmi cumpărasem în gara din Viena un pachet de Kent, ca orice român care
se respectă.
Segmentul care mă îngrozea era de fapt unul singur, și anume că profesorul
Eugeniu Coșeriu, savantul celebru, viitorul meu șef, mă va întreba imediat ce-i voi
fi prezentat dacă știu germană. (Eu nu știam germană aproape deloc, nu făcusem
germană nici în școală și nici în facultate, iar plecarea mea la lectorat fusese pe
neașteptate, neavând timp în prealabil să mă instruiesc nici măcar cât un turist.)
În sfârșit, în dimineața zilei de 22 octombrie (1973), la ora 9, eram în anticame-
ra profesorului, cu două geamantane mari, așteptând să fiu primit. Secretara îl
anunță că a venit noul lector de română de la Cluj. După câteva minute aud un
strigăt puternic: Herein! Mie cuvântul nu-mi spunea nimic, stăteam liniștit pe scaun
în anticameră și doar când am văzut semnele disperate și agitația secretarei am în-
țeles că venise momentul decisiv. Bat la ușă, intru, salut în română și îi spun mili-
tărește că sunt cine sunt și că m-am prezentat la post. În fața mea în acea cameră
toate erau mari: o masă mare, o scrumieră mare cu o grămadă de resturi de țigări,
720 G. G. Neamţu
un fum mare, aproape că-l învăluia pe profesor, și, la masă, un bărbat zdravăn, cu
ochii pe niște scripte, de fapt dosarul meu.
După câteva secunde bune, mie mi s-au părut foarte lungi, tușesc puțin ca să-i
atrag atenția că am intrat, poate nu m-a văzut, că nu-și ridicase privirea spre mine.
După „semnalul” meu, spune, parcă pentru sine: – Da, da, te-am auzit. Deci dum-
neata ești Neamț Gavrilă. Intervin imediat: – Neamțu Gavril, domnule profesor! La
care Coșeriu: – În acte scrie Neamț Gavrilă, așa rămâi!
Și vine întrebarea pe care o așteptam (vorba vine că o așteptam): – Știi germană?
Deși îmi pregătisem nu știu câte variante elaborate de răspuns, am început: – Păi,
să vedeți că eu... N-am apucat să mai zic altceva, că profesorul, pe un ton destul de
iritat, m-a întrerupt scurt: – Domnule, când aud formulări de genul „păi, să ve-
deți...”, totul e clar. Deci nu știi germană. Atunci de ce scrie în dosar că știi germa-
nă nivel mediu de competențe, când dumneata nu știi de fapt? Înțeleg, ai avut dosar
bun. Nu vă mai lecuiți odată voi, românii. Cum o să predai româna nemților dacă
dumneata nu le știi limba? Dar franceză știi? O știi bine?
Răspunsul meu a fost prompt: – Da. Am făcut șapte ani franceză la școală, la
liceu, la facultate.
S-a mai uitat peste dosar, a văzut că scrisesem câteva articole de gramatică, deci
eram un lingvist în devenire, și tonul i s-a mai îndulcit. Mai mult, la sfârșitul între-
vederii am simțit în tonul profesorului înțelegere, simpatie chiar, promisiune pro-
tectoare. (În cei aproape patru ani petrecuți la Tübingen, relațiile personale, dacă le
pot numi așa, cu profesorul au fost normale, chiar foarte bune.)
Deutsche Ordnung und Disziplin, dar „kapiert” nu prea ... !

Înainte de a ajunge la Lectoratul de română de la Tübingen, ştiam, ca toată lu-
mea, că nemţii sunt un popor ordonat, disciplinat, care nu lasă nimic la voia întâm-
plării, fără efuziuni şi derapaje sentimentale, nu dai şi nu primeşti nimic gratis, cu
un simţ deosebit al onoarei, al seriozităţii în muncă, al respectului faţă de cuvântul
dat. (De aici zicala nemţească: Ein Mann, ein Wort.)
Până atunci avusesem prea puţin de-a face cu nemţi, la ei acasă nicidecum,
astfel încât să văd „pe viu” cum funcţionează acest popor.
Am realizat brusc şi condensat acest lucru în latura administrativă încă din ziua
sosirii mele la Tübingen. Comparativ cu situaţia de la noi, la ei totul funcţiona fără
cusur, ca ceasul, pe segmente, puncte şi subpuncte.
La sfârşitul întrevederii mele cu profesorul E. Coşeriu, luarea în primire a pos-
tului, sunt dat în grija unui asistent auxiliar împreună cu un dosar în care scria tot
ce are de făcut tânărul în privinţa instalării mele. Înainte de a părăsi biroul, profe-
sorul mă întreabă dacă am bani. Eu, spre surprinderea dânsului, îi spun că da, am
25 de mărci, dar mă corectez repede, ducând instinctiv mâna la buzunar. (Aveam
de fapt vreo 20, că-mi cumpărasem pe tren un pachet de Kent.)
Profesorul zâmbeşte – ce bani erau aceia?! – şi face un semn asistentului, care
îmi întinde, ca la comandă, două sute de mărci împrumut şi o hârtie scrisă de mână
Memorialistice 721
în nemţeşte s-o semnez. (Profesorul îmi spune că la nemţi asta e lege, cel care îm-
prumută trebuie să aibă dovada împrumutului. Cu banii nu te joci.)
Acestea odată terminate, profesorul îi arată asistentului ceasul, face semnul tele-
fonului şi ieşim.
Cam în şase ore am umblat, am văzut şi am făcut atâtea, într-o ordine ce nu su-
porta abateri, cât într-o săptămână: semnarea contractului cu Universitatea, luarea
la cunoştinţă de regulamente, scurtă vizită prin Institutul de Romanistică (sala mea
de curs, biroul, decanatul (decan era un neamţ originar din România), secretariatul
(inclusiv cazona secretară, căpitan, nu alta), biblioteca uriaşă (cu o consistentă par-
te de română, poate cea mai bogată din Germania), identificarea cantinei (unde pu-
team lua masa, meniu pentru studenţi, meniu pentru Lehrkörper, preţurile etc.), lo-
calizarea staţiilor de autobuz (sosire şi plecare de la Institut).
În continuare, foarte aproape de Institut, prezentarea la Oficiul academic pentru
străini al Universităţii, pentru înregistrare şi semnarea a tot felul de hârtii.
Vin apoi înregistrarea la poliţie, în vederea permisului de şedere în Tübingen,
vizita medicală (să nu fiu vreun comunist contagios), deschiderea unui cont în
bancă etc.
Pe la ora 14 (14,30), din nou la Institut, să-mi iau geamantanele şi să mergem cu
maşina la locuinţă, situată într-un cartier mai îndepărtat, la liziera unei păduri de
agrement. O garsonieră mare, modernă, excelent dotată, cu chirie mică (în care
intrau şi cheltuielile de întreţinere), într-un fel de casă de oaspeţi (pe termen lung) a
Universităţii („Dozentenwohnheim”), în principiu destinată străinilor din mediul
academic (lectori, doctoranzi etc.).
După intrarea în locuinţă, administratorul îmi explică ordonat şi în detaliu cum
funcţionează sau cum se utilizează toate, încheind cu manevrarea destul de compli-
cată, cu multe mişcări, a uşii ce dădea la peluza din faţa garsonierei, o uşă glisantă
într-un mare perete de sticlă. (Era pentru prima dată când vedeam aşa ceva.)
Clădirea era cam pe la mijlocul unui deal, construită pe niveluri, în trepte, dând
spre „vale”, spre şosea. Uitându-te dinspre vale, garsoniera mea era la parter, iar
dinspre deal, la subsol. De pe peluza din faţa locuinţei aveam imaginea splendidă a
oraşului Tübingen de la poalele dealului. (Uneori nu mergeam la institut cu autobu-
zul, ci „zu fuss”, coborând prin livezile cu meri.)
În sfârşit, la ora 16, însoţitorul meu, după ce „bifase” pe hârtiile lui toate punc-
tele şi subpunctele, putea să raporteze că totul a decurs conform planului, că lecto-
rul era instalat în locuinţă. (Se înţelege că toate explicaţiile de la instalare îmi fuse-
seră traduse în franceză, cunoştinţele mele practice de germană fiind nesemnifica-
tive. De altfel, chiar dacă aş fi ştiut germană, mare lucru tot n-aş fi înţeles, pentru
că administratorul vorbea într-o şvăbească personală, în multe locuri de neînţeles
chiar de către însoţitorul meu. După fiecare explicaţie, administratorul mă întreba
dacă am înţeles, iar eu dădeam din cap aprobator, având chiar aerul unui „natür-
lich”, că doar nu-s căzut din lună.)
722 G. G. Neamţu
Asistentul a plecat, rămânând să ne revedem, după ce primesc salariul, ca să-i

înapoiez cele două sute de mărci. (Un om foarte simpatic, destul de comunicativ şi
de o politeţe puţin exagerată.)
Până aici, pentru că activităţile au fost coordonate de alţii, totul a mers ca pe
roate. Dar ziua nu se terminase.
După ce despachetez, mă mai mişc încoace şi încolo prin locuinţă să mă fami-
liarizez, deschid uşa spre terasa-peluză, admir peisajul, mă aşez la măsuţa de afară,
cu aerul unui om foarte mulţumit de el şi de toate, şi trag o ţigară în linişte. Dând
apoi să intru în cameră, necaz mare – uşa se închisese la loc şi, cu toate manevrele
mele, de fapt aiurea, rămân afară. În sinea mea: Ardelean împiedicat ce eşti, n-ai
„kapiert” deloc!
Până la urmă lucrurile s-au rezolvat. L-am căutat pe Hausmeister, i-am spus,
cum am putut, ce s-a întâmplat, a venit cu mine şi uşa l-a ascultat imediat. Nu mi-a
mai dat explicaţii, ci am făcut „Übungen” până am „kapiert”.
Aşa se termina prima mea zi la Dozentenwohnheim.
Nici ultima zi aici n-a fost prea comodă. După doi ani de şedere foarte plăcută,
într-o zi de iunie (1975), a plouat zdravăn („o rupere de nori”), de pe deal a venit
apa în şuvoaie şi a trecut prin locuinţa mea (peste o jumătate de metru înălţime),
spălând prin cameră paturi, fotolii ş.a. A doua zi tot parterul era evacuat. Din nou
m-au impresionat administraţia, viteza de reacţie în situaţii neprevăzute. Seara
eram instalat într-o nouă locuinţă, găsită de Oficiul academic pentru străini al Uni-
versităţii. O locuinţă cu mult mai mare şi, bineînţeles, cu mult mai scumpă, în casa
foarte mare a unui cunoscut profesor universitar de drept, pensionar şi milionar.
(Relaţiile cu profesorul şi familia lui cam trăsnită au fost mai presus de orice aş-
teptări: accesul la piscină, la sindrofiile pe care le organiza cu mulţi invitaţi străini
şi, lucru mai rar, acces la pivniţa lui cu vinuri franţuzeşti. Îşi făcuse studiile juridice
în Franţa, la Dijon, şi de acolo îşi aducea vinurile. Mai târziu, când eram lector de
română la Dijon, m-am gândit adesea la el. Ce coincidenţe! În această locuinţă,
dintr-un cartier liniştit, aşezat tot pe un deal, un cartier rezidenţial select (cu vile ale
foştilor cancelari vest-germani), mi-am redactat teza de doctorat.)
O călătorie de pomină sau „iarna nu-i ca vara”

Era în iarna anului 1973, deja după două luni de sejur la Tübingen. Aflând că
lectorul de română de la München–Regensburg, Cornel Săteanu, colegul meu de
catedră de la Cluj, venea în țară pentru sărbătorile de iarnă cu mașina recent cum-
părată, un splendid Mercedes 220, și că avea un loc liber în mașină, mă hotărăsc să-
mi petrec și eu sărbătorile cu familia acasă.
În consecință, făcându-mi orele în avans pentru o săptămână – nemții nu operau
cu „recuperarea” –, ajung seara cu trenul la München, urmând ca a doua zi, foarte
de dimineață, să pornim la drum (cam 1 000 km) cu mașina spre țară.
Ieșim din München cu Mercedesul supraîncărcat și ajungem la autostradă.
(Cornel Săteanu era în ultimul an de lectorat și începea să-și aducă treptat acasă lu-
Memorialistice 723
crurile.) Era o dimineață de iarnă bavareză splendidă – ningea liniștit, dar cu fulgi
mari, iar autostrada era surprinzător de liberă.
Conducând cu dezinvoltură, parcă doar atingea volanul, C. Săteanu îmi vorbea
foarte pătruns de calitățile tehnice ale mașinii, de siguranța pe care ți-o dă, cât de
așezată, de stabilă este pe drum, că foarte rar se întâmplă să fie accidente cu un ase-
menea „tanc” de mașină etc. etc.
Laudele la adresa vehiculului se opresc brusc, căci, într-o fracțiune de secundă,
bolidul atât de așezat și de sigur se întoarce cu 180°, ajungând pe sensul invers de
mers. Șoferul redresează rapid mașina. (Din fericire, nu aveam în spate pe o dis-
tanță bună niciun alt vehicul.)
Luat cu vorba, C. Săteanu nu observase că între timp stratul de zăpadă devenise
destul de gros și foarte periculos. Soluția se impunea de la sine – era nevoie de lan-
țuri. La prima benzinărie cumpără lanțurile și i se montează pe cauciucuri. Din nou
la drum, de-acum fără nicio grijă, că eram echipați cum scrie la carte.
Trecem granița în Austria. Vremea se îndreaptă, nu mai ninge, soarele strălu-
cește intens, iar șoseaua este curată și perfect uscată, o moarte sigură pentru lanțu-
rile de iarnă. (Acest din urmă detaliu ne scăpase.)
După o vreme, se aud tot mai des zgomote ciudate și tot mai puternice sub ma-
șină. Oprim pe banda de refugiu. C. Săteanu examinează mașina, dar nu observă
nimic suspect. Pornim iar la drum, dar zgomotele, la viteză mare, devin de-a drep-
tul insuportabile. Oprim din nou și enigma înfricoșătoare este dezlegată – lanțurile
erau ferfeniță și de aceea în timpul mersului loveau cu putere în caroserie. Nu mai
erau bune de nimic. La prima benzinărie se debarasează de ele. Se duseseră în vânt
câteva sute de mărci. Călătoria începea să fie cam costisitoare. În sfârșit, fără alte
întâmplări deosebite, traversăm Viena și ajungem noaptea târziu în micul orășel
Bruck an der Leitha, pe care îl traversăm în viteză și ne apropiem de granița cu
Ungaria.
Șoseaua, nu mai eram pe autostradă, spre Ungaria era dreaptă și înălțată cu câți-
va metri față de nivelul lanurilor de porumb care o mărgineau. Ceva mi se părea
suspect – șoseaua era prea strălucitoare, ca o oglindă. C. Săteanu mă liniștește, spu-
nând că farurile mașinii erau foarte puternice, doar era Mercedes, nu Dacie.
Mai aveam puțin până la frontieră, iar dincolo, la câțiva kilometri, C. Săteanu
știa un motel bun și ieftin, unde urma să înnoptăm și unde se mai oprise de câteva
ori. (Îmi povestea cu lux de amănunte ce bunătăți culinare au ungurii, cât este de
curat în motel, cât de amabil este personalul etc. etc.)
În timp ce, flămând fiind, aproape salivam cu gândul la ce ne așteaptă, mașina
scapă brusc de sub control și aterizăm de la câțiva metri înălțime direct în lanul de
porumb din stânga drumului. Parcă aud și astăzi bufnitura la impactul cu solul. Ca
prin minune, nu pățiserăm nimic grav, dar motorul se oprise. Eram într-un lan de
porumb înalt, nicio vietate în jur, o pustietate și o liniște sinistre, un întuneric bez-
nă. C. Săteanu încearcă motorul și, culmea, acesta pornește normal. (Încă o dată:
Mercedesul e mașină, nu jucărie!) Se bagă oarecum sub mașină și la lumina unei
724 G. G. Neamţu
lanterne verifică baia de ulei. Totul e în regulă. Pe șosea nu trece nicio mașină și,
de altfel, nici nu ne putea vedea în lanul de porumb.
Deși C. Săteanu era de felul lui un om destul de calm, nu se speria de orice, îl
văd acum panicat. Cum să ieșim la șosea? Aici petrecem Crăciunul!
După o vreme ne mai dezmeticim și, undeva departe, C. Săteanu vede o lumină.
Probabil e o cârciumă unde în mod sigur sunt niște „handralăi” la bere. Cu 50 de
mărci ne scot de aici.
După o jumătate de oră, C. Săteanu se întoarce cu câțiva „haidamaci” și mașina
ajunge iar la civilizație. Abia atunci observăm că șoseaua era acoperită zdravăn de
polei, aproape nu puteai păși. De aici strălucirea ei neobișnuită.
Cu viteza melcului, ne întoarcem în Bruck an der Leitha. Mașina avea nevoie de
cauciucuri de iarnă (Winterreifen). Dacă aici era așa polei, cum o fi în România...
Pe la unu noaptea ne cazăm în oraș la o cunoștință a lui C. Săteanu, o bătrânică
simpatică și credulă, cu rude la Sibiu sau Brașov. Din păcate, a doua zi fiind dumi-
nică, nu se putea rezolva problema cauciucurilor de iarnă, eventual doar spre seară.
Așa se face că am mai stat o zi în oraș și am plecat doar luni dimineață, din nou cu
mașina bine echipată. (Alte sute de mărci cheltuite!)
Am ajuns luni noaptea în Vama Borș. După un mic spectacol, erau cam multe
lucruri în mașină, ne îndreptăm spre Cluj. N-am mai avut necazuri pe drum.
Trecuserăm de localitatea Florești și vedeam deja blocurile din cartierul clujean
Mănăștur, când mașina brusc iese iar de pe șosea și se oprește într-un gard de sâr-
mă. Asta era prea de tot – de trei ori o luase razna și de fiecare dată la stânga. Am
scăpat și de data asta. (C. Săteanu s-a ales doar cu o mică lovitură, dar cu sânge, la
frunte – îi venise în față un radio portativ pe care îl ținea pe bordul mașinii.)
Astfel se încheia această primă aventură de iarnă cu Mercedesul.
(În vacanță, C. Săteanu a dus mașina la București să-și pună actele în regulă
pentru România. Cu această ocazie, i s-a făcut mașinii o verificare tehnică și l-au
întrebat dacă n-a avut accident cu mașina. Avea o problemă cu direcția – puțin
nesupravegheată, o lua în stânga. Mica neglijență nemțească a fost rapid rezolvată
de români.)
Strafbar, verboten şi conştiinţa încărcată

În iulie 1974, la sfârşitul primului an de lectorat la Tübingen, lectorul român de
la München–Regensburg, C. Săteanu, a cărui misiune se încheia, ne invită pe mine
şi soţie să facem o excursie cu Mercedesul prin Germania. Erau în vizită la dânsul
soţia şi fiul. Se anunţa ceva de nerefuzat. Urma să vizităm locuri şi oraşe din
R.F.G, inclusiv castelele de pe Rin, iar apoi să trecem în Republica Democrată
Germană (= R.D.G.), să vedem Berlinul (de Est şi de Vest). În final, prin partea de
sud ne reîntorceam în R.F.G. şi ajungeam la München.
Traseul prin R.F.G. a fost minunat, iar C. Săteanu, un cozeur şi un ghid fără pe-
reche.
Memorialistice 725
Pe autostrada ce traversa R.D.G. spre Berlinul de Vest, C. Săteanu ne da cu lux

de amănunte informaţii despre R.D.G., despre deosebirile dintre cele două
Germanii ca nivel de trai, puterea de cumpărare diferită a celor două mărci (marca
vest şi marca est), regimul autoritar de tip comunist, prezenţa masivă a ruşilor, su-
pravegherea atentă de către organele de ordine a tuturor, mai cu seamă a străinilor,
turişti sau nu, etc., pomenind mereu cuvintele ameninţătoare „strafbar”, „verboten”,
„gefährlich” ş.a.
Noi, soţia mea şi eu, nu aveam în vedere anumite cumpărături, mai exact nu ne
propuseserăm să cumpărăm nimic, dar bani ne luaserăm destui, că niciodată nu ştii
ce poate apărea.
În R.D.G., orice cumpărai de la magazin trebuia plătit în mărcile lor. (La cursul
oficial de aici, paritatea marcă germană est – marcă germană vest era de 1:1, iar
cursul real, dar „la negru”, era de 1:3.)
Cum C. Săteanu mai fusese în R.D.G., ştia că într-un anumit loc din Berlinul de
Vest puteai schimba „la negru” câte mărci vest doreai. Prin urmare, pentru preţurile
din R.D.G. şi la cursul nostru aveam bani încă prea mulţi.
Prima întâlnire cu „strafbar” am avut-o la ieşirea de pe autostrada spre Berlinul
de Vest, trecând prin graniţa R.D.G. C. Săteanu avea un mic televizor de maşină, să
mai ascultăm ştirile, parcă radioul nu ajungea. Un întreg circ să trecem prin vamă
cu el. Încontinuu: „strafbar”, „strafbar”.
În sfârşit, cumva am trecut. (Nu ştiu dacă n-a „dat” vameşului ceva.) În Berlinul
de Vest ne-am cam aranjat financiar, n-am zăbovit prea mult şi vrem să trecem în
celălalt Berlin. Era o căldură îngrozitoare de iulie, o circulaţie infernală. Ajungem
la o mare intersecţie, cu multe benzi înainte, în stânga, în dreapta. Trecerea dintr-un
Berlin în altul se putea face numai printr-un anumit loc, iar de pe hartă nu reieşea
prea clar.
O luăm o dată înainte, nu nimerim ieşirea, ne întoarcem şi o luăm la stânga, la
fel. Când a patra oară ajungem la intersecţie, C. Săteanu opreşte la STOP, nu mai
ştiu pe ce bandă, iese din maşină şi gesticulând: – Fi-v-ar Berlinul al dracului! Ştiţi
voi că sunt român şi nu ştiu în ce parte să o iau?!
Se face verde, nu pornim. Un fluierat strident, gest în semn de „circulaţi” şi
semn că e „verboten” să stăm pe loc. În sfârşit, pornim şi cumva ieşim din Berlinul
de Vest.
Urma călătoria propriu-zisă prin Germania de Est. Nu m-a impresionat, parcă
mai văzusem asemenea blocuri. În rest totul e bine. Germania de Est, oricum, tot
Germanie, e frumoasă, cu oraşe minunate, Mercedesul la fel, dar cu număr de
România, cam suspect. Nici nu ştiu de câte ori am tras pe dreapta pentru „Actele la
control, vă rog!”. Am fost la Leipzig, Dresda, Jena, Potsdam... Ai ce vedea... După
prima zi petrecută pe pământul ţării prietene, în careva din aceste oraşe spre seară
căutam hotel să înnoptăm. De câteva minute, că mergeam mai repede, că mergeam
mai încet, cuminţi, aproape de bordură, o maşină a poliţiei era mereu după noi. Ştia
că suntem în căutarea unui hotel. C. Săteanu nu era deloc agitat, ştia că nu ne vor
726 G. G. Neamţu
opri, aşteptând să ajungem la hotel. Îi interesa cu ce plătim, cu mărci vest sau mărci
est. Dacă plăteam cu de-ale lor, ne cereau dovada de schimb valutar 1:1. Noi
aveam mărci est destule, nu şi hârtiile de schimb. Asta era într-adevăr „strafbar”. C.
Săteanu, foarte priceput în arta conversaţiei, a aranjat totul la recepţia hotelului cu
mărci vest, dar nu multe, fructificând formula românească: Mai dai tu, mai las eu şi
e în regulă (obiceiurile din noile ţări prietene începeau să se încetăţenească şi în
Germania „noastră”, cât de Germanie era ea.) Cum ajungem în camere, la etajul
doi, ne şi uităm pe geam. Maşina poliţiei stătea într-adevăr parcată în faţa hotelului.
După puţin timp pleacă. Trecuse pericolul? C. Săteanu coboară la recepţie şi se
întoarce triumfător. Cum prevăzuse aşa se întâmplase. (Dimineaţa, la plecare, cu un
aer de complicitate şi ceva bani capitalişti pentru ea, recepţionera ne făcea cu
mâna, recunoscătoare parcă pentru pericolul prin care trecuse odată cu noi.)
Lecţia o învăţaserăm bine. Ce ne făceam însă cu banii schimbaţi în mărci est-
germane? Trebuiau cheltuiţi, nu aveai ce face cu ei dincolo. Aşa că i-am cheltuit pe
medicamente, că erau foarte ieftine, pe mâncare bună şi pe tot felul de fleacuri. Ce
ieftine erau toate la banii noştri!
În sfârşit, ajungem în partea de sud, să revenim la München, în Federală.
Încet, încet se instalează un fel de teamă, transformată apoi în panică. Se vorbea
că la ieşirea din Democrată spre Federală se făcea la frontieră un control „la sân-
ge”, inclusiv corporal. Iar noi aveam o droaie de lucruri, e adevărat nevaloroase,
cumpărate pe teritoriul ţării, multe medicamente, destule mărci est-germane şi nicio
dovadă de schimb valutar. Dacă ne „prind” cu toate astea, ne arestează, poate ne
bagă la puşcărie …
Sfârşitul excursiei nu arăta prea roz. Ne sfătuim, ne tot sfătuim şi ajungem la o
soluţie de compromis, nici ea tocmai ferită de pericol.
Într-un lan de porumb de la marginea şoselei aruncăm mărcile atât de periculoa-
se, multe din cumpărături şi chiar unele medicamente. Conştiinţa ne era mai puţin
încărcată. Aşa ajungem la frontieră. Era noapte. În vamă absolut nimeni. Asta era
culmea ironiei! Ne învârtim cât ne învârtim pe acolo, poate ne controlează cineva,
după care plecăm.
Cum ne îndepărtăm puţin de punctul fierbinte, Mercedesul arată ce poate el. La
miezul nopţii, ne oprim la un motel şi facem un chef pe cinste – răsplata jertfei pa-
triotice. (N-am mai fost de atunci să-mi caut banii şi lucrurile aruncate în lanul de
porumb.)
Un gând de mulţumire...
În primul an (1973–1974) al lectoratului meu la Tübingen l-am cunoscut
propriu-zis pe Cornel Săteanu, membru al catedrei din care făceam şi eu parte la
Cluj. (Cornel Săteanu era în ultimul an de lectorat la München şi Regensburg,
urmându-i altui clujean, profesorul Gavril Scridon.)
Bun cunoscător al limbii germane şi al mediului german în ansamblu, Cornel
Săteanu mi-a dat enorm de multe sfaturi în acest sens (felul de a fi al nemţilor, ad-
Memorialistice 727
ministraţia lor, disciplina şi ordinea germane, cultul muncii şi al berii, tehnica ger-
mană (de la automobile până la aparate casnice) etc. De la C. Săteanu am rămas
până astăzi cu sintagma „supus austriac”.
Nu peste mulţi ani, în ţară, aveam să fac seminarele la cursurile sale de fonetică
şi morfologie. De la Cornel Săteanu, care era de orientare preponderent structura-
listă, am învăţat fonologia şi analizele fonologice după un anumit algoritm, precum
şi analizele morfematice pentru care am făcut o adevărată pasiune. Cursul meu de
fonetică-fonologie, primul meu curs universitar propriu-zis, cu care am fost însăr-
cinat în urma dispariţiei neaşteptate a lui C. Săteanu, a urmat în liniile lui funda-
mentale Fonemica limbii române (cursul litografiat al profesorului meu). L-am
ţinut mai bine de zece ani, l-am completat şi restructurat, m-am ataşat atât de tare
de el, încât, cedându-l mai târziu unui coleg de catedră, am încercat sentimentul pe
care ţi-l dă despărţirea de cineva drag. Multă vreme am invocat din acest curs seg-
mente la alte cursuri de contemporană (morfologie, sintaxă), şi astăzi mă gândesc
adesea cu plăcere la foneme şi alofone, comutare şi distribuţie, unităţi monoplane şi
biplane, reducerea alofonelor, conţinutul fonologic intern şi extern, problema lui i
final postconsonantic ş.a. Cred că a fost cel mai bine structurat dintre toate cursu-
rile de limba română contemporană pe care le-am ţinut. (O umbră a vechiului amor
ne urmăreşte încă...)
Îi voi rămâne lui C. Săteanu profund recunoscător toată viaţa pentru cele învăţa-
te nu numai pe plan profesional-ştiinţific, ci şi în cele domestice, gospodăreşti.
(Cornel Săteanu, ca fel de a fi, de a gândi şi de a acţiona pragmatic, a fost un arde-
lean tipic. Mi-am dat seama de asta în drumurile făcute împreună înspre şi dinspre
Germania şi în călătoriile (cu familiile) prin Germania, prin cele două Germanii.)
Poate că simpatia reciprocă, în afară de „elementul” german, a fost potenţată de
originea socială nu prea diferită şi de locurile învecinate din care ne trăgeam.
Dispariţia lui prematură, la o vârstă când era în deplină putere fizică şi intelec-
tuală, cu atâtea proiecte de viitor, m-a afectat profund. Pierdeam un dascăl şi un
prieten apropiat. (Lui Cornel Săteanu i-a urmat la Lectoratul de la München alt
profesor al meu, Pompiliu Dumitraşcu de la Cluj, cu care relaţiile au fost de ase-
menea foarte apropiate.) La Lectoratul de la Tübingen, mie mi-a urmat tot un clu-
jean, Grigore Rusu de la Institutul de Lingvistică.
Supărări trecătoare...
Aveam în Germania, la Tübingen, un prieten destul de bun, asistent și doctorand
al profesorului E. Coșeriu. Era un excelent cunoscător de franceză, vorbea binișor și
românește. (Și-a luat doctoratul cu o teză în care făcea dese trimiteri la limba română.
Câțiva ani a funcționat ca lector de germană la Universitatea din București. A ajuns
foarte tânăr profesor de romanistică la Universitatea din Kiehl, în nordul Germaniei.)
Acest prieten al meu, cu nume german neaoș, Harald Thun, era un neamț rela-
tiv tăcut, dar și mucalit, cu multe și surprinzătoare vorbe de duh. (Mai târziu, în ța-
ră, îl comparam adesea cu colegul meu G. Gruiță.)
728 G. G. Neamţu
Într-o zi, pe la amiază, după ce avusesem de rezolvat o mulțime de hârtii cu di-

ferite chestionare, cu rubrici peste rubrici, la Oficiul academic pentru străini al
Universității, mă întâlnesc întâmplător cu Harald la institut. Destul de iritat, i mă
plâng de administrația germană birocratică și foarte stufoasă, comparând-o cu cea
din România. Neamțul, vădit vexat, mă pune imediat la punct:
– Da, e adevărat, dar cu această administrație germanii au dus două războaie
mondiale!
În replică, îi spun:
– Și le-au pierdut pe amândouă!
Câteva săptămâni nu mi-a mai vorbit.
Să reduc de la 400 la 200?! Imposibil!

Eram în ultimul an, al patrulea, la lectoratul de la Tübingen și, înainte de
Crăciun, aveam teza de doctorat încheiată, circa 400 de pagini.
În vacanța de iarnă petrecută la Cluj, îi spun conducătorului de doctorat, pro-
fesorul R. Todoran, că mi-am terminat teza și, foarte mândru, că are 400 de pagini.
Profesorul îmi spune că e foarte bine, dar că a apărut o lege care limita, fără
excepții, o teză de doctorat la 200 de pagini dactilografiate.
N-am comentat cine știe ce, urmând să-mi recitesc teza și să văd ce pot reduce
și cum să o restructurez, cu alte cuvinte să o redactez din nou. După o primă lec-
tură, ajung la concluzia că nu se poate, totul mi se părea foarte important, nimic de
prisos. În plus, să o reduc la jumătate însemna, în capul meu, să-mi bat joc de atâta
muncă, de atâta timp irosit.
La reîntoarcerea la Tübingen, îi solicit, prin secretară, profesorului E. Coșeriu o
audiență de câteva minute. Profesorul mă primește imediat, știa că fusesem în țară
și-i mai aduceam „noutăți” (fiecare cu ce-l doare), și-i spun necazul meu.
– Ce prostie, domnule profesor, să reduci o teză la jumătate! Și asta numai
pentru economie de hârtie?! În definitiv eu îmi dau banii pe hârtie. N-are nicio lo-
gică, este inadmisibil! Mi-e imposibil să fac așa ceva. Și continui eu, foarte con-
vins, patetic chiar, cu alte și alte argumente. Profesorul mă întrerupe:
– Și la câte pagini ai spus că trebuie redusă?
– La două sute, domnule profesor! Și o iau de la capăt, cu mai mult avânt.
Profesorul îmi face cu mâna că ajunge.
– Domnule Neamț, în lingvistică nu știu să se fi scris o carte care, redusă la ju-
mătate, la o treime sau chiar un sfert, să fi fost o pierdere capitală pentru ştiinţă. Or,
crezi cumva că lucrarea dumitale ar fi o excepție? Mă îndoiesc și ar trebui să te
îndoiești și dumneata. Redu-o cât poți și va fi în avantajul lucrării. Mai vorbim
despre asta.
N-am mai spus nimic, i-am mulțumit și, spus pe românește, am ieșit „cu coada
între picioare”.
A avut perfectă dreptate și nu numai în acel caz. „Povestirea” în lingvistică, mai
ales în gramatică, nu e o calitate.
Memorialistice 729
Doamne, fie-ți milă de mine și de geanta mea!

Era la sfârșitul lui iunie 1977. Îmi încheiasem oficial misiunea la Lectoratul de
română din Tübingen. Cu câteva zile înainte, îmi pusesem, administrativ, toate lu-
crurile în ordine – instalarea într-una din camerele locuinței mele a lectorului de
italiană, care urma să devină noul locatar, achitarea tuturor facturilor restante și,
lucrul cel mai important, retragerea tuturor banilor de pe cont, inclusiv în avans a
salariilor de concediu (pe baza unei garanții scrise a Universității) – în total o sumă
mare (vreo zece mii de mărci vest-germane), care însuma, în fapt, toate economiile
mele.
Din acești bani, o parte era destinată ultimelor cumpărături înainte de a părăsi
R. F.G. și unei mici excursii (de câteva zile) prin împrejurimi cu rudele mele din
România, care veniseră cu mașina să mă ducă acasă.
Cu cealaltă parte urma să-mi cumpăr în țară o Dacie.
În ultima zi a activității la Romanisches Seminar aveam o întâlnire de „adio” cu
colegii și prietenii mei din Departamentul lectorilor de limbi și literaturi romanice.
La sfârșit am ieșit toți în curtea institutului, să facem poze de grup, ca amintiri
despre vremurile care nu aveau să revină niciodată. Atmosferă plăcută, cu glume și
ironii prietenești, cu regrete și promisiuni de revedere cândva, cu studenți care se
plimbau încoace și încolo etc.
Odată terminată operațiunea, se întoarce fiecare la biroul său. (Nu-mi mai amin-
tesc la ce etaj erau birourile noastre în impozanta clădire a Universității.)
Mai aranjez câte una, alta prin birou, trăind o nostalgie în avans. (Aveam un bi-
rou mare, foarte bine și modern dotat – țineam adesea și cursuri aici.)
Mai arunc o ultimă privire și dau să plec. Într-o fracțiune de secundă aproape că
mă prăbușesc – nu aveam geanta în care erau banii, toate economiile mele. (O
aveam tot timpul cu mine, ce e sigur e sigur.)
Dimineață, la serviciu, o aveam cu mine, era în birou. Am realizat fulgerător ce
se întâmplase. Când am ieșit în curte la poze, o luasem cu mine și o pusesem lângă
gard. O uitasem acolo. Dacă o luase cineva? (O asemenea sumă de bani învinge
multe conștiințe, chiar într-o țară ca cea în care mă aflam.)
Trăiam a doua oară o asemenea spaimă, o asemenea situație limită, încercam a
doua oară un atac de panică în timp real. Și, culmea, primul fusese la începutul se-
jurului meu german, iar al doilea, la sfârșitul acestuia. Stranie și groaznică simetrie!
Nici nu știu cum m-am năpustit pe scări în jos. (De regulă nu foloseam scările,
ci liftul.)
Repetam ca un nebun, aproape cu glas tare și gesticulând: Doamne, fie-ți milă
de mine și de geanta mea!
Ieșit din clădire, mi-am zărit imediat averea. Era acolo unde o lăsasem și nebat-
jocorită!
Fără să-mi dau seama, am început s-o mângâi cu tandrețe și dragoste, așa cum
faci cu un copil.
730 G. G. Neamţu
La Romanisches Seminar din Tübingen

Activitatea mea la Tübingen (1973–1977) a avut trei componente care mi-au
consumat aproape integral timpul: obligaţiile didactice, învăţarea limbii germane
şi lucrul la teza de doctorat.
Norma didactică în sine era destul de lejeră: 7–8 ore de curs practic de limbă pe
săptămână, în ultimii doi ani adăugându-se şi câte un curs propriu-zis (o oră pe
săptămână), în fiecare semestru altul (istoria limbii române, dialectologie, folclor,
mari scriitori români).
N-aş putea spune că aceste activităţi didactice mă solicitau în latura lor ştiinţi-
fică (de conţinut sau metodică). Timpul mai mult îl consumam în pregătirea lor sub
aspect lexical şi gramatical vizând partea germană. (Aveam bine-cunoscutul manu-
al de limba română pentru străini, varianta franceză a lui Boris Cazacu, la care adă-
ugam auxiliarele didactice încropite de mine – texte pentru traduceri, conversaţii,
exerciţii lexicale şi gramaticale punctuale etc.)
O zi pe săptămână ţineam 3–4 ore de curs practic şi la Universitatea din
Stuttgart.
Numărul studenţilor care frecventau cursurile de română era destul de modest
(15–20), în toate cele trei grupe de studiu. (Erau de la specializări diverse – roma-
nistică, slavistică, latină, teologie, economice etc. Interesul era lingvistic sau turis-
tic.)
Româna avea în plaja de selecţie drept concurente limbi romanice ca spaniola,
italiana, portugheza ş.a., unde, din motive lesne de înţeles, erau foarte mulţi cur-
sanţi. (Fără ajutorul profesorului E. Coşeriu, în mod sigur, numărul „româniştilor”
ar fi fost cu mult mai mic.)
Adăugând la acestea activităţile extradidactice (seri culturale româneşti – de
poezie, de muzică populară românească etc., expuneri cu prilejul unor evenimente
deosebite, expoziţii şi implicarea nemijlocită în îmbunătăţirea relaţiilor ştiinţifice şi
administrative dintre universităţile din Tübingen şi Cluj), cred că mi-am îndeplinit
rezonabil misiunea, că nu am fost printre lectorii slabi trimişi de Cluj în R.F.G. –
profesorul E. Coşeriu m-a lăudat în repetate rânduri la Ambasada României de la
Köln. (Cu unii dintre foştii cursanţi am rămas în legătură, inclusiv la nivel de vizi-
te, mulţi ani după plecarea mea de la Lectorat. Dintre cei cu care am făcut română,
organizat sau accidental, asistenţi sau doctoranzi ai profesorului Coşeriu, unii au
ajuns lectori de germană în România, iar mai târziu, editori, lingvişti, profesori uni-
versitari.)
Într-un cuvânt, sunt mulţumit de mine, mi-a plăcut ce am făcut şi am avut multe
satisfacţii.
Poate că cel mai mult timp, mai ales în primii doi ani, mi-a luat învăţarea limbii
germane, activitate din păcate nu prea bine gândită, centrată exagerat pe gramatica
teoretică a limbii germane şi metoda în sine de abordare a unei limbi străine pe care
vrei, în primul rând, s-o vorbeşti.
Memorialistice 731
Or, eu am învăţat germana, atât cât am învăţat-o, în afara unui cadru instituţio-
nalizat (cursuri colective, intensive sau nu, cu profesor specializat), ci de unul sin-
gur, izolat în locuinţa mea, cu dicţionarul, manuale de germană (din ţară) şi tele-
vizor.
M-am încăpăţânat să procedez în acest fel, azi îmi pare cu totul inexplicabil,
profitând extrem de puţin de mediul german autentic în care trăiam.
În repetate rânduri am fost total dezamăgit, pe punctul de a capitula. Dar am
luat-o iarăşi şi iarăşi de la capăt, tot cu încăpăţânare, ca un ardelean sadea, care ştie
că, dacă are de făcut un lucru, trebuie să-l ducă la capăt. (Într-adevăr, din acest
punct de vedere, semănam cu nemţii.)
Până la urmă şi eu am scos-o destul de bine la capăt – în ultimii doi ani am ţinut
chiar cursuri pretenţioase în germană, e adevărat, bine pregătite de acasă. (Ştiu că,
din păcate, nu sunt prea dotat pentru limbi străine, dar după cât am muncit efectiv
şi aproape zilnic la germană, mă aşteptam totuşi să ştiu nemţeşte mai bine şi pe
timp îndelungat, dacă nu toată viaţa. Dorinţă a fost, dar putinţă, mai puţină. De ace-
ea am, în privinţa aceasta, o nevindecabilă mâhnire, cu atât mai mult cu cât mi-a
plăcut şi îmi place foarte mult germana, o limbă cu organizare structurală atât de
logică, de exactă – o mană cerească pentru un gramatician. După aproape 40 de
ani, timp în care doar accidental şi rar (concedii scurte petrecute în străinătate după
2000) am mai vorbit nemţeşte, cunoştinţele mele sunt cam prăfuite, în parte ne-
sigure şi pasive. Încerc să le reactivez acum, reînvăţând, după alte metode, germana
cu nepoata mea cea mare.)
Stagiul meu de doctorat s-a consumat aproape integral în perioada de la
Tübingen, un stagiu în parte propice redactării unei teze de doctorat – programul
didactic destul de lejer, fără alte obligaţii cronofage, şi excelenta bibliotecă de lin-
gvistică, inclusiv românească, a Institutului de Romanistică. (În această perioadă,
lucrând realmente cu plăcere la teză, am luat contact propriu-zis cu literatura ger-
mană de specialitate în materie de gramatică, unde mi-am şi găsit multe idei în
sprijinul afirmaţiilor şi argumentelor pe care aveam să le expun în teză.)
Ca să fie însă lucrurile clare, eu nu mi-am făcut şi nici nu mi-am luat doctoratul
în Germania, ci am lucra la el şi am finalizat teza în perioada petrecută în
Germania. Examenele şi referatele de doctorat mi le-am susţinut în ţară, în concedii
şi vacanţe, în faţa unei comisii de specialişti în gramatica limbii române contempo-
rane (Mircea Zdrenghea, D. D. Draşoveanu, Ştefan Hazy) din cadrul catedrei con-
duse de profesorul Romulus Todoran.
Trebuie să spun că observaţiile, atât la examene, cât şi la referate, spre uşoara
mea dezamăgire de atunci şi recunoştinţa de mai târziu, au fost cât se poate de „co-
legiale”, dar foarte serioase, cu mare exigenţă, la obiect şi până la detalii, cu destule
„critici” şi recomandări, inclusiv de redactare, tehnică a argumentaţiei, construcţie
a raţionamentelor, deontologie profesională şi limbaj academic adecvat. După fie-
care asemenea întâlnire aveam serios de lucru: (încă) de citit (mult), de meditat, de
refăcut (cu tăieri şi adăugiri), de răspuns la noi întrebări apărute pe parcurs. (Dis-
732 G. G. Neamţu
tanţa fizică ce mă despărţea de cei care-mi îndrumau şi supervizau munca „de cer-
cetare” nu era tocmai un avantaj.
Starea de nesiguranţă pe care o ai la început de carieră, când nu te poţi consulta
imediat cu cineva pentru care ai tot respectul ştiinţific, ţi-l ştii deasupra, este mai
mult decât neplăcută. Am mai avut acest cumplit sentiment de singurătate mulţi ani
mai târziu, după dispariţia celui care fusese profesorul, mentorul şi sfetnicul meu
gramatical, D. D. Draşoveanu. Nu cred că am scris vreun articol sau vreo carte
până la acea dată pe care profesorul să nu le fi văzut, despre care să nu-şi fi dat
părerea.
În ce priveşte profitul meu ca lingvist (gramatician) şi, implicit, concepţia şi
structurarea tezei mele de doctorat în sejurul la Tübingen, în colectivul de lectori
condus de E. Coşeriu, lucrurile sunt puţin mai complicate.
Fireşte că am participat la unele cursuri ale profesorului, am fost de nenumărate
ori la dânsul în orele fixate pentru audienţe, consultaţii şi în afara programului, în
baza unor relaţii personale foarte bune, dar acestea, pentru unii mai greu de înţeles,
au avut un impact nesemnificativ asupra mea.
După gândirea mea de atunci, gramatica pe care eram eu „setat” (şi pe care
n-am abandonat-o niciodată) avea prea puţină tangenţă cu lingvistica generală şi cu
teoria lingvisticii integrale promovate la un foarte înalt nivel teoretic, filozofic şi
generalizant.
Pentru mine, venit de la Cluj, dintr-un mediu relativ tradiţionalist, cu treceri spre
structuralism în ceea ce priveşte gramatica, având alte probleme la ordinea zilei,
„agitaţia” de la Tübingen, să fiu sincer, n-o prea înţelegeam şi de aceea nu eram
motivat să mă reprofilez. Cu mult mai târziu, alţii, care nu fuseseră la Tübingen,
aveau să facă la Cluj un puternic, poate cel mai puternic centru de studii integra-
liste coşeriene din România.
Profesorul E. Coşeriu, care, psihologic vorbind, ştia şi înţelegea multe, a realizat
întocmai acest lucru şi n-a încercat, din fericire sau nefericire pentru mine, să mă
deturneze vreodată de pe linia pe care mergeam.
L-am informat periodic despre mersul tezei mele şi n-am observat vreo reacţie
de dezacord explicit. (Îl interesa, nu-l interesa?!)
În orice caz, când mi-am susţinut teza la Cluj, profesorul E. Coşeriu a trimis un
scurt, dar frumos referat extern de apreciere. Dacă ar fi fost trimis la Tübingen alt-
cineva, mai puţin legat de gramatică, poate ar fi ajuns destul de devreme un inte-
gralist coşerian foarte bun. Eu n-am fost interesat şi n-am ajuns integralist, nici
bun, nici rău. Aşa a fost să fie.
La Tübingen – în ansamblu „bine”, dar pe alocuri nu tocmai...

În afara oricăror îndoieli, perioada petrecută la Tübingen (1973–1977) m-a mar-
cat din multe puncte de vedere pentru toată viaţa, adică a avut consecinţe majore pe
termen lung.
Memorialistice 733
Dacă ar fi să caracterizez acum, cu oarecare detaşare şi fără mistificări, acei ani

la Tübingen, în Germania la modul general, lăsând la o parte segmentele profesio-
nale, pe care suntem tentaţi de regulă să le aducem în faţă, mi-ar fi greu să spun în
termeni tranşanţi, fără echivoc, că m-am simţit mereu „excelent”, mulţumit şi „feri-
cit”, cum s-ar putea crede, având în vedere că una era Germania acelor ani şi alta
era România (ca nivel de trai, civilizaţie, libertate de mişcare şi de exprimare,
regim politic, deschidere spre lume etc.), şi că aş dori să retrăiesc întocmai acei ani.
Nu, n-a fost chiar aşa, măcar că, odată cu trecerea timpului, dintre fapte şi în-
tâmplări ne rămân în memorie doar cele punctuale, bine delimitate şi de regulă plă-
cute. (Uneori doar în imaginaţia noastră au fost aşa.)
Având în vedere aspectul fundamental, ceea ce se numeşte confort sufletesc, ca
să fiu sincer, nu m-am simţit deloc în largul meu, n-am fost prezent acolo cu toată
fiinţa mea. Explicaţii găsesc multe şi plauzibile.
Destul de tânăr şi „fără experienţă”, necunoscător în fapt al limbii germane, cu
prima ieşire în străinătate, pe termen atât de lung şi încă tocmai în R.F.G., o lume
profund diferită din multe puncte de vedere, inclusiv uman-sentimental, faţă de
România, relaţiile de circumstanţă cu ceilalţi lectori de limbi romanice, stabiliţi sau
cu un stagiu de foarte mulţi ani în Germania, firea mea mai reticentă la schimbări
imediate şi de substanţă, „ţăranul” din mine, chiar dacă avea ceva instrucţie, legat,
aproape ca o plantă, de ţară, unde începe şi se termină totul (familie, prieteni, amin-
tiri, locuri, o apartenenţă organică) şi, de aici, o singurătate simţită profund, deşi nu
neapărat exteriorizată – toate acestea m-au făcut să nu mă simt deloc în largul meu
şi nici să doresc ca lungile concedii în ţară să fie cât mai scurte, „măcinat” de dorul
spaţiului german.
De ce am stat atâta dacă nu mi-a plăcut, că nu m-a obligat nimeni?! Pentru că,
vorba profesorului Cornel Săteanu, am fost (şi am rămas) „supus austriac”, adică,
în alţi termeni, un lucru început, îţi place, nu-ţi place, trebuie dus la capăt.
De aceea, măcar că, adaptându-mă şi modernizându-mă, puteam face, sunt con-
vins, carieră şi acolo, iar unele aluzii nici nu au lipsit, poate şi din compasiune po-
litică, nicio clipă nu m-a tentat să-mi construiesc un destin în afara ţării.
Asta ar fi însemnat să mă lepăd de cea mai importantă parte din mine. (Nu invoc
aici sentimentul de „român”, că, oricum, azi nu mai e la mare cinste.)
N-am făcut gestul „rămânerii dincolo” şi nu l-am regretat niciodată. În definitiv,
fiecare apreciază după capul lui cum şi ce e mai bine pentru el şi pentru cei apro-
piaţi lui.
Pe de altă parte, aş fi un mincinos să spun că nu am avut, mai ales în plan mate-
rial, şi beneficii deloc neglijabile: salariul primit de la Universitatea din Tübingen,
chiar pentru perioadele destul de dese şi lungi când nu am stat acolo, de nu ştiu câte
ori mai mare (la cursul real, nu la cel oficial) decât cel de asistent din ţară, mi-a
permis, comparativ cu mulţi colegi ai mei din facultate, un statut material substan-
ţial consolidat pentru mulţi ani după revenirea în ţară, fiind oarecum ferit de griji
materiale deosebite sau imediate. Din ce „am adunat” mi-am cumpărat maşină, e
734 G. G. Neamţu
adevărat, o Dacia 1300 COMBI, foarte multe articole de îmbrăcăminte, diverse lu-
cruri pentru locuinţă, aparate electrocasnice de calitate, inclusiv muzicale de vârf,
şi, realizarea cea mai importantă pentru o viaţă, mi-am cumpărat casă (particulară)
în centrul Clujului, la doi paşi de Facultatea de Filologie, mutându-mă (în decem-
brie 1977) din apartamentul din cartierul Mănăştur, unde am locuit foarte puţin,
doar în concedii. Locuind atât de aproape de serviciu, neavând nevoie de mijloc de
transport, n-am condus niciodată maşina şi nici n-am „carnet de şofer”. Această
sarcină i-a revenit, din 1975, soţiei.
De asemenea, situaţia financiară din acei ani mi-a permis călătorii frumoase prin
Germania (ambele Germanii), în Franţa (Paris), Elveţia (Zürich), Italia (Roma,
Veneţia, Florenţa).
Într-un cuvânt, ca o concluzie, şederea mea la Tübingen, indiferent cum apre-
ciam atunci, a avut, în ansamblu, urmări benefice asupra existenţei mele. (Mai cu
seamă în ultimii ani am adesea nostalgia oraşului de pe Neckar, un loc binecuvântat
în Germania, cum spun mulţi care au trecut pe acolo, nostalgia locurilor, a oame-
nilor, a tinereţii petrecute „în Occident”.) Am mai fost o singură dată la Tübingen,
cred că în 1986, întorcându-mă din Franţa. Au fost câteva zile cu o încărcătură
emoţională aparte – am vizitat locuri atât de familiare cândva, mi-am revăzut „prie-
tenii” şi am locuit în fostul meu apartament (Apfelstr. nr. 5).
Decan de an/îndrumător de grupă ...

Cred că mă pot considera un profesor şi un om fericit, printre multe altele, şi
pentru că am avut norocul de a fi în două rânduri decan de an al câte unei promoţii
minunate de studenţi de la secţia română (Română A).
Prima a fost promoţia 1977–1981, însumând un număr foarte mic de studenţi,
25, anul coincizând cu grupa, intraţi după examenul de admitere cu medii foarte
mari. (Cifrele de şcolarizare erau drastic reduse, admiterea foarte „dură”, încât, în
acele condiţii, problema nu era să termini facultatea, ci să intri la facultate. Numă-
rul celor rămaşi pe parcurs la nivelul întregii facultăţi era nesemnificativ. Tineri
puşi pe carte, cu dorinţa de a deveni într-adevăr buni profesori de română...)
Responsabilităţile decanului de an erau multe şi, luate în serios, situate în veci-
nătatea unui diriginte din învăţământul preuniversitar.
Cred că i-am „păstorit” bine, la început cu mână forte şi cu prea puţină demo-
craţie. (Mă întorsesem din R.F.G. şi eram obsedat de „deutsche Ordnung und
Disziplin” pe toate fronturile activităţii şi vieţii lor de studenţi. Deşi erau oameni
maturi, credeam că-i pot schimba după un model pe care-l aveam eu în cap, atât ca
atitudine faţă de studiu, faţă de muncă în general, cât şi în comportament social,
atitudine faţă de viaţă, mergând până la detalii de tip ţinută vestimentară.)
A fost o muncă efectivă, mi-a luat destul timp, dar am făcut-o cu mare plăcere.
Încet-încet, dintr-un „caporal nazist” le-am devenit foarte apropiat, un confident
pentru mulţi, era şi o diferenţă mică de vârstă între noi. Am ajuns să-i consider
membri ai familiei mele. („Muncile patriotice” au fost un prilej foarte bun de cu-
Memorialistice 735
noaştere reciprocă în alte împrejurări decât cele „oficiale”.) Am participat la multe

dintre evenimentele importante din viaţa lor personală.
Am avut parte de o promoţie foarte bună, foarte serioasă şi foarte unită, pe care
ani de-a rândul am dat-o ca exemplu în toate cele ce privesc viaţa studenţească (re-
zultate la învăţătură, prietenie, colegialitate, altruism, unitate, distracţii şi sindrofii).
Mulţi dintre absolvenţii din această promoţie au confirmat cu peste măsură pă-
rerile şi aşteptările mele, ajungând, cu trecerea timpului, universitari de prestigiu
(profesori, conferenţiari, lectori), cu doctorate foarte serioase, inspectori de româ-
nă, directori de şcoli etc. (Dau doar câteva nume: Gheorghe Glodeanu, Ştefan
Gencărău, Mircea Breaz, Petre Negrea, Geta Stoian etc.)
Multora le-am fost în inspecţii de grad (I) şi am avut satisfacţia şi bucuria că îşi
fac meseria pentru care s-au pregătit şi o fac foarte bine, cu dăruire şi profesiona-
lism.
O a doua promoţie îndrumată (1987–1992) mi-a dat de asemenea mari satisfac-
ţii. (Între timp, se schimbase semnificativ raportul dintre băieţi şi fete – dacă la pri-
ma promoţie aveam, aproape ca pe vremea studenţiei mele, mulţi băieţi în an, la
cea de-a doua, numărul lor era nesemnificativ. Azi nu ai nevoie nici de degetele de
la o mână ca să-i numeri dintr-un an. Mare păcat!)
Această de-a doua promoţie a dat la rându-i universitari cunoscuţi, scriitori,
diplomaţi. Îi enumăr aici pe Rodica Frenţiu, Laura Pavel, Florina Iliş, Mircea Naidin.
Ca decan de an al acestei promoţii am avut un singur eveniment ieşit din co-
mun, de-a dreptul sinistru.
În anul I, o studentă, ca să oblige emoţional un profesor (profil literar) să o trea-
că la examen, a răspândit groaznica veste că mama ei tocmai se sinucisese. (Infor-
maţia tristă l-a convins pe profesor, că şi el era om...)
Rapid, am anunţat decanatul şi am fost însărcinat să îl sun pe tatăl fetei pentru a
exprima condoleanţele din partea mea şi a conducerii facultăţii.
N-am apucat eu să-i prezint la telefon întregul text de condoleanţe, că acesta,
tatăl „orfanei” de mamă, mă repede dur, spunând că, indiferent cine sunt, asemenea
glume proaste nu se fac. Încerc să-i mai explic o dată cine sunt şi de ce îl sun, dân-
du-i detaliile necesare. (Fiică-sa a răspândit în facultate varianta cu sinuciderea ma-
mei sale.) Domnul amuţeşte câteva clipe, apoi cu o voce de om sfârşit: – Nu se
poate, domnule, soţia mea e chiar aici lângă mine, nici vorbă de ceea ce spuneţi!
Vin imediat la Cluj. Vă rog să mă iertaţi pentru ce am spus la început!
(Nota dată la examen a fost anulată, a rămas repetentă şi s-a despărţit de promo-
ţia ei. În anul următor, cel pe care-l repeta, a luat chiar notă mare la acel profesor.
Şi-a văzut de treabă, a terminat facultatea şi, din câte am auzit, era o profesoară
bună. Ce monştri poate naşte câteodată mintea omului!)
Istoria şi „aprecierea” unei cărţi ...

Încercând să îmi public teza de doctorat (susţinută în 1977) sub formă de carte
la Editura Dacia din Cluj, n-am reuşit. Vinovat am fost eu, pentru că nu am ştiut să
736 G. G. Neamţu
negociez, insistând în oferta făcută editurii pe problematica verbului a fi. (Răspun-

sul negativ de la editură m-a lăsat fără replică: – În limba română există mii de
verbe. Vom tipări pentru fiecare câte o carte?!)
Prin 1983–1984, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică mă contactează, în vederea
publicării tezei, prin Rodica Chiriacescu, redactor la această editură. (Doamna
Rodica Chiriacescu publicase în 1978, în colaborare cu Jana Balacciu, Dicţionar de
lingvişti şi filologi români, la Editura Albatros. Era fosta mea colegă de an şi de
grupă de la Cluj. Probabil tot dânsa mă recomandase mai înainte editurii pentru un
referat ştiinţific în vederea publicării cărţii Elemente de morfologie a lui Alexandru
Toşa, un excelent gramatician de la IP3 din Târgu Mureş. Eu i-am făcut al doilea
referat, destul de amplu, favorabil, fireşte, dar şi cu multe observaţii critice. Primul
referat îi aparţinea acad. Alexandru Graur. Cartea a apărut în 1983. Pe exemplarul
trimis mie era următoarea dedicaţie: Tovarăşului G. G. N., al doilea referent al
acestei cărţi, care mi-a prilejuit scrierea elegiei intitulate „Substantivul”:
(1) Non idem est si duo dicunt idem!
(2) Quot capita, tot sensus!
(3) Quot homines, tot sententiae!)
Aşa stând lucrurile, am lucrat intens la pregătirea lucrării (varianta finală) pentru
publicare. (Mi-a văzut cu atenţie textul în mai multe etape D. D. Draşoveanu, care nu
bănuia că prima mea carte, ca gest de recunoştinţă publică, avea să-i fie dedicată.
Nu ştiu cine mi-au fost referenţii ştiinţifici. Între varianta dactilografiată predată de
mine editurii (în 1984) şi cea apărută, după mai multe corecturi ale şpaltului, nu
există nicio modificare notabilă.
Cartea a apărut, în tiraj mare, în 1986, cu, pe copertă, titlul (destul de cuprinză-
tor) Predicatul în limba română, iar pe foaia de titlu, ca subtitlu, cu precizarea seg-
mentului gramatical abordat: O reconsiderare a predicatului nominal. (Titlul gene-
ral de pe copertă era, ca şi acum, o chestiune de politică editorială, aceea de a da
impresia că se adresează nu unui corp restrâns de specialişti, ci unui public foarte
larg de cititori, potenţialii cumpărători ai cărţii. E şi aici puţină manipulare.)
Cartea n-a trecut neobservată, a avut prezentări şi recenzii bune, a avut şi are
destule „citări” şi prezenţe în bibliografiile de specialitate, dar n-a avut consecinţe
deosebite în mişcarea gramaticală românească. Lucrul nu m-a mirat şi nu mă miră
nici astăzi, odată ce e vorba de concepţii teoretice sensibil diferite, tradiţionale sau
„moderne”, legate, în ultimă instanţă, de ponderea care se acordă în materie de pre-
dicativitate factorului lexico-semantic în favoarea celui strict gramatical. Aici e
toată problema: graniţa, de unii abandonată, dintre lexic şi gramatică şi, implicit,
între discipline.
În afara acestora, argumentele şi contraargumentele nu se prea confruntă, ci sunt
ca nişte linii paralele care... merg, merg şi nu se întâlnesc niciodată. (În termeni
militari, fără învingători şi fără învinşi definitiv.)
Cu toate că unele păreri ale mele sunt pentru mulţi „discutabile”, „greu de ac-
ceptat” sau chiar „insolite”, eu cred în ele, altfel nu le-aş mai susţine. (Nu am găsit
Memorialistice 737
contraargumente „pe aceeaşi lungime de undă”, care să mă facă să le abandonez.)

Cât de „convingătoare” sunt, cât de mulţi aderenţi au, asta e cu totul altceva. Din
punctul meu de vedere, problema predicativităţii şi a predicatului ca entitate grama-
ticală rămâne... deschisă.
O a doua profesie a mea ...

În Franţa, la Dijon, mi s-a întâmplat ceva formidabil de bun şi de util (în sensul
concret al termenului) – mi-am descoperit o înclinaţie pentru lucrul cu lemnul,
dulgheria şi tâmplăria.
Până atunci nu aveam nici cea mai elementară pricepere în domeniu şi nici nu
mă interesase vreodată. (Tatăl meu, ţăran cu oarecare pricepere – făcea geamuri,
uşi, scaune, şi-a făcut casa „de jos până sus” –, mi-a spus de nu ştiu câte ori că sunt
legat la mâni, că nu voi fi niciodată în stare să bat un cui fără să îmi dau peste
degete. De alte operaţii nici nu putea fi vorba. Nu m-a deranjat niciodată această
remarcă repetată, luând realitatea cum este. Multă vreme după plecarea de la Dijon
am încercat sentimentul de tristeţe că tatăl meu n-a apucat să vadă câte cuie am
bătut, cum şi în ce le-am bătut, ce lucruri făcute de mâna mea rămân în urma mea.)
Această declanşare a dorinţei de a lucra cu lemnul – trecerea la fapte vine puţin
mai târziu – s-a produs în urma unei vizite făcute unui francez (cam de vârsta mea),
care lucra la amenajarea unui pod de casă, adică îl transforma în mansardă
locuibilă. Văzând scândurile, grinzile, lambriurile, sculele electrice de lucru, tot
felul de holţşuruburi, materiale de izolat (fonic şi termic) ş.a., mi-a venit fulgerător
în minte întrebarea: – Eu de ce n-aş putea face aşa ceva? Fiind de felul meu destul
de pragmatic, mă şi gândeam la podul casei mele de la Cluj, unul destul de mare,
cu placă de beton, numai bun pentru amenajarea în interior, fără să se vadă aproape
nimic din stradă, a unei mansarde. (Aveam doi copii cărora cât de curând le
trebuiau camerele lor.)
L-am vizitat apoi pe francez de mai multe ori, văzându-l cum lucrează de unul
singur – şi eu am lucrat aproape întotdeauna singur –, uneori chiar ajutându-l. (Mă
iniţiam astfel în viitoarea aproape meserie pentru mine.)
Materialul lemnos era destul de ieftin în ţară, sculele electrice le găseam la orice
magazin specializat din Dijon şi nu erau scumpe, lucrul cu ele nu era deloc com-
plicat, aşa că, rând pe rând, mi-am adus din Franţa un întreg atelier de scule (spre
deliciul şi ironia prietenului meu Ionel Funeriu). (Azi e cu mult mai simplă aprovi-
zionarea atelierului cu cele necesare – le găsesc pe toate acasă şi sunt cu mult mai
performante decât cele de acum un sfert de secol.)
După întoarcerea în ţară, odată lucrul început, cu perseverenţă şi plăcere, cu
rezultate bune, dar şi cu produse „de aruncat”, drumul a mers şi merge înainte.
(Inclusiv în biroul meu, 137, de la Facultatea de Litere, se văd urme ale celei de-a
doua meserii a mele.)
E de prisos să adaug că de-a lungul anilor am intrat adesea destul de substanţial
în bugetul familiei pentru achiziţionarea celor necesare întreţinerii acestei îndelet-
niciri. Dar cred că a meritat.
738 G. G. Neamţu
La Dijon – Elemente de analiză gramaticală, Black & Decker şi vinuri...

Am plecat la Lectoratul de română de la Dijon (1984), între altele, în speranţa
unui program didactic şi administrativ mai lejer, ceea ce s-a şi adeverit. N-aveam
probleme cu franceza, n-aveam pe cap un doctorat de făcut, din experienţa din
R.F.G. ştiam cam ce se face la un lectorat şi, bineînţeles, doream să văd Franţa... În
plus, perspectiva unei promovări la catedră era foarte îndepărtată. Nu puteam acuza
pentru asta pe cineva anume de rea-voinţă şi de aceea nu mă simţeam neîndreptăţit
sau marginalizat. (Acest sentiment, de altminteri, nu m-a bântuit niciodată. E boală
psihică foarte gravă, aducătoare de nefericire continuă, uneori duce chiar la neca-
zuri fizice sau fiziologice.)
De programul mai lejer aveam nevoie ca să-mi realizez un proiect gramatical
care nu reclama neapărat mult studiu şi o bibliotecă grozavă.
Ajuns la Paris, odată cu mulţi lectori români din ţară, am fost condus la Dijon
de Mircea Curticeanu, fostul meu profesor de la Cluj, mutat de la Dijon la Paris
ca lector de română. S-a îngrijit de mine în mod cu totul excepţional: m-a instalat
în locuinţă, mi-a dat în primire postul şi o sumedenie de sfaturi practice, protec-
toare. Am devenit după aceea pentru totdeauna colegi şi prieteni apropiaţi. Pe
Mircea Curticeanu, în ciuda unui anumit fel de a fi – ironic, pus mereu pe glume şi
feste, cu vorbe adesea „în doi peri”, că nu ştiai când glumeşte şi când vorbeşte
serios, cu un deosebit simţ al umorului, dând adesea impresia de neseriozitate şi
superficialitate, de totală nepăsare de nimeni şi nimic –, l-am cunoscut la Dijon ca
un om de mare caracter, de onoare, de o mare sensibilitate sufletească, generos şi
de un altruism surprinzător.
La Universitatea din Dijon, un oraş francez tipic mic-burghez şi încărcat de isto-
rie, limba română era încadrată, administrativ, la Departamentul de limbi slave.
(Oricâte demersuri s-au făcut pentru a elimina această aberaţie, pe diferite căi şi de
la diverse niveluri, inclusiv de către lectorii români, nu s-a rezolvat nimic. Nici eu
n-am reuşit.)
Văzută ca o boabă străină şi nedorită în Departament, româna era într-un conti-
nuu pericol de a fi îndepărtată. (În orice caz, directorul de departament, un polonez
şters, mediocru profesional, stabilit în Franţa de mulţi ani, nu ne iubea limba.)
Activitate didactică lejeră şi standard ...
Ca studiu sau cercetare în materie de gramatică, văd acum, am cam vegetat. (În
această perioadă n-am scris, propriu-zis, niciun articol.)
Am lucrat, în schimb, intens, să nu spun zi de zi, şi cu plăcere crescândă la pro-
iectul care avea să devină carte: Elemente de analiză gramaticală. 99 de confuzii/
distincţii (Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică era foarte interesată şi-mi promitea
tipărirea într-un tiraj mare.) Cartea am terminat-o în manuscris la Dijon (până la
detalii, până la „virgule”). După revenirea în ţară (1987), am predat-o (dactilo-
grafiată) editurii. (A apărut peste doi ani, în 1989.)
Istoria acestei cărţi – idee, construcţie, tiraj şi succes de librărie – este relativ
scurtă şi simplă. (E atât de simplă, încât mă întreb cum nu i-a venit altcuiva ideea.)
Memorialistice 739
Făcând ani la rând analize gramaticale la seminar, cu un suport teoretic mini-

mal, şi „meditaţii/ore particulare” de gramatică (asemenea atâtor altora) în vederea
admiterii la Filologie, am ajuns să „prevăd” (de asemenea ca mulţi alţi dascăli)
tipurile de greşeli/confuzii comise de studenţi şi elevi. Mi-am alcătuit, astfel, un in-
ventar de asemenea greşeli frecvent identificate şi, deci, previzibile, iar altele, pă-
trunzând în logica analistului „infractor”, mi le-am imaginat eu. Cifra 99 din sub-
titlul cărţii tocmai acest lucru voia să-l sugereze, adică eu am reţinut 99, o cifră
simbolică, dar numărul acestora e mult mai mare, practic greu de stabilit cu exac-
titate. (De altfel, însăşi cartea reţine în corpul celor 99 multe altele anexe.)
M-am gândit atunci că ar fi interesant şi util un astfel de mod de a învăţa grama-
tica, şi anume pornind de la „greşeli”. Destinatarul cărţii îl constituiau elevii şi
studenţii, prin extensie şi profesorii din învăţământul preuniversitar, care se ocu-
pau, cu motivaţii diverse, de gramatică (morfologie şi sintaxă). Cu alte cuvinte, era
un auxiliar didactic, e adevărat, puţin altfel, conceput de cineva care se considera,
prin cunoştinţe gramaticale şi experienţă în predare, specialist – şi nu cred că m-am
înşelat sau supraestimat.
Principul de construcţie al fiecărei teme (din cele 99) este simplu şi acelaşi:
structuri-tip care se greşesc (se „confundă”), soluţii şi comentariu. Segmentul din
urmă, desfăşurarea propriu-zisă a problematicii, este format din prezentarea trăsă-
turilor esenţiale (de formă şi conţinut), proprii, care ţin distincte cele două categorii
de fapte gramaticale şi, prin urmare, n-ar trebui să se confunde. Pentru săvârşirea
„infracţiunii”, încercam să găsesc motivaţii diverse: unele ţineau de asemănări, în
principiu de suprafaţă sau aparente, între elementele analizate, iar altele sunt legate
de cronologia învăţării, de anumite practici de identificare a părţilor de vorbire, a
cazurilor, a funcţiilor sintactice (vezi problema „întrebărilor”), de prevalarea conţi-
nutului asupra formei sau invers etc.
Se pare că a fost o carte reuşită şi foarte utilă, cu o terminologie clară şi relativ
simplă, cu soluţii şi argumente bine puse la punct, dovadă stând marea ei circulaţie.
(În esenţă, aşa mi-ar fi plăcut mie, din toate punctele de vedere, să mă înveţe cineva
teoria şi practica analizei gramaticale până la un anumit nivel, punând la lucru un
set de cunoştinţe gramaticale şi gândire logică. Nu m-am sfiit niciodată să spun că,
pe de o parte, gramatica ne ordonează, ne rafinează şi ne disciplinează gândirea, e
una dintre raţiunile ei de a fi, iar, pe de altă parte, că gramatica fără speculaţii şi ar-
gumente logice, apanaj al unei minţi integral bune, nu se poate face. La cineva care
ştie bine gramatică m-am uitat întotdeauna cu admiraţie deosebită, ca la un om
foarte inteligent.)
În cei doi ani şi jumătate petrecuţi în Franţa, la Dijon, în ciuda faptului că am
fost fără familie şi cu un salariu mult mai mic decât cel primit de la nemţi, m-am
simţit foarte bine. (Motivele sunt prea multe pentru a le enumera aici.)
Între achiziţiile importante şi pe durată nedeterminată, se numără prietenia cu
Ionel Funeriu, lectorul de română de la Strasbourg, un bănăţean tipic, pe care l-am
cunoscut la Paris. Ne potriveam în multe privinţe şi uneori mă erijam în sfătuitor al
740 G. G. Neamţu
lui, cum era pentru mine Mircea Curticeanu de la Paris. Ne-am vizitat reciproc şi
am făcut mai multe drumuri împreună spre România şi înapoi. Nu prea înţelegea
cum se împacă la mine preocupările gramaticale – a fost primul cititor al multora
dintre temele redactate la Dijon din Elemente de analiză gramaticală – cu obsesia
mea, mai mult decât un hobby, pentru sculele de tâmplărie practică (bormaşini,
fierăstraie, rindele, şlefuitoare electrice şi tot felul de accesorii), cele mai multe
marca Black & Decker, scule din care aduceam mereu în ţară. Mă ironiza frecvent,
spunându-mi chiar Black & Decker. (Trecerea frontierei cu asemenea obiecte, dacă
se putea fără taxe vamale sau taxe mai mici, nu era întotdeauna simplă. Ionel
Funeriu a asistat la unele scene bine construite strategic.)
Tot de Ionel Funeriu mă leagă o amintire mai aparte. Într-o vizită la Dijon, nu
numai capitala muştarului, ci şi a unei zone celebre în materie de vinuri, am fost
invitat împreună cu oaspetele meu la o „degustare” de vinuri, aproape de Dijon, la
renumitele pivniţe din Beaune. Ionel Funeriu, bănăţean din zonă cu vinuri alese,
bineînţeles că se considera... cunoscător, iar eu m-am luat după el. Din cele 15–18
sortimente de vinuri expuse la degustat, progresiv tot mai bune, mai vechi şi mai
scumpe, până la sute de franci butelia, deşi primiserăm instrucţiuni clare în privinţa
cantităţilor, noi n-am ajuns nici la jumătate din excursia programată prin pivniţe.
N-am ajuns mai departe pentru că, în limbaj eufemistic, s-a rupt filmul.
Altfel, colegul şi prietenul meu este un om cât se poate de onorabil, foarte
„citit”, distins profesor universitar, filolog, stilistician, fin latinist. Acest din urmă
puternic ascendent asupra mea poate că i se datorează, în parte, profesorului său G.
I. Tohăneanu. Fiecare dintre noi are un Draşoveanu al său!
O cugetare profundă…
În perioada lectoratului de la Dijon (1984–1987), am avut relații mai apropiate,
chiar speciale, cu trei dintre lectorii români din Franța: Mircea Curticeanu (de la
Paris), Ionel Funeriu (de la Strasbourg) și Aurel Scorobete (de la Saint-Étienne).
Acesta din urmă, un om de mare caracter, de o sinceritate frustă, cu serioase
probleme de sănătate, avea cunoștințe practice de franceză ceva mai fragile. (Îmi
făcea impresia că nici nu-i pria șederea în Franța, că se simțea destul de singur, de
izolat, că nu era prea descurcăreț în cele extraprofesionale.)
Într-o vizită de câteva zile la mine, în Dijon, după ce sosise cu o întârziere de o
jumătate de zi (luase trenul de la Lyon în sens invers), am avut o conversație mai
aparte. Într-o seară, la un pahar de bere, printre altele, îmi spune cu un aer foarte
serios:
– De la o vreme tot stau și mă gândesc la un lucru și am ajuns la o concluzie
foarte importantă.
Mă așteptam la vreo cugetare filozofică, la vreun proiect personal deosebit, la
informații privindu-i starea de sănătate ș.a.
După câteva clipe bune de tăcere, cu același aer grav, îl aud:
– Să știi că și francezii ăștia sunt oameni!
Memorialistice 741
Neînțelegând prea bine cugetarea lui, îi cer să mă dumirească.

– Adică?!
– Păi, uite, după ce începi să le știi limba, te poți înțelege cu ei.
Într-adevăr, asta așa era. (Cum de nu mă gândisem la acest lucru înaintea lui?!)
O întrebare necontrolată…
Venind spre casă cu mașina de la Dijon, după primul an de lectorat (1985), adu-
ceam cu noi un domn care rămăsese cu ceva vreme în urmă la Dijon, ceruse azil
politic, îl primise, dar constatase că nu poate trăi în Franța (fără slujbă, fără fami-
lie...).
Mijlocindu-i contactul cu Ambasada Română de la Paris, și-a făcut actele de
redobândire a cetățeniei române și, în consecință, de repatriere. Avea toate actele în
regulă.
După trecerea frontierei prin Vama Borș, cu unele supărări pentru mine, ajun-
gem la Cluj. Totul este în regulă.
A doua zi se prezintă soția lui cu un domn, cred că era cumnatul său, îi încarcă
în mașină o parte din lucruri. Revin peste o săptămână după celelalte. Cu această
ocazie, soția lui îmi spune că ceva nu e în regulă cu soțul ei: n-avea nicio problemă
legată de sejurul său, avea slujbă etc., dar nu se poate adapta, în fiecare zi dă tele-
foane în Franța și parcă e altul decât cel care plecase. Ce-i puteam eu spune? N-a-
veam detalii legate de viața lui în Franța. I-am liniștit, spunându-le că timpul le
rezolvă pe toate.
Nu cred că au trecut două luni și într-o dimineață, cam pe la cinci și jumătate,
sună insistent telefonul în bucătărie. (Acolo îi era locul.) Trezit brusc din somn,
mai mult adormit decât treaz, ridic receptorul și aud: – Vai de mine, domn profe-
sor, ce ne-a făcut N.! – Ce-a făcut?! – S-a spânzurat! – Și a murit? – A murit dară!
Tu es écrivain, toi! – „una mica”, slujba și potârnichea

În perioada cât am stat la Diijon (1984–1987), primele două luni din fiecare an
universitar am locuit într-un cămin de „tinere muncitoare” (Se înțelege că nu erau
numai muncitoare și numai tinere.) Ca profesor, asemenea colegului meu ceh, dr. J.
Martinek, aveam cameră de fiecare dată la etajele superioare (7–8), ceva mai
liniștite, dar cu pereți tot atât de neizolați, aproape simbolici, că se auzea viața prin
ei.
În căminul acesta, situat mai într-o parte a orașului, locuise doi ani înaintea mea
și Mircea Curticeanu, lectorul de română de la Dijon și profesorul meu de la Cluj,
transferat la un lectorat de română din Paris. Viața în cămin era acceptabilă – caza-
rea nu era scumpă și, în plus, avea o cantină pentru rezidenți, cu mâncare chiar
bună. Am cunoscut multă lume aici, oameni simpatici, comunicativi, de toate pro-
fesiile, unii cu preocupări mai intelectuale, alții, buni meseriași, iar alții, ca peste
742 G. G. Neamţu
tot, „ciocoflenderi”, vorba de mai târziu a lui Florin Piersic, sau, după Dorel Vișan,
„țințiri-pințiri”.
După două luni, grație unor români din Dijon, m-am mutat într-un mic aparta-
ment din centrul orașului, parte dintr-o clădire mai veche, dar destul de mare, doar
cu parter, ca un dreptunghi, cu o frumoasă curte interioară, spre care dădeau ușile
tuturor apartamentelor, în majoritate locuite de familii de algerieni naturalizați în
Franța.
Proprietarul unei părți din clădire, din care făcea parte și locuința închiriată de
mine, era o femeie mai în vârstă, văduvă de război. Locuia cu fiul său, un tânăr
cam de vârsta mea, necăsătorit, funcționar la primărie, departamentul care se ocupa
de pompieri. Ce anume făcea acolo, asta nu mi-a spus niciodată, măcar că era foar-
te mândru de slujba sa atât de importantă. Cum adevăratul administrator al acestei
părți de casă era el, căruia îi și plăteam chiria, ne vedeam frecvent, devenind chiar
prieteni. Venea des seara la mine ca să ia „una mica” (chiar două), că îi plăcea
grozav țuica ardelenească de prune. Discutam de toate pentru toți, mai ales despre
politică și imigranți, în care își dădea părerea cu autoritatea celui care știe el ce știe.
Bineînțeles că pe măsură ce țuica se împuțina, nimic nu e veșnic, vizitele se răreau.
Era obosit după activitatea de la slujbă...
În scurt timp, mi-am dat seama cât de „pătruns” era de serviciul său la Primărie,
cu câtă nerăbdare aștepta să se achite de obligațiile care-i aduceau salariul. Dimi-
neața, înainte de opt, trecea pe sub geamul meu, pășind oarecum în silă, chiar în
scârbă, cu o mutră plictisită și posomorâtă, cu capul aplecat și ochii-n pământ.
Parcă se ducea la abator. După masă, în schimb, pe la ora cinci, când se întorcea de
la slujbă și tot pe sub geamul meu, era cu totul alt om – țanțoș, dinamic, foarte si-
gur pe sine, bine dispus, cu capul sus și pasul săltăreț, fluierând și gesticulând ușor
cu mâinile, ca un fel de dans. Mai scăpase de o zi de muncă. Și astăzi îmi apare
câteodată în fața ochilor chipul său radios la întoarcerea acasă.
În ultimul an de ședere, într-o seară, la „una mica”, îi dau cu dedicație un exem-
plar din cartea mea Predicatul în limba română, care tocmai apăruse în țară, ca să
mă revanșez oarecum pentru un tablou pictat de el pe care mi-l dăruise. (Amicul
meu era și un pictor amator și încă dintre cei apreciați la Dijon, cu expoziții în oraș.
Tabloul dăruit îl am și astăzi în biroul meu de la facultate.)
Îi spun că eu am scris cartea, că e în română, dar are și un amplu rezumat în
franceză pe care îl poate citi, dar că oricum nu va înțelege mare lucru.
Ia cartea, o răsfoiește, ajunge la rezumat și, emoționat efectiv, cuprins subit de o
nedisimulată admirație, exclamă: – Tu es écrivain, toi! Crescusem fantastic în
ochii lui.
A doua zi vine seara în vizita lui obișnuită, însoțit de mama sa, care mă invită,
jenant de ceremonios, la masa de duminică, o specialitate franțuzească – potârni-
che la cuptor (sau așa ceva). Normal că am onorat cu plăcere invitația. (După ce m-
am înfruptat din minusculele păsări, foarte gustoase și foarte bine pregătite, m-am
hrănit propriu-zis în bucătăria mea.)
Memorialistice 743
Peste câteva zile se prezintă la mine fratele său, pe care-l cunoșteam, de altfel,
proprietar al unei mici firme care se ocupa cu înrămatul tablourilor, fotografiilor…
Se oferă să-mi înrămeze gratis orice am și mă invită la o proprietate a lor de la țară,
o casă mare din lemn masiv, veche de câteva secole. Am făcut această ieșire și tre-
buie să spun că în viața mea n-am mai văzut grinzi de stejar și de paltin atât de
groase.
Nici nu era rău să fii considerat scriitor...
O propunere colegială neașteptată

Ca peste tot, în primăvara lui 1990, după Evenimente, și la Catedra de limba
română s-au făcut o mulțime de propuneri pentru avansare. Fapt bine știut, de
foarte mulți ani nu mai avusese loc nicio mișcare pe verticală sau pe orizontală. Era
momentul să se așeze lucrurile în matca firească, reparându-se atât cât se putea.
Până atunci, tot ce puteam spera era să ajung cândva lector, ca să nu ies la pensie
doar asistent.
Printre cei vizați de promovare, prin concurs, se înțelege, eram și eu. Aveam 45
de ani, 22 de „asistenție”, titlul de doctor în filologie (din 1977, adică de 13 ani) și,
mai important decât toate, două cărți (ca autor unic) publicate la Editura Științifică
și Enciclopedică din București (și încă în tiraj foarte mare), la care se adăugau ar-
ticolele publicate în diferite reviste de specialitate. (Îndeplineam, prin urmare, ce-
rințele unei avansări.)
Toți cei propuși, mulți, dacă nu toți, urmau să înainteze câte o treaptă (de la
asistent la lector, de la lector la conferențiar și de la conferențiar la profesor).
D. D. Drașoveanu, șeful catedrei, face pe rând propunerile, fiecare urmată de
votul membrilor catedrei.
Tocmai înainte de a se vota propunerea promovării mele de la asistent la lector,
Elena Popescu, o colegă de la colectivul de latină, care făcea parte pe atunci din
Catedra de limba română, își exprimă opinia că, în baza activității mele mai mult
decât meritorii, se pare că eram singurul de la catedră cu două cărți, aș merita să fiu
conferențiar și, în consecință, face această nouă propunere.
D. D. Drașoveanu, luat prin surprindere, ca și ceilalți colegi, supune totuși la vot
această ultimă propunere. În entuziasmul general al avansărilor, toți sunt de acord.
În această formă merge propunerea la Decanat, se întocmește dosarul de con-
curs, care își urmează mersul firesc, și de la 1 oct. 1990 sunt conferențiar titular, cu
salt peste etapa de lector. Mai mulțumit de atâta nu puteam fi. În mintea mea, mai
ales după atâta așteptare, cuvântul „conferențiarˮ avea o rezonanță aparte, era fru-
mos, rotund și, pentru mulți din afara mediului academic, mai de prestigiu, plasat
deasupra celui de „profesorˮ. Auzisem de atâtea ori numele conferențiarului X sau
Y de la Medicină, pronunțat cu mare admirație, era cineva sus de tot, cu aureola
unui senior feudal. (Imaginația omului nu are limite.)
Mai târziu, vorbind cu Marian Papahagi, ajuns, dacă nu mă înșel, ministru se-
cretar de stat la M.E.C., mi-a spus, apropo de promovări, că, dată fiind conjunctura
744 G. G. Neamţu
reparatorie extrem de favorabilă, puteam face saltul chiar la profesor. Nu mi-a

părut rău deloc de ratarea „oportunitățiiˮ – ce-i prea mult e suspect și strică, viteza
prea mare te obosește repede.
Doamnă, eu sunt avionul!

Nu ascund, mai cu seamă acum, că mulți ani, începând încă din studenție, am
dat meditații la gramatică, de voie și de nevoie, când mai multe, când mai puține. O
primă perioadă bună a fost cea cuprinsă între anii 1977 și 1984. (Rezultatul acestei
activități s-a concretizat, cu teoretizările de rigoare, în cartea mea Elemente de
analiză gramaticală. 99 de confuzii/distincții, București, Editura Științifică și Enci-
clopedică, 1989, carte care i-a ajutat pe mulți dascăli de română să-și câștige o pâi-
ne puțin mai albă și mai bună.)
O a doua perioadă fastă, dar cu mult mai obositoare a fost în ultimul deceniu al
secolului trecut (1990–2000), după care am încetat brusc, complet și definitiv.
Contează mai puțin rațiunile personale pentru care prestam aceste servicii, în
definitiv meditatorul este un prestator de servicii ca atâția alții, cât cererea mare de
pe piață – admiterile în învățământul superior, locurile relativ puține și numărul
foarte mare al candidaților, o concurență acerbă.
După 1990, limba română, în special gramatica (într-un sens mai larg), era dis-
ciplină de concurs la o mulțime de facultăți: Facultatea de Filologie (toate speciali-
zările, indiferent de combinații), Teologie, Educație fizică și sport, Jurnalistică, Ști-
ințe Politice și Administrative și Facultatea de Drept (facultatea facultăților!).
Cum eu aveam o carte recentă și destul de cunoscută pe acest segment și, pe
deasupra, eram... „conferențiarˮ tocmai la Limba română, se înțelege că eram foar-
te solicitat, mai cu seamă în arealul transilvănean.
(Astăzi mă gândesc adesea că a fost o prea mare risipă de timp și de energie, pe
care le puteam folosi în alte scopuri, mai puțin rentabile financiar, dar mai pro-
fitabile pentru devenirea mea profesional-științifică sau pentru viața de familie. Pe
de altă parte, când văd însă azi atâția profesori de română sau de limbi străine, jur-
naliști, juriști, teologi, funcționari în administrație, politicieni, inclusiv mulți uni-
versitari de prestigiu, acum colegi, cu care am făcut gramatică, pe care i-am „an-
trenatˮ, și încă bine, pentru un meci foarte important, chiar decisiv pentru înscrie-
rea lor pe o orbită profesională, parcă nu regret, fiindcă am satisfacția morală că
n-am stat pe margine să privesc „detașatˮ, ci am contribuit la construirea unor
biografii, a unor cariere, a unor destine...)
Ca să abordez latura „prozaicăˮ a meditațiilor, a „orelor particulareˮ, cum li se
zicea la Cluj, trebuie să spun că am fost un meditator de mijloc ca abordare finan-
ciară, nici cel mai ieftin, dar nici cel mai scump, și, în plus, n-am făcut meditații în
grup, nu mi-am transformat casa în sală de clasă.
Un lucru m-a deranjat în această breaslă, și anume acela de a-mi fi invocat „tari-
fulˮ ca punct de referință, dar un tarif pe care eu nu l-am avut niciodată, nici măcar
pe jumătate, necum în valută (dolari sau mărci vest-germane). (Știam de aceste
Memorialistice 745
aberații de la părinții care-și aduceau copiii pentru o ultimă șlefuire înainte de exa-
men.)
Motivația ce stătea la baza acestor exagerări din partea multor colegi în acest
perimetru îmi era clară și ea se desfășura cam după următorul raționament: Dacă eu
pretindeam pentru ora de gramatică tariful x (unul prezentat ca foarte ridicat),
atunci și colegul cutare își permitea onorariul y, evident cu mult mai jos decât al
meu. Cel mai cinstit și mai corect era el. (Manipulare a existat întotdeauna și în
orice domeniu de activitate.)
Așa îmi explic apariția în spațiul public a unor istorioare despre mine și „tarife-
leˮ mele. Una dintre acestea, auzită de mine de la un inspector de română, m-ar fi
supărat tare, dacă nu m-ar fi și distrat în egală măsură. „Se spuneˮ că o mamă își
aduce fata la mine pentru a o pregăti la gramatică (admitere la Drept). După o tes-
tare, îi spun cam cum stă la gramatică și că mă voi ocupa de ea. Bineînțeles îi co-
munic exigențele de studiu, punctualitate și onorariul meu pe ședință (două ore).
Doamna se arată cam surprinsă și îmi spune că ședințele sunt mult prea scumpe,
că alții „dauˮ cu mult mai ieftin orele de gramatică.
Replica mea ar fi fost: – Doamnă, de la Cluj la București puteți merge în multe
feluri, și mai scump, și mai ieftin: cu personalul, cu autobuzul, cu acceleratul, cu
rapidul, cu mașina „micăˮ sau chiar cu avionul. Asta e în funcție de multe: cât de
repede și de comod vreți să ajungeți, câtă importanță dați siguranței călătoriei
(ajungeți sau nu mai ajungeți) și, normal, cât vă permiteți să dați pe bilet. Ei bine,
doamnă, eu sunt avionul!
Admiterea, servieta, barca, oamenii cumsecade, viţelul şi răsplata jertfei pa-

triotice
Ani la rând (şi mulţi) am făcut parte din Comisia de admitere pe facultate,
comisie cu atribuţii strict organizatorice, dar exacte, severe, cu răspundere juridică,
îndeplinite, înainte de 1990, sub vizibila tensiune a suspiciunilor şi a ameninţărilor,
nu cumva să încălcăm legea, să facem ceva matrapazlâcuri, că puşcăria ne mănân-
că, şi cu oarecare relaxare ca atmosferă de lucru, mai apoi.
Din diverse motive, inclusiv administrative, câţiva ani buni am fost chiar şeful
acestei comisii destul de numeroase, mai exact secretarul comisiei. (Preşedinte a
fost şi (este) întotdeauna decanul, a cărui activitate însă, de regulă, se rezumă la
semnarea documentelor finale.)
Am lucrat mult şi cu plăcere alături de colegi minunaţi – Tudor Ionescu (de la
franceză), Mihai Zdrenghea, Dorin Chira (de la engleză) ş.a. (Când vorbesc de
„admitere”, am în vedere admiterea de pe vremuri, admiterea propriu-zisă, cu miză
mare şi concurenţă pe măsură, examen foarte serios, cu totul altfel decât e astăzi;
şi, din păcate, rezultatele se văd.)
Fără să le pot fixa cu exactitate din punct de vedere cronologic, adică înainte
sau după 1990 – şi nici nu are mare relevanţă acest lucru –, îmi aduc aminte cu
plăcere, chiar cu nostalgie, de multe secvenţe din acei ani.
746 G. G. Neamţu
Aproape toate se leagă de cel care a fost (şi nu mai este) Tudor Ionescu, un om,
în ciuda unui je m’en foue afişat constant, de o mare sensibilitate, scriitor, traducă-
tor şi traductolog, pictor, dascăl cu vocaţie, subtil observator al limbii, cu un deose-
bit simţ al umorului şi preopinent deloc confortabil.
Deşi am fost prieteni apropiaţi, chiar de familie, mi-a făcut, în felul lui de a fi,
pus mereu pe glume, destule zile fripte – fie că s-au pierdut câteva lucrări, fie că
sunt reclamaţii scrise la adresa mea, fie că au venit de la presă/televiziune şi eu nu
am fost la post etc. etc. (Nefiind mereu „pe fază”, m-am supărat adesea pe el, dar...
mi-a trecut.)
Multe şi pitoreşti întâmplări...
În fiecare seară, după ora 8, număram lucrările venite de la corectură. Doamne
fereşte să nu iasă numărătoarea! Într-o asemenea seară, după această operaţie, ră-
mânem înmărmuriţi: lipsesc zece (douăsprezece) lucrări. Chiar că era caz de puş-
cărie! Le mai numărăm de câteva ori, pe secţii, până târziu în noapte, şi rezultatul e
acelaşi, dar cu un detaliu în plus: lucrările lipsă erau de la franceză. T. Ionescu,
triumfător: – Cred că ştiu unde-s lucrările. Mâine dimineaţă vor fi aici. Ceea ce s-a
şi întâmplat. (Un corector de la franceză, cred că era şef de catedră pe atunci, ca să
nu vină din sala de corectură cu lucrările în mână, le-a pus în servietă. Distrat, a ui-
tat de ele şi de comisie şi s-a dus liniştit acasă cu servietă cu tot. A doua zi dimi-
neaţă a venit cu ele şi ne-a spus că-i pare rău de această mică neglijenţă. Mică
pentru unii, groaznică pentru alţii.)
În perioada de înscriere a candidaţilor la admitere, înainte de 1990, trebuiau ra-
portate cu exactitate şi zilnic cifrele cu înscrişii, pe secţii, la Comisia centrală de
admitere, adică la Rectorat. Această sarcină îi revenea lui T. Ionescu. Într-una din
zile, el a comunicat greşit ceva (câţiva înscrişi în plus sau în minus la o secţie).
Ne-a spus mai târziu că n-a dormit toată noaptea din cauza aceasta. Dimineaţă, „la
prima oră”, se prezintă la Rectorat, la secretarul adjunct, care răspundea de admite-
re şi prelua datele. Dânsul îşi mânca tacticos, fără nicio grijă, sendvişul. T. Ionescu,
speriat ca de bombe, îi spune ce groaznic lucru a făcut. La acestea, secretarul, con-
tinuând calm să mănânce, spune scurt: – No şi?! T. Ionescu a înţeles cam cum stăm
cu rigoarea şi disciplina. Noi, ceilalţi, la fel.
T. Ionescu avea un ascuţit simţ al numelor (şi prenumelor) mai aparte. La fie-
care admitere ne teroriza cu câte un nume care îi căzuse cu tronc de la înscrieri. La
sfârşit, când aveam listele cu reuşiţii, între care şi cel cu pricina, exclama în ma-
ghiară, deşi nu ştia această limbă: Benn (sau bent) van! (e înăuntru, e pe listă, a
intrat). Ne-am însuşit-o cu toţii.
Tot de la T. Ionescu am preluat expresiile „fără falsă panică”, „apucă-te”(pentru
începe odată să faci”), „dacă se poate numai bere” (ca răspuns la frecventa între-
bare a chelnerilor dacă doreşti berea cu spumă sau fără spumă), Nohát – expresie
ungurească ce se traduce destul de greu (ca să vezi, poftim, iată – vezi şi engl.
wow) lansată de T. Ionescu, tot la admitere, când un corector de la literatură ro-
mână i-a adus borderoul cu note mai aparte: 10, 5, 11, 18 etc.)
Memorialistice 747
Uneori, vedeam destul de bine la T. Ionescu firea lui de artist, cu gesturi şi vor-
be mai trăsnite.
Într-o vară, împreună cu soţia, am petrecut câteva zile cu familia Ionescu la o
mică proprietate a soacrei lui Tudor, în Ginta de Criş, din jud. Bihor, o localitate cu
o plajă acceptabilă de-a lungul Crişului.
T. Ionescu, deşi sportiv la tinereţe, avea mai mare tragere acum spre grătare şi
mici în curte decât de dat cu barca pe râu. Lemne de foc fiind mai puţine în zonă,
aşa am înţeles eu, drept urmare ginerele i-a dezmembrat soacrei barca pe care o
avea şi a făcut-o lemne de foc pentru grătare. Mare supărare!
Dar scena cea mai frumoasă de care îmi aduc aminte de la Ginta de Criş este
una, aş zice, de semiotică. Întorcându-ne de la plajă, prin mijlocul satului, treceam
prin faţa unui magazin alimentar destul de mare, A&C, cu bănci aşezate în faţă, la
umbră, pentru clienţi cu diferite interese (odihnă, o discuţie, o bere...).
Într-o zi, pe o căldură de iulie, venind de la plajă şi trecând pe lângă A&C,
Tudor Ionescu încetineşte vizibil pasul. Îl întreb ce s-a întâmplat. El: – Tu vezi ce
avem noi aici? – Cum ce avem? Nimic. – Mai uită-te bine! Nu înţeleg la ce se
referă. – Aici avem A&C şi, mai important, nişte bănci. – Da, şi?! – Uită-te mai
bine! Cine stă pe bănci? – Nişte amici. – Şi ce fac ei?! – Beau bere. – Şi ce mai
fac? – Stau de vorbă. Crezând că se gândeşte să bem şi noi o bere, îi spun că avem
acasă două lăzi cu bere la frigider.
–Tot n-ai înţeles. Nu ne-ar sta şi nouă bine lângă ei să bem o bere şi să stăm de
vorbă ca nişte oameni cumsecade? Nu-i totuna unde bei berea.
Poate că avea dreptate.
Tudor Ionescu s-a dus prea devreme dintre noi. O mare pierdere şi pentru
prieteni, şi pentru Catedra de franceză, care, se pare, de multă vreme nu mai are
noroc la bărbaţi.
Tot în vremurile cu „admiterea” mi-am îmbogăţit vocabularul cu o expresie
foarte plastică, trotioş, trotioşe (cu un t pronunţat ardeleneşte, bine palatalizat).
Expresia îi aparţine unuia dintre decani, „literat”, rafinat om de cultură şi aleasă
exprimare, dar şi cu vorbe neaşteptate din anumite registre ale limbii, deliberat uti-
lizate, bănuiesc, spre deliciul lucrătorilor din comisie, care le introduceau în limba-
jul de uz intern.
Cuvântul cu pricina a fost pus în circulaţie după un mic incident administrativ.
O colegă de la Clasice, autoarea subiectului de latină pentru proba scrisă, subiect
trimis spre sala de concurs în plic închis şi sigilat, deci perfect regulamentar, uitase
ceva important să precizeze – cerinţele.
După deschiderea plicului în sală, imediat se observă acest lucru şi este raportat
la Comisie. În consecinţă, este chemată de urgenţă la sediu respectiva autoare. De-
canul, vădit iritat şi necontrolat, se răsteşte la vinovată: – Cum ai putut, tu, trotioşe,
să faci aşa ceva?! Bineînţeles că neglijenţa a fost rapid remediată, fără nicio con-
secinţă asupra desfăşurării probei.
748 G. G. Neamţu
Auzeam pentru prima oară acest cuvânt, doar din „contextul situaţional” mi-am
dat seama cam ce înseamnă, dar mi s-a părut foarte pitoresc şi l-am reţinut. Foarte
rar îl folosesc.
La o admitere de asemenea proporţii ai de-a face cu oameni de toate felurile şi
comportamente aşijderea. Astfel, bunăoară, în perioada de înscrieri la una dintre
admiteri, o doamnă, a cărei fiică urma să susţină examenul, dădea insistent târcoale
comisiei, cu intenţia clară de „a aranja” ceva. În cele din urmă, abordează pe careva
în problema ei şi, ca să intrăm în joc, o ducem la decan, şeful cel mare.
Înţelegând din privirile noastre frumuseţea şi comicul situaţiei, decanul îşi in-
terpretează de minune rolul.
Cucoana trece direct la subiect – dacă „se rezolvă” problema, răsplata este un...
viţel. Decanul, rezervându-şi un timp de gândire, îi spune că „se rezolvă”. – Şi
unde aduc „obiectul”?, întreabă proprietara animalului. – Cum unde să-l aduceţi?!
Aici, îl legaţi la intrare, după poartă, dincoace de gard, să nu-l ia cineva.
Mirată şi deja bănuitoare, doamna continuă: – Un viţel la poarta facultăţii?! – Dar
ce credeţi, doamnă, că ar fi singurul viţel din facultate?!
Lămurită că totul a fost o farsă verbală, a plecat şi nici viţelul nu ne-a căutat. (În
orice caz, nu a figurat în inventarul facultăţii.)
Ca să închei cu capitolul „admitere”de altădată, trebuie să spun că eram o echi-
pă formidabilă (cadre didactice, secretare, tehnicieni), în care fiecare ştia ce are de
făcut, cu o disciplină reală şi autoimpusă. (Era de neconceput ca vreunul să se sus-
tragă, indiferent de motive.) O muncă în colectiv care a generat şi a menţinut relaţii
prieteneşti şi durabile peste timp.
Momentul culminant al activităţii noastre, după ce totul se încheia (şi întotdea-
una s-a terminat cu bine), era agapa mult aşteptată, răsplata jertfei patriotice, o
petrecere pe cinste. (De la anunţarea rezultatelor până la rezolvarea contestaţiilor,
numai de asta ne ocupam.)
Şi la acest ultim punct, aveam sarcini precise: cine se ocupă de pregătirea pentru
eveniment a minusculei curţi interioare (azi se bat aici covoarele), cu iluminat,
instalaţii de muzică, ustensile pentru focul la grătar), cine de procurarea, după listă,
a bunătăţilor (mezeluri, carne de grătar, mici, cafea, prăjituri etc.), cine de veselă,
tacâmuri, şerveţele, băuturi etc. etc. Nimic nu era lăsat la întâmplare. Mai târziu a
apărut şi gulaşul pregătit de cine era în temă cu această specialitate. Totul cu
decenţă, comportament civilizat şi voie bună, cântece şi chiar dansuri şi jocuri.
Odată cu „degradarea” admiterii, s-au pierdut şi obiceiurile de după. Fiecare vreme
cu ale ei.
Purcei sau chiar porci, câini, muzică şi română jignită

În mai 1983 aveam întâlnirea de douăzeci de ani de la terminarea liceului, în
Satu Mare. (Evenimentul a fost organizat ca la carte, inclusiv în partea logistică.
Aveam mulţi colegi de liceu care acum erau bine înfipţi în administraţia oraşului.)
Memorialistice 749
La această întâlnire, soţia mea a câştigat la tombolă premiul cel mare, un purcel
de câteva săptămâni, cu „coteţ” cu tot, ceva între o ladă şi o cuşcă de câine. Aşa
l-am adus în portbagajul maşinii la Cluj, l-am crescut cu multă afecţiune şi, asta e
soarta porcilor, când i-a venit vremea, l-am... mâncat. (Îmi vine să cred că tombola
n-a fost trucată anume ca să intru eu în posesia trofeului, ca semn de recunoaştere
târzie a meritelor mele – fusesem şef de promoţie.)
Apropo de acest animal, poate cel mai iubit de către români între vieţuitoarele
„de mâncat”, uneori chiar invocate ca model de comportament şi igienă individuală
(avem atâtea vorbe de duh cu porcul), după întoarcerea din Franţa (1987), dată fi-
ind situaţia alimentară precară din ţară, am crescut câţiva porci, cu nume regeşti, în
centrul Clujului, în curtea din spatele casei mele, împreună cu vecinul şi bunul meu
prieten, un talentat şi generos muzician, foarte cunoscut în acele vremuri mai cu
seamă în rândul tinerilor, Iuliu Merca, fondatorul şi şeful faimoasei formaţii de
muzică uşoară „Semnal M” (M de la Merca). (Între altele, bunul meu vecin îl imita
extraordinar ca voce şi gesturi pe cel care, nu peste multă vreme, avea să fie
„răposat”, adesea într-un mod de-a dreptul periculos.)
În ziua izbucnirii revoltei de la Timişoara, sacrificam porcul lui. În după-masa
zilei în care mişcarea cuprinsese Clujul, eu aduceam resturi de mâncare, pentru
porcul şi câinele meu, de la restaurantul Metropol. (Din 1977, anul în care m-am
mutat în actuala locuinţă, cu o minusculă curte, am avut întotdeauna câine de pază,
ţinut în curte, evident. La început o javră oarecare, apoi un ciobănesc scoţian (o că-
ţeluşă cumpărată de la profesorul E. Câmpeanu, stilistician, pescar şi vânător spor-
tiv, mare iubitor şi crescător de câini), urmat de un dog german uriaş, Zorro, supra-
dimensionat chiar pentru rasa lui, un câine care impresiona doar prin mărime, altfel
era foarte liniştit, chiar bleg. N-a trăit decât şapte ani, şi-a rupt un picior şi a făcut
septicemie. A venit apoi rândul labradorilor. Primul, Lotru, din canisa de la Sibiu,
rudă cu labradorii prezidenţiali, un câine negru, teribil, ultraagresiv cu alţi câini. Cu
greu l-am salvat dintr-o luptă inegală cu doi câini-lup. Era un câine extrem de
afectuos, sociabil, răbdător, slăbiciunea nepoatelor, dar, mai presus de toate, un
câine foarte inteligent, numai că nu vorbea, cum se spune. Poate că dacă ne-am fi
dat osteneala mai mult l-am fi făcut chiar să scrie cu laba şi, n-ar fi fost de mirare,
să ia testul ortografic din „prima” în anul I. A trăit 12 ani şi a murit la datorie.
Labradorul de acum, un Golden Retriever, pe nume Tomi, cumpărat cu bani
mulţi de la un individ destul de „alunecos” din Turda (nici până astăzi nu îi am pe-
digriul), câine afectuos şi prietenos şi acesta, are o personalitate exagerată, uneori
chiar mă mârâie, arătându-şi colţii. (Un câine needucat şi lipsit de respect faţă de
stăpâni, deşi am dat o groază de bani pentru dresajul lui.) Fiind un câine prea
inteligent, duc o luptă continuă cu el, gen „care pe care”, tot reparând garduri la
proprietatea mea de la ţară, să nu iasă din curte şi din livadă. Eu repar, el strică,
dispare şi se simte în libertate, dar vine acasă „cu coada între picioare”, spăşit şi
conştient de isprăvi, când i-i foame.
A crescut enorm în ochii noştri cu câteva săptămâni în urmă, când ne-a aver-
tizat, noaptea, că ceva nu e în regulă la casa din spatele curţii. Vecina, peste optzeci
750 G. G. Neamţu
de ani, căzuse, îşi fracturase un picior şi nu mai putea să se ridice de jos. În casă era
întuneric, iar sobele de teracotă, cu focul la maxim, erau supraîncălzite. Dacă nu
interveneam, în cel mult o jumătate de oră ar fi sărit totul în aer, inclusiv casa mea
lipită de a vecinei. N-aş mai fi avut casă, poate n-aş mai fi fost nici eu. Un banal
accident din neglijenţă, cum se întâmplă atâtea în ultima vreme. După atâtea fapte
ale câinelui meu, ultimul contează. I-aş fi spus în latină „finis coronat opus”, dar el
nu înţelege latina, ci doar româna.
Ca să rămân cu gândul în apropierea lui Iuliu Merca, îmi amintesc că, la câţiva
ani (după 1990), aveam să particip ca invitat pe scenă, împreună cu vecinul meu, la
spectacolul itinerant, ajuns la Cluj, realizat de Marina Almăşan, Ceaiul de la ora
cinci: Iuliu, ca celebritate a Clujului, cu muzica, iar eu, ca forţă lingvistică „locală”,
cu probleme ale exprimării corecte.
Având cuvânt-cheie lexemul „ou”, trebuia să răspund, argumentat şi cu expli-
caţii pe înţelesul tuturor, la întrebarea hazlie, nostimă: – Cum e corect în română:
ouă mouă, oi moi, ouăle moi, ouălele moi, ouălele mouă? Ca om disciplinat, cu
simţul răspunderii, am luat foarte în serios construirea răspunsului, redactându-mi
de acasă aproape o miniconferinţă în apropierea unor termeni şi concepte de spe-
cialitate.
Din ce îmi propusesem acasă, însă n-am spus aproape nimic pe scenă, că nu se
potriveau deloc asemenea lecţii în atmosfera generală de spectacol, care, firesc, nu-
mai serioasă şi academică nu era. M-am adaptat şi eu sălii. Nu spuneam două vor-
be, şi aplauze, râsete, urlete. Ştiu că mi-am început intervenţia, apropo de formele
gramaticale greşite, spunând că aşa ceva există poate la Bucureşti, dar în Ardeal
este absolut exclus. (A fost un spectacol foarte reuşit, cu multă voie bună.)
Câţiva ani mai târziu, relativ tânăr, Iuliu Merca ne-a părăsit pe neaşteptate. As-
tăzi la Cluj o stradă îi poartă numele. (Nu strada lui (şi a mea), că aceasta se chea-
mă Decebal, înainte Karl Marx, oameni cu urme de anvergură lăsate în istorie.)
Apropo de Ceaiul de la ora cinci şi forţe „locale”, „ produse locale”, îmi vine în
minte o replică surprinzătoare. În timpul unui mic concediu în Creta, după 2000,
am intrat cu soţia mea într-un mare şi elegant magazin de bijuterii (multe, diversi-
ficate, frumoase şi nici exagerat de scumpe).
Patronul, un francez de vârstă mijlocie, stabilit de mulţi ani pe insulă, spilcuit şi
chipeş, aflând că suntem români, a devenit foarte amabil, foarte curtenitor (Cunoş-
tea multe despre România, fusese de câteva ori la Bucureşti cu „francofonia”, îi
plăcea la noi.)
La un moment dat, pe o uşă laterală din fundul magazinului, intră o doamnă
mică de statură, destul de rotofeie, nu tocmai Elena din Troia, şi-l „giugiuleşte”
puţin pe francez. Am realizat imediat că era soţia lui. Fără să vreau, m-am uitat cu
o oarecare mirare spre francez. Acesta mi-a curmat brusc meditaţia: – Domnule,
într-o ţară, indiferent care ar fi, trebuie să consumi „produsele locale”. (Avea per-
fectă dreptate, mai ales că „produsul local” avea un foarte scump ambalaj, maga-
zinul cu bijuterii, pe care, sunt sigur, le primise „la pachet”.)
Memorialistice 751
Două-ntr-una...
În toamna unui an de după 1990, Casa Corpului Didactic din Harghita organiza,
cu ajutorul Universității „Babeș-Bolyai”, serioase perfecționări postuniversitare la
toate specializările, cu dăscălimea din județ.
Pentru limba română am fost desemnați eu și mai tânăra mea colegă, Daiana
Cuibus (curs + seminar). După o foarte plăcută călătorie cu mașina, condusă de co-
lega mea, eu oricum n-am carnet de șofer, am ajuns spre seară la Miercurea Ciuc,
locul desfășurării activităților. La cazare, doamna de la recepție, căreia îi prezentăm
documentele, se uită cu interes la noi, verifică numele pe o listă și spune că e în
regulă. Ne întinde o cheie și ne urează noapte bună. Reacționez imediat spunându-i
că ne trebuie două camere, că suntem două persoane serioase, căsătorite fiecare cu
altcineva. Se uită nedumerită spre noi: – Dar aveți o cameră foarte mare, are 14
paturi. Nu este de ajuns pentru două persoane?
În sfârșit, după multe discuții, se lasă convinsă și ne dă două camere.
Ne instalăm și apoi ne ducem să ne luăm hrana rece pentru cină, că, de!, eram
musafiri.
Administratoarea ne întreabă dacă am venit împreună și dacă ne poate pune
într-o singură pungă cina pentru amândoi. Bineînțeles că n-am avut nimic împo-
trivă. Ajunși în cameră, deschidem punga să ne hrănim. Surpriză totală: în pungă
erau un ou fiert, o cutiuță cu pate de porc, un triunghi de brânză topită și câteva
felii de pâine.
A fost o cină pe cinste! Am făcut haz de necaz, dar tot nu găseam răspunsul la
întrebarea firească: Dacă am fi cerut mâncarea în pungi separate, ce-am fi găsit în
ele? O jumătate de ou, o jumătate de pate, o jumătate de triunghi de brânză? Mai
mult: Oul ar fi fost descojit sau nu? Care ar fi avut cutiuța cu jumătate de pate?
Cine ar fi avut baza triunghiului de brânză și cine ar fi avut vârful?
În rest, totul a fost foarte bine pe segmentul profesional.
Tragicomedie sau haz de necaz ...

În primăvara lui 2010, luna martie (1–30), eram profesor invitat cu titlu oficial
al Universităţii Sapienza din Roma, Catedra de limba şi literatura română (şef de
catedră: prof. Luisa Valmarin, lector de română: dr. Nicoleta Neşu, colega mea de
catedră de la Cluj).
Două probleme personale mi-au cam stricat plăcerea activităţii didactice la
această universitate, la care mai fusesem de câteva ori.
Cu câteva luni înainte am început o lucrare mare la dinţi, urmând toate etapele.
Deşi, după spusele doctoriţei, totul decurgea normal, adică voi putea pleca având
dinţii în regulă, la Roma, unde, datorită specificului activităţii, aveam mult „de vor-
bit”. Dar n-a fost aşa. Anumite complicaţii n-au făcut posibilă montarea „lucrării”
şi ca atare am stat la Roma cu „dinţii-n piuneze”. Ca fonetician în tinereţe, deci cu
752 G. G. Neamţu
informaţii destule privind rolul dinţilor în producerea sunetelor vorbirii, realizam

dificultăţile ce se iveau în procesul didactic de predare. Starea de disconfort era
amplificată şi de aspectele estetice sensibil deranjante. Dar slujba-i slujbă.
În a doua jumătate a sejurului, Catedra de română de la Roma organiza un mare
colocviu internaţional dedicat limbii române ca limbă străină (Limba ca locuire),
cu numeroşi invitaţi, inclusiv personal de vârf al Ambasadei Române la Roma şi
reprezentanţi ai conducerii Universităţii.
În această activitate erau atrase ca parteneri catedrele de română din Cluj şi
Institutul limbii române – limbă europeană (ILR–LE) din cadrul Universităţii
„Babeş-Bolyai”.
Ca şef al Catedrei de limba română şi lingvistică generală şi director ştiinţific
al ILR–LE, eram un „personaj principal” din program (mic discurs la deschiderea
în plen, cu toate autorităţile de faţă, comunicare ştiinţifică şi moderator).
În ciuda aparatului bucal incomplet, deci cu deficienţe tehnice, nu-mi făceam
griji deosebite, fiind convins că voi face faţă onorabil.
În dimineaţa deschiderii manifestării ştiinţifice, iau autobuzul spre Universitate.
Înghesuială mare. La o oprire cam bruscă, o tanti mai durdulie din faţa mea vine
ameninţător spre mine şi mă „tamponează” zdravăn.
Realizez imediat consecinţele nefaste ale impactului – mi-a spart ochelarii de
vedere din buzunarul de la piept. (Port ochelari pentru citit cam de la 50 de ani.
Astăzi, fără ochelari sunt handicapat în materie de citit sau scris.)
Asta mai lipsea – dinţi n-am, acum n-am nici ochelari.
Îmi scot ochelarii din buzunar şi constat cu o oarecare uşurare că era spartă şi
inutilizabilă doar o lentilă, iar ramele erau în ordine. (Dacă-i ţineam, ca toată lumea
civilizată a ochelariştilor, într-un toc de ochelari, acasă aveam, nu mai eram acum
în această situaţie. Dacă şi cu parcă...)
Nu mai fusesem niciodată în această situaţie, să ai doi ochi valizi, dar să vezi
numai cu unul, celălalt obosind degeaba.
Abia am aşteptat să ajung la facultate şi să văd dacă-mi pot citi micul discurs şi,
mai important, comunicarea. (Le aveam pe amândouă în geantă, redactate la vir-
gulă, scrise cu creionul pe fişe ¼, un scris relativ frumos, îngrijit, dar, din păcate,
cu litere foarte mici.)
Norocul meu a fost că mai aveam aproape o oră până la deschidere.
Fac prima încercare. E cumplit. După câteva „exerciţii”, încep să mă descurc
oarecum. (Se învaţă omul şi cu răul...)
Dată fiindu-mi situaţia, la deschiderea oficială nu m-am putut abţine să nu fac
haz de necaz, relatându-mi ironic păţania pe teritoriul italian, păţanie datorată lipsei
de preocupare a autorităţilor italiene pentru siguranţa transportului în comun etc.
etc.
Am încheiat introducerea la discurs, avertizând audienţa că voi ţine doar o ju-
mătate de discurs întrucât pe jumătate aveam şi dinţii, şi ochelarii. (Am făcut pe
„spiritualul” şi se pare că a plăcut.)
Memorialistice 753
Apoi totul a intrat în normal sau aproape normal. (De atunci am întotdeauna la
mine două perechi de ochelari, una în buzunar şi alta de rezervă, bine protejată în
geantă. Cu dinţii e mai greu...)
Culinare – nu mănânc mult, dar „bun” şi nu orice

Ca orice om normal şi viu, am preferinţe culinare, dar şi alergii violente, reale
sau închipuite, o anumită atitudine faţă de mâncare.
Le-aş rezuma la următoarele:
 Deşi sunt român şi fiu de ţăran, n-am mâncat niciodată mămăligă, smântână şi
brânză (cu toate rudele acestora: caşcaval, iaurt, sana...). Am fost şi la medic pentru
analize, crezând că e un moft, ca la copii, care, înainte de a gusta ceva, declară că
nu le place. Concluzia doctorului: – Asta-i situaţia, nu suportă organismul. La alţii
e şi mai rău, nu pot mânca, de exemplu, carne. (Asta chiar ar fi fost o tragedie.)
Mă simt ameninţat şi numai la vederea sau mirosul acestora. Urăsc până şi sub-
stantivele care denumesc aceste „bunătăţi”. Nu mănânc şi nu suport, prin urmare,
nici pizza, nici macaroanele cu brânză, chiar în varianta rafinată a spaghetelor. Mă
mir însă că „suport” laptele. În fiecare dimineaţă beau, înainte de mâncare, o ceaşcă
mică de lapte foarte rece, de la frigider, să nu-i simt gustul.
Fiind invitat odată, împreună cu alţi lectori, la o masă de seară în familia profe-
sorului E. Coşeriu, la Tübingen, soţia profesorului, o italiancă foarte înfiptă, fiica
unui mare lingvist italian, ne-a servit spaghete, bănuiesc formidabile. Văzând că
nici nu m-am atins de ele, se apropie de mine şi, cu voce înceată, mă întreabă nedu-
merită de ce nu mănânc, sunt bolnav, nu sunt bune spaghetele... (Cu doamna
Coşeriu mă cunoşteam foarte bine, făceam săptămânal ore de limba română cu
dânsa, că-şi aştepta musafiri din România.) Încerc să-i explic situaţia mea, dar in-
sistă cel puţin să le gust. Eu nu şi nu, doamna insistă în continuare. Ca să încheiem
discuţia, îi spun: –- Nu mănânc nici dacă-mi spune Ceauşescu! Mi-a adus altceva
să mănânc. În acea seară am văzut prima dată televizor color.
În rest, mănânc de toate, dar nu cu aceeaşi poftă.
 N-amţinu şi n-am fost obligat niciodată să ţin regim de vreun fel oarecare.
Am un respect special pentru masă, indiferent de împrejurări – de trei ori pe zi,
la ore aproximativ fixe. Fără pardon! Eu mănânc din plăcere, nu numai pentru că
trebuie să mă hrănesc. (Ce anume mănânc şi cât de sănătos în concepţia nutriţioniş-
tilor, asta e altceva şi e treaba mea. Sunt destul de pofticios, rău de foame şi egoist
– nu-mi pot interzice să mănânc ce-mi place.)
Apropo de foame, un bun prieten şi coleg al meu, ilustru literat, are o vorbă de
duh privind raportul dintre starea de foame vs saţietate şi generozitate: – O comisie,
ca să fie bună, înţelegătoare şi să dea note mari, trebuie să fie... sătulă.
 De când mă ştiu, la micul dejun am mâncat preponderent ouă (fierte, în papa-
ră, în omletă, cu slănină, cârnaţi, kaiser, ciuperci etc.) Cred că am mâncat peste o
sută de mii de ouă în viaţa mea.
754 G. G. Neamţu
Acum mănânc mai rar, chiar foarte rar, înlocuindu-le cu alte produse (unt, şun-
că, diverse mezeluri).
 Având posibilităţi financiare şi personal suficient, masa de prânz din familia
mea a fost şi este de tip clasic, tradiţional: aperitiv (Vorspeise), supăsau ciorbă şi
felul principal (Hauptgericht), desert, uneori.
Cum adesea, înainte de masă, iau un stimulent – o ţuică mică ardelenească (din
prune Stanley, producţie proprie), aperitivul este obligatoriu şi consistent. (Nu poţi
trece după o tărie de 500 direct la lichide.) Dacă aperitivul e la un restaurant mai
răsărit, prima dată mă interesez dacă au biftec tartar. (Răposatul Iuliu Merca, muzi-
cianul şi vecinul meu, era neîntrecut în prepararea acestuia.)
Nu pot concepe masa de amiază fără supă sau ciorbă. Dacă din diverse motive
aş fi obligat să aleg între felul întâi (ciorbă, supă) şi felul doi, n-aş renunţa
nicidecum la felul întâi.
Îmi plac toate felurile de supe/ciorbe, dar preferabil pe bază de carne (ciolan,
costiţe, kaiser, pulpe sau aripioare de pasăre etc.). Nu mă omor după supe sau cior-
be doar cu legume, diferite verdeţuri sau alte vegetale.
Sigur că am preferinţe: ciorba de burtă, supa ardelenească de pasăre (găină),
ciorba/supa de fasole boabe cu ciolan afumat, cu ingredientele aferente.
În ce priveşte prima dintre acestea, după mine regina ciorbelor, pot spune că
sunt, sau cel puţin am fost, maestru la modul propriu în prepararea ei. Cât am stat
în Franţa la Dijon, am făcut de peste o sută de ori ciorbă de burtă. Din care a mân-
cat multă lume. Nu mai făcusem niciodată înainte, dar, ajutat de cartea mea de bu-
cate din ţară, am ajuns la perfecţiune. Se înţelege că n-am reuşit din prima, ci după
mai multe experimente şi multă burtă aruncată.
Mereu m-am mirat de francezi, la care se consumă multă burtă (fac un fel de
rasol cu un sos nemaipomenit şi piure de cartofi), au ciolane/copite de vită din bel-
şug, ingredientele necesare, de ce nu fac şi ciorbă de burtă, că, de plăcut, le place.
(Şi ungurii fac un „gulaş” pe bază de „burtă”, dar nu ciorbă. În municipiul Carei,
jud. Satu Mare, foarte aproape de graniţa cu Ungaria, există un local unde poţi în-
tâlni zilnic persoane din ţara vecină venite să mănânce o ciorbă de burtă sau să-şi ia
la „sufertaş”.)
Sunt mulţi oameni în România care nu agreează ciorba de burtă, le face chiar
silă înainte de a încerca să o guste. Această atitudine se datorează, cred, unei ches-
tiuni semantice: nu se cunoaşte înţelesul cuvântului „burtă” în această sintagmă.
 În privinţa „felului doi” (felul principal), odată cu trecerea anilor m-am pro-
filat tot mai mult pe carne de pasăre, curcan, iepure, peşte. Am mâncat destulă car-
ne de porc, cred că numai când am stat singur în Franţa am consumat o jumătate de
tonă de... grătare cu cartofi prăjiţi. Familia mea este una de tip tradiţional şi, deşi nu
mai consumăm prea multă carne de porc, înaintea Crăciunului cumpărăm de la ţară
un porc, iar acasă îl măcelăresc eu şi facem o serie de bunătăţi din el: cârnaţi, calta-
boşi, slănină afumată şi ţinută în saramură (apă sărată concentrată, stă oul deasu-
pra) până la Crăciunul celălalt, ciolane şi costiţe afumate etc. Am devenit aproape
Memorialistice 755
un maestru în tranşarea porcilor şi prepararea cărnurilor. Poate puţini ştiu că oasele

(cu puţină carne pe ele) ţinute în saramură, nu în congelator, se păstrează ca
proaspete tot anul. Scoase din saramură şi ţinute 24 de ore în apă, sunt formidabile
pentru diferite supe şi ciorbe.
 Sunt un mare amator de carne de peşte, toate felurile de peşti şi preparaţi în
diverse feluri. (Sigur, preferinţe am: şalăul, indiferent cum e gătit, şi somonul afu-
mat.)
 Ceea ce pun însă deasupra tuturor sunt fructele de mare: scoici, stridii, lan-
guste, calamar etc. etc. Datorită preţurilor foarte ridicate, ele rămân însă nişte „deli-
catese”, mai mult excepţii în alimentaţie.
Iniţierea bruscă şi masivă am făcut-o în Franţa. Într-o vacanţă de Paşti (1975 sau
1976), am fost invitat de nişte prieteni o săptămână pe o insulă franceză de la
Atlantic, Oléron. Este cunoscută pentru crescătoriile de stridii, foarte mari şi relativ
ieftine. Deşi temperat de prieteni, am mâncat cu nesăbuinţă, dar n-am avut niciun
fel de probleme cu sănătatea.
Tot aici, în fiecare dimineaţă după reflux, strângeam câte un coş mare de scoici.
Pentru mine a fost un adevărat dezmăţ culinar. (În Franţa, m-am apropiat şi de
melci. Sunt formidabili, dar prepararea lor este complicată şi anevoioasă.)
În aprilie 2011, invitat la Luxemburg trei zile pentru câteva conferinţe, bine
plătite, mi-am amintit din plin de fructele de mare, mai ales de stridii.
Peste doi ani, în 2013, în concediu cu nişte prieteni în Italia (celebra plajă Lido),
la un hotel destul de scump, am mâncat fructe de mare zilnic, şi dimineaţa, şi la
amiază, cât să îmi ajungă pentru câţiva ani, în afară de stridii, că nu aveau.
 Dacă „mâncăcios” mă pot considera într-o oarecare măsură, în schimb băutor,
doar în limitele prescrise de doctori.
În afară de păhărelul de ţuică, mai beau doar bere, dacă se poate „Ursus”.
(Apropo de băuturi, câteodată îmi vine să cred că sunt puţin anapoda: în Germania,
ţara berii, am băut numai vin, iar în Franţa, ţara vinurilor, numai bere.)
Foarte rar beau whisky, am mari rezerve legate de chimicale, numai la restau-
rant. (Ţuica de restaurant suportă multe comentarii.)
 Încheind această invitaţie la masă, nu pot să nu îmi amintesc o mică discuţie,
lăsată cu o oarecare supărare momentană, avută cu un medic, o doamnă căreia nu-i
pot reproşa nimic şi din niciun punct de vedere.
După ce îmi examinează rezultatele de la diferite analize, cele obişnuite, îmi
face câteva recomandări, legate, în general, de alimentaţie. Încheie, dându-mi-i ca
exemplu, negativ, am înţeles eu, pe părinţii dânsei, medici „cu stare”, acum dece-
daţi. Şi ei, la fel ca mine, n-au mâncat mult, dar au mâncat ce-au vrut, ce le-a plă-
cut, tot bun şi bun. Nu prea s-au abţinut de la nimic şi acum uite că nu mai sunt.
Fără să îmi dau seama, mi-a sărit ţandăra. Cum adică „bun şi bun şi bun”?! Ce ar fi
vrut să mănânce?! Sau, mâncând altfel şi altceva, n-ar mai fi ajuns în lumea de
dincolo?!
756 G. G. Neamţu
Aud adesea vorba despre X sau Y că a dus o viaţă cumpătată, ba chiar s-a ab-
ţinut de la una şi de la alta şi-a murit... sănătos. Grozavă realizare!
Gădălin–„city”...
Cea mai mare realizarea a mea, în cea de-a doua meserie – tâmplărie, dulgherie,
dacă nu mă laudă alţii, mă laud eu –, este construirea (de sus până jos, după un
proiect făcut de mine şi apoi ajustat de specialist şi legalizat), a unei cabane fami-
liale relativ mari (cu parter, etaj şi mansardă cu balcoane – cam 30 de metri, plus
anexe – garaj şi magazii) la proprietatea mea (şi a familiei mele) din satul Gădălin
(comuna Jucu, jud. Cluj), la 25 km de Cluj.
Este situată lângă o vale (dintr-o zonă deluroasă), cândva curgea şi apă prin ea,
astăzi doar după ploi mai mari, pe o uliţă mărginaşă, odinioară uliţa „săracilor”, ce
dă într-o pădure, de unde şi porneşte valea. (Proprietatea mea se află cam la 400–
500 de metri de pădure.)
Uliţa Priponului, aşa se numeşte, când am cumpărat eu (în 1990) prima bucată
de teren, era jumătate părăsită, cu case rare şi prăpădite, fără lumină electrică, fără
apă curentă, fără gaz şi cu un drum mizerabil de pământ, care nu văzuse piatra.
(Când ploua cât de puţin, era riscant să părăsim şoseaua principală pietruită care
ducea în sat şi să mergem cu maşina la „proprietate”. Asumându-ne acest risc, de
multe ori ne-am împotmolit rău de tot şi numai cu tractorul am putut fi remorcaţi la
şosea.)
Până în 1990 nici nu auzisem de satul Gădălin. Mi-a plăcut însă cum „sună”
numele. (Predam fonetică pe atunci.)
Acum uliţa noastră este cea „rezidenţială”, vânată de clujeni, cu terenuri scum-
pe. Are curent electric şi drum pietruit, chiar mai bun şi mai practic decât şoseaua
principală superficial asfaltată. (Aceste prime realizări civilizatoare mi se datorează
90% mie, de aceea, o vreme, unii îmi spuneau „domnul deputat”. Acest „prestigiu”
al meu nu i-a împiedicat să îmi fure nişte grinzi din curte.)
Ca tot satul, şi uliţa noastră are astăzi apă curentă, gaz şi... Digi Tv. (Eu nici nu
spun că am proprietate în Gădălin, ci în Gădălin-city.)
Sunt mândru că am fost „pionierul” modernizării uliţei.
Construcţia cabanei am început-o în aprilie 2000 şi mai am încă puţin de lucru
la ea (interiorul mansardei, cam mare – 50 m2). A durat atât de mult construirea
cabanei, exclusiv din lemn, pentru că am făcut-o efectiv singur (tot ce se poate face
de unul singur), exceptând muncile obligatoriu în echipă (betoane, ridicarea schele-
tului) sau cele care reclamă profesionişti (instalaţiile de apă, gaz, curent electric).
Motivaţia e dublă: posibilităţi financiare reduse şi plăcerea imensă pe care ţi-o dă
lucrul făcut de tine însuţi – simţi o parte din tine încorporată acolo.
Mult timp mi-au luat gardurile – mai mari, mai mici, mijlocii, din lemn, de toate
felurile şi cu diferite destinaţii. (Duşmanul nr. 1 al acestora este câinele nostru.)
Cred că am, cum se spune, „un fix” cu gardurile.
Memorialistice 757
În timpul verii stăm mult la Gădălin, inclusiv cu nepoţii, în rest doar la sfârşit de
săptămână sau la anumite sărbători, inclusiv cele de iarnă.
Lucrăm fizic mult aici, fiecare pe segmentul lui. Soţia – la grădina de zarzavat
(foarte mică), la trandafiri (foarte mulţi), tot felul de flori, la zmeură, mure etc., iar
eu, cu lemnul sau în livadă. Avem o livadă frumoasă – pruni, în primul rând, că-s
ardelean, meri, peri, cireşi, nuci, caişi etc. (în total vreo 300).
Din fructele din grădină, în afară de cele destinate proviziilor de iarnă şi compo-
turilor, facem ţuică şi sucuri, bineînţeles nu pentru comercializare. Financiar vor-
bind, suntem în pierdere (sunt multe cheltuieli de întreţinere), dar plăcerea, aerul
curat, liniştea şi sentimentul proprietăţii, spaţiul mare de joacă pentru nepoţi, fru-
museţea anotimpurilor percepute de la balcoane ş.a. nu au preţ.
Multă lume mă ştie în sat, deşi am fost foarte rar dincolo de uliţa noastră, cu
numele de „profesorul”. Mai mult, spre mângâierea propriului orgoliu, casa noastră
e un punct de reper. (Am văzut în „Piaţa” de Cluj anunţuri cu terenuri de vânzare
pe uliţa noastră, dându-se drept indicii de localizare a terenului situarea faţă de ca-
bana „profesorului”.)
O mare parte din viaţa mea e în custodia proprietăţii din Gădălin. Când eu nu
voi mai fi, nu ştiu ce se va întâmpla cu acest loc al meu, al familiei mele. (Dacă va
fi înstrăinat, voi suferi şi în lumea de dincolo.)
Nu m-am născut în costum şi cu cravată ...

Colegii de facultate şi studenţii mă ştiu mereu într-o ţinută pusă la punct, de la
pantofi şi costum până la cravată. Cred că aş număra pe degete de câte ori am fost
la curs, la seminar, la şedinţele de catedră sau consiliu profesoral, la manifestări
oficiale altfel îmbrăcat. (Ţinuta de casă, de stradă, de persoană privată etc., mai
mult sau mai puţin sportivă, este cu totul altceva.)
Aşa sunt de multă vreme, aşa voi rămâne, chiar dacă astăzi nu mai e la modă, e
chiar uşor anacronic, desuet, o raritate. (Vedem acest lucru la TV în fiecare zi, cu
persoane şi personalităţi importante din diferite segmente ale vieţii sociale, politice,
economice, cultural-artistice etc. – şi chiar la manifestări oficiale.)
Pentru ţinuta mea în acest fel, şi nu în alt fel, am două justificări.
Prima este legată de viaţa mea personală din tinereţea îndepărtată. O situaţie
materială precară nu mi-a permis până în faţa examenului de maturitate să am mă-
car un costum în afară de uniformă. (Nu mai vorbesc de nişte pantofi sau cămăşi
mai acătării, un palton rezonabil. Din cauza lipsei echipamentului strict necesar
pentru orele de sport, am avut totdeauna probleme cu această disciplină, după cum
aceleaşi probleme le-am avut la orele de atelier din liceu – n-am avut niciodată un
halat, să nu-mi pătez uniforma cu tot felul de uleiuri şi vopsele.
Am avut primul ceas de mână abia în anul al treilea de facultate cu banii din
bursa republicană. Am fost adesea în situaţii umilitoare în raport cu foarte mulţi co-
legi. N-am avut deloc o viaţă uşoară din acest punct de vedere.)
758 G. G. Neamţu
În mod firesc, şi-a făcut loc în capul meu gândul că, dacă voi ajunge cândva în
situaţia ca banii să nu mai fie o problemă atât de gravă, îmi voi cumpăra de toate şi
multe, ca să-mi răzbun trecutul atât de vitregit. După cele două sejururi în Occident
(1973–1977 în R.F.G. şi 1984–1987 în Franţa) şi urcarea în ierarhia universitară
(după 1990), am ajuns la bani, nu prea mulţi, dar suficienţi. Şi mi-am cumpărat tot
ce n-avusesem înainte şi-mi dorisem atât de mult: pantofi peste pantofi, costume
după costume, zeci şi zeci de cămăşi şi cravate, paltoane, ceasuri şi foarte multe
creioane automate. (Acestea din urmă sunt cel mai frumos şi mai apreciat cadou pe
care mi-l poate face cineva. Cred că n-am folosit stiloul sau pixul, în afara unor
semnături, după 1990.)
Şi dacă le am pe toate acestea, de ce să nu le folosesc?
Cea de-a doua justificare este legată de percepţia mea în ceea ce priveşte un
dascăl universitar, mai ales de la o anumită vârstă, o percepţie de tip clasic. Profe-
sorul universitar are un statut de vârf ca prestigiu social, nu neapărat dublat de o
remuneraţie financiară pe măsură,
În consecinţă, şi ţinuta vestimentară trebuie să ducă la acest prestigiu. În ultimă
instanţă, un anumit mod vestimentar de a te prezenta în faţa altora reflectă o formă
de respect pe care ţi-l acorzi nu numai ţie însuţi, ci-l acorzi şi celor care te ascultă.
Pe profesorii mei nu i-am văzut o dată măcar la curs fără ţinuta universitară
adecvată. Nici la Tübingen nu l-am văzut niciodată pe profesorul E. Coşeriu fără
costum la cravată.
(În glumă fie spus, am o prietenă de familie, o unguroaică din Sfântu Gheorghe,
care are o concepţie foarte interesantă despre ţinută: – Când văd un bărbat prima
dată, mă uit dintâi la pantofii lui. Dacă aceştia nu corespund, nici nu mă mai in-
teresează restul, nu face doi bani.)
B. Fotografii
Elev (pionier) în clasa a VI-a (1958; primul din stânga)
Student la Facultatea de Filologie din Cluj

(1966; în sesiune)
760 G. G. Neamţu
Student; participant la Al XII-lea Congres Internaţional de Lingvistică şi Filologie Romanică (1968;

de la stânga la dreapta: G. G. Neamţu; ?; Teodor Tocuţ: Maria Ţenchea; Virginia Baciu; Nicolae
Mocanu; Nicolae Bâldea)
Tânăr asistent stagiar (1969)

Fotografii 761
Militar la Lipova–Radna (1969)
La cules de mere, cu studenţii (1971)

762 G. G. Neamţu
Nuntaşi (1972; mama: prima din stânga; tata, al treilea)

Fotografii 763
La început de drum... (15. 01. 1972)
Un tată fericit (1973)

764 G. G. Neamţu
La 10 ani de la terminarea facultăţii (1978). G. G. Neamţu: sus, al şaptelea din stânga; primul de
sus, din stânga: D. D. Draşoveanu; jos, în picioare, al nouălea din stânga: Mircea Zdrenghea; al
zecelea: Mircea Borcilă
Fotografii 765
Proaspăt conferenţiar la Facultatea de

Filologie (1990)
La inaugurarea Institutului Limbii Române ca Limbă Europeană din cadrul UBB; de la stânga la
dreapta: prof. univ. dr. Corin Braga, Decanul Facultăţii de Litere; prof. univ. dr. Andrei Marga,
Rectorul UBB; conf. univ. dr. Victoria Moldovan, director executiv al ILR–LE; prof. univ. dr. G. G.
Neamţu, director ştiinţific al ILR–LE; colegi de la Facultate şi de la Institut
766 G. G. Neamţu
La Colocviul International „Lingua Come Dimora” (Roma 2010:

în prezidiu, alături de prof. univ. dr. Luisa Valmarin)
La Colocviul International „Lingua Come Dimora” (Roma 2010:

comunicare: conf. univ. dr Elena Platon)
Fotografii 767
Sărbătorit la Catedră, la 65 de ani (2010; de la stânga la dreapta: lect. dr. Oana Boc, drd. Manuela
Anghel, lect. dr. Eugenia Bojoga, lect. dr. Cornel Vilcu, Aurica Neamţu, conf. univ. dr. Daiana Cuibus,
prof. univ. dr. G. G. Neamtu, drd. Diana Roman, drd. Cristina Corcheş, lect. dr. Nicoleta Neşu)
Sărbătorit la catedră, la 65 de ani (2010;

în stânga; prof. univ. dr. Viorica Pamfil)
768 G. G. Neamţu
Sărbătorit la catedră, la 65 de ani (2010). Ecce Homo!

Fotografii 769
La Comunitatea Europeană, unitatea de traducători români, Luxemburg (2012)
La Comunitatea Europeană, unitatea de traducători români, Luxemburg, alături de şeful unitătii de

traducători, conf. univ. dr. Gheorghe Lascu (2012)
770 G. G. Neamţu
La Comunitatea Europeană, unitatea de traducători români, Luxemburg – conferinţă (2012)
La Comunitatea Europeană, unitatea de traducători români, Luxemburg – conferinţă (2012)

Fotografii 771
Acasă, în familia lărgită (2009; cu soţia, nepoţii, fiul şi fiica, nora şi cuscrii)
772 G. G. Neamţu
Bunicul şi nepoţii (2012)
Trei generaţii (2012)

Fotografii 773
Tata şi fiica (2009)
Cu Tomi, la o cafea acasă, în verandă (2013)

774 G. G. Neamţu
În
vacanţă cu soţia (2014)
Bunicii şi nepoţii (2014)

Fotografii 775
Acasă, în birou (2015)
Vine o vreme...
776 G. G. Neamţu
Lucru la cabana din Gădălin, cu supraveghetor (2005)
Gădălin, iarna (2010)

Fotografii 777
Gădălin, primăvara (2010)
Gădălin, toamna (2010)

778 G. G. Neamţu
Meşterul şi operele sale de la Gădălin (2010)
La cireşe, în livada din Gădălin, cu ajutoare (2004)

Fotografii 779
În livada de la Gădălin (2009)
Tomi, paznicul de la
distanţă al pro-
prietăţii (2012)
CUPRINSUL PENTRU ADDENDA
Cu gândiri şi cu imagini..
A. Memorialistice
Cuvânt-înainte sau „instrucțiuni de lectură” / 701
Gelu, dialectologia și Ulița Americanilor / 702
Între „neamț” și „Neamț(u)” / 703
Adio, șef de gară, coasă și sapă! / 703
Am „internatul” în sânge / 704
Întortocheatul drum spre lingvistică / 706
Încurajare la început de drum... / 708
„Vocativul” – caz sau nu, aici mai e de lucru... / 709
Un examen decisiv sau anticamera carierei mele lingvistice / 710
Spre Muntele Sfintei Relații făcătoare de sintagme / 711
„Trăiască tovarășul Nicolae Ceaușescu!ˮ / 714
Sintaxa adverbului sau „lucrul dracului”… / 714
Catedra cea Mare de altădată… / 715
Cât pe ce să fiu erou și să dau mâna cu Sfântul Petru… / 717
Și acum, Doamne, eu ce fac?! / 718
Păi, să vedeți… / 719
Deutsche Ordnung und Disziplin, dar „kapiert” nu prea... ! / 720
O călătorie de pomină sau „iarna nu-i ca vara” / 722
Strafbar, verboten şi conştiinţa încărcată / 724
Un gând de mulţumire... / 726
Supărări trecătoare... / 727
Să reduc de la 400 la 200?! Imposibil! / 728
Doamne, fie-ți milă de mine și de geanta mea! / 729
La Romanisches Seminar din Tübingen / 730
La Tübingen – în ansamblu „bine”, dar pe alocuri nu tocmai... / 733
Decan de an/îndrumător de grupă... / 734
Istoria şi „aprecierea” unei cărţi... / 736
O a doua profesie a mea... / 737
La Dijon – Elemente de analiză gramaticală, Black & Decker şi vinuri... / 738
O cugetare profundă... / 740
O întrebare necontrolată… / 741
Tu es écrivain, toi! – „una mica”, slujba și potârnichea / 741
O propunere colegială neașteptată / 743
Doamnă, eu sunt avionul! / 744
Admiterea, servieta, barca, oamenii cumsecade, viţelul şi răsplata jertfei patrio-
tice / 745
Purcei sau chiar porci, câini, muzică şi română jignită / 749
782 G. G. Neamţu
Două-ntr-una... / 751
Tragicomedie sau haz de necaz... / 752
Culinare – nu mănânc mult, dar „bun” şi nu orice / 753
Gădălin–city... / 756
Nu m-am născut în costum şi cu cravată... / 757
B. Fotografii / 759
INDICI
I. NUME PROPRII DIN ADDENDA
A. Persoane Naidin, Mircea 735 Bruck an der Leitha 723,

Neamţu, G. G. 716 724
Ádám Sigismund 716 Negrea, Petre 735 Bucureşti 750, 751
Almăşan, Marina 750 Neşu, Nicoleta 752 Carei 703, 754
Antonescu, Nae 702 Păltineanu, Viorel 716 Chios (restaurant) 714
Balacciu, Jana 736 Pamfil, Viorica 716 Cluj(-Napoca) 704, 706,
Balász Ladislau 716 Papahagi, Marian 744 711, 714, 717–719,
Borcilă, Mircea 716 Pătruţ, Malvina 716 722, 724, 726–728,
Breaz, Mircea 735 Pavel, Laura 735 730, 732, 734–738,
Busse, Winfried 718, 719 Pervain, Elena 716 741, 742, 745, 749,
Câmpeanu, Eugen 716, 749 Piersic, Florin 742 750, 752, 756, 757
Cazacu, Boris 730 Popescu, Elena 716 Creta (insula) 750
Ceauşescu, Nicolae 714, 753 Rebreanu, Liviu 702 Dearborn 702
Chira, Dorin 746 Roşca, D. D. 712 Decebal (strada) 750
Chiriacescu, Rodica 736 Rusu, Grigore 727 Dijon 722, 737–742, 754
Coşeriu, Eugeniu 720, 730, Săteanu, Cornel 716, 722– Dresda 725
732, 753, 758 727, 733 Florenţa 734
Cuibus, Daiana 751 Scorobete, Aurel 740 Floreşti (comună) 725
Curticeanu, Mircea 738, Scridon, Gavril 727 Gădălin 756, 757
740, 742 Stanca, Vasile 716 Gelu 702, 703, 705
Diaconu, Vasile 216 Stoian, Georgeta 735 Ginta de Criş 747
Dragoş, Elena 716 Thun, Harald 728 Iaşi 706
Draşoveanu, D. D. 711– Todoran, Romulus 708, Jena 725
714, 716, 731, 732, 710, 713–716, 728, 731 Jucu 756
736, 743 Toşa, Alexandru 736 Kiehl 728
Dumitraşcu, Pompiliu 716 Valmarin, Luisa 752 Köln 730
Edelstein, Frieda 716 Vişan, Dorel 742 Leipzig 725
Frenţiu, Rodica 735 Vlad, Carmen 716 Lido (plaja) 755
Funeriu, Ionel 736, 740 Vlad, Ion 708, 712 Lipova–Radna 717
Gencărău, Ştefan 735 Weiss, Tiberiu 716 Luxemburg 755
Glodeanu, Gheorghe 735 Windisch, Rudolf 718 Lyon 741
Goga, Nic. P. 716 Zdrenghea, Mihai746 Mănăştur (cartier al Cluju-
Goţia, Anton 716 Zdrenghea, Mircea 708, lui) 734
Graur, Al. 736 709, 716 Metropol (restaurant) 749
Gruiţă, G. 716 Miercurea Ciuc 751
Hazy, Ştefan 716, 731, 732 München 722–725, 727
B. Locuri
Hicea-Mocanu, Veronica Oléron (insulă) 755
716 Ardud 704, 705 Oradea 704
Homorodean, Mircea 716 Baba Novac (comună) 702 Paris 734, 738, 740–742
Iliş, Florina 735 Baia Mare 707 Potsdam 725
Ionescu, Tudor 746, 747 Beaune 740 Regensburg 722, 724, 727
Kis Emese 716 Berlin 719, 724, 725 Roma 735, 752
Magyorodi Maria 716 Bolda 703 Saint-Étienne 740
Martinek, Jan 742 Borş 724, 741 Şandra 703
Merca, Iuliu 749, 750, 754 Braşov 724 Sătmărel 703
Milaş, Constantin 716
784 G. G. Neamţu
Satu Mare 702–704, 749, C. Instituţii

754 D. Câini
Sibiu 724, 749 Catedra de limba română
Strasbourg 740 (UBB) 710, 711, 715– Lotru (labrador) 749
Stuttgart 718, 719, 730 717, 743, 747, 752 Tomi (Golden Retriever)
Târgu Mureş 736 Editura Albatros 736 750
Terebeşti 702 Editura Dacia 736 Zorro (dog german) 749
Timişoara 706, 749 Editura Ştiinţifică şi Enci-
Tübingen 702, 718–722, clopedică 736, 739, E. Diverse
724, 726–734, 753 743, 744
Facultatea de Filologie/Li- A&C (magazin alimentar)
Turda 750 748
Uliţa Americanilor 702 tere 707, 734, 738, 744
Institutul limbii române ca Black & Decker (marcă de
Uliţa Dângăuanilor 702 scule electrice) 738,
Uliţa Lăpuşteştilor 702 limbă europeană (ILR–
LE) 752 740
Uliţa Mănăşturenilor 702 Semnal M (formaţie de mu-
Uliţa Priponului 756 Romanisches Seminar/In-
stitutul de Romanistică zică uşoară din Cluj)
Veneţia 734 749
Viena 719, 723 al Universităţii din
Zürich 734 Tübingen 721, 731
Sapienza. Università di
Roma 752
II. INDICE DE AUTORI
Acterian, Jeni 299 Bacovia, George 132, 475, 551, 564, 568
Adam, Gabriela Violeta 14, 47–53, 187 Bahnaru, Vasile 114, 121
Adam, Jean-Michel 412, 416, 417 Bahtin, Mihail (Voloshinov, V. N.) 482, 491,
Aelbrecht, L. 240, 246 519
Aikhenvald, A. 514 Bailey, C. J. 696
Ajtai, Michael 153 Bailey, W. 142
Akmajian, A. 62, 72 Balaci, Anca 658, 660, 663
Alboiu, G. 64–67, 72, 333, 336 Baldi, P. 73, 685
Albrecht, Jörn 105 Bally, Charles 204–214
Alcina Franc, J. 576, 578 Baltin, M. 240, 246
Aldea, Maria 14 Banfield, Ann 479, 480, 488, 491
Alderete, J. 73 Barber, Ch. 142
Alecsandri, Vasile 77, 654 Barbu, Ana-Maria 222, 225, 574
Alexandru, Domnița 529, 538 Barbu, Ion 93, 551
Alexandru, Ioan 307 Barbu, Marian 658, 663
Alexandru, Radu F. 553 Bardy, Gilles 75–84
Alexi, Joannis 681, 685 Bariţiu, George 551, 556
Algeo, J. 143 Barré, Louis, 325–327, 329, 330
Allan, K. 691, 695 Barron, J. 333, 336
Amacker, René 213 Bataillard, Paul 76
Ameka, F. 509, 514 Baudrillard, Jean 634
Amzulescu, Al. I. 175–177, 179, 183 Baugh, A. C. 142
Anania, Valeriu (Mitropolitul Bartolomeu) 301 Bazin, Louis 77, 83
Andriescu, Al. 183 Băcescu, Mihai 401, 407
Anscombre, J. C. 125 Bălășescu, Nifon 164
Antim Ivireanul 684 Bălteanu, Viorica 477
Apollinaire, Guillaume 105 Bălu, Ion 92
Aranghelovici, Cristiana 618 Bărbuță, Ion 114, 121
Arghezi, Tudor 93, 95, 105, 551, 564, 568, Bârlea, Ion 174, 176–178
657 Bârlea, Ovidiu 179, 183
Argintaru, C. 95 Bârleanu, Ion-Horia 655
Arieșan, Antonela 54–61, 536 de Beauvoir, Simone 297
Aristotel 465, 467, 636 Bec, Pierre 476
Ariza Viguera, M. 687 Bejan, Dumitru 11, 29, 576, 578
Arvinte, Vasile 408 Beldiman, Al. 94
Auchlin, Antoine 411, 412, 418 Bellanger, Stanislas 76
Auroux, Sylvain 204, 213 Beltechi, Eugen 450
Austin, John Langshaw 126 Beniuc, Mihai 388
Avram, Andrei 474 Benkő Loránd 249, 261
Avram, Carmen 574 Benveniste, E. 127, 204
Avram, Larisa 62–74 Bercea, Livius Petru 92–96
Avram, Mioara 48, 52, 144, 149, 152, 158, Berceanu, Barbu B. 237, 246, 668, 673, 675
165, 168, 172, 264, 272, 458, 460, 462, Berg, I. 658, 659, 661–663
463, 474, 622, 628, 678, 680, 682, 685, Berns, Margie 285, 286
686 Bertocchi, Alessandra 680, 685
Azoulay-Vicente, A. 237, 246 Bértrand, Arthus 331
Bevzenko, S. P. 347, 348, 350, 355
Bach, Emmon 482, 483, 491 Bezdechi, Ștefan 184
Baciu, Ioan 36 Bidian, Viorel 403, 407
Baconsky, Rodica 417
786 Indici
Bidu-Vrănceanu, Angela 223, 225, 272, 322, Burlacu, Diana 55, 60

390, 396, 568, 655, 675 Burzio, L. 332, 337
Biriș, Gabriela 55, 59, 60 Butt, M. 336
Bîrlea, Ion 182 Byck, J. 165, 337, 685
Bîrleanu, Ion-Horia 655 Бабайцева, В. В., 448
Blaga, Lucian 102, 105, 475, 564, 568, 616 Cable, T. 142
Blake, Barry J. 604, 611 Cabredo, P. 246
Blake, N. F. 142 Caciagli Fancelli, Maria, 687
Blandiana, Ana 388, 552 Caesar, Caius Iulius 554
Bloomfield, Leonard 142 Calabrò, Corrado 477
Boari, V. 121 Candrea, Ion-Aurel 165, 227, 234, 337, 407,
Boc, Oana 97–106 654
Boca, Arsenie 358–375 Cantacuzino, Şerban 218
Boceanu, Ion 405, 407 Capidan, Theodor 184, 185, 679
Bochmann, Klaus 116, 121 Caracostea, D. 552
Bogdan-Dascălu, Doina 552, 574 Caragiale, Ion Luca 297–300, 387, 389, 449–
Bogdan-Oprea, H. 172 457, 458, 627
Bogrea, Vasile 184, 185 Caragiale, Mateiu 298
Bojoga, Eugenia 107–123 Caragiu, Matilda 333, 337
Bolinger, Dwight 695 Caraion, Ion 552
Bonami, O. 246 Carcopino, Jérôme 78, 83
Bonomi, Andrea 393, 396 Cardinaletti, A. 237, 239, 246
Bonomi, Gabriele 393, 396 Carp, P. P. 552
Boone, Annie 90 Cassirer, Ernst 641
Booth, E. 691, 696 Castelvecchi, Alberto 396
Borcilă, Mircea 104, 105, 184–187, 191, 476 Cazacu, Boris 165, 654, 655
Bordeianu, M. 408 Cazimir, Ştefan 457
Borer, H. 510 Călăraşu, Cristina 85, 90, 157–159, 161, 165,
Borgovan, V. Gr. 157, 164 272, 568, 655, 675
Both, Ioana 31, 67 Călinescu, George 92–96, 552
Botoșineanu, Luminița 166 Cernovodeanu, Paul 506
Boţulescu de Mălăieşti, Vlad 218 Cézanne, Paul 81
Bouët, Jacques 81 Charaudeau, Patrick 517, 525, 417
Bouillet, N. 325–330, 331 Cheie-Pantea, Iosif 552
Boutière, Jean 78 Chen, Guohua 679, 685
Bowerman, M.,510, 514 Chierchia, Gennaro 482, 483, 492
Bradley, H. 142 Chior, Pavel 115
Brattico, P. 244, 246 Chiorean, Luminița 124–135
Brâncuş, Elisabeta 407 Chira, Dorin-Ioan 136–143
Brâncuș, Grigore 264, 265, 272 Chircu, Adrian 14, 33, 40, 60, 83, 144–150,
Breban, Vasile 184, 186 187, 424, 427, 655, 676
Brediceanu, Tiberiu 174, 177, 179, 180 Chiss, Jean-Louis 213
Brentano, Franz 631 Chiş Ster, Ion, 174, 177–182
Broekhuis, H. 72, 73 Chivu, Gheorghe 151–153,164, 165, 172,
Brook, G. L. 142 173, 218, 474, 506, 600, 601, 618, 628,
Brunot, F. 205, 213 685–687
Bryson, B. 137, 142 Chomsky, Noam 127, 229, 236, 244, 246,
Bud, Tit 174, 178, 183 247, 599, 602, 611
Büky László 261 Ciauşanu, G. F. 406, 407, 424, 427
Bulai, Alois 301 Cicero, Marcus Tullius 554
Burchfield, R. 142 Cinque, G. 65, 73, 332, 337
Buridant, Claude 596, 599, 600, 602
Indici 787
Ciobanu, Anatol 393, 396 Creangă, Ion 399, 407, 553, 667, 669, 670, 672
Cioculescu, Simona 449 Creţu, Gr. 427
Cioculescu, Şerban 449, 450, 453–455, 457 Cristea, Teodora 289, 293, 295, 563, 568
Ciompec, Georgeta 318, 322 Croitor, Blanca 173, 515
Ciorănescu, Alexandru 407, 679, 686 Crystal, D. 139, 142
Cipariu, Timotei 152, 157, 164, 227, 233, Cuibus, Daiana 14, 17–24, 33, 187, 194–203,
617, 681, 686 613
Cîmpeanu, Petre M. 157, 162, 164 Cuniţă, Alexandra 646, 655
Claudel, Paul 307 Curea, Anamaria 204–214
Cochelet, Adrien-Louis 76, 83 Currie, Gregory 484, 492
Cochelet, M. 83 Cuzzolin, P. 685
Coene, M. 246 Damé, Frédéric 77
Cohn, Dorrit 479, 480, 492 Damian, S. 552
Cohuţ, Cornelia 654 Dan, Ilie 81
Cojocaru, Octavian 658, 663 Danciu, Ion Maxim 552
Colesnic-Codreanca, Lidia 115, 121 Danovici, Pătraşco 506
Colin, Armand 331, 418, 442 Dardel, Robert de 679, 686
Colombat, Bernard 213 Dascălu, L. 418
Coman, Petre 399, 407 Datcu, Iordan 182
Compagnon, Antoine 417 Davis, Steven 492
Comşulea, Elena 450 Dănilă, Simion 419
Condeescu, Alexandru 134 De Felice, Bartolomeo 330, 331
Constantinescu, Doina 105 Debord, Guy 634
Constantinescu, Mihaela N. 135 Decoo, Wilfried 56, 58, 60
Constantinescu, Zamfira 374 Denéchère, Yves 84
Constantinescu-Dobridor, Gh. 265, 272 Densusianu, Ovid 158, 159, 161, 165, 406,
Conţiu, Mihai 407 408, 600, 602, 613, 617, 654
Corbea, Teodor 685 Desfeuilles, Paul 84
Corcheș, Cristina 151–167 Diaconescu, Ion 151, 163, 165
Corder, S. Pit 528, 529, 532, 534–536, 538 Diaconescu, Paula 317, 318, 320–322, 541, 549,
Coresi (Diaconul) 218, 506, 599, 601, 685 580, 587
Cornilescu, Alexandra 65, 73, 168–173 Diaconivici Loga, Constantin 162, 164
Corniță, Georgeta 174–183 Diculescu, Constantin 184
Coseriu, Eugenio, vezi Coşeriu, Eugeniu Didier, Marcel 331, 418
Cosma, Gheorghe 35 Dikken, M. den 242, 246
Cosma, Rozalia 35 Dima, C.-I. 218
Costin, Lucian 407, 419, 423, 427 Dima, Emanuela 574
Costin, Miron 11, 49, 52, 506, 654 Dimitrescu, Florica 158, 165, 187, 192, 424,
Costinescu, Mariana 506, 601 427, 459, 463, 506, 573, 574
Coşbuc, George 449–451 Dimitriu, C. 195, 265, 272, 344, 540, 549,
Coşeriu, Eugeniu (Coseriu, Eugenio)26, 97– 582, 587
101, 103, 105, 107, 109, 115, 116–118, Dinică, Andreea 682, 686
121, 124, 125, 134, 195, 213, 410, 417, Dixon, R. M. W. 514
462, 463, 465–467, 470–472, 476, 519, Dobrovie-Sorin, Carmen 64, 65, 73, 173
525, 593, 630–644, 666 Doinaş, Ştefan Augustin 552
Coteanu, Ion 174, 183, 223, 225, 272, 322, Dominte, Constantin 81, 145, 146, 149
519, 525, 618, 628 Domokos Sámuel 553
Cotfas, M. A. 63, 73 Dorcescu, Eugen 164
Cotgrave, Randle 331 Doron, Edit 488, 489, 492
Covaci, Dana 184–193 Dosoftei 218, 601
Cran, W. 143 Dostie, Gaétane 295, 296
Craşoveanu, D. 237, 246
788 Indici
Dotoli, Giovanni, 331 Etxepare, Ricardo 62, 73

Dragomir, Otilia 685 Eustatievici Braşoveanu, Dimitrie 151, 154,
Dragomirescu, Adina 173, 215–219, 225, 157, 159–162, 164
393, 396, 506, 510, 515, 543, 549, 619, Faiciuc, Elisabeta 450
628, 629, 658, 661, 663, 676, 687 Faiciuc, Ioan 450
Dragomirescu, Gh. 187, 192 Farkas, D. 64, 73
Dragoş, Elena 30, 38, 187, 189, 192, 613 Farkas, Gyalai 613, 617
Draşoveanu, D. D. 14, 15, 20, 25–27, 29, 30, Farkas, Imola Agnes 510, 514
38, 39, 48, 52, 124, 125, 134, 148, 149, Farkas, Jenö 553, 556
187–190, 192, 195, 202, 220, 222, 224, Fassel, H. 121
225, 232, 233, 265, 271, 272, 338, 396, Fazakas Emese 249–262
412, 413, 415–417, 430, 434, 541, 543, Felecan, Daiana 40, 263–273, 274, 278, 279,
549, 552, 564, 567, 568, 584–587, 589, 286, 287
592–594, 613, 645, 647, 655, 666, 667, Felecan, Nicolae 40, 263–273, 280, 281, 283,
670, 671, 674, 675 285, 286
Drăganu, Nicolae 14, 184, 185, 192, 615 Felecan, Oliviu 40, 274–287
Drăguțoiu, Adela 220–226 Ferro, Teresa 473–478
Drimba, Ovidiu 386, 388 Feurdean, Dana 395, 396
Drimba, Vladimir 218, 601, 685 Fillmore, Charles 694, 696
Drincu, Sergiu 227–235 Fischer, Iancu 160, 165
Drouhet, Charles 77, 84 Fischer, O. 685
du Gard, Roger Martin 294 Fliche, Augustin 79
Dubois, Jean 325, 330, 331 Florea, Ligia Stela 288–296
Duca, I. G. 552 Florea, Melania 222, 223, 225
Ducrot, Oswald 125–127, 637 Florea, Viorica 318, 322
Duma, Melania 236–248, 509 Flundernik, Monika 479, 480, 488, 492
Dumistrăcel, Stelian 643, 655 Foarță, Șerban 298
Dumitrașcu, Emil 164 Forăscu, Narcisa 520, 525
Dumitrașcu, Katalin 164 Forgács Tamás 261
Dumitraşcu, Pompiliu 25, 187–189, 192 Fornade, Dan 35
Duncan, R. 383, 388 Förster, H. 121
Dungaciu, Dan 119, 122 Foster, B. 142
Dunn, M. 510, 514 Fournier, Jean-Marie 213
Дудников, А. В., 448 France, Anatole 290
Eco, Umberto 34, 634, 643 Franceschi, Temistocle 687
Edelstein, Frieda 151, 165, 333, 337, 552 Francis, N. W. 142
Eftimiu, Victor 450, 451, 457 Frâncu, Constantin 63, 64, 70, 73, 144, 149,
Ehrlich, Susan 479, 481, 482, 492 157–165, 361–364, 369, 374, 502, 503,
Ek, J. A. van 58, 60 506, 680, 682, 683, 686
Elcock, W. D. 596, 602 Frei, H. 204
Eliade, Mircea 83, 130, 134 Frunzescu, Ioana 299
Elvin, B. 552 Frýba-Reber, Anne-Marguerite 213
Embick, D. 245, 246, 510, 514 Fulga, Laurenţiu 552
Eminescu, Mihai 25, 80, 105, 131, 133, 134, Fundoianu, Benjamin 551
169, 269, 299, 378, 386, 388, 457, 475, Funeriu, I. 297–300
552, 587 Furetière, Antoine 330
Emonds, J. 237, 246 Gaatone, David 510, 514
Epstein, S. D. 236, 246, 247 Gabrea, Maria 187, 192
Escuedo, Gregorio 576, 578 Gadamer, H.-G. 638, 641
Esher, L. 173 Gafton, Alexandru 301–316
Estienne, Robert 331 Galaction, Gala 363, 374, 551
Indici 789
Gáldi László 553 Grimal, Pierre 658, 663

Galligani, Stéphanie 529, 531, 533, 538 Grimm, Petre 184
Gaskell, M. Gareth 280, 286 Grinevald, Colette, 509, 514
Gautier, Theophile 294 Grohmann, K., 62, 70, 73
Găitănaru, Ştefan 317–323 Grohmann, Kleanthes K. 611
Gămulescu, Dorin 423, 427 Grosu, A. 243, 246
Gelderen, E. van 239, 247 Gruiţă, Gligor 14, 20, 30, 37, 39, 187, 189,
Gencărău, Ştefan 33, 39, 40, 60, 81, 187, 192, 271, 272, 463, 552, 554–556, 592,
324–331, 655, 676 613
Gentner, D. 515 Guasti, M. T. 332, 337
Georgescu, Magdalena 172, 506, 601, 685 Guéron, J. 247
Gheorghe, Mihaela 31, 332–337, 564, 568, Guillaume, Gustave 85, 87, 88, 90, 91, 204
618 Guillermou, Alain 78
Gherghina, S. 121 Gumperz, J. J. 515
Gherman, Mihai-Alin 151, 152, 165, 685 Guruianu, Viorel 681, 686
Gheţie, Ion 161, 165, 218, 597, 598, 601, 602, Guțu Romalo, Valeria 31, 47, 53, 164, 168,
685 172, 173, 195, 202, 232, 234, 340–344,
Ghica, Ion 458 380, 515, 552, 565, 568, 574, 585, 587,
Ghiculete, Galina 654 618, 675, 676
Gide, Andre 293 Haiman, J. 686
Giono, Jean 81 Halle, M. 245, 246
Girard-Gillet, G. 514 Hamblin, C. L. 487, 492
Girardin, Saint-Marc 76, 84 Harley, H. 246
Giuglea, G. 184 Harris, Martin 679, 686
Giurescu, Constantin C. 553 Harris, Zellig 317, 322
Giurgea, Ion 173 Hasdeu, B. P. 80, 408
Giusti, D. 243, 246 Haspelmath, Martin 679, 686
Givon, Talmy 295, 296 Hazy, Ștefan 14, 27, 37, 66, 73, 187, 190,
Goblot, E. 543 678, 686
Godefroy, Frédéric 330 Heffernan, James A. W. 553
Godel, Robert 204, 212, 214 Heitmann, Klaus 116, 122
Goga, Octavian 450–452, 457 Heliade Rădulescu, Ion 157, 164, 227, 234,
Goia, Vistian 338–339 340–342, 344, 461, 551, 556, 580, 587
Goldin-Meadow, S. 515 Hellwig, Birgit 509, 514
Goldoni, Carlo 554 Heraclit din Efes 11
Golescu, Iordache 157, 164 Herbil, Ioan 345–357
Golopenția-Eretescu, Sanda 279, 286, 318, Hickmann, M. 514
322 Hill, V. 64, 66, 73, 172, 333, 336
Goodall, G. 237, 246 Hîncu, Dumitru 79, 80, 84
Goosse, André 569, 574 Hîrlav, Constantin 457
Gorlach, M. 142 Hjelmslev, Louis 583
Goția, Anton 187 Hoarţă Cărăuşu, Luminița 358–375, 685
Gougenheim, G. 204 Hodiş, Viorel 187, 189, 190, 192, 376–389
Graur, Al. 149, 337 Hogg, R. 143
Gray, C. B. 696 Holloway King, T. 336
Grădinaru, Al. 540, 549 Hopper, P. 239, 246
Grecu, Doina 450 Hornstein, Norbert 247, 611
Green, J. 294 Horvath, Dumitru 349, 355
Grevisse, Maurice 291–294, 296, 417 Hreapcă, Doina 655
Gribincea, M. 115, 122 Hristea, Theodor 462, 657, 663
Grice, Paul 125, 126, 127 Huddleston, Rodney 628
Grigorie din Nyssa 307
790 Indici
Hughes, G. 137 Jordan, M. 510, 514

Hugo, Victor 77, 554 Joyce, James 488, 492
Huguet, Edmond 331 Juret, A.-C. 204
Hulubei, Horia 79 Kabatek, Johannes, 110, 122
Humboldt, Wilhelm von 97, 465, 466, 468– Karttunen, Lauri 485, 487, 492
470, 472, 642, 643 Kayne, R. 237, 241, 246, 247
Husserl, Edmund 630–644 Kelemen Béla 494
Iana, Aurelie 419, 423, 426, 427 Kennedy, C. 237, 240, 247
Ibrăileanu, Garabet 299 Kerbrat-Orecchioni, Catherine 435, 436, 439,
Ichim, Dumitru 387 442
Iliescu, Maria 59, 60, 476 Kese Katalin 553
Ilin, Stancu 457 Kimball, J. P. 515
Imireanu, Mihai-Gheorghe 573 Kiparsky, Carol 485, 492
Ion, Dumitru M. 553 Kiparsky, Paul 485, 492
Ionașcu, Romulus 151, 166 Kisch, Gustav 184
Ionescu, Cristian 554, 556 Kiss Jenő 249, 261
Ionescu, Emil 321, 322 Klein de Szad, Samuele, vezi Micu-Klein,
Ionescu, Eugen 79, 80, 84 Samuil
Ionescu-Ruxăndoiu, Liliana 175, 183, 272, Klinge, Alex 173
435, 442, 568, 655, 675, 685 König, Ekkehard 679, 680, 684, 686
Ionică, Ion 407, 408 Kopecka, Anetta 511, 512, 514
Ioniţă, Diana 689, 696 Köpeczi, Béla 615, 617
Ioniţă, Magdalena 172, 506, 601, 685 Kósa Ferenc 261
Iordan, Iorgu 47, 53, 151, 166, 264, 265, 272, Kristeva, Julia 634
341, 343, 344, 407, 425, 427, 507, 541, Kuno, Susumu 479, 481, 492
546, 549, 566, 618 Kuroda, S.-Y. 488, 492
Iorga, Nicolae 135, 450, 618 Kurylowicz, J. 204
Iosif, Şt. O. 450 Kusseling, Françoise 56, 58, 60
Irimia, Dumitru 48, 53, 174, 183, 195, 224, Labov, William 694, 696
225, 264, 272, 343, 344, 364, 366, 374, Lacea, Constantin 184
583, 587 Lakoff, George 252, 253, 261, 691, 693, 694,
Isac, D. 63, 64, 73 696
Istrate, Gavril 616, 617 Lamartine, Alphonse de 77
Istrate, Mariana 390–397 Lambrecht, K. 62, 67, 73, 333, 337
Ivănescu, Gheorghe 166, 174, 183, 227–229, Lambrior, A. 227, 234
234, 474 Langacker, R. W. 251, 261, 693, 696
Ivlampie, Ivan 663 Langendonck, Willy van 168, 169, 173, 274,
Jackendoff, R. 693, 696 275, 277, 281, 282, 287
Jackson, H. 143 Lassaigne, Jacques 78, 83, 84
Jakab, E. 63, 64, 73 Lauwers, Peter 204, 205, 212, 214
Jakobovits, Leon A. 492 Lawrence, D. H. 479, 486, 489, 490, 492
Jakobson, Roman 100, 101, 105, 175, 183 Lazăr, Lucian 630, 643
Jaxontov, S. J. 512, 515 Lăzărescu, Paul 407, 655
Jernej, Josip 679, 686 Le Goffic, Pierre 289, 291, 292, 296
Jespersen, Otto 204 Lecarme, J. 247
Johnson, Mark 252, 253, 261, 693, 696 Lechner, W. 240, 247
Johnson, Samuel 325 Ledgeway, Adam 596, 598, 599, 602
Johnson, W. 696 Leith, D. 137, 143
Johnson-Laird, Philip 511, 515 Lemmens, Maarten 513, 514
Joly, André 90 Lenin, V. I. 113, 662
Jones, Michael Allan 596, 602 Levinson, S. C. 509, 511, 514, 515
Indici 791
Lewis, David 483, 484, 492 Mării, Ion 193, 494

Liiceanu, Gabriel 385, 387, 388 McArthur, T. 136, 137, 143
Lindschouw, Jan 679, 686 McConnell-Ginet, Sally 482, 483, 492
Liuba, Sofronie 419, 423, 426, 427 McCrum, R. 143
Lloyd, Barbare 696 McHale, Brian 482, 492
Lobeck, A. 237, 247 Meillet, Antoine 227, 234
Lombard, Alf 595–597, 602 Ménage, Gilles 331
Lombardo, Pierre 477 Merchant, J. 239, 247
Longobardi, Giuseppe 172, 173 Merlin, Alfred 78, 84
Loşonţi, Dumitru 398–409 Mervis, C. 696
Loux, Michael J. 492 Mesthrie, Rajend 285, 287
Lovinescu, Eugen 551 Meyer-Lübke, Wilhelm 363, 595–597, 600,
Lüder, Elsa 408 602, 615
Mac Neil, R. 143 Michel, Louis 81
Macedonski, Al. 475 Michelet, Jules 77
Macrea, Dimitrie 151, 166, 185, 186, 188, Micle, Veronica 297
192, 613 Micu-Klein, Samuil 154, 157–159, 161, 163,
Maingueneau, Dominique 516, 525 164, 276, 681, 686
Maior, Grigore 152, 153, 165 Mihail, A. 515
Maiorescu, Titu 386, 388, 449 Mihail, Ana-Maria 173
Majid, A. 510, 514 Mihăescu, Gib I. 551
Mancaş, Mihaela 272, 568, 655, 675 Mihăilă, Gheorghe 218, 506
Manea, Constantin 458, 461, 463 Mihăilescu, Florin 81
Manea, D. 63, 73 Mihu, Achim 29
Maneca, Constant 463, 663 Mihuț, Lizica 429–434
Manolescu, Nicolae, 459 Milaş, Constantin 31, 187, 435–443, 552
Manoliu-Manea, Maria 146, 149, 318, 322, Miller, George A. 247, 511, 515
671, 676 Milton, James 57, 60
Maraldi, Mirka 680, 685 Minulescu, Ion 50, 52, 674
Marantz, A. 245, 246 Mioc, Damaschin 148
Marcu, Florin 463, 573, 663 Mirbeau, Octave 297
Marcus, Solomon 100, 517, 525 Mircesco, V., vezi Alecsandri, Vasile
Mardale, Alexandru 128, 134, 221, 224, 225 Miron, Paul 408
Marello, Carla 57, 60 Miron-Fulea, Mihaela 168, 173
Mareş, Alexandru 172, 506, 600, 601, 685 Misiranțu, Sanda 444–448
Marin, Maria 159, 166, 408, 428, 655 Mitran, Mircea 187, 192
Marinescu, Anca 408 Mocanu, Nicolae 193, 449–457
Marinescu, Bogdan 407, 655 Moeschler, Jacques 134, 411, 412, 416, 418,
Marinescu, At. M. 427 522, 525, 637, 643
Martin-Chauffier, L. 291 Mohrmann, C. 214
Marton, E. 277, 528, 539 Moldovan, Grigore 614, 615
Marx, Karl 27, 113, 381 Moldovan, Victoria 54, 60, 536, 538
Matoré, Georges, 331 Moldovanu, Gheorghe 116, 122
Maupassant, Guy de 294 Molnar, V. 240, 241, 247
Mauriac, François 289, 291 Montaigne, Michel de 386
Mazilu, Dan Horia 31 Montero Cartelle, Emilio 679, 687
Mazilu, Iulia 148, 218, 507 Morin, Edgar 527, 538
Mărănduc, Cătălina 645, 655 Moroianu, Cristian 657
Mărcean, Nora-Sabina 26, 410–418 Motapanyane, V. 64, 67, 73
Mărdărescu, Maria 654 Moțoc, Diana 417
Mărgărit, Iulia 408, 419–428 Mourin, L. 595, 596, 602
Moxa, Mihail 218, 506
792 Indici
Müller, Henrik Hoeg 173 Noyer, R. 245, 246

Müller, Max 227 Nunes, Jairo 611
Munteanu, Basil 77, 84 Nunes, José Joachim 595, 602
Munteanu, Eugen 31, 105, 218, 507, 643 Nye, Robert 72, 73
Munteanu, Ştefan 657 Oancea, Ileana 473–478
Murăraşu, D. 134 Odobescu, A. I. 164
Murea, R. 121 Ojegov, S. I. 444, 448
Mureșan, Mihaela 458–464 Olar, O. 218
Mureșanu, Ileana 529, 538 Olsen, Hedvig 215, 217, 218, 333, 337
Murphy, G. L. 691, 696 Oltean, Ştefan 479–493
Muthu, Mircea 29, 31 Olteanu, Gheorghe 176, 183
Maксимов, Л. Ю. 448 Onions, C. T. 143
Nagy Belá 152, 160, 166, 553 Onu, Liviu 474, 655
Narcy, Jean-Paul 535, 538 Oprea, I. 643
Naum, Theodor 184 Origen 307
Năsturel, Udrişte 148 Ornea, Z. 552
Neagoe, Elena 546, 549, 581, 585, 587 Oros, Marius I. 186, 192, 494–496
Neagoe, Victorela 428, 655 Orza, Rodica 151, 163, 166
Neamț, Nora, vezi Mărcean, Nora-Sabina Paleologu, Alexandru 298
Neamțu, G. G., 11–41, 48, 49, 51–54, 60, 66, Palermo, Massimo 392, 394, 396
68, 73, 75, 86, 90, 97, 124, 133, 134, 136, Páll László 249, 251, 257, 259, 261
144, 148, 149, 168, 173, 187–192, 195, Palloti, Gabriele 396
198–203, 215, 222, 223, 225, 227, 231, Pamfil, Alina 31
232, 234, 242, 247, 263–273, 297, 319, Pamfil, Carmen-Gabriela 166, 643, 686
322, 338–339, 343, 344, 376, 381, 393, Pamfil, Matei 187
396, 429–434, 477, 497, 506, 509, 515, Pamfil, Viorica 25, 30, 157, 159, 166, 187,
536, 540–550, 552, 561, 562, 564, 566– 218, 507
568, 580–594, 595, 599, 602, 604, 605, Pamfile, Tudor 425, 427
611, 613, 617, 618, 620–622, 626, 627, Pan’kevyč, I. 348, 349, 355
629, 646–648, 655, 665–667, 669, 672, Panaitescu, Dumitru, vezi Perpessicius
674, 676, 678, 686 Panaitescu, P. P. 148, 506
Neculce, Ion 507 Pană, Ruxandra 655
Nedelcu, Isabela 173, 225, 506, 619, 628, Pană Dindelegan, Gabriela 31, 47, 53, 149,
629, 676 173, 187, 192, 194, 195, 203, 216, 218,
Nedjalkov, V. P. 512, 515 222, 224, 225, 229, 230, 234, 272, 319,
Negruzzi, Constantin 94, 169, 217, 458 322, 363, 374, 459, 463, 497–507, 552,
Negulescu, P. P. 552 568, 618, 619, 628, 629, 648, 655, 667,
Neşu, Nicoleta 33, 121, 465–472 669–672, 674–676
Netea, Vasile 457 Pantaleoni, Daniele 477, 601
Neţ, Mariana 31 Papahagi, Cristiana 508–515
Nicolae, Alexandru 146, 149, 168–173, 510, Papahagi, Marian 388
515, 619, 655, 658, 661, 663, 687 Papahagi, Tache 174, 176–179, 181, 183, 679
Nicot, Jean 331 Papp, Andreas Liviu de 681, 687
Nicula, Irina 173, 337, 628 Parapiru, Teodor 658, 663
Niculescu, Alexandru 344, 474, 476, 477, Paraschivescu, Miron Radu 552
570, 574, 595, 602 Pascu, George 398, 401, 402, 408
Niculescu, Dana 333, 337, 618 Paşca, Ștefan 184, 186, 402, 408, 424, 428,
Nistorescu, Cornel 378 613
Noica, Constantin 124, 669 Pașcalău, Cristian 516–526
Normand, Claudine 214 Pavel, Eugen 186, 192, 193
Novacoviciu, Emilian 419, 427 Pavel, Vasile 428
Indici 793
Pavliuc, Nicolae 346, 347, 349, 350, 352, Porquier, Rémy 528, 529, 531, 539
353, 355, 356 Portner, Paul H. 71, 73, 482, 492
Păltineanu, Viorel 58, 60 Postal, Paul 611
Pătraşcu, Eduard 301 Potter, Simeon 143
Pătruț, Ioan 184, 186, 191–193, 346, 356, 494 Preda, Marin 49, 50, 52, 552, 554, 556
Pârvulescu, Ioana 299 Prisacaru, Ana-Maria 105
Pederson, E. 510, 514 Procopovici, Alexie184, 185, 506, 613, 685
Peirce, Charles S. 522, 630–644 Protopopescu, D. 66, 73
Penny, Ralph 595, 602 Puech, Christian 213
Perlmutter, David 611 Pullum, Geoffrey K. 628
Perpessicius 386, 388, 551 Pusztai Ferenc 249, 261
Pervain, Iosif 186 Puşcariu, Sextil, 35, 80, 184, 185, 188, 193,
Pesetsky, D. 236, 247 338, 400, 405, 407, 408, 449–457, 461,
Peters, Robert 143 463, 506, 613–617, 685
Peterson, T. 63, 71, 73 Putnam, Hilary W. 693, 696
Petraş, Irina 382, 388 Py, B. 531, 539
Petrescu, Ioana Em. 102, 105 Pyles, Th. 143
Petrovici, Emil 184, 186, 191, 407, 494, 495, Quinet, Edgar, 77
616, 654
Philippide, Alexandru 157, 161, 163, 164, Rad, Ilie 29, 463, 551–557
166, 227, 234, 406, 408 Radford, Andrew 611
Picard, Charles 663 Radu de la Măniceşti 506
Piccillo, Giuseppe 474, 477 Radu, Vasile 363, 374
Picot, Émile 77 Rafailă, Maria 449
Piele, Linda J. 552 Ramazani, Vaheed 479, 492
Piru, Al. 92–94 Ramirez, Salvador F. 576, 578
Pîrvu, Elena 391, 396 Rastier, François 417, 418
Pl’ušč, M. Ja. 356 Răchişan, Simion 558–562
Platon, Alexandru-Florin 81, 84 Rădulescu, A. 685
Platon, Constantin 157, 164 Reboul, Anne 134, 416, 418, 522, 525, 637,
Platon, Elena 55, 57, 60, 527–539 643
Platon, Maria 81 Rebreanu, Liviu 435, 438, 442, 443
Poerck, G. de 595, 596, 602 Reiss, C. 246
Pohilă, Vlad 120, 122 Renan, Ernest 307
Poletto, Cecilia 596, 602 Renzi, Lorenzo 101, 102, 105, 476, 477
Pomian, Ionuț 11–16, 25–41, 187, 237, 247, Rescher, Nicholas 484, 492
268, 272, 283, 333, 337, 540–550 Rey, Alain 324, 325, 331
Pompiliu, M. 406, 408 Richelet, Pierre 331
Pontbriant, Raoul de 77 Ricœur, Paul 125, 638, 641
Pop, Aug. Z. N. 553 Riegel, Martin 288, 296
Pop, Ioan-Aurel 552 Riemsdijk, H. van 246
Pop, Ion 29 Rizescu, I. 218, 222, 225, 507, 685
Pop, Liana 54, 60, 134, 418, 528, 536, 538, Rizzi, L. 64, 66, 73, 242, 243, 247
539 Robciuc, Ion 346–353, 355, 356
Pop, Mihai 182 Robert, S. 514
Pop, Ovidiu T. 35 Roberts, I. 239, 247
Pop, Sever 184, 191, 407, 616 Robu, Vladimir 47, 53, 264, 272, 343, 344,
Popa, Mircea 383, 450, 457 541, 546, 549
Popescu Deliu, P. 165 Rocchetti, Alvaro 89, 90
Popescu Marin, Magdalena 686 Rohlfs, Gerhard 679, 687
Popescu, Rodica 685 Rolland, Romain 290
Popovici, Dimitrie 186 Roman, Ionuț-Valentin 563–568
794 Indici
Roman-Moraru, Alexandra, 172, 506, 600, Sheard, J. A. 143

601, 685 Shuy, R. 696
Roques, Mario 78, 84 Silaşi, Grigore 613, 614, 617
Rosch, Eleanor 690, 691, 694, 696 Simion, Eugen 457
Rosen, Carol 604, 611 Simon, P. H. 291
Rosen, Evelyne 528, 529, 531, 539 Simonyi, Zsigmond 249, 261
Rosetti, Al. 157–161, 166, 234, 356, 474, Sinkai, Giorgio Gabriele, vezi Șincai,
507, 600, 602, 618, Gheorghe
Roșa-Zah, Maria Emanuela 569–574 Slama-Cazacu, Tatiana, 317, 322, 376, 528,
Roşca, D. D. 387, 388, 552 539, 552
Roussou, A. 239, 247 Slavici, Ioan 160, 164
Rubin, Alan M. 552 Slobin, Dan 508, 513, 515
Rubin, Rebbeca B. 552 Smith, J. 143
Rudolph, Elisabeth 679, 687 Soltész Katalin 249, 261
Rujea, Viorel 575–579 Sonea, Ioana 60, 538
Russell, Bertrand 172, 173 Sorbul, Mihail 551
Russu, I. I. 184 Sorescu, Marin 132
Rusu, Grigore 407 Sornicola, R. 241, 247
Rusu, M. N. 552 Speranția, Th. D. 165, 654
Rusu, Valeriu 81, 165, 407 Sperber, Dan 125, 416, 418, 516, 525, 637
Ryan, Marie-Laure 484, 492 Spillner, Bernd 274, 286, 287
Рахманова, Л. И., 448 Sporiș, Valerica 589–594
Sadoveanu, Ion Marin 551 Stalin, I. V. 113, 385
Sala, Marius 283, 287, 474, 574, 619 Stan, Camelia 144, 149, 171, 173, 221, 225,
Salvá, Vicente 576, 578 595–603, 655, 673, 687
Sanchez Miret, F. 296 Stan, Ionel 186, 193, 408
Sand, George 297 Stanciu-Istrate, Maria 148
Sandfeld, Kr. 215–218, 333, 337 Starke, M. 237, 239, 246
Saracgil, Ayse 114, 122 Stati, Sorin 119, 222, 225, 367, 374, 559, 562,
Saramandu, Manuela 264, 272 565, 568, 582, 583, 588
Saramandu, Nicolae 121, 265, 407, 593 Stănescu, Nichita 130, 132, 134
Sarrailh, Jean 79 Stănescu, Ştefan 95
Sartre, Jean-Paul 101, 105 Stefanelli, T. V. 148
Sasu, Aurel 388 Stein, D. 685
Saussure, Ferdinand de 207, 209, 212–214, Steinberg, Danny D. 492
630–644 Steinberg, Nina 290, 296
Sav, Vasile 387 Stelaru, Dimitrie 551
Săteanu, Cornel 28, 37, 187, 190, 564, 566, Stoica, Gabriela 135
568, 576, 578 Stoichiţoiu-Ichim, Adriana 460–463
Schleiermacher, Fr. 638 Straje, Mihail 551, 556
Scriban, August 408, 428 Strauch, Gérard 482, 493
Sebastian, Mihail 551 Streinu, Vladimir 551
Sechehaye, Albert 204–214 Suciu, Coriolan 345, 356
Secrieru, Mihaela 580–288 Summers, D. 143
Seely, T. Daniel 236, 246 Surdu, Alexandru 134
Seidel, Eugen 227, 234 Svorou, Soteria 511, 515
Selinker, L. 528, 529, 539 Szabó T. Attila 261
Serianni, Luca 391, 392, 396 Szarvas Gábor 249, 261
Serra, Giandomenico 184 Szilágyi N. Sándor 250, 252–255, 261
Shakespeare, William 554 Сиротинина, О. Б., 448
Shaw, George Bernard 297 Суздальцева, В. Н., 448
Indici 795
Şandru Mehedinţi, Tudora 686 Torck, Danièle 414, 418

Şăineanu, Lazăr 227, 234 Torrego, E. 236, 247
Șerban, Olimpia 164 Toșa, Alexandru 264, 265, 272
Şerban, Valentina 450 Touratier, Christian 543
Şerban, Vasile 27, 48, 53, 541, 550, 585, 588 Tournier, Michel 289–294
Şincai, Gheorghe 28, 154, 157–159, 161, 163, Traugott, Elisabeth C. 130, 134, 239, 246
164, 681, 686 Treboniu Laurian, August 159, 164
Şişcanu, N. 122 Trifone, Pietro 392, 394, 396
Șovar, A. 673, 676 Tsunoda, T. 512, 515
Ştefan, Simion 685 Turculeţ, Adrian 643
Ștefănescu, Ariadna 286 Tye, M. 691, 696
Şteţco, Valerica 174, 181, 182, 183 Тестелец, Я. Г., 448
Ştrempel, Gabriel 506, 684 Ţeposu, Radu G. 553
Şuteu, Valeriu 654 Țiplea, Alexandru 174, 183
Tabouret-Keller, A. 108, 109, 122 Ulrich, Miorița 417
Tagliavini, Carlo 152, 166 Unamuno, Miguel de 554
Talmy, Leonard 295, 296, 508, 509, 511, 513, Ungureanu, Mădălina 218
515, 689, 696 Ureche, Grigore 654, 655
Tamás Lajos 399, 401, 405, 406, 408 Uriagereka, J. 236, 246, 247
Tǎmâianu-Morita, Emma v. Tămâianu, Uricaru, Lucia 54, 60, 536, 538
Emma Uriţescu, Dorin 408
Tarantino, Angela 114, 122 Urmuz (Demetrescu-Buzău, Demetru) 551
Tarski, Alfred 483, 493 Ursu, D. 408
Tasmovski, L. 246 Ursu, N. A. 164
Taylor, J. R. 694, 696 Uşurelu, C. 172
Tămâianu, Emma 98, 103, 105 Väänänen, Veikko 596, 602
Tănase, Eugen 80 Vaillant¸ Jean-Alexandre 76, 77, 83, 326,
Tăslăuanu, Octavian C. 451, 457 328, 331
Teaha, Teofil 399, 400, 407, 408 Valmarin, L. 121
Teiuş, Sabina 14, 186, 187 Vámszer Márta 261
Tempea, Radu 157, 165 Van der Auwera, Johan 686
Teodorescu, Mirela 601 Van Dijk, Teun A. 492, 517, 525
Tesnière, L. 204 Van Peteghem, Marleen 145, 149
Theil, M. 596, 602 Van Polanen Petel, Humphrey 516, 525
Thiering, Martin 511, 515 Varlaam 148, 685
Thompson, S. A. 686 Vasiliu, Emanuel 224, 225
Thouvenel, Edouard 76 Vasiliu, Gabriel 613–617
Tiktin, H. 160, 162, 165, 227, 234, 333, 337, Vasiliu, Laura 399, 409
408, 673, 676 Vasiu, Lavinia 60, 538
Timoc-Bardy, Romana 85–91 Văcărescu, Ianache 158, 159, 165
Timotin, Emanuela 218, 506 Verschueren, N. Jef 691–693, 695, 696
Tocilescu, Grigorie G. 427 Vianu, Tudor 381, 388
Todea, Adriana 604–612 Viciu, Alexiu 402, 409
Todoran, Romulus 25–27, 184, 186, 191, 193, Vico, Giambattista 636
406, 408, 613 Vincent, Marie-Bénédicte 84
Todoran, Simion 374 Vinea, Ion 551
Todorescu-Racoviceanu, Simion 419–428 Vintilă-Rădulescu, Ioana 618–629
Tolstoi, Lev 554 Vișan, Mirela 299
Tomescu, Domniţa 168, 173 Vîlcu, Dina 60, 538
Tomić, O. M. 73 Vîlcu, Dumitru-Cornel 630–644
Tomizza, Fulvio 477
796 Indici
Vlad, Carmen 124, 125, 134, 187, 189, 193, Winkler, S. 240, 241, 247
272, 412, 416, 418, 521, 525, 634, 643 Wittgenstein, Ludwig 125, 134, 385
Vlad, Sabin 409 Woolf, Virginia 479, 481, 487, 493
Vlasin, Veronica Ana 14, 187, 645–656 Zaciu, Mircea 387, 388
Vlăduț, Dumitru 657–664 Zafiu, Rodica, 130, 134, 135, 149, 172, 173,
Voican, Gelu 457 286, 415, 418, 462, 515, 619, 655, 678–
Voiculescu, Vasile 50, 52, 307 688
Voloshinov, V. N. v. Bahtin, Mihail 482, 491 Zamfir, Dana-Mihaela 157, 158, 161, 166
Vulișici Alexandrescu, Maria 14, 49, 51, 53, Zanuttini, R. 71, 73
187, 190, 665–677 Zarifopol, Paul 450
Vulpe, Magdalena 450, 451, 574, 654, 655, Zdrenghea, Mihai Mircea 29, 193, 689–697
678, 687 Zdrenghea, Mircea 14, 25, 27, 28, 163, 164,
Валгина, Н. С., 448 184–188, 190, 192, 193, 265, 613, 686
Wald¸ Lucia 149, 164 Ze Amvela, E. 143
Waxman, S. R. 691, 696 Zgraon, F. 218, 600
Weigand, Gustav 338 Zirkuli Peter 553
Wilder, N. 240, 247 Zugun, Petru 540, 541, 543, 550, 585, 588
Wilkins, D. 511, 514 Žylko, F. T. 348, 350, 356
Williams, Edwin 611 Золотова, Г. A., 448
Wilson, Deirdre 125, 416, 418, 525, 637

002 - Cuprins1

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

002 - Cuprins1

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

C U P R I N S

G. G. Neamţu, la maturitate. Schiţă de portret sentimental (Ionuţ Pomian) / 11

EMESE FAZAKAS, Relaţia BENT–KINT ‘interior–exterior’ reflectată în funcţiile

CRISTIAN PAŞCALĂU, Definiţia enigmistică – un tip special de definiţie alter-

Ca gramatician încă la început de drum, a face schița de portret a unei personali-

De la profesorul G. G. Neamțu am învățat, de asemenea, că, pe lângă cunoaște-

controversate”) prin metode care antrenează în mod simultan competențe în varii

LA MULȚI ANI CU SĂNĂTATE,

Provocarea de a scrie câteva rânduri despre G. G. Neamțu, într-un moment

dar și în conștiințele și în carierele celor ce i-au fost și îi sunt studenți reprezintă o

Am învățat, astfel, de toate, treptat și cu o neîncetată mirare față de capacitatea

încât, cu siguranță, mulți nici măcar nu le bănuiesc vreodată. Am priceput, în timp,

5. Și pentru că am mărturisit atâtea lucruri învățate de la Domnia Sa, trebuie să

● La 1 septembrie 1968, este angajat, prin repartiţie ministerială, ca asistent sta-

versitatea de Medicină şi Farmacie din Cluj-Napoca. (Profesorul este foarte

damentale/elementare prin prisma antinomiei greşit vs corect (confuzii vs

● În 1995 (25 noiembrie) este coorganizator al Simpozionului omagial D. D.

● La 1 octombrie 1999 devine, prin concurs, profesor universitar titular la Catedra

● În 31 octombrie 2003 este coorganizator al Simpozionului dedicat lui C. Milaş.

Catedra de limba şi literatura română de la Universitatea „La Sapienza” din

● În perioada 24–26 aprilie 2009 este preşedintele Concursului naţional de limba şi

„Dacoromania”, Institutul de Lingvistică şi Istorie Literară „Sextil Puşcariu”,

Despre flexiunea cazuală a numeralului, în LR, XXIX, 1980, nr. 3, p. 249–251.

LR = „Limba română”, Bucureşti, I, 1952, şi urm.

Gabriela Violeta ADAM (Cluj-Napoca)

Ionel FUNERIU (Arad)

Valentin Ionuţ ROMAN (Oradea)

AUXILIARUL PREDICATIV – TERMEN

Predicativul suplimentar şi numele predicativ, în termenii gramaticii relaţional-

1.1. Teoria inexistenţei vreunui raport gramatical între auxiliarul predicativ şi

suplimentar (a arăta, a se chema, a se da, a se erija, a face pe, a se prinde, a trece,

(c) condensarea unei propoziţii principale şi a unei subordonate completive pre-

a. o valenţă adjectivală (actualizabilă prin N2) şi o valenţă substantival-nomi-

ABREVIERI BIBLIOGRAFICE. SIGLE

AUXILIARY PREDICATE – CONDITIONING TERM

Institutul de Lingvistică şi Istorie Literară

OBSERVAȚII ASUPRA UTILITĂȚII

1. Relevanța unui inventar lexical pentru (R)LS

pe de-o parte, și să decidă „cum vor fi ele selecţionate și clasificate” (ibidem), pe

2. Situația actuală a cercetării pe teren românesc

românesc, nu se vorbea încă despre niveluri. Desigur că multe dintre elementele

de experiența cadrelor didactice implicate. În plus, luând ca reper acest material, se

ABREVIERI BIBLIOGRAFICE. SIGLE

CONSIDERATIONS ON THE UTILITY OF THE LEXICAL INVENTORIES

Cuvinte-cheie: inventare lexical, limba română ca limbă străină.

A MIRATIVITY SUBJUNCTIVE IN ROMANIAN

properties are compared to those of two other apparently non-embedded

2.2. MSCs as non-embedded subjunctives

As can be seen, the subjunctive occurs in imperatives, interrogatives and

2.3 The subjunctive particle

depends on various assumptions with respect to several relevant factors, among

2.5. Contrastive focus

(10) ??/*ZIARELE să le citească Vasilică?! Imposibil!

2.6. Speaker-oriented adverbs

2.8. Temporal-aspectual modification

2.9. Conclusions so far

3. On the interpretation of root subjunctives

(19) (Crin) Să plece (Crin) imediat!

d. Anul trecut au reuşit să ia notă bună la sintaxă.

c. (Se poate) să fi plecat deja?

Summing up, the RS constructions which we investigated can all be analysed as

greement9. In MSCs, it is actually the context sentence whose proposition is

UN CONJUNCTIV AL MIRATIVITĂŢII ÎN ROMÂNĂ

Cuvinte-cheie: conjunctiv, construcţie conjunctivală, mirativitate, intonaţie.