Elemente institutionale si legislative europene

Elaborarea şi adoptarea legislaţiei europene implică 3 instituţii:

 Parlamentul European, care reprezintă cetăţenii UE şi este ales direct de către aceştia
 Consiliul Uniunii Europene , care reprezintă statele membre. Preşedinţia Consiliului este deţinută, prin rotaţie,
de statele membre.
 Comisia Europeană, care reprezintă interesele Uniunii în ansamblu.

Parlmentul Europena:

 Rol: organism legislativ al UE, ales în mod direct, cu responsabilități bugetare și de control
 Membri: 751 de deputați (membrii Parlamentului European)
 Înființare: în 1952, ca Adunare Comună a Comunității Europene a Cărbunelui și Oțelului; în 1962, sub
denumirea de Parlamentul European; primele alegeri directe au avut loc în 1979
 Sedii: Strasbourg (Franța), Bruxelles (Belgia), Luxemburg

Consiliul European

 Rol: definește direcția politică generală și prioritățile Uniunii Europene

 Membri: șefii de stat și de guvern ai țărilor UE, președintele Consiliului European, președintele Comisiei
Europene
 Înființare: în 1974 (forum informal), în 1992 (statut oficial), în 2009 (instituție a UE)
 Sediu: Bruxelles (Belgia)

Consiliul Uniunii Europene

 Rol: reprezintă guvernele statelor membre ale UE, adoptă legislația europeană și coordonează politicile UE
 Membri: miniștrii din fiecare țară a UE care răspund de domeniul de politică supus discuțiilor
 Președinte: fiecare stat membru al UE deține președinția prin rotație, pe o perioadă de 6 luni
 Înființare: 1958 (sub denumirea de Consiliul Comunității Economice Europene)
 Sediu: Bruxelles (Belgia)

Comisia Europeana

 Rol: apără interesul general al UE, propunând acte legislative, asigurând respectarea acestora și
implementând politicile și bugetul Uniunii
 Membri: o echipă („colegiul”) de comisari, câte unul din fiecare țară a UE
 Înființare: 1958
 Sediu: Bruxelles (Belgia)

Curtea de justitie a uniunii europene

 Rol: se asigură că legislația UE este interpretată și aplicată în același mod în toate țările UE; garantează că
țările și instituțiile UE se supun dreptului european.
 Membri:

o Curtea de Justiție: câte 1 judecător din fiecare țară a UE, plus 11 avocați generali
o Tribunalul: 47 de judecători. În 2019, numărul acestora va crește la 56 (câte 2 judecători din fiecare
țară a UE).
  Înființare: 1952
 Sediu: Luxemburg

Banca centrala europeana

 Rol: gestionează moneda euro, menține stabilitatea prețurilor și trasează politica economică și monetară
 Membri: președintele și vicepreședintele BCE și guvernatorii băncilor centrale din toate statele membre
 Înființare: 1998
 Sediu: Frankfurt (Germania)

Curtea europeana de conturi

 Rol: verifică dacă fondurile UE sunt colectate și utilizate corect și ajută la îmbunătățirea gestiunii financiare a
UE
 Membri: câte un reprezentant din fiecare țară a UE
 Înființare: 1977
 Sediu: Luxemburg

Banca europeana de investitii

 Rol: oferă finanțare pentru proiecte care contribuie la atingerea obiectivelor UE, atât în interiorul, cât și în
afara Uniunii
 Consiliul de administrație: câte un administrator din fiecare stat membru, plus un reprezentant al Comisiei
Europene
 Înființare: 1958
 Sediu: Luxemburg

Ombudsmanul European

 Rol: investighează plângerile formulate împotriva instituțiilor, organismelor, birourilor și agențiilor UE.
 Înființare: 1995
 Sediu: Strasbourg (Franța)

Autoritatea europeana pentru protectia datelor

 Rol: garantează că instituțiile și organismele UE respectă dreptul la viață privată al cetățenilor atunci când
prelucrează datele lor cu caracter personal
 Înființare: 2004
 Sediu: Bruxelles (Belgia)

Elemente legislative

Legislația primară și cea secundară

Fiecare acțiune întreprinsă de UE se bazează pe tratate – acorduri cu caracter obligatoriu din punct de vedere juridic,
semnate de toate țările UE, care stabilesc obiectivele UE, regulile de funcționare a instituțiilor europene, procedurile
decizionale și relațiile dintre Uniunea Europeană și statele sale membre.

Actele legislative și cele fără caracter legislativ

Actele legislative sunt adoptate în urma unei proceduri legislative (ordinare sau speciale) stabilite în tratatele UE.
Actele fără caracter legislativ nu urmează astfel de proceduri și pot fi adoptate de instituțiile UE conform unor reguli
specifice. 

Tipuri de acte juridice ale UE

Tratatele UE
Ele au fost modificate și pentru a le permite noilor state membre să adere la UE

Regulamentele

Regulamentele sunt acte juridice care se aplică automat și uniform în toate statele membre, de îndată ce intră în
vigoare, fără a fi nevoie să fie transpuse în legislația națională.

Directivele
Directivele le solicită statelor membre să obțină un anumit rezultat, fără a impune însă și modalitățile prin care pot
face acest lucru. Statele membre trebuie să adopte măsuri prin care să încorporeze directivele în legislația națională
(„transpunere”) în scopul de a atinge obiectivele stabilite de acestea. Autoritățile naționale trebuie să comunice
Comisiei Europene aceste măsuri.

Deciziile
Deciziile sunt acte juridice obligatorii valabile pentru una sau mai multe țări/ întreprinderi/ persoane fizice. Partea
vizată trebuie să fie notificată, iar decizia începe să producă efecte din momentul primirii notificării. Deciziile nu
trebuie transpuse în legislația națională.

Recomandările
Recomandările le permit instituțiilor UE să-și comunice opinia și să sugereze direcții de acțiune, fără a impune însă
vreo obligație legală destinatarilor. Ele nu au caracter obligatoriu.

Avizele
Avizele le permit instituțiilor UE să facă o declarație, fără a impune vreo obligație juridică destinatarilor. Avizul nu are
caracter obligatoriu.

Actele delegate
Actele delegate sunt acte obligatorii din punct de vedere juridic care îi permit Comisiei, de exemplu, să completeze
sau să modifice elemente neesențiale ale unor acte legislative ale UE, pentru a defini măsuri detaliate.

Actele de punere în aplicare

Actele de punere în aplicare sunt acte obligatorii din punct de vedere juridic, care îi permit Comisiei – sub
supravegherea unor comitete formate din reprezentanți ai statelor membre – să stabilească măsuri prin care să se
asigure o aplicare uniformă a normelor UE.

Realizarea, implementarea monitorizarea unei politici publice

Realizarea

Politicile publice sunt instrumente de guvernare (europena,centala,regional,locala) iar prin intermediul acestora
guverneaza ue politicile europene.Politicile publice guvernate de guverne sunt pp de nivel national.

Repr raspunsul pe care o guvernare il ofera unei problem ce care se confrunta o comunitate, problema considerate
atat de inmportanta incat pentru solutionarea ei guv pune la dispozitie autoritate si resurse publice
Politica publica se inscrie intr.un cadru general de actiune ceea ce ne permite sa o diferentiem de o masura izolata a
guvernului

Formularea problemei

Formularea problemei constă în identificarea acesteia precum şi transpunerea ei în termeni expliciţi.

Activitatea de identificare a problemei are ca scop crearea unei imagini clare şi exacte a
problemei astfel încât să fie posibilă identificarea unor soluţii

Identificarea şi formularea clară a problemei are următoarele beneficii:

 Contribuie la determinarea amplorii problemei;

 Permite identificarea posibilelor constrângeri în ceea ce

priveşte posibilităţile de rezolvare a problemei;
 Permite stabilirea clară a limitelor în care problema poate
fi rezolvată;

 Creează coordonatele în care urmează să fie identificate posibile soluţii la

problemă;

După identificarea şi formularea corectă a problemei, urmează denumirea politicii

publice prin care se urmăreşte soluţionarea situaţiei problematice. Denumirea politicii
trebuie să aibă următoarele caracteristici:

 să fie concisă
 să reflecte problema identificată

 să nu conţină varianta de soluţionare

Scopul unei politici publice cuprinde o declaraţie a ceea ce politica publică intenţionează
să facă, cine şi cum va fi afectat de implementare (direct sau indirect) Scopul este atins prin
îndeplinirea unor obiective. Obiectivele politicii publice, conform Propunerii de Politici Publice,
sunt de două tipuri - generale şi specifice.
Obiectivele generale se referă la o direcţie majoră de acţiune în timp ce obiectivele
specifice au în vedere o serie de rezultate (intermediare şi finale) cuantificabile obţinute
în urma implementării unei politici publice.
Obiectivele specifice trebuie să fie concrete şi măsurabile permiţând astfel
monitorizarea şi evaluarea eficientă a rezultatelor implementării politicii publice. Acestea
pot reprezenta etape intermediare a căror parcurgere contribuie la atingerea
obiectivului general.

În etapa de identificare a beneficiarilor trebuie avute în vedere următoarele

 categorii:
 Consumatorii de bunuri, servicii publice şi categorii de cetăţeni în general;
 Mediul de afaceri
 Organizaţii profesionale
 Organizaţii neguvernamentale,
 Sectorul public, diferite niveluri ale administraţiei publice.

Beneficiarii direcţi - acele categorii de persoane care constituie grupul ţintă al politicii publice şi asupra
cărora se vor răsfrânge în primul rând rezultatele acesteia

Beneficiarii indirecţi – acele categorii de persoane, grupuri care suportă efecte ale implementării politicii
fără să fie direct vizate de aceasta

Variante de solutionare

Este necesar ca fiecare din variantele de politici publice să fie susţinută de o analiză de impact cu ajutorul
căreia să fie evaluate efectele pe care le-ar putea avea implementarea soluţiilor prezentate. Analiza de
impact realizată la acest moment este o analiză ex-ante, fiind desfăşurată înainte de începerea
implementării politicii publice.

Analiza de impact precum reprezintă un instrument prin care sunt evaluate costurilor probabile,
consecinţele sociale precum şi posibilele efecte asupra mediului înconjurător pe care o anumită soluţie ar
putea să le aibă

Evaluari ex-ante economice

Analiza cost-beneficiu

Ea implică o estimare a impactului pe care politica îl va avea în viitor precum şi a

posibilelor efecte secundare pe care ar putea să le producă. În acest scop analiza
presupune identificarea şi evaluarea tuturor costurilor şi beneficiilor viitoare.

Analiza cost-eficacitate

Analiza cost-eficacitate se foloseşte de cele mai multe ori în completarea şi pentru

consolidarea rezultatelor analizei cost- beneficiu. Analiza cost-eficacitate are la bază tot
principiul raportului dintre costuri şi beneficii dar se foloseşte cu precădere în cazul politicilor
care implică mai puţin o evaluare în termeni monetari.

Evaluri ex-ante sociale

IV.2.1. Strângerea de date cu privire la efectul preconizat al implementării unei anumite

soluţii de politici publice

În această etapă sunt colectate informaţii cu privire la tipurile de efecte pe care aplicarea unei anumite
măsuri ar putea să le aibă asupra diferitelor tipuri de grupuri sociale.(Focusi grupuri, interviu, studiu de
caz, sondaj de opinie)
IV.2.1. Prelucrarea datelor şi compararea impactului diferitelor variante de politici publice.

Evaluarea impactului social trebuie elaborată pentru fiecare din variantele de politici
publice identificate. Rezultatele precum şi metodele care au fost utilizate trebuie precizate
în cadrul rubricii din Propunerea de Politici Publice.

Evaluari ex-ante ecologice

Evaluarea impactului ecologic al politicii publice se referă la gradul de afectare pe care o anumită soluţie
de politici publice ar putea să-l aibă asupra mediului înconjurător.

Analiza beneficiarilor

Consultarea principalilor actori şi beneficiarilor politicii este utilă atât în etapa de

formulare cât şi în cea de implementare. În decursul etapei de formulare analiza permite
conceperea politicilor astfel încât adoptarea şi implementarea să se petreacă în condiţii
cât mai bune şi cu cât mai puţine contestări ulterioare. În decursul etapei de
implementare analiza facilitează implicarea fiecărui grup în funcţie de contribuţiile pe
care le pot aduce punerii în aplicare a politicii.

Monitorizare si evaluare

Monitorizarea urmăreşte cu precădere:

 colectarea de date pentru a permite o evaluare eficientă a efectelor implementării unei

politici publice atât în timpul implementării acesteia precum şi după acest lucru a fost
realizat;

 identificarea la timp a erorilor de implementare sau a unor efecte neprevăzute ale politicii
publice care ar putea conduce la o reevaluare de substanţă şi de formă a politicii publice
implementate.

Observaţia - reprezintă o de examinare a unui proces, urmată de formularea unor remarci,

concluzii pe marginea celor constatate.

studiul de caz (vezi capitolul evaluarea impactului social);

intervievarea actorilor implicaţi

O monitorizare şi evaluare eficientă trebuie să aibă în vedere gradul de atingere a

obiectivelor stabilite pentru politica publică.
Caracteristici ale indicatorilor de performanţă:
 Relevanţă - indicatorii trebuie să fie în concordanţă cu obiectivele
 Claritate - indicatorii trebuie clar formulaţi, pe înţelesul tuturor
 Rezonabilitate - în termeni de cost şi modalitate de colectare a datelor
 Să permită comparaţia - indicatorii pot fi raportaţi la un anumit moment anterior
sau în anumite domenii poate fi stabilit un anumit nivel de referinţă la care se
raportează urmărirea indicatorului

 Simplitate: indicatorii trebuie să ofere informaţii clare celor care implementează

politica sau evaluatorilor acesteia privind ce s-a realizat şi unde trebuie intervenit
pentru soluţionare