Sunteți pe pagina 1din 4

Instituţia proprietăţii în Dacia – provincie romană

Interesul fundamental pentru cucerirea Daciei de către romani a fost cel economic, care se
manifesta în principal prin instituţia proprietăţii. Dreptul de proprietate, în toată deplinătatea lui,
se ilustrează prin cele trei atribute: ius utendi (dreptul de a folosi), ius fruendi (de a culege fructe)
şi ius abutendi (dreptul de a dispune).1
În Dacia, provincie romană, asupra solului se exercitau două forme de proprietate:
proprietatea quiritară şi proprietatea provincială.
Proprietatea quiritară era exercitată de cetăţenii romani din coloniile care se bucurau de
Ius Italicum, acea ficţiune juridică care asimila solul acestor colonii cu solul Italiei, el fiind exclus
de la plata impozitelor.
Ceilalţi proprietari autohtoni şi colonişti exercitau proprietatea provincială.
Terenurile cucerite intrau in proprietatea statului roman cu titlul de „ager publicus”(ogorul
public). Ele insă erau date in folosinţa provinciarilor care plateau un impozit numit tributum soli
sau stipendi. Intrucat această stăpânire era dificil de încadrat din punct de vedere juridic,
jurisconsulţii romani au căutat să o definească pe baza ideilor şi instituţiilor juridice existente la
acea dată şi să o incadreze in categoriile juridice cunoscute de ei, considerând că locuitorii din
provincii exercitau asupra fondurilor provinciale fie posesia, fie uzufructul.
Provincialii exercitau asupra terenurilor date spre folosinţa lor o proprietate în adevăratul
sens al cuvantului, pe care doctrina modernă a desemnat-o prin termenul de proprietate
provincială.
Astfel, provincialii o puteau transmite prin acte inter vivos utilizând tradiţiunea, o puteau
greva cu servituţi şi ipoteci şi o puteau lasa mostenire.
Dupa modelul uzucapiunii din dreptul civil a fost creată o prescriptio longi temporis.
Aceasta prescripţe se deosebeste de uzucapiune prin 2 aspecte:
a)sub aspectul termenilor – potrivit codului decemviral, uzucapiunea e de 1 an pentru
res mobiles şi de 2 ani pentru res soli.
- termenul pt prescriptio longi posesionis e de 10 ani
între prezenţi şi de 20 de ani între absenţi.

1
Florin Negoita – “Istoria statului si dreptului romanesc”, editura Universul Juridic, Bucuresti, 2011
• Prezenţi erau denumiţi aceia care locuiau în aceeasi civitatis, iar apoi aceia care locuiau in
aceeasi provincie.

• Absenţi sunt aceia care locuiesc in civitas diferite, ulterior in provincii diferite.

b)sub aspectul efectelor – uzucapiunea e o prescriptie achizitiva in sensul ca


duce la dobandirea proprietatii la implinirea termenului
daca si celelalte conditii ale uzucapiunii sunt indeplinite.
- precriptia longi temporis e o prescriptie extinctiva in
sensul ca are ca efect respingerea actiunii in revendicare a
proprietatii provinciale de catre cel care a posedat bunul 10
sau 20 de ani. La implinirea termenului, posesorul nu
devenea proprietar, astfel incat, daca pierdea stapanirea
bunului, nu-l putea revendica.
Între uzucapiune si prescriptio longi temporis mai sunt si alte deosebiri. Pentru precriptio
longi temporis nu se cere justul titlu si buna credinţă, iar aceasta se poate implini si prin
joncţiunea posesiilor, atat in privinta succesorului universal, cat si in privinta succesorului cu titlu
particular.
Imparatul Constantin cel Mare a creat si o prescriptio longisimi temporis (prescriptia celei
mai lungi durate) cu termen de 40 de ani, pe care Imparatul Teodosio II in 424 l-a redus la 30 ani
si se aplica si fondurilor imperiale si bunurilor Bisericii Crestine. Aceasta prescriptio longisimi
temporis avea tot un caracter extinctiv.
Împaratul Justinian, in cadrul politicii sale unificatoare, inclusiv in domeniul domeniul
dreptului, a suprimat deosebirea dintre fondurile Italiei si cele provinciale, in sensul ca, si solul
Italiei a fost supus impozitelor, moment in care, proprietatea provincială a disparut. Se impunea
reforma pentru unificarea prescripţiilor corespunzatoare celor două forme de proprietate.
Justinian a unificat uzucapiunea cu prescriptia longi temporis, creând un sistem. Mobilele se
uzucapau printr-o posesie de 3 ani (usus capio), iar imobilele in 10 ani intre prezenţi si 20 de ani
intre absenţi (prescriptio longi temporis). În ambele cazuri prescriptia era achizitivă, dar în afara
termenelor si posesiei se cerea si buna credinţă si justul titlu.
Justinian a creat in 528 d.Hr., printr-o constituţiune un sistem intermediar potrivit căruia,
daca posesorul nu e de bună credinţă, dar nu a intrat in posesia bunului prin mijloace violente,
dobandeste proprietatea bunului dupa trecerea a 30 de ani. E o sinteza intre uzucapiune, precriptia
longi temporis si precriptia longisimi temporis.
Daca posesorul nu are nici justul titlu, nici nu e de buna credinţă sau dacă a intrat in
posesia bunului prin mijloace violente poate, dupa exercitarea unei posesii de 30 ani, să respingă
cu succes acţiunea în revendicare a proprietarului, dar nu va dobândi niciodată proprietatea
bunului respectiv. Aceasta e o prescripţie extinctivă si e in realitate vechea precriptie longisimi
temporis.
Figura juridică a proprietăţii provinciale a dat nastere pe plan tehnic de reglementare
juridică unor atribute si unor determinative juridice care au putut fi utilizate cu succes ulterior in
vederea consacrării proprietăţii divizate de tip feudal.
În cazul proprietăţii provinciale suntem in prezenţa a două proprietăți suprapuse:
proprietatea supremă a statului roman, si proprietatea efectivă a provincialilor, care o recunosc pe
cea a statului roman prin plata tributului funciar.
Locuitorii liberi ai Daciei exercitau asupra celorlalte bunuri proprietatea peregrină.
Această formă a fost creată de romani din considerente de ordin economic deoarece peregrini
erau principalii parteneri de comerţ ai lor. Însă, ei neavand ius comerci nu aveau acces la
proprietatea quiritară.
Proprietatea peregrină ca si cea provincială a fost ocrotită din punct de vedere juridic prin
mijloace juridice create dupa modelul celor aplicabile proprietatii quiritare, astfel actiunea in
revendicare a fost acordata si peregrinilor, fie din suprimarea din formula a perifrazei “dominium
ex iure quiritium”, fie ca o actiune ficticii cu fictiunea de cetateni romani.
Actiunile furtii si damnii iuria dati, care sanctionau delictul de furt, respectiv cel al
pagubei cauzate pe nedrept, erau acordatesi peregrinilor, tot cu fictiunea de cetateni romani.
Aceasta forma de proprietate a disparut in 212 cand Imparatul Antoninus Caracala a
generalizat cetatenia romana. In urma unui proces indelungat de unificare, abstractizare si
subiectivizare in epoca lui Justinian, asistam la o forma unica de proprietate, numita dominium.
În ceea ce priveşte regimul juridic al proprietăţii, peregrinii din Dacia nu puteau avea o
proprietate decât dacă aveau jus comercii. Ca mijloace de dobândire a proprietăţii de către
peregrini se utiliza ocupaţiunea şi tradiţiunea. Proprietatea peregrină era insuficient apărată în
cazul în care ea provenea de la o persoană ce nu avea calitatea de proprietar.2

2
Florin Negoita –op.cit.
Concluzii
Odată cu organizarea politică a Daciei, romanii au introdus şi instituţii juridice proprii, cât
şi instituţii juridice preluate de la geto-daci. La început cele două categorii de norme juridice s-au
aplicat paralel, iar ulterior datorită influenţării reciproce au apărut un nou sistem de drept numit
Daco-roman şi care nu l-a înlăturat pe cel vechi geto-dac; care cuprindea regimul persoanelor şi
familiei, bunurilor, obligaţiilor şi contractelor. Proprietatea este domeniul în care dreptul roman a
strălucit cel mai bine, iar aplicarea sistemului acestuia în Dacia ilustrează eficienţa aplicării sale.