Viața Sfântului Ierarh Ghelasie de la

Râmeț

Sfântul Ierarh Ghelasie s-a nevoit în veacul al XIV-lea, mai întâi ca sihastru pe valea pârâului
Râmeț din Munții Apuseni și, apoi, ca egumen al Mănăstirii Râmeț din județul Alba, având o
viață duhovnicească îmbunătățită și învrednicindu-se încă din tinerețe cu darul facerii de
minuni. Era originar din partea locului. Luând din tinerețe jugul lui Hristos, a deprins de la cei
mai iscusiți eremiți meșteșugul luptei duhovnicești. Apoi, curățindu-și mintea de cugetele cele
rele și învrednicindu-se de darul facerii de minuni, a coborât în obște și a ajuns vestit
povățuitor de suflete, întemeind o obște de monahi aleși.

În tradiția locului se spune despre Cuviosul Ghelasie că avea doisprezece ucenici cu care
împreună se ruga și postea, săvârșind sfintele slujbe cu mare osârdie și frică de Dumnezeu. În
toată săptămâna, Cuviosul Ghelasie nu primea mâncare, îndestulându-se numai cu
Preacuratele Taine. Ziua mergea cu ucenicii la ascultare, iar noaptea făcea priveghere și
săvârșea Sfânta Liturghie. Numai sâmbăta și Duminica mânca împreună cu călugării la
trapeza mănăstirii.

Acest cuvios sihastru era, de asemenea, un mare părinte duhovnicesc al sihaștrilor din Munții
Râmeț, precum și al sătenilor din Țara Moților. în posturi cerceta pe toți sihaștrii ce se
nevoiau în peșteri de piatră și el însuși se ostenea la rugăciune împreună cu dânșii. Apoi
cobora în mănăstire, unde îl așteptau credincioșii și mocanii de prin munți. La fericitul
Ghelasie veneau și mulți bolnavi, mai ales cei stăpâniți de duhuri rele, și cu rugăciunile lui se
vindecau, căci avea mare dar de la Dumnezeu.

Odată, fiind cu ucenicii la adunat fân în poiana mănăstirii numită Hopați și fiind mare arșiță,
încât toți sufereau de sete, Cuviosul Ghelasie a căzut la rugăciune și îndată a aflat un izvor cu
apă. Acest izvor de apă rece se vede până în zilele noastre și se cheamăIzvorul Cuviosului
Ghelasie. Mulți săteni iau apă din el pentru sănătate și binecuvântare.

Altădată, urcând Sfântul Ierarh Ghelasie în poiană cu asinul său la adunat fân, și-a cunoscut
dinainte sfârșitul. Deci, rugându-se mult, și-a chemat ucenicii, poruncindu-le să trăiască în
desăvârșită dragoste, să iubească Biserica și să fugă de beție, desfrâu și de tot păcatul.
Apoivsărutându-i pe toți, și-a dat sufletul în mâinile lui Hristos.

În tradiția mănăstirii se spune că, în ceasul când cobora asinul de pe munte cu trupul Sfântului
Ghelasie au început clopotele de prin sate să sune singure. Apoi, fiind plâns de ucenici, a fost
îngropat lângă zidul bisericii și mulți bolnavi se vindecau la mormântul lui.

În anii din urmă, s-au descoperit în chip minunat, prin bunătatea și milostivirea lui Dumnezeu,
în jurul mănăstirii, bucăți din sfintele sale moaște, prin care se fac nenumărate minuni în
rândul credincioșilor veniți la mănăstire pentru rugăciune și închinare.

Astfel, o femeie, pe numele ei Maria, din Negrești-Oaș, după ce i s-a arătat în vis un porumbel
care a îndemnat-o să meargă la Mănăstirea Râmeț, să se roage și să se atingă de moaștele
Sfântului Ghelasie, a făcut precum i se poruncise în vis și s-a vindecat de epilepsie. Unei alte
femei, din Albina - Timiș, i-a fost vindecată mâna bolnavă prin neîncetate rugăciuni și lacrimi
la moaștele Sfântului Ghelasie, iar un credincios căzut în rătăcire de la dreapta credință, din
Cocora - Alba, și care era paralizat, adus fiind într-un car cu boi, a aflat vindecare prin
neîncetatele sale rugăciuni și ale părinților la Moaștele Sfântului Ghelasie, întorcându-se
vindecat la casa sa trupește și sufletește, asemenea paraliticului din Evanghelie.

Ceea ce s-a transmis prin tradiția locului, de generații întregi, s-a adeverit în zilele noastre,
când, în anul 1978, s-a descoperit în biserica mănăstirii o inscripție de mare însemnătate
pentru Biserica și neamul românesc, mai ales din părțile Transilvaniei, și care consemnează
numele „Arhiepiscopului Ghelasie”, al zugravului „Mihul de la Crișul Alb”, precum și anul
1337. Acest Arhiepiscop al Transilvaniei, primul atestat cu numele, este îmbunătățitul
Ghelasie pe care poporul, în evlavia sa, îl cinstește ca sfânt.

Deci, fără îndoială, Sfântul Ghelasie a fost Arhiepiscop și păstor sufletesc al credincioșilor din
centrul Transilvaniei și din Munții Apuseni în secolele XIV-XV, retrăgându-se la bătrânețe în
mănăstirea de metanie, Râmeț.

Iar viețuitorii sfintei mănăstiri îi cinstesc cu venerație părți din sfintele moaște, știind că, prin
rugăciuni neîncetate la Bunul Dumnezeu, acestea au darul vindecării de boli și de suferințe.
Cu ale cărui sfinte rugăciuni, Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne și ne
mântuiește pe noi. Amin.

Sfântul Ghelasie a viețuit în secolul al XIV-lea. A pustnicit pe valea pârâului Râmeț (în județul
Alba). Se știe că în 1377 Sfântul Ghelasie era arhiepiscop în Transilvania, dar se cunosc puține
date istorice despre viața lui. Menționarea Sf. Ghelasie și a anului 1377 apare într-o inscripție de
pe peretele care desparte naosul de pronaosul bisericii de la Râmeț: „Scris-am eu mult greșitul
robul lui Dumnezeu Mihul zugravul de la Crișul Alb în timpul Arhiepiscopului Ghelasie, anul 1377,
2 iulie, în zilele regelui Ludovic”.
A fost cel mai cunoscut pustnic din regiune în secolul al XIV-lea. Alți pustnici veneau la el pentru
sfat duhovnicesc. Împreună cu unii dintre ei și cu ucenicii care s-au adunat în timp în jurul lui,
sfântul Ghelasie a întemeiat Mănăstirea Râmeț (azi mănăstire de maici).
După tradiția locală, cuviosul Ghelasie a murit coborând înspre mănăstire, călare pe asin care l-a
dus singur acasă. În fața bisericii, unde s-a oprit, a rămas imprimată copita măgărușului într-o
piatră care se află și astăzi în muzeul mănăstirii. Se povestește că la șapte biserici, între care și
la mănăstire, clopotele au început singure să bată la moartea lui.

Proslăvirea
Pe 20 iunie 1992, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a hotărât canonizarea oficială a
Sfântului Ghelasie. Canonizarea solemnă s-a făcut la Mănăstirea Râmeț la 30 iunie 1992, a doua
zi după sfințirea/ târnosirea bisericii noi.
Pomenirea Sfântului Ierarh Ghelasie de la Râmeț se face la 30 iunie.

Sfantul Cuvios Vasile de la Poiana Marului este sarbatorit in Biserica Ortodoxa Romana in
fiecare an pe 25 aprilie. Sfantul Vasile de la Poiana Marului este un sfant care s-a nascut in
pamantul Rusiei si s-a nevoit duhovniceste in pamantul Romaniei. Nascut in jurul anului
1692, in apropie de Poltava, Ucraina, sfantul ajunge in tara noastra din pricina situatiei
politice si culturale a vremii. Sfantul Vasile de la Poiana Marului a trecut la cele vesnice in
ziua de 25 aprilie 1767, fiind canonizat de Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane in ziua
de 4 martie 2003 si proclamat oficial in ziua de 5 octombrie 2003, la Manastirea Brazi
Sfantul Cuvios Ieroschimonah Vasile de la Poiana Marului a fost parintele duhovnicesc al
Sfantului Paisie de la Neamt si unul dintre cei mai de seama dascali si lucratori ai rugaciunii
lui Iisus, in secolul al XVIII-lea. Sfantul este praznuit de Biserica Ortodoxa in ziua de 25
aprilie.

Sfantul Vasile de la Poiana Marului

Ajuns in tara noastra, sfantul isi inchina viata rugaciunii si nevointelor isihaste. In jurul anului
1705, sfantul este tuns schimonah, in obstea monahala din Manastirea Dalhauti, judetul
Focsani. In acest loc, sfantul studiaza in profunzime Sfanta Scriptura si scrierile Sfintilor
Parinti. Ajungand incercat in rugaciunea isihasta, sfantul devine indrumator duhovnicesc al
altora.

Asezat cu smerenie in obste, in anul 1715, dupa ce este hirotonit ieromonah, pentru viata lui
curata, Dumnezeu il randuieste pe acesta drept staret al manastirii, lucrare pe care o va savarsi
vreme de douazeci de ani. In tot acest timp, obstea manastirii va creste, cuviosul adunand in
jurul sau zeci de ucenici. Pe toti cei care cautau sfatuire la el, sfantul ii indemna la ascultare,
smerenie, tacere si lucrare tainica a rugaciunii lui Iisus.

Crescand obstea, iar locul fiind mic, o parte insemnata dintre ucenicii cuviosului se vor
imprasita pe la schiturile din zona: Schitul Trestieni, Manastirea Ciolanu, Manastirea Carnu,
Manastirea Ratesti, Manastirea Rogoz, Schitul Bontasti, Schitul Valea Neagra etc.

Intre anii 1730-1733, cuviosul ieroschimonah Vasile innoieste Schitul Poiana Marului (satul
Jitia, comuna Bisoca, judetul Buzau), unde se va retrage, mai apoi, impreuna cu doisprezece
ucenici. Din acest loc de sihastrie, Sfantul Vasile ii va indruma duhovniceste pe toti pustnicii
si monahii din Muntii Buzaului; periodic, sfantul va cerceta fiecare schit din zona, fie
personal, fie prin scrisori duhovnicesti.

In anul 1749, miscarea isihasta nascuta in jurul Cuviosului Vasile este recunoscuta oficial, de
catre patriarhii din Ierusalim, Alexandria si Antiohia, despre care se spune ca "s-au bucurat, l-
au binecuvantat si i-au dat marturie in fata Sinodului, astfel ca nimeni sa nu se indoiasca de
invataturile lui". In acel an, cand a fost infiintata si Academia Athonita, sfantul se afla,
probabil, in Sfantul Munte Athos.

Sfantul Vasile de la Poiana Marului a trecut la cele vesnice in ziua de 25 aprilie 1767. Ca
parinte duhovnicesc al nevoitorilor din regiune, in urma Sfantului Vasile, a ramas un alt mare
sfant, si anume, Sfantul Paisie Velicikovski de la Neamt. Acesta din urma a fost primit in
monahism la Schitul Trestieni, unde s-a si nevoit cativa ani, pentru ca, mai apoi, in anul 1750,
Sfantul Vasile de la Poiana Marului sa-l tunda in monahism, pe cand se afla in Sfantul Munte
Athos.

Despre duhovnicul sau, Sfantul Paisie va spune: "Cand l-am vazut, L-am proslavit pe
Dumnezeu din tot sufletul ca m-a invrednicit, pe mine nevrednicul, sa vad un barbat asa de
sfant. Acest barbat placut lui Dumnezeu era in vremea aceea neintrecut si fara egal intre toti in
intelegerea dumnezeiestilor Scripturi, a invataturilor de-Dumnezeu-purtatorilor Parinti, in
judecata duhovniceasca si in stiinta atotdesavarsita a Sfintelor Canoane ale Sfintei Biserici si
in intelegerea dreptelor talcuiri. Vestea despre invatatura lui si despre povatuirile lui, placute
lui Dumnezeu, pe calea mantuirii, se dusese pretutindeni."
Randuiala duhovniceasca a Sfantului Cuvios Vasile putea fi rezumata astfel: petrecere in pace
si dragostre cu toata lumea, citirea zilnica a Sfintei Scripturi si a Sfintilor Parinti, practicarea
rugaciunii lui Iisus, pazirea mintii de ganduri straine, o singura masa pe zi si impartasirea
saptamanala.

Fiind un adevarat rugator, sfantul a lasat in urma lui nenumarati ucenici, precum si cateva
scrieri deosebit de profunde asupra lucrarii isihaste a rugaciunii inimii: cuvant despre paza
mintii; cuvant despre rugaciune; cuvand despre sporirea duhovniceasca; scurte introduceri la
scrierile filocalice ale unor sfinti precum: Sfantul Nil Sorski, Sfantul Isihie si Sfantul Grigorie
Sinaitul.

Sfantul Cuvios Vasile a fost canonizat abia in anul 2003. Astfel, in ziua de 5 martie 2003,
Sinodul Bisericii Ortodoxe Romane il canonizeaza oficial pe Sfantul Vasile de la Poiana
Marului, iar in ziua de 5 octombrie 2003, un sobor in frunte cu Patriarhul Teoctist, savarseste
proclamarea locala a canonizarii acestuia, la Manastirea Brazi, impreuna cu Sfantul Ierarh
Teodosie.

"Sfinte Cuvioase Parinte Vasile, alesule al lui Dumnezeu si mostean al Imparatiei Cerurilor,
care impreuna cu ingerii si cu sfintii vietuiesti, pe tine te rugam cu lacrimi si cu umilinta:
Izbaveste-ne, prin sfintele tale rugaciuni, de multimea ispitelor si a necazurilor, de poftele cele
vatamatoare ale trupului si de gandurile cele rele care se abat asupra noastra. Fii rugatorul
celor din manastiri care, din iubire si credinta fata de Domnul Iisus Hristos, au lasat toata grija
cea lumeasca, pentru ca, impreuna cu tine, sa slujeasca mereu lui Dumnezeu, in viata
pustniceasca. Tu esti si mijlocitor pentru cei din lume, care cinstesc numele lui Iisus Hristos si
Biserica cea una, sfanta, soborniceasca si apostoleasca. Catre tine, Cuvioase Parinte Vasile,
indreptam aceasta smerita rugaciune, pe care sa o duci inaintea Tatalui ceresc ca pe o tamaie
cu buna mireasma: Fa-ne sa avem in minte si in inima rugaciunea lui Iisus. Uneste pe toti
crestinii in aceeasi credinta dreptmaritoare si ne invredniceste sa dobandim fericirea raiului, in
veci.  Amin!"

Parintele Paisie Olaru s-a nascut la 20 iunie 1897, in satul Stroiesti, comuna Lunca, judetul
Botosani, fiind ultimul dintre cei cinci copii ai familiei Ioan si Ecaterina Olaru, singurul care a
luat chipul ingeresc al calugariei.

Parintele Paisie Olaru s-a nascut la 20 iunie 1897, in satul Stroiesti, comuna Lunca, judetul
Botosani, fiind ultimul dintre cei cinci copii ai familiei Ioan si Ecaterina Olaru, singurul care a
luat chipul ingeresc al calugariei.

Citind viata si patimirile sfintilor i s-a aprins sufletul sau curat pentru viata monahala.
„Mamuca” insa, dorind poate sa-l stie langa ea, i-a zis „Sa nu te duci la calugarie, dragul
mamuchii, ca acolo este canon mare de rugaciune, post si metanii; ca am vazut cum a fost
facut un calugar, si era tare slab si se ruga asa: «Doamne, daca mai am zile de trait si imi sunt
spre mantuire, lasa-ma sa traiesc; iar daca nu, ia-ma la Tine!»”.

In 1921 Parintele Paisie Olaru a fost inchinoviat la Schitul Cozancea. Cozancea era un schit
cu viata de sine, staret fiind pe atunci ieromonahul Vladimir Bodescu. Povatuitor duhovnicesc
l-a avut pe Parintele Calinic Susu, un mare nevoitor al rugaciunii.

A fost destul de mult incercat de catre staret, dar gandul intoarcerii in lume si celelalte ispite
ale incepatorului in viata calugareasca s-au stins incet-incet, prin deasa spovedanie.
La numai un an de la intrarea in manastire, fiind foarte bolnav, fratele Petru a fost tuns in
monahism, primind numele de Paisie.

Dorul de viata pustniceasca pe care-l avea din tinerete s-a aprins mai tare in urma vizitei pe
care a facut-o in manastirile din Muntii Neamtului, intre care si Sihla, in imprejurimile careia
a intalnit multi pustnici. Cuprins de acest dor, prin anul 1930, a venit la Sihastria, cerand sa fie
primit in obstea manastirii sau sa se retraga la Schitul Sihla. Neavand insa binecuvantarea
egumenului sau de la Cozancea, staretul Sihastriei, Protosinghelul Ioanichie Moroi, nu il
primeste.

In anul 1943 Parintele Paisie Olaru a fost hirotonit diacon, iar in 1947 preot si duhovnic de
catre episcopul Valerie Moglan. Desi proaspat hirotonit, Parintele Paisie Olaru a primit o
chilie aproape de biserica si a fost randuit de la bun inceput la spovedania calugarilor si a
credinciosilor care cercetau manastirea.

In toamna anului 1949, treizeci de calugari din obstea Sihastriei, in frunte cu staretul lor,
Parintele Cleopa, sunt trimisi la Manastirea Slatina cu misiunea de a reorganiza si revigora
manastirea. Ca duhovnic, Parintele Paisie Olaru il urmeaza pe Parintele Cleopa la Manastirea
Slatina, intarind foarte mult obstea si povatuind credinciosii care incepusera sa vina in numar
mare.

In primavara anului 1953 Parintele Paisie Olaru se intoarce la Sihastria. Persecutia impotriva
monahismului din anii 1959-1964 lasa Manastirea Sihastria fara staret, pe atunci
Protosinghelul Ioil Gheorghiu, fara Parintele Cleopa (care se retrage pentru a treia oara in
munti), si fara multi calugari imbunatatiti. Slujbele bisericesti se desfasurau cu anevoie, din
lipsa de slujitori, si toata greutatea apasa acum pe umerii batranului duhovnic Paisie, care
spovedea ziua si noaptea calugari si mireni, mangaia, imbarbata, dadea speranta tuturor,
rugandu-se lui Dumnezeu cu credinta.

Dupa 1964 situatia manastirii s-a imbunatatit foarte mult, Parintele Cleopa, intors din munti,
s-a alaturat Parintelui Paisie si linistea duhovniceasca s-a pogorat din nou asupra Sihastriei.

Intre anii 1972 si 1985 Parintele Paisie Olaru a fost randuit sa intareasca viata duhovniceasca
la schitul Sihla. De mult voia parintele sa se linisteasca in locurile unde a sihastrit Cuvioasa
Teodora si alte sute si mii de sihastri. In acest loc de pocainta, si de intalnire cu Dumnezeu,
Parintele Paisie Olaru si-a inmultit nevointele. Toti ucenicii sai de atunci vorbesc despre
rugaciunea sa neincetata, la care se adaugau privegherea necontenita, postul si infranarea sa
dintotdeauna, toate acestea impletite cu dragostea, smerenia si blandetea sa desavarsita.

Vestea sfinteniei vietii parintelui si ajutorul primit de credinciosi in urma rugaciunilor sale
ajunsese pana departe si era cautat de multime de oameni. Cei care il cautau – calugari, maici,
oameni de diverse categorii, dar si clerici si ierarhi – veneau pentru rugaciuni, spovedanie,
binecuvantari, atrasi de darul sau. Cei care veneau odata, nu se mai puteau dezlipi de batran si
aduceau si pe altii, caci blandetea, smerenia si dragostea sa misca inimile tuturor, iar harul
Duhului Sfant, care se salasluise intr-insul, mangaia sufletele credinciosilor; de asemenea, nu
de putine ori, cei bolnavi se intorceau sanatosi.

Iubea mult pe fiii sai duhovnicesti, pe care ii primea la spovedanie la orice ora din zi si din
noapte, si purta mare grija de mantuirea lor. Ucenicii sai simteau aceasta dragoste a parintelui
si ii purtau si ei, dupa Dumnezeu, o mare dragoste. Fiii sai duhovnicesti de la Sihastria nu il
parasisera, ci veneau la sfintia sa o data pe saptamana, vineri, pentru marturisire. Parintele
Paisie Olaru niciodata nu statea fara lucru: se ruga, spovedea, mangaia, imbarbata sau lucra in
gradina sau ingrijea vreo fantana, sau cauta izvoare cu apa buna de baut, langa care punea cate
o cruce si o cana, ca trecatorii sa poata bea apa.

Unor ucenici aflati in niste incercari, parintele le-a spus: „Sa stiti ca Dumnezeu, pe care il
iubeste, il tine aproape de el, ca nu cumva libertatea sa-i schimbe mintea si inselaciunea lumii
sa-i castige sufletul. Asadar suntem datori sa primim cu dragoste aceste incercari si sa-i
multumim Domnului pentru toate”.

Un alt sfat pe care il dadea Parintele Paisie Olaru era urmatorul: „Cand iesi de aici si te intorci
in lume, sa-ti pastrezi sufletul curat. Chiar daca vezi multe pe acolo, dar sa nu te arunci in
noroi, ca greu se mai duce de pe suflet. Daca privesti si nu intri in cele ale lumii, este ca si
cum te-ai murdari de praf – te scuturi si mergi mai departe. Dar daca te-ai murdarit, sa alergi
sa speli repede haina sufletului, ca altfel esti pierdut.”

La despartire, Parintele Paisie Olaru adresa obisnuitul sau salut: „Sa ne intalnim la usa
raiului!” Unii dintre ucenici il intrebau: „Noi vrem sa ne intalnim cu totii in rai. De ce doriti sa
ne intalnim la usa raiului?” Iar batranul raspundea cu nadejde si blandete: „Sa ne vedem noi
scapati de viclenii diavoli si ajunsi la usa raiului, ca aici strigam la Maica Domnului, cerem
ajutorul sfintilor, plangem la usa milostivirii Mantuitorului si nu ne lasa El afara. Pana aici
este greu!".

Iata si marturia Parintelui Cleopa despre Parintele Paisie Olaru: „Asa era Parintele Paisie
Olaru: smerit, tacut, bland, intelept la cuvant, foarte milostiv si iubitor de aproapele.
Intotdeauna cauta pacea cu toti si iubea linistea. Nu-i placea sa traiasca intre multi si isi
ascundea viata si nevointa. Nimeni nu stia cum se roaga in chilie, ce lucrare are mintea si
inima lui, cat sta la masa si cat se odihneste. Plangea cu cel care plange si se bucura cu cel ce
se bucura. Nu tinea la haine bune, la bani, la nimic si fugea de cinste, de lauda, de multa
vorbire, de clevetire si de oameni mari”.

Parintele Paisie Olaru era foarte legat duhovniceste de inaintasii sai, de parintii plecati mai
inainte la Hristos, si zicea: „De vom pasi pe urmele vietii lor si de vom trai in desavarsita
dragoste unii cu altii, avem credinta si nadejde in mila si bunatatea lui Dumnezeu ca ne vom
vedea dincolo, in vesnica viata”.

Din septembrie 1986 pana in octombrie 1990 Parintele Paisie Olaru a fost imobilizat la pat,
avand piciorul drept fracturat. In aceasta lunga perioada de suferinta, batranul spovedea numai
parintii batrani din manastire, pe care ii avea de multi ani la scaunul de spovedanie. Obisnuia
insa sa mai primeasca pe unii dintre cei mai alesi calugari, duhovnici, stareti, ierarhi si chiar
mireni, care doreau staruitor sa-l vada, sa primeasca sfat sau sa primeasca o binecuvantare.
Memoria, graiul si mai ales starea interioara a Parintelui erau foarte bune.

Din aceste scurte intalniri cu Parintele Paisie Olaru multe suflete s-au linistit, multe intrebari
fara raspuns au fost dezlegate, multi calugari si credinciosi s-au luminat vazand blandetea,
linistea, smerenia si intelepciunea Parintelui, caci indelunga lui rabdare, tacerea, rugaciunea
de taina si lacrimile ajungeau pana la inimile oamenilor.

Parintele Paisie Olaru s-a mutat la Domnul in zorii zilei de 18 octombrie 1990, in varsta de
aproape 94 de ani. Un dor tainic de vesnicie cuprinsese pe toti, caci Parintele Paisie Olaru,
care ne vorbise o viata intreaga despre Rai, despre bucuria unirii cu Hristos, mergea la cer, ca
prin rugaciunile lui sa ni se deschida si noua portile cele incuiate ale mult doritului Rai.