Societatea Popoarelor

Într-un scurt text introductiv la o ediţie a Cartei Naţiunilor Unite, Hartmut Krüger
susţine următoarele:"Constituirea Naţiunilor Unite nu a fost prima tentativă de creare a
unei organizaţii pacifiste internaţionale. Având încă proaspete în memorie enormele
pierderi de bunuri materiale şi vieţi omeneşti din Primul Război Mondial, politicienii
pledaseră ... pentru o înfiinţarea unei alianţe a naţiunilor care să împiedice declanşarea
unor alte războaie. Preşedintele american Woodrow Wilson a chemat lumea în celebrele
sale 14 puncte de la 8 ianuarie 1918 la o 'asociere generală a naţiunilor care să garanteze
autonomia politică şi integritatea teritorială atât a statelor mari cât şi a celor mai mici
deopotrivă'.
Cât de revoluţionară a fost ideea unei răspunderi colective pentru pace şi securitate
reiese mai ales dacă ne gândim că, conform teoriei dreptului popoarelor, până la Primul
Război Mondial, războaiele, chiar şi cele de agresiune - atâta vreme cât erau declarate în
mod formal -, nu erau considerate imorale, ci ultimul mijloc legitim al politici.

Statutul Societăţii Popoarelor de la 1919/20 obliga membrii acesteia să respecte

integritatea teritoriului şi autonomia politică a tuturor statelor membre. În cazul
încălcării acestei obligaţii, Societatea Popoarelor urma să ia 'măsurile potrivite'. Statele
membre trebuiau să-şi rezolve conflictelor pe calea justiţiei internaţionale. Ele au
convenit să nu treacă la măsuri combatante decât la cel puţin trei luni de la pronunţarea
sentinţei judecătoreşti. Pactul Briand-Kellog din 1928, semnat de toate statele
importante, a impus o atitudine generală de desconsiderare a războiului."

Având în vedere felul în care au fost constituite Naţiunile Unite, Societăţii Popoarelor îi
revine un loc însemnat în istorie, mai ales pentru că a impus multe elemente inovatoare
care au servit ca sursă de inspiraţie pentru arhitecţii Naţiunilor Unite. Acest lucru este
valabil atât în ceea ce priveşte organele, cât şi ideea unui sistem colectiv de securitate,
aşa cum o arată şi următoarele pasaje redactate de Sven Gareis şi Johannes Varwick:
Organele Societăţii Popoarelor
"Pentru a înţelege pe deplin intenţiile şi normele propuse de sistemul colectiv de
securitate al Naţiunilor Unite trebuie să schiţăm felul în care era construită Societatea
Popoarelor. Când fac referire la cele două Organizaţii, analiştii spun de obiecei că
Naţiunile Unite au încercat să înlăture punctele slabe şi deficitele predecesorului lor.

Chiar dacă au dreptate într-un anume fel, ei trec cu vederea faptul că încă de pe vremea
Societăţii Popoarelor fuseseră puse în mişcare unele dezvoltări de mare importanţă,
fiind create unele premise organizatorice după care s-au putut orienta şi Naţiunile
Unite. Acest lucru este valabil mai ales pentru ideea de bază conţinută de Societate,
constituirea unui regim de prevenire a războaielor bazat pe norme juridice
internaţionale şi de a trece menţinerea păcii în răspunderea unei organizaţii
internaţionale (...).
Organele Societăţii Popoarelor erau ... Adunarea Societăţii, Consiliul şi Secretariatul
Permanent. (...) În Adunare, toate statele membre erau reprezentate cu delegaţii, fiecare
delegaţie dispunând de câte un vot (...). Adunarea avea competenţe extinse în toate
domeniile de activitate ale Societăţii Popoarelor şi în problemele privind pacea lumii,
astfel încât putea să se ocupe cu orice problemă şi să formuleze recomandări.

Consiliul era compus din membri permanenţi şi nepermanenţi (...). În anul intrării în
vigoare a statutului, în 1920, prin 'reprezentanţii puterilor aliate şi asociate' din tratatele
de pace erau prevăzuţi cinci membri permanenţi (Franţa, Marea Britanie, Italia,
Japonia, SUA) şi patru membri nepermanenţi ai Consiliului, numiţi de Adunare după
criterii proprii. Dar pentru că SUA nu a aderat la Societate, locul permanent al acestei
ţări a rămas neocupat (...).Consiliul lua hotărâri şi formula recomandări cu unanimitate
de voturi (...). În cazul în care membrii Consiliului erau implicaţi într-o dispută, aceştia
erau excluşi din procesul de votare, astfel încât să nu poată face uz de dreptul lor de veto
în interes personal. Consiliul ... era dotat cu aceleaşi competenţe cuprinzătoare ca şi
Adunarea (...).Secretariatul Permanent condus de cei doi Secretari Generali, Sir James
Eric Drummond (până în 1933) şi Francois Joseph Avenol, constituia autoritatea
administrativă a Societăţii Popoarelor. Secretarului General ... i se supunea o autoritate
internaţională, împărţită pe departamente, al căror personal era recrutat în general din
rândul funcţionarilor din statele membre."
Sistemul colectiv de securitate al Societăţii Popoarelor
"Pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, statutul Societăţii Popoarelor a
creat un sistem colectiv de securitate duplicitar care, pe de o parte, era menit să
împiedice izbucnirea unui război prin procedura de soluţionare paşnică a conflictelor,
dar care, pe de cealaltă parte, prevedea şi un mecanism de sancţionare în vederea
încheierii războaielor în desfăşurare.
Interzicerea parţială a războaielor prin statutul Societăţii Popoarelor a obligat toate
statele membre să participe la o aşa numită procedură de cooling-off în acele diferende,
care ar fi putut să ducă la izbucnirea unui război. Scopul acestei proceduri era să
prezinte diferendul în faţa unei comisii de arbitri, a Curţii Internaţionale Permanente de
Justiţie sau Consiliului. Într-un răstimp de şase luni, Consiliul trebuia să analizeze
problema şi să elaboreze un raport (...). În această fază, precum şi în termen de trei luni
după pronunţarea rezultatului, nici una dintre părţi nu avea voie să declare război
celeilalte. Atunci când una dintre părţile implicate în diferend accepta sentinţa sau
recomandarea Consiliului, îi era interzis să mai intre în război."

Punctele slabe ale sistemului

"Una dintre cele mai grave probleme conţinute de aceste reglementări era faptul că toate
celelalte forme de agresiune armată care nu se încadrau în categoria 'război' rămâneau
neafectate de această interdicţie. De aceea, rămânea deschisă întrebarea când se putea
face uz de forţă într-un război interzis. Aceste puncte neclare au avut o importanţă
majoră pentru eficienţa măsurilor colective de securitate. Statul lăsa Societăţii
posibilitatea de a ridica sancţiuni faţă de un stat atunci când acesta pornea un război în
ciuda prevederilor. Aceste măsuri colective, al căror spectru se întindea de la boicot
politic şi economic şi până la uz de forţe militare, trebuiau executate de toţi membrii
Societăţii (...).
Totuşi, din pricina lipsei unei definiţii clare a termenului 'agresiune', domnea ... multă
nesiguranţă în ceea ce privea premisele aplicării de sancţiuni în general şi limitele
obligaţiilor militare contractuale în special (...). Practica sancţiunilor aplicate de
Societate a rămas aşadar izolată la un singur caz: în războiul din Abisinia din 1937,
Consiliul a aplicat un embargo împotriva Italiei, care şi-a ratat însă scopul - terminarea
agresiunii italiene. Încă de la invazia japoneză din nordul Chinei de la începutul anilor
treizeci, Societatea Popoarelor nu s-a implicat în nici un fel, neputând astfel, mai ales că
Japonia a şi ieşit în 1933 din Organizaţie, să împiedice izbucnirea războiului dintre
japonezi şi chinezi din 1935. Agresiunea sovietică asupra Finlandei a dus, într-adevăr, în
decembrie 1939, la excluderea URSS din Organizaţie, Societatea Naţiunilor eşuase însă
deja definitiv în funcţia sa de sistem colectiv de securitate: în septembrie 1939 începuse
cel de-al Doilea Război Mondial."
Hartmut Krüger a făcut un bilanţ privind activitatea Societăţii Popoarelor în domeniul
central al menţinerii păcii: "Misiunea principală, de împiedicare a unor noi războaie, nu
a putut fi îndeplinită de Societatea Popoarelor. Nici una din strădaniile sale de limitare a
procesului de înarmare, ba chiar de dezarmare totală, nu au avut nici un fel de succes.
Prevederile din statutul Societăţii, prin care se dorea împiedicarea diplomaţiei secrete -
una dintre cauzele care au dus la izbucnirea Primului Război Mondial -, stipulau
prezentarea publică a tratatelor internaţionale, iar în cazul în care acestea încălcau
regulile statutului, ele trebuiau considerate în mod automat nule."
Cauzele eşecului Societăţii Popoarelor
"Eşecul acestei prime tentative de constituire a unui sistem global de securitate a fost
explicat prin deficitele şi neclarităţile din sfera normativă a statutului, precum şi ...
limitarea nenecesară la o interzicere parţială a războaielor. Dar şi slăbiciunile
structurale din organizare au constituit o cauză a eşecului (...). În primul rând,
Societatea Popoarelor nu a reuşit niciodată să includă toate marile puteri de la acel
moment (...). Societatea nu a putut astfel niciodată deveni o organizaţie cu caracter
universal. La data de 18 aprilie 1946, la cea de-a 21-a Adunare, Societatea a fost
dizolvată."
Importanţa Societăţii Popoarelor.
În ciuda eşecului, bilanţul activităţilor acestei organizaţii inovatoare în contextul
politicii internaţionale nu este eminamente negativ, aşa cum o arată şi următorul
fragment al cărui autori sunt Sven Gareis şi Johannes Varwick:
"Societatea Naţiunilor a reprezentant un punct de cotitură în istoria relaţiilor
internaţionale, chiar dacă la acea vreme statele nu erau încă pregătite să dea o şansă
reală de realizare noii idei de prevenire a războaielor şi de menţinere a păcii prin
intermediul unui sistem global şi să îl facă să devină cel puţin o Clearing House pe
probleme de securitate globală.
Eşecul final al Societăţii prin catastrofa care a fost cea de-a doua conflagraţie mondială
nu a dus în mod necesar şi la convingerea că ideile şi normele care au stat la baza
Societăţii sunt utopice sau redundante. Mai mult, prin cel de-al Doilea Război Mondial,
necesitatea unui sistem colectiv de securitate a fost încă o dată subliniat în modul cel
mai dramatic. Carta Naţiunilor Unite a fost un nou punct de start în vederea construirii
unei organizaţii globale de menţinere a păcii."
Cum au evoluat operatiunile de mentinere a pacii?… de la traditie…Operatiunile ONU
de mentinere a pacii au fost infiintate in timpul Razboiului Rece ca o modalitate de
rezolvare a conflictelor dintre state prin trimiterea de personal neinarmat sau purtind
numai arme usoare. Trupele se aflau sub comanda ONU si interveneau intre cele doua
forte armate aflate in conflict. Trupele erau chemate atunci cind puterile internationale
mandatau Natiunile Unite sa intervina pentru incetarea conflictului (asa numitul proxi-
razboi) care ameninta stabilitatea regionala si pacea si securitatea internationala.
Trupele de mentinere a pacii nu trebuiau sa raspunda la foc cu foc. Ca regula generala,
rolul lor era acela de a interveni atunci cind se inceta focul si cind cele doua parti
implicate consimteau asupra prezentei lor. Trupele evaluau situatia din teren si raportau
cu impartialitate daca s-a incheiat acordul de incetare a focului, daca insurgentii si-au
retras trupele si daca au fost indeplinite si alte elemente ale acordului de pace. Toate
aceste eforturi ofereau ragazul necesar pentru ca diplomatii sa indeparteze cauzele
conflictului.
 
 
… la multidimensional
Incheierea Razboiului Rece a precipitat o reorientare a rolului operatiunilor ONU de
mentinere a pacii. In noul spirit, de cooperare, Consiliul de Securitate a infiintat misiuni
mai ample si mai complexe, adesea avind mandatul de a aplica acordurile de pace intre
protagonistii conflictelor din interiorul unor tari. Mai mult, notiunea de „mentinere a
pacii” a inceput sa includa tot mai multe elemente ne-militare tocmai pentru a se
asigura durabilitatea pacii. Departamentul operatiunilor ONU de mentinere a pacii a
fost creat in 1992 tocmai pentru a sprijini cererea crescinda de operatiuni complexe.
In ansamblu, operatiunile au fost incununate de succes. In El Salvador sau Mozambic,
de exemplu, misiunile au contribuit substantial la asigurarea unei paci durabile. NU a
mers insa totul conform planului probabil si din cauza unei evaluari supra-optimiste a
rezultatelor asteptate. In timpul derularii misiunilor din Cambodgia si Mozambic,
Consiliul de Securitate mandata operatiuni in alte zone de conflict, cum ar fi Somalia,
tara in care nu incetase nici focul si nici beligerantii nu ajunsesera la un consens. Astfel
de operatiuni nu s-au bucurat de sprijinul politic atit de necesar in indeplinirea
mandatului. Esecurile – cele mai dureroase fiind masacrul din Srebenita din 1995
(Bosnia si Hertegovina) si genocidul din Ruanda din 1994 – au determinat Natiunile
Unite sa isi examineze si reconsidere propriile operatiuni.
 Ce au facut Natiunile Unite pentru a imbunatati rezultatul misiunilor dupa anii `90?
In 1999 s-a decis ca reformarea misiunilor de mentinere a pacii este absolut necesara.
Secretarul General al ONU, Kofi Annan, a inceput o evaluare profunda a evenimentelor
care au condus la esecurile enuntate anterior si a solicitat o ancheta independenta
asupra actiunilor derulate de Natiunile Unite in timpul genocidului din 1994 din
Ruanda. Toate analizele au demonstrat necesitatea imbunatatirii capacitatii Natiunilor
Unite de a organiza operatiuni de mentinere a pacii, in special de a asigura detasarea
rapida si autorizarea in functie de cerintele din teren. Misiunile de mentinere a pacii
aveau nevoie de reguli de angajament clare, de o mai buna coordonare intre
Secretariatul ONU din New York si agentiile ONU in ceea ce priveste planificarea si
detasarea trupelor in teatrul de operatiuni, precum si de o cooperare mai buna intre
ONU si organizatiile regionale. In plus, ONU trebuia sa-si intareasca preocuparile de
protejare a civililor in fata conflictului.
Concomitent, cererile pentru interventiile misiunior ONU au continuat sa creasca atit
cantitativ, cit si calitativ: misiunile de mentinere a pacii incepusera sa se ocupe si de
asigurarea respectarii legii, de administratie, de dezvoltare economica sau de drepturile
omului. In 1999, ONU a fost mandatata cu administrarea interimara in Timorul de Est,
pregatind drumul catre independenta acestei regiuni. In acelasi an, ONU a preluat si
misiunea de administrare a tranzitiei din Kosovo dupa incetarea raidurilor aeriene ale
NATO asupra Iugoslaviei. In 1999 si 2000, Consiliul de Securitate decidea infiintarea a
trei noi operatiuni in Africa (Sierra Leone, Republica Democrata Congo si Etiopia si
Eritrea)

Dacă vrem să ajungem la o adevărată pace în această lume, atunci va trebui să începem
de la copii" Ghandi
Educaţia pentru Cetăţenie Democratică (E.C.D.) cuprinde educaţia pentru drepturile
omului, educaţia civică, educaţia pentru pace, educaţia globală şi interculturală .
Afirmând încrederea în capacitatea educaţiei pentru pace , pentru pregătirea
generaţiilor în formare în spiritul cooperării , al participării şi al democraţiei , ne
afirmăm de fapt încrederea în succesul acţiunilor de apărare a păcii şi în viitorul
umanităţii.
Educaţia pentru pace are precursori mai îndepărtaţi sau mai apropiaţi de vremea
noastră J.A. Comenius (1592-1670), considerat un precursor al O.N.U.-ului şi al
UNESCO-ului năzuia spre o pace
universală şi căuta structurile şi mijloacele necesare pentru a o instaura şi menţine.

După primul război mondial , evitarea unei noi conflagraţii mondiale a preocupat
spiritele laminate, iar unele organizaţii au iniţiat acţiuni educative specifice păcii.
După al doilea război mondial , problema apărării păcii s-a pus şi se pune în termeni noi
, cu o insistenţă în creştere devenind o preocupare prioritară şi o năzuinţă a tuturor
naţiunilor. Ea intră în conexiune cu alte probleme din lumea contemporană ,
caracterizată prin caracter global , universal şi pluridisciplinar : interdependenţele şi
transspecificitatea nu anulează diversitatea şi specificitatea problemelor şi a
colectivităţilor naţionale, dar problematica societăţii democratice ni se înfăţişează din ce
în ce mai mult ca o unitate indivizibilă.
Probleme cum sunt : protejarea mediului terestru, acvatic şi aerian , decalajele între
Nord şi Sud , subdezvoltarea , subnutriţia , apărarea păcii şi îmbunătăţirea calităţii
relaţiilor dintre oameni şi dintre grupurile umane , lupta împotriva maladiilor şi
protejarea copiilor , promovarea unei vieţi democratice şi apărarea drepturilor omului
etc. nu sunt numai probleme ale diplomaţilor sau specialiştilor diferitelor domenii , ci
având un caracter concret este o preocupare prioritară a tuturor oamenilor şi tuturor
naţiunilor indiferent de mărimea lor şi de regiunea căreia îi aparţin.
Această problematică complexă este abordată de omenire , dar soluţiile par să nu o
acopere. În acest mod se declanşează o serie de întrebări : o lume umană şi armonios
dezvoltată sau o lume divizată , plină de tensiuni şi hărţuită de tulburări şi conflicte ? Un
mediu protejat şi umanizat sau o deşertificare galopantă ? O afirmare a spiritului
raţional şi a toleranţei sau generozităţii sau o dezlănţuire a fanatismului de tot felul ? O
promovare a democraţiei şi a unei noi etici internaţionale sau o răspândire a
totalitarismului şi a arbitrarului ? Cooperare , respect reciproc , încredere , dezarmare şi
pace sau un război nimicitor care s-ar extinde pe întreaga planetă ?
“ Fără pace , dezvoltarea este imposibilă : fără dezvoltare drepturile omului sunt
iluzorii : fără drepturi pentru om , pacea este violenţă. (College de France )
Cel mai pertinent şi mai util răspuns propus de organizaţiile internaţionale active în
domeniul cercetării educaţiei îl constituie noile tipuri de conţinuturi. Se impun din ce în
ce mai insistent ca sursă ale unui conţinut pertinent , un sistem de noi educaţii care
dispun de obiective şi conţinuturi specifice, dar care sunt greu de conturat sub forme de
discipline independente . Educaţia relativă la mediu ale cărei conţinuturi pot fi
distribuite atât în sfera ştiinţelor exacte , cât şi în cea a ştiinţelor umaniste ; Educaţia
pentru bună înţelegere şi pace ; Educaţia pentru o nouă ordine economică şi
internaţională ; Educaţia pentru participare şi democraţie ale cărei conţinuturi nu pot fi

reduse numai la cele ale educaţiei civice ; Educaţia pentru participare şi dezvoltare care
îşi propune să îi înveţe pe tineri şi să iniţieze schimbări , să domine schimbările,
situându-se şi menţinându-se în centrul dezvoltării ca agent , scop, şi beneficiar al
acesteia ; Educaţia nutriţionistă etc. Se vorbeşte foarte mult despre educaţia pentru
comunicare şi mass-media , educaţia pentru viitor , educaţia economică , educaţia
culturală şi pentru timpul liber , educaţia sanitară etc. Noile educaţii corespund unor
trebuinţe de ordin socio- pedagogic. Autorii de cursuri şi tratate de pedagogie nu au
reuşit să distribuie noile educaţii în sfera educaţiilor tradiţionale care o compun pe cea
integrală ( intelectuală, tehnologică şi pentru muncă , moral- patriotică , estetică
,sportivă şi igienică ) dar noile tipuri de conţinuturi au pătruns în cadrul activităţilor
educative curriculare şi extracurriculare. Educaţia pentru pace constituie cea mai sigură
modalitate de eliminare a agresivităţii , a violenţei , a terorismului şi a conflictelor dintre
comunităţi. Ea reprezintă un factor capabil de a contribui la crearea unei societăţi
democratice. Pacea este o aspiraţie a popoarelor , un imperativ fundamental al epocii
noastre şi o finalitate prioritară a educaţiei de astăzi şi de mâine. "Cu toate diferenţele
dintre continente şi ţări , cu toate diferenţele culturale şi ideologice finalităţile luptei
pentru un viitor mai bun al lumii sunt pretutindeni aceleaşi. Pretutindeni se pune
problema apărării păcii , a asigurării unei educaţii de bază pentru toţi oamenii, a
eliminării foametei şi a protejării sănătăţii , a apărării valorilor mediului natural , a
salvării identităţii culturale a diferitelor grupuri umane "( Bogdan Suhodolski- filozof
polonez )

Educaţia pentru pace are şanse să fie eficientă pe plan socio – politic numai dacă se
propagă simultan în toate ţările , pe bază de încredere reciprocă şi cu obiective
fundamentale comune.
Finalităţile şi obiectivele educaţiei pentru pace se pot grupa în trei mari categorii :
1. Însuşirea unor concepte şi a unor cunoştinţe pertinente specifice domeniului: pace şi
educaţie pentru pace, dezarmare şi educaţie pentru dezarmare, democraţie şi drepturile
omului, cooperare şi echitate, cultură universală şi culturi naţionale, valori finale şi
valori instrumentale, problematica lumii contemporane şi soluţiile posibile, prospectiva
socială şi relaţia viitorului cu prezentul şi trecutul , cunoaşterea omului şi a diversităţii
tipurilor umane , distincţia între pacifişti apărători ai păcii şi constructori ai păcii,
agresiune şi agresivitate, conflict şi stări conflictuale, fanatism şi convingere etc.
2. Însuşirea unor priceperi sau aptitudini : a asculta cu receptivitate pe altul sau pe alţii ,
a dialoga , a face propuneri şi a da răspunsuri , a comunica fidel propriile opinii sau
intenţii , a iniţia schimbări şi a le controla , a învăţa continuu etc.

3. Însuşirea unor comportamente sau atitudini : responsabilitate faţă de propria patrie

şi de colectivitatea mondială , solidaritate şi încredere în semeni ,respect faţă de propria
cultură şi de cultura altor popoare sau colectivităţi , toleranţă în sensul de acceptare a
diversităţii şi generozitate , probitate morală şi intelectuală, respect faţă de valorile
spirituale şi de purtătorii de valori , modestie şi recunoaşterea meritelor sau a talentelor
altora , spirit critic şi capacitate de a lua decizii.

Identificarea şi stoparea agresivităţii , intoleranţei , predispoziţiei pentru fanatism

trebuie să înceapă de timpuriu şi pentru îmbunătăţirea calităţii etice a vieţii diferitelor
colectivităţi umane este foarte importantă descoperirea şi eliminarea egoismului , a
comportamentelor nonparticipative care pot duce la conflicte sau la dezagregarea
colectivelor : perfidia , intriga , laşitatea etc.

În cadrul de promovare a conţinuturilor pentru pace s-au conturat două strategii. Prima
constă în introducerea unor module specifice care ocupă anumite durate putându-se
asocia cu istoria, literatura , psihologia , filozofia , educaţia civică , educaţia plastică etc.
O a doua strategie constă într-o dublă acţiune : de punere în valoare a conţinuturilor
existente şi de difuzare sau introducere în sânul acestora a unor noi teme , concepte sau
preocupări specifice educaţiei pentru pace.

Ţinând seama de faptul că elevii trebuie să înveţe să participe la viaţa socială şi să

construiască viitorul , să se simtă responsabil cu toate generaţiile şi cu toate naţiunile
lumii în realizarea educaţiei pentru pace s-au impus anumite metode şi mijloace de
lucru.
În promovarea educaţiei pentru pace în cadrul unor organizaţii mondiale
guvernamentale şi nonguvernamentale , considerăm că ar fi potrivit să se ia un număr
de măsuri care ar pune mai bine în valoare experienţa dobândită până acum .
Formele de realizare a acestei educaţii sunt ca şi la educaţia pentru cetăţenie
democratica următoarele :
- educaţia formală – învăţarea sistematică realizată în instituţii specializate
- educaţia non-formală –activităţile educative desfăşurate în afara sistemului formal de
învăţământ
- educaţia informală – experienţele de învăţare spontană , cotidiană
Modalităţile de realizare a educaţiei pentru pace la nivelul claselor I-IV sunt :
- memorizări ,povestiri , activităţi de observare , desene realizate de copii , lecturi după
imagini , filme , convorbiri tematice , jocuri de rol , rebusuri , dezbaterea unor fapte ,
exerciţii de simulare etc. Aceste activităţi pot fi realizate pe grupe sau individual .

La nivel mondial au izbucnit o serie de probleme care ne asaltează continuu . Acestea au

devenit obiectul activităţii diferitelor categorii de specialişti . În prezent asistăm la o
intensificare a revoltelor şi conflictelor la care se adaugă şi dezastrele naturale .
Problema păcii este un imperativ al lumii contemporane .

În “ Noul Testament “ scrie “ dacă rădăcinile sunt sfinte , atunci şi ramurile sunt “. Altfel
spus , dacă îngăduim ca răul să coboare spre rădăcini ( copii ) şi să le întineze , atunci
însuşi trunchiul şi ramurile se vor ofili , iar copacul va putrezi .

Razboiul
Razboiul, adica ciocnirea armata sangeroasa a unor tabere organizate, constituie una
dintre cele mai grave si mai ingrijoratoare probleme ale omului, in special in epoca
noastra. Experienta celor doua razboaie mondiale, sirul nesfarsit de conflicte armate ce
le-au urmat, precum si existenta mijloacelor teroriste de distrugere, care pot face sa
dispara de sute de ori nu doar neamul omenesc, dar si orice urma de civilizatie de pe
fata pamantului, sunt suficiente pentru a arata dimensiunea problemei.
Heraclit sustinea, precum este stiut, ca razboiul este "parintele tuturor". Opinia aceasta
ramane, intr-o forma sau alta, valabila pana astazi. Multi sunt cei care observa si aceea
ca pacea constituie o forma de razboi ce se exercita prin politica si economie.
Dimpotriva, pentru Biserica, "Parintele tuturor" nu este razboiul, ci Dumnezeul pacii.
Iar venirea Lui in lume este binevestirea pacii. Razboiul vine ca urmare a instrainarii
omului de Dumnezeu, de sine insusi si de aproapele. Si intrucat instrainarea aceasta, in
intreita ei forma, este generala, de aceea si razboiul constituie un fenomen general, care
apare in toate societatile, de la cele mai primitive pana la cele mai civilizate.
Generalitatea aceasta a fenomenului l-a determinat pe cunoscutul sociolog G. Bouthoul,
care s-a ocupat special de problema razboiului, sa recomande in urma cu multa vreme
infiintarea unei ramuri speciale a sociologiei generale, si anume polemologia, in scopul
"studiului obiectiv al razboaielor, aiormelor lor, a consecintelor lor, precum si al
periodicelor impulsuri razboinice".
Razboiul constituie deci o aventura sau incercare tragica a omului, creat sa traiasca in
iubire, pace si demnitate, instrainarea de Dumnezeu este instrainare de iubire si pace.
Mai mult, este instrainare si de fundamentul demnitatii umane. Cand omul se
instraineaza de Dumnezeul iubirii si al pacii, Care constituie arhetipul fiintei lui, se
injoseste pe sine insusi si se afunda inevitabil in tulburare si pietre. In Vechiul
Testament Dumnezeu spune catre poporul ales: "De veti vrea si de Ma veti asculta,
bunatatile pamantului veti manca; iar de nu veti vrea si nu Ma veti asculta, sabia va va
manca". Dar si Hristos insusi a condamnat, precum stim, violenta, zicand ca "toti cei ce
scot sabia, de sabie vor pieri".
Precum nimerit s-a remarcat, "dogma nonviolentei", pe care o intalnim la Tolstoi si la
Gandhi, a initiat-o crestinismul. Totodata, desigur, Biserica nu trece cu vederea puterea
raului inlauntrul lumii, nici nu pune la indoiala dreptul statului de a-si exercita puterea
pentru mentinerea ordinii si restrangerea raului. Insa exercitarea puterii implica si
folosirea violentei, ceea ce nu este in duhul lui Hristos. De aceea adevaratul crestin nu
recurge la violenta, nici nu rasplateste raul cu rau. Chiar si cand se afla in pericol ca
persoana, cu toate ca are dreptul sa se apere, prefera sa fie ranit decat sa raneasca. Dar
in calitate de cetatean al unui stat se supune puterii statale, si aceasta nu de frica de a nu
fi cumva pedepsit, ci din motive de constiinta.
Dar mai presus de puterea statala exista Dumnezeu, Stapanul lumii si al istoriei, Care
pentru crestin este Facatorul sau si sistemul sau ultim de referinta. Cand cerintele
puterii statale vin in opozitie cu voia lui Dumnezeu, norma crestinului este: "Trebuie sa
ascultam pe Dumnezeu mai mult decat pe oameni". Credinciosul nu poate ramane
indiferent inaintea nedreptatii pe care o vede in jurul lui. Dupa cum relevant remarca
Sfantul Ambrozie al Mediolanului, facand trimitere la pilda lui Moise, care a aparat in
Egipt pe israelitul batut de egiptean, cel ce nu combate nedreptatea ce se face aproapelui
sau - putand sa faca aceasta - isi atrage asupra lui aceeasi vina cu acela care face acea
nedreptate. Iar fericitul Augustin, cu toate ca nu considera ca ar exista razboaie drepte,
accepta totusi motivele ce justifica declansarea lor pentru apararea popoarelor
nedreptatite.
Evanghelia lui Hristos nu da loc indreptatirii razboiului. Iar Biserica n-a sustinut
niciodata vreo doctrina a "razboiului drept", pentru ca razboiul are totdeauna la baza lui
o anumita sau anumite nedreptati. A fost insa nevoita sa tolereze din iconomie
(pogoramant) razboiul de aparare ca "rau mai mic", razboi la care recurge de nevoie cel
provocat sau nedreptatit si asuprit, in vederea salvarii anumitor lucruri mai importante.
Cu toate acestea "raul mai mic" despre care se vorbeste aici este foarte relativ. In
realitate nu exista pacat mai mare decat razboiul, caci acesta, aproape fara exceptie, ii
face pe toti sa participe moral la ucideri. Toti doresc victoria de partea lor. De aceea
chiar si cei ce nu ucid, consimt cu uciderile savarsite in randul adversarilor. Iar ceea ce
este mai tragic este aceea ca astazi, datorita televizorului, razboiul a devenit un subiect
interesant, pe care omul il gusta cu seninatate si impasibilitate in linistea caminului sau.
In ceea ce priveste direct inrolarea si participarea crestinilor la razboaie, pozitia Bisericii
in primele veacuri ale istoriei ei a fost negativa. Aceasta pozitie nu a fost fara legatura
nici cu relatia directa dintre armata, pe de o parte, si religia oficiala pagana si cultul
imparatului, pe de alta parte.
Cand in cele din urma Biserica a fost recunoscuta de catre stat, crestinii au acceptat
functii de raspundere in stat si exercitarea indatoririlor militare.
In secolul al treilea, cand crestinismul nu fusese inca recunoscut de stat ca religie
oficiala, Origen, respingand pretentia paganilor de a se inrola crestinii in armata si de a
nu evita uciderile, scrie ca dupa cum sacerdotii idolilor nu lupta in razboaie, spre a-si
avea mainile curate si nepatate de sange pentru aducerea jertfelor, tot astfel nici
crestinii nu iau parte la razboaie, dar alcatuiesc totodata o oaste aparte a evlaviei, prin
rugaciunile lor pentru stat si imparat. Dimpotriva, in aceeasi perioada Tertulian observa
ca in armata, alaturi de pagani, isi satisfac stagiul militar si crestinii. In fine, se stie ca
inca de la inceputul veacului al treilea avem Sfinti militari si ca in armata lui Constantin
cel Mare existau multi crestini.
In ciuda apropierii ei fata de stat, Biserica nu a lasat sa fie inlaturata cu totul opozitia ei
substantiala fata de razboi si de participarea membrilor ei la el. Opozitia aceasta se
exprima prin neparticiparea clericilor la razboi. Pe de alta parte, faptul de a-i
binecuvanta pe credinciosii care se inroleaza si merg la razboi se intelege de pe pozitia
pe care Biserica o adopta, ca mama, pusa inaintea unui mare rau pe care il poate abate.
Este caracteristic aceea ca recunoasterea virtutii militare si a eroismului nu impiedica
Biserica sa consemneze, in paralel, si opozitia ei substantiala fata de orice fapta de
violenta. Sfantul Atanasie cel Mare scrie in legatura cu acestea urmatoarele: "Nu este
ingaduit a ucide, dar a rapune pe cei potrivnici in razboaie este si legiuit, si vrednic de
lauda. incat acelasi lucru pe de o parte nu este ingaduit, adica in toata vremea, iar pe de
alta, cand vremea o cere, se lasa si se iarta". Precum corect s-a observat, Sfantul
Atanasie nu expune aici pozitia Bisericii fata de uciderile ce au loc in razboaie, ci parerea
statului si a cetatenilor. De aceea si foloseste termenul "legal, legiuit" si nu termenul
"crestinesc" sau alt sinonim al lui. Ceea ce este legal, nu este neaparat si crestinesc. In
fine, cel de-al treisprezecelea canon al Sfantului Vasile cel Mare spune ca omorurile ce se
fac in razboaie nu se socotesc ca omoruri. Totodata, insa, pe cei ce ucid in razboaie ii
opreste trei ani de la dumnezeiasca impartasanie.
In intreaga istorie a Bizantului, razboaiele nu au avut doar caracter politic, ci si religios.
Aceasta s-a intamplat fiindca inamicii statului erau de obicei si potrivnici Bisericii.
Astfel ca apararea statului se intampla sa coincida cu apararea Bisericii. Trebuie sa
notam aici si conceptia aparte a bizantinilor in privinta imperiului lor, si anume aceea
conform careia il considerau stat pazit de Dumnezeu. Conceptia aceasta a atribuit
statului caracter sacru si luptelor pentru apararea lui sens religios. In aceasta
perspectiva se intelege si rostul imnelor ce se canta in Biserica pana astazi pentru
biruinta imparatilor si apararea statului crestin de vrajmasii lui.
Stransa colaborare dintre stat si Biserica a estompat opozitia ei clara fata de razboi,
influentand totodata statul cu duhul ei pacificator. Pe de alta parte, colaborarea Bisericii
cu statul nu a desfiintat hotarele acestor doua realitati, nici nu a dus Biserica la
abandonarea principiilor ei. Cand imparatul bizantin Nichifor Fokas (963-969) i-a cerut
Bisericii sa recunoasca drept mucenici pe soldatii ce sunt ucisi in razboaie, cererea nu I
i-a fost acceptata. Argumentul cu care patriarhul si cei dimpreuna cu el au respins
cererea imparatului a fost urmatorul: "Cum ar putea fi socotiti mucenici, sau deopotriva
cu Mucenicii, aceia care omoara si sunt omorati in razboaie, pe care dumnezeiestile
canoane ii supun pedepsei, trei ani oprindu-i de la infricosatoarea si sfanta
impartasire?".
In general se poate spune ca Biserica, imbratisand toate nivelurile vietii umane, a urmat
o tactica mai larga. In timp ce la nivelul primar al relatiilor personale a condamnat
absolut si categoric violenta si omorul, la nivelul de ordin secundar al legilor si
institutiilor statului a mentinut o pozitie dialectica. Pe de o parte a condamnat razboiul
si violenta, in vreme ce pe de alta parte a aratat ingaduinta celor ce au participat la
razboaie si au luptat pentru binele comun. Este de la sine inteles, desigur, ca este vorba
de luptele din cadrul razboaielor de aparare, nu al celor de cotropire. Daca, insa, in
trecut se putea sustine ca razboiul, in ciuda caracterului sau respingator si infricosator,
servea oarecum si binelui comun, astazi aceasta pare mai degraba cu neputinta.
Kant sustinea in celebrul sau tratat despre pacea eterna (Zum ewigen Frieden) ca o
asemenea pace intre state nu este utopica, ci posibila in linii mari. Recomanda chiar
modalitati concrete pentru realizarea ei si sublinia obligatia morala pe care o au toti
oamenii de a lucra in acest scop. In fine, nasterea sociologiei a fost insotita de
optimismul cu privire la desfiintarea teoriilor despre razboi. S-a sustinut ca dezvoltarea
industriala va face sa dispara razboiul. Dar in istorie evenimentele au evoluat intr-o
directie diferita. Astfel ca, dimpotriva, tehnologia contemporana a intarit si mai mult
razboiul, facandu-l si mai infricosator, prin aceea ca i-a pus la dispozitie mijloace uriase
si puteri incredibile de distrugere. Dar chiar si numai poluarile si catastrofele ecologice
pe care razboiul le genereaza, cu nesfarsitele lor urmari asupra sanatatii si vietii
oamenilor, sunt suficiente pentru a dovedi irationalitatea acestuia.
Pacea constituie astazi pentru om unica optiune, daca voieste sa supravietuiasca. Spre
deosebire de epocile anterioare, cand se putea sustine, poate, ca razboiul reprezinta
modalitatea ultima de solutionare a diferendelor dintre state, astazi razboiul este
absolut irational. Al treilea razboi mondial nu poate insemna altceva decat distrugerea
totala. Aceasta il race din punct de vedere logic imposibil si fara rost. Dar ceea ce din
punct de vedere logic este imposibil si fara rost nu este absolut improbabil, nici absolut
exclus. De altfel acest lucru il arata si ultimele razboaie. De aceea supravegherea si
mentinerea pacii mondiale si impiedicarea razboiului sunt astazi imperative majore.
Insa pacea nu se mentine atat prin efortul evitarii directe a razboiului, cat prin grija
eliminarii cauzelor care duc la el. Nedreptatea, violenta, asuprirea, exploatarea,
pauperizarea, desconsiderarea drepturilor omului, dorinta dobandirii unei puteri si mai
mari si a unei mai extinse autoritati sunt factori care cultiva si pregatesc indelung
conflictele si confruntarile militare. Cu cat se intetesc aceste fenomene, cu atat sporeste
amenintarea razboiului si se reduc posibilitatile de evitare a lui. Pe de alta parte,
pregatirile de razboi si neincetat sporitele si modernizatele arsenale militare este firesc
sa duca vreodata la razboi. Cel putin aceasta o arata, pana in zilele noastre, istoria.
Intr-o discutie intre monahi, cineva si-a intrebat interlocutorul: "Nu pot intelege pentru
ce Domnul nu da pace lumii...". Iar celalalt a raspuns: "Si cum este cu putinta pacea
deplina pe pamant, daca ramane fie si un singur om cu rea voire?". O astfel de voire nu a
incetat sa existe in lume. Iar aceasta constatare constituie pentru crestinul constient un
real impas.
Participarea crestinului la orice fel de razboi vine in vadita opozitie cu credinta sa. Dar si
tolerarea nedreptatii ce se face celor nevinovati este culpabila. in cele din urma se
dovedeste ca in lumea aceasta omul nu poate trai autentic crestineste. De aceea singurul
lucru pe care il poate face crestinul este sa moara crestineste, mai precis, sa moara
neincetat crestineste, asa cum a facut Sfantul Apostol Pavel. Multi care constientizeaza
adevarul acesta, parasesc lumea murind fata de ea, mai inainte de a ajunge la sfarsitul
vietii lor, sau raman in lume, vazandu-i impasurile ei si rugandu-se neincetat sa se dea
"sfarsit crestinesc vietii" lor.
Reaua voire poate provoca mari distrugeri. Prin posibilitatile care exista in epoca
noastra, in special prin actuala tehnologie de razboi, prin armele de distrugere in masa,
dar si prin mijloacele de dezinformare in masa, lucrurile se complica si mai mult si
capata dimensiuni teroriste. indeosebi dupa atacul terorist de la New York, la 11
septembrie 2001, s-a realizat o importanta modificare in chiar notiunea razboiului, care
desfiinteaza in esenta conceptia clasica in legatura cu el. Totodata a fost scos in evidenta
terorismul ca raul cel mai mare, pentru a carui eliminare s-a cerut mobilizarea militara a
tuturor statelor care nu si-ar dori sa fie caracterizate drept sustinatoare ale terorismului,
si s-a pus in aplicare "razboiul preventiv". Daca, insa, razboiul mai poate fi perceput de
catre multi ca masura ultima - in extremis - ce poate fi luata de catre politica, razboiul
preventiv ramane de neinteles.
Adevarata combatere a terorismului nu se face, insa, prin promovarea altei forme de
teroare, ci prin eliminarea cauzelor care i-au dat nastere. Dupa cum corect s-a subliniat,
daca vrem sa imputinam terorismul, exista o modalitate simpla, care niciodata nu este
pomenita. Este aceea de a inceta sa mai participam la el.
Dar, in perspectiva crestina, lucrurile nu sfarsesc aici. Nu este suficient sa nu participe
cineva la razboi sau la terorism, ci este necesar si sa se ingrijeasca de dreptate si de pace.
Cu mult mai mult este necesar sa nu procedeze la fapte de nedreptate si razbunare
sterila, care sporesc raul. De aceea, primul lucru de care este nevoie pentru combaterea
razboiului si a terorismului este autocritica si promovarea dreptatii si a pacii. Si
deoarece acestea, ca de altfel si toate lucrurile bune si rele, nu se pot realiza impersonal,
ci doar de persoane concrete, de aceea autocritica si ingrijirea dreptatii si pacii se impun
ca obligatii ale tuturor si ale fiecaruia in parte.
In Cugetarile sale Pascal noteaza: "Al meu, al tau... Iata obarsia si imaginea uzurparii
intregului pamant". Iar Sfantul Ioan Gura-de-Aur numeste distinctia intre al meu si al
tau "vorba rece", care ii dezbina pe oameni. Din vorba aceasta rece pornesc, in cele din
urma, razboaiele reci si cele incinse. Pornesc toate revendicarile si uzurparile de pe
pamant. Si cu cat mai mari sunt uzurparile acestea si cu cat mai mult tind sa isi
revendice intreaga lume, cu atat mai putina omenie au in ele, cu atat mai mult omenia
lor tinde la zero.
In aceste cazuri liderii politici au, cu siguranta, o raspundere sporita, pentru ca
influenteaza si directioneaza in mare masura opinia publica. Dar dincolo de acestia
exista factorii impersonali sau multipersonali care reprezinta interesele economice
organizate sau alte interese si care dicteaza planurile politice. In ciuda acestei situatii,
nici fiecare membru al societatii nu inceteaza de-a fi coresponsabil pentru ce se
intampla in ansamblu, dat fiind ca si liderii isi doresc de obicei, sa exprime prin pozitia
lor opinia publica, pe care se si straduiesc sa o afle prin diverse sondaje publice.