Supermatematica (Vol. II, Partea A II-A)

11
SISTEMUL OSCILATIILOR EXCENTRICE (soe)

Capitolul 11
FUNCŢIILE cexθ ŞI sexθ CA SOLUŢII ALE UNOR ECUAŢII DIFERENŢIALE

LINIARE DE ORDINUL DOI CU COEFICIENŢI VARIABILI
Motto “ Ceea ce este supus mişcării nu se poate odihni cu tâmpla pe static.
De aceea, când încearcă să se odihnească, de fapt visează”
Nichita Stănescu
11.1 SISTEMUL OSCILAŢIILOR EXCENTRICE (SOE)
Fie cercul C(O,R), excentrul E(e,ε), dreapta d = d+ ∩ d− , cu cele două semidrepte [pozitivă
(+) şi negativă (-) ], adiacente în E şi punctele M1,2 = C(O,R) ∩ d.
Dreapta d, turnantă în jurul excentrului E(e,ε), cu viteza unghiulară constantă Ω, are direcţia
dată de unghiul θ = Ω.t cu axa Ox > 0. În acest fel, punctele M1,2(R, α1,2) se rotesc pe cercul C, într-
o mişcare circulară excentrică (MCE), cu o viteză unghiulară ω1,2 = Ωdex1,2θ. Ea este constantă,
dacă e = 0 şi variabilă, dacă e ≠ 0 şi e2 ≤ R2 sau -1 ≤ s = e/R ≤ 1, adică pentru un excentru E
aparţinând discului circular de rază R şi, inclusiv, cercului C. Modulele vitezelor punctelor M1,2 pe
C sunt date de relaţia v1,2 = R.ω1,2 = R.Ω.dex1,2.
Poziţiile punctelor M1,2 sunt date de coordonatele polare (R, α1,2) în reperul cu originea în
centrul O(0,0) şi de (r1,2, θ) în reperul cu originea în excentrul E, în care, razele polare excentrice r1,2
sunt, aşa cum se ştie, date de funcţiile radial excentric, fie în funcţie de variabila centrică α1,2 fie de
cea excentrică θ de expresiile
(11.1) r1,2 = R. Rexα1,2 = R. rex1,2θ .
Coordonatele carteziene ale punctelor M1,2 sunt
(11.2) (x1,2 = R.cosα1,2; y1,2 = R.sinα1,2) în reperul cu originea în O(0,0) şi
(11.3) (x1,2 = R.cex1,2θ; y1,2 = R. sex1,2θ) în acelaşi reper, dar exprimate cu ajutorul
funcţiilor supermatematice circulare excentrice (FSM-CE) cu excentrul în E(ex, ey).
Proiecţiile mişcării punctelor M1,2, pe oricare doua axe rectangulare, reprezintă o mişcare de
oscilaţie/vibraţie a unui sistem, pe care Prof. dr. math. Emilia Petrişor l-a denumit sistemul
oscilaţiilor excentrice (SOE). În figura 11.1, sunt reprezentaţi vectorii de poziţie, vitezele şi
acceleraţiile punctelor M1,2 în MCE şi, prin proiecţiilea cestora, mărimile de vibraţie din SOE.
Mărimi reprezentate grafic în figurile 11.5, 11.6 şi 11.7. Graficele vitezelor unghiulare şi a
acceleraţiilor unghiulare sunt date în figura 11.8. Ele sunt reprezentate şi în schema explicativă din
146

11 SISTEMUL OSCILATIILOR EXCENTRICE (soe)

figura 11.1. În toate cazurile – ca şi în figura 11.1- s-a considerat raza R egală cu amplitudinea A a
vibraţiei, adică R = A = 1Æ e = s ∈ [0,1], ε = 0 Æ excentrul E ≡ S ⊂ Ox.

Fig. 11.1 Schemă explicativă la sistemul oscilaţiilor excentrice (SVE)
11.2 SISTEMUL OSCILAŢIILOR RADIALE EXCENTRICE (ORE)
Nu există nicio raţiune pentru care variaţiile în modul ale razelor polare excentrice r1,2 să nu
poata fi considerate ca oscilaţii/pulsaţii sau vibraţii radiale excentrice (ORE).
Variaţia periodică simetrică a valorii unei marimi în raport cu o anumită valoare (de
referinţă) este denumita oscilaţie. Acesta este cazul variaţiilor lui r1,2(t) faţă de axa Y = R = 1, în
cazul de faţă.
147


Dacă alternanţele sunt numai de un singur sens, cum este cazul aceloraşi mărimi r1,2, dar
faţă de reperul Y = 0, atunci vibraţia se denumeste pulsaţie. O mişcare pulsatorie nu trebuie
confundată cu pulsaţia proprie, Ω în cazul de faţă, a unui sistem vibrant.
2.0
1 2 3 4 5 6
1.5 0.5
1.0 1.0
0.5
1.5
1 2 3 4 5 6 2.0
1.0 1.0
0.5 0.5
1 2 3 4 5 6 1 2 3 4 5 6
0.5 0.5
1.0 1.0
2
1
1
1 2 3 4 5 6
1 1 2 3 4 5 6
1
2
Fig. 11.2 Deplasarea, viteza şi acceleraţia oscilaţiilor radiale excentrice de θ.
Stânga: r1= R rex1Ωt, 1 şi 1 θ = Ω.t Dreapta r2= R.rex2Ωt, 2 şi 2
Pentru R = 1, A1,2 = e = s ∈[0, 1], cu pasul 0,1şi ε = 0Æ E ≡ S(s,0)
Vibraţia este o denumire mult mai cuprinzătoare, care le include pe cele precedente şi, în
plus, poate fi atribuită oricărei variaţii periodice.
Oscilaţiile, pulsaţiile şi vibraţiile sunt funcţii de timp, dar funcţia de timp poate fi
exprimată prin intermediul variabilei excentrice θ(t), dacă mişcările/deplasările sunt reprezentate de
148


razele polare excentrice de variabilă excentrică θ = Ωt, adică, r1,2(t) = R.rex1,2θ (Fig. 11.2) şi/sau
ORE de α(t), dacă mişcarea este reprezentată de FSM-CE radial excentrică de variabilă centrică
α= Ωt, (Fig. 11.3), adică, r1,2 = R. Rexα1,2.
2.0
1.5 1 2 3 4 5 6
0.5
1.0 1.0
0.5
1.5
1 2 3 4 5 6 2.0
Pulsaţia razei excentrice r1 > 0 Pulsaţia razei excentrice r2 < 0
1.0 1.0
0.5 0.5
1 2 3 4 5 6 1 2 3 4 5 6
0.5 0.5
1.0 1.0
Oscilaţia vitezei de variaţie a lui r1 Oscilaţia vitezei de variaţie a lui r2
1.0
0.5
0.5
1 2 3 4 5 6
0.5 1 2 3 4 5 6
0.5
1.0
Vibraţia acceleraţiei razei excentrice r1 Vibraţia acceleraţiei razei excentrice r2
Fig. 11.3 Deplasarea, viteza şi acceleraţia vibraţiilor radiale excentrice de α.
Pulsaţiile/impulsurile sunt de aceeaşi perioadă T, respectiv de aceeaşi pulsaţie proprie Ω şi
de amplitudine (maximă pentru prima determinare de indice 1 şi minimă –sau maximă negativă-
pentru a doua determinare, de indice 2) AP1,2 = ±(A+ e), în care e este excentricitatea e = R.s ∈ (0,
1]. În acelaşi timp, oscilaţiile sunt de aceeaşi amplitudine, egală cu excentricitatea e ∈ (0, 1],
149


considerate faţă de axa Y = ± R = ± A = ± 1, ambele tipuri de ORE sunt de semiperioade diferite,
aşa cum rezultă şi din figurile 11.2 şi 11.3.
1.0 1.0 1.0
0.5 0.5 0.5
1.0 0.5 0.5 1.0 1.0 0.5 0.5 1.0 1.0 0.5 0.5 1.0
0.5 0.5 0.5
1.0 1.0 1.0
1.0 1.0 1.0
0.5 0.5 0.5
1.0 0.5 0.5 1.0 1.0 0.5 0.5 1.0 1.0 0.5 0.5 1.0
0.5 0.5 0.5
1.0 1.0
1.0
Fig. 11.4 Vibraţii radiale excentrice polare
ale unui inel circular de rază R = 1 exprimate cu funcţiile
de variabilă excentrică rexθ, rex2θ şi, respectiv, rex3θ SUS şi cu funcţiile
Rex2α, Rex3α şi, respectiv Rex4α JOS cu E ≡ S(0,2; 0) în coordonate polare
Asemănările dintre vibraţiile radiale excentrice şi vibraţiile radiale clasice (Fig.11.4),
moduri de vibraţie atribuite unor inele circulare elastice, consistă în faptul că sunt exprimate în
coordonate polare. Primele cu ajutorul aceloraşi FSM-CE radial excentrice, atât de variabile θ = Ωt,
cât şi cele de variabilă α = Ω.t, iar cele clasice cu funcţii trigonometrice/circulare centrice (FCC).
Unele dintre ORE clasice sunt reprezentate, în coordonate polare de funcţia ρ = R(1±
e.sinα) şi diferă uşor de cele prezentate în prezenta lucrare, pentru e = 0,2, deci de valori mici şi
diferă semnificativ dacă excentricitaea e, şi cu rolul de amplitudine a deformarii radiale, creşte.
Oscilaţii şi/sau pulsaţii reprezentate în coordonate carteziene se vor denumi ORE/PRE şi
celelalte, reprezentate în coordonate polare, oscilaţii/pulsatii radiale excentrice (ORE) polare Æ
(OREP/PREP).
150


Rezultă că ORE sunt proiecţiile pe axele x şi, respectiv y ale OREP. Ambele sunt de
aceeaşi perioadă T, respectiv de aceeaţi pulsaţie proprie Ω.Oscilaţiile sunt de amplitudine AP =
±(A+ e), în care e = R.s ∈ (0, 1] este excentricitatea reală.
Pulsaţiile radiale excentrice au elongaţia maximă rM = R + e şi cea minimă
rm = R – e. Concentrat, se poate scrie că elongaţiile extreme sunt rm,M = R ϒ e
Când oscilaţiile ORE sunt de aceeaşi amplitudine, egală cu excentricitatea e ∈ (0, 1],
considerate faţă de axa Y = ± R = ± A = ± 1, ambele tipuri de OPRE sunt de semi-perioade diferite,
pulsatorii, în trepte simetrice faţă de valoarea de nul, în cele doua sensuri de mişcare, aşa cum
rezultă şi din figurile 11.2 şi 11.3.
Diferenţele dintre cele doua semiperioade cresc, cu creşterea amplitudinii oscilaţiei, adică
cu excentricitatea e, datorită alunecării punctelor de nul pe axa de referinţă, în timp ce punctele de
extrem raman fixe.
Punctele de extrem sunt date de valorile variabilelor la care se anulează vitezele, adică la
θ1,2(t) = α1,2(t) = π ± k.π Æ textrem = , aşa cum se poate urmări şi în graficele vitezelor SOE şi a
ORE. Punctele de nul ale oscilaţiilor se obţin pentru α1,2 = şi, respectiv, primul punct de
nul, al variabilei excentrice, se obţine pentru θ0 = + β(α = π/2).
Se ştie că pentru α = α1
(11.4) = , astfel că pentru α = se obţine
(11.5) şi θ0 = + .
Următorul punct de nul se obţine pentru θ0’ = = , apoi

punctele se succed în acelaşi mod. Punctele de nul, în funcţie de timp, vor fi
(11.6) t0 = ( ).
Dacă excentricitatea e = s Æ 0, atunci vibraţiile radiale (VR) încetează, întrucât
r1,2 = R = constant, pentru că rex1,2θ = Rex α1,2 = ±1 .
11.3 DEPLASAREA, VITEZA ŞI ACCELERAŢIA ÎN SISTEMUL VIBRAŢIILOR

EXCENTRICE (SVE)
Dacă relaţiile (11.2) şi/sau (11.3) reprezintă deplasarea în MOE, atunci vitezele sunt date
de prima derivatelă în funcţie de timp ale acestora, iar acceleraţiile SOE de cea de a doua derivată.
Scriind deplasarile, ca vectori în funcţii de timp,
151


(11.7)
ei reprezintă proiecţiile vectorilor de poziţie ai punctelor M1,2, în MCE de excentru E(e,ε)

punct fix, adică e şi ε mărimi constante, având expresiile
(11.8)
.
1.0 1.0
0.5
0.5
1 2 3 4 5 6
1 2 3 4 5 6
0.5
0.5
1.0
1.0
Fig.11.5,a Deplasările x1 = cex1θ Fig.11.5,b Deplasarile x2 = cex2θ
1.0 1.0
0.5 0.5
1 2 3 4 5 6 1 2 3 4 5 6
0.5 0.5
1.0 1.0
Fig.11.5,c Deplasările y1 = sex1 θ Fig.11.5,d Deplasările y2 = sex2 θ
Pentru R = 1, Ω = 1, E(e = s∈[0,1] , ε = 0) şi θ ∈[0, 2π], s cu pasul 0,1
Vectorii vitezelelor mişcarilor de vibraţii rectilinii, pe cele două axe x şi y, ca derivate ale
deplasărilor, sunt
(11.9)
şi sunt proiecţii ale vectorilor viteză ale punctelor M1,2 din MCE a lor de pe cercul C
(11.10)
În aceste relaţii s-a ţint cont de derivatele cunoscute din volumul I al lucrării
152


(11.11) .
Cu puncte s-au notat derivatele în funcţie de timp şi cu accent au fost notate derivatele în
raport cu variabila excentrică θ. Acceleraţiile aceloraşi mişcări rectiliniare sunt
2 2
1 1
1 2 3 4 5 6 1 2 3 4 5 6
1 1
2 2
Fig.11.6,a Vitezele = – dex1.sex1θ = v1x Fig.11.6,b Vitezele 2 = – dex2.sex2θ = v2x
2 2
1 1
1 2 3 4 5 6 1 2 3 4 5 6
1 1
2 2
Fig.11.6,c Vitezele 1 = dex1.cex1 θ = v1y Fig.11.6,d Vitezele 2 = dex2.sex2θ = v2y
(11.12)
şi reprezintă proiecţiile vectorilor acceleraţiilor punctelor în MCE, obţinute prin derivarea, în

funcţie de timp, a vectorilor viteză (11.7) şi au expresiile
(11.13)
=
Modulele vectorilor acceleraţiilor din MCE vor fi
153


(11.14) = R.Ω2
în care, acceleraţia unghiulară este derivata vitezei unghiulare ω1,2 şi e dată de relaţia
(11.15)
=
= . .
= .
Se observă că, pentru excentricitate nulă e = s = 0, viteza unghiulară este
(11.16) ω1,2(t) = Ω.dex1,2(θ = Ω.t) = Ω,
deoarece dex1,2(θ = Ω.t; e = 0) = 1, deci, devine constantă, iar acceleraţia unghiulară (11.15) se
anulează ( Ca urmare, mişcarea circulară excentrică (MCE) devine centrică, mişcarea
de rotaţie neuniformă pe cercul C devine uniformă şi SOE degenerează intr-un sistem centric.
Vibraţiile radiale excentrice polare (VREP), în cazul e = 0, încetează, deoarece r1,2(t, e =
0)rad1,2θ = R .radα1,2 Æ θ = α1 si α2 = θ + π, deoarece β1 = 0 şi β2 = π , ştiindu-se că (β1+ β2 = π).
Vectorii de poziţie ai punctelor M1,2 din E revin în O, sau razele excentrice devin centrice,
adică, modulele vectoriilor r1,2, care sunt , devin egale cu raza R a cercului pe care are loc,
acum, mişcarea circulară centrică.

De la MCE se mai ştie că:
• Suma razelor excentrice r1,2, respectiv a modulelor vectorilor de poziţie ai punctelor
M1,2 din polul E(e,ε), este egală cu produsul razei cercului R şi funcţia coardă crd, adică cu coarda
R.crd[θ, E(e,ε)] din cercul de razaR, în care, cu crd[θ, E(e,ε)] s-a notat funcţia coardă dusă prin S(s,
ε) în cercul unitate C(O,1), adica
(11.17) R. crd[θ, S(s,ε)] = r1 + | r2 |
• Suma modulelor vectorilor viteză unghiulara ω1,2 este egala cu diametrul cercului
unitate, adică
(11.18) 2 = ω1 + ω2
• Suma modulelor vectorilor viteză v1,2 este egală cu diametrul cercului R pe care are
loc MCE, adică
(11.19) 2R = v1 + v2
• Suma acceleraţiilor unghiulare ale punctelor M1,2 este nulă, cele două acce -
leraţii fiind egale şi de semne opuse, adică
(11.20) Æ .
154


Unghiurile ψ1,2 pe care vectorii acceleraţiilor aplicaţi în M1,2 , îl fac cu direcţiile radiale
centrice, sau, mai precis, cu direcţiile negative ale vectorilor de poziţie (– ) din O ale punctelor
M 1,2, sunt date de raportul componentelor acceleraţiilor, cea tangentă la cerc sau acceleraţia
centrifugă aτ1,2 şi cea normală la cerc, numită acceleraţie centripetă aη1,2, adică
(11.21) ψ1,2 = arctan
4 4
2 2
1 2 3 4 5 6 1 2 3 4 5 6
2 2
4 4
Fig.11.7,a Acceleratii 1 Fig.11.7,b Acceleratii 2
4 4
2 2
1 2 3 4 5 6 1 2 3 4 5 6
2 2
4 4
Fig.11.7,c Acceleratiile 1 Fig.11.7,d Acceleratii 2

11.4 SISTEMUL FUNDAMENTAL DE SOLUŢII
Fie funcţiile (11.3) x1,2, y1,2 : , modulele vectorilor deplasare (11.7)
155


(11.22) ,
cu Ω = constant şi de acelaşi excentru E(e,ε).

Ca ele, şi combinaţiile lor liniare, de forma
(11.23) z(t) = C1.cex1,2 + C2.sex1,2
să fie soluţii ale ecuaţiei diferenţiale liniare de ordinul doi, de forma
2.0 2.0
1.5 1.5
1.0 1.0
0.5 0.5
1 2 3 4 5 6
1 2 3 4 5 6
Fig.11.8,a Viteza unghiulara ω1(θ = Ωt) Fig.11.8,b Viteza unghiulara ω1(θ = Ωt)
1.0 1.0
0.5 0.5
1 2 3 4 5 6 1 2 3 4 5 6
0.5 0.5
1.0 1.0
Fig.11.8,c Acceleratiile unghiulare 1 (θ = Fig.11.8,d Acceleratii 2 (θ =
Ωt) Ωt)
(11.24)
sau
156


(11.25)
cu coeficienţii variabili p1(t) şi p2(t), este necesar ca matricea lui H. Wronski, sau wronskianul W
să fie diferit de zero.
Matricea wronskiană este
(11.26) W=
şi, pentru o excentricitate numerică -1< s <1 , interval în care FSM-CE derivată excentrică
este pozitivă şi diferită de zero, adică
(11.27) dex1,2(θ = Ωt, s2 < 1) = > 0,
reprezinta condiţia suficientă ca cele doua perechi de funcţii sa fie liniar independente.
2 2
1 1
1.0 0.5 0.5 1.0 1.0 0.5 0.5 1.0
1 1
2 2
2 2 2 2
1 1 1 1
1.0 0.5 0.5 1.0 1.0 0.5 0.5 1.0 1.0 0.5 0.5 1.0 1.0 0.5 0.5 1.0
1 1 1 1
2 2 2 2
157


s∈[-1,0] s∈[0,+1] s∈[-1,0] s∈[0,+1]
Fig. 11. 9,a Traiectorii în planul fazelor pentru C1 = 1 şi C2 = 0 în stânga şi
C1 = 0 şi C2 = 0 în dreapta.
cu Ω = 1, R = A = 1, Æ e = s Æ E ≡ S (s, ε) şi ε = 0
În punctele în care W = 0, dar numai timp de o semiperioadă, pentru că, în semiperioada
urmatoare W = 2R.Ω pentru e = , s-a constatat [9] că şi pentru s2 = 1 sau s = FSM-CE
cex1,2 (θ = Ω.t, s = şi sex1,2 (θ = Ω.t, s = sunt soluţii ale ecuaţiei
diferenţiale (11.25), care, în timpul în care W = 0, soluţiile sunt identic nule, iar în semiperioada
următoare ele sunt x1,2(t) = R.cex1,2 Ω.t = R. cos2 Ω.t şi y1,2(t) = R.sex1,2 Ω.t = R.sin 2Ω.t.
Rezultă că perioda de oscilaţie T = ramâne aceeaşi în ambele situaţii.
Coeficienţii variabili p1(t) şi p2(t) se determina cu relaţiile cunoscute
(11.28) p1 = = =
(11.29) p1 = = =
(11.30) p2 = = Ω2.dex21,2θ = = ,
în care, determinanţii D1 şi D2 sunt

(11.31) D1 = – =–( ) = –R2Ω2 dex1,2θ şi
(11.32) D2 = + =
În modurile de tratare clasice, din literatura matematică, se exclude cazul în care

wronskianul W = 0, caz în care conicele degenerează în două drepte ce trec prin origine, pentru
care se anulează numitorul din expresiile (11.22) şi (11.23) ale lui p1 şi p2. Ceea ce nu este şi cazul
de faţă, care, dimpotrivă, scoate în relief situaţii surprinzător de importante.
Pentru W Æ 0, p1 şi p2 Æ ∞, cazul a două drepte ce trec prin origine, corespunde situaţiei e
= ± R sau s = ±1, în care, aşa cum va rezulta şi din grafice (Fig. 11.12), în special în reprezentările
din 3D, în mod surprinzător, caracteristicele elastice statice (CES) ale SOE sunt din nou liniare,
ca şi pentru e = s = 0 !
Prin urmare, SOE admite trei sisteme liniare: pentru e = 0, caz evident, întrucât SOE
degenerează în sisteme liniare, centrice, iar e = + R şi e = – R, constitue surpriza SOE.
Întroducând expresiile lui p1 şi p2 în (11.19) se obţine expresia finală, deosebit de simplă a
ecuaţiei diferenţiale a SOE
158


(11.33)
Întroducând, pe rând, deplasările x1,2 = C1.cex1,2θ şi apoi pe y = C2. sex1,2θ, în oricare dintre
expresiile ecuaţiei diferenţiale, ea devine identic nulă, ceea ce arată că acestea (deplasarile) sunt
soluţii/integrale ale ecuaţiie diferenţiale.Pentru că şi wronskianul W ≠ 0 (W ≥ 0, pentru e ∈[-1, 1])
rezultă că şi combinaţiile liniare ale acestora (11.23) sunt integrale/soluţii ale ecuaţiei diferenţiale a
SOE.
 1.0
1.0 2
0.5  0.50.0 0.5
0.0
 0.5
1.0 1
1.0 0
2
 1
1  2
1.0
0.5
0 0.0
0.5
 1 1.0
 2  1.0 0.5
0.0 0.5
1.0
159


2  1.0
1.0
0.5  0.50.0 0.5
1 0.0 1.0
 0.5
0 1.0
2
 1
 2
1.0 1
0.5
0.0 0
0.5
 1
1.0
 1.0 0.5  2
0.0
0.5
1.0
Fig. 11. 9,b Traiectorii în planul fazelor pentru C1 = 1 şi C2 = 0
în stânga şi C1 = 0 şi C2 = 0 în dreapta.
cu Ω = 1, R = A = 1, Æ e = s Æ E ≡ S (s, ε) şi ε = 0 reprezentate în 3D cu z = s ∈[-1,1]
Curbele integrale din planul fazelor sunt reprezentate atât separat (Fig. 11.9 a şi b ), pentru
C1 = 1 C2 = 0 Æ z = cexθ şi C1= 0, C2 = 1 Æ z = sexθ, cât şi pentru C1 = C 2 = 1, adică, pentru z =
cexθ + sex θ (Fig. 11.10), atât în plan (2D) cât şi în spaţiu3D.
Ele pot fi reprezentate, fară dificultate, pentru oricare alte valori ale constantelor C1 şi C2.
Pentru un excentru E(e, ε) turnant în jurul originii O, adica e = constant şi ε ∈ [0, 2π],
curbele integrale din planul fazelor sunt prezentate în figura 11.11.
2 2
1 1
1.0 0.5 0.5 1.0 1.0 0.5 0.5 1.0
1 1
2 2
160


 1 0 1
 5 0
 10
 2  2
0
0
2
0
1 2
0 5
 1
10
s∈[-1, 0] s∈[0, +1]
Fig. 11.10 Traiectorii în planul fazelor pentru C1 = 1 şi C2 = 1 în 2D şi în 3 D
Ecuaţiile parametrice ale curbelor integrale din planul fazelor sunt
(11.34) M1,2
1.5 1.5
1.0 1.0
0.5 0.5
1.0 0.5 0.5 1.0 1.0 0.5 0.5 1.0

0.5 0.5
1.0 1.0
1.5 1.5
161


1 1
0 0
 1  1
3 3
2 2
1 1
0 0
1.0 1.0
 0.5  0.5
0.0 0.0
0.5 0.5
1.0 1.0
s = -0,8 s = + 0,8
Fig. 11.11 Traiectorii în planul fazelor pentru un excentru E ≡ S (±0,8; ε),
turnant în jurul originii O(0,0), s = ±0,8 = constant şi ε ∈ [0, 2π], pentru C1 = 1 şi C2 = 0
Au fost reprezentate, în figurile anterioare, doar primele determinări, principale, de indice
1, ale FSM-CE.
Dacă se consideră masa m de oscilaţie a SOE egală cu unitatea de masă (m = 1), atunci
forţa de accelaraţie a SOE este egala cu acceleraţia masei.
(11.35) Facc = m.a = 1.a =
4 4 4 4
2 2 2 2
1.0 0.51.0 1.0 0.5

1.0 1.0 0.5
1.0 1.0 0.5
1.0
2 2 2 2
4 4 4 4
162


s∈[-1, 0] s∈[0, +1] s∈[-1, 0] s∈[0, +1]
pentru C1 = 1 şi C2 = 0Æ z = cexθ pentru C1 = 1 şi C2 = 0 Æ z = sexθ

 1.0
 0.50.0  1.0
 0.50.0
1.0 0.5 1.0 1.0 0.5 1.0
0.5 0.5
0.0 0.0
 0.5  0.5
1.0 1.0
4
4
2 2
0 0
 2  2
 4  4
ax1,2 (x1,2) sau C1 = 1 şi C2 = 0, s ∈[-1, +1] ay1,2(y1,2 ) sau C1 = 0 şi C2 = 1, s ∈[-1, +1]
Fig. 11.12 Forţele de acceleraţie, cu semn schimbat, în funcţie de deplasare sau

forţele elastice reprezentate în 2D şi în 3D, reprezentând, totodată şi (CES)
163

11 FSM SOLUTII ALE UNOR ECUATII DIFERENTIALE

11.5 RIGIDITATEA SISTEMELOR TEHNOLOGICE ELASTICE
Dacă constanta elastică a SOE, sau rigiditatea ca funcţie de z, se notează k(z), deoarece,
pentru e ≠ 0 are o caracteristică elastică statică (CES) neliniară, atunci forţa elastică a SOE va fi
dată de relaţia
(11.36) Fel = k(z). z
Se ştie că, în lipsa unor forţe de amortizare în SOE (ς, D Æ 0), singurele două forţe
existente în sistem, forţa elestică şi forţa de acceleraţie, sunt în permanentă egale şi de semne
opuse. Concluzia rezultată din condiţia de echilibru a singurelor două forţe din sistem, adică
(11.37) Fel = - F acc, Æ k(z).z = a =
Forţele elastice, ca forţe de acceleraţie cu semn schimbat, sunt reprezentate grafic în 2 D şi
în 3 D în figura 11.12. Ele reprezintă, totodată, în acest caz, şi caracteristicile elastice statice CES,
sau caracteristicile forţă-deformaţie.
CES se masoară, practic, prin aplicarea, peste un dinamometru, a unor forţe progresive, în
trepte, cu creştere foarte lentă şi cu pauze de stabilizare a sistemului, astfel încât viteza de creştere a
forţei să poată fi considerată aproape nulă, asupra elementului elastic şi măsurarea deplasărilor
şi/sau a deformaţiilor acestuia. Forţa se aplică până la o valoare maximă de unde începe modificarea
în sens invers, adică, scăderea forţelor până la valoarea zero indicată de dinamometru.
În cazul unor sisteme tehnice complexe, ca maşini-unelte, dispozitive ş.a., de exemplu,
datorită forţelor de fixare ale elementelor componente ale sistemului, deformaţiile şi deplasările
relative ale elemenetelor se produc simultan.
Din cauza forţelor de frecare, existente între elementele sistemului, cauzate de forţele de
strângere/fixare ale componentelor, la începerea încărcării cu forţe a sistemului, nu apar
deformaţii/deplasări, pană în momentul în care forţele de frecare şi forţele de frecare interne ale
materialului, forţe interne proprii unui singur element elastic, nu sunt depăşite. Altfel spus, forţa de
încarcare a sistemului creşte şi deplasarile/deformaţiile înregistrate de comparatoarele de măsurare
ale lor ramân cu indicatoarele imobile, adică nu indică deplasări.
Dacă treptele de creştere a forţei sunt foarte mici (fine) atunci se pot determina,
experimental, forţele de frecare existente din sistem.Ele sunt egale cu forţele maxime înregistrate în
momentul apariţiei deplasărilor/deformaţiilor. În continuare există trei posibilităţi.
Rigiditatea SOE va fi data de
(11.38) k(z) = [N/mm]
163


Fig. 11.13 Caracteristici elastice statice sau diagrame forţă-deformaţie (CES )

a) - cu amortizare columbiană in sistem, b)-cu amortizare interna a materialului şi
c) cu amortizare reală / combinată
Dată fiind importanţa rigidităţii, în comportarea dinamică a diverselor sisteme tehnice, în
continuare se va aprofunda acest important subiect.
Cu mulţi ani în urmă, ocupandu-ne de rigiditatea şi, în general, de comportarea dinamică a
diverselor maşini-unelte, fabricate în România şi exportate, am constatat cu stupoare ca atât
normele naţionale cat şi cele internaţionale, cu privire la determinarea experimentală a rigiditaţii
statice, sunt complet eronate/false. Ele cerând încarcarea cu forţe a strungului, de exemplu, pe un
circuit al forţelor invers celui real/normal, plecând de la cuţitul de strung spre motorul electric de
antrenare şi nu invers, cum este situaţia reală.
Normele prevedeau ca forţele de aşchiere să fie simulate prin deplasarea vârfului cuţitului,
cu sania transversală a strungului, cuţit prevăzut cu o bilă care solicită un dinamometru. Forţele
reale puteau fi create mult mai autentic prin rotirea manuală, sau cu un dispozitiv simplu, a rotorului
motorului electric, sau prin tragerea curelelor de transmisie, motor, evident, deconectat de la reţea
şi, printr-o suprafaţă excentrică a unui semifabricat/piesă, centrat în arborele principal al strungului,
această suprafaţă acţionează cu forţe asupra dinamometrului, proporţional cu momentul existent la
arborele principal al strungului. In acest fel, forţele se propagă, pe de o parte, prin acelaşi lanţ de
mecanisme/piese, solicitand toate piesele sistemului ca şi în cazul real şi, în al doilea rând, sensul de
propagare al forţelor coincide cu cel real.
164


S-a constatat că rigiditatea este în stransă şi directă legatură cu funcţia/raportul de
transmitere al forţelor rezultante iR prin sistem, raport care diferă sensibil în cele două sensuri
posibile de deplasare ale elementelor, aşa cum s-a demonstrat în Vol.I, Cap. 8, pentru deplasarea în
sensul strângerii S (iRS) şi în sensul desfacerii D (iRD). Dacă, în cazul unor sisteme simple, cu puţine
elemente, diferenţele sunt sensibile dar nu exagerat de mari, în cazul sistemelor tehnologice,
deosebit de complexe, caracteristicile, forţă-deplasare / deformaţie sunt atât de diferite în cele doua
sensuri, încât caracteristicile forţă-deformaţie nici măcar nu se situaează în acelaşi cadran; într-un
caz fiind în cadranul I, iar in celălalt în cadranul II.
11.6 SISTEME TEHNOLOGICE ELASTICE (STE)
Ansamblul elementelor şi al relaţiilor unitate existente între ele, afară de relaţia conform
căreia elementele aparţin sistemului, formează un sistem.
Sistemul tehnic, destinat efectuării unor operaţii tehnologice, în conditii tehnico-economice
impuse, este un sistem tehnologic. El este componenta fizică (hard) a sistemului de producţie,
care cuprinde totalitatea relaţiilor unitare existente între diferitele sisteme tehnologice componente.
Cealaltă componentă este procesul de producţie sau softul sistemului tehnologic.
Condiţia impusă sistemelor de producţie este de-a fi rationale, adică, de-a se realiza cu
minimum de efort uman (fizic şi intelectual) produse de calitate înaltă (superioară), la un preţ de
cost cât mai scăzut. Această condiţie este realizată dacă toate procesele şi fiecare sistem tehnologic
component în parte sunt raţionale.
Sistemul tehnologic reprezintă ansamblul elementelor fizice componente, ca, maşini de
lucru, dispozitive, aparate, scule, semifabricate, piese ş.a. şi al relaţiilor unitare existente între
acestea (procese de lucru, fenomene în interacţiunea lor). Dintre componentele fizice ale sistemului
tehnologic o parte, prin care se inchide fluxul de forţe şi energie, cauzând deformaţii ce influenţează
asupra preciziei de prelucrare, alcătuiesc sistemul tehnologic elastic, notat prescurtat STE.
Dispozitivele de lucru sunt acelea care întră în componenţa STE ; cele de alimentare,
interconectare şi de control sunt, în general, exterioare STE.
În componenţa STE, cunoscut în literatura de specialitate şi ca sistem elastic MDPS –
maşină, dispozitiv, piesă- sculă- pot fi incluse, pe lângă dispozitivele amintite şi cele de instalare
sau numai de prindere a piesei şi a sculei, dispozitivele însoţitoare, dispozitivele de copiere ş.a. prin
care se inchide fluxul forţelor de aşchiere, provocând deformarea lor şi, prin aceasta, modificând
poziţia relativă a sculei în raport cu piesa şi provocând, implicit, imprecizii de prelucrare.
STE împreună cu procesele de producţie, în interacţiunea lor, formează sistemul
tehnologic dinamic (STD).
Procesele de lucru sunt reprezentate prin procesele de instalare relativă a sculei în raport cu
piesa (cuprinzând acţiunile de localizare, orientare, reglare şi de menţinere a acestora prin fixare),
165


din procesele de prelucrare dimensională ca cele de formare (turnare, presare, forjare în matriţe,
sinterizare), deformare la cald sau la rece (îndoire, ambutisare, sertizare, mandrinare ş.a), de
dislocare (decupare, aşchiere, eroziune, netezire), de agregare (asamblare, sudare, lipire), precum
şi din procesele care au loc în motoarele de acţionare, insoţite de fenomene electromagnetice, aero-
sau hidrodinamice ş.a.
Acţiunea proceselor de lucru asupra STE se manifestă, în general, sub forma unor solicitări
mecanice (forţe sau momente) sau termice, având drept rezultat deformarea sistemului şi deplasarea
relativă a elementelor componente, care, la rândul lor, provoacă o acţiune inversă a STE asupra
proceselor de lucru. Rezultă că sistemul tehnologic dinamic este un sistem închis, complex şi zonele
în care se desfaşoară diferitele procese de lucru sunt separate de elementele STE . Acestea sunt
particularităţiile sistemului tehnologic dinamic (STD).
Acţiunile proceselor de lucru asupra STE şi acţiunile inverse (consonanţa sau reacţiunea),
ale acestora asupra proceselor de lucru, sunt denumite legaturi. Lanţul care cuprinde elementele şi
legaturile STD reprezintă circuitul legăturilor, care poate fi închis sau deschis. Marimea fizică care
determină acţiunea asupra elementelor şi/sau sistemului este denumită marime de întrare, iar
rezultatul acţiunii este denumit marime de ieşire.
11.7 CARACTERISTICA ELASTICA STATICA (CES) a STE
Dacă mărimea de întrare a unui element sau sistem este forţa F şi mărimea de ieşire este
deformaţia sau deplasarea x, atunci caracteristica elementului poartă denumirea de caracteristica
elastica statica (CAS) sau dinamică (CAD), după cum forţa de la întrare este aplicată static,
respectiv, dinamic .
Caracteristica elastică poate fi statică sau dinamică, după cum exprimă dependenţa unor
mărimi constante sau variabile în timp. Pentru determinarea CA statice (CES), valoarea mărimii de
întrare trebuie modificată, în limitele domeniului de interes a CES.
Prin urmare, şi CAS se obţine prin varierea mărimii de întrare, dar viteza de variaţie este
atât de mică, în trepte şi cu pauze suficient de mari, încât forţele de acceleraţie şi cele de amortizare
să fie practic neglijabile, în raport cu forţele elastice şi de frecare.
Aici apare o mare problemă, deoarece, la viteze foarte mici, forţele de frecare (şi, deci, şi
de amortizare columbiană) cresc foarte mult, întrucât şi coeficientul de frecare static creşte foarte
mult, faţă de cel cinematic. O soluţie practică consistă în creşterea cu viteză relativ ridicată a
forţelor de întrare, pe fiecare treaptă, urmată de o pauză suficient de mare pentru stabilizarea
sistemului. Ideal ar fi ca aceste CAS sa fie determinate pentru fiecare element în parte, izolate faţă
de celelalte componente ale sistemului, astfel ca forţele de frecare dintre elemente, interioare
sistemului, care reprezinta amortizarile sistemului, să nu existe. Apoi, se determina CAS a
sitemului, pe baza CAS ale elementelor componente, după metodologia de însumare a CES, legate
în serie, paralel sau mixt, ce va fi prezentata în continuare.
166


Considerând că mărime de întrare o forţă de excitaţie pulsatorie Fe de pulsaţie ω = 2πf, în
care f este frecventa f = şi T perioada de oscilaţie, iar F este modul foretei Fe exprimată de relaţia
(11.39) Fe = F. sin ωt
Viteza de variaţie a acestei forţe este
(11.40)
şi devine nulă pentru ω = 0 când Fe ∈ [-F, +F] ≠ 0.
Pentru diferite valori ω, se obţin diferite cracteristici dinamice (CD) şi, în cazul particular ω
= 0, se obţine, aşa cum s-a arătat, CES.
Prin intreruperea unei legături, dintre elementele sistemului, un sistem inchis poate fi
transformat intr-unul deschis. Dacă se intrerup două legaturi, atunci se poate separa un element al
sistemului, sau mai multe, si studia separat sub forma dependenţei dintre mărimile sale de întrare şi
de ieşire. Această dependenţă se numeşte funcţie de transfer (FT) sau raport de transmitere (RT)
şi poate fi adimensional, dacă cele două mărimi, întrarea şi ieşirea, sunt de aceeaşi natură (FT de
ordinul zero sau a deplasării, FT de ordinul unu sau a vitezelor, FT de ordinul doi sau a
acceleraţiilor, FT a forţelor, FT a momentelor), sau cu dimensiune, dacă cele două mărimi sunt de
natură diferită, aşa cum s-a arătat pe larg în Cap.8. Astfel, dacă marimea de întrare este forţa [F],
care solicită un element sau un sistem, şi cea de ieşire este deformaţia sau deplasarea [L], atunci FT
este denumită şi caracteristică elastică (CA) a elementului, subsistemului sau a sistemului, în
funcţie de caz şi are dimensiunea [F/L], exprimandu-se în N/mm, daN/µm sau alte unităţi.
CES reale sunt mai mult sau mai putin neliniare. In anumite cazuri/condiţii de aproximare,
sau pentru deformaţii foarte mici, ele pot fi considerate liniare.
O CES poate fi tare, liniară şi moale după cum derivata funcţiei
(11.41) k(x)= F(x) / x
are semnul lui x , este nulă sau are semn contar lui x.
In figura 11.14 au fost prezentate câteva CES, dintre care : a) tare, b) liniară, c) moale şi d)
tare pentru x > 0 şi moale pentru x < 0.
CES mai pote fi progresivă, liniară sau regresivă după cum expresia derivatei
(11.42) D2[k(x),x] ≡ d2k(x) / dx2
are semnul lui x, este nulă sau are semn contrar lui x.
Aşa cum se poate demonstra, orice CES progresivă este tare, oricare CES regresivă este
moale, dar reciproca acestei teoreme nu este adevarată. Astfel, de exemplu, CES cu asimptotă
oblică, reprezentată în figura 11.15,a este tare, dar, este progresivă pentru x ∈ [0,a) şi regresivă
pentru x > x1. În figura 11.15,b sunt reprezentate două familii de funcţii de acest gen care sunt tari în
tot domeniul x ∈[-2, 2] dar, în punctele de intersecţie ale curbelor îşi schimbă reciproc caracterul
de progresive şi regresive. Ele sunt exprimate de ecuaţiile (11.43) F(x) = x. aex[θ =
1, S(s = s0 cos2θ, ε)], pentru s0 ∈ [ 0,2; 0,5]
167


Fig. 11.14 Caracteristici elastice statice (CES) :

a. Tare si progresiva ; b. Liniara, c. Moale si regresiva, d. Tare şi progresivă, pentru x > 0 şi
moale şi regresivă, pentru x < 0
168


1
F1
2 1 1 2
α 2
x1
Fig. 11.15,a CES tare şi progresivă pentru Fig. 11.15,b CES tare/moale şi
x < x1 şi regresivă pentru x > x1 progresiva/regresivă pentru x < ± 1 şi
regresivă/progresivă pentru x > ± 1
În planul forţă-deplasare/deformaţie CES este reprezentată de curba F(x).
Funcţia F(x) poate fi dezvoltata în serie Taylor în jurul originii, sub forma
(11.44)
Dacă CES este exprimată de o funcţie impară cu coeficienţii ki pozitivi, atunci
(11.45 ) F(x) = k1x + k3x3 + k5 x5 + …ea este progresivă si simetrică faţă de origine.
determinarea expresiei analitice aproximative a unei CES, obţinute pe cale experimentală, se poate
realiza prin diferite metode sau pe baza expresiilor analitice prezentate în literatură.
Aceste expresii analitice, depinzând de trei parametri (k, a şi b), pot modela CES de toate
tipurile. Prima dintre aceste expresii poate fi scrisă sub forma
(11.46) F(x) = k.x[1+kx2/(x2 + a2)],
din care rezultă că pentru orice x ∈ ℜ , dacă
• b > 0 – CES este tare şi atunci pentru
169


a
• Abs[x] < CES este progresivă, iar pentru
3
a
• Abs[x]> CES este regresivă şi invers pentru b < 0.
3
• b = 0 - CES este liniara;
• b < 0 – CES este moale
CES (11.46) admite ca asimptotă oblică dreapta de ecuaţie y = k x (1+b) care trece prin
origine.
O alta expresie analitica a CES,existentă în literatură este de forma
(11.40) F(x) = kx[1+bx2/(x2 + a.Abs[x] + a2)], care are avantajul că exprimă CES al căror
caracter de progresivitate sau de regresivitate se păstrează pentru orice valoare a lui x. Astfel, pentru
• b > 0 – CES este progresivă şi implicit tare , iar pentru
• b < 0 - CES este regresivă şi imlicit moale.
CES admite ca asimptotă oblică dreapta F = k[ (1+b)x ± a.b].
In literatură se pune în evidenţă influenţa tipului CES asupra dependenţei perioadei T de
oscilaţie de amplitudinea A, demonstrandu-se urmatoarea
Teorema : Perioada de oscilație T, a unui sistem oscilant conservativ, creşte, rămâne
constantă sau scade, odată cu creşterea energiei totale E0 (sau cu diferența elongațiilor extreme X2
– X1, care creşte monoton cu E0), după cum CES este tare, liniara sau moale. Frecventa f, sau
pulsația (frecvența circulară ω = 2πf ), variază invers proportional cu perioada.

11.8 RIGIDITATE LOCALĂ ŞI RIGIDITATE GLOBALĂ
Pentru noţiunea de rigiditate sunt întrebuinţate în literatură [Harris, E. şi Crede, C.,

ŞOCURI şi VIBRAŢII, Vol 1..3, Edutura Tehnică, Bucuresti, 1968 ] şi [Opitz, H., Aufbau und
Auslegung hydrostatischer Lager und Fűhrungen und Konstruktive Gesichtspunkte bai der
Gestaltung von Spindellagerungen mit Wälzlagern, Bericht űber die VDW- Konstrukteur-
Arbeitstagung am Februar 1969] două definiţii, care rezultă din modul diferit de exprimare a
constantei elastice k şi anume :
(11.47) kG(x) = , Æ rigiditatea globala (G) şi
(11.48 ) 2) kL(x) = , Æ rigiditatea locala (L),
în care, F(x) reprezintă forţa elastică şi x deformaţia (arcului) sau deplasarea (masei m).
Pentru sisteme cu CES liniară
(11.49) F(x) = k0.x – rezultă
(11.50) kG = k L = k0 şi ambele definiţii sunt identice.
170


Elementele şi sistemele cu CES neliniară au o deosebire considerabilă a rigidităţii
afirmate după ambele definiţii. Acest lucru este ilustrat în figura 11.16, în care, este reprezentată o
caracteristică elastica progresivă şi tare şi una regresivă şi moale.
RIGIDITATEA GLOBALĂ RIGIDITATEA LOCALĂ
F ( x) dF ( x)
KG(x) = = tan ϕ(x) kL (x) = = tan ϕ(x)
x dx
F(A) F(A)
F(x)
F(x)
ϕ(x)
ϕ(x)
x
ϕ(A) x x
A A ϕ(A) x
A A
kG(x) = tan ϕ(x)
kG(x) = tan ϕ(x)
kG(A) = tan ϕ(A)
kG(A) = tan ϕ(A)
Fig. 11.16 Rigiditate locală şi rigiditate globală
Determinarea deformaţiei reale A, la o încarcare statică a sistemului F(A), este

posibilă numai în cazul exprimării constantei elastice sau rigidităţii conform primei definiţii (11.47).
Valoarea acestei rigidităţi depinde de poziţia originii O(0,0) pe curba F(x) şi de valoarea x = A a
deplasarii globale a sistemului, din care cauză, se propune utilizarea denumirii de rigiditate
globală.
Suprapunând peste încărcarea statică F(A) o forţă variabilă FV, atunci este
171


importantă, pentru calcule, constanta elastică kL, care exprimă, pentru deplasări mici, valoarea
rigidităţii sistemului considerat liniar, în apropierea punctului x, fiind independentă de originea
sistemului şi dependentă doar de locul pe curba elastică a punctului considerat.
Din această cauză, în lucrarea [Şelariu,M., STUDIUL VIBRATIILOR LIBERE ale
UNUI SISTEM CU CARACTERISTICĂ ELASTICĂ STATICĂ NELINIARĂ, CU
AJUTORUL SISTEMELOR LINIARE ECHIVALENTE, Com. II-a Conf. PUPR, Timişoara,
1973, pag.175...186] se propune utilizarea denumirii de rigiditate locală.
În lucrare, dimensiunile sunt clasificate în dimensiuni de coordonare, care indică
poziţia unui element geometric (punctul M(A) sau M(x), de exemplu) în raport cu un alt element
geometric considerat de bază (originea O (0,0)). Astfel că, rigiditatea globală este o dimensiune de
coordonare în timp ce rigiditatea locală reprezinta o dimensiune de gabarit, dimensiune extrem de
mică în jurul punctului curent M(A) sau M(x) de pe curba F(x), dimensiune care indică marimea
unui element geometric, adică, valoarea rigidităţii sistemului în acel punct.
Dacă, într-un sistem elastic neliniar, avand CES simetrică faţă de origine, masa m oscilează
cu amplitudinea x = ± A, atunci există un sistem elastic liniar echivalent (SLE) a cărui rigiditate k
este valoarea medie a rigidităţii locale din intervalul x ∈ [-A, +A ], exprimată de relaţia
A A
1 1 d ( F ( x)) F ( A)
(11.51) k = ∫ k L ( x)dx = ∫ dx = = kG
A0 A 0 dx A
Astfel, a rezultat dependenţa dintre rigiditatea globală şi cea locală, exprimată de

relaţia
A
1
(11.52) kG(A) = ∫ k L ( x).dx
A0
11.9 SISTEM LINIAR ECHIVALENT ( SLE ) SISTEMULUI NELINIAR,
AVÂND ACELEAŞI AMPLITUDINI ŞI ACCELERAŢII MAXIME
Se consideră un sistem oscilant liber, neamortizat, de masă m şi CES neliniară,

simetrică faţă de originea O – poziţia de echilibru- exprimată de funcţia impară F(x).
SLE sistemului neliniar, care are aceeaşi masă m, şi CES liniară, din condiţia
egalităţii acceleraţiilor maxime, corespunzatoare deplasării x = A, rezultă condiţia egalităţii forţelor
de acceleraţie maxime.
Din condţia de echilibru a sistemului, sub acţiunea forţei elastice şi a celei de acceleraţie, în
oricare moment, rezultă că, pentru oricare deplasare x, forţa de acceleraţie este valoric egală cu cea
elastică şi, deci, condiţia de egalitate a forţelor de acceleraţie implică egalitatea forţelor elastice în
punctul x = A, unde acestea sunt maxime, ceea ce conduce la
(11.53) F(A) = m A Ω2
172


în care, Ω este pulsatia proprie a sistemului liniar echivalent (SLE), având expresia
F ( A) k G ( A)
(11.54) Ω= =
m. A m
Considerând, de exemplu, o CES neliniară, din ecuaţia lui Duffing, de forma
(11.55) F(x) = k0x + µx3 ,
care este o CES progresivă şi tare pentru µ > 0 şi regresivă şi moale pentru µ < 0, se obţine
(11.55’) F(A) = k0 A + µ A3 ,
astfel că rigiditatea globala în x = A este
(11.56) kG = F(A)/A= k0 + µ A2
şi pulsaţia proprie a SLE rezultă
k 0 + µA 2 µ
(11.57) Ω = = ω 02 + A 2 = ω 02 + 2ω µ2 ,
m m
în care
k0
(11.58) ω0 =
m
şi reprezintă pulsaţia unui SLE având rigiditatea egală cu rigiditatea locală a sistemului neliniar în
punctul x= 0, în care tangenta la F(x) are coeficientul unghiular k0, iar
µ
(11.59) ωµ = A
2.m
este pulsaţia variabilă, dependentă de termenul neliniar şi de coeficientul µ.
Relaţia (11.57) a fost obţinută în literatură prin metode grafice [ Rădoi, M., Deciu,
E., Voiculescu, D., ELEMENTE DE VIBRAŢII MECANICE, Ed. Tehnică, Buc., 1973, §6.6.2 ] şi
prin metoda balanţei energietice [Rădoi, §6.3.4 ].
11.10 SISTEM LINIAR ECHIVALENT ( SLE ) SISTEMELOR NELINIARE (SN)

DE ACELEAŞI AMPLITUDINI ŞI VITEZE MAXIME
Considerând acelaşi sistem oscilant liber, de CES neliniară F(x), de la paragraful anterior,
se cunoaşte că viteza unui astfel de sistem neliniar într-un punct x este
A
2
m ∫x
(11.60)
2
v NL = F ( x).dx
şi viteza maximă apare în punctul x = 0, astfel că ea este
173


A
2
(11.61) v 2
M . NL = ∫ F ( x).dx .
m0
Pentru SLE, dependenţa dintre viteză şi pulsaţia proprie se obţine considerand expresia
deplasării
(11.62 ) x = A. sin Ωt
din care rezultă că viteza este
dx
(11.63) v = = AΩ. cos Ω.t .
dt
Prin inlocuirea lui cos Ωt cu valoarea dedusă din expresia deplasarii (11.62 ) rezultă
x2
(11.64) v = Ω.A 1 − 2 = Ω A 2 − x 2 ,
A
astfel că viteza maximă este
(11.65) vM = Ω.A
din care rezultă pulsaţia
vM
(11.66) Ω =
A
Pulsaţia proprie a SLE , de aceeleaşi viteze maxime, notată cu Ωv , este
v M . NL
(11.67) Ωv =
A
Înlocuind expresia vitezei maxime a SN (11.55) în relaţia (11.67 ) se obţine
A
1 2
A m ∫0
(11.68) Ωv = F ( x).dx
Considerand, de exemplu, sistemul neliniar Duffing, se obţine
(11.69) Ωv =
sau, ţinând cont de pulsaţiile anterior stabilite/definite

(11.70) Ωv ==
relaţie obţinută şi prin metoda balanţei energietice [Rădoi, § 6.3.4].
Se poate demonstra că pulsaţia proprie, exprimată de relaţia (11.70), corespunde şi SLE
care are aceeaşi energie cinetică maximă şi aceeaşi energie potenţială maximă ca şi SN.
174


Pentru µ > 0, CES este tare (T) şi progresivă (P), relaţia (11.69) exprimă pulsaţia minimă
(m) a acestui sistem Duffing, în care µ Æ Abs[µ]
(11.65) ΩPm = = ,
iar pentru µ < 0 reprezintă pulsaţia maximă (M) a unui sistem moale şi regresiv (R)
(11.66) ΩR M= =
1.00
1.20
0.95
1.15
0.90
0.85 1.10
0.80 1.05
1.0 0.5 0.5 1.0 1.0 0.5 0.5 1.0

Fig. 11.17,a Pulsaţia ΩPm relaţia (11.65) Fig. 11. 17,b Pulsaţia ΩRM relaţia (11.66)
Pentru x =A ∈[-1,1], ω0 = m = 1, µ ∈ [-1,1]
11.11 DETERMINAREA DOMENIULUI DE EXISTENŢĂ

AL SISTEMULUI LINIAR ECHIVALENT (SLE)
SISTEMULUI NELINIAR (SN) DE PULSAŢII PROPRII EGALE
Relaţia (11.60), de determinare a vitezei, corespunzatoare unei deplasări oarecare

x ∈ [0, A], fiind valabilă pentru SN este, deci, o relaţie generală, ea putand fi particularizată şi la
SL.
Comparând între ele vitezele celor două sisteme liniare echivalente (SLE), studiate
anterior, cu a SN, presupus, de exemplu, de CES moale şi regresivă, rezultă:
• a) pentru x = A, v2A = v2NL = v2V = 0, în care vA este viteza SLE de aceeaşi amplitudine
A, iar vV este viteza SLE de viteze egale, deoarece valoarea integralei (11.60) este zero ;
• b) pentru x = 0, v2MA ≤ v2MNL = v2MV ; întrucat CES a SLE de amplitudini şi acceleraţii
maxime (Macc) egale este
(11.67) FA(x) = şi
(11.68) , deoarece CES a F(x) a sistemului considerat
175


poate fi exprimata sub forma
F ( A)
(11.69) F(x) = x + F ' ( x) în care F’ (x) este pozitivă, în acest caz şi negativă
A
în cazul SN tari şi progresive .
Egalitatea între vitezele maxime (Mvit) ale SN şi cel LE de viteze maxime egale
rezultă din definiţie (§ 11.9)
• c) pentru oricare deplasare x ∈ [0,A] rezultă
(11.70) v2A < v2NL < v2V
Prima inegalitate este adevarată, deoarece, comparând vitezele celor două sisteme,
pe baza relaţiei (11.60) şi ţinand cont de egalitatea (11.69) rezultă
2 A F ( A) 2 A F ( A) A
(11.71) ∫
m x A
x.dx < [ ∫
m x A
x.dx + ∫ F ' ( x ).dx ]
x
Pentru demonstrarea celei de a doua inegalităţi se determină

2x A
(11.72) F(x)V = kV.x = m.Ω2V.x=
A2 ∫
0
F ( x).dx
care, înlocuită în (11.60) dă
2 A 2x A
m ∫x A 2 ∫
(11.73) v2V = [ F ( x).dx ].dx
0
Scriind F(x) sub forma (37) rezultă

2 2x F ( A)
∫ ∫
A A
(11.74) v2V = [ ( x + F ' ( x )) dx ]dx
m x A2 0 A
Intrucat F’(x) este continua pe segmentul [0,A] atunci, pe baza teoremei mediei,
exista un ξ ∈ [0,A] pentru care exista egalitatea
A
(11.75) ∫
0
F ' ( x).dx = A.F '(ξ )
astfel că (11.74) devine
2 A 2 x F ( A) A 2
m ∫x A 2
(11.76) v2V = [ ( + A.F ' (ξ )]dx
A 2
Efectuând simplificările şi integrarea, rezultă
2 E ( A) ( A 2 − x 2 ) F ' (ξ ).( A 2 − x 2 )
[ + ]
(11.77) v2V = m A 2 A
Dând factor comun pe (A2 –x2) se obţine
A 2 − x 2 F ( A) 2
[ + F ' (ξ )]
(11.78) v2V = m A A
176


Inlocuind expresia CES sub forma (37) în relaţia (11.74) se obţine viteza SN
2 A F ( A)
(11.79)
∫ [ A x + F ' ( x)]dx
v2NL = m x
Pe baza teoremei medie se poate scrie
A
(11.80) ∫
x
F ' ( x).dx = ( A − x).F ' (ξ ' )
şi (11.79) devine
2 F ( A) A 2 − x 2
(11.81) v2NL = [ . + ( A − x).F ' (ξ ' )]
m A 2
sau
A 2 − x 2 F ( A) 2
(11.82) v2NL = [ + F ' (ξ ' )]
m A A+ x
Comparând (11.78) cu (11.80) rezulta că v2V > v2NL dacă F’(ξ) > F’(ξ’) întrucât
pentru x ∈ (0,A), iar restul termenilor sunt identici.
Intr-adevăr, din (11.75) şi (11.80) rezultă
(11.83) F’(ξ) – F’(ξ’) =
1 A 1 A 1 x A
= ∫
A 0
F ' ( x).dx −
A− x x ∫ F ' ( x).dx = [ ∫ F ' ( x ).dx + ∫ F ' ( x) dx ] −
A 0 x
1 A 1 A x A
−
A− x x∫ F ' ( x)dx = ∫ F ' ( x).dx +
A 0 A( x + A) x ∫ F ' ( x).dx
1.30 1.00
0.95
1.25
0.90
1.20
0.85
1.15
0.80
1.10 0.75
1.05 0.70
1.0 0.5 0.5 1.0 1.0 0.5 0.5 1.0

Fig. 11.18,a Pulsatia proprie Ωm (11.86) Fig. 11.18,b Pulsatia proprie ΩRm (11.85)
177


Pentru x =A ∈[-1,1], ω0 = m = 1, µ ∈ [-1, 1]
expresie care este pozitivă pentru CES regresive la care F’(x) > 0, x ∈ [ 0, A] şi negativă în cazul
CES progresive.
Deoarece viteza SN este cuprinsă intre vitezele celor doua SLE (11.70), rezultă că şi
pulsaţia proprie a SN este cuprinsă între cele doua valori ale pulsaţiilor SLE, adică
F ( A) 2 A
< ω NL < ∫
2
( 11.84) F ( x ).dx
mA mA 2 0
Pulsaţia proprie a SN, de CES exprimată de relaţia (11.49 - Duffing) rezultă cuprinsă în intervalul
µ µ
(11.85) ΩRm2 = Ω 2R min = ω 02 − A 2 < ω NL
2
< ω 02 − A 2 = Ω 2RMax = ΩRM2
m 2.m
În mijlocul acestui interval există un SLE care are pulsaţia
3µ 2 1
(11.86) Ω m2 = ω 02 + A = Ω 2PRcalcul = (Ω 2MaxPR + Ω inmPR
2
)
4m 2
valoare care mai rezultă şi prin impărţirea amplitudinii A în două şi considerarea pe fiecare porţiune
a SLE care are valoarea vitezei, în acest interval, mai apropiată de viteza SL. Astfel, în domeniul x
∈ [0, A/2], viteza SN este mai apropiată de viteza SLE de viteze maxime egale, iar în domeniul x ∈
{A/2, A] de cel al SLE de acceleraţii maxime egale, rezultând
A
A
(11.87) Ω 2m = ∫ 2 ωV ( x).dx + ∫A ω A ( x).dx
0
2
Expresia (11.86) corespunde pulsaţiei proprii, determinate prin metoda parametrului mic
(perturbaţiei) [ Rădoiu, §6.3.1] şi prin metoda balanţei armonice [Rădoi, §6.3.3 ]
11.12 SISTEM LINIAR (PE PORTIUNI INFINIT MICI)

ECHIVALENT (SLE) SISTEMULUI NELINIAR (SN)
DE AMPLITUDINI SI VITEZE INSTANTANEE EGALE.
Vitezele instantanee ale unui SN se exprimă prin relaţia (11.55) , iar a unui SL prin relatia
(11.57). Egaland vitezele celor doua sisteme rezultă
2 A
m( A 2 − x 2 ) ∫x
(11.88) ω 2 ( x) = F ( x).dx
în care, ω(x) reprezintă tocmai pulsaţia instantanee a SN fiind o funcţie de

complianţa/deplasarea/deformaţia x.
178


Se remarcă faptul că, pentru elongatia x = 0, se obţine o expresie a pulsaţiei SLE de viteze
maxime egale, iar pentru x = A, folosind expresia vitezei sub forma (11.82), se obţine pulsaţia
proprie a SLE de acceleraţii maxime egale.
Din expresia (11.88) mai rezultă că pulsaţiile proprii instantanee ale SN sunt cuprinse între
aceste două valori limită, adică în domeniul determinat în lucrarea Silaş, Gh., MECANICA.
VIBRATII MECANICE, EDP, Buc., 1968 .
1
0.75
0.5
0.25
-0.25
-0.5
O
TV/
TNL/
t
-0.75 4
0 0.2 0.4 0.6 0.8
Fig. 11.19 Perioadele (T/4) ale SN Duffing în domeniul x ∈ [0, A] cu A = 1 şi

µ/2m = 1 şi a SLE de acceleraţii (TA) şi viteze (TV) maxime egale.
Pentru SN de caracteristica elastică (11.49-Duffing), din relaţia (11.88) rezultă pulsaţia
proprie instantanee
µ
(11.89) ω ( x) = ω 02 + ( A2 − x 2 )
2m
Din relaţia (11.89) se obţine un şir de valori ωi , i = 1,..,n pe baza cărora se obţine fascicolul
de curbe
(11.90) xi = A.cosωi.t,toate trecând prin punctul (0,A) din planul tOx (v. Fig. 11.19).
Intersecţia acestei curbe cu axa x = 0 dă tocmai valoarea sfertului de perioada (T/4) a SN şi
poate fi obţinută pe cale grafică, grafo-analitică sau numerică.
O valoare aproximativă a pulsaţiei proprii a SN se poate obţine considerând valoarea medie
a pulsaţiei proprii instantanee din domeniul x ∈ [ 0,A] exprimată de relaţia
1 A 1 A 2 A
(11.91) ω=
A ∫0
ω ( x ).dx = ∫ ∫
A 0 m( A − x ) x
2 2
F ( x).dx dx
179


Utilizand relaţia (11.91) pentru SN de CES (11.49-Duffing) se obţine pulsaţia proprie :
1 µ ω m A µ A
(11.92) ω= ω 02 − A 2 + [ 0 2 − ] arcsin
2 m 2A µ 2 2m 2mω 2
− A2
µ
1.4
1.1
1.2
1.0
1.0
0.9
0.8
1.0 0.5 0.5 1.0 1.0 0.5 0.5 1.0

µ >0 µ <0
Fig. 11.20 Variatiile pulsatiei proprii ω în functie de amplitudinea A şi de coeficientul µ ∈[-
1,1], pentru x ∈ [-1, 1] şi m = A = ω0 = 1 date de relaţia (11.92)

180

11 FSM cex si sex SOLUTII ALE UNOR SISTEME DINAMICE NELINIARE

11. 14. Vibraţii neliniare (de tip Duffing), libere, neamortizate
Fie sistemul vibrant neliniar (SVNL), neamortizat, liber
(11.93) + k0.z = 0,
în care m este masa sistemului vibrant şi este forţa de acceleraţie, k0.z este componenta liniară
a forţei elastice, k0 este rigiditatea locală în originea O(0,0), sau panta dreptei tangente în origine la
CES neliniară şi este componenta pur neliniară a CES, care, în funcţie de semn, dă o CES
tare, sau progresivă (notată cu indicele P) pentru semnul + şi una moale sau regresivă (notată cu
indicele R) pentru semnul – din faţa constantei µ a termenului neliniar al forţei elastice .
Împartind ecuaţia diferenţială neliniară (11.93) cu m ecuaţia devine
(11.94) + ) = 0 , sau
(11.95) + z( ) în care s-au notat
(11.96) = , fiind o pulsaţie constantă, a parţii liniare a CES.

Notând cu A amplitudinea vibraţiei, se defineşte
(11.97) = numită componenta pur neliniară a pulsaţiei, care este
şi pulsaţia globală pur neliniară de elongaţie maximă A.
11. 14.1 SOLUŢII ALE ECUAŢIEI FAZORIALE DE TIP DUFFING

CU AJUTORUL FAZORILOR radθ ŞI derθ
Funcţiile radθ = şi derθ = i. , aşa cum s-a mai arătat în Vol I, § 3.4, pag79, sunt
echivalentele în matematica centrică (MC) ale funcţiilor supermatematice circulare excentrice
(FSM-CE) de variabilă excentrică rexθ şi dexθ.
Cu ajutorul lor şi a FSM-CE de variabilă centrică α Rexα s-a putut îmbunătăţi studiul
vibraţiilor sistemelor elastice liniare (SVL), amortizate, forţate de o forţă sinisoidală aplicată asupra
masei m a SVL, obţinându-se o transformare riguroasă în cerc a diagramei polare a complianţei,
precum şi o extensie a studiului SVL cu amortizare puternică şi pentru pulsaţii negative, aşa cum s-
a prezentat în aplicaţia din Vol. I, § 3.9, pag. 91 … 104.
Aceleaşi funcţii ne ajută, în această aplicaţie, să determinăm pulsaţia instantanee ω[θ(t)] sau
viteza şi acceleraţia unghiulare ale SVNL fazoriale de tip Duffing.
Se considera că z este proiecţia, pe una dintre axele x sau y, a fazorului (θ(t))
191


(11.98) = A.radθ(t)
considerat soluţie a ecuaţiei diferenţiale fazoriale
(11.99) + =0
Fig.11.21 Fazori de arc simplu, dublu şi triplu

în care, reamintim (§ 3.4 Vol I, pag79) că funcţia radial centrică radθ(t) este un fazor/versor ,
cronoid sau un vector unitate, de direcţie θ(t) variabilă, în functie de timpul t.
Dacă ar fi un vector obişnuit, atunci poate fi:
• fie un produs vectorial a trei vectori coliniari si egali = , caz în
care şi ecuaţia diferenţială devine de CES liniară Fel = k0. ,
• fie un produs scalar a trei vectori coliniari şi egali în modul cu unitatea =
2
.1.1, asatfel că .( ) = şi, ca şi în cazul precedent, forţa
elastică şi CES devin din nou liniare.
Situaţia se modifică radical, dacă, aşa cum am enunţat deja, este fazorul de
modul A ( , reprezentat pentru un unghi θ = π/12 (150) în figura 11.21 şi de π/6 (300)
în figura 11.22.
Ce semnificaţie au produsele fazorilor, versorilor de direcţie varibilă sau cronoizilor
( de tipul , ? Æ [v. (§ 3.4 Vol I, pag79].
Se considera iniţial produsul scalar al fazorului cu el însuşi, adică
(11.100) = . = [A.radθ(t)].[ A.radθ(t)] = = şi
192


(11.101)
Rezultă că produsele fazorilor/versorilor cu ei înşişi sunt
(11.102) rad2θ şi der der = der2θ ,
Înmulţirea a doi fazori perpendiculari între ei este
(11.103)
Fazorii de sumă de arce şi produsele a n fazori vor fi
(11.104) ,
ca urmare
(11.105) rad3θ = rad rad(θ + θ) = rad radθ.cosθ + derθ. sinθ)

Cu aceste observaţii şi împărţind ecuaţia diferenţială neliniară (11.99) cu masa m > 0, se
poate scrie ecuaţia sub forma
(11.106) + =0 Æ
(11.107) + =0 ,
în care s-a notat
(11.97’) astfel că, ţinând cont de relaţia (11.105)
(11.108) = A.rad ],
care exprimă echilibrul, adică egalitatea cu semne opuse, dintre acceleraţie, sau forţa de acceleraţie
redusă (prin împarţirea cu masa SVNL m) şi forţa elastică redusă. În relaţia (11.108) este
explicitată acceleraţia masei SVNL fazoriale din (11.107).
Derivata lui radθ este funcţia derivată centrică derθ, echivalenta în MC a funcţiei derivată
excentrică dex1,2θ din ME, fazor rotit cu în avans. Derivata fazorului dexθ este un alt fazor rotit
în avans cu , deci de sens contrar cu radθ şi, deci egal cu –rad θ.
Prin derivarea soluţiei (11.98) se obţine viteza ( , un fazor de modul A.ω(θ(t)), rotit
cu în faţă/ avans, a cărui expresie este (Fig.11.22)
(11.109) ( = A. ω(θ(t)) derθ
şi a cărui derivată, la rândul ei, exprimă acceleraţia SVNL
(11.110) , în care .
193


În relaţia anterioară (11.110) se recunoaşte uşor expresia clasică a acceleraţiei din mişcarea
circulară neuniformă generală, sau, mai precis, din mişcarea circulară excentrică.
Punând condiţia ca r = A.radθ şi derivatele sale sa fie o soluţie a sistemului, este necesar ca ele să
satisfacă identic nul ecuaţia diferenţială fazorială (11.99) şi (11.107).
Această condiţie este îndeplinită dacă ambi coeficienţi ai versorilor rad θ şi der θ,
ortogonali, sunt simultan nuli, adică
(11.111) =0
= 0, dacă
(11.112)
Fig.11.22 Deplasarea sau elongaţia r, viteza r’ şi acceleraţia r” ale SVNL

fazoriale regresive- R(y) şi progresive- P(x) pentru A = 1; ω0 = 1,2; ωµ = 0,6;
Din prima ecuaţie rezultă expresia pulsaţiei instantanee sau a vitezei unghiulare
(11.113) =
= = = ,
194


(11.113’) =
în care s-au notat valorile limită maxime (M) şi minime (m) cu ωL (pulsaţiile limită) ale pulsaţiei
instantanee ω având expresia
(11.114) = şi
(11.115) Æ k= =
iar, din a doua ecuaţie, rezultă acceleraţia unghiulară a sistemului

(11.116) ,
aceeaşi în valoare absolută pentru SVNL cu CES progresive (P Æ +) şi regresive (RÆ −), dar de
semne schimbate, respectiv, sensuri opuse.
Se observa că, prin derivarea vitezei unghiulare/pulsaţiei ω, din (11.113’), se obţine
expresia acceleraţiei unghiulare , adică
(11.117) = = =
= = sin2θ) = .
Faptul că derivata vitezei este acceleraţia, demonstrează compatibilitatea dintre acceleraţia
şi viteza unghiulare şi, totodată, atestă, intr-o primă instanţă, justeţea soluţiei alese.
Este evivent că, întroducând acum soluţia r = A rad θ = A.rad şi a doua ei
derivată (11.110), în ecuaţia diferenţiala Duffing, aceasta va fi satisfăcută identic nul, deoarece
mărimile vitezei şi ale acceleraţiei unghiulare au rezultat tocmai din condiţia ca ecuaţia diferenţială
să fie satisfacută, adică ecuaţia diferenţială să fie identic nulă.
Dacă introducem soluţia în expresia acceleratiei (11.108) se obţine
(11.118) = A[ )radθ]=
= ]=
= ) ceea ce
demonstrează că r = A.rad θ, cu şi , este o soluţie a ecuaţiei diferenţiale fazoriale
de tip Duffing, deoarece ) = − fel este forţa elastică redusă fel cu semn schimbat.
195


1.5 1.5
1.0 1.0
0.5 0.5
1 2 3 4 5 6 1 2 3 4 5 6
ωP = ωR =
ωP ∈ [ωm, ωM] =[0.6633; 1,562] ωR ∈ [ωm, ωM] =[0.6633; 1,562]
Fig. 11.23 Graficele pulsațiilor instantanee ωP –stânga ‐ şi ωR –dreapta,
pentru ω0 = 1,2 şi ωμ∈ [0,1]
11.14.2 PULSAŢII . PULSAŢIA INSTANTANEE.
Pulsaţia instantanee sau viteza unghiulară de rotire a fazorilor r şi r’ este exprimată de

relaţia (11.113’) şi are variaţia din figura 11.23.
Se observă că pulsaţia instantanee variază asimetric faţă de valoarea ω0, cu care devine
egală în punctele θ = . Multiplii de π sunt notaţi aici şi acum cu n şi nu cu k, cum se
obişnuieşte, pentru a nu se confunda cu modulul k al integralelor şi funcţiilor eliptice.
Egalitatea pulsaţiilor cu valoarea ω0 este ilustrată şi în figura 11.22 în care sunt reprezentate,
în coordonate polare şi valorile lui ω şi ale lui ω2, atât pentru CES progresive (P) cât şi pentru CES
regresive (R). În punctele θ = se egalizează valorile ω ale CES progresive ωP cu valorile ω
ale CES regresive ωR ,adică
196


1.5
1.0
0.5
1 2 3 4 5 6
2.0
1.5
1.0
0.5
1 2 3 4 5 6
Fig. 11.24,a Graficele pulsațiilor instantanee ω –sus‐ si ω –jos, pentru ω0 = 1,2 si ωμ∈[0,1]
2
(11.119) = ωP ( ) = ωR ( ) = ω0
Se notează valorile maxime (M) şi minime (m) ale pulsaţie instantanee ω(t) cu fiind
denumite pulsaţii limită
(11.114’) Æ
Valorile limită maxime cât şi cele minime, atât ale SVNL de CES progresive (P) cât şi a
celor de CES regresive (R) sunt aceleaşi, dar se obţin din pentru valori ale unghiului θ
decalate cu Astfel, pentru θ = 0 cele de CES P au un M, iar cele de CES R au un minim.
La θ = situaţia se inversează: CES R au un maxim si CES P prezintă un minim.
197


Fig. 11.24,b Pulsaţia instantanee în 3D ω0 = 1,2 ; ωµ ∈ [0, 1]

Aşa cum s-a enunţat, inversarea valorilor CES P la minim când CES R este la maxim,
rezultă şi din următoarele relaţii ale valorilor limită.
198


Fig.11.24,c Pulsaţia instantanee pentru ω0 = 1,2 şi ωµ ∈ [ 0, 1]
(11.120)
Valorile limită ale pulsaţiilor instantanee, care se vor utiliza în continuare se obţin pentru
(11.121) θ= , n ,
iar celelalte se obţin pentru
(11.122) θ= , n .
Pulsaţiile maxime (M) pentru CES progresive (P) şi minime (m) pentru CES regresive (R)
corespund rigidităţii globale a CES pentru elongaţiile de valoare x = ± A şi, respectiv, y = 0, sau
pentru t = 0 + n. sau = 0 + n. . Şi invers, pulsaţiile maxime (M) pentru CES regresive (R), şi
minime (m) pentru CES progresive (P) corespund poziţiei pe cercul C(O, A) a masei m în punctele
199


pentru θ = sau t = + n. , aşa cum se arată şi în figurile 11. 22, 11.23 şi 11.24, a b, şi c
.
Toate cele expuse anterior, cu referire la sistemul de vibraţii neliniare fazoriale (SVNL-F),
sunt prezentate concentrat în tabelul T 11.1, în ideea că, în acest mod, prezentarea sistemului
fazorial şi a soluţiilor, ca şi derularea verificării soluţiilor este mai uşor de urmărit şi de înţeles.
11.14.3 CERCUL PULSAŢIILOR
Fie cercrile C1ω(O,RP = ωM) şi C2ω(O,RR = ωm) din figura 11.25 şi un excentru E (e , ε = 0)
de excentricitate reală eω = ωµ sau de excentricitate numerica s egală cu modulul k al funcţiilor
eliptice Jacobi
(11.123) s= =k
În care , pulsaţiile limită de calcul ωL , utilizate în figura 11.25, sunt
(11.124) =
Există mai multe posibilităţi de-a reprezenta viteza unghiulară sau pulsaţia instantanee la un
moment dat, sau pentru un anumit unghi θ(t). În figură sunt prezentate două cazuri pe cale
geometrică şi unul pe cale analitică, pentru CES progresive (P)- culoarea albastră.
Direcţia radială centrică, de unghi θ, din O(0,0), intersecteaza cercul de raza eω = ωµ
într-un punct, prin care, ducând o direcţie orizontală, ea este segmentată în pulsaţia ωP de axa Y şi
de cercul de raza ωM. Aceeaşi direcţie radială centrică, intersectează curba polară ωP(θ) la o lungime
din O egală, evident, cu ωP şi constitue varianta analitică de determinare a pulsaţiei instantanee
pentru comparaţie şi verificare.
A treia variantă consistă într-un segment de dreaptă, paralelă cu direcţia radială centrică, dar
dusă dintr-un punct Fω(ρ = eω . sinθ, ), de pe cercul de diametru egal cu excentricitatea eω,
care trece prin O(0,0) şi a cărui raxă polară din O(0,0) este eω . sinθ. Această direcţie intersectează
cercul de rază R = ωM în punctul PM(ρ = ωM, α = θ – β(θ) = θ – arcsin( )) Segmentul de
dreaptă Fω PM reprezintă la scară, aşa cum se poate verifica, mărimea ωP(θ). In desen, s-a ales θ =
şi s-au păstrat datele utilizate şi în figura 11.22, adică : ω0 = 1,2 ; ωµ = 0,6; eω = . ωµ =
0,848528, şi .
Pentru CES regresive (R), slabe sau moi, sunt prezentate numai două variante. Una grafică
si una analitică, prin exprimarea pulsaţiei instantanee ωR în coordonate polare.
În acest caz, exprimarea grafică a pulsaţiei instantanee este dată de segmentul de dreaptă de
la Fω la punctul Pm, de intersecţie a direcţiei radiale centrice de unghi θ cu cercul de rază R = ωm.
Se verifică imediat că
200


(11.125) ω(θ)R = = .
Fig. 11.25 Cercul pulsațiilor SVNL fazoriale de tip Duffing, neamortizate,
libere, al CES progresive (P) şi regresive (R)
În figura 11.25 prezentarea, în mai multe moduri a pulsaţiei instantanee, s-a făcut în ideea
verificării facile a pulsaţiei instantanee prezentate.
Se poate deduce, imediat şi fără dificultate, că segmentul Fω PM reprezintă, în triunghiul
dreptunghic de ipotenuză ωM şi unghiul drept în punctul Fω , o catetă exprimată de relaţia
(11.126) =
Se ştie că
(11.127) cos2θ = cos2θ – sin2θ = 1 − 2sin2θ Æ − 2sin2θ = cos2θ −1
Dacă se consideră ωM ca valoarea limită maximă a CES progresive (P), atunci
înlocuind (11.124) în (11.113’) rezultă
(11.123’) în
care
201


(11.124’)
e = −2 ωµ < 0 şi pulsaţiile vor fi:
(11.128) ,
aşa cum se observa şi în figura 11.24 şi 11.26.
Fig. 11.26 Cercul pulsaţiilor SVNL fazoriale P şi R . Varianta a 2-a

Dacă, în cazul sistemelor cu CES liniară, pulsaţia instantanee ω este constantă şi, deci,
egală cu pulsaţia proprie Ω şi cu pulsaţia ω0 din O(0,0), în cazul SVNL pulsaţia instantanee este
variabilă aşa cum se arata în figura 11.28 în coordonate polare.
Un alt cerc al pulsaţiilor (varianta a 2-a) este prezentat în figura 11.26. La intersecţia cercul
de rază cu axa x > 0 este plasat centrul cercul Cµ( ω0, 0 ) de raza ωµ. O rază vectoare, de direcţie
2θ, determină mărimea ωµ.cos2θ care este şi raza unui cerc concentric cu Cµ şi care determină
lungimea unor catete, care, cu ω0 drept ipotenuză determină o a doua catetă ca ωR şi cu ω0 drept o a
doua catetă determină pe ωP ca ipotenuză. Se observă imediat că pentru 2θ = π/2 Æ θ = π/4 Æ cos2
202


θ = 0 şi ωP(π/4) = ωR(π/4) = ω0 aşa cum se vede clar din figură. Iar pentru 2θ = π Æ θ = π/2 Æ
ωP(π/2) = ωM şi ωR(π/2) = ωm.
Există multe alte posibilităţi de exprimare grafică a pulsaţiei instantanee în funcţie de
unghiul θ(t).

11.14.4 VERIFICAREA GRAFICĂ A SOLUŢIILOR SVNL FAZORIALE
Verificarea soluţiilor este prezentată în figura 11.27 . Din figură, rezultă clar că cei doi
fazori, reprezentând forţa elastică redusă şi, respectiv, forţa de acceleraţie redusă, sunt în
permanenţă egali şi de semne contrare. In figură sunt reproduşi fazorii care alcătuesc cele două
forţe, de acceleraţie şi elastică.
Fig. 11.27 Verificarea grafică a soluţiei r = A.radθ pentru CES progresiva (P), A = 1
Deoarece, acestea sunt singurele forţe existente în sistem, rezultă că sistemul este în echilibru
dinamic şi, ca urmare, soluţia preconizată este viabilă. Iar sistemul vibraţiilor neliniare, fazoriale,
libere, este unul original, cu posibilităţi nelimitate de extindere şi la alte CES polinomiale, şi nu
numai, şi de generalizare la sistemele neliniare, libere.
203


Graficele pulsaţiilor instantanee sunt prezentate, în coordonate polare, şi în figura 11.28. În
partea superioară, sunt prezentate, separat, pulsaţiile instantanee pentru CES progresive (P) în
stânga si ces regresive (R) în partea dreaptă.

Fig. 11. 28 Pulsaţiile instantanee ale SVNL fazoriale în coordonate polare

mm În subsolul figurii, sunt prezentate, împreună, pulsaţiile instantanee ale CES progresive(P)
şi regresive (R), pentru a ilustra modul armonios în care, cele două sisteme, se completează, fără să
se suprapună. Cercul, din centrul figurii, reprezintă sistemele vibrante liniare,care corespund
coeficientului termenului pur neliniar µ = 0.
11.14.5 FORŢA ELASTICĂ ŞI FORŢA DE ACCELERAŢIA
204


ÎN COORDONATE POLARE
Aşa cum s-a putut constata, la verificarea analitică şi grafică a soluţiilor, cele două forţe
sunt în permanenţă în echilibru dinamic, fiind egale şi de semne contrare.
Tabelul 11.1
ECUAŢIA DIFERENŢIALĂ FAZORIALĂ A SVNL
F( ) m + = 0 / : m Æ f( )

= ,
f( ) , f( )
N O T A Ţ I I
= ,
UNGHIUL DE POZITIE ŞI DERIVATELE LUI
E L O N G A Ț I A
f( )
V I T E Z A
=A. .der
A C C E L E R A Ț I A
= A(
I N T R O D U C E R E A S O L U Ț I I L O R Î N E C U A Ț I A D I F E R E N Ț I A L Ă
A(
A. / : A
rad3 = radθ cos2θ + derθ.sin2θ
(
205


O R D O N A R E A D U P Ă F A Z O R I I radθ Ş I derθ
radθ [ ]+
der =0 Æ
V I T E Z A U N G H I U L A R Ă sau P U L S A Ţ I A I N S T A N T A N E E

=
=
A C C E L E R AŢ I A U N G H I U L A R Ă
= =
V E R I F I C A R E A S O L U Ț I I L O R
= A(
= ‐A[ (radθ.cos2θ + derθ.sin2θ)] =
‐A [ ] = ‐ [ − f(
V E R I F I C A R E A G R A F I C A A S O L U Ț I I L O R
Æ V. Fig. 11.27
Reprezentate în coordonate polare, în figura 11.29, se observă că fiecare curbă polară, în

parte, din familia de curbe din figură, este simetrică faţă de originea O(0,0), ceea ce demonstrează
încă odată, dacă acest lucru mai era necesar, egalitatea celor doua forţe reduse.
Cele două forţe reduse sunt proiectate pe direcţia rdială centrică, a fazorului radθ, pentru
forţa elastică şi – rad θ pentru componenta radială centrică a forţei de acceleraţie
(11.129) = (ω02 ± ωµ2cos2θ) radθ
(11.130) − ω2 radθ = − (ω02 ± ωµ2cos2θ) radθ
206


Proiecţia acestor forţe, pe oricare alta direcţie radială centrică, stabileşte un echilibru între
proiecţiile acestor forţe, inclusiv pe axele x şi y. De exemplu, proiecţia forţei de acceleraţie facc pe
axa x este
(11.131)
iar pe axa y este

(11.132)
CES progresive (P)
1.5
1.0
0.5
2 1 1 2
0.5
1.0
1.5
207


Fig.11.29 Componenta radială centrică a forţei elastice reduse şi a acceleraţiei SVNL

fazoriale pe aceeaşi direcţie radθ şi, respectiv, − radθ
Atât în figura 11.31 cât şi în figura 11.30, din partea inferioară, în care sunt suprapuse CES
progresive şi CES regresive, se observă o dungă de culoare mai închisă în care sunt plasate
graficele curbelor de neliniarităţi mai reduse, astfel că, în zona mijlocie se situează sistemul vibrant
liniar de µ = 0 . Se observă că, în proiecţia pe axa Y, această forţă elastică liniară redusă variază
sinusoidal (Fig. 11.31), iar in proiecţia pe axa X, variază cosinusoidal (Fig. 11.30). Adică, aşa cum
se comportă un sistem liniar, la care, vectorul forţă redusă, de modul constant, se roteşte cu viteză
unghiulară constantă ω0, în acest caz, în jurul originii O(0,0).

1.5
1.5
1.0
1.0
0.5 0.5
1 2 3 4 5 6
0.5 1 2 3 4 5 6
0.5
1.0
1.0
1.5
1.5
CES progresive (P) CES regresive (R)
208


1 2 3 4 5 6
1
Fig.11.30 Forța elastica proiectată pe axa X
11.14.6 CARACTERISTICILE ELASTICE STATICE ALE SVNL FAZORIALE
Prin reprezentarea parametrică a forţei elastice reduse şi a elongaţiie, adică

(11.133) ,
pentru CES progresive (P) şi

(11.134) ,
pentru CES regresive (R) se obţin aceleaşi CES neliniare.

O observaţie, foarte importantă, se referă la faptul că indiferent de semnul ± al lui µ şi ωµ,
după care s-au catalogat SVNL fazoriale în progresive (P) şi în regresive (R), aşa cum rezultă din
figurile prezentate, ambele tipuri sunt, în acest caz, progresive şi, prin inversarea proiecţtiilor,
ambele tipuri devin regresive – în dreapta figurii 11.32 şi 11.33.

209


1.5
1.5
1.0 1.0
0.5 0.5
1 2 3 4 5 6 1 2 3 4 5 6
0.5 0.5
1.0 1.0
1.5 1.5
CES progresive (P) CES regresive (R)
1 2 3 4 5 6
1
2
Fig.11.31 Forța elastica proiectată pe axa Y
În stânga figurii 11.32, sunt prezentate CES neliniare tari descrise de ecuaţiile precedente,
iar în dreapta, aceloraşi figuri, sunt prezentate CES moi descrise de ecuaţiile parametrice
următoare, în care s-au inversat proiectiile pe axe: CES progresive – în funcţie de semnul
termenului neliniar µ - sunt proiectate de axa Y şi cele, aşa-zise regresive (R), pe axa X.
(11.135) ,
pentru CES progresive (P) şi
(11.136) ,
pentru CES regresive (R).
210


Fenomenul descris anterior este general. Orice curbă Y(X) considerată o CES progresivă
sau regresivă prin inversare, adică curba X(Y), fiind simetrică faţă de prima
bisectoare îşi schimbă caracterul din progresivă devine regresivă şi invers, dacă a fost regresivă
devine progresivă.
Fig. 11.32 Caracteristici elastice statice CES ale VSNL fazoriale

pentru ω0 = 1,7- jos- şi ω0 = 2 –sus- cu ωµ ∈ [0,1]
211


Din figurile anterioare, se observă că pentru CES moi sau regresive, la neliniarităţi
puternice, (ωµ ↗ faţă de valoarea lui ω0 ), apar rigidităţi negative la valori mai ridicate ale
elongaţiei/amplitudinii: zonele în care tangentele la CES sunt de pantă negativă (coeficientul
unghiular al tangentei m < 0). La CES progresive (v. Fig. 11.33- stânga- cu ω0 = 1,2), rigidităţile
negative apar la valorile reduse ale elongaţiei, în apropierea originii şi nu apar dacă valoarea lui ω0
este ridicată, faţă de valoarea lui ωµ, aşa cum se prezintă situaţiile în figura 11.32 – stânga - cu ω0 >
1,2 .
Fig. 11.33 Caracteristici elastice statice CES ale VSNL fazoriale

pentru ω0 = 1,2 cu ωµ ∈ [0,1]

11.14.7 CURBE INTEGRALE ÎN PLANUL FAZELOR
Din figura 11.34, în care sunt prezentate curbele integrale din planul fazelor, ale vitezei în
funcţie de elongaţie X’(X) şi Y’(Y), se observă că, zonele cu rigiditate negativă, sunt despărţite de
cele cu rigiditate pozitivă printr-un punct de intersecţie a curbelor.
Pentru µ = 0, CES este liniară şi se obţine o elipsă în planul fazelor.
Acceleraţiile SVNL fazoriale în funcţie de elongaţie sunt prezentate în figura 11.35.
Comparând aceste grafice, cu cele ale CES din figura 11.33, se observă că unele sunt simetricele
celorlalte faţă de axa x. Este încă o dovadă, în plus, că soluţiile atribuite SVNL fazoriale sunt
valabile şi descriu un sistem aflat în permanenţă în echilibru dinamic.
Cazul SVNL de tip Duffing, în care z, nu mai sunt fazori, ci sunt mărimi scalare, nu
diferă în esenţă prea mult de cazul anterior studiat şi va fi prezentat în continuare. Acest caz, de
212


vibraţii libere, neamortizate, este unul din cele mai studiate cazuri de acest fel din literatura de
specialitate.
De aceea, considerăm că posibilitatea simplificarii studiului acestora, graţie noilor
complimente de matematică reunite sub denumirea de supermatematica, nu este lipsită de interes.
Cu atât mai mult cu cât nu se folosesc metode aproximative, ci metode exacte care verifică identic
ecuaţia diferenţială a lui Duffing, fără membrul drept.
1.5
1.0
1.0
0.5 0.5
1.0 0.5 0.5 1.0

1.0 0.5 0.5 1.0
0.5
0.5
1.0
1.0
1.5
şi şi
Fig. 11.34 SVNL fazoriale. Curbe integrale în planul fazelor (z)

Pentru cu A = 1, ω0 = 1,2 şi ωµ ∈ [0, 1]
213


2 1.5
1.0
1
0.5
1.0 0.5 0.5 1.0 1.0 0.5 0.5 1.0

0.5
1
1.0
2 1.5
Fig. 11.35 Acceleraţiile SVNL fazoriale în funcţie de elongaţie

Pentru A = 1, Є P,R = cu ωµ ∈ [0, 1]

214

11. SISTEMUL VIBRATIILOR EXCENTRICE

11.14.8 DETERMINAREA PULSAŢIILOR SISTEMELOR OSCILANTE LIBERE,

CONSERVATIVE CU CARACTERISTICĂ ELASTICĂ (CES)
NELINIARĂ DE TIP DUFFING
Metoda a fost prezentată de autor la prima Conferinţă de “Vibraţii în construcţia de

maşini” din Timişoara, în anul 1975 şi este publicată în lucrările acesteia.
Se consideră simultan, în paralel, trei sisteme oscilante conservative, având aceeaşi masă m,
aceeaşi amplitudine A şi aceeaşi perioadă T de oscilaţie. Şi, ca urmare, aceeşi pulsaţie proprie Ω,
sau viteză unghiulată de rotaţie a unui punct reprezentativ M pe cercul C[O(0,0), R =A] ale cărui
proiecţii, pe oricare dintre axele x şi/sau y, reproduc mişcările celor trei sisteme.
Primele două sisteme pentru comparaţie şi ultimul pentru exemplificarea metodei. Primul,
sistem liniar echivalent (SLE), are caracteristica elastică statică (CES) liniară
(11.137) FL = K.x,
în care K = constant este panta dreptei ce reprezinta CES liniară (Fig. 11.36).
Al doilea sistem, neliniar (SNL), are CES reprezentată de funcţia / curba (mai precis:
excentra Æ v.⊆. 9.3.1 Întroducerea noţiunii de strambă în matematică),
(11.138) FN = F(x)
excentră simetrică faţă de originea O(0,0).
Pentru exemplificare se mai consideră un al treilea sistem vibrant (SND) de CES a SNL de
tip Duffing având forţa elastică exprimată de relaţia (11.93 şi 11.93’)
(11.93’) F(z) = k0x – µ.x3
Constanta elastică K a sistemului liniar echivalent (SLE) se alege astfel, încât, cele două
mase identice m, pornind simultan, la timpul t0 = 0, din poziţia z0 = A, să ajungă simultan, dupa un
sfert de perioadă, t = T/4, în poziţia z(T/4) = 0. Ca urmare, pulsaţiile proprii, sau viteza unghiulară
constanta Ω pentru sistemul liniar şi viteză unghiulară medie Ω, care se consideră pulsatie proprie a
SNL, ale primelor două sisteme să fie egale intre ele. Pulsaţia proprie constantă a sistemului liniar
este, după cum se ştie, arhicunoscuta relaţie
(11.139 ) Ω= ,
iar sistemul oscilant liniar este denumit echivalent sistemului neliniar de mase m, amplitudini A şi
pulsaţii propri Ω egale.
Ecuaţiile diferenţiale ale mişcărilor pentru cele trei sisteme sunt
(11.140)

213


Fig. 11.36 Forţele elastice ale sistemelor Fig. 11.37 Variabilele unghiulare ale
neliniare (SNL) şi liniare echivalente (SLE) SNL (θN) şi SLE (θL)
precum şi vitezele lor în funcţie de deplasarea x ca funcţii de timpul t
Pentru sistemul liniar echivalent (SLE), cu condiţiile iniţiale amintite, legea de mişcare sau
elongaţia, viteza şi accelerţia pot fi
(11.141) SLE:
Acceleraţia SLE, exprimată în funcţie de deplasarea x, verifică identic nul ecuaţia

diferenţiala liniară a SLE din (11.140)
În mod analog, acceleraţia sistemului neliniar (SNL) trebuie să poată să se exprime în
funcţie de deplasarea x şi, sub această formă, să verifice identic ecuaţia sa diferenţială, a SNL din
(11.140).
Forţa elastică F(x), fiind o funcţie de deplasarea x se poate exprima şi sub forma
(11.142) F(x) = ka(x).x,
în care rigiditatea variabilă ka(x), în funcţie de x, are expresia
(11.143) ka(x) = F(x) /x
214


şi reprezintă rigiditatea globală sau, cum este cunoscută în literatură [Gheorghiu, Al. “Concepţii
moderne în calculul structurilor”, Ed. Tehnică, Buc. 1966], rigiditatea secantă.
Împărţind această rigiditate cu masa m obţinem pătratul pulsaţiei variabile sau instantanee a
acceleraţie, care se va nota cu ωa,
(11. 144) Æ =
Înlocuind expresia forţei elastice, ca funcţie de deplasarea x (11.142), în ecuaţia
diferenţială (11.140), se obţine expresia acceleraţiei SNL ca funcţie de deplasare
(11.145) (x) =
Pentru exemplul considerat, rezultă
(11.146) ka = k0
şi pulsaţia instantanee a acceleraţiei
(11.147) Æ =
Expresia vitezei SNL se poate determina pornind de la ecuaţia diferenţială (11.140)

sau prin integrarea acceleraţiei SNL (11.145). Se obţine aceeaşi expresie a vitezei SNL în funcţie de
deplasarea x sub formele
(11. 148)
care pot fi scrise şi sub formele
(11.149)
în care
(11. 150)
reprezintă pulsaţia instantanee a vitezei SNL în funcţie de deplasarea x.
Din a treia relaţie (11.141) rezultă
(11.151) y2 =
în care y2 = A2 - x2 reprezintă ordonata traiectoriei de fază a SLE, traiectorie care este un cerc.
Prin egalarea relaţiilor anterioare, rezultă că pentru oricare x ∈ [0, A] se respectă egalitatea
(11.152) sau
care reprezintă o dependenţă între vitezele SLE şi a SNL şi pulsaţiile vitezelor lor corespunzătoare.
Pentru exemplul considerat se obţine
(11.153) [ ]=[ ]( )
şi
(11.154) Æ
Viteza SLE variază în funcţie de deplasarea x după o elipsă care se intersectează cu curba
de variatie a vitezei SNL în funcţie de deplasarea x, în intervalul x ∈ [0, A], în trei puncte, respectiv
şase puncte pentru o perioadă completă, în care, deci, vitezele celor două sisteme sunt egale.
215


Primul punct are abscisa x= ± A, în care vitezele sunt egale intre ele şi egale cu zero.
Celelalte două, respectiv patru, sunt simetrice faţă de axa x şi au abscisa notată cu x = ± xv (Fig.
11.36, 11.38 şi 11.39).
Egalitatea vitezelor, cu semn pozitiv, se produce pentru deplasarea masei m de la x = 0 la x
= A, iar egalitate lor, cu semn negativ, la sensul invers de deplasare. Rezultă că, în punctul x = ± xv,
pătratele vitezelor celor două sisteme, liniar şi neliniar, sunt egale, adică
(11.155) = (xv)
Egalând cele două viteze, exprimate de relaţiile (11.141), rezultă că, în x = ± xv, funcţia
intersectează dreapta paralelă cu axa x, care exprimă constanţa pulsaţiei sistemului liniar (Ω)
în funcţie de deplasarea x, adică
(11. 156) Ω2 = ( )
cea ce rezultă şi din relaţia (11.152).
Notând cu kx(x) coeficientul unghiular al dreptei tangente la CES neliniară F(x), denumit în
literatură rigiditate locală sau rigiditate tangentă, se obţine
(11.157) kx (x) =
1.2
1.0
0.8
0.6
0.4
0.2
0.2 0.4 0.6 0.8 1.0
Fig. 11.38 Pulsaţiile instantanee ωx, ωv, ωa şi intersecţia lui ωx cu ωv în punctul de abscisă
xv şi de ordonată egală cu pulsaţia proprie Ω a SN. (ω0 = 1,2 ; ; A = 1)
Împărţind (11.156) cu cu masa m se obţine pulsaţia

(11.158)
denumită pulsaţie instantanee a deplasării x.
Pentru exemplul considerat ea este
216


(11.159) Æ
Cu ajutorul pulsaţiei instantanee a deplasării (11.158), forţa elastică F(x) se poate exprima prin
(11.160) F(x) = =m
cu condiţiile iniţiale F(0) = 0.
Prin înlocuirea expresiei anterioare în relaţia (11.148) se obţine
(11.161)
1.2
1.2
1.0
1.0
0.8
0.8
0.6 0.6
0.4 0.4
0.2 0.2
0.2 0.4 0.6 0.8 1.0

1 2 3 4 5 6
Fig. 11.39 Pulsaţii ca functii de θ – stânga- şi în functie de x –dreapta
pentru A = m = 1; ω0 = 1,2; µ = 0,6
În punctul în care ωx(x) intersectează dreapta, care exprimă constanţa pulsaţiei (Ω = ct) a
SL, se obţine
(11.162) ωx(xv) = Ω.
Considerând CES a SNL liniară pe porţiuni infinit mici dx, fiecare porţiune având pulsaţia
ωx(x) (traiectoria acesteia y(x) în planul fazelor este o curbă închisă [v. Harris,C şi Crede,C.
“Socuri şi vibratii “, Ed. Tehnicâ, Buc. 1968] pentru care
(11.163) y2 (x) =
Egalând viteza SNL din relaţia anterioară (11.163), cu cea exprimată de relaţia (11.150)
rezultă că, pentru oricare x ∈ [ 0, A], se respectă egalitatea
(11.164) y(x) = y
care reprezintă o dependenţă intre ordonata traiectoriei de fază a SNL şi a SLE în funcţie de
deplasarea x.
Intersectarea vitezei SLE cu a SNL în x = xv impune şi intersectarea traiectoriilor de fază
ale celor două sistemela în acelaşi punct – abscisă şi ordonată - pentru care şi cele două ordonate
ale celor două sisteme (Fig. 11.36 şi 11.38), liniar şi neliniar, sunt egale, adică y(x) = y. Rezultă, pe
de o parte, că
(11.165) ωv(xv) = ωx(xv)
217


şi, pe de altă parte, ţinând cont de relaţia (11.156) şi (11.162) că
(11.166) ωv(xv) = Ω = ωx(xv).
S-a demonstrat, în acest mod, că ordonata punctelor de intersecţie ale pulsaţiilor instantanee
ale deplasării ωv(x) cu ale vitezei ωx(x) are valoarea pulsaţiei proprii Ω a SLE echivalent care este
şi pulsaţia proprie a SNL.
În concluzie, metoda de determinare a pulsaţiei proprii Ω a unui SNL ca cel SND -
Duffing, constă în următoarele etape:
1) Determinarea pulsaţiilor instantanee ale deplasării ωx(x), cu relaţia (11. 158), precum şi
a pulsaţiei instantanee a vitezei ωv(x), cu relaţia (11.150);
2) Determinarea abscisei punctului de intersecţie a celor trei pulsaţii (11.166)
3) Determinarea relaţiei de calcul a pulsaţiei proprii Ω, prin introducerea valorii x = xv în
una dintre relaţiile (11.156) sau (11.162).
Pentru exemplul considerat, egalând cele două pulsaţii instantanee, a deplasării
(11.159) cu cea a vitezei (11.154), rezultă
(11.167) xv =
pentru care, din (11.156) sau (11.162) se obţine
(11.168)
Pulsaţia instantanee a acceleraţiei devine egală cu pulsaţia proprie Ω, sau curba y = ωa(x) se
intersectează cu dreapta y = Ω = ct, în punctul de abscisă
(11.169)
în care acceleraţiile, sistemului neliniar (SNL) şi a celui liniar echivalent (SLE), sunt egale.
Aşa cum se poate observa în figura 11.39, pulsaţia deplasării ωv(xv) şi pulsaţia vitezei
ωx(xv) se intersecteaza la abscisa xv = ca funcţii de deplasare şi intersecţiile curbelor pulsaţiilor
ωv(θ) cu ωx(θ)
(11. 170) θ = θv = ωv(θ) ∪ ωx(θ) Æ cos2θ = Æ
cosθ = Æ θv =arc cos( )

ca funcţii de θ, au loc la în punctele de pe cercul R = A, centrat în originea O(0,0), pentru valorile
lui θ
(11.170’) θ = θv = arc cos xv = arc cos = , n = 0, 1, 2, …
pentru A = m = 1, µ = 0,6 şi ω0 = 1,2, valori adoptate în figură.
11.14.9 PULSAŢIA INSTANTANEE CA VITEZĂ UNGHIULARĂ DE ROTAŢIE

A PUNCTULUI M(θ,A) PE CERCUL DE RAZĂ R = A
În acest paragraf se va considera SND-Duffing şi ecuaţia diferenţială (11.93’) a acestui

sistem oscilant neliniar, liber şi neamortizat.
218


Expresia pulsaţiei instantanee a vitezei, ca funcţie de deplasarea x Æ ωv(x), a acestui SND
este dată de relaţia (11.154).
Se va demonstra în continuare că
(11.170) x = cosθ(t)
este o soluţie exactă a ecuaţiei de mişcare (11.93’), dacă şi numai dacă
(11.171) (t) = =
şi relaţia de dependenţa lui = este cea dată de relaţia (11.154).
Introducând (11.170) în (11.154) pulsaţia instantanee şi, acum, viteza unghiulară ωv(θ)
poate fi adusă la forma
(11.172) ,
relaţie asemănătoare, ca formă şi prin prezenţa funcţiei circulare centrice(CC) cosinus de arc dublu
( ), cu relaţia vitezei unghiulare de la SNLD fazoriale.
In relaţia anterioara s-a notat cu
(11.173) Æ
pulsaţia denumită pulsaţie de calcul
Este înteresant faptul că, majoritatea metodelor aproximative, de determinare a pulsaţiei
proprii a sistemelor neliniare, dau expresia pulsaţiei de calcul (11.173), în jurul căreie oscilează
valorile pulsaţiei instantanee (v. 11.172), ca pulsaţie proprie aproximativă a acestor sisteme.
Funcţia
(11.174) θ(t) =
reprezintă unghiul de poziţie al punctului M(θ,A), pe cercul C[O(0,0), R=A], de rază R=A , centrat
în originea O(0,0), la momentul t.
Pentru simplificarea scrierii relaţiilor care urmează, determinarea explicită a funcţiei θ(t) se
va realiza în finalul acestui paragraf.
Prin derivarea soluţiei (11.170) şi ţinând cont de relaţia (11.174), se obţin viteza şi
acceleraţia SVNL Duffing ecuaţii identice, ca formă, cu cele ale SVNL fazoriale:
(11.175)
219


1.2
1.1
0.2
1.0 0.1
0.9
0.8 1 2 3 4 5 6
0.7
0.1
1 2 3 4 5 6
0.2
Fig. 11.39 Vitezele unghiulare ωv şi acceleraţiile unghiulare є ale SNDuffing

pentru A = 1, ω0 = 1,2 şi
În relaţiile anterioare, acceleraţia unghiulară є (θ(t)) este

(11.176) (t)
şi expresia ei se obţine prin derivarea lui din (11.154 sau 11.172), adică
(11.177)
şi rezultă
(11.178)
relaţie, ca şi cea a vitezei unghiulare ωv, asemanătoare cu cea de la SVNL fazoriale; diferenţa fiind
dată de constanta ¼ faţă de 1 de al SVNL fazoriale, ceea ce arată că acceleraţia unghiulară, în acest
caz, este de 4 ori mai mica decât în cazul SVNL fazoriale.
Înlocuind în expresia acceleraţiei din (11.175), expresile obţinute pentru є şi ω rezultă
acceleraţia
(11. 179)

220


Fig. 11.40 Variaţia pulsaţiei proprii Ω(µ) a SND pentru µ ∈ [ 0, 1], A = 1 şi ω0 = 1,2
în care, înlocuind expresia lui ω(θ) din(11.159) rezultă
(11.180)
Se observă că acceleraţia, astfel obţinută, verifică identic ecuaţia diferenţială a SND
(11.181) m
sau impărţind ecuaţia cu masa m > 0, constantă, rezultă
(11.181’)
S-a demonstrat, astfel, că soluţiile preconizate pentru ω, x, şi sunt viabile şi sunt soluţii
care verifică exact SNL Duffing, libere, neamortizate, iar acceleraţia unghiulară є este derivata
vitezei unghiulare ωv(x), pentru că ea a fost obţinută tocmai prin derivarea lui ωv(x), aşa cum se
poate vedea din (11.177).
Din graficele prezentate în figura 11.39, rezultă că acceleraţiile unghiulare ale SNL cresc cu
creşterea valorii termenului pur neliniar, adică cu valoarea lui µ, fiind, evident, nule pentru SL.
Vitezele unghiulare au amplitudini de oscilaţie, faţă de valoarea lui ωC, cu atât mai mari cu
cât creşte µ şi devin nule pentru µ = 0. Iar ωC se apropie de ω0 prin scaderea lui µ; ω0 ales de 1,2 în
figură.
Figura 11.40 prezintă, în centru, deviaţiile valorilor pulsaţiilor proprii Ω(A, µ) ale SNL în
funcţie de µ ∈ [0, 1], pentru A = 1 şi ω0 = 1,2 pentru SNL progresive şi regresive, adică pentru µ Æ
. În figura din stânga, se observă scăderea valorilor lui Ω, de la Ω(µ=0) = ω0 = 1,2, la Ω(µ = - 1)
= 0.9 ; valoare ω0 =1,2 fiind aleasă arbitrar, odată cu creşterea valorilor negative a lui - µ, iar, în
figura din dreapta, se observă creşterile lui Ω, de la Ω (µ=0) = ω0 = 1,2, odată cu cresterea lui +µ [
Ω(+µ = + 1) = 1,5 ].
11.14.10 SOLUŢII ÎN FUNCŢIE DE TIMPUL t
Sunt obţinute cu ajutorul integralelor şi a funcţiilor eliptice. Integrala eliptică completă de

prima speţă K(k) dă perioada 4K(k) a funcţiilor eliptice (cnu, snu, dnu), iar cea de speţa a doua E(k)
exprimă lungimea sfertului de elipsă.
221


Fig. 11.41. Reprezentarea funcţiilor eliptice Jacobi

pe elipsa unitate şi pe cercul unitate
Elipsa din figura 11.41 are axa mare a = 1 şi axa mică b = > a, fiind prezentată şi în
lucrarea lui Cebe László “ Elliptikus függvének” din revista Hiradástechnika XXV , 1974, pag.
176 .. 189, împreună cu o serie de funcţii periodice remarcabile, printre care şi cele eliptice. Mai
puţin FSM-CE care sunt prezentate numai în aceasta lucrare şi în această figură.
Ea are a = 1 şi b = şi, deci, ecuaţia
(11.182)
şi ecuaţiile parametrice
(11.183) .
Raza polară a elipsei poate fi dată din centrul O(0,0) de relaţia

(11.182) ρ =r= ρ =r=
222


cu notaţiile din figură. Sau din focarele, dispuse, în cazul elipsei rotite cu - π/2, pe axa y, fiind,
totodată şi excentrele E1 = E +(e, ε1 = ) şi E2 = E- (e, ε2 = ) ce se corspund dispunerii lor pe
semiaxa y > 0 şi, respectiv, pe y < 0 şi de relaţii
(11.183) r1,2 =
şi a căror sumă, în cazul de faţă, şi în toate cazurile în care se exprimă una dintre proprietăţiile de
bază ale unei elipse, care stipulează că suma distanţelor de la focarele elipsei la un punct curent de
pe elipsă este constanta şi egală cu lungimea axei celei mai mari a elipsei,în cazul de faţă cu b > a,
adică
(11.183) r1 + r2 = 2b = .
Excentricitatea liniara e a elipsei, acum pe direcţia axei y, adică de ε = , este dată de
cunoscuta relaţie, aici modificată datorită rotirii elipsei,
(11.184) e= = = b.k
iar excentricitatea liniară numerică, notată acum cu s, este
(11.185) s= k.
Rezultă că excentricitatea liniară numerică s a elipsei este şi modulul k al integralelor şi
al funcţiilor eliptice Jacobi.
Deoarece, cercul unitate, reprezentat în figura 11.41, are raza R = a = 1, rezultă că
excentricitatea reală ecerc este egală cu excentricitatea numerica scerc = ecerc/ a = ecerc.
Dacă modulul funcţiilor eliptice este k, se alege excentricitatea numerică, egală cu cea reală
a FSM-CE pentru R = 1, atunci e = s = k. Adică, excentricităţiile numerice ale elipsei şi ale
cercului sunt aceleaşi; diferă doar excentricităţiile reale ale celor doua curbe închise. Diferenţă care
face şi distincţia dintre elipsa, s-o numim unitate, deoarece are a = 1 şi cercul unitate de R = 1.
În rezumat: cercul unitate are ambele excentricităţi liniare egale între ele şi egale cu k, iar
elipsa unitate le are diferite; dar excentricităţile numerice ale celor doua curbe inchise sunt egale
între ele şi egale cu modulul k al integralelor şi al funcţiilor eliptice Jacobi.
Sunt denumite funcţii eliptice, pe de o parte, pentru că sunt legate de integralele eliptice, de
determinare a perimetrului elipsei - E(u,k) – şi, pe de altă parte, pentru că pe această curbă inchisă
pot fi definite aceste funcţii şi, cu precădere, arcul de elipsa u, de la originea arcului elipsei unitate
A(1,0) la un punct curent P(θ,ρ =r) de pe elipsă.
Deoarece satisfac exact ecuaţii diferenţiale neliniare de ordinul doi, au o multitudine de
aplicaţii în matematică, fizică şi în special în tehnică/tehnologie.
Fie integrala
(11.186)
în care R(x, y) este o funcţie raţională de argument x, iar P(x) – un polinom.
Dacă P(x) este un polinom de ordinul doi, atunci integrala (11.186) se exprimă prin funcţii
elementare. În cazurile excepţionale, când integrala (11.186) poate fi exprimată prin funcţii
elementare, aceasta se numeşte integrală pseudoeliptică.
În cazul când P(x) este o funcţie de ordinul trei sau patru, integrala (11.186) se numeşte
integrală eliptică şi, în general, nu poate fi dată în formă finită, sub forma unei relaţii simple de
calcul.
223


Pentru integrala eliptică completă de prima speţă K(k), s-a prezentat, în volumul I al
acestei lucrări [v. Cap. 5 Aplicaţii matematice ale FSM-CE radial excentric rexθ, pag. 152 … 167],
o metodă hibridă – numerico-analitică, bazată pe /(plecând de la) metoda Landen- prin care s-a
reuşit obţinerea unei relaţii simple, cu numai doi termeni (5.55, 5.56 şi 5.57), care oferă o precizie
de calcul, incredibilă de ridicată, cu 15 zecimale exacte !
La fel de bine, ea poate fi calculată cu ajutorul unui seriei hipergeomatrice, dezvoltată după
k având raza de convergenţă egală cu unitatea .
Se numeşte serie hipergeometrică seria (v. Râjic I.M. şi Gradştein I.S. “Tabele de
integrale, sume, serii şi produse” Ed. Tehnică, Buc. 1955, pag. 415]
(11.187) +
Cu ajutorul acestei serii, expresia care poate exprima, cu orice grad de precizie, valoarea
integralei K(k) este
(11.188) K(k) = F )= ,
în care simbolul !! exprimă produsul numai a numerelor impare sau namai a celor pare, de la caz la
caz, în funcţie de indicaţiile/continutul parantezei care precede simbolul. Astfel,
(11.189)
Şi, ca simbolurile să fie complete, n ! se mai simbolizează şi astfel

(11.189’) n!=
Integrala eliptică de prima speţă K(k) din forma normală Legendre

(11.190)
poate fi adusă sub forma trigonometrica normală prin substituţia

(11.191) x = sinθ.
Expresia lui K(k) poate fi scrisa, mai concentrat, astfel
[ v.→ http://sfm.asm.md/vol1/fizica%20matematica.html ]
(11.188’) K(k) =
Aşa cum rezultă şi din”Tabelele” lui Râjic [ pag. 174, rel (3.413)], dublul integralelor
eliptice de prima i a doua speţă, sunt date şi de FSM-CE, de variabila centrică α, radial excentric
Rex1,2 α de excentricitate numerica s = k, Æ k2 < 1
224


(11.191) K(k) =
şi
(11.192) E(k) = = ± .
Lungimea unui arc de elipsa este u, variabila funcţiilor eliptice cn(u,k), sn(u,k) şi dn(u,k) şi
se poate determina cu integrala
(11.193) u = F (θ, k) = =
11.14.11 INFINIŢII MICI (DIFERENŢIALELE), FSM-CE ŞI

FUNCŢIILE ELIPTICE Jacobi
Istoria confirmă că Fourier i-a acuzat pe Jacobi şi pe Abel ca-şi risipesc/pierd timpul cu
funcţii eliptice, când sunt atâtea probleme mai utile care ar putea fi rezolvate. Răspunsul se gaseste
pe site (V.GoogleÆ” Zâmbetul ştiinţei”).
225


Fig.11.42 Infiniţi mici (diferenţiale), FSM-CE şi funcţii eliptice Jacobi

Ca istoria să nu se mai repete, (deşi, tot istoria, ne învaţă ca nu se învaţă nimic din istorie,
din moment ce ea se repetă, deci, fără prea multe speranţe şi fără să ne facem iluzii că vom pune
punctul pe i), înserăm în acest capitol unele dependenţe dintre infiniţii mici, sub forma
diferenţialelor, funcţiile eliptice Jacobi şi noile, introduse în matematică, FSM-CE, cu speranţa că,
în acest mod, se simplifică inţelegerea funcţiilor eliptice Jacobi, din moment ce, ele, pot fi
vizualizate şi pe cercul trigonometric/unitate cu care suntem mai familiarizaţi (Fig. 11.42).
Elementului de arc al elipsei ds = du din figurile 11.41 şi 11.42 este
(11.194) ds = du = ρdθ = ,
în care raza polară ρ a unui punct al elipsei, măsurată din originea O(0,0), este dată de relaţia
(11.182).
Lungimea u a arcului de elipsă (Fig.11.41), corespunzător arcului θ a unui punct W(R=1, θ)
de pe cercul unitate, se determină prin integrarea elementului de arc al eliposei, adică, este integrala
eliptica de speta a 2-a, incompletă, notată şi cu F(u,k)
226


(11.195) F(u,k) =
Lungimea arcului unui sfert de elipsă, corespunzătoare lui θ = π/2, pe cercul unitate, este
K(k) .
Se observă că integrala eliptică de prima speţă, F(u,k) este dată de diferenţiala , care, aşa
cum s-a indicat în figura 11.42 reprezintă inversul segmentului
(11.196) FW = dn(u,k) = cos β =
Din figură mai rezultă, fără să insistăm asupra deducerii acestor relaţii, că
(11.197)
Rezultă că unghiul γ = u – θ este, deci, diferenţa dintre cele două argumente, cele ale funcţiilor
eliptice Jacobi (u) şi ale FSM-CE de variabilă excentrică (θ).
Transversal pe segmentul FW, apar segmente de drepte care pot fi exprimate prin diverse
diferenţiale, cum sunt
(11.198)
Pe direcţia dreptei OW, înclinată cu unghiul α faţă de axa x, apar două segmente a căror
sumă este raza cercului unitate R = 1. Aceste segmente sunt
(11.199)
Aşa cum s-a mai afirmat şi cum se cunoaşte, de fapt, derivata vectorului de poziţie (θ) =
R.rexθ, a punctului W în mişcarea lui pe cerc (v. Vol.I, Cap. 6.4 MCE, pag 197 … 202), este
viteza . Pentru R = Ω = 1 rezultă
(11.200) (
= = dexθ.radα
în care se evidenţiază cele două componente ale vitezei: una pe direcţia radθ, adică pe direcţia
radială centrică (radθ), a razei vectoare , care exprimă derivata în modul a lui şi o a doua
227


componentă, perpendiculară pe prima, pe direcţia derivată centrică (derθ), care reprezintă derivata
în direcţie a vectorului turnant = rexθ rad .
Derivata în direcţie este proiecţia lui pe direcţia derθ, adică
(11.201)
iar derivata în modul este proiecţia lui pe direcţia fazorului radθ
(11.202)
ceea ce indică corectitudinea asocierii diferenţialelor, respectiv a diverşilor infiniţi mici, cu aceste
segmente de dreapte, reprezentate în figura 11.42.
Dacă (11.195) dă pe u(θ), inversul ei θ(u) este dată de funcţia eliptică Jacobi
amplitudinus/amplitudine (şi, adăugăm noi centrică, pentru a evita confuziile cu amplitudinea
excentrica aexθ)
(11.203) θ(u) = am(u,k)
Aceste funcţii au aliura din figura 11.43.
În partea de sus şi în stânga figurii, sunt reprezentate functiile am(u, m = ), de modul m
= , care sunt funcţii eliptice Jacobi de perioadă 4K(k), iar în dreapta figurii sunt prezentate
aceleşi funcţii dar de modul k = m2 şi de aceeaşi perioadă 4K(k).
În partea de jos sunt prezentate aceleaşi funcţii de aceiaşi parametri m si, respectiv k, dar de
argument modificat prin t = 2uK(k)/π.
Aceleaşi argumente vor fi utilizate şi pentru reprezentarea celorlalte funcţii eliptice Jacobi :
cn u, snu, dnu.
Pentru comparaţie şi pentru evidenţierea asemănării lot cu funcţiile amplitunide Jacobi şi, prin
aceasta, a justificării denumirii date acestor functii, sunt prezentate FSM-CE amplitudine
excentrică (aexθ) de variabilă excentrică θ cât şi FSM-CE aexmθ –aex modificate- în sensul că
FCC inversă arcsin a fost inlocuit cu arctan, aşa cum se indică în figura 11.44 – sus. Jos, sunt
prezentate diferenţele dintre funcţiile eliptice Jacobi şi FSM-CE
(11.204) ∆ = am(u, k) – aex (θ,s) sau
(11.205) ∆M = am(u, k) – aexm (θ,s) .
Rezultă, din stânga figurii 11.44, că diferenţa maximă absolută nu depaşeşte valoarea de
0,06 – pentru k = 0.9 şi este sub 0.03 pentru k ∈ [0; 0,8]. Pentru k ∈ [0; 0,4] diferenţele sunt sub
0,02. Programul de calcul WOLFRAM-MATHEMATICA 6 nu a reprezentat/dat curba pentru k =
1.
228


6 6
4 4
2 2
6 4 2 2 4 6 6 4 2 2 4 6
2
2
4
4
6
6
a) Functia eliptică Jacobi am(u,m = ) b) Functia eliptică Jacobi am(u,k)
3.0 3.0
am 2u.K m Pi, m
2.5 2.5
am 2u.K k Pi, k
2.0 2.0
1.5 1.5
1.0 1.0
0.5 0.5
0.0 0.0
0.0 0.5 1.0 1.5 2.0 2.5 3.0 0.0 0.5 1.0 1.5 2.0 2.5 3.0
t 2u.K m Pi t 2u.K k Pi
c) Functia eliptică Jacobi am( , m = ) d) Functia eliptică Jacobi am( , k)
Fig. 11.43 Functii eliptice Jacobi de parametru m şi k

şi de argumente u şi de θ =
Preciziile obţinute, de aproximare a funcţiilor am(u,k) prin aex (θ,s) de excentru variabil (s
= 0,7. k. cosθ), sunt acceptabile pentru multe aplicaţii tehnice. Precizii de aproximare mult mai
ridicate, pentu k ∈[0; 0,7] sunt reprezentate în figura 11.45 fiind date de aexm (θ, s =k).
Modificarea consistă în următoarele : arcsin Æ 0,3arctan, s Æ (s.cosθ)2 şi sinθ Æ sinq(θ, s), în
care, reamintim că sinq sau siq este sinusul cvadrilob/quadrilob (v. Vol I, pag. 32, 53 .. 56). Aşa
cum se poate observa in figura 11.45 – jos diferenţele maxime sunt foarte mici şi nu depăşesc
valoarea de ± 0, 006, iar cele minime (k=0) sunt, evident, nule. Pentru domeniul k ∈[0,7; 0,9]
diferenţele aceloraşi funcţii sunt prezentate în figura 11.46 şi nu depăşesc valoarea de 0,06, fiind,
astfel, de 10 ori mai imprecise decât în domeniul k = 0 … 0,7 (k ∈ [0; 0,7]).
229


3.0 3.0
2.5 2.5
aex t, s 0,7kcost
2.0 2.0
1.5
1.5
1.0
1.0
0.5
0.5
0.0
0.0 0.5 1.0 1.5 2.0 2.5 3.0
0.5 1.0 1.5 2.0 2.5 3.0
t theta
FSM-CE aex[θ, S(sÆ0.7kcost, ε = 0)] FSM-CE aexm[θ, S(sÆ0,5kcosθ, ε = 0)],
aexm θ = θ + 0.309arcsin[0,5k Sin[2t]]
am 2uK Pi, k  aex t,s 0,7kcost
0.04 0.03
0.02
0.02 0.01
0.00 0.00
0.01
0.02
0.02
0.04 0.03
0.0 0.5 1.0 1.5 2.0 2.5 3.0 0.0 0.5 1.0 1.5 2.0 2.5 3.0
t theta
Diferența am(2uK/π ,k) – aex(θ, s=0,7 cosθ) Diferența am(2uK/π,k) – aex(t, s = ‐ 0.5kcost)
Fig.11.44 Functii amplitudine excentrica aex θ şi diferențele față de am(2uK/π, k)
O altă funcţie de aproximare, cu trei termeni, este (Fig. 11.47)
(11.206) aexm(θ,s) = θ+arctan[0,05 s2cosθ. sint/(1-0.05 s2 cos2θ)]+(0,1 s +0.023) sin2 θ
Cel de-al treilea termen a rezultat din diferenţa cu numai 2 termeni, diferenţă care era
reprezentată de o familie de funcţii sinus.
Privind funcţiile diferenţă, simetrice faţă de axa θ, se observă că o imbunătăţire globală a
aproximării, în tot domeniul k ∈ [0; 0,9] nu mai este posibilă. În schimb, este posibilă o
imbunătăţire pe cele două grupe de funcţii, care prezintă diferenţe de semne opuse.
230


3.0
2.5
2.0
1.5
1.0
0.5
am(u,k ∈[0;0,7]) 0.5 1.0 1.5 2.0 2.5 3.0

3.0
2.5
2.0
1.5
1.0
0.5
aexm(θ,s k ∈[0;0,7] 0.5 1.0 1.5 2.0 2.5 3.0
0.006
0.004
0.002
0.002 0.5 1.0 1.5 2.0 2.5 3.0

0.004
0.006
Fig. 11.45 Diferența ΔM = am(2uK/π, k) – aexm(θ,s) în domeniul k ∈ [0; 0,7]
aexm(θ, s) = θ + 0,3 arctan[s2cos2θ.sinq(θ,s)], s = k ∈[0;0,7]
O astfel de metodă este prezentată mai pe larg în lucrarea Mircea Şelariu şi
dr.ing.Dumitru Bălă “Ways of presenting the delta function and amplitude function Jacobi”
Contemporary Science Association New York, Denbridge Press, Academic Division, New York,
ISBN:978-973-88931-1-5 şi într-o lucrare cu privire la “ Un sistem supermatematic cu baza
continua de aproximare a funcţiilor” ca şi în lucrarea lui Dr. ing. Dumitru Bălă “
Supermathematical-Selariu Functions Beta Eccentric bexθ” publicată în lucrarile “Proceedings of
the 2nd World Congress on Science, Economics and Culture 25-29 August 2008, New York, ISBN:
78-973-88931-1-5(063)./
Cu siguranţă, pot fi găsite şi alte funcţii care să aproximeze şi mai bine funcţiile eliptice
Jacobi am(u,k) şi, prin aceasta, şi funcţiile sn, cn dn, care se pot exprima, la rândul lor, cu ajutorul
lui am(u,k).
231


0.06
0.04
0.02
0.5 1.0 1.5 2.0 2.5 3.0

0.02
0.04
0.06
Fig. 11.46 Diferența ΔM = am(2uK/π, k) – aexm(θ,s) în domeniul k ∈ [0,7; 0,9]
aexm(θ,s) = θ + 0,3 arctan[s2cos2θ.sinq(θ,s)], s = k ∈[0,7; 0,9]
O aproximare satisfăcătoare a funcţiei am(u,m) este data de următoarea relaţie a funcţiei
SM aex modificată
(11.207) aexm(θ,s) = θ/2 + arctan[0.05 s2 cos[θ /2]. sin[θ /2]/(1-0.05 s2 cos[θ /2]2)]+
+ 0.0075 cos[θ /4]/ Sqrt[1- sin[θ /4]2] - 0.0075 + 0.015 sin[θ]
232

12 INTEGRALE ŞI FUNCŢII ELIPTICE EXCENTRICE
Motto: “Cercetarea fundamentală este ceia ce faci,

când nu ştii ceia ce ai de gând a face”.
Charles Wilson
Cap. 12 INTEGRALE ŞI FUNCŢII ELIPTICE EXCENTRICE
12.1 GENERALITĂŢI
Istoria confirmă faptul că Fourier i-a acuzat pe Jacobi şi pe Abel ca-şi risipesc/pierd
timpul cu funcţii eliptice, când sunt atâtea probleme mai utile care ar putea fi rezolvate.
Care erau acele probleme stresante, în acea vreme/dată, ca şi raspunsul lui Abel se
gasesc pe site-ul ” Zâmbetul ştiinţei”. (V.Google Æ ” Zâmbetul ştiinţei”).
După părerea lui L. D. Landau “Ştiinţele matematice, ştiinţele naturale şi ştiinţele
umanitare pot fi numite şi, respectiv, ştiinţe supranaturale, ştiinţe naturale şi ştiinţe nenaturale”.
Deci, ştiinţele matematice sunt ştiinţe supranaturale, iar complementele de matematică, ce se
vor prezenta în continuare, aparţin, evident matematicii excentrice (ME) şi, prin aceasta,
supermatematicii. Deci, matematica este supra… şi va fi (sau este deja ?) super… !
Cu siguranţă, există, în acest moment, în lume/univers, probleme mult mai importante,
pe care omenirea este chemată să le rezolve, decât studierea integralelor eliptice excentrice
(IEE) şi a funcţiilor eliptice excentrice (FEE) din acest capitol. Fără hrană oamenii mor, fără
funcţii eliptice, fie ele şi excentrice, supraviţuiesc/trăiesc şi, poate, chiar mai bine.
Dacă omenirea a progresat vertiginos, din momentul adoptării în muncă a principiului
diviziunii sociale a muncii, conform căruia, e necesar să-ţi restrângi cât mai mult domeniul de
activitate, pentru a realiza lucruri de calitate, în cel mai scurt timp, cu costuri cât mai scăzute.
Adică, scopul oricărei activităţi este de-a fi ratională: de-a obţine cu minimum de efort uman,
fizic şi intelectual, maximum de beneficii (calitate, eficienţă economică, socială, ecologică,
ergonomică ş.a.). Numai că, pe lângă şuruburi, cineva trebuie să producă şi piuliţele; fără piuliţe
şuruburile nu pot fi intrebuinţate.
Contrar parerilor lui Fourier, despre inutilitatea unor studii, E. P. Wigner este de
părere că “Matematica este ştiinţa manevrării cu regulile şi noţiunile născocite anume în acest
scop. Este clar, că cel mai important rol aici (în matematică, n. n.) îl are invenţia unor noţiuni
noi. Rezerva teoremelor interesante ar fi epuizată repede în matematică, dacă ar fi fost nevoie să
le formulăm numai cu ajutorul noţiunilor, conţinute în axiome “.
De aceea, pentru a reduce cat mai mult petele albe ale matematicii, considerăm, totuşi,
necesară introducerea acestor integrale şi funcţii eliptice excentrice, pentru a completa domeniul
integralelor şi a funcţiilor eliptice, pe care, acum, suntem obligaţi să le denumim şi centrice
(IEC şi FEC). Cu atât mai mult, cu cât se întrezăresc unele aplicaţii interesante/importante.
Până unde se va extinde supermatematica ? Dacă matematica excentrică multiplică la
infinit toate entităţile matematice, e normal ca şi supermatematica să se extindă nedefinit,
deoarece ”numai infinitul este locul unde se produce ceia ce nu se poate întâmpla ”.
231
12.2 DEFINIREA INTEGRALELOR ELIPTICE EXCENTRICE (IEE)
Extinderea integralelor şi a funcţiilor eliptice, din domeniul centric în domeniul

excentric, se poarte face în mod asemănător cu extinderea funcţiilor circulare centrice în
domeniul excentric şi, în general, identic cu multiplicarea la infinit a tuturor entităţilor
metematice centrice: prin înlocuirea variabilelor centrice α cu variabila/ (funcţia de variabilă)
excentrică θ, utilizând relaţia [v. Vol. I, relaţia (3.70) şi relaţia (3.71) rescrisă în relaţia (12.02)]
(3.70)/(12.01) β1 + β2 = ± π , sx = s.cosε Æ ,
atât pentru e < R sau s < 1 cât şi pentru e > R sau s > 1, iar
(3.71) /(12.02) α1,2 + β1,2 = θ Æ α1,2 = θ – β1,2 = θ – bex1,2(θ,S(s, ε)),
Funcţia SM beta excentric este

(12.03) bex1,2(θ,S(s, ε)) =
iar FSM-CE amplitudine excentrică va fi
(12.04) α1,2 = aex1,2θ =
Prin convertirea anterioară sinα Æ sex[θ, S(s,ε)], rezultă că înlocuirea variabilelor este
echivalentă cu înlocuirea FCC cu FCE, aşa cum v-a rezulta în continuare.
În figura 12.0, plecând de la un anumit unghi /variabilă excentrică θ, sunt prezentate
mai multe sinusuri centrice (sinθ, sinα, sin γ) şi sinusuri excentrice: de variabilă excentrică sexθ
şi de variabilă centrică Sexα. Se obsrvă că, plecând de la variabila θ, prin transformările
cunoscute, date de funcţia amplitudine excentrică de variabilă excentrică şi, respectiv, centrică,
se obţin unghiurile/variabilele α şi, respectiv, γ, între ele existând dependenţele α < θ < γ ,
vizibile în figura 12.0.
Conform regulii de înlocuire a FCC cu FSM – CE, pentru a trece din domeniul centric
în domeniul excentric, IEE vor fi definite prin integralele incompletă şi, respectiv, completă, de
prima speţă şi de variabilă excentrică, de integralele
(12.05) , pentru φ = Æ
(12.06) KE(k, S(s,ε)) =

iar cele de speţa a doua, incompletă şi, respectiv, completă vor fi
(12.07) φ= Æ
(12.08) E
Şi, pentru ca definirile să fie complete, IEE incompletă şi cea completă de a treie speţă
vor avea expresiile/ (vor fi integralele)
(12.09)
232
(12.10)
Integralele eliptice sub forma normală Legendre, prin transformarea x = sinφ, se reduc
la forma trigonometrică normală.
De exemplu, dacă x = sinφ Æ Æ dx = cosφ.dφ, astfel că
=

Fig.12.0 FCC sinθ, sinα, sin γ şi FSM‐CE sexθ ,Sexα
Acelaşi lucru se întâmplă şi prin substituţia x = sexφ, deoarece sexφ = sexθ = sinα, iar
1- sex2 θ = cex2θ, Æ dx = dexφ.cexφ.dφ, iar dexφ = , în acest caz φ ≡ θ,
astfel că
= =
denumirea variabilei, φ sau α, nu modifică valoarea integralei.
Considerând, în integrala anterioară, înlocuirea funcţiei sinφ = sinθ Æ sexθ, variabila φ
Æ θ şi diferenţiala dφ Æ dθ, situaţia se schimbă radical, integrala anterioară de prima speţă
incompletă devenind integrala eliptică excentrică incompletă de variabilă excentrică θ
FE[θ,k,S(s, ε)] = = uE(θ)
Dacă x = sinφ se înlocuieşte cu FSM-CE Sexα, sinφ Æ Sexα şi dφ Æ dα, atunci

integrala eliptică centrică se transformă intr-o integrală eliptică excentrică de variabilă centrică
α
233
FE[α,k,S(s, ε)] = = uE(α)
Dacă se face substituţia x = sex α = sexφ prin care variabila x şi φ se înlocuieşte cu x =

sexα = sex[θ-arcsin[s.sin(θ - ε)]] = sinαEx şi, respectiv, cu variabila excentrică θ care, acum,
este o funcţie de variabila centrică α prin relaţia cunoscută
θ = α + β(α) = α +arcsin = α + =
= α + arctan
Fig. 12.1 Integrale eliptice centrice complete K(k=0,8 Æ m =0,64) precum şi integrale
eliptice centrice (IEC) incompletă u = F(ϕ = α (θ= π/3)=0.8731, k=0,8)
şi excentrică (IEE) incompletă uE = FE[ϕ = θ = π/3 ; k=0,8, S(s=0,2 ; ε = 0)]
În figura 12.1 s-a ales φ = α[θ = ,S(0,2;0)] =θ - arcsin[s.sin(θ - ε)] = 0,873115 la care
0
corespunde un unghi de α = 50,0258 .
Dacă IEEC complete au o singură valoare pentru un anumit modul k şi cele incomplete
pentru un anumit modul k şi o anumită amplitudine φ, IEE au o infinitate de valori, ce
corespund infinităţii de valori ale/date excentricităţii numerice s şi, în general, infinităţii
poziţiilor excentrului S(s,ε) în planul cercului/elipsei unitate.
Bineînţeles că, pentru s = 0, - θ = φ - sexφ Æ sinφ şi IEE degenerează în integralele
eliptice centrice IEC ( , F; ,E; ,Π).
Ceea ce s-a spus despre integrale se poate extinde şi la funcţiile eliptice excentrice
(FEE). Dacă inversa IEC de prima speţă (φ, k) = u este funcţia amplitudine am(u, k) = φ, pe
care, acum, suntem obligaţi s-o denumim şi centrică, inversa IEE de prima speţă
(12.11) (φ = α, k, S) = uex = amex (uex , k, S) , ( Fig.12.1)
234
este funcţia eliptică excentrică (FEE) denumită amplitudine eliptică excentrică amex (u,k,S).
Cu ajutorul FEE amex(u,k,S) pot fi definite următoarele funcţii eliptice excentrice
(FEE)
(12.12) cnex (u, k, S) = cos[amex(u, k, S)]
(12.13) snex (u, k, S) = sin[amex(u, k, S)]
(12.14) dnex (u, k, S) = =
Mai pot fi definite şi inversele şi combinaţiile acestor funcţii
(12.15)
pe care ne limităm doar a le trece în revistă.
12.3 INTEGRALE ELIPTICE EXCENTRICE (IEE)
Au fost definite anterior, prin relaţiile (12.05…12.10) şi notate cu E(u,k,S(s,ε)) şi cu

E(u,k,S(s,ε)) cele incomplete şi cu KE(k, S) şi EE(k, S) ce complete, de prima şi, respectiv,
de a doua speţă/tip.
În figura 12.1,a sunt prezentate graficele IEE complete K(k,S) şi E,(k, S).
Pentru S(s = 0; ε = 0) se obţin IEC (IEE Æ IEC) şi pentru S(s = 0,2; ε = 0) modificările
graficelor sunt aproape neobservabile, ca şi pentru valori reduse ale modulelor m = k2 şi k =
, dar modificările devin pregnante pentru valori ridicate ale acestor module.
Pentru a discerne curbele de parametru m = k2 de cele de parametru k, trebuie specificat
că, pentru m, k ∈ ]0, 1[, Æ K(k) (de culoare verde) > K(m) - galben, iar E(k) - roşu < E(m) -
albastru (Fig. 11.51,a), situaţie care se păstrează şi în cazul IEE. Nu şi culorile. Acest lucru este
datorat faptului că, pentru o valoare oarecare n ∈ ]0,1[ Æ m(n) < k(n) şi dacă n K(k) şi
E(k) . Aşa cum este şi normal, pentru valorile extreme ale intervalului modulelor, de m = k =
0 şi m = k = 1, IEE au aceleşi valori ca cele centrice (IEC).
Figurile următoare, 12.1,b şi 12.1,c, urmăresc evoluţiile (curbelor) integralelor eliptice
excentrice (IEE) odată cu creşterea excentricităţii numerice s. Adică, odată cu deplasarea
excentrului S(s,0) pe axa absciselor.
Se observă că, pentru acelaşi domeniu de variaţie al modulelor k şi m, domeniul de
variaţie al valorilor [0, ] se reduce considerabil, ambele limite apropiindu-se/tinzând de/spre
valoarea lui π/2 = 1.5708… .Pentru s = 1 Æ EE(k, S(1,0)) = KE(k,S(1,0)) şi curbele
degenereaza într-un segment de linie paralelă cu axa absciselor Ok, respectiv, Om.
235
S(s = 0,2 ; = 0)
2.2
2.0
1.8
1.6
1.4
0.2 0.4 0.6 0.8 1.0

S (0,0), s = 0 Æ IEE Æ IEC S(s = 0,2; ε = 0)
Fig. 12.1,a Integrale eliptice centrice complete K(k) şi E(k) (s = 0, IEE ÆIEC), precum şi
integrale eliptice excentrice (IEE) complete KE(k, S(s, ε)) şi EE(k, S) pentru S (0,2 ; 0)
Acest lucru se explică prin faptul că, pentru s = 1 şi θ ∈ [0, π/2] ca şi în domeniul mai
extins θ ∈ [-π/2, π/2], sex(θ, s = 1) = 0, astfel că IEE(k, s = 1) sunt egale între ele KE(k,s=1) =
EE(k, s=1) şi devin egale, valoric, cu IEC (k=0), adică, K(0) = E(0) = π/2, astfel că se poate
exprima/scrie, simbolic, că IEE(k, s = 1) = IEC (k = 0).
Graficele IEE(s), ca funcţii de excentricitatea numerică s, prezentate în figura 12.1,
pentru ε = 0 şi s ∈ [0, 1] relevă scăderea valorilor IEE KE(s) cât şi creşterea valorii IEE EE(s),
odată cu creşterea valorii excentricităţii s şi egalizarea lor la valoarea π/2, în extremitatea din
dreapta, pentru s = 1.
Pentru o valoare oarecare a excentricităţii numerice, aleasă arbitrar de s = 0,5, se va
urmării evoluţia IEE în funcţie de ε, adică, de rotaţia excentrului S(s,ε) pe cercul C(R, O(0,0))
de raza R = s = 0,5. Rotaţie în sens trigonometric sau sinistrorum/levogin.
236
1.65
1.7
1.60
1.6
1.55
1.5
0.2 0.4 0.6 0.8 1.0

0.2 0.4 0.6 0.8 1.0
S(0,5; 0) S(0,7; 0)
Fig. 12.1,b Integrale eliptice excentrice (IEE) complete KE(k, S(s, ε)) şi EE(k, S(s, ε)),
pentru S (0,5 ; 0) – stânga‐ şi S (0,7 ; 0) – dreapta‐
1.60
1.58
1.58
1.56
1.56
1.54 1.54
1.52 1.52
0.2 0.4 0.6 0.8 1.0 0.2 0.4 0.6 0.8 1.0
S (0,8; 0) S(0,9; 0)
Fig. 12.1,c Integrale eliptice excentrice (IEE) complete
KE(k, S(s, ε)) şi EE(k, S(s, ε)), pentru S (0,8 ; 0) şi S (0,9 ; 0)
Astfel, în figura 12.2 sunt prezentate secvenţele acestei acţiuni cu pasul π/4, începând cu
ε = 0 şi sfârşind cu ε = 2π, ca rotaţia să fie completă şi caracterul periodic al IEE, ca funcţii de
ε, să fie cât se poate de evident (v. ε = 0 şi ε = 2π).
În figura 12.2,a evoluează între 0 si 5π/4, iar în următoarea figură de la ε = 3π/2 la ε =
2π.
237
4
1.7
3
2.0
1.6 2
1.5
1.0
1.5 1
0.5
0.2 0.4 0.6 0.8 1.0 0.2 0.4 0.6 0.8 1.0 0.2 0.4 0.6 0.8 1.0
S(s=0,5; ε = 0) S(s=0,5; ε = π/4) S(s=0,5; ε = π/2)
4 2.4 4
2.2
3 3
2.0
2
1.8
2
1.6
1 1.4 1
1.2
0.2 0.4 0.6 0.8 1.0 0.2 0.40.60.8 1.0 0.2 0.4 0.6 0.8 1.0
S(s=0,5; ε = 3π/4) S(s=0,5; ε = π) S(s=0,5; ε = 5π/4)
Fig. 12.2,a Integrale eliptice excentrice (IEE) complete KE(k, S(s, ε)) şi EE(k, S(s, ε)),
pentru S (0,5 ; ε ∈ [0, 5π/4] cu pasul π/4)
Periodicitatea IEE rezultă şi din graficele din figura 12.4, în care sunt reprezentate
integrale eliptice excentrice (IEE(ε)) complete KE(k,S(s,ε)) şi EE(k, S(s, ε)), ca funcţii de ε ∈ [-
π, 3π], pentru m, k considerate constante, cu valorile figurate sub fiecare figură.
Figura 12.3 redă evoluţia graficelor IEE ca funcţii de excentricitatea numerică s, FE(s)
şi EE(s) pentru ε = 0, adică excentrul de coordonate polare S(s,0).
În primele două secvenţe, pentru module de valori mai reduse (k, m = 0,2 şi k, m =
0.4), excentrul S evoluează pe axa absciselor între limitele s ∈ [-1, 1], iar în următoarele două
secvenţe numai în intervalul s ∈ [ 0, 1], deoarece, pentru k, m = 0.8 şi k, m = 1, graficele apar,
238
aproape în exclusivitate, în acest domeniu. Deoarece k = , pentru m∈ [-1, 0] există doar

IEE(m) şi nu există IEE de modulul k IEE(k). De aceea, s-a utilizat, în majoritatea cazurilor, la
înregistraea graficelor IEE, doar intervalul modulelor m ∈ [0, 1].
2.0
2.0
1.7
1.5
1.5
1.0 1.6
1.0
0.5 1.5
0.5
0.2 0.4 0.6 0.8 1.0 0.2 0.4 0.6 0.8 1.0 0.2 0.4 0.6 0.8 1.0
S(s=0,5; ε = 3π/2) S(s=0,5; ε = 7π/4) S(s=0,5; ε = 2π)
Fig. 12.2,b Integrale eliptice excentrice (IEE) complete KE(k, S(s, ε)) şi EE(k, S(s, ε)),
pentru S (0,5 ; ε ∈ [3π/2, 2π] cu pasul π/4)
Pentru reprezentarea grafică a IEE, FSM-CE sinusurile excentrice de variabilă
excentrică θ sex1,2 (θ, S(s, ε)) = sin[θ - β1,2] au fost dezvoltată astfel
(12.16) sex1,2(θ, S(s,ε)) = − s.cosθ.sin(θ-ε)
şi sunt FSM-CE din relaţiile (1.6 )… (1.9) - din Vol. I, pag. 29 - scrise/redactate acolo eronat,
fără termenul sinθ din faţa radicalului, în cazul lui sex1,2 θ şi fără cosθ, în faţa aceluiaşi radical,
în cazul funcţiilor cex1,2 θ.
Glumind, putem afirma, că ştiinţa nu este altceva decât un şir nesfârşit/infinit de greşeli
corectate ! Altele decât cele de faţă.
Pentru IEE se va folosi doar prima determinare a FSM-CE de indice 1.
(12.06’)
Pentru IEE de k şi pentru IEE(m), k2 se înlocuieste cu m, deoarece m = k2 şi rezultă

(12.06’’)
239
2.0
2.4
1.9
2.2
1.8
2.0
1.7
1.8
1.6
1.6
1.5
1.4
1.4
1.0 0.5 0.5 1.0
1.0 0.5 0.5 1.0
m = k = 0,2 , s ∈ [-1, 1] m = k = 0,4, s ∈ [-1, 1]
2.2
2.0 2.0
1.8 1.8
1.6 1.6
1.4
1.4 1.2
0.2 0.4 0.6 0.8 1.0 0.0 0.2 0.4 0.6 0.8 1.0
m = k = 0,8 , s ∈ [0, 1] m = k = 1, s ∈ [0, 1]
Fig. 12.3 Integrale eliptice excentrice (IEE) complete KE(k, S(s, ε)) şi EE(k, S(s, ε)),
a funcții de s ∈ [0, 1], pentru m, k constante
Pentru IEE completă de speţa a doua, sau de tip doi, EE(k) şi, respectiv, EE(m) rezultă
(12.08’) EE(k,S(s,ε)) = d =
dφ
şi
(12.8’’) EE(m,S(s,ε)) = d =
dφ
cu graficele prezentate în figurile anterioare, comune pentru ambele tipuri de integrale
excentrice complete (IEEC), întrucât, domeniul de variaţie al acestor funcţii ramâne
acelaşi ca şi pentru cele centrice, adică E, EE ∈ [ 0, π/2], iar K, KE ∈ [π/2, ] .
240
Pentru înregistrarea graficelor IEEC s-a procedat inginereşte: Inginerul, ori de câte ori,
într-o relaţie, introduce o valoare greşită, o corectează împarţind cu valoarea greşită (considerată
la numărător, la numitor este invers) şi înmulţind cu cea corectă.
2.0 4
1.5 3
1.0 2
0.5 1
2 2 4 6 8 2 2 4 6 8
k = m = 0,2 şi s = 0,5 k = m = 0,4 şi s = 0,5
4 4
3 3
2 2
1 1
2 2 4 6 8 2 0 2 4 6 8
k = m = 0,8 şi s = 0,5 k = m = 1 şi s = 0,5
Fig. 12.4 Integrale eliptice excentrice complete (IEEC) KE(k, S(s, ε)) şi EE(k, S(s, ε)),
ca funcții de ε ∈ [‐ π, 3π], pentru m, k, s = 0,5 constante
Prin împărţire elimină din relaţie valoarea greşită, sau veche, şi prin înmulţire introduce
valoarea nouă sau pe cea corectă. La fel procedează şi în cazul în care are de introdus o
succesiune/serie de valori diferite într-o relaţie: împarte cu cea veche/anterioară şi înmulţeşte cu
valoarea nouă/următoare.
Pentru a profita de programele matematice existente, de inregistrare a IEC, ca de
exemplu, în programul lui Stephan Wolfram MATHEMATICA 6 în care prin expresiile
Plot[{EllipticK[m],Pi/2},{m,0,1},GridLines Automatic]
Plot[{EllipticE[m],Pi/2},{m,0,1},GridLines Automatic]
se înregistrează graficele IEC, în functie de m, în mod separat, iar prin expresia
Plot[{EllipticE[m],EllipticE[m^0.5],
EllipticK[m],EllipticK[m^0.5],Pi/2},{m,0,1,}]
se inregistrează simultan ambele grafice, atât ca funcţii de modulul m cât şi ca funcţii de
modulul k = = m0.5 = m^0,5.
Deoarece IEE sunt o familie de funcţii pentru s ∈ [-1, 1] şi/sau ε ∈ [0, 2nπ],
comenzile se modifică astfel
Plot[Evaluate[Table[{{EllipticK[m(-0.5Cos[x]Sin[x]+Sin[x]Sqrt[1-0.25
Sin[x]^2])^2/Sin[x]^2]},{EllipticK[m^0.5(-0.5Cos[x]Sin[x]+Sin[x]Sqrt[1-0.25
Sin[x]^2])^2/Sin[x]^2]},{EllipticE[m(-0.5Cos[x]Sin[x]+Sin[x]Sqrt[1-0.25
241
Sin[x]^2])^2/Sin[x]^2]},{Pi/2},{EllipticE[m^0.5(-0.5Cos[x]Sin[x]+Sin[x]Sqrt[1-
0.25Sin[x]^2])^2/Sin[x]^2]},{1.5708}},{x,0,Pi/2}],{m,0,1}]
în care se observă înmulţirea modulului m şi/sau k2 cu sex2 φ Æpentru introducerea expresiei
noi, din relaţia (12.06) şi impărţirea lui cu sin2φ, pentru eliminarea expresiei vechi Æ centrice.
Plot[{EllipticK[x (0.2 Cos[x] Sin[x]-

S(s = 0; ε = 0) Sin[x] Sqrt[1-0.04 Sin[x]^2])^2/
Sin[x]^2],1},{x,-1,1}]
2.2
Plot[{EllipticK[x],1},{x,-1,1}]
2.0
2.5 1.8
1.6
2.0
1.4
1.5 1.2
1.0 0.5 0.5 1.0
1.0 0.5 0.5 1.0
S(s = 0,5; ε = 0) S(s = 0,7; ε = 0)

1.75 1.64
1.70 1.62
1.65 1.60
1.60 1.58
1.55 1.56
1.50 1.54
1.45 1.52
1.0 0.5 0.5 1.0 1.0 0.5 0.5 1.0
S(s = 0,9; ε = 0) S(s = 1; ε = 0)

1.570
1.580
1.575 1.565
1.570
1.565
1.560
1.560 1.555
1.555
1.0 0.5 0.5 1.0 1.0 0.5 0.5 1.0
Fig. 12.5 Variația valorilor IEEC ‐ KE(m) pentru m ∈ [‐1, 1] şi s ∈ [0, 1]
O primă aplicaţie a IEE consistă în integrarea integralelor excentrice. Astfel, utilizând
acelaşi program a lui Stephen Wolfram Mathematica 6, dacă, de exemplu, pentru m = 0,5 se
scriu expresiile din figura 12.5 - sus, pentru m ∈ [-1, 1] şi diverse valori date lui s ∈ [0, 1] se pot
obţine graficele integralelor eliptice complete excentrice de prima speţă KE(m) şi din graficele
242
pentru un anumit modul k şi excentricitate numerică s se pot obţine şi valorile, cu precizia

metodelor grafice, ale acestor integrale. Dar se pot obţine şi valori numerice.
O imagine mai concludentă asupra IEE se poate obţine prin reprezentarea lor în
3D (Fig. 12.6). Rezultă şi diferenţele dintre IEE de modul m = k2 – stânga, faţă de
acelea de modul k din dreapta figurii. În partea superioară a figurii sunt prezentate
integralele eliptice excentrice complete (IEEC) de speţa/tip întâia/unu KE, iar în partea
inferioară cele de speţa/tip a doua/doi EE. Se observă, şi din reprezentările 3D, că
pentru excentricitatea numerică s = 1, toate IEEC (k, S(s = 1, ε = 0 )) = π/2, atât cele
de prima speţă cât şi cele de speţa a doua.
Fig. 12.6 Integralele eliptice excentrice (IEE) KE (m) şi KE(k) sus şi
EE(m) şi EE(k) ‐jos
De asemenea, că pentru s = 0 Æ IEEC (k, s = 0) Æ IEC(k).

O a doua modalitatea de reprezentare a IEE complete şi incomplete este
folosirea seriilor de puteri ale acestor integrale.
Seriile integralelor eliptice complete K de variabila m Æ K(m) şi, respectiv, k
Æ K(k) sunt
243
(12.17) K(m) = + + π + π + π + …

(12.18) K(k) = + π + π + π + π π + …
Fig. 12.7 Integralele eliptice excentrice complete (IEEC) KE (m) şi EE(m) –stânga şi

KE(k) şi EE(k) – dreapta, pentru m ∈ [‐1, 1] şi k ∈ [ 0, 1]
Iar seriile inegralelor eliptice complete de speţa/tip a doua sunt

(12.19) E(m) =
(12.20) E(k) =
şi au graficele din figura 12.7.
În toate secvențele din figura 12.8,b, m ∈ [-1, 1], iar excentrul S(s,ε) evoluează în
jurul originii O(0,0) cu ε ∈ [ 0 2π] cu pasul π/4.
O sinteză a IEEC, ca funcţii de m şi k, este vizibilă în figurile 12.8,c .
În figura 12.8,d sunt prezentate, comparativ, IEEC KE, în care, m variază atât în
intervalul [-1, 1], cât şi în intervalul lui k ∈ [0,1]. Aceasta, pentru o comparație între IEEC de
m şi de k mai uşor de realizat, cu atât mai mult, cu cât graficele din 3D, ale celor doua tipuri de
IEEC, au fost reprezentate separat : în figura 12.8,d pentru KE şi în figura 12.8,e pentru EE.
Graficele familiilor IEEC sunt prezentate în figura 12.8; cele care evoluează în
cadranele I şi III aparțin lui KE(m), iar cele din cadranele II şi IV aparţin lui EE(m).
IEE de m au valori şi pentru m < 0, ceeea ce nu au cele de parametru/ modul k deoarece
k2 = m.
Se observă că suprafața KE(m) este, aparent, concavă, iar suprafața KE(k) este,
aparent, convexă. La IEEC de speța a doua situația este inversă: EE(m) sunt suprafeţe aparent
convexe, iar EE(k) sunt suprafețe aparent concave, într-o primă aproximație sau privite la o
244
scară globală. Deoarece, atât K(k) cât şi K(m), deci IEEC pentru s = 0, sunt curbe care tind
asimptotic spre , fiind, deci, concave, cel puțin pentru valorile mai ridicate ale lui m
şi/sau k, ceea ce pentru K(k) este mai greu observabil şi pentru K(m) este evident în figura
12.8,d.
S(s ∈ [-1, 1]; ε = π/4) S(s ∈ [-1, 1]; ε = π/2)

2.5
2.4
2.2 2.0
2.0
1.5
1.8
1.6 1.0
1.4
1.0 0.5 0.5 1.0
1.0 0.5 0.5 1.0
S(s ∈ [-1, 1]; ε = 3π/4) S(s ∈ [-1, 1]; ε = π)
2.5 2.5
2.0 2.0
1.5 1.5
1.0
1.0 0.5 0.5 1.0
1.0 0.5 0.0 0.5 1.0

Fig. 12.8,a Variația valorilor IEEC KE(m) şi EE(m),
pentru m ∈ [‐1, 1] şi ε ∈ [π/4, π] cu pasul π/4
Caracterul convex al curbelor E(m), adică IEEC de s = 0, este uşor observabil în figura
12.8,e, în timp ce, acelaşi caracter al curbei E(k) este mai greu vizibil. Faptul derivă şi din
punctul/unghiul din care este “văzută” suprafața de programul matematic.
Aceleaşi IEEC, în 3D, privite din alt unghi, pot arăta mult diferit, ca în figura 12.8, c –
stânga, în care se observă că toate curbele K(m) sunt concave şi E(m) convexe. În aceeaşi
figură, în dreapta, se observa mai bine schimbarea caracterului curbelor din familia IEEC de k,
din cave pentru EE(s = 0), ajungând liniare, pentru s = 1, ca şi KE(k, s = 1).
245
Este evident că, pentru k = 0, indiferent de valoarea excentricitaţii numerice s, EE = KE

= 1 = constant, ceea ce rezultă şi din relaţiile de definire ale acestor IEE, cât şi a celor centrice.
S(s ∈ [-1, 1]; ε = 5π/4) S(s ∈ [-1, 1]; ε = 3π/2)

2.5 2.5
2.0 2.0
1.5 1.5
1.0 0.5 0.5 1.0

1.0 0.5 0.5 1.0
S(s ∈ [-1, 1]; ε = 7π/4) S(s ∈ [-1, 1]; ε = 2π)
2.4 1.8
2.2 1.7
2.0
1.6
1.8
1.5
1.6
1.4 1.4
1.0 0.5 0.5 1.0 1.0 0.5 0.5 1.0

Fig. 12.8,b Variația valorilor IEEC KE(m) şi EE(m)
pentru m ∈ [‐1, 1] şi ε ∈ [5π/4, 2π] cu pasul π/4
Ca şi în cazul FSM-CE şi FSM care reprezintă IEE şi/sau FEE, dacă excentrul S(s,ε)
este un punct fix în planul excentricei eliptice, atunci s şi ε sunt constante şi suntem în
domeniul IEE de excentru punct fix, iar dacă, în timp ce k = constant, S(s, ε) se deplasează
odată cu modificarea argumentului θ = φ, în plan, după anumite reguli sau pe anumite curbe,
adică, dacă e şi/sau ε sunt variabile, ne situăm în domeniul IEE de excentru variabil.
Dacă excentrul S variază după curbe excentrice (excentrice circulare, eliptice,
hiperbolice etc.), atunci suntem în domeniul IEE de dublă, triplă sau multiplă excentricitate.
246
Chiar dacă excentricităţiile numerice consecutive si şi/sau εi sunt valoric diferite.

Fiecare excentru Si (si, εi) poate fi fix şi/sau variabil, putând evolua independent.
Fig. 12.8,c Integralele eliptice excentrice complete (IEEC) ca funcții de
excentricitatea numerică s şi modulele m şi k IEEC ‐ KE(m,s) şi EE(m,s) stânga,
pentru m ∈ [‐1, 1] şi IEEC ‐ KE(k) şi EE(k) ‐ dreapta, pentru k ∈ [0, 1]
12.4 SEMNIFICAŢIA INTEGRALELOR ELIPTICE EXCENTRICE
Ce reprezintă IEE ?
Inainte de a examina care sunt semnificaţiile geometrice ale IEE să urmărim care sunt
semnificaţiile geometrice ale IEC.
Trei cercuri şi trei elipse importante, după părerea noastră, sunt prezentate în figura
12.9. C1(O, 1) este cercul unitate sau trigonometric, C2([s/2,0], s/2 = k/2) este cercul pe care se
află excentrul fix S(s, 0) ≡ K(k, 0) – k excentricitatea liniară numerică a eliposelor- şi pe care
evoluează excentrul variabil/mobil F(xF = s.sin2 , yF = s.cosθ.sinθ), iar C3(O,s) este cercul de
rază egală cu excentricitatea numerică şi, totodată, egală cu modulul integralelor eliptice,
centrice şi excentrice, (s = k).
Cele trei elipse importante sunt:
• E1(O, a = 1, b = ), elipsa unitate (R = a = 1), a cărui punct curent are raza ρ
polară, din O(0,0), dată de relația care întră şi în expresia IEC de prima speță/tip F(k)
(12.21) ρ=
• E2(O, a = , b = 1), inversa elipsei E1, sau, altfel spus elipsa E1 rotită cu şi
• E3(O, a = 1, b = ) a cărei rază polară, din O(0,0), pentru aceleaşi coordonate x,
247
y cu ale punctului M(x = cn u, y = sn u) de pe C1 este funcția dn u a cărei expresie este aceeaşi

cu a integrandului integralei eliptice de speța a doua E(k) .
KE (k)
Fig. 12.8,d Variația valorilor IEEC‐ KE(m)‐stânga şi KE(k) ‐ dreapta,
pentru m ∈ [‐1, 1] ,respectiv, m ∈ [0, 1], k ∈ [0, 1] şi s ∈ [0, 1]
Poziția unui punct curent M(x,y) al elipsei, în coordonate polare, se poate exprima în
diverse moduri; trei dintre acestea fiind mai des utilizate:
• cu polul în O(0, 0)
(12.22) ρ= = , în funcție de unghiul ϕ la centrul O(0,0) ;
în care e este excentricitatea liniară a elipsei, aceeaşi cu excentricitatea reală e din domeniul
FSM-CE, iar s ≡ k = este excentricitatea numerică pentru R = a;
• cu polul în focarul F1(e, 0)
(12.23) r1 = a - e.cosE = a(1- k.cosE) , în funcție de anomalia excentrică E;
(12.24) r1 = , în funcție de anomalia adevărată/reală ν
• cu polul în vârful elipsei V(-a,0)
(12.25) R= , în funcție de unghiul din V, ψ ∈ [- ].
248
Dacă b = , atunci din (12.22) rezultă ρ = şi

(12.26) u= =
EE(k)
Fig. 12.8,d Variația valorilor IEE EE(m) şi EE(k) pentru k ∈ [0, 1] şi s ∈ [0, 1]
este expresia arcului de elipsă circularizat, notat şi reprezentat în figura 12.11 împreună cu
diversele relații de calcul ale acestor arce.
Ca urmare, integrala eliptică de prima speță/tip exprimă lungimea arcului u de pe elipsă
E1, arc corespunzător arcului φ de pe cercul unitate C1. Deoarece, ρ , adică, raza polară
a elipsei E1, pe care se masoară arcul u, este mai mare decât raza R = a =1 a cercului, pe care se
măsoară arcul ϕ, cu două excepții, φ = 0 şi φ = π, rezultă că u ≥ φ. În dinamica unui punct
material greu supus la legături, K(k) exprimă perioada de oscilație în vid a pendulului
matematic simplu.
În geometria curbelor plane, lungimea unei elipse este dată de E(k), ca şi expresia
coeficientului de portanță al unei aripi delta subțiri cu borduri de atac subsonice (Richard
249
Şelescu, Formule analitice închise pentru aproximarea integralei eliptice complete de speta I-a
şi aII-a ale lui Legendre, V. Google).
Fig. 12.9 Trei cercuri şi trei elipse importante : C1(O,1), C2[(k/2,0),k/2], C3(O,k) ;
E1[O(0,0), (1, ], E2[ , 1)] , E3[O, (1, )]
Se remarcă faptul că atât ρ cât şi r sunt raze polare din originea O(0,0) ale elipselor : ρ a
elipsei E1 şi r a elipsei E3, dar pentru unghiuri ϕ1 şi, respectiv pentru ϕ3 = ψ, aşa cum se observă
mai bine în figura 12.12.
Raza polară a elipsei E3 este r(θ) = = =
şi elementul de arc al acestei elipse este
(12.27) ds3 = r(θ).dθ = .dθ
astfel că lungimea arcului s3 va fi
(12.28) s3 =
Adică, tot un arc de elipsă este dat şi de integrala eliptică de speța /tipul a doua.
Familiile celor două elipse E1 şi E3 sunt prezentate împreună în figura 12.13.
250
Deoarece, în 2D, programul de matematică nu reprezenta şi elipsele (degenerate în

drepte) pentru k = 1, s-a recurs şi la reprezentarea lor în 3D, caz în care programul a acceptat şi
valoarea k = 1. Aşa cum se poate observa în figura 12.13, în 3D – dreapta, E1 degenerează în
două drepte paralele cu axa Oy, ce trec prin vârfurile elipselor V1,2 (± 1, 0) = ± A, iar E3
degenerează în două segmente de drepată care unesc cele două vârfuri ale elipsei E3 de pe axa
Ox, între punctele ± A de abscise x1,2 = ±a = ± 1.

Fig. 12.10. Schiță explicativă la razele polare ale unei elipse
Aşa după cum se ştie, dintr-un capitol anterior, excentrele eliptice, care au
excentricitaţile proporţionale cu raportul semiaxelor, adică
(12.29) Æ Æ sa = sb = s
degenerează în elipse, aşa cum se poate observa în figura 12.14. Totuşi, diferențe dintre o elipsă
clasică, ordinară sau centrică şi una excentrică există, sunt cu atât mai pregnante cu cât
excentricitatea este mai mare şi constă în distribuția punctelor pe arcul de elipsă comun.
Dacă ea, eb, s > 0, atunci punctele elipsei, din primul cadran, migrează spre punctul
A(a,0) al elipsei. Astfel, punctul MC (x = a.cosθ, y = b.sinθ) al elipsei E3 centrice E(s = 0, ε = 0)
este la stânga punctului MEx (X = a. cex(θ,Ex), Y = b sex(θ, Ey)) al elipsei de S(s = 0,4; ε = 0 )
din figura 12.14.
Dacă unghiul polar φ3, din originea O(0, 0) şi centrul elipsei E3, marchează poziția pe
elipsă a punctului curent MC, atunci unghiul φEx marchează poziția, pe aceeaşi elipsă, a
punctului MEx. Rezultă că
(12.30) MEx
Construcția elipsei s-a făcut prin prima metodă, a centrelor comune Oa ≡ Ob ≡ O(0,0) –
ale celor doua cercuri de raze a şi b – şi ale excentrelor distincte – Ea şi Eb, din care,
251
semidreptele de direcție θ intersectează cele două cercuri Ca şi Cb. Sau Ex ≡ Ea şi Ey ≡ Eb

excentre care determină coordonata X şi respectiv Y a excentricei eliptice.
Elementul “excentric Æ uEx = v = AMCEx” de arc exprimat prin FSM-CE este, pentru
elipsa E3 cu a = 1 şi b =
(12.31) dSEx = = dθ =
= dexθ. dθ
în care diferențialele sunt
(12.32)
şi se ştie că FSM-CE derivată excentrică de variabila excentrică θ – dexθ – este, printre altele,
şi raportul
(12.33) dexθ = =1– = =
Întroducând în (12.31) expresia lui dexθ rezultă
(12.34) dSEx = .d =
astfel că expresia EEI de speţa/tip a doua devine
Dependent de alegerea
Independent de sistemul de referință originii O(0,0)
ARC CIRCULARIZAT
Fig. 12.11 Arcuri de elipsă diverse şi calculul lor ( )
(12.35) E= , α ≡ αEx
şi pe baza dependenței dintre unghiul la excentru θ şi unghiul la centru α
252

Fig. 12.12 Funcții eliptice centrice FEC de k = 0,8 pentru θ = π/3 ; π/4 şi π/5
(12.36)
IEE devine
(12.37) E=
Soluția se poate gasi şi mai simplu şi mai direct. Raza polară centrică a punctului MC al
elipsei E3, din figura 12.14,a, este r = OMC şi direcția ei φ3 este defazată în urmă față de direcția
θ a semidreptei care generează punctele Ma şi Mb şi care, în final, determină punctul MC al
elipsei. Raza polară excentrică rEx a punctului MEx al elipsei E3, din originea O(0, 0),
transformatul excentric al punctului MC al aceleiaşi elipse din figura 12.14,a este
(12.38) rEx = =
şi este şi ea defazată în urmă față de direcția semidreptei α care generează punctele MaEx şi
MbEx şi, apoi, pe MEx.
Elementul de arc circularizat al elipsei E3, notând cu v, arcul °AMEx, va fi
(12.39) dv = rEx.dα = dα, astfel ca arcul v al elipsei este
253
(12.40) v = v(α, k, s) = =
90 = dθ
1.0 0.5 0.5 1.0
2

Fig.12.13 Cele două tipuri de familii ale elipselor E1 şi E3 împreună.
În 2D k ∈ [0 ; 0,9], iar în 3D k ∈ [0 , 1 ],
În concluzie, o IEE de speţa a doua se poate rezolva printr-o IEC de acelaşi tip prin
schimbarea limitei superioare excentrice θ a IEC cu limita centrică
.
Altfel spus, dacă IEC dă arcul de elipsă , IEE dă arcul aceleaşi elipse
AM Ex , dar de lungime mai redusă, pentru a > b, s > 0 şi ε = 0, aşa cum indică şi relaţia (12.37).
Dacă a < b, s > 0, cazul elipsei E1 din figura 12.12, situaţia se păstrează, în sensul că
punctul curent pe elipsă, din cadranul I, MEx se deplasează spre punctul A, îndepărtându-se de
MC, în sens dextrorum/dextrogin.
254
Se cunoaşte că ecuația conicelor, în coordonate polare, având drept pol centrul conicei,
în cazul elipsei punctul O(0, 0), este, cu notațiile din figura 12.10, pentru o elipsă oarecare E
(O,a,b)
(12.41) ρ(ϕ) =

Fig.12.14,a Elipsa E3 şi cele două arce de elipsă : centric AMC si excentric AMEx
pentru aceleaşi variabile excentrice θ (θC = θEx = θ).
Pentru elipsa E1 (O, a = 1, b = ) excentricitatea numerică a acestei elipse este

(12.42)
care, înlocuită în relația anterioară, rezultă
(12.43) ρ(ϕ) =
expresia integrandului din IEC incompletă de speța întâia F(θ, k).
Integrala eliptică incompletă de prima speță F(θ, k) exprimă lungimea arcului de elipsă
E1 de la A la MC, arc notat cu u = am(k, ϕ) = .
Deoarece
(12.44) y = ρ(ϕ).sinϕ = b.sinθ = ,
din această egalitate, rezultă dependența dintre cele două unghiuri θ şi ϕ
255
(12.45) ϕ(θ) = = arcsin(sV(θ).sinθ)

în care, excentricitatea variabilă sV(θ) are expresia ρ(ϕ)/b = ,
sau
(12.46) sV(θ) =

Fig.12.14,b Elipsa E3 şi cele două arce de elipsă : centric AMC si excentric AME.
Se observă (Fig.12.15,a) că unghiul dreptei EaMEx cu axa x, să-l notam cu ϕCEx, este
chiar unghiul ϕC. Dacă în integrantul (12.40), unghiul ϕ = ϕC este o variabilă centrică, ϕCEx este
o variabila excentrică; din excentrul Ea ≡ Sa, deoarece R = a = 1, astfel ca sa = ea.
E necesar să se demonstreze că cele două unghiuri ϕC şi ϕCEx sunt egale. In acest scop,
vom arăta că tangentele celor două unghiuri sunt aceleaşi. Astfel
(12.47) tanϕC = =
În triunghiul dreptunghis EaMaX, ipotenuza EaMa este tocmai prima determinare, de
indice 1, a FSM-CE radial excentric de variabilă excentrică θ, adică
(12.48) EaMa = a.rex(θ, S(s = ea, ε = 0)) = rex(θ, S(s = ea, ε = 0)), a = 1
Tangenta unghiului ϕCEx, din raportul catetelor, este
(12.49) tan ϕCEx = =
Comparând (12.47) cu (12.49) rezultă că, dacă tangentele sunt egale şi unghiurile
corespunzătoare sunt egale, adică φ = φC = φCEx
256
Ceea ce trebuia/(era de) demonstrat (QED).

Dacă segmentul EaME are direcția de unghi φ = φC = φCEx, segmentul EbMb are direcția
de unghi θ, aşa cum s-a subliniat în figura 12.15,a’. Aceeaşi, în principiu, cu figura anterioară
12.15,a , dar mai completă. S-a completat cu cercurile de rază k şi de rază k/2, precum şi din
excentrul K(k,0) din care s-a dus direcția de variabilă excentrică φ. Aşa cum s-a mai arătat, şi
cum se poate observa şi în figură, segmentul FW = = dn(u,k) este
inversul razei vectoare ρC = OMC . De aici, rezultă că expresia razei polare ρ, din originea
O(0,0), a oricărui punct curent MC, de pe elipsa E1, este data de relația cunoscută
ρ=

Fig.12.15,a Elipsa E1 şi cele două arce de elipsă : centric AMC si excentric AMEx
Ordonata Y a punctului Mex din figura 12.15,a este, în acelaşi timp, aşa cum este definit
sinusul excentric ca FSM-CE
(12.50) Y = ρEx.sinϕe = ρEx.sex[θa = ϕEx, S(s = sa/ρEx , ε = 0)]
şi, astfel, utilizând relația generală, rezultă
(12.51) ρEx = =
care este integrandul IEE de prima speță/ tip.
257
In concluzie, semnificația geometrică a IEE de speța întâia este lungimea arcului de

elipsă, pe elipsa E1(O, a = 1, b = ), de la A(1,0) la MEx(X, Y) ≡ MEx(ρEx , ϕEx).
Ca urmare, semnificațiile geometrice ale IEC cât şi ale IEE sunt aceleaşi, atât pentru
integralele de prima speță cât şi pentru cele de speța a doua. Cele două puncte MC şi MEx, de pe
elipsele E1 şi, respectiv, E3, se suprapun doar în cazurile θ, ϕ = 0, pentru θ, ϕ ∈ [0, π/2], în care
ϕC = ϕEx = θ = θa = 0.
Diferențele maxime, dintre arcele AMC şi AMEx, apar pentru MC ≡ B sau θ, ϕ = π/2.

Fig.12.15,a’ Elipsa E1 şi cele două arce de elipsă : centric AMC si excentric AMEx
Pentru ϕ = π/2 rezultă u = K(k) şi pentru k = 0,8 situația este prezentată în figura 12.16.
În aceeaşi figură sunt prezentate şi primele transformări excentrice ( de centrare) , considerate în
metoda hibridă de determinere a unei relații de calcul a integralei eliptice complete de prima
speță (v. relația (5.55)) care, după numai 5 paşi ai transformării, asigură o precizie de 15
258
zecimale exacte, aşa cum s-a prezentat în Supermatematica. Fundamente. Ed. Politehnica din
Timişoara, Vol I, Cap. 5, pag.152 … 171.
Pornind din punctul W(x = k = sinα = 0,8; y = cosα = 0,6) punctele
transformării de pe cercul unitate sunt W1 şi W2, restul nemaiputand fi reprezentate grafic.
Astfel, pentru k = 0, punctulW ≡ WN find, deci, deja în punctul superior al cercului
unitate B(0,1). Ca urmare eN = kN = k = 0 şi RN =1, astfel că valoarea lui K(k = 0) este K(0) =
= .
Pentru k = 1, punctul W ≡ WN ≡ A(1,0), astfel rezultă kN = sN = k = 1 şi RN = 0, iar K(k
= 1) = = . Ambele valori extreme de 0 şi ale lui K(k) fiind cele cunoscute.

Fig. 12.16. Schiță explicativă pentru K(k = 0,8)
Toate acestea sunt compatibile cu IEC sau cu cele excentrice (IEE) dar de
excentricitate numerică s = 0.( A nu se confunda cu excentricitătile numerice s şi si anterioare) ,
fiindcă dacă s = 0, IEE(k, s = 0) Æ IEC(k).
Dacă excentricitatea numerică are valoarea maximă de s = 1, atunci punctului EC(φ =
π/2, k) de pe elipsa E1 din B1 (0, ), adică EC ≡ B1, îi va corespunde punctul MEx(1,0), adică
MEx ≡ A1(1, 0) şi unghiul anterior, nu este variabila centrică din teoria FSM-CE, ci corespunde
unghiul β1 din punctul W a cărui sinus este modulul k al integralelor eliptice.
Abscisele acestor puncte Wi, sunt situate toate pe raza de R = 1, dau excentricitățiile
numerice s = k, apoi si = ki, i = 1, 2, …, N.
259
Ultima excentricitate numerică eN, ca şi cea reală kN , sunt nule (eN = kN = 0).
Ultimul punctul WN, N Æ ∞ va fi pe cercul C(O,1) în WN (0,1), în consecință,
lungimea arcului A1A1 este nulă !
Punctele Mi,care în timpul transformării de centrare, sar de pe o orbită/cerc de rază mai
mare pe altele de raze din ce în ce mai mici; raza minimă posibilă, pentru o anumita valoare k,
fiind RN(k), sunt succesiv M ≡ W, M1, M2, … MN( xN = 0; yN = RN); Mi ≠ Wi, i = 1, 2, N.
Primul salt ,de pe R = 1 pe R1, este indicat şi în figura 12.16, punctul roşu, de tangență
a dreptei OW1 cu cercul c1[Oc1(xO1= 0, yO1 = k + ), r1 = ] fiind M1. M1este totodată şi
Fig. 12.17. Schiță explicativă pentru FC(φ,k = 0,8) si FE(φ,k,s)
260
Fig. 12.18. Schiță explicativă pentru EC(φ,k = 0,8) si EE(φ,k,s)
punctul de intersecție dintre cercul centrat în originea O(0, 0) şi de rază R1 - C1(O,R1) - cu

cercul excentric/superior anterior c1. Aşa rezultă, prin una dintre metode, raza primei orbitei R1
şi, în mod asemănător, ale următoarelor orbite Ri.

Fig. 12.19,a. Integranzii K( k = 0,8) si ai FE(φ,k=0,8,s) si EE(θ,k=0,8, s)
s ∈ [0, 1]

Fig. 12.19,b Integranzii lui K(k) şi E(k) pentru k = 0,8 şi s ∈ [0, 1] cu pasul 0,2
261
Dacă familia de cercuri Ci, i = 1, 2, … , N trec prin punctul comun A1─ (-1, 0) al
cercului unitate, atunci ele au punctele lor superioare Bi(xi = 0, yi = Ri) inşirate pe dreapta
determinată de punctele A─ (-1, 0) şi punctul B + (0, 1), sgment de dreaptă înclinat cu 450, deci
paralel cu prima bisectoare, reprezentat şi în figura 12.16.
Cateva valori particulare ale integralei K(k) rezultă imediat.
262
12 INTEGRALE ŞI FUNCȚII ELIPTICE EXCENTRICE
12.5 FUNCŢII ELIPTICE CENTRICE (FEC) ŞI FSM – CE
Se zice, pe bună dreptate, că o figură geometrică, sugestiv realizată, face mai mult decât
câteva pagini de explicaţii.
În figura 12.16 este prezentată elipsa E1[O(0,0), a = 1 b = ] pentru valoarea
parametrului/modulului k = 0,8. Aşa cum s-a mai arătat, arcul de elipsă
(12.52) AM = u = = (k,
în care punctul M, de coordonatele polare M(φ, ρ(φ) = aparține elipsei E1, adică M ⊂
E1 .
Raza polară a elipsei E1 poate fi exprimată odată ca functie de φ prin expresia
(12.53) ρ(φ) =
şi, ca funcție de unghiul γ, prin coordonatele unui punct M(x = a cosγ, y = b.sinγ) al unei elipse, în
general, şi prin M(cosγ, ) al elipsei E1 rezultând relația
(12.54)
Se cunoaşte expresia funcţiei eliptice centrice (FEC) dn(u, k) ca fiind
(12.55) dn(u, k) = =
precum şi egalitățiile
(12.56)
O dependență dintre cele două expresii ale razei polare ρ este dată, exprimând abscisa x
prin cele două variabile
(12.57) x = cosγ = ρ cosφ Æ ρ = =
Interesant este faptul că, prin înlocuirea variabilei centrice α cu cea excentrică θ, egală cu φ
în cazul de față, aşa cum se cunoaşte din teoria FSM, se trece de la FCC la FSM- CE, iar prin
revenirea în centric sau considerând ca centrică variabila excentriă θ = φ se obțin FEC, aşa cum
rezultă şi din relatiile (12.56) .
Din figura 12.20 rezultă – pe cale pur geometrică clar - că, inversul razei polare ρ(φ = θ)
este segmentul FW = dn (u, k) şi, evident, că inversul segmentului FW, proiectat pe raza polară ρ
262
este raza polară ρ(φ), ținând cont de construcția grafică a inversului unui număr prin tangenta la
cercul C(O, R=1) în punctul W( cexθ, sexθ) pentru θ = φ .
Pe cercul Ca sunt marcate, în figura 12.20, unghiurile φ = θ şi γ . Dacă am rostogoli pur,
fără alunecare relativă, arcul de elipsă AM(x,y) peste cercul Ca (O, R= a =1), în locul în care M se
suprapune şi aparține atât elipsei E1 cât şi cercului Ca, pe cercul Ca se va putea măsura şi arcul u şi
se va putea determina, pe cale geometrică/grafica valoarea integralei incomplete de prima speță
F(φ, k). Valoarea integralei complete de speța/tip întâia K(k) va corespunde suprapunerii punctului
B(0, ) peste cercul Ca, prin acelaşi procedeu, adică, aceeaşi rostogolire pură a elipsei E1 peste
cercul unitate Ca.

Fig. 12.20 Integrale şi funcţii eliptice centrice (FEC) şi excentrice(FEE) precum şi FSM - CE
Se deduce imediat că, pentru k = 0, elipsa unitate E1degenerează în cercul unitate Ca, astfel
că, suprapunerea se realizează fără rostogolire, B este deja în punctul B(0,1) de pe cerc şi rezultă
valoarea minimă posibilă a integralei completa de speța întâia K(k = 0 ) = π/2. Dacă k = 1, atunci
elipsa E1 degenerează în două drepte paralele, astfel că B(0,b) este aruncat la infinit, adică B(0,∞) şi
oricât de mult am rostogoli, fără alunecare, această “elipsă” degenerată, peste cercul unitate Ca,
punctul B(0,∞) nu va ajunge să se suprapună nicicând peste cercul Ca, ceea ce arată că K(k = 1 ) =
∞.
12.6 FUNCŢII ELIPTICE EXCENTRICE (FEE)
263
Anterior, s-a văzut modul de definire al IEE, prin înlocuirea FCC cu FSM-CE în
expresiile integralelor eliptice, denumite, acum, şi centrice (IEC).
Dacă s-ar dispune de expresii ale funcţiilor eliptice, cu excepţia funcţiei dn(u,k),
care să fie exprimate prim FCC sinα şi/sau cosα, atunci metoda s-ar putea repeta, aidoma
ca la IEE.
Alte tipuri de funcţii eliptice, ca cele exprimate în funcţie de arcul cercului inscris
elipselor unitate, ca şi a cercului şi a elipsei cu “vârf” comun sau tangente intr-un punct,
vor fi prezentate intr-un capitol separat, în continuare.
12.6.1 FSM ELIPTICE JACOBI (FEJE) AMPLITUDINE EXCENTRICĂ
Funcţiile eliptice clasice sau ordinare am(u,k), cn(u,k) sn(u,k), dn(u,k) , pe care le
vom denumi în continuare şi funcţii eliptice centrice (FEC) se exprimă, insă, prin
dezvoltări în serie, în funcţie de variabila u. Astfel, {v. ÆRîjic, I.M. şi Gradştein, I.S.
“TABELE DE INTEGRALE, SUME, SERII ŞI PRODUSE”, Ed. Tehnica, Buc., 1955,
pag.308] expresia FEC am(u,k) este
(12.58) am(u,k) = u-
- .. + .. ,
Variabila u, similară lui α – variabila centrica din MC a SM, îi corespunde în ME
variabila excentrică θ şi trecerea din centric în excentric se face prin relaţia cunoscută (v.
Vol.I, rel ( 1.10), pag. 28) α = θ – arcsin[s.sin(θ - ε)], astfel că trecerea de la FEC la FEE
se poate realiza prin înlocuirea variabilei centrice u cu variabila excentrică, s-o notăm cu t
(12.59) u = t – arcsin[s. sin(t -ε)]
deoarece S(0, 0), figura nu mai reprezintă FEE, ci reprezintă variațiile în 3D, ca funcție de
k, a FEC am (u,k).
În acest mod, se poate profita de programele existente de matematică, care operează
cu seria (12.58). Astfel, dacă FEC se pot reprezenta grafic prin expresia
(12.60) Plot[Evaluate[Table[{JacobiAmplitude[2 t EllipticK[(0.1 u)^0.5]/ Pi,
(0.1 u)^0.5]},{u,0,10}],{t,0,Pi}, AspectRatio→1]]
o FEE de S(0,6; 0) se reprezintă grafic prin expresia
(12.61) Plot[Evaluate[Table[{JacobiAmplitude[2 (t-ArcSin[0.6 Sin[t]])
EllipticK[(0.1 u)^0.5]/ Pi, (0.1 u)^0.5]},{u,0,10}],{t,0,Pi}]].
Se observă, comparând cele doua expresii, că variabila t Æ t - arcsin[0.6 sin[t]], în
conformitate cu relația (12.47).
În acest mod, au fost realizate graficele FEE (s) ca funcții de excentricitatea s,
pentru ε = 0, adică S(0,6; 0) din figura 12.21 şi ca funcții de ε pentru s = 0.8 = constant,
când excentrul S(0,8; ε) se roteşte pe cercul C(R = 0,8; O(0,0)) de raza R = 0,8, centrat in
originea O(0,0), din figura 12.21.
264
3.0 3.0
2.5 2.5
2.0 2.0
1.5 1.5
1.0 1.0
0.5 0.5
0.5 1.0 1.5 2.0 2.5 3.0 0.5 1.0 1.5 2.0 2.5 3.0
S(s = 0 ε = 0 ) Æ am(2uK(k)/π, k) S(s = 0,2 ; ε = 0)
3.0 3.0
2.5 2.5
2.0 2.0
1.5 1.5
1.0 1.0
0.5
0.5
0.5 1.0 1.5 2.0 2.5 3.0
0.5 1.0 1.5 2.0 2.5 3.0
S(s = 0,4 ; ε = 0) S(s = 0,6 ; ε = 0)
Fig. 12.21,a FEE amplitudine eliptică excentrică amex(2uK(k)/π, k, S(s, ε))
3.0 3.0
2.5 2.5
2.0 2.0
1.5 1.5
1.0 1.0
0.5 0.5
0.5 1.0 1.5 2.0 2.5 3.0 0.5 1.0 1.5 2.0 2.5 3.0
S(s = 0,8 ; ε = π) S(s = 1 ; ε = π)
O imagine mai bună se obţine prin reprezentarea graficelor în 3D, ca în figura
12.21,c. Fiind reprezentate în funcție de k, modulul variază doar intre limitele k ∈ [0, 1].
Deoarece variabila t ∈ [0, π], pentru s = 1, punctul W1 rămâne confundat în
265
excentrul S(1,0), atâta timp cât t ∈ [ -π, π]. De aceea, în acest caz, în ultima figură 12.21,c,
S(1, 0) apare o suprafață plană de cotă zero, în intervalul t ∈ [0, π/2].
Dacă FEC aex(u,k) variază liniar cu t = u, pentru k = 0, adică graficul ei este
reprezentat de o linie dreaptă – prima bisectoare – în cazul FEE (s ≠ 0) această dependență
nu mai apare. În prima figură 12.21,c apare, însă, la k = 0 -stânga- dependența liniară.
Ca funcție de excentricitatea unghiulară ε, FEE amplitudine excentrice sunt
reprezentate în figura 12.22, în care, excentricitatea numerică liniară s a fost aleasă, arbitrar,
de valoare s = 0,8.
Fig. 12.21,b FEE amplitudine eliptică excentrică amex(2uK(k)/π, k, S(s, ε)) ca funcţii de
excentricitatea numerica s ∈ [0, 1] cu pasul 0,2
Fig. 12.21,c FEE amplitudine eliptică excentrică amex(2uK(k)/π, k, S(s, ε))
Se observă că nu mai apar dependențe liniare şi, ca şi în cazul altor FSM-CE,

pentru diverse valori ale lui ε, apar puncte comune, de intersecție ale tutruror curbelor,
puncte atractor şi/sau puncte repulsive.
266
Fig. 12.22,a FEE amplitudine eliptică excentrică amex(2uK(k)/π, k, S(s, ε)) ca funcţii de ε sau
de rotirea excentrului S(s, ε) în jurul originii O(0,0) ε ∈ [0, 2π] cu pasul π/4
267
Fig. 12.22,b FEE amplitudine eliptică excentrică amex(2uK(k)/π, k, S(s, ε)) ca funcţii de
rotirea excentrului S(s, ε) în jurul originii O(0,0) s ∈ [0, 1] cu pasul 0,2
Fig. 12.22,c FEE amplitudine eliptică excentrică amex(2uK(k)/π, k, S(s, ε)) ca funcţii de
rotirea excentrului S(s, ε) în jurul originii O(0,0) s ∈ [0, 1] cu pasul 0,2
12.6.2 FSM ELIPTICE Jacobi CENTRICE (FEJC) dn(u,m), dn(u,k)

ŞI DE ARGUMENT MODIFICAT dn [2uK(m)/π, m], dn [2uK(k)/π, k]
Deoarece literatura românească nu abundă în a exprima graficele funcţiilor speciale

eliptice centrice, ne luăm permisiunea de-a le prezenta aici ca un preambul la cele
excentrice şi pentru a oferi posibilitatea comparării lor. Astfel, în stânga figura 12.23,a sunt
prezentate graficele funcţiilor dn(u, m), a căror expresii sunt
(12.62) =
2
în care m = k .
268
Rezultă că sunt distincte funcţiile dn(u, m) pentru m > 0 (pozitiv) şi m < 0 (negativ)
şi funcţiile dn(u,k) există numai pentru valori pozitive ale lui k ( k > 0).
1.4 1.4
1.3 1.3
1.2 1.2
1.1
1.1
1 2 3 4 5 6
1 2 3 4 5 6
Åu m ∈ [– 1 ,0] u Æ 2uK(k)/π
1.0 1.0
0.9
0.8
0.8
0.6 0.7
0.6
0.4
0.5
0.2
1 2 3 4 5 6
1 2 3 4 5 6
Åu m ∈ [0, + 1] u Æ 2uK(k)/π
1.4 1.4
1.2
1.2
1.0
1.0
0.8
0.6 0.8
0.4
0.6
0.2
1 2 3 4 5 6
1 2 3 4 5 6
Åu m ∈ [– 1, + 1] u Æ 2uK(k)/π
Fig.23,a Funcţia eliptică Jacobi dn(u,m))
Funcţiile de argument u şi modul m = k2 sunt periodice de perioadă 4K(k), fiecare
funcţie a familiei, de un anumit m sau k, având altă perioadă 4K(k). În dreapta figurii
12.23,a sunt prezentate aceleaşi funcţii eliptice Jacobi (FEJC) dar de argument modificat,
269
în sensul că variabila u Æ şi, aşa cum se poate observa, întreaga familie de FEJC
devin funcţii periodice de aceeaşi perioadă π.
1.0 1.0
0.8
0.8
0.6
0.6
0.4
0.2 0.4
1 2 3 4 5 6
1 2 3 4 5 6
Åu k= ∈ [0, + 1] u Æ 2uK(k)/π
Fig.23,b Funcţia eliptică Jacobi dn(u,k)
12.6.3 FSM ELIPTICE Jacobi EXCENTRICE (FEJE) dnex(u,m), dnex(u,k)

ŞI DE ARGUMENT MODIFICAT dnex [2uK(m)/π, m], dnex [2uK(k)/π, k]
Dacă în dezvoltarea (12.58) argumentul u se înlocuieşte cu funcţia amplitudine

excentrică de variabilă excentrică θ Æ u, notată cu u, adică
(12.63) u Æ u – arcsin[s.sin(u - ε)],
atunci FEJC trec în FEJE ca urmare a transformării lor în funcţii induse.
Expresia plotată pentru FEJE de u este
(12.64) Plot[Evaluate[Table[JacobiDN[u-ArcSin[s.Sin[u]], m],
{s,-1,1}],{u, – π, π}]],
în care modulului m i se dau diverse valori: 0,2; 0,6; 0,9 şi 1.
În figura 12.24,a s-a ales m = 0,8 şi S(s ∈ [-1,1], ε = 0).
În figura 12.24,b s-au ales aceleaşi valori, dar pentru argumentul u modificat la
2uK(m)/π a cărui expresie plotată este
(12.65) Plot[Evaluate[Table[JacobiDN[2 (u-ArcSin[s Sin[u]]) EllipticK[m]/Pi,0.2],
{s, 0, 1}],{x, –π, π}]].
Pentru a urmări, în paralel, evoluţiile graficelor FEJE în funcţie de excentricitatea
numerică s, pentru un excentru S(s, ε) care evolueaza pe axa x, adică ε = 0, s-au prezentat
garficele din figura 12.25,a: în stânga de argument u, iar în dreapta de argument modificat
u Æ 2uK(m)/π, începând cu m = : 0,2; 0,6; 0,9 şi 1, iar s ∈ [ – 1, 1], pentru u ∈ [ 0, 2π].
Aceleaşi grafice, dar în funcţie de k = , sunt prezentate, în paralel, în funcţie de
u şi de u modificat u Æ 2uK(k)/π în figura 12.25,b.
270
1.0 1.0
0.9 0.9
0.8 0.8
0.7 0.7
0.6 0.6
3 2 1 1 2 3 3 2 1 1 2 3
S(s ∈ [- 1, 0], ε = 0) S(s ∈ [0, 1], ε = 0)

1.0
0.9
0.8
0.7
0.6
2 2 4 6
S(s ∈ [– 1, 1], ε = 0 ), u ∈ [– π, 2 π]
Fig.24,a Funcţia eliptică Jacobi excentrică dnex(u, m), pentru m = 0,8
1.0 1.0
0.9 0.9
0.8
0.8
0.7
0.7
0.6
0.6
0.5
0.5
3 2 1 1 2 3
3 2 1 1 2 3
S(s ∈ [- 1, 0], ε = 0) S(s ∈ [0, 1], ε = 0)

1.0
0.9
0.8
0.7
0.6
0.5
2 2 4 6
S(s ∈ [– 1, 1], ε = 0 ), u ∈ [– π, 2 π]
Fig.24,b Funcţii eliptice Jacobi excentrice dnex(2uK(m)/π , m, S(s, ε)) de m = 0,2
271
1.00 1.00
0.98 0.98
0.96
0.96
0.94
0.94
0.92
0.92
0.90
0.90
1 2 3 4 5 6
1 2 3 4 5 6
u ∈ [0, 2π], m = 0,2; S(s∈[–1, 1], ε = 0) u ∈[-π, π] Æ 2uK(m)/π, m = 0,2, s∈[–1, 1]

1.0 1.0
0.9 0.9
0.8 0.8
0.7 0.7
1 2 3 4 5 6
1 2 3 4 5 6
u, m = 0,6; S(s∈[–1, 1], ε = 0) u Æ 2uK(m)/π , m = 0,6, s∈[– 1, + 1]

1.0 1.0
0.9 0.9
0.8 0.8
0.7 0.7
0.6 0.6
0.5 0.5
0.4 0.4
1 2 3 4 5 6 1 2 3 4 5 6
u, m = 0,9; S(s∈[–1, 1], ε = 0) u Æ 2uK(m)/π , m = 0,9, s∈[– 1, + 1]

1.0
0.15
0.8
0.6 0.10
0.4
0.05
0.2
1 2 3 4 5 6
1 2 3 4 5 6
u, m = 1; S(s∈[–1, 1], ε = 0) u Æ 2uK(m)/π , m = 1, s∈[– 1, + 1]

Fig. 25,a Funcţii eliptice Jacobi excentrice dnex[u,m,S(s,ε)] stânga Å
şi dn(2uK(m)/π, m,S(s,ε)) în dreapta Æ
272
1.00 1.00
0.95 0.95
0.90 0.90
0.85 0.85
0.80 0.80
0.75 0.75
1 2 3 4 5 6
1 2 3 4 5 6
u ∈ [0, 2π], k = ; S(s∈[–1, 1], ε = 0) u ∈[-π, π] Æ 2uK(k)/π, k = , s∈[–1, 1]

1.0 1.0
0.9 0.9
0.8 0.8
0.7 0.7
0.6 0.6
1 2 3 4 5 6 1 2 3 4 5 6

1.0 1.0
0.8 0.8
0.6
0.6
0.4
0.4
1 2 3 4 5 6
1 2 3 4 5 6

1.0 1.0
0.8 0.8
0.6 0.6
0.4 0.4
0.2 0.2
1 2 3 4 5 6 1 2 3 4 5 6
u ∈ [0, 2π], k = 1; S(s∈[–1, 1], ε = 0) u ∈[-π, π] Æ 2uK(k)/π, k = , s∈[–1, 1]

Fig. 25,b Funcţii eliptice Jacobi excentrice dnex[u,k,S(s,ε)] stânga Å
şi dn(2uK(k)/π, k,S(s,ε)) în dreapta Æ
273
Modificarea graficelor ca funcţie de rotirea excentrului S(s, ε), adică ε ∈ [0, 2ε] cu
pasul π/4, pe un cerc de raza s = 0,8, sunt prezentate în figura 12.26,a ca funcţie de m şi în
figura 12.26,b ca funcţie de k.
1.0 1.0
0.9 0.9
0.8 0.8
0.7 0.7
0.6 0.6
0.5 0.5
1 2 3 4 5 6 1 2 3 4 5 6
ε=0 ε = π/4
1.0 1.0
0.9 0.9
0.8 0.8
0.7 0.7
0.6 0.6
0.5 0.5
1 2 3 4 5 6 1 2 3 4 5 6
ε = π/2 ε = 3π/4
1.0 1.0
0.9 0.9
0.8 0.8
0.7 0.7
0.6 0.6
0.5 0.5
1 2 3 4 5 6 1 2 3 4 5 6
ε=π ε = 3π/2
Fig. 26,a Modificarea greficelor funcţii eliptice Jacobi excentrice dnex[u,m,S(s,ε)]
de m = 0,8, ca urmare a rotirii excentrului S în jutrul originii O(0,0)
Se observă că, la fel ca şi în cazul FSM-CE, punctele atractoare şi repulsive îşi modifică
poziţiile de la ua = 0 şi ur = π, pentru ε = 0, la ua’ = 0 + ε şi, respectiv, la ur’= π + ε, aşa cum se
poate observa în figura 12.26,a cu m = 0,8 şi 12.26,b cu k = 0,2 în care s ∈ [ -1; 1].
274
1.0 1.0
0.9 0.9
0.8 0.8
0.7 0.7
1 2 3 4 5 6
1 2 3 4 5 6
ε=0 ε = π/4
1.0 1.0
0.9 0.9
0.8 0.8
0.7
0.7
1 2 3 4 5 6
1 2 3 4 5 6
ε = π/2 ε = 3π/4
1.0 1.0
0.9 0.9
0.8 0.8
0.7 0.7
1 2 3 4 5 6 1 2 3 4 5 6
ε=π ε = 3π/2
Fig. 26,a Modificarea greficelor funcţii eliptice Jacobi excentrice dnex[u,k,S(s,ε)]
de k2 = 0,2, ca urmare a rotirii excentrului S(s, ε) în jutrul originii O(0,0)
275
12.6.4 FSM ELIPTICE Jacobi EXCENTRICE (FEJE) cnex(u,m), cnex(u,k)

ŞI DE ARGUMENT MODIFICAT cnex [2uK(m)/π, m], cnex [2uK(k)/π, k]
Programele de matematică calculeaza valorile funcţiei cosinus eliptic Jacobi,

notată JacobiCN[u, m] cu ajutorul dezvoltării în serie. Seria cu 5 termeni este
(12.66) JacobiCN[u, m] 1- u2/2 + (1/24 + m/6) u4 + 1/720 (-1 -44 m - 16 m2) u6 +
+ ((1 + 408 m + 912 m2 + 64 m3) u8)/40320 + O[u]10
1.0
0.5
m ∈ [-1,1]
2 2 4 6
s=0
0.5
1.0
1.0
0.5
m = s = ∈ [-1,1]
2 2 4 6
0.5
1.0
Fig. 27,a Graficelor funcţii eliptice Jacobi centrice cn(u, m) de s = 0 şi

excentrice de variabilă excentrică cnex[u,m,S(s,ε)], pentru m = s ∈ [-1, 1]
1.0
0.5
m = s ∈ [-1,1]
2 2 4 6
0.5
1.0
Fig. 27,b Graficelor funcţii eliptice Jacobi excentrice de variabilă centrică

Cnex[u,m,S(s,ε)], pentru m = s ∈ [-1, 1]
Dacă în (12.66) se înlocuieşte argumentul u cu funcţia amplitudine excentrică de variabilă
excentrică din relaţia (12.59) se vor obţine funcţii eliptice Jacobi excentrice (FEJE) de variabilă
excentrică (Fig.12.28,a), iar dacă se va înlocui cu funcţia similară de variabilă centrică
(12.67) Aex[u, S(s, ε)] = u + arcsin ,
atunci se vor obţine FEJE de variabilă centrică (Fig.12.28,b).
276
1.0 1.0
0.5 0.5
2 2 4 6 2 2 4 6
0.5 0.5
1.0
1.0
m = 0.2 m = 0.6
1.0 1.0
0.8
0.5
0.6
2 2 4 6
0.4
0.5 0.2
1.0 2 2 4 6
m = 0.8 m=1
Fig. 28,a Graficelor funcţii eliptice Jacobi excentrice de variabilă excentrică
cnex[u,m,S(s,ε)] de m = 0,4 ; 0,6 ; 0,8 şi 1
1.0 1.0
0.5 0.5
2 2 4 6
2 2 4 6
0.5
0.5
1.0
1.0
m = 0.2 m = 0.6
1.0 1.0
0.8
0.5
0.6
2 2 4 6 0.4
0.5 0.2
1.0 2 2 4 6
m = 0.8 m=1
Cnex[u,m,S(s,ε)] de m = 0,4 ;0,8 ; 0,8 şi 1
277
1.0 1.0
0.5 0.5
2 2 4 6 2 2 4 6
0.5 0.5
1.0
1.0
k= k=
1.0 1.0
0.8
0.5
0.6
2 2 4 6
0.4
0.5
0.2
1.0
2 2 4 6
k= k=1
Fig. 29,a Graficelor funcţii eliptice Jacobi excentrice de variabilă excentrică
cnex[u,m,S(s,ε)] de k2 = 0,2 ; 0,6 ; 0,8 şi 1
1.0 1.0
0.5 0.5
2 2 4 6 2 2 4 6
0.5
0.5
1.0
1.0
k= k=
1.0 1.0
0.8
0.5
0.6
2 2 4 6
0.4
0.5 0.2
1.0 2 2 4 6
k= k=1
Cnex[u, k ,S(s,ε)] de k2 = 0,2 ; 0,6 ; 0,8 şi 1
278
Graficele FEJE de argumet k (Fig. 12.29,a şi 12.29,b) nu diferă prea mult de cele
de argument m (Fig.12.28,a şi 12.28,b); graficele funcţiilor de m = 0,04 fiind aceleaşi cu
cele ale funcţilor de k = 0,2, deoarece m = şi k = .
FEJE de argument modificat, ca funcţii de m sunt prezentate în figura 12.30,a ca
funcţii de variabilă excentrică şi în figura 12.30,b ca funcţii de variabilă centrică.
1.0
0.5
m ∈ [-1,1]
s=0
2 2 4 6
0.5
1.0
1.0
0.5
m = s = ∈ [-1,1]
2 2 4 6
0.5
1.0
Fig. 12.30,a Graficelor funcţii eliptice Jacobi centrice cn(u, m) de s = 0 şi

excentrice de variabilă excentrică cnex[u,m,S(s,ε)], pentru m = s ∈ [-1, 1]
m = s = ∈ [-1,1]
1.0
0.5
2 2 4 6
0.5
1.0
Fig.12.30,b Graficelor funcţii eliptice Jacobi excentrice de variabilă centrică

Cnex[u,m,S(s,ε)], pentru m = s ∈ [-1, 1]
Aceleaşi funcţii dar de modul k sunt prezentate în figurile 12.31,a şi 12.31,b.
279
1.0
0.5
k ∈ [-1,1]
2 2 4 6 s=0
0.5
1.0
1.0
0.5
2 2 4 6
k = s = ∈ [-1,1]
0.5
1.0
Fig. 12.31,a Graficelor funcţii eliptice Jacobi centrice cn(u, m) de s = 0 şi

excentrice de variabilă excentrică cnex[2u K(k)/π, k, S(s,ε)], pentru k = s ∈ [-1, 1]
k = s = ∈ [-1,1]
1.0
0.5
2 2 4 6
0.5
1.0
Fig.12.31,b Graficelor funcţii eliptice Jacobi excentrice de variabilă centrică

Cnex[2u K(k)/π, k ,S(s,ε)], pentru k = s ∈ [-1, 1]
Deoarece diferenţele dintre FEJE de modul m şi de parametru k sunt neglijabile, se
vor prezenta doar FEJE de k în figura 12.32. FEJE de modul m sunt aproape identice
pentru modulul cuprins în domeniul m = 0, 2..0,8.
Variaţia formelor graficelor ca funcţii de ε şi de modul k = 0.9 sunt prezentate în
figura 12.33. Se observă ca din acest punct de vedere FEJE sunt funcţii de perioadă π.
280
1.0 1.0
0.5 0.5
2 2 4 6 2 2 4 6
0.5 0.5
1.0 1.0
k= k=
1.0 1.0
0.5 0.5
2 2 4 6 2 2 4 6
0.5 0.5
1.0
1.0
k= k=
Fig.12.32 Graficelor funcţii eliptice Jacobi excentrice de variabilă excentrică
cnex[u,m,S(s,ε)] de k2 = 0,2 ; 0,6 ; 0,8 şi 0.99
1.0 1.0
0.5
0.5
2 2 4 6
2 2 4 6
0.5
0.5
1.0
1.0
=0 =
1.0 1.0
0.5 0.5
2 2 4 6
2 2 4 6
0.5
0.5
1.0
1.0
= =
281
1.0 1.0
0.5 0.5
2 2 4 6 2 2 4 6
0.5 0.5
1.0
1.0
= π =
Fig.12.33 Graficelor funcţii eliptice Jacobi excentrice de variabilă excentrică
cnex[u,m,S(s,ε)] ca funcţii de ε ∈ [0, 2π] cu pasul π/4
12.6.5 FSM ELIPTICE Jacobi EXCENTRICE (FEJE) snex(u,m), snex(u,k)

ŞI DE ARGUMENT MODIFICAT snex [2uK(m)/π, m], snex [2uK(k)/π, k]
Funcţia eliptica Jacobi centrică (FEJC) este exprimată de dezvoltarea în serie de puteri
(12.68) sn(u,m) = u + (- (1/6)-m/6) u3 + 1/120 (1 + 14 m + m2) u5 +
((-1-135 m -135 m -m ) u )/5040 + ((1+1228 m + 5478 m2 + 1228 m3 + m4) u9)/362880 + O[u]11
2 3 7
1.0 1.0
0.5 0.5
1 2 3 4 5 6 1 2 3 4 5 6
0.5 0.5
1.0 1.0
sn(u, m) sn(u, k)
1.0 1.0
0.5 0.5
1 2 3 4 5 6
1 2 3 4 5 6
0.5
0.5
1.0
1.0
Sn(2uK(m)/π) sn(2uK(k)/π)
Fig.12.34 FEJC de argument u şi de argument modificat, de module m şi, respectiv, k
282
ca funcţie de argumentul u şi modulul m şi, în funcţie de u şi k = m2, de seria

(12.69) sn(u,k) = u + (-(1/6)-k2/6) u3 + 1/120 (1 + 14 k2+k4) u5 +
((-1-135 k2 - 135 k4 - k6) u7)/5040 + ((1+1228 k2 + 5478 k4 + 1228 k6 + k8) u9)/362880+O[u]11
1.0 1.0
0.5 0.5
1 2 3 4 5 6 1 2 3 4 5 6
0.5 0.5
1.0
1.0
k = 0,2 k = 0,2
1.0 1.0
0.5 0.5
1 2 3 4 5 6
1 2 3 4 5 6
0.5
0.5
1.0
1.0
k = 0,6 k = 0,6
1.0 1.0
0.5 0.5
1 2 3 4 5 6 1 2 3 4 5 6
0.5 0.5
1.0 1.0
k = 0,8 k = 0,8
1.0 1.0
0.9
0.5
0.8
0.7
1 2 3 4 5 6
0.6
0.5
0.5
1 2 3 4 5 6 1.0
k=1 k = 0,1
Fig.12.35 FEJE de variabilă excentrică θ = u şi k Å stânga
283
şi de argument u modificat dreapta Æpentru s ∈ [-1, 1]

Cele două tipuri de familii de funcţii eliptice Jacobi (FEJC) centrice sunt prezentate în paralel în
figura 12.34 ca funcţii de modulul m şi de parametrul k. Se observă că diferenţele sunt destul de
mici ca formă a graficelor dar suficient de mari valoric.
1.0 1.0
0.5 0.5
1 2 3 4 5 6 1 2 3 4 5 6
0.5 0.5
1.0 1.0
k = 0,2 k = 0,2
1.0 1.0
0.5 0.5
1 2 3 4 5 6
1 2 3 4 5 6
0.5
0.5
1.0
1.0
k = 0,6 k = 0,6
1.0 1.0
0.5 0.5
1 2 3 4 5 6 1 2 3 4 5 6
0.5 0.5
1.0
1.0
k = 0,8 k = 0,8
1.0 1.0
0.9
0.5
0.8
1 2 3 4 5 6
0.7
0.5
0.6
1 2 3 4 5 6 1.0
k=1 k=
Fig.12.36 FEJE de variabilă centrică α = u pentru s ∈ [-1, 1]şi Å stânga şi de argument
modificat u Æ 2uK(k)/π dreapta Æ pentru s ∈ [0, 1]
284
Procedând ca şi în cazurile anteriore şi înlocuind argumentul u cu funcţia aex[θ = u, S(s, ε)]

se va trece din centric în excentric şi se vor obţine funcţii eliptice Jacobi excentrice de variabilă
excentrică (FEJE) – Fig.12.35 - , iar prin înlocuirea cu FSM-CE Aex(α ≡ u, S(s, ε)] se vor obţine
FSM eliptice Jacobi excentrice (FEJE) de variabilă centrică α ≡ u (Fig. 12.36 stângaÅ).
1.0 1.0
0.5 0.5
1 2 3 4 5 6 1 2 3 4 5 6
0.5 0.5
1.0 1.0
k = 0,2 k = 0,2
1.0 1.0
0.5
0.5
1 2 3 4 5 6
1 2 3 4 5 6
0.5
0.5
1.0
1.0
k = 0,6 k = 0,6
1.0 1.0
0.5 0.5
1 2 3 4 5 6
1 2 3 4 5 6
0.5
0.5
1.0
1.0
k = 0,8 k = 0,8
1.00 1.0
0.98
0.5
0.96
1 2 3 4 5 6
0.94
0.5
1 2 3 4 5 6
1.0
k=1 k=
285
Fig.12.37 FEJE de variabilă centrică α = u şi Å stânga şi de argument modificat u Æ

2uK(k)/π dreapta Æ pentru s ∈ [0, 2]
Prin modificarea argumentului u la 2uK(k)/π se obţin FEJ de argument modificat (Fig. 12.36
dreapta Æ).
Se ştie că FSM-CE de variabila centrică sunt continue şi pentru s2 > 1 ceea ce nu se mai
întâmlă şi pentru toate tipurile de FEJE, aşa cum se poate observa în figura 12.37. FEJE de
variabilă u (stânga figurii) sunt continue, iar cele de variabila modificată (dreapta) sunt discontinue
pentru s2 > 1.
286

F U N C Ţ I I C O M P U S E A U T O I N D U S E (F A I)
ŞI FUNCŢII INDUSE (F I)
Motto “Intuiţia este o ştiinta exactă “

Autor necunoscut exact
13.1 DESPRE DIVERSE FUNCŢII MATEMATICE VECHI ŞI NOI
Unele dintre aceste funcţii, in special cele induse şi cele autoinduse, sunt rodul aplicării
principiul lui Fred Menger “ Dacă torturezi datele suficient, acestea îţi vor mărturisi aproape totul”.
Căutând posibilitatea deformării, într-un anumit fel, a unor curbe, date de funcţii
trigonometrice centrice şi excentrice, diversele lor expresii au fost torturate sau “întoarse pe toate
feţele/părţile” până ce au fost descoperite noile funcţii compuse sau funcţii de funcţii, sau numai de
funcţie, denumite, provizoriu, funcţii matematice autoinduse (FMAI , pe scurt, FAI) dacă
expresiile lor conţin una şi aceeaşi funcţie din aceeaşi clasă, repetată de n ori, de exemplu ;
sin[sin[sin[sin[…..[sin[x]…]]]] (Fig. 13.2,a; 13.2,b; 13.3, 13.4, 13.5; 13.6 ş.a.) şi funcţii
matematice induse (FMI) pe scurt, (FI) , dacă expresiile lor conţin funcţii de diverse clase şi din
aceeaşi clasa de diverse tipuri, ca de exemplu cos[sin[cos[sin[0,5cos[0,5sin[….sin[x]….]]]].
Fig.13.1,a Funcţii trigonometrice centrice într-o reprezentare originală în WAPEDIA

(Wikipedia):
Pentru a le definii, e necesar să se reamintească definiţiile funcţiei, în general şi, în special,
a celor trigonometrice. Pentru a fi mai credibili, cităm din WAPEDIA (Wikipedia):
“În matematică, o funcţie este o relaţie care asociază fiecărui element dintr-o mulţime
(domeniul) un singur element dintr-o altă (posibil din aceeaşi) mulţime (codomeniul). Noţiunea
de funcţie este fundamentală în aproape toate ramurile matematicii şi în toate ştiinţele exacte..
În matematică, prin funcţii trigonometrice se înţeleg nişte funcţii ale unui unghi oarecare.
Ele se folosesc la studierea triunghiurilor şi reprezentarea unor fenomene periodice, printre multe
287

altele. Ele sunt definite ca raporturi între anumite laturi ale triunghiului dreptunghic în funcţie de un
unghi al acestuia, şi pot fi, echivalent, definite ca lungimi ale diferitelor segmente de dreaptă
construite în jurul unui cerc unitate. Unele definiţii mai moderne le exprimă sub formă de serii
infinite sau ca soluţii ale unor ecuaţii diferenţiale, permiţând extinderea lor la valori pozitive şi
negative şi chiar la numere complexe.
Studiul funcţiilor trigonometrice datează din vremurile babiloniene, şi o muncă
considerabilă a fost depusă în domeniul lor de către matematicienii greci şi persani, în antichitate.
În utilizarea modernă, există şase funcţii trigonometrice de bază, tabelate mai jos împreună
cu ecuaţiile care le leagă una de alta, la care s-au mai adăugat noile funcţii ale lui Octavian
Voinoiu publicate în a sa “Matematică signadforasică”. Mai ales în cazul ultimelor patru, aceste
relaţii sunt adesea considerate definiţii ale acestor funcţii, dar pot fi definite la fel de bine şi
geometric sau prin alte mijloace, definiţii din care se pot deduce aceste relaţii (Fig.1).
Câteva alte funcţii au fost utilizate de-a lungul istoriei (şi au apărut în unele tabele vechi),
dar în zilele noastre sunt rar folosite, astfel de exemple fiind funcţia versinus = 1 − cos θ şi funcţia
exsecantă = sec θ − 1.”
O definiţie mai general dată funcţiei afirmă că “Prin funcţie (aplicaţie) f definită pe
mulţimea A cu valori în mulţimea B se înţelege orice procedeu (lege sau convenţie) prin care
oricărui element x din A i se asociază un unic element y notat cu f(x) din B. “ A este domeniul şi B
este codomeniul.
Pe website-ul amintit, în figura 13.1,a, unele funcţii trigonometrice centrice sunt prezentate
grafic intr-un mod original, dar corect. Astfel, tangenta nu este prezentată clasic, ca o tangentă în D
la cercul unitate, ci în punctul A. Astfel prezentată, ea se poate exprima ca o FSM-CE radial
excentric de variabila centrică Rexθ , notată cu θ în figura 13.1,a, sau rexα de variabila excentrică
α din excentrul E, constituind o abordare nouă, din care rezultă o serie de observaţii.
Aici, variabilele excentrice şi centrice sunt notate exact invers decât notaţiile practicate în
această lucrare. Dar, în definitiv, unghiurile pot fi notate oricum, notaţiile nu influenţează
rezultatele.
Să încercăm să reprezentăm tangenta prin funcţiile rexα = Rexθ = EA, în acest caz, având
ambele determinări, de indice 1 şi 2, egale şi, pentru s > 1, de acelaşi semn + când dreapta d este
tangentă cu semidreapta pozitiva d+ şi de semn – când tangenta este semidreapta negativa d–, aşa
cum rezulta si din mecanismul T din figura 13.1,b.
Se observă că excentricitatea numerica s este supraunitară (s > 1) şi este
(13.1) s= = secθ = > 1,
iar expresia FSM-CE rexα de variabilă excentrică este
(13.2) rexα = – s. cosα ± ,
în care
(13.3) α= ,
Expresia cunoscută a lui Rexθ, de variabilă centrică, este
(13.4) Rexθ = ±
Înlocuind excentricitatea (13.1) în (13.2) cu valoarea lui (13.3) rezultă
(13.5) rexα = – = ± = tanθ,
ceea ce era de demonstrat (QED).
Înlocuind excentricitatea (13.1) în (13.4) rezultă la fel
(13.6) Rexθ = ± =± =± = tanθ .
Concluzia, care se desprinde de aici, este că valorile şi expresiile FSM-CE în punctele Wi,f ,
de inceput şi de sfarşit al domeniului de existenţă a FSM-CE, în cazul s > 1, revenind la notaţiile
consacrate: α variabila centrică şi θ cea excentrică, sunt
(13.7)
Semnul plus la sinus fiind pentru Wi şi minus pentru Wf, dacă excentrul S(s > 1(şi pozitiv), ε = 0).
Funcţia Abrevierea Relaţii

Cosinus cos
Sinus sin
Tangentă tg / tan
Tangenta tgv/tanv tanvα = = cotv( )

Voinoiu
Cotangentă ctg / cot
Cotangenta ctg / cotv ± cotvα = tanvα( )

Voinoiu
Secantă sec = = csc( )
Cosecantă cosec / csc
Tabelul 13.1 Tabelul funcţiilor trigonometrice centrice curente,

completate cu câteva funcţiile trigonometrice ale lui O. Voinoiu
Vom denumi schema de exprimare vizuală a FCC clasice tanα, cotα, secα, cscα ca
mecanismul în T sau, pe scurt, mecanismu T Euler, prezentat în figura 13.1,a şi 13.1,b – sus.
Mecanismul de vizualizare a FCC Voinoiu , prezentat în partea de jos a figurii 13.1,b este
denumit ca mecanism în Η Voinoiu.
În conformitete cu matematica signadforasică a lui O. Voinoiu, semnul unei fracţii este
dat exclusiv de semnul număratorului. De aceea, FCC compuse au expresiile (13.8) din care rezultă
289

că secanta Voinoiu Æ secvα şi cosecanta Voinoiu Æ cscvα sunt strict pozitive (notate cu >> 0 în
figura 13.1,b) şi se obţin prin intersectarea mecanismului Η numai cu semiaxele x şi, respectiv, y >
0. Expresiile de definiţie ale FCC Voinoiu sunt
(13.8)
FCC CLASICE
Euler
/ tan = ,
ctg / cot
,
cosec / csc
FCC NOI
Voinoiu
>> 0
>>
0
Fig. 13.1,b Mecanismele T şi H de vizualizare a unor FCC clasice Euler şi noi Æ Voinoiu
Funcţiile tangenta Voinoiu tavα şi cotangenta Voinoiu cotvα rezultă prin intersectarea
succesivă, cu cele două braţe paralele ale lui H, a semiaxei x > 0 cu una dintre semidreptele pozitive
a lui H, pentru tanvα şi cu semidreapta negativă a lui H a axei x < 0 pentru cotvα, aşa cum este
ilustrat în figura 13.1,b, pentru cazul π < α > π/2 .
Tangenta şi cotangenta Voinoiu utilizeaza ambele semiaxe x şi y cât şi ambele semidrepte –
pozitive şi negative - ale celor două drepte ale lui H tangente la C(O,1), pentru care originile
dreptelor sunt punctele de tangenţă T(1, α) şi T’(1, α+π). De asemenea, intersecţia tangentelor se
Fig. 13.1,c Reprezentarea tangentei şi a cotangentei Voinoiu cu ajutorul mecanismului H

în cadranele centrice I . . IV
face atât cu semiaxele pozitive x, y > 0 cât şi cu cele negative x, y < 0 (Fig.13.1,c).
Rezultă că tanvα > 0 unde şi sinα > 0, adică în domeniul / intervalul α ∈ [ 0, π] în care
creşe de la zero la + ∞ şi apoi scade din nou la zero şi negativă în intervalul în care şi sinα < 0,
adică pentru α ∈ [π, 2π].
Ca urmare, tangenta Voinoiu, de exemplu, este + ∞ la α = π/2 şi – ∞ la α = 3π/2 şi nu este,
în acelaş timp, pentru α = π/2 şi α = 3π/2, atât la + ∞ cât şi la – ∞ ca în cazul tangentei, ca şi
dealtfel, a tuturor funcţiilor clasice Euler.
La mecanismul T, punctul curent M(1,α), de pe cercul unitate împarte tangenta la C a
mecanismului T în două semidrepte, una pozitivă şi cealaltă negativă, dar, aşa cum se poate observa
în figura 13.1,b, cotα > 0, pentru un α < π/2, deşi pozitivă apare ca negativă pe semidreapta
tangentă negativă!, apoi, în intervalul α ∈ [π/2, π], în care este negativă, ea este orientată în sensul +
291

tanvx = sinx/Abs[cosx] cotvx = cosx/Abs[sinx]
secvx = 1/Abs[cosx] cscvx = 1/Abs[sinx]

Fig. 13.1,d Graficele FCC Voinoiu
al semidreptei pozitive, deci pare că ar fi pozitivă !. Ceea ce nu se întâmplă si cu FCC tanα care
este corect reprezentată pe cele două semidreapte ale tangentei: + ∞ la π/2 – ∆ε şi –∞ la π/2 + ∆ε .
Aşcum se poate observa în figura 13.1,b, în timp ce o tangenta genereaza FCC nouă tanvα,
cealaltă tangentă generează funcţia cotvα, generările fiind efectuate simultan cu acelaşi tip de
semidreaptă, în figurile 13.1,b şi 13.1,c, pentru α ∈ [π/2, π], tanvα > 0 şi cotvα < 0.
Prin creşterea lui α şi rotirea lui H, în sens trigonometric pozitiv (sisnistrorum, levogin), din
figură se vede că tanvα > 0 scade de la + ∞ la 0 şi cotvα < 0 scade de la 0 la – ∞.
Pentru generarea FCC noi, secanta Voinoiu secvα şi cosecanta Voinoiu cscvα, se
utilizează ambele semidrepte pozitive ale celor două tangente ale lui H, dar intersecţia lor se face
doar cu semiaxele pozitive x, y > 0, deoarece aceste funcţii circulare / trigonometrice centrice
Voinoiu sunt strict pozitive (secvα >> 0, cscvα >> 0).
Graficele FCC Voinoiu sunt prezentate în figura 13,1,d.
13.2 DERIVATELE FUNCŢIILOR CIRCULARE CENTRICE VOINOIU
Pentru a putea deriva aceste FCC, este necesar, în prealabil, să se determine derivata
funcţiei compuse Abs[f(x)].
Programul de matematica al lui Stephan Wolfram dă, pentro o astfel de derivată, expresia
(13.9) D[Abs[f(x), x] =
dar nu spune cine este Abs’[f(x)] şi nici nu printează o astfel de expresie.
De aceea, vom încerca să aflăm care este derivata Abs’ a lui Abs, prin metoda Menger a
“torturării” expresiilor de acest gen, urmând ca, în final, să se tragă concluziile de rigoare.
În acest scop, se prezintă, în figura 13.1,e graficele câtorva funcţii, şi anume: Abs[cosx],
Abs[sinx] şi Abs[sin3x – cos2x], x ∈[ -π, 2π], prcum şi derivatele lor.
Urmărind derivatele acestor funcţii, adică tangentele la graficele acestor funcţii, ca semn şi
ca valoare s-a putut trage concluzia cu privire la derivata acestei funcţii bizare Abs [f(x)], derivată
pe care autorul nu a gasit-o dată în literatura de specialitate/matematică, nefigurând în niciun
memorator de derivate matematice, deşi derivata n-a fost greu / complicat de găsit.
Din aceste exemple se poate trage concluzia că derivata lui Abs[f(x)] are expresia:
(13.10)
Acum, derivatele FCC Voinoiu nu mai ridică niciun fel de probleme. Ele sunt
(13.11)
şi pot fi scrise si sub formele (13.12).

În aceste expresii se recunosc funcţiile dreptunghiulare (13.13) cu graficele din figura 13.1,e
(13.12)
în care s-au folosit egalităţile
(13.13)
care reprezină una şi aceeaşi funcţie, funcţii dreptunghiulare cu graficele din figura 13.1,f.
Înlocuind egalităţile (13.13) în relaţiile/derivatele (13.12) rezultă
293

1.0 1.0
0.8 0.8
0.6 0.6
0.4 0.4
0.2 0.2
2 2 4 6 2 2 4 6
Abs[cosx] Abs[sinx]
Plot[{-Sin[x] Sign[Cos[x]]}, {x,-Pi,2 Pi}] Plot[{Cos[x] Sign[Sin[x]]}, {x,-Pi,2 Pi}]
1.0 1.0
0.5 0.5
2 2 4 6 2 2 4 6
0.5 0.5
1.0 1.0
Abs’[cosx] = -sinx.Sign[cosx] Abs’[sinx] = cosx.Sign[sinx]

Plot[{Abs[Sin[x]^3-Cos[2 x]]},{x,-Pi,2 Pi}] Plot[{(3 Cos[x] Sin[x]2+2 Sin[2 x]) Sign[-Cos[2
x]+Sin[x]3]}, {x,-Pi,2 Pi}]
f(x) = Abs[sin3x-cos2 x] f’(x) = Abs’[f(x)] = f’(x) Sign[f(x)] =

3cosx.sin2x + 2sin2x.Sign[sin3x – cos2x]
Fig. 13.1,e Graficele funcţiilor Abs[f(x)] şi derivatele lor Abs’[f(x0)] = f’(x). Sign[f(x)]
Plot[{Cos[x]/Abs[Cos[x]] },{x,-Pi,2 Pi}] Plot[{Sin[x]/Abs[Sin[x]]},{x,-Pi,2 Pi}]
Plot[{Sign[Cos[x]] },{x,-Pi,2 Pi}] Plot[{Sign[Sin[x]]},{x,-Pi,2 Pi}]
Fig. 13.1,f Graficele funcţiilor f(x)/Abs[f(x)] = Sign[f(x)], pentru f(x) = cosx şi f(x) = sinx
(13.14)
Deoarece
(13.15)
utilizând egalităţiile (13.15) în relaţiile (13.14) se obţin forme asemănătoare cu ale derivatelor
funcţiilor clasice de acelaşi tip, aşa cum se observă în relţiile (13.16)
Plot[Sign[Cos[x]]/(Cos[x])^2, {x,-Pi,2 Pi}] Plot[-Sign[Sin[x]]/(Sin[x])^2, {x,-Pi,2 Pi}]
Plot[Sign[Cos[x]] Sin[x]/(Cos[x])^2, {x,-Pi,2 Pi}] Plot[-Sign[Sin[x]]Cos[x]/(Sin[x])^2, {x,-Pi,2

Pi}]
Fig.13.1,g Graficele primei derivate a funcţiilor circulare centrice Voinoiu
295

(13.16)
Graficele derivatelor de ordinul întâi al FCC Voinoiu sunt prezentate în figura 13.1,g .
Pentru determinarea celei de a doua derivate a FCC Voinoiu este necesar să observăm că
funcţia Sign[f(x)], fiind o constanta, derivata ei este nulă, aşa că, prin derivarea primelor derivate
(13.16) se obţin derivatele de ordinul doi (13.17) cu graficele din figura 13.1,h
(13.17)
Plot[Sign[Cos[x]] Sin[2 x]/Cos[x]^4,{x,-Pi,2 Pi}] Plot[Sign[Sin[x]] Sin[2 x]/Sin[x]^4,{x,-Pi,2 Pi}]
Plot[{2 Sign[Cos[x]] Sin[x]^2 / Cos[x]^3},{x,-Pi, 2 Pi}] Plot[{2 Sign[Sin[x]] Cos[x]^2/Sin[x]^3},{x,-Pi,2 Pi}]
Fig.13.1,h Graficele derivatelor de ordinul doi ale funcţiilor circulare centrice Voinoiu
13.3 FUNCŢII MATEMATICE CENTRICE AUTOINDUSE (FAI )

Se vor face referi la funcţiile supermatematice excentrice autoinduse, după ce se vor
prezenta cele centrice autoinduse, care sunt mai simple, mai uşor de înţels, dar la fel de utile şi de
surprinzătoare, din multe puncte de vedere.
Se debutează cu câteva familii de FAI plăcute ochiului. Ochiului autorului: “de gustibus
non est disputandum”.
Se vor exemplifica graficele unor FAI, centrice Voinoiu, surprinzatoare ca formă şi ca
imagine artistică. Se remarcă funcţia sub formă de turn, sub formă de pantalon cu talie joasă, în
figura 13.2,a, şi a unor funcţii periodice în figura 13.2,b.
Funcţia autoindusă (FAI) stabileşte o relaţie care asociază fiecărui element dintr-o
mulţime (domeniul, care este valoarea aceleaşi funcţii, trigonometrică sau nu, de aceeaşi
amplitudine sau de alta, de la caz la caz, adică este codomeniul tot al unei funcţii –
ulterioare/următoare), un singur element dintr-o aceaşi mulţime (codomeniul).
Funcţia autoindusă (FAI) este, aşa dar, o funcţie compusă, o funcţie de funcţie, sau, mai
general/precis, o funcţie de funcţie compusă DIN ACELEAŞI FUNCŢII.
Exemplele sunt mai elocvente şi cu mult mai simple, în acest caz, decât definiţiile:
Funcţia sinus autoindus, notată sinai[A, n, sinx] , sau sinai [A1, A2,..An; n.sinx] în care
Ai sunt amplitudinile succesive şi n – numărul autoinducţiilor sau gradul de autoinducţie, care
arată de câte ori se repetă funcţia de funcţie şi are, de exemplu, expresia / ecuaţia
(13.18) sinai[Ai = 1, n = 4, sinx] = sinai[1, n, sinx] = sin[sin[sin[sin[sin[x]]]]] ≡ sinai[x]
Graficele unor funcţii sinus autoinduse cu Ai = 1 şi n = 0 … 13 sunt prezentate în figura
13.2,c, iar graficele familiilor de FAI centrice cosinus cosai[1, n, cosx] ≡ cosai[x] în figura 13.2,d.
În figura 13.3 sunt prezentate garaficele FAI centrice cosinus, de amplitudini autoinduse
diverse, date de ecuaţia cosai[Ai ∈ [1,2; 2], n = 1, …,4, cosx] = cosai[Ai cos[x]].
Se remarcă faptul că, dacă sinusul autoindus păstrează perioada de 2π a variabilei /
argumentului şi rămân funcţii impare, deoarece originea O(0,0) rămâne centru de simetrie, pe când
FAI cosinus îşi modifică această perioadă injumătăţind-o, dar rămân funcţii pare; axa Oy (y = 0)
rămânând axă de simetrie.
O altă observaţie, este aceea că, dacă sinai[x] este o funcţie care oscilează simetric faţă de
axa Ox (y = 0), FAI cosai[x] oscilează simetric faţă de o altă dreaptă, paralelă cu axa Ox, de
înălţime variabilă ce scade cu creşterea gradului de autoinducţie, adică cu n. Familiile de funcţii
cosai[x] au puncte comune de intersecţie, a căror abscise rezultă din rezolvarea ecuaţiilor succesive:
(13.19) cos[cos[x]] = cos[cos[cos[x]]] Æ cos[x] = cos[cos[x]] Æ x = cos[x]
Æ x = arccos[cos[cos[x]]]
a cărei soluţe numerică ( FindRoot Cos x x, x, 0, 2 Pi este
(13.20) yi = x1 = 0.7390851332151607
dar celelalte valori ale absciselor punctelor de intersectie x2, x3, x4… sunt variabile. Rezultă că
FAI cosai[x] variază cu amplitudini asimetrice faţă de dreapta y = yi = 0.7390851332151607, care
se repetă periodic, sau alternează, aşa cum se observă clar şi în figura 13.2,d.
Expresia FAI cosai[Ai = 1,2, n = 4, cosx] din figura 13.3 este
(13.21) cosai[Ai = 1,2, n = 4, cosx] = cosai[1,2;4;cosx] = cos[1,2cos[1,2cos[1,2cos[1,2cos[x]]]]]
FAI îşi modifică forma şi amplitudinea, dar pot sa-şi modifice şi perioada, prin
modificarea amplitudinilor autoinduse, aşa cum se poate observa în figura 13.4 pentru o FAI
(13.22) sinai[A1..A12 = 1, A13 ∈ [2, 6], variabil, n = 13, sin[x]].
297

şi în figura 13.5 pentru modificarea perioadei/frecvenţei, care s-a injumătăţit utilizand amplitudinea
autoindusa de 2 şi s-a impătrit prin schimbarea x Æ 4x.
0.06 3.5
3.0
0.05
2.5
0.04
2.0
0.03 1.5
0.02 1.0
0.5
0.01
0.5 1.0 1.5 2.0 2.5 3.0

0.5 1.0 1.5 2.0 2.5 3.0
Plot[Evaluate[Table[{Abs[Tan[0.0015 u Plot[Evaluate[Table[{Sin[0.1 u Sin[ x]]/Abs[Cos[0.1 u
Tan[x]]]},{u,0,10}],{x,0, Pi}]] Cos[x]]]},{u,0,20}],{x,0,Pi}]]
8
10
5
4
0.5 1.0 1.5 2.0 2.5 3.0 2
5
0.5 1.0 1.5 2.0 2.5 3.0
Plot[Evaluate[Table[{Cos[0.1 u Cos[ x]]/Abs[Sin[0.1 u Plot[Evaluate[Table[{Sin[0.1 u Sin[0.1 u Sin[0.1 u
Sin[x]]]},{u,0,20}],{x,0,Pi}]] Sin[x]]]]/Abs[Cos[0.1 u Cos[Cos[0.1 u
Cos[x]]]]]},{u,0,20}],{x,0,Pi}]]
Fg.13.2,a Funcţii periodice tangentă şi cotangentă Voinoiu autoinduse

1.00 0.92
0.95
0.90
0.90
0.85 0.88
0.80 0.86
0.75
0.70 0.84
2 4 6 8 10 12 2 4 6 8 10 12
Plot[Evaluate[Table[{Cos[Cos[Cos[0.1 u x]]]/0.86},{u,0,8}],{x,0,4 Plot[Evaluate[Table[{Cos[Cos[Cos[Cos[Cos[Cos[0.1 u x] ] ] ] ] ] /
Pi}]] 0.86},{u,0,8}],{x,0,4 Pi}]]
1.0
0.6
0.4 0.5
0.2
5 10 15
0.2 5 10 15
0.5
0.4
0.6 1.0
Plot[Evaluate[Table[{Sin[0.1 u Sin[0.1 u x]]},{u,0,8}],{x,0,6 Pi}]] Plot[Evaluate[Table[{Sin[Sin[Sin[Sin[0.1 u x]]]]/
0.65},{u,0,8}],{x,0,6 Pi}]]
Fg.13.2,b Funcţii periodice cosinus şi sinus centrice autoinduse
Şi, în plus, prin alternarea amplitudinilor de π/2 cu cea de 3π/2 s-au obţinut funcţii
dreptunghiulare printr-o nouă metodă, mult mai simplă decât cele utilizate până în prezent, dar nu
mai simplă decât cu funcţiile SM-CE derivată excentrica (dexθ), cosinus (coqθ) şi/sau sinus (siqθ)
cuadrilobe (quadrilobe) de excentricitate numerică s = ±1.
Sinusul centric autoindus, din figura 13.2, arată că arcul de cerc este mai mare decât
valoarea funcţie sinus (αi > sinαi). De exemplu, dacă ne referim doar la valorile maxime ale
funcţiilor sinus autoinduse, care apar la aceleaşi argumente cu ale funcţie sinx, atunci, la arcul de
cerc de x1 = radiani se corespunde un unghi α1 = 900 şi funcţia sinus are valoarea
y1 = sin .
Arcului de cerc de x2 = 1 radian îi corespunde un unghi, sau arc de cerc, de α2 =
57,295779..0 pentru care y2 = sin(x2 = 1) = 0.841471.. care corespunde amplitudinii maxime a
primei funcţii autoinduse; a doua funcţie din graficele figurii 13.2,a.
299

Plot[{Sin[x],Sin[Sin[x]],Sin[Sin[Sin[x]]],Sin[Sin[Sin[Sin[x]]]],Sin[Sin[Sin[Sin[Sin[x]]]]], Sin[Sin[Sin[Sin[Sin[Sin[x]]]]]],
Sin[Sin[Sin[Sin[Sin[Sin[Sin[x]]]]]]], Sin[Sin[Sin[Sin[Sin[Sin[Sin[Sin[x]]]]]]]], Sin[Sin[Sin[Sin[Sin[Sin[Sin[Sin[Sin[x]]]]]]]]],
Sin[Sin[Sin[Sin[Sin[Sin[Sin[Sin[Sin[Sin[x]]]]]]]]]], Sin[Sin[Sin[Sin[Sin[Sin[Sin[Sin[Sin[Sin[Sin[x]]]]]]]]]]],
Sin[Sin[Sin[Sin[Sin[Sin[Sin[Sin[Sin[Sin[Sin[Sin[x]]]]]]]]]]]], Sin[Sin[Sin[Sin[Sin[Sin[Sin[Sin[Sin[Sin[Sin[Sin[Sin[x]]]]]]]]]]]]],
Sin[Sin[Sin[Sin[Sin[Sin[Sin[Sin[Sin[Sin[Sin[Sin[Sin[Sin[x]]]]]]]]]]]]]]},{x,0,2 Pi}]
1.0
0.5
1 2 3 4 5 6
0.5
1.0
Fig.13.2,c Familie de 14 funcţii trigonometrice centrice dintre care 13 sinusuri autoinduse
sinai[x] precum şi FCC sinx pentru Ai = 1, n = 0, …, 13
Arcului de x3 = 0.841471 radiani îi corespunde un unghi de α3 = 48,212731..0 şi y3 = sin( x3
= 0.841471) = 0,7456241.. = x4 care este amplitudinea maximă a celei de a treia curbe autoinduse,
ş.a.m.d. Pe măsură ce valorile funcţiilor scad, scad şi valorile argumentelor; pentru valori mici
sinusul se apropie de valorile arcelor/argumentelor. Astfel că, rata de scădere a amplitudinilor
devine din ce în ce mai mică. Acesta este şi motivul pentru care, în jurul argumentelor de 0, π, 2π şi
în general ± kπ, în care sinusurile au valori reduse şi apropiate de valorile argumentelor, graficele
funcţiilor autoinduse se suprapun; diferenţele lor fiind foarte/extrem de mici; chiar în punctele
amintite, în zerourile de pe axa x, fiind nule.
În concluzie, dacă numărul n de autoinducţii ale funcţiilor din figura 13.2,c ar tinde către
infinit, atunci valorile ultimei funcţii autoinduse ar tinde spre axa absciselor, cu rate de scădere din
ce în ce mai mici, adică ar fi peste tot nulă; convergenţa fiind extrem-extrem de redusă.
În figura 13.4 sunt redate individual/separat câteva FAI centrice sinus de amplitudini
diverse.
Primele 4 funcţii au expresiile
(13.23) sinai[Ai=1, n∈[1, 12], A13 ∈ [2; 6], sin[x]],
cu valorile A13 indicate în figură, iar urmatoarele două curbe au amplitudinile unitare, cu excepţia
celor indicate în figură, care sunt diferite de 1, cum sunt amplitudinile A5 = 6 şi, respectiv, A1 = 6
Figura 13.5 reprezintă o funcţie cosai[A1=1, A2..A5 = 2, n = 5, cos[x]], în stânga şi, în
dreapta, o FAI sinai[Ai = π/2, n = 12, sin[4x]]], care s-a transformat, surprinzător, într-o funcţie
dreptunghiulară.
Ar putea fi denumită funcţie trigonometrică centrică autoindusă sinus dreptunghiular sau,
pe scurt, sinus dreptunghiular. Evoluţiile ei, pentru n = 1 … 8, sunt redate în aceeaşi figură.
Plot[{ Cos[Cos[x]], Cos[Cos[Cos[x]]], Cos[Cos[Cos[Cos[x]]]],Cos[Cos[Cos[Cos[Cos[x]]]]],Cos[Cos[Cos[Cos[Cos[Cos[x]]]]]],
Cos[Cos[Cos[Cos[Cos[Cos[Cos[x]]]]]]], Cos[Cos[Cos[Cos[Cos[Cos[Cos[Cos[x]]]]]]]] , Cos[Cos[Cos[Cos[Cos[Cos[Cos[Cos[Cos[x]]]]]]]]],
Cos[Cos[Cos[Cos[Cos[Cos[Cos[Cos[Cos[Cos[x]]]]]]]]]], Cos[Cos[Cos[Cos[Cos[Cos[Cos[Cos[Cos[Cos[Cos[x]]]]]]]]]]],
Cos[Cos[Cos[Cos[Cos[Cos[Cos[Cos[Cos[Cos[Cos[Cos[x]]]]]]]]]]]],
Cos[Cos[Cos[Cos[Cos[Cos[Cos[Cos[Cos[Cos[Cos[Cos[Cos[x]]]]]]]]]]]]],
Cos[Cos[Cos[Cos[Cos[Cos[Cos[Cos[Cos[Cos[Cos[Cos[Cos[Cos[x]]]]]]]]]]]]]]},{x,0,2 Pi}]
0.80
0.75
0.70
1 2 3 4 5 6
Fig.13.2,d Familie de 13 funcţii trigonometrice centrice cosinusuri autoinduse
cosai x, pentru Ai = 1, n = 0, …, 13
Plot[{ Cos[1.2 Cos[x]], Cos[1.4 Cos[1.4 Cos[x]]], Cos[1.6 Cos[1.6 Cos[1.6 Cos[x]]]],Cos[1.8 Cos[1.8
Cos[1.8 Cos[1.8 Cos[x]]]]],Cos[Cos[2 Cos[2 Cos[2 Cos[2 Cos[x]]]]]]},{x,0,2 Pi}]
1.0
0.8
0.6
0.4
0.2
1 2 3 4 5 6
0.2
Fig.13.3 Funcţii trigonometrice centrice cosinus autoinduse (cosai x),
cu perioadă modificată (înjumătăţită) pentru Ai ∈ [1,2 ; 2], n = 0,…,5
301

Plot[Sin[Sin[Sin[Sin[Sin[Sin[Sin[Sin[Sin[Sin[Sin[Sin[Sin[A13Sin[x]]]]]]]]]]]]]],{x,0,2 Pi}]
sinai = [12 x sin(A13 sinx)], A1..A12 = 1, A13∈ [ 2; 6]
0.4 0.4
0.2 0.2
1 2 3 4 5 6 1 2 3 4 5 6
0.2 0.2
0.4 0.4
A13 = 2 A13 = 2,5
0.4 0.4
0.2 0.2
1 2 3 4 5 6 1 2 3 4 5 6
0.2 0.2
0.4 0.4
A13 = 3 A13 = 4
0.4 0.4
0.2 0.2
1 2 3 4 5 6 1 2 3 4 5 6
0.2 0.2
0.4 0.4
A13 = 5 A13 = 6
0.6 1.0
0.4
0.5
0.2
0.2 1 2 3 4 5 6 1 2 3 4 5 6
0.5
0.4
0.6 1.0
A5 = 6 A1 = 6
Fig.13.4 Funcţii trigonometrice centrice sinus autoinduse, pentru Ai ∈ [1,2 ; 2], n = 0,…,5

Plot[{Cos[Cos[2 Cos[2 Cos[2 Cos[2 Cos[x]]]]]]},{x,0,2 Plot[Sin[Pi/2 Sin[Pi/2 Sin[Pi/2 Sin[Pi/2 Sin[Pi/2
Pi} Sin[Sin[Pi/2 Sin[Pi/2 Sin[Pi/2 Sin[Pi/2 Sin[Pi/2 Sin[Pi/2
Sin[Pi/2 Sin[4 x]]]]]]]]]]]]]],{x,0,2 Pi}]
1.0 1.0
0.9 0.5
0.8
1 2 3 4 5 6
0.7
0.5
1 2 3 4 5 6 1.0
cosai[A1=1; A2…An = 2; n= 5] sinai[A1=1; A2…An = 2; n= 5]
1.0 1.0 1.0 1.0
0.5 0.5 0.5 0.5
1 2 3 4 5 6 0.0 0.0
1 2 3 4 5 6 12 3456 12 3 45 6
0.5 0.5 0.5 0.5
1.0 1.0 1.0 1.0
n=1 n=2 n=3 n=4
1.0 1.0 1.0 1.0
0.5 0.5 0.5 0.5
0.0
1 23 4 5 6 1 2 3 4 5 6 1 2 3 4 5 6 1 2 3 4 5 6
0.5 0.5 0.5 0.5
1.0 1.0 1.0 1.0
n=5 n=6 n=7 n=8
Fig.13.5 Funcţii trigonometrice centrice sinusuri autoinduse, pentru Ai = π / 2, n ∈ [1, 8]

303

Plot[{Tan[x/4], Tan[Tan[x/4]], Plot[{Tan[x/3], Tan[Tan[x/3]],
Tan[Tan[Tan[x/4]]],Tan[Tan[Tan[Tan[x/4]]]], Tan[Tan[Tan[x/3]]],Tan[Tan[Tan[Tan[x/3]]]],
Tan[Tan[Tan[Tan[Tan[x/4]]]]], Tan[Tan[Tan[Tan[Tan[Tan[x/4]]]]]], Tan[Tan[Tan[Tan[Tan[x/3]]]]],
Tan[Tan[Tan[Tan[Tan[Tan[Tan[x/4]]]]]]]},{x,‐Pi/2, Pi/2}] Tan[Tan[Tan[Tan[Tan[Tan[x/3]]]]]]},{x,‐Pi/2, Pi/2}]
1.5
0.6
1.0
0.4
0.2 0.5
1.5 1.0 0.5 0.5 1.0 1.5 1.5 1.0 0.5 0.5 1.0 1.5
0.2 0.5
0.4
1.0
0.6
1.5
Plot[{Tan[x/2], Tan[0.5 Tan[x/2]], Tan[0.5 Tan[0.5 Plot[{Tan[x], Tan[0.5 Tan[x]], Tan[0.5 Tan[0.5
Tan[x/2]]],Tan[0.5 Tan[0.5 Tan[0.5 Tan[x/2]]]], Tan[0.5 Tan[0.5 Tan[x]]],Tan[0.5 Tan[0.5 Tan[0.5 Tan[x]]]], Tan[0.5 Tan[0.5
Tan[0.5 Tan[0.5 Tan[x/2]]]]], Tan[0.5 Tan[0.5 Tan[0.5 Tan[0.5 Tan[0.5 Tan[0.5 Tan[x]]]]], Tan[0.5 Tan[0.5 Tan[0.5 Tan[0.5
Tan[0.5 Tan[x/2]]]]]]},{x,‐Pi/2, Pi/2}] Tan[0.5 Tan[x]]]]]]},{x,‐1.1, 1.1}]
0.4
0.5
0.2
1.5 1.0 0.5 0.5 1.0 1.5 1.0 0.5 0.5 1.0
0.2
0.5
0.4
Fig.13.6 Funcţii trigonometrice centrice tangente autoinduse, pentru Ai = 0,5 ; n = 0,…,5

Aşa cum rezultă din succesiunea figurilor, deabea de la n = 8 graficele se apropie de forma
unei funcţii dreptunghiulare.
FAI tangentă centrică oferă curbe ce pot fi utilizate drept caracteristici elastice statice
(CES) neliniare progresive sau tari, aşa cum rezultă din figura 13.6. Inversele lor, care sunt FAI
centrice cotangentă, au graficele unor funcţii frecvent întâlnite în stiinţă şi în tehnică (Fig.13.7),
motiv pentru care au şi fost reproduse aici.
Plot[{1/Tan[x/Pi],1/ Tan[0.5 Tan[x/Pi]],1/ Tan[0.5 Tan[0.5 Tan[x/Pi]]],1/Tan[0.5 Tan[0.5 Tan[0.5 Tan[x/Pi]]]],1/ Tan[0.5 Tan[0.5
Tan[0.5 Tan[0.5 Tan[x/Pi]]]]], 1/Tan[0.5 Tan[0.5 Tan[0.5 Tan[0.5 Tan[0.5 Tan[x/Pi]]]]]], 1/Tan[0.5 Tan[0.5 Tan[0.5 Tan[0.5 Tan[0.5
Tan[0.5 Tan[x/Pi]]]]]]], 1/Tan[0.5 Tan[0.5 Tan[0.5 Tan[0.5 Tan[0.5 Tan[0.5 Tan[0.5 Tan[x/Pi]]]]]]]]},{x,‐3.3,3.3}]
3.0 2.5 2.0 1.5 1.0 0.5

350
50
300
100
250
150
200
200
150
250
100
300
50
350
0.5 1.0 1.5 2.0 2.5 3.0
x ∈ [ – 3,3 ; 0 ] x ∈ [0 ; 3,3]
Fig.13.7 Funcţii trigonometrice centrice cotangente autoinduse, pentru Ai = 1, n = 0,…,7

305

13.4 FUNCŢII MATEMATICE EXCENTRICE AUTOINDUSE (FAI)
Inainte de definirea FSM- CE- compuse autoinduse (AI), profităm de ocazie pentru a
redefinii alte funcţii compuse, care sunt FSM-CE, după ideile şi metodologia unei mari şi autentice
specialiste : Prof. Dr. Math. Emilia Petrişor.
13.4.1 REDEFINIREA FUNCŢIILOR SUPERMATEMATICE

CIRCULARE EXCENTRICE (FSM-CE)
DE VARIABILĂ EXCENTRICĂ
Fie E2 planul euclidian orientat, raportat la reperul polar de pol O şi axa polară Ox.
Simultan se consideră şi sistemul cartezian asociat xOy, orientat pozitiv şi cercul unitate C(O, 1) de
centru O(0,0) şi, evident, de raza R = 1, numit şi cerc trigonometric.
Relativ la reperul polar se dă punctul S(s, ε) numit excentru.
Oricărui număr real x i se asociază pe cercul unitate punctul M1 de coordonată polară θ+ = x
(modulo 2π) ∈ [0; 2π], adică x = 2kπ + θ, în care k este un număr întreg (k ⊂ = {..., -2, -1, 0, 1,
2, ...} şi punctul M2 de coordonată polară θ – = x + π, fiind diametral opus. Astfel încât, cele 3
puncte M1, O şi M2 sunt situate pe una şi aceeaşi dreapta radială centrică D = D+ ∩ D–, numită
astfel fiindcă trece prin centrul cercului O(0,0) şi este turnantă în jurul acestui centrul O.
Punctul principal M1 este situat pe semidreapta pozitivă D+, iar punctul secundar M2 este
situat pe semidreata negativă D–.
305

Lui M1 îi corespunde pe cercul unitate un unic punct W1 ≡ W, numit punct principal care,
în reperul polar de pol S(s,ε) are coordonatele W1(r1, θ), iar în reperul polar de pol O(0,0) are
coordonatele W1(1, α1), (Fig.13.8).
Lui M2 îi corespunde pe cercul unitate un unic punct W2, numit punct secundar, care, în
reperul polar de pol S(s,ε) are coordonatele W2(r2, θ + π) sau W2(-r2, θ), iar în reperul polar de pol
O are coordonatele W2(1, α2).
Fig. 13.8 Puncte fixe atractive şi puncte fixe repulsive

Se poate spune ca W1 şi W2, scrise concentrat W1,2, sunt transformatele punctelor M1 şi
M2, scrise concentrat M1,2, prin translaţia T pe direcţia ε cu distanţa s, adică cu vectorul = ,
transformare notată W1,2 = T[S, M1,2] , în care T: E2Æ E2.
Prin definiţie, coordonatele carteziene ale punctelor W1 şi W2, astfel obţinute, notate cu
(13.24) Æ W1,2(x1,2, y1,2) = W1,2 (cex1,2, sex1,2)
sunt denumite funcţii supermatematice circulare excentrice (FSM-CE) cosinus excentric şi,
respectiv, sinus excentric de variabilă excentrică θ şi de excentru S(s,ε), pe scurt, x este cosinus
excentric şi y este sinus excentric.
Punctele W1, S şi W2 aparţin/se află pe una şi aceeaşi dreaptă radială excentrică
d, pentru că trece prin ex-centrul S, paralelă cu D, turnantă în S(s,ε), de direcţie θ cu axa Ox.
Geometric, punctele W1,2 reprezintă punctele de intersecţie ale dreptei d = d+ ∩ d– , paralelă
cu dreapta D, turnantă în S(s,ε) şi de direcţie θ cu cercul unitate C(O,1).
Cinematic, cex şi sex se interpretează ca fiind coordonatele carteziene ale urmei pe
cercul unitate determinată de mişrea de rotaţie, în sens pozitiv (trigonometric, sinistrorum,
levogin), a unei drepte d de origine S. Aceste coordonate se exprimă în funcţie de unghiul θ ce
caracterizează poziţia dreptei d faţă de axa Ox.
Aplicaţiile/funcţiile amplitudine excentrică α1,2 = aex1,2θ , care sunt şi variabilele centrice
α1,2 : C(O,1) Æ C(O,1), asociază fiecărui punct M1,2, de pe cercul unitate, punctele W1,2 de pe
C(O,1) şi au expresiile obţinute prin calcul direct
(13.25) Æ θ = α1,2 + β1,2
în care unghiurile β1,2 sunt unghiurile dintre direcţiile şi au expresiile
(13.26)
Astfel că
(13.27) β1 + β2 = – π,
şi
(13.28) α2 – α1 = 2 β1, iar α1 + α2 = 2θ + π
pentru excentricitatea numerică s < 1.
În primul volum al acestei lucrări, funcţiile (13.25) α1,2 au fost denumite FSM-CE
amplitudine excentrică de variabilă excentrică θ şi au fost notate cu aex1,2 θ, iar funcţiile (13.26)
β1,2 au fost denumite FSM-CE beta excentrice de variabilă excentrică şi au fost notate bex1,2θ .
Deoarece coordonatele carteziene ale punctelor W1,2 sunt
(13.29) W1,2
Rezultă că
(13.30) x1,2 = cex1,2θ = cos[α1,2(θ)]=
(13.31) y1,2 = sex1,2θ = sin[α1,2(θ)]=
Notând cu
(13.32) Π: Æ C(O,1), Π (x) = x (mod 2π)
proiecţia de acoperire a cercului C(O,1), FSM-CE cexθ şi sex θ sunt funcţiile compuse
(13.33)
obţinute din următoarele compuneri

(13.34)
307

Ca urmare, particularităţile FSM-CE cex şi sex sunt dictate de cele ale funcţiilor cos, sin şi
α, câteva proprietăţi fiind evidenţiate în continuare:
• Evident, cex şi sex sunt periodice de perioadă 2π;
• Pentru excentricităţi numerice s şi reale e nule, adică s = e = 0, FSM-CE degenerează /
devin în funcţii matematice circulare/trigonometrice centrice/clasice (FCC);
• Funcţia α : C (O,1) Æ C(O,1) are două puncte fixe : ε şi ε + π deoarece
(13.35) α(ε) = ε
şi
(13.36) α(ε + π) = ε + π
Funcţii cu punct fix: Fie o multime şi funcţia/aplicaţia . Se spune că
este punct fix pentru funcţia f dacă , aşa cum a rezultat anterior.
Derivata funcţiei amplitudine excentrică α = aexθ este, după cum se ştie, funcţia derivată
excentrică dexθ , adică
(13.37) α’(θ) = = 1– ,
iar
(13.38)
cu observaţia că suma celor două determinări ale FSM-CE dex1,2θ este constantă şi egala cu 2,
adică
(13.39) α1’(θ) + α2’(θ) = dex1θ + dex2θ = 2
Aceste proprietăţi ale derivatei α’(θ), în punctele fixe, conduc la concluzia că ε este punct
fix atractiv, iar ε + π este punct fix repulsiv.
Ele sunt abscisele punctelor nodale prin care trec toate curbele familie/fascicolului de
curbe ale FSM-CE, dintre care, două curbe ale familiei, cex[θ,S(0,8; )] şi sex[θ, S(0,8; )], de θ şi
s = 0,8 şi s = 0, deci, inclusiv funcţia circulară centrică corespondentă/generatoare, sunt reprezentate
în partea de jos a figurii 13.8.
Alte familii de FSM-CE sunt prezentate în continuare în figura 13.9.
Aş cum este ilustrat şi în figura 13.8, efectul lui α(θ) asupra unui θ ∈ [ε, ε + π] este că α(θ)
∈ [ε, θ], adică, α(θ) este atras de ε şi, normal, datorită circularităţii, a dispunerii punctelor pe cerc,
este respins de π + ε.
Dacă θ ∈ [ε +π, ε+ 2π ], cum este cazul punctului W1, rotit pe C(O,1) în poziţia punctului
W2, atunci θ ∈ [ ε + π, α(θ) = α2 (θ)], (v.Fig.13.8).
Se spune că α are efect contractiv pe intervalul circular (ε, π + ε), deoarece α(θ) < θ Æ
ceea ce face ca ordonatele y ale lui cexθ şi sexθ să se deplaseze cu β(θ) = bexθ spre dreapta Æ,
deoarece, în acest domeniu, β(θ) > 0, cu păstrarea valorilor y ale ordonatelor funcţiilor cosθ şi,
respectiv, sinθ.
1.0 1.0
0.5 0.5
2 4 6 8 2 4 6 8
0.5 0.5
1.0 1.0
cex[θ, S(s ∈ [-1, +1]; ε = π/6] sex[θ, S(s ∈ [-1, +1]; ε = π/6]
4 2.0
3 1.5
2 1.0
1 0.5
1 2 3 4
1 2 3 4 5 6
aex[θ, S(s ∈ [-1, +1]; ε = π/6] dex[θ, S(s ∈ [-1, +1]; ε = π/6]
2 4
1 2
2 4 6 8 2 4 6 8
1 2
2 4

Fig.13.9 Puncte fixe atractive şi puncte repulsive ale FSM-CE cex[θ], sex[θ], aex[θ] şi dex[θ]
pentru un excentru al funcţiilor S(s ∈ [-1, +1]; ε = π/6] şi S(s ∈ [0, +1]; ε = π/6] pentru derivate
Şi expansiv pe (π + ε, ε) pentru că α(θ) > θ Æ ceea ce face ca ordonatele y ale lui cosθ şi
sinθ să se deplaseza în sens invers, la aceeaşi cotă / valoare; adică cexθ şi sexθ se deplasează spre
stânga Å, deoarece, în acest domeniu, β(θ) = bexθ < 0.
309

• Mai clar/exact, punctele, de acelaşi nivel y, ale funcţiilor cosθ şi sinθ se
depalsează spre dreapta sau spre stanga cu valorile şi semnele date de FSM-CE bex1,2θ, pentru a
ocupa poziţiile de pe graficele FSM-CE cex1,2θ şi sex1,2θ în cele două intervale/domenii, aşa cum
rezulta şi din graficele din figura 13.8.
• Deoarece cexθ = cosα(θ) şi sexθ = sinα(θ) rezultă că valorile extreme ale FSM –
CE cexθ se obţine pentru α(θ) = 0 Æ maxim şi α(θ) = π Æ minim, iar pentru sexθ la α(θ) = π/2
Æ maxim şi la α(θ) = 3π/2 Æ minim.
Extremele FSM-CE, ca şi ale oricărei funcţii, apar în punctele în care prima derivată a
funcţiilor se anulează.
Fig.13.10 Cele IV cadrane excentrice şi extremele FSM-CE cexθ şi sexθ de S(s = 0,8 ; ε = π/3)
Pentru cex1θ extremele maxime rezultă din ecuaţiile în care cosα are un prim maxim,
adică pentru
(13.40) α1(θ) = 0 ↔ θ - β1 = 0 ↔ θ = arcsin[s.sin(θ - ε)] ↔ sinθ = s sin(θ - ε) ↔
↔ tanθ = ↔ θ = arctan = β(α)
Aceeaşi concluzie apare şi din modul clasic de abordare a punctelor de extrem.
Prima derivată a lui cexθ este, după cum se şie
(13.41)
Deoarece FSM-CE dex θ ∈ [ 0, 2] > 0, cu valorile de zero doar pentru s = ± 1, rezultă că
dexθ ≠ 0, s∈ [ 0, 1) \ 1] astfel că cex’θ = 0 Æ sexθ = 0 Æ sinα(θ) = 0 Æ α(θ) = 0 ± k.π.
În cazul s = - 1, punctele W1,2 stagnează succesiv câte o semiperioadă în S(-1, ε): W2 de la
θi = - + ε la θf = , adică în domeniu θi,f ∈ [- + ε, în care semidreapta d–,
intersectează cercul unitate C(O,1) numai în punctul de aderenţă al celor două semidrepte, s-au în
originea S(-1, ε) a semidreptei, iar W1 se roteşte pe C(O,1) cu viteză unghiulară dublă, deoarece
α1= 2θ - ε, aşa cum rezultă şi din expresia funcţiei (13.42)
(13.42) ’
funcţie care poate generaliza / exprima dependenţa dintre un unghi– în cazul de faţă α1 – cu vârful
în centrul cercului O(0,0) şi un unghi θ cu vârful într-un punct oarecere S(s,ε), din planul cercului.
Ca urmare, cât timp W2 stagnează în S(-1, ε), α2(θ) = ε + π şi dacă S este un excentru punct
fix, atunci s, ε = constante şi
(13.43) cex2θ = cosα2(θ) = cos(ε + π)
ca şi, direct, din expresia lui θ(α)
(13.44) θ(α) = α + β(α) =
pentru α = 0.
În relaţia anterioară Bex[α1,2, S(s, ε)] este, după cum se cunoaşte deja din Vol.I al lucrării,
FSM-CE beta excentric de variabile centrice α1,2.
Din a doua relaţie (13.41) rezultă direct (13.43), iar din prima expresie rezultă
(13.45) sinθ =
Astfel, cu condiţia α(θ) = 0, soluţile pentru abscisele punctelor de extrem maxim vor fi
(13.46) θ(ε) =
Ordonatele punctelor de extrem ale FSM-CE cexθ şi sexθ sunt cunoscute, ele sunt : + 1
pentru maxime şi – 1 pentru minime. De aceea, punând condiţia cexθ = cosα = + 1 şi sexθ = sinα
= +1 rezultă abscisele punctelelor de maxim, iar, punând condiţiile cexθ = cosα = –1 şi sexθ =
sinα = – 1 rezultă abscisele punctelor de minim.
Mai există multe alte posibilităţi de determinare a punctelor de extrem, dar cea mai simplă
consistă în utilizarea cunoştintelor din domeniul matematicii centrice (MC) şi extrapolarea lor în
domeniul, mai extins, al matematicii excentrice (ME). Astfel, cunoscând poziţiile punctelor de
extrem ale FCC cosθ şi sinθ şi faptul că toate punctele acestora se deplasează orizontal/paralel cu x
= θ pe curbele FSM-CE corespondente, cexθ şi sexθ, cu β(θ) rezultă că şi punctele de extrem se
vor deplasa după aceeaşi legea a lui bex1,2θ.
În figura 13.10 sunt marcate cu A(1,0), B(0,1), A’(-1,0) şi B’(0, -1) punctele de extrem ale
FCC cosα şi sinα pe cercul untate C(O,1), puncte care delimitează şi cadranele centrice, dacă se
unesc punctele anterioare cu centrul O(0,0). Unind aceleaşi puncte cu excentrul S(s,ε) se obţin
cadranele excentrice, marcate pronunţat în figura 13.10. Totodată, se pot deduce şi valorile
unghiurilor de extrem ale FSM-CE cexθ şi sexθ, în funcţe de poziţia excentrului S în discul
circular. Astfel, din triunghiul OSA, QA = 1, OS = s, ε = → AOS, proiectand pe S pe axa x sau pe
OA în S’, rezultă direct prima relaţie (13.34) ca tangentă a unghiului din A, aşa cum este ilustrat în
figura 13.11. Semnele FSM-CE în cadranele excentrice sunt aceleaşi cu semnele pe care le au
FCC corespondente în cadranele centrice.
Deoarece din triunghiul oarecare AOS, latura AS se poate exprima prin teorema cosinus sau
a lui Pitagora generalizată, rezultă
(13.47) =
311

şi, din acelaşi triunghi dreptunghic, cu unghiul drept în punctul S’ de proiecţie a lui S pe AO, dar în
funcţie de sinusul din A şi cu drept ipotenuză, se obţine şi a doua formă din (13.46).
În figura 13.10, excentrele S în cadrane, sunt notat SI,SII, SIII şi SIV şi prima dintre relaţiile
(13.46) în diversele cadrane, care dau valorile unghiului de maxim θM a FSM-CE cex1θ vor fi:
Fig.13.11 Punctele de extrem ale FSM-CE cexθ şi sexθ pentru excentrul SI …SIV
plasat în cele IV cadrane centrice
(13.48)
De menţionat că sinε în cadranele I şi II este pozitiv, iar în cadranele III şi IV este negativ.
De asemenea, unghiul θM este invers: negativ pentru S în cadranele I şi II şi pozitiv în cadranele II
şi IV, ceea ce justifică semnele din relaţiile (13.48).
13.4.2. DEFINIREA FUNCŢIILOR SUPERMATEMATICE

CIRCULARE EXCENTRICE VOINOIU
Are sens doar pentru funcţiile care rezultă din rapoarturi/fracţii ale FCC cosα şi sinα,
adică, pentru tangentă, cotangentă, secantă şi cosecantă Voinoiu.
4
texvθ =
2 2 4 6
S(s∈[0,1],
4 ε = π)
texvθ =
2 2 4 6
2
S(s∈[0,1],
4 ε = 0)
Fig.13.12 FSM-CE texvθ pentru excentrul S (s ∈ [ -1, 1], ε = 0) sau S(s ∈ [ 0, 1], ε = )
Notaţiile lor vor fi aceleaşi ca şi cele de la FSM-CE corespondente texθ, ctexθ, secexθ,
cscexθ, prin adăugarea literei finale v, adică, notaţiile lor vor fi texvθ ,ctexvθ, secexvθ şi, respectiv,
cscexvθ.
Definiţiile lor, de asemenea, vor fi efectuate cu ajutorul FSM-CE cexθ şi sexθ astfel:
(13.49)
şi au graficele din figurile 13.12, 13.13, 13.14 şi, respectiv, 13.15.
313

10
5 cotexvθ =
2 2 4 6
S(s∈[0,1],
5 ε = π)
10
15
10
cotexvθ =
5
2 2 4 6 S(s∈[0,1],
ε = 0)
5
10
Fig.13.13 FSM-CE cotexθ pentru excentrul S (s ∈ [ -1, 1], ε = 0) sau S(s ∈ [ 0, 1], ε = )
In figura 13.16 au fost reprezentate aceleaşi FSM-CE Voinoiu în 3D.
5
secexvθ =
4
2
S(s∈[0,1],
2 2 4 6 ε = π)
5 secexvθ =
4
2 S(s∈[0,1],
ε = 0)
2 2 4 6
Fig.13.14 FSM-CE secexθ pentru excentrul S (s ∈ [ -1, 1], ε = 0) sau S(s ∈ [ 0, 1], ε = )
15 csecexvθ =
10
5
S(s∈[0,1],
ε = π)
2 2 4 6
14
12
secexvθ =
10
8
6
4 S(s∈[0,1],
2 ε = 0)
2 2 4 6
Fig.13.15 FSM-CE csecexθ pentru excentrul S (s ∈ [ -1, 1], ε = 0) sau S(s ∈ [ 0, 1], ε = )
315

Fig.13.16 FSM-CE Voinoiu texvθ, cotexvθ, secexvθ şi csecexθ în 3D
pentru excentrul S (s ∈ [ -1, 1], ε = 0) şi θ ∈ [-–π, π]
13.4.3 DERIVATELE FSM-CE VOINOIU
Fie funcţiile circulare centrice (FCC)

(13.50)
şi funcţiile supermatematice circulare excentrice (FSM-CE) care, aşa cum s-a mai afirmat, sunt
funcţii de funcţie sau funcţiile compuse
(13.51 )
În cazul FSM-CE de variabilă excentrică θ sau x expresia funcţiei g (x) sau α(θ) este FSM-
CE aex x sau aex θ, numită amplitudine excentrică de variabila excentrică, variabilă notată cu x sau
cu θ, astfel că funcţia-argument/variabilă este
(13.52)
În cazul FSM-CE de variabilă centrică α sau y expresia funcţiei g (y) sau θ(α) este FSM-
CE Aexy sau Aexα, denumită amplitudine excentrică de variabilă centrică, variabilă notată cu y sau
cu θ(α), astfel că funcţia-argument/variabilă este
(13.53)
Derivatele funcţiilor-argumente/variabile, aşa cum se conoaşte sunt FSM-CE derivată

excentrică dexθ, respectiv, Dexα deoarece
(13.54)
FSM-CE fiind funcţii compuse, derivatele lor sunt
(13.55)
În concluzie:
Derivata unei funcţii circulare excentrice este egala cu derivata funcţiei centrice
corespondente inmulţită cu FSM-CE derivată excentrică de variabila corespunzătoare θ sau α.
În acest fel, derivata (13.10) a funcţiei Abs[f(x)] pentru FSM-CE cexθ şi sexθ vor fi
(13.56)
Prin urmare, derivatele FSM-CE Voinoiu, ţinând cont de expresiile derivatelor lor centrice
din relaţiile (13.16), pentru prima derivată şi de (13.17) pentru derivata a doua, vor fi
(13.57)
317

(13.58)
În relaţiile anterioare s-a ţinut cont de faptul că derivatele funcţiilor Sign[cex x] şi Sign[sex
x], în funcţie de x sunt nule; funcţia semn luând una din valorile constantei Sign[f(x)] = ± 1.
Graficele funcţiei tangenta excentrică Voinoiu, cu prima şi cea de a doua derivată, sunt
prezentate în figura 13.17.
4
texv θ
1 2 3 4 5 6
4
10
1 2 3 4 5 6
10
30
20
10
1 2 3 4 5 6
10
20
30
Fig.13.17 FSM-CE tanexvθ şi derivatele ei

pentru excentrul S (s ∈ [ -1, 1], ε = 0) sau S(s ∈ [ 0, 1], ε = )
319

În figura 13.18 sunt prezentate FSM-CE cotangenta excentrică Voinoiu, împreună cu
derivatele sale; prima derivată fiind reprezentată şi în 3 D. Cele două plane, care apar accidental în
figura 3D nu sunt proprii derivatelor. Şi cele mai bune programe de matematică mai înşeală !.
cotexv θ
1 2 3 4 5 6
20
10
1 2 3 4 5 6
2D
10
↑
20
↓
3D
Rotită cu π
pentru
s∈ [-
0,9 ;0,9]
ε=0
θ ∈ [0, π]
60
40
20
1 2 3 4 5 6
20
40
60
Fig.13.18 FSM-CE Voinoiu cotexv θ şi derivatele ei

pentru excentrul S (s ∈ [ – 0,9 ; + 0,9], ε = 0) sau S(s ∈ [ 0 ; 0,9], ε = )
Celelalt FSM-CE Voinoiu prezintă prea puţin interes şi graficele lor ca şi a derivatelor lor
n–au mai fost prezentate.

321

13 FUNCŢII INDUSE Şi AUTOINDUSE

13.4.4 FUNCŢII SUPERMATEMATICE

CIRCULARE EXCENTRICE AUTOINDUSE
Fără ca subiectul FAI centrice să fi fost epuizat, din condiţi de spaţiu/volum se va reveni în
continuare la FAI excentrice, începând cu FSM-CE sinus excentric de variabilă excentrică θ ≡ x.
1.0
0.5
0.5
1 2 3 4 5 6
1 2 3 4 5 6
0.5 0.5
1.0
n=0 n=1
0.6
0.6
0.4 0.4
0.2 0.2
1 2 3 4 5 6 1 2 3 4 5 6
0.2 0.2
0.4 0.4
0.6
0.6
n=2 n=3
0.3 0.2
0.2
0.1
0.1
1 2 3 4 5 6 1 2 3 4 5 6
0.1
0.1
0.2
0.3 0.2
n=4 n=5
Fig.13.18,a Funcţii trigonometrice excentrice sex[x,S] şi sinusuri excentrice autoinduse,
sexai[Ai = 1, n = 0, ..5, sex[x,S]], pentru S(s ∈ [0,1], ε = 0), Ai = 1, n = 0, … ,5
FAI sex(x) se notează asmănător cu FAI circulare centrice, adică, de exemplu, pentru sexθ
(13.59) sexai1,2[x] = sexai1,2[Ai, n, sex[x,S(s, ε)]]
322

13 FUNCȚII INDUSE Şi AUTOINDUSE

Pentru un excentru S(s ∈[0,1]; ε = 0) familiile de curbe pentru n = 0…5 sunt prezentate în
figura 13.18,a, pentru prima determinare, principală, de indice 1, care, conform convenţiei din
Vol.I, nu este necesar să fie indicată/marcată, când nu pot apărea unele confuzii.
1.0 1.0
0.5 0.5
1 2 3 4 5 6
1 2 3 4 5 6
0.5
0.5
1.0
1.0
n=0 n=1
1.0 1.0
0.5 0.5
1 2 3 4 5 6 1 2 3 4 5 6
0.5 0.5
1.0 1.0
n=2 n=3
1.0
1.0
0.5
0.5
1 2 3 4 5 6
1 2 3 4 5 6
0.5
0.5
1.0
1.0
n=4 n=5
Fig.13.18,b Funcţii trigonometrice excentrice sex[x,S] şi sinusuri excentrice autoinduse,
sexai[Ai = 1, n = 0, ..5, sex[x,S]],pentru S(s ∈ [0,1], ε = π), Ai = 1, n = 0, … ,5
323


Ca şi în cazul FAI centrice sinx, amplitudinile consecutive scad cu creşterea gradului de
autoinducţie n, la fel ca şi în cazul funcţiilor supermatematice circulare elevate (FSM-CEl) şi, cu
siguranţă, pentru n Æ ∞ amplitudinea maximă, ca şi valoarea elongaţiei FAI y = a Æ 0, în tot
domeniul x ∈ [ –∞; + ∞]. Aşa cum se poate urmări, din succesiunea graficelor din figura 13.18,a,
aplatizarea curbelor începe de la excentricitatea numerică maximă s = 1 (V. n = 1) şi se continua,
apoi, cu valori ale lui s mai reduse, pentru n= 2, n = 3 şi n = 4.
Pentru un excentru S(s ∈[0,1], ε = π) sau S(s ∈[-1, 0], ε = 0), familia de curbe este
prezentată în figura 13.18,b şi diferă sensibil ca formă de cele anterioare.Se observă că, spre
deosbire de cazul anterior, amplitudinile se menţin la valoarea de ± 1 dar alura graficelor este
complet alta.
Câteva curbe, care merită atenţie, pentru s = – 0,8 Æ culoarea galbenă/muşar; s = – 0,9 Æ
culoarea roşie/mov şi s = –1 Æ culoarea albastră, au fost separate în figura 13.18,c; ele putând
prezenta un interes mai deosebit.
1.0 1.0
0.5 0.5
1 2 3 4 5 6 1 2 3 4 5 6
0.5 0.5
1.0 1.0
n=4 n=5
Fig.13.18,c Funcţii sinusuri excentrice autoinduse,
sexai[Ai = 1, n = 0, ..5, sex[x,S]] , pentru S(s = 0,8 ; 0,9; 1, ε = π), Ai = 1, n = 5
1.0
0.8
0.7
0.5
0.6
0.5
1 2 3 4 5 6
0.4
0.3
0.5
0.2
1.0 1 2 3 4 5 6
324


1.00 1.00
0.95
0.90 0.95
0.85
0.90
0.80
0.75
0.70 1 2 3 4 5 6
1 2 3 4 5 6
Fig.13.18,d Funcţii sinusuri excentrice autoinduse, sexai[Ai = 1, n = 1,. ..4, sex[x,S]]

pentru S(s = 0,8; 0,9; 1], ε = 2π/3), Ai = 1, n = 1...4

Plot[Evaluate[Table[{Cos[Cos[Cos[Cos[Cos[x‐ArcSin[0.1 m Sin[x]]]‐ArcSin[0.1 m Sin[Cos[x‐ArcSin[0.1 m Sin[x]]]]]]‐ArcSin[0.1 m
Sin[Cos[Cos[x‐ArcSin[0.1 m Sin[x]]]‐ArcSin[0.1 m Sin[Cos[x‐ArcSin[0.1 m Sin[x]]]]]]]]]‐ArcSin[0.1 m Sin[Cos[Cos[Cos[x‐ArcSin[0.1 m
Sin[x]]]‐ArcSin[0.1 m Sin[Cos[x‐ArcSin[0.1 m Sin[x]]]]]]‐ArcSin[0.1 m Sin[Cos[Cos[x‐ArcSin[0.1 m Sin[x]]]‐ArcSin[0.1 m Sin[Cos[x‐
ArcSin[0.1 m Sin[x]]]]]]]]]]]]‐ArcSin[0.1 m Sin[Cos[Cos[Cos[Cos[x‐ArcSin[0.1 m Sin[x]]]‐ArcSin[0.1 m Sin[Cos[x‐ArcSin[0.1 m Sin[x]]]]]]‐
ArcSin[0.1 m Sin[Cos[Cos[x‐ArcSin[0.1 m Sin[x]]]‐ArcSin[0.1 m Sin[Cos[x‐ArcSin[0.1 m Sin[x]]]]]]]]]‐ArcSin[0.1 m Sin[Cos[Cos[Cos[x‐
ArcSin[0.1 m Sin[x]]]‐ArcSin[0.1 m Sin[Cos[x‐ArcSin[0.1 m Sin[x]]]]]]‐ArcSin[0.1 m Sin[Cos[Cos[x‐ArcSin[0.1 m Sin[x]]]‐ArcSin[0.1 m
Sin[Cos[x‐ArcSin[0.1 m Sin[x]]]]]]]]]]]]]]]},{m,0,10}],{x,0,2 Pi}]]
FSM-CE-AI cexai[x,S] - cosinus excentric autoindus,
cexai[Ai = 1, n = 4, cex[x,S]], pentru S(s ∈ [0,1], ε = 0), Ai = 1, n = 4
1.0 1.0
0.5 0.9
0.8
1 2 3 4 5 6
0.7
0.5
1 2 3 4 5 6
1.0
n=0 n=1
1.0 1.00
0.95
0.9 0.90
0.85
0.8
0.80
0.75
0.7
0.70
1 2 3 4 5 6 1 2 3 4 5 6
325


n=2 n=3
1.00 1.00
0.95 0.95
0.90
0.90
0.85
0.85
0.80
0.80
0.75
0.75
0.70
1 2 3 4 5 6
1 2 3 4 5 6
n=4 n=5
Fig.13.19,a Funcţii trigonometrice excentrice cex[x,S] şi cosinusuri excentrice autoinduse,
cexai[Ai = 1, n = 0, ..5, cex[x,S]], pentru S(s ∈ [0, 1], ε = 0), Ai = 1, n = 0, … ,5
Dacă pentru s = –1, curba dreptunghiulară poate fi obţinută şi cu FSM-CE dex[x,S(1,0)],
siq[x,S(1,0)] sau coq[x, S(1,0)], pentru s = – 0.9 ea putea fi obţinută numai pe sub domenii ale
variabilei x prin y1 = 1 = constant, într-un prim domeniu a lui x, pentru x1 ∈ [– π/2; + π/2] ± 2kπ şi
y2 = – tan(2/π) x = – 0.739332.x, pentru x+2 ∈ [π/2; 3π/2] + 2kπ şi x–2 ∈ [ – π/2; – 3π/2] – 2kπ .
1.0 1.0
0.8
0.5
0.6
0.4
1 2 3 4 5 6
0.2
0.5
1 2 3 4 5 6
0.2
1.0
0.4
n=0 n=1
1.0 1.0
0.8 0.8
0.6 0.6
0.4 0.4
0.2 0.2
1 2 3 4 5 6 1 2 3 4 5 6
0.2 0.2
0.4 0.4
n=2 n=3
326


1.0 1.0
0.8 0.8
0.6 0.6
0.4 0.4
0.2 0.2
1 2 3 4 5 6 1 2 3 4 5 6
0.2
0.2
0.4
0.4
n=4 n=5
Fig.13.19,b Funcţii trigonometrice excentrice cex[x,S] şi cosinusuri excentrice autoinduse,
cexai[Ai = 1, n = 0, ..5, cex[x,S]] ,pentru S(s ∈ [0,1], ε = π), Ai = 1, n = 0, … ,5
Pentru excentricitatea numerica s = 1 şi pentru un grad de autoinducţie n mai mare decât cel
din figura 13.18,c (n = 5), se obţin funcţii mai apropiate de cele dreptunghiulare de perioadă 2π.
Figura 13.18,d exprimă modificările graficelor funcţiilor anterioare (s = 0,8; 0,9; 1) dacă
se modifică ε: ε = π Æ ε = 3π/2. Se evidenţiază modificările pronunţate ale formelor graficelor,
odată cu creşterea gradului n de autoinducţie de la n = 1 la n = 4.
n=2 n=4
Fig.13.19,c Funcţii trigonometrice cosinusuri excentrice autoinduse,
A0 cexai[Ai = 1, n = 2 ; n = 4, cex[x,S]] ,
pentru s ∈ [0,1], A0 = 1, ε = π, n = 2 - stânga şi n = 4 - dreapta
Funcţia supermatematică circulară excentrică autoindusă (FSM-CE-AI) cexaiθ pentru
un excentru punct fix S(s ∈ [0,1], ε = 0), are graficele primei determinări – principale - prezentate
în figura 13.19,a şi expresia (13.60).
327


(13.60) sexai1,2[x] = sexai1,2[Ai, n, sex[x,S(s, ε)]]
Pentru a evidenţa/ilustra complexitatea scrierii acestor ecuaţii, se prezintă explicit ecuaţia
“în clar” în continuare, pentru un grad de autoinducţie de n = 4 şi graficele din figura 13.19,a.
Graficele semănă cu distribuţia liniilor de curent ale curgerilor turbulente (pentru valori
mici ale excentricităţii) şi laminare (pentru valori mari: 1; 0,9; 0,8 ş.a.m.d), între straturile unui
fluid, în conducte/canale deschise. Se observă o trecere succesivă, continuă, de la o “curgere
turbulentă la una laminară” începând de la excentricităţile numerice s = 1 spre cele de s = 0, odată
cu creşterea lui n.
Graficele FSM-CE-AI cexai[Ai = 1; n = 0, … 5; cex[ θ,S(s∈[-1,0], ε = 0)] sunt prezentate
în figura 13.19,b în 2D şi în figura 13.19,c pentru n = 2 şi n = 4 în 3D.
Se prezintă, uneori, şi suprafeţele în 3D în ideea că acestea pot fi urtilizate la realizarea
programelor de generare a suprafeţelor complexe dintr-un nou sistem de generare a acestora cu
ajutorul FSM-CE denumit SM-CAD-CAM, dar şi o posibilitate/modele de inspiraţie pentru
arhitecţi.
6 6
5 5
4 4
3
3
2
2
1
1
1 2 3 4 5 6
1 2 3 4 5 6
n=0 n =1
6 6
5 5
4
4
3
3
2
2
1
1
1 2 3 4 5 6
1 2 3 4 5 6
n=2 n=3
328


6 6
5 5
4
4
3
3
2
2
1
1
1 2 3 4 5 6
1 2 3 4 5 6
n=4 n=5
Fig.13.20. FSM-CE autoindusă aexai[Ai = 1; n = 0,..,5 ; aex[x,S(s∈ [ -1, 1], ε = 0 )]]
1.5 1.5
1.0 1.0
0.5 0.5
1 2 3 4 5 6
1 2 3 4 5 6
0.5
0.5
1.0
1.0
1.5
1.5
S(s∈ [ -1 , 0], ε = 0) Stânga Å n = 0 Æ Dreapta S(s∈[0, 1], ε = 0

1.0 1.0
0.5 0.5
1 2 3 4 5 6 1 2 3 4 5 6
0.5 0.5
1.0 1.0
n=1
0.4 0.4
0.2 0.2
0.2 1 2 3 4 5 6 0.2 1 2 3 4 5 6
0.4 0.4
n=2
329


0.4 0.4
0.2 0.2
0.2 1 2 3 4 5 6
0.2 1 2 3 4 5 6 0.4
0.4
n=3
0.2 0.2
0.2 1 2 3 4 5 6 0.2 1 2 3 4 5 6
n=4
Fig.13.21 FSM-CE autoindusă bexai[Ai = 1; n = 0,..,5; aex[x,S(s∈ [ -1, 1], ε = 0 )]]
Una dintre cele mai importante FSM-CE, amplitudine excentrică de variabilă excentrică,
are graficele FAI prezentate în figura 13.20 pentru s ∈ [-1, 1].
FAI amplitudine excentrică de variabila excentrică aexθ sunt identice cu aceleaşi FSM-CE
de excentricitate dublă Æ a2exθ, tripla Æ a3exθ şi, în general, multiplă a(n+1)exθ, adică
(13.61)
Notaţiile FSM-CE de excentricitate multiplă, din relaţiile (13.61), sunt în concordanţă cu notaţiile
propuse pentru astfel de funcţii, prezentate în volumul I al lucrării.
2.0 2.0
1.5 1.5
1.0 1.0
0.5 0.5
1 2 3 4 5 6 1 2 3 4 5 6
n=0 n =1
330


2.0 2.0
1.5 1.5
1.0 1.0
0.5 0.5
1 2 3 4 5 6 1 2 3 4 5 6
n=2 n =3
2.0 2.0
1.5 1.5
1.0 1.0
0.5 0.5
1 2 3 4 5 6 1 2 3 4 5 6
n=4 n =5
Fig.13.22,a FSM-CE autoinduse dexai[Ai = 1; n = 0,..,5; dex[x,S(s∈ [ -1, 1], ε = 0 )]]
FSM-CE dexθ, cea care exprimă raportul de transmitere a tuturor mecanismelor plane (V.
Vol. I, pag. 189 … 196), are FAI dexaiθ cu graficele din figura 13.22,a are expresia
(13.62) dexaiθ = dexai[Ai; n = 0, …5; dex[θ, S(s∈[-1, 1], ε = 0)]]
331


Fig.13.22,b FSM-CE autoinduse dexai[Ai = 1; n = 4; n = 1; dex[x,S(s∈ [ -1, 1], ε = 0 )]]

Reprezentarea ei în 3D, pentru n =1Æ stânga şi n = 5 Æ dreapta, este prezentată în figura
13.22,b
Deoarece FSM-CE au câte două determinări, o funcţie de genul
(13.62) dexai1,2[Ai,n,dex1,2(θ, S)] = dex1[dex2[dex1[dex2....dex1[dex2(θ,S)]]]….]
va fi considerată tot o funcţie autoindusă.
dex1[dex2θ] dex2[dex1[dex2[dex1(θ)]]]
Fig.13.22,c FSM-CE autoinduse dex1,2ai[Ai = 1; n = 1; n = 3; dex1,2[x,S(s∈ [ -1, 1], ε = 0 )]]
332


1.0 1.0
0.5 0.9
0.8
1 2 3 4 5 6
0.7
0.5
1.0 1 2 3 4 5 6
n=0 n =1
1.0 1.00
0.95
0.9 0.90
0.85
0.8
0.80
0.75
0.7
0.70
0 1 2 3 4 5 6
1 2 3 4 5 6
n=2 n =3
1.00
0.95
0.90
0.85
0.80
0.75
0.70
6 4 2 2 4 6
n =4
Fig.13.23 FAI cosinus cvadrilob coqai[Ai = 1; n = 0,..,4 ; coq[x,S(s∈ [ -1, 1], ε = 0 )]]
333


1.0 1.0
0.5 0.5
1 2 3 4 5 6 1 2 3 4 5 6
0.5 0.5
1.0 1.0
n=0 n =1
1.0 1.0
0.5 0.5
1 2 3 4 5 6 1 2 3 4 5 6
0.5 0.5
1.0 1.0
n=2 n =3
n = 3 în 3D, pentru x ∈ [- π, π]
Fig.13.24 FAI sinus cvadrilob siqai[Ai = 1; n = 0,..3 ; siq[x,S(s∈ [ -1, 1], ε = 0 )]]
334


FSM cosinus cvadrilob/quadrilob are graficele funcţiilor sale autoinduse prezentate în
figura 13.23, iar sinusul cvadrilob/quadrialob în figura 13.24. Pentru sinusul cvadrilob s-a realizat şi
o omagine în 3D, care ilustrează suprafeţe în şa dublă.
13.4.5 FUNCŢII CIRCULARE CENTRICE (FIC) ŞI EXCENTRICE (FIE) INDUSE ŞI

COMBINAŢIILE LOR : FUNCŢII INDUSE HIBRIDE (FIH)
Aşa cum s-a afirmat deja, funcţiile autoinduse sunt compuse din una sau mai multe funcţii
diferite. Astfel, ele pot fi toate funcţii centrice, denumite funcţii induse centrice (FIC) ca, de
exemplu (Fig. 13.25, cu n = 1, … ,10 si cu n = 48)
(13.63) fc(x) = sin[cos[sin[cos[…..sin[x]]]]],
sau toate funcţii excentrice, denumite funcţi induse excentrice (FIE)
(13.64) fe(x) = sex[cex[sex[cex[sex[x, S(s,ε)]]]]].
Dacă funcţia compusă este alcătuită atât din funcţii centrice cât şi din funcţii excentrice, ea
va fi denumită funcţie indusă hibridă(FIH). Un astfel de exemplu este funcţia
(13.65) fh(x) = sex[sin[cex[cos[sex[….cos[x]]]]]]
Ca şi în cazul FAI cosx (Fig 13.2,d şi 13.3), FIC (13.63) din figura 13.25 îşi dublează
perioada şi pentru n Æ ∞, fc(x) Æ constanta (C = 0,69482..), aşa cum rezultă pentru un grad n de
inducţie foarte ridicat, de n = 48.Constanta rezultă şi din rezolvarea ecuaţiilor succesive, folosind
programul MATHEMATICA a lui Stephan Wolfram, ca de exemplu
(13.66) FindRoot[Sin[Cos[x]] x,{x,0,2 Pi}] Æ {x→0.694
Plot[{ Sin[Cos[x]], Sin[Cos[Sin[x]]], Sin[Cos[Sin[Cos[x]]]],
Sin[Cos[Sin[Cos[Sin[x]]]]], Sin[Cos[Sin[Cos[Sin[ Cos[x]]]]]], Plot[{Sin[Cos[Sin[Cos[Sin[Cos[Sin[Cos[Sin[Cos[Sin[Cos[Sin[Cos[Si
Sin[Cos[Sin[Cos[Sin[Cos[Sin[x]]]]]]], Sin[Cos[Sin[Cos n[Cos[Sin[Cos[Sin[Cos[Sin[Cos[Sin[Cos[Sin[Cos[Sin[Cos[Sin[Cos[S
[Sin[Cos[Sin[Cos[x]]]]]]]], Sin[Cos[Sin[Cos[Sin[Cos in[Cos[Sin[Cos[Sin[Cos[Sin[Cos[Sin[Cos[Sin[Cos[Sin[Cos[Sin[Cos[
[Sin[Cos[Sin[x]]]]]]]]], Sin[Cos[Sin[Cos [Sin[Cos[Sin[Cos Sin[Cos[Sin[x]]]]]]]]]]]]]]]]]]]]]]]]]]]]]]]]]]]]]]]]]]]]]]]]]},{x,0,2 Pi}]
[Sin[Cos[x]]]]]]]]]] , Sin[Cos[Sin[Cos[Sin[Cos[ Sin[Cos
[Sin[Cos[Sin[x]]]]]]]]]]] },{x,0,2 Pi}]
0.80 0.69482
0.75 0.69482
0.70
0.69482
0.65
0.69482
0.60
0.69482
0.55
1 2 3 4 5 6 1 2 3 4 5 6
n = 1, …, 10 n = 48
335


Fig.13.25 Funcţii induse centrice (FIC) fc(x) = sin[cos[sin[cos[…sin[x]]]]]
1.0 1.0
0.5
0.5
1 2 3 4 5 6
1 2 3 4 5 6
0.5
0.5
1.0
Sex[Cex[x]] Sex[Cex[Sex[x]]]
1.0 1.0
0.5 0.5
1 2 3 4 5 6 1 2 3 4 5 6
0.5 0.5
Sex[Cex[Sex[Cex[x]]]] Sex[Cex[Sex[Cex[Sex[x]]]]]
Fig.13.26,a FSM-CE-AI Sex[Cex…[Sex[Ces[x]]]]
Sex[Cex[x]] Sex[Cex[Sex[Cex[Sex[x]]]]]
336


Fig.13.26,b FSM-CE-AI Sex[Cex…[Sex[Ces[x]]]] în 3D
Funcţii induse excentrice (FIE) sunt prezentate în figura 13.26, a în 2D şi b în 3D.
O serie de funcţii induse hibride (FIH) sunt prezentate în continuare. Astfel, în figura
13.27,a este prezentata funcţia indusă hibridă
(13.67) fh(x) = sin[sin[sin[…sin[sex[x,S(s, ε) ]]]]]
pentru S(s = - 0,9, ε = 0) sus şi s = - 0,4 jos.
În figura 13.27,b sunt prezentate graficele pentru s = ±1, cu n = 0, … ,10
Pentru a urmării influenţa amplitudinilor asupra formelor graficelor FIH s-au prezentat
graficele din figura 13.28, care arată că, prin modificarea amplitudinilor, formele graficelor FIH se
modifică foarte mult.
Modificările formelor graficelor FIH sunt urmărite în figura 13.29, în care excentrul S se
roteşte în jurul originii O(0,0) pe un cerc de rază egală cu excentricitatea numerică s = 0,4 =
constant. Se observă că pentru ε ∈ [0, π] domeniul expansiv creşte şi cel contractiv scade, apoi,
pentru ε ∈ [π, 0] fenomenul se inversează. Amplitudinile scad cu creşterea gradului de inducţie n şi
sunt aceleaşi pentru un anumit n. Rezultă că pe lângă contracţie şi expansiune are loc şi o translaţie
pe direcţia x, a cărei deplasare scade cu creşterea lui n.
Plot[{Sin[Sin[x‐ArcSin[0.9 Sin[x]]]], Sin[Sin[ Sin[x‐ArcSin[0.9 Sin[x]]]]],Sin[Sin[Sin[Sin[x‐ArcSin[0.9 Sin[x]]]]]], Sin[Sin[Sin[Sin[Sin[x‐
ArcSin[0.9 Sin[x]]]]]]], Sin[Sin[Sin[Sin[Sin[Sin[x‐ArcSin[0.9 Sin[x]]]]]]]], Sin[Sin[Sin[Sin[Sin[Sin[Sin[x‐ArcSin[0.9 Sin[x]]]]]]]]],
Sin[Sin[Sin[Sin[Sin[Sin[Sin[Sin[x‐ArcSin[0.9 Sin[x]]]]]]]]]], Sin[Sin[Sin[Sin[Sin[Sin[Sin[Sin[Sin[x‐ArcSin[0.9 Sin[x]]]]]]]]]]],
Sin[Sin[Sin[Sin[Sin[Sin[Sin[Sin[Sin[Sin[x‐ArcSin[0.9 Sin[x]]]]]]]]]]]], Sin[Sin[Sin[Sin[Sin[Sin[Sin[Sin[Sin[Sin[Sin[x‐ArcSin[0.9
Sin[x]]]]]]]]]]]]]},{x,0,2 Pi}]
0.5 0.5
1 2 3 4 5 6 1 2 3 4 5 6
0.5 0.5
sexai1[Ai=1, n = 10, sex2[x, S(si= 0,9; ε = π )] sexai2[Ai=1, n = 10, sex1[x, S( si= 0,9; ε = 0
)]]
Plot[{Sin[Sin[x+ArcSin[0.4 Sin[x]]]], Sin[Sin[ Sin[x+ArcSin[0.4 Sin[x]]]]],Sin[Sin[Sin[Sin[x+ArcSin[0.4 Sin[x]]]]]],
Sin[Sin[Sin[Sin[Sin[x+ArcSin[0.4 Sin[x]]]]]]], Sin[Sin[Sin[Sin[Sin[Sin[x+ArcSin[0.4 Sin[x]]]]]]]],
Sin[Sin[Sin[Sin[Sin[Sin[Sin[x+ArcSin[0.4 Sin[x]]]]]]]]], Sin[Sin[Sin[Sin[Sin[Sin[Sin[Sin[x+ArcSin[0.4 Sin[x]]]]]]]]]],
Sin[Sin[Sin[Sin[Sin[Sin[Sin[Sin[Sin[x+ArcSin[0.4 Sin[x]]]]]]]]]]], Sin[Sin[Sin[Sin[Sin[Sin[Sin[Sin[Sin[Sin[x+ArcSin[0.4 Sin[x]]]]]]]]]]]],
Sin[Sin[Sin[Sin[Sin[Sin[Sin[Sin[Sin[Sin[Sin[x+ArcSin[0.4 Sin[x]]]]]]]]]]]]]},{x,0,2 Pi}]
337


0.5 0.5
1 2 3 4 5 6 1 2 3 4 5 6
0.5 0.5
sexai1[Ai=1, n =10, sex2[x,S(si= 0,4; ε = π )] sexai2[Ai=1, n = 10, sex1[x, S( si= 0,4)]]

Fig. 13.27,a Funcţii trigonometrice excentrice sinusuri excentrice induse,
pentru S(s = 0,9 ) - sus şi S(s = 0,4 ) - jos, Ai = 1, n = 1,…,10
0.5 0.5
2 2 4 6 2 2 4 6
0.5 0.5
Fig.13.27,b Funcţii trigonometrice excentrice sinusuri excentrice induse,

pentru S(s = 1, ε = 0 ), Ai = 1, n = 1,…,10
Plot[{Sin[Sin[Sin[Sin[Sin[Sin[Sin[Sin[Sin[Sin[2 Sin[x‐ArcSin[0.9 Sin[x]]]]]]]]]]]]]},{x,0,2 Pi}]
0.4 0.4
0.2 0.2
1 2 3 4 5 6 1 2 3 4 5 6
0.2 0.2
0.4 0.4
A10 = 2 A10 = 3
0.4 0.4
0.2 0.2
1 2 3 4 5 6
0.2 0.2 1 2 3 4 5 6
0.4 0.4
A10 = 4 A10 = 5
338


0.4 0.6
0.4
0.2 0.2
0.2 1 2 3 4 5 6 0.2 1 2 3 4 5 6
0.4
0.4 0.6
A10 = 6 A4 = 6
1.0
0.5
0.5
1 2 3 4 5 6 1 2 3 4 5 6
0.5
0.5
1.0
A2 = 6 A1 = 6
Fig.13.28 Funcţii induse hibride Pentru A1. .. A9 = 1 şi A10 ∈ [2 ; 6], n = 10
0.5 0.5
1 2 3 4 5 6 1 2 3 4 5 6
0.5 0.5
S(s = 0,4 ; ε = 0) S(s = 0,4 ; ε = π/6)
0.5 0.5
1 2 3 4 5 6 1 2 3 4 5 6
0.5 0.5
S(s = 0,4 ; ε = π/3) S(s = 0,4 ; ε = 3π/4)
339


0.5 0.5
1 2 3 4 5 6 1 2 3 4 5 6
0.5 0.5
S(s = 0,4 ; ε = 3π/4) S(s = 0,4 ; ε = π)
0.5 0.5
1 2 3 4 5 6 1 2 3 4 5 6
0.5 0.5
S(s = 0,4 ; ε = 3π/3) S(s = 0,4 ; ε = 7π/5)

Fig. 13.29 Modificările FIH (din Fig.13.27,a)
prin rotirea excentrului S în jurul originii O(0,0) pe cercul de rază 0,4
O translaţie a punctelor curbelor FIH are loc şi numai datorită creşterii gradului de inducţie
n, simultan cu expansiunea punctelor curbelor, care duc la “rotunjirea” acestora, aşa cum se observă
în figura13.30, la trecerea de la sin[sex[x]] la sin[sin[sin[..sex[x]]]].
Plot[Evaluate[Table[{Sin[Sin[x‐ArcSin[0.1 m Plot[Evaluate[Table[{Sin[Sin[Sin[Sin[Sin[Sin[Sin[x‐ArcSin[0.1 m
Sin[x]]]]},{m,0,10}],{x,0,2 Pi}]] Sin[x]]]]]]]]]},{m,0,10}],{x,0,2 Pi}]]
0.4
0.5
0.2
1 2 3 4 5 6 1 2 3 4 5 6
0.2
0.5
0.4
Fig.13.30 Modificăriile FSM-CE sexθ prin inducţie hibridă
340


Inducţii hibride speciale sunt prezentate în figurile 13.31,a şi 13.31,b. Ele sunt formate
astfel: o FIH, la un moment dat, este selecţionată şi copiată, apoi variabila x este înlocuită peste tot
cu funcţia indusă hibridă selecţionată. Apoi, se repetă această operaţie de mai multe ori.
Plot[Evaluate[Table[{Sin[Sin[Sin[Sin[Sin[Sin[x‐ArcSin[0.1 m ParametricPlot3D[{x, 0.1 m, Sin[Sin[Sin[Sin[Sin[Sin[x‐
Sin[x]]]‐ArcSin[0.1 m Sin[Sin[x‐ArcSin[0.1 m Sin[x]]]]]]]‐ ArcSin[0.1 m Sin[x]]]‐ArcSin[0.1 m Sin[Sin[x‐ArcSin[0.1 m
ArcSin[0.1 m Sin[Sin[Sin[Sin[x‐ArcSin[0.1 m Sin[x]]]‐ArcSin[0.1 Sin[x]]]]]]]‐ArcSin[0.1 m Sin[Sin[Sin[Sin[x‐ArcSin[0.1 m Sin[x]]]‐
m Sin[Sin[x‐ArcSin[0.1 m Sin[x]]]]]]]]]]‐ArcSin[0.1 m ArcSin[0.1 m Sin[Sin[x‐ArcSin[0.1 m Sin[x]]]]]]]]]]‐ArcSin[0.1 m
Sin[Sin[Sin[Sin[Sin[x‐ArcSin[0.1 m Sin[x]]]‐ArcSin[0.1 m Sin[Sin[Sin[Sin[Sin[x‐ArcSin[0.1 m Sin[x]]]‐ArcSin[0.1 m
Sin[Sin[x‐ArcSin[0.1 m Sin[x]]]]]]]‐ArcSin[0.1 m Sin[Sin[x‐ArcSin[0.1 m Sin[x]]]]]]]‐ArcSin[0.1 m
Sin[Sin[Sin[Sin[x‐ArcSin[0.1 m Sin[x]]]‐ArcSin[0.1 m Sin[Sin[x‐ Sin[Sin[Sin[Sin[x‐ArcSin[0.1 m Sin[x]]]‐ArcSin[0.1 m Sin[Sin[x‐
ArcSin[0.1 m Sin[x]]]]]]]]]]]]]]},{m,‐10,10}],{x,0,2 Pi}]] ArcSin[0.1 m Sin[x]]]]]]]]]]]]]]},{m,‐10,10},{x,0,2 Pi}]
0.5
1 2 3 4 5 6
0.5
Fig.13.31,a Modificăriile FSM-CE sexθ prin inducţie hibridă specială (FAIFH)

Un exemplu este prezentat în continuare.
Fie FIH
(13.68) sin[sex[x]]= sin[sin[x-arcsin[s.sin(x-ε)]]]
Se copiază această FIH, în culori distincte pentru o înteleger mai facilă
(13.68’) sin[sin[x-arcsin[s.sin(x-ε)]]] sin[sin[x-arcsin[s.sin(x-ε)]]]
apoi, în locul vatriabilei x din (13.68) se introduce funcţia hibridă copiată şi rezultă
(13.69) sin[sin[sin[sin[x-arcsin[s.sin(x-ε)]]]-arcsin[s.sin(sin[sin[x-arcsin[s.sin(x-ε)]]]-ε)]]]
Operaţia se poate repeta, copiindu-se FAIFH (13.69) şi înlocuindu-se variabilele x cu
funcţia nou copiată. Deoarece, variabila este succesiv inlocuită cu funcţia anterioară, arată că avem
de-a face cu un proces de autoinducţie a unor funcţii hibride (FAIFH).
Plot[Evaluate[Table[{Sin[Sin[Cos[Sin[Sin[Cos[x‐ArcSin[0.1 m ParametricPlot3D[{0.5x, 0.1 m, 1.5Sin[Sin[Cos[Sin[Sin[Cos[x‐
Sin[x]]]‐ArcSin[0.1 m Sin[Cos[x‐ArcSin[0.1 m Sin[x]]]]]]]‐ ArcSin[0.1 m Sin[x]]]‐ArcSin[0.1 m Sin[Cos[x‐ArcSin[0.1 m
ArcSin[0.1 m Sin[Sin[Sin[Cos[x‐ArcSin[0.1 m Sin[x]]]‐ArcSin[0.1 Sin[x]]]]]]]‐ArcSin[0.1 m Sin[Sin[Sin[Cos[x‐ArcSin[0.1 m Sin[x]]]‐
m Sin[Cos[x‐ArcSin[0.1 m Sin[x]]]]]]]]]]‐ArcSin[0.1 m ArcSin[0.1 m Sin[Cos[x‐ArcSin[0.1 m Sin[x]]]]]]]]]]‐ArcSin[0.1 m
Sin[Cos[Sin[Sin[Cos[x‐ArcSin[0.1 m Sin[x]]]‐ArcSin[0.1 m Sin[Cos[Sin[Sin[Cos[x‐ArcSin[0.1 m Sin[x]]]‐ArcSin[0.1 m
Sin[Cos[x‐ArcSin[0.1 m Sin[x]]]]]]]‐ArcSin[0.1 m Sin[Cos[x‐ArcSin[0.1 m Sin[x]]]]]]]‐ArcSin[0.1 m
Sin[Sin[Sin[Cos[x‐ArcSin[0.1 m Sin[x]]]‐ArcSin[0.1 m Sin[Cos[x‐ Sin[Sin[Sin[Cos[x‐ArcSin[0.1 m Sin[x]]]‐ArcSin[0.1 m Sin[Cos[x‐
ArcSin[0.1 m Sin[x]]]]]]]]]]]]]]},{m,‐10,10}],{x,0,2 Pi}]] ArcSin[0.1 m Sin[x]]]]]]]]]]]]]]},{m,‐10,10},{x,0,2 Pi}]
341


0.8
0.6
0.4
0.2
1 2 3 4 5 6
0.2
Fig.13.31,b Modificăriile FSM-CE prin inducţie hibridă specială
Pentru că acest proces este greu de urmărit, în figurile anterioare au fost prezentate,
deasupra greficelor (2D) ca şi a reprezentarilor 3D şi expresiile funcţiilor autoinduse hibride
(FAIFH ).
Acest tip de autoinducţie este net diferit de cel prezentat în §13.3 şi §13.4.
În acele paragrafe se autoinduceau continuu aceleaşi funcţii
(sin[sin[sin[sin[…[sin[x]]]]]] sau cos[cos[cos[….[cos[x]]]]] )
pe când, în cazul de faţă, la fiecare inducţie se induc, simultan, toate funcţiile anterior induse.
Ca de exemplu, în cazul unor FCC
n = 2 Æ sin[cos[cos[x]]] Æ FHC
n = 3 Æ sin[cos[cos[sin[cos[cos[x]]]]]] Æ FAIFHC
n = 4 Æ sin[cos[cos[sin[cos[cos[sin[cos[cos[sin[cos[cos[x]]]]]]]]]]]] Æ FAIFHC
n=5Æsin[cos[cos[sin[cos[cos[sin[cos[cos[sin[cos[cos[
sin[cos[cos[sin[cos[cos[sin[cos[cos[sin[cos[cos[x]]]]]]]]]]]]]]]]]]]]]]]] Æ FAIFHC
Exemplele ar putea continua mult, dar ne limita la a sublinia, în loc de concluzii, că
autoinducţia şi inducţia, ca forme particulare ale funcţiilor compuse, constitue un nou mod de
multiplicare a funcţiilor matematice, spre satisfacţia programatorilor de maşini-unelte CNC, în
cazul programării cu directoare şi/sau generatoare programată a suprafeţelor complexe, şi în special
prin utilizarea programelor SM-CAD-CAM ca şi spre satisfacţia arhitecţiilor. Şi, cu siguranţă, cu
trecerea timpului, numarul beneficiarilor va creşte foarte mult: Dumnezeu ajută, dar nu bagă şi-n
traistă/straiţă !
342

13.6 DERIVATELE FUNCŢIILOR AUTOINDUSE
ŞI ALE FUNCŢIILOR INDUSE
Fiind funcţii compuse, sau, mai precis, funcţie de funcţii, derivatele lor, în principiu, nu
ridică probleme.
Trebuie menţionat că în “Formularul matematic şi tehnic” Ed. Tehnică, 1953, pag.201, se
face distincţie între funcţia de funcţie, care este y = f(u), u = g(x) cu derivata y’ = f’.g’ şi
diferenţiala dy = f’(u).du şi funcţia compusă, care este y = f(u,v), u = f1(x); v = f2(x); cu derivata y’
= f’u.u’ + f’v.v’ şi diferenţiala dy = f’u.du + f’v.dv, diferenţiere care nu mai apare în manualele
recente.
Insă, realizarea concretă a derivatelor FAI şi a FI, mai ales pentru grade înalte de inducţie
sau de autoinducţie n, ridică problemele şi complicaţiile încep să apară, cu precădere la derivatele
de ordin superior, aşa cum se va vedea în continuare.
13.6.1 DERIVATELE FUNCŢIILOR CENTRICE AUTOINDUSE (FC - AI)
Fie funcţia autoindusă (FAI)

(13.70) f(x) = sinai[Ai = 1, n = 1, sinx] = sin[sinx]
Fiind o funcţie de functii / compusă , de tipul y = f(u), u = g(x) sau y = f(g(x)) cu derivata
y’ = f’.g’, prima ei derivată este
(13.71) f’(x) = cos[sinx].cosx
iar derivata a doua va fi
(13.72) f”(x) = – sin[sinx].cos2x – cos[sinx].sinx
Dacă gradul de inducţie n al FAI este mai ridicat, ca de exemplu n = 4,
(13.73) f(x) = sin[sin[sin[sin[sin[x]]]]]
atunci derivarea ridică ceva probleme/grutăţi, nu în principiu, care-i clar, ci în fapt, la efectuarea
concretă / practică a derivatelor, aşa cum rezultă în continuare.
Prima derivata al FAI (13.73), realizată computerizat (MATHEMATICA ), este
(13.74)
f’(x) = Cos[x] Cos[Sin[x]] Cos[Sin[Sin[x]]] Cos[Sin[Sin[Sin[x]]]] Cos[Sin[Sin[Sin[Sin[x]]]]]
iar derivata a doua, obţinuta la fel, va fi
342

DERIVATELE FUNCTIILOR AUTOINDUSE SI INDUSE

1.0
0.5
1 2 3 4 5 6
0.5
1.0
Fig.13.32,a Funcţii autoinduse centrice (FIC) fc(x) = sin[sin[sin[sin[sin[x]]]]] şi derivatele ei
1 2 3 4 5 6
Fig.13.32,b Funcţii autoinduse centrice (FIC) fc(x) = sin[sin[sin[sin[πsin[x]/2]]]] şi derivatele ei
(13.75) - Cos[Sin[x]] Cos[Sin[Sin[x]]] Cos[Sin[Sin[Sin[x]]]] Cos[Sin[Sin[Sin[Sin[x]]]]]

2
Sin[x]- Cos[x] Cos[Sin[Sin[x]]] Cos[Sin[Sin[Sin[x]]]] Cos[Sin[Sin[Sin[Sin[x]]]]] Sin[Sin[x]]-
Cos[x]2 Cos[Sin[x]]2 Cos[Sin[Sin[Sin[x]]]] Cos[Sin[Sin[Sin[Sin[x]]]]] Sin[Sin[Sin[x]]]-Cos[x]2
Cos[Sin[x]]2 Cos[Sin[Sin[x]]]2 Cos[Sin[Sin[Sin[Sin[x]]]]] Sin[Sin[Sin[Sin[x]]]]-Cos[x]2
Cos[Sin[x]]2 Cos[Sin[Sin[x]]]2 Cos[Sin[Sin[Sin[x]]]]2 Sin[Sin[Sin[Sin[Sin[x]]]]]
cu graficele din figura 13.32.
Dacă numai amplitudinea ultimei autoinducţii A4 se modifică, de la 1 la A4 = π/2, deci
pentru FAI
(13.76) f(x) = sinai[A1=A2=A3=1, A4 = π/2; sinx] = sin[sin[sin[sin[π.sinx / 2]]]],
atunci prima derivată va fi
(13.77) f’(x) = 1/2 π Cos[x] Cos[1/2 π Sin[x]] Cos[Sin[1/2 π Sin[x]]] Cos[Sin[Sin[1/2 π
Sin[x]]]] Cos[Sin[Sin[Sin[1/2 π Sin[x]]]]] ,
iar a doua derivată este
(13.78) f”(x) = -(1/2) π Cos[1/2 π Sin[x]] Cos[Sin[1/2 π Sin[x]]] Cos[Sin[Sin[1/2 π
Sin[x]]]] Cos[Sin[Sin[Sin[1/2 π Sin[x]]]]] Sin[x]-1/4 π 2 Cos[x]2 Cos[Sin[1/2 π Sin[x]]]
Cos[Sin[Sin[1/2 π Sin[x]]]] Cos[Sin[Sin[Sin[1/2 π Sin[x]]]]] Sin[1/2 π Sin[x]]-1/4 π 2 Cos[x]2
Cos[1/2 π Sin[x]]2 Cos[Sin[Sin[1/2 π Sin[x]]]] Cos[Sin[Sin[Sin[1/2 π Sin[x]]]]] Sin[Sin[1/2 π
Sin[x]]]-1/4 π 2 Cos[x]2 Cos[1/2 π Sin[x]]2 Cos[Sin[1/2 π Sin[x]]]2 Cos[Sin[Sin[Sin[1/2 π Sin[x]]]]]
Sin[Sin[Sin[1/2 π Sin[x]]]]-1/4 π 2 Cos[x]2 Cos[1/2 π Sin[x]]2 Cos[Sin[1/2 π Sin[x]]]2
Cos[Sin[Sin[1/2 π Sin[x]]]]2 Sin[Sin[Sin[Sin[1/2 π Sin[x]]]]]
Funcţia şi derivatele ei au graficele din figura 13.32,b
Funcţia autoindusă (FAI)
(13.79) f(x) = cosai[Ai=1, n=4, cosx] = cos[cos[cos[cos[cos[x]]]]]
are prima derivată
(13.80) f’(x) =
= –Sin[x] Sin[Cos[x]] Sin[Cos[Cos[x]]] Sin[Cos[Cos[Cos[x]]]] Sin[Cos[Cos[Cos[Cos[x]]]]]
şi a doua derivată
(13.81) f”(x) = -Cos[Cos[Cos[Cos[Cos[x]]]]] Sin[x]2 Sin[Cos[x]]2 Sin[Cos[Cos[x]]]2
Sin[Cos[Cos[Cos[x]]]]2+Cos[Cos[Cos[Cos[x]]]] Sin[x]2 Sin[Cos[x]]2 Sin[Cos[Cos[x]]]2
Sin[Cos[Cos[Cos[Cos[x]]]]]-Cos[Cos[Cos[x]]] Sin[x]2 Sin[Cos[x]]2 Sin[Cos[Cos[Cos[x]]]]
Sin[Cos[Cos[Cos[Cos[x]]]]]+Cos[Cos[x]] Sin[x]2 Sin[Cos[Cos[x]]] Sin[Cos[Cos[Cos[x]]]]
Sin[Cos[Cos[Cos[Cos[x]]]]]-Cos[x] Sin[Cos[x]] Sin[Cos[Cos[x]]] Sin[Cos[Cos[Cos[x]]]]
Sin[Cos[Cos[Cos[Cos[x]]]]]
cu graficele din figura 13.33,a.
0.8
0.6
0.4
0.2
1 2 3 4 5 6
0.2
Fig.13.33,a Funcţii autoinduse centrice (FIC) fc(x) = cos[cos[cos[cos[cos[x]]]]] şi derivatele ei
Efectuând o modificare şi în această funcţie, la amplitudinea primei autoinducţii, adică,

considerând FAI
344


(13.82) f(x) = cos[π.cos[cos[cos[πcos(x)/2]]]]
cu prime ei derivată
(13.83) f’(x) = -π Sin[x] Sin[Cos[x]] Sin[Cos[Cos[x]]] Sin[Cos[Cos[Cos[x]]]] Sin[π
Cos[Cos[Cos[Cos[x]]]]]
şi cu a doua derivată
(13.84) F”(x) = -π2 Cos[π Cos[Cos[Cos[Cos[x]]]]] Sin[x]2 Sin[Cos[x]]2 Sin[Cos[Cos[x]]]2
Sin[Cos[Cos[Cos[x]]]]2+π Cos[Cos[Cos[Cos[x]]]] Sin[x]2 Sin[Cos[x]]2 Sin[Cos[Cos[x]]]2 Sin[π
Cos[Cos[Cos[Cos[x]]]]]- π Cos[Cos[Cos[x]]] Sin[x]2 Sin[Cos[x]]2 Sin[Cos[Cos[Cos[x]]]] Sin[π
Cos[Cos[Cos[Cos[x]]]]]+ π Cos[Cos[x]] Sin[x]2 Sin[Cos[Cos[x]]] Sin[Cos[Cos[Cos[x]]]] Sin[π
Cos[Cos[Cos[Cos[x]]]]]- π Cos[x] Sin[Cos[x]] Sin[Cos[Cos[x]]] Sin[Cos[Cos[Cos[x]]]] Sin[π
Cos[Cos[Cos[Cos[x]]]]]
au graficele din figura 13.33,b.
0.5
1 2 3 4 5 6
0.5
Fig.13.33,b Funcţii autoinduse centrice (FIC) fc(x) = cos[π.cos[cos[cos[cos[x]]]]] şi derivatele ei
Atât graficele din figura 13.32 cât şi cele din figura 13.33 sunt des întâlnite în tehnică, din
care cauză, dintre multitudinea/imensitatea de grafice posibile ale FAI ne-am limitat la acestea.
13.6.2 DERIVATELE FUNCŢIILOR CENTRICE INDUSE (FC-I)
Fie funcţia indusă (FI) cu Ai = 1 , n = 4

(13.85) f(x) = sin[cos[sin[cos[sin[x]]]]]
Ea are prima derivată dată de expresia
(13.86) f’(x) = Cos[x] Cos[Cos[Sin[x]]] Cos[Cos[Sin[Cos[Sin[x]]]]] Sin[Sin[x]]
Sin[Sin[Cos[Sin[x]]]]
şi a doua derivată, dată de expresia
(13.87) f”(x) = -Cos[x]2 Cos[Cos[Sin[x]]]2 Cos[Cos[Sin[Cos[Sin[x]]]]]
Cos[Sin[Cos[Sin[x]]]] Sin[Sin[x]]2+Cos[x]2 Cos[Cos[Sin[x]]] Cos[Cos[Sin[Cos[Sin[x]]]]]
Cos[Sin[x]] Sin[Sin[Cos[Sin[x]]]]-Cos[Cos[Sin[x]]] Cos[Cos[Sin[Cos[Sin[x]]]]] Sin[x] Sin[Sin[x]]
Sin[Sin[Cos[Sin[x]]]]+Cos[x]2 Cos[Cos[Sin[Cos[Sin[x]]]]] Sin[Cos[Sin[x]]] Sin[Sin[x]]2
Sin[Sin[Cos[Sin[x]]]]-Cos[x]2 Cos[Cos[Sin[x]]]2 Sin[Cos[Sin[Cos[Sin[x]]]]] Sin[Sin[x]]2
Sin[Sin[Cos[Sin[x]]]]2.
Graficele funcţie cu derivatele ei sunt redate în figura 13.34,a
Pentru FI
(13.88) f(x) = sin[π.cos[sin[cos[sin[x]]]]]
şi derivatele ei,
(13.89) f’(x) = π Cos[x] Cos[Cos[Sin[x]]] Cos[π Cos[Sin[Cos[Sin[x]]]]] Sin[Sin[x]]
Sin[Sin[Cos[Sin[x]]]]
Si
(13.90) f”(x) = - π Cos[x]2 Cos[Cos[Sin[x]]]2 Cos[π Cos[Sin[Cos[Sin[x]]]]]
Cos[Sin[Cos[Sin[x]]]] Sin[Sin[x]]2+ π Cos[x]2 Cos[Cos[Sin[x]]] Cos[π Cos[Sin[Cos[Sin[x]]]]]
Cos[Sin[x]] Sin[Sin[Cos[Sin[x]]]]- π Cos[Cos[Sin[x]]] Cos[π Cos[Sin[Cos[Sin[x]]]]] Sin[x]
Sin[Sin[x]] Sin[Sin[Cos[Sin[x]]]]+ π Cos[x]2 Cos[π Cos[Sin[Cos[Sin[x]]]]] Sin[Cos[Sin[x]]]
Sin[Sin[x]]2 Sin[Sin[Cos[Sin[x]]]]- π 2 Cos[x]2 Cos[Cos[Sin[x]]]2 Sin[π Cos[Sin[Cos[Sin[x]]]]]
Sin[Sin[x]]2 Sin[Sin[Cos[Sin[x]]]]2
cu graficele sunt date in figura 13.34,b
0.6
0.4
0.2
1 2 3 4 5 6
0.2
Fig.13.34,a Funcţii induse centrice (FIC)

fc(x) = sin[cos[sin[cos[sin[x]]]]] şi derivatele ei
1.0
0.5
1 2 3 4 5 6
0.5
Fig.13.34,b a Funcţii induse centrice (FIC)

fc(x) = sin[π.cos[sin[cos[sin[x]]]]] şi derivatele ei
Se observă, prin comparaţie, că o mică modificare a uneia dintre amplitudini, în cazul de
faţă a lui A1 de la 1 la π, duce la o modifcare pronunţată a formei relative a graficelor.
Alte FI ca
(13.91) f(x) = sin[cos[sin[cos[sin[x]]]]]
şi
(13.92) f(x) = sin[π.cos[sin[cos[sin[x]]]]] au graficele lor şi a derivatelor lor, prezentate,
fără exprsiile derivatelor, în figurile 13.35,a şi, respectiv, 13.45,b.
346


0.8
0.6
0.4
0.2
1 2 3 4 5 6
0.2
Fig.13.35,a Funcţii induse centrice (FIC)

fc(x) = cos[sin[cos[sin[cos[x]]]]] şi derivatele ei
0.5
1 2 3 4 5 6
0.5
Fig.13.35,b Funcţii induse centrice (FIC)

fc(x) = cos[π.sin[cos[sin[cos[x]]]]] şi derivatele ei

13.6.3 DERIVATELE FUNCŢIILOR CIRCULARE EXCENTRICE

AUTOINDUSE (FCE-AI)
Fie FSM-CE AI
(13.93) y(x) = sex[sex[x]]
cu graficele din figura 13.36,a
Ea are prima derivata dată de expresia
(13.94) y’(x) = dex[sex[x]].cex[sex[x]]. dex[x].cex[x] =
= -Cos[x-ArcSin[0.1 u Sin[x]]] (1-(0.1 u Cos[x])/ ) + (0.1 u Cos[x-ArcSin[0.1
u Sin[x]]] Cos[Sin[x-ArcSin[0.1 u Sin[x]]]] (1-(0.1 u Cos[x])/ 1 0.01 u2 Sin x 2 ))

/
cu graficele din figura 13.36,b .
1.0
0.5
0.5
1 2 3 4 5 6 1 2 3 4 5 6
0.5
0.5
1.0
Fig.13.36,a Funcţii SM –CE autoinduse (FSM-CE-AI) fe(x) = sex[sex[x]]

pentru S(s ∈ [-1,1], ε = 0)
1.0
4
0.5
2
1 2 3 4 5 6
1 2 3 4 5 6
0.5
2
1.0
4
S(s ∈[-1, 0], ε = 0 ) S(s ∈[0, +1], ε = 0 )

Fig.13.36,b Prima derivată a funcţiilor SM –CE autoinduse (FSM-CE-AI)
fe(x) = sex[sex[x]] Æ f’(x) = dex[sex[x]].cex[sex[x]].dex[x].cex[x]
4
1.0
2 0.5
1 2 3 4 5 6
1 2 3 4 5 6
0.5
2
1.0
4
S(s ∈[-1, 0], ε = 0 ) S(s ∈[0, +1], ε = 0 )

Fig.13.36,c A doua derivată a funcţiilor SM –CE autoinduse (FSM-CE-AI)
fe(x) = sex[sex[x]]
348


A doua derivată este atât de complexă, încât nu are sens/rost să fie prezentată expresia ei,
rezumâdu-ne să prezentăm doar graficele ei din figura 13.36,c.
Dacă în FSM-CE înlocuirea variabilei x cu funcţia sex[x] se face în sens invers, de la
stânga spre dreapta, adică
(13.95) f(x) = sex[sex[x]] = sin[sex[x] - arcsin[0.1u sex[x]]] = sin[sin[x]-arcsin[0.1u
sin[x]] – arcsin[0,1u sin[x-arcsin[0,1 u sin[x]]]]] ,
atunci prima derivata, realizata computational / mecanic, este
(13.96) f’(x) = -Cos[ArcSin[0.1 u Sin[x-ArcSin[0.1 u Sin[x]]]]-Sin[x-ArcSin[0.1 u Sin[x]]]]
iar a doua derivată va fi prea complexă pentru a fi prezentată expresia ei, rezumandu-ne la
prezentarea graficelor derivatelor în figura 13.37.
1.0
0.5
0.5
1 2 3 4 5 6 1 2 3 4 5 6
0.5
0.5
1.0
S(s ∈[-1, 0], ε = 0 ) S(s ∈[0, +1], ε = 0 )

4 2
2 1
1 2 3 4 5 6 1 2 3 4 5 6
2 1
4 2
S(s ∈[-1, 0], ε = 0 ) S(s ∈[0, +1], ε = 0 )

4
2
2 1
1 2 3 4 5 6 1 2 3 4 5 6
2 1
2
4
S(s ∈[-1, 0], ε = 0 ) S(s ∈[0, +1], ε = 0 )

Fig.13.37 FSM –CE autoinduse (FSM-CE-AI)
fe(x) = sex[sex[x]] şi derivatele ei
13.6.4 DERIVATELE FUNCŢIILOR CIRCULARE EXCENTRICE INDUSE (FC-I)
Se consideră FSM-CE –I
(13.97) f(x) = sex[ces[x,S]]
ambele FSM-CE fiind de primă determinare.
Prima derivată a acestei FSM CE-I este
(13.98) f’[x] = dex[cex[x,S]].cex[cex[x,S].( –dex[x,S]sex[x,S] )
care, explicitată, are o expresie prea stufoasă pentru a fi prezentată, ca să nu mai vorbim de derivata
a doua, care ocupă o pagina intreagă
Se observă cât de diferite sunt graficele, în special ale acceleraţiilor (din derivata a doua),
numai prin schimbarea semnului excentricitatii numerice s, adică trecând de la ε = 0 la ε = π.
Daca se schimba ordinea FSM-CE, adica
(13.99) f[x] = cex[sex[x,S]],
atunci derivata va fi
(13.100) f’[x] = – dex[sex[x,S]].sex[sex[x,S]].(dex[x,S].cex[x,S])
cu graficele funcţiei şi a derivatelor sale din figura 13.39.
Considerând FSM –CE şi FCC
(13.101) fh(x) = sin[sin[sin[sin[sex[x,S]]]]]
cu graficele ei şi a derivatelor sale din figura 13.40. Fiind o combinaţie dintre FCC şi FSM-C
ea este, totodată, şi o funcţie supermatematică hibridă
Prin înlocuirea FSM-CE sexθ cu cexθ, θ = x, rezultă FSM-CE indusă hibridă
(13.102) fh(x) = sin[sin[sin[sin[cex[x,S]]]]]
cu graficele ei şi a derivatelor sale din figura 13.41.
Din multitudinea de exemple posibile, au fost prezentate, doar câteva, care arată că FSM-CE
constitue un rezervor nesecat de funcţii cu aplicaţi în ştiinţă şi tehnică, iar scrierea lor (cex, sex[x],
350


aex[x], bex[x], tex[x], ş.a.m.d.) oferă posibilitatea exprimării unor derivate ale lor, care explicitate
n-ar avea niciun înteles.
1.0
0.5
0.5
1 2 3 4 5 6 1 2 3 4 5 6
0.5
0.5
1.0
4 1.0
2 0.5
1 2 3 4 5 6 1 2 3 4 5 6
2 0.5
4 1.0
1.0
2
0.5
1 2 3 4 5 6
1 2 3 4 5 6
2
0.5
4
S(s ∈ [-1, 0], ε = 0 ) S(s ∈ [0, +1], ε = 0 )
Fig. 13.38 FSM-CE indusă f[x] = sex[ces[x,S]] şi derivatele ei

0.6 0.6
0.4 0.4
0.2 0.2
1 2 3 4 5 6 1 2 3 4 5 6
0.2 0.2
0.4 0.4
0.6 0.6
2 2
1 1
1 2 3 4 5 6 1 2 3 4 5 6
1 1
2 2
2 2
1 1
1 2 3 4 5 6 1 2 3 4 5 6
1 1
2 2
S(s ∈ [-1, 0], ε = 0 ) S(s ∈ [0, +1], ε = 0 )
Fig.13.39 FSM –CE induse (FSM-CE-I) – hibridă -

fh(x) = sin[sin[sin[sin[sex[x]]]]] şi derivatele ei
352


1.0 1.0
0.8
0.9
0.6
0.4 0.8
0.2
0.7
1 2 3 4 5 6
0.2
1 2 3 4 5 6
0.4
3
0.4
2
0.2
1
1 2 3 4 5 6 1 2 3 4 5 6
1
0.2
0.4
3
4
0.5
1 2 3 4 5 6
1 2 3 4 5 6
2 0.5
4
1.0
S(s ∈ [-1, 0], ε = 0 ) S(s ∈ [0, +1], ε = 0 )

fh(x) = sin[sin[sin[sin[sex[x]]]]] şi derivatele ei
0.6 0.6
0.4 0.4
0.2 0.2
1 2 3 4 5 6 1 2 3 4 5 6
0.2 0.2
0.4 0.4
0.6 0.6
2 2
1 1
1 2 3 4 5 6 1 2 3 4 5 6
1 1
2 2
4 4
2 2
1 2 3 4 5 6 1 2 3 4 5 6
2 2
4 4
S(s ∈[-1, 0], ε = 0 ) S(s ∈[0, +1], ε = 0 )

fh(x) = sin[sin[sin[sin[cex[x]]]]] şi derivatele ei
În final, fără a epuiza subiectul, ci, dimpotrivă, il considerăm de abea antamat, prezentam,
în 3D, câteva funcţii circulare centrice autoinduse care pot încânta ochiul şi pot constitui, totodata,
un izvor de inspiraţie pentru cei ce trudesc la realizarea unor forme spaţiale moder ne, plăcite
ochiului.
354


cos[0.5 u sin2.5 x], u ∈ [-8,8], x ∈[–π,+π] sin[0.5 u cos2.5 x] , u ∈ [-8,8], x ∈[–π,+π]
sin[0.5 u cos2.5 x] ∩ cos[0.5 u cos2.5 x], sin[0.5 u cos2.5 x] ∩ cos[0.5 u cos2.5 x],
u ∈ [-8,8], x ∈[–π,+π] u ∈ [-8,8], x ∈[–π/2,+π/2]
Funcţii autoinduse circulare centrice (FAI-C) – reprezentare în 3D

Supermatematica (Vol. II, Partea A II-A)

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Supermatematica (Vol. II, Partea A II-A)

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

11

FUNCŢIILE cexθ ŞI sexθ CA SOLUŢII ALE UNOR ECUAŢII DIFERENŢIALE

11.1 SISTEMUL OSCILAŢIILOR EXCENTRICE (SOE)

11.2 SISTEMUL OSCILAŢIILOR RADIALE EXCENTRICE (ORE)

1.0 1.0 1.0

0.5 0.5 0.5

1.0 1.0 1.0

1.0 1.0 1.0

0.5 0.5 0.5

Următorul punct de nul se obţine pentru θ0’ = = , apoi

11.3 DEPLASAREA, VITEZA ŞI ACCELERAŢIA ÎN SISTEMUL VIBRAŢIILOR

ei reprezintă proiecţiile vectorilor de poziţie ai punctelor M1,2, în MCE de excentru E(e,ε)

şi reprezintă proiecţiile vectorilor acceleraţiilor punctelor în MCE, obţinute prin derivarea, în

Modulele vectorilor acceleraţiilor din MCE vor fi

acum, mişcarea circulară centrică.

Pentru R = 1, Ω = 1, E(e = s∈[0,1] , ε = 0) şi θ ∈[0, 2π], s cu pasul 0,1

11.4 SISTEMUL FUNDAMENTAL DE SOLUŢII

Fie funcţiile (11.3) x1,2, y1,2 : , modulele vectorilor deplasare (11.7)

cu Ω = constant şi de acelaşi excentru E(e,ε).

1.0 0.5 0.5 1.0 1.0 0.5 0.5 1.0

în care, determinanţii D1 şi D2 sunt

În modurile de tratare clasice, din literatura matematică, se exclude cazul în care

1.0 0.5 0.5 1.0 1.0 0.5 0.5 1.0

Fig. 11.10 Traiectorii în planul fazelor pentru C1 = 1 şi C2 = 1 în 2D şi în 3 D

Ecuaţiile parametrice ale curbelor integrale din planul fazelor sunt

1.0 0.5 0.5 1.0 1.0 0.5 0.5 1.0

1.0 0.51.0 1.0 0.5

pentru C1 = 1 şi C2 = 0Æ z = cexθ pentru C1 = 1 şi C2 = 0 Æ z = sexθ

ax1,2 (x1,2) sau C1 = 1 şi C2 = 0, s ∈[-1, +1] ay1,2(y1,2 ) sau C1 = 0 şi C2 = 1, s ∈[-1, +1]

Fig. 11.12 Forţele de acceleraţie, cu semn schimbat, în funcţie de deplasare sau

11.5 RIGIDITATEA SISTEMELOR TEHNOLOGICE ELASTICE

Fig. 11.13 Caracteristici elastice statice sau diagrame forţă-deformaţie (CES )

11.6 SISTEME TEHNOLOGICE ELASTICE (STE)

11.7 CARACTERISTICA ELASTICA STATICA (CES) a STE

Fig. 11.14 Caracteristici elastice statice (CES) :

Pentru noţiunea de rigiditate sunt întrebuinţate în literatură [Harris, E. şi Crede, C.,

Fig. 11.16 Rigiditate locală şi rigiditate globală

Determinarea deformaţiei reale A, la o încarcare statică a sistemului F(A), este

Astfel, a rezultat dependenţa dintre rigiditatea globală şi cea locală, exprimată de

Se consideră un sistem oscilant liber, neamortizat, de masă m şi CES neliniară,

11.10 SISTEM LINIAR ECHIVALENT ( SLE ) SISTEMELOR NELINIARE (SN)

şi viteza maximă apare în punctul x = 0, astfel că ea este

Considerand, de exemplu, sistemul neliniar Duffing, se obţine

sau, ţinând cont de pulsaţiile anterior stabilite/definite

1.0 0.5 0.5 1.0 1.0 0.5 0.5 1.0

11.11 DETERMINAREA DOMENIULUI DE EXISTENŢĂ

Relaţia (11.60), de determinare a vitezei, corespunzatoare unei deplasări oarecare

Pentru demonstrarea celei de a doua inegalităţi se determină

Scriind F(x) sub forma (37) rezultă

1.0 0.5 0.5 1.0 1.0 0.5 0.5 1.0

11.12 SISTEM LINIAR (PE PORTIUNI INFINIT MICI)

în care, ω(x) reprezintă tocmai pulsaţia instantanee a SN fiind o funcţie de

Fig. 11.19 Perioadele (T/4) ale SN Duffing în domeniul x ∈ [0, A] cu A = 1 şi

1.0 0.5 0.5 1.0 1.0 0.5 0.5 1.0

11. 14. Vibraţii neliniare (de tip Duffing), libere, neamortizate

Fie sistemul vibrant neliniar (SVNL), neamortizat, liber

(11.95) + z( ) în care s-au notat

(11.96) = , fiind o pulsaţie constantă, a parţii liniare a CES.

şi pulsaţia globală pur neliniară de elongaţie maximă A.

11. 14.1 SOLUŢII ALE ECUAŢIEI FAZORIALE DE TIP DUFFING

Fig.11.21 Fazori de arc simplu, dublu şi triplu

(11.105) rad3θ = rad rad(θ + θ) = rad radθ.cosθ + derθ. sinθ)

Fig.11.22 Deplasarea sau elongaţia r, viteza r’ şi acceleraţia r” ale SVNL