Agrochimie I II

PROF. UNIV. DR.
MOCANU ROMULUS
ASIST. UNIV. DR. ELENA ROŞCULETE
ASIST. UNIV. DR. SUSINSKI MIHAIL
AGROCHIMIE
MANUAL UNIVERSITAR
pentru
învăţământul la distanţă
C R A IO V A
2010
CUPRINS
Tema nr. 1. OBIECTUL AGROCHIMIEI. PROBLEMELE

CHIMIZĂRII ÎN ŢARA NOASTRĂ………………… 4
1.1. Obiectul şi dezvoltarea Agrochimiei………………… 4
1.2. Probleme care stau la baza chimizării
agriculturii în ţara noastră …………………………. 10
Rezumatul temei …………………………………………. 13
Tema nr. 2. BAZELE AGROCHIMICE ALE FERTILIZĂRII

ÎN RAPORT CU CERINŢELE PLANTELOR
ÎN ELEMENTE NUTRITIVE ………………………. 14
2.1. Compoziţia chimică a plantelor, elemente
necesare creşterii şi dezvoltării acestora …………….. 14
2.2. Cerinţele plantelor în elemente nutritive
în raport cu fazele de vegetaţie …………………….. 17
2.3. Stările de aprovizionare a plantelor
cu elemente nutritive …………………………………. 20
2.4. Mecanismul absorbţiei elementelor
nutritive de către plante ………………………………. 23
Rezumatul temei …………………………………………… 28
Tema nr. 3. SOLUL CA MEDIU DE NUTRIŢIE PENTRU
PLANTE ŞI APLICAREA ÎNGRĂŞĂMINTELOR........ 29
3.1. Faza solidă a solului, fracţiunile minerală şi organică
şi importanţa lor agrochimică........................................ 29
3.2. Faza lichidă şi faza gazoasă a solului şi rolul lor
în nutriţia plantelor........................................................ 38
3.3. Forme de elemente nutritive din sol şi accesibilitatea
lor pentru plante........................................................... 40
3.4. Adsorbţia cu schimb de cationi, complexul
argilo-humic................................................................. 45
3.5. Fenomene de oxido-reducere din sol şi capacitatea
de tamponare a solului............................................ 49
Rezumatul temei................................................................ 55
Tema nr. 4. AMELIORAREA AGROCHIMICĂ A
SOLURILOR ACIDE ŞI ALCALINE ……………….. 56
4.1. Reacţia solului şi importanţa sa agrochimică ………. 56
4.2. Efectul negativ al acidităţii şi alcalinităţii solului
asupra plantelor de cultură, oportunitatea amendării,
urgenţe de amendare ……………………………….. 62
4.3. Calculul dozelor de amendamente pentru solurile
acide şi alcaline. Epoca şi metodele
de aplicare a amendamentelor.................................... 69
Rezumatul temei………………………………………… 76
TEST RECAPITULATIV I ………………………………………….. 77
Tema nr. 5. CLASIFICAREA ÎNGRĂŞĂMINTELOR.

PRODUCŢIA ŞI CARACTERISTICILE
ÎNGRĂŞĂMINTELOR ……………………………….. 82
5.1. Clasificarea îngrăşămintelor …………………………. 82
5.2. Principalele caracteristici ale îngrăşămintelor ………. 86
2
Rezumatul temei………………………………………….. 91
Tema nr. 6. ÎNGRĂŞĂMINTE CU MACROELEMENTE

DE ORDIN PRINCIPAL ……………………………… 92
6.1. Îngrăşăminte cu azot …………………………………. 92
6.2. Îngrăşăminte cu fosfor ……………………………….. 103
6.3. Îngrăşăminte cu potasiu ……………………………… 110
Rezumatul temei................................................................ 118
Tema nr. 7. ÎNGRĂŞĂMINTE CU MACROELEMENTE

SECUNDARE, MICROELEMENTE,
MIXTE ŞI ORGANICE................................................ 119
7.1. Îngrăşăminte cu macroelemente de ordin secundar …. 119
7.2. Îngrăşăminte cu microelemente …………………….. 128
7.3. Îngrăşăminte mixte …………………………………. 135
7.4. Îngrăşăminte organice naturale....…………………… 144
Rezumatul temei ………………………………………… 155
Tema nr. 8 . CONTROLUL STĂRII DE FERTILITATE A

SOLULUI ŞI A STĂRII DE NUTRIŢIE A
PLANTELOR PRIN PROCEDEE AGROCHIMICE.
STABILIREA DOZELOR DE ÎNGRĂŞĂMINTE..... 156
8.1. Cartarea agrochimică. Analiza solului ………………… 156
8.2. Analiza plantei. Utilizarea diagnozei foliare
în fertilizarea culturilor ……………………………….. 161
8.3. Stabilirea dozelor de îngrăşăminte ……………………. 167
Rezumatul temei …………………………………………… 173
Tema nr. 9. UTILIZAREA RAŢIONALĂ A

ÎNGRĂŞĂMINTELOR ……………………………….. 174
9.1. Sisteme de fertilizare a culturilor agricole ……………. 174
9.2. Chimizarea agriculturii, protecţia mediului. Directiva
nitraţilor........................................................................... 180
Rezumatul temei …………………………………………… 193
TEST RECAPITULATIV II ………………………………………… 194
BIBLIOGRAFIE……………………………………………………… 199
3
Tema nr. 1
OBIECTUL AGROCHIMIEI. PROBLEMELE

CHIMIZĂRII ÎN ŢARA NOASTRĂ
Unităţi de învăţare:
• Obiectul şi dezvoltarea Agrochimiei
• Probleme care stau la baza chimizării agriculturii în ţara noastră
Obiectivele temei:
- cunoaşterea obiectului agrochimiei şi a principalelor legi şi reguli
care guvernează ştiinţa agrochimică;
- dezvoltarea agrochimiei de-a lungul timpului în lume, în ţara
noastră şi rolul ei în agricultura contemporană;
- principalele probleme care stau în faţa chimizării agriculturii în
România
Timpul alocat temei: 4 ore
Bibliografie recomandată:
1. Avarvarei, I., şi colab. 1997 - Agrochimie. Editura Sitech,
Craiova.
2. Velicica Davidescu, Davidescu D., 1999 - Compendium
agrochimic. Editura Academiei Române Bucureşti.
3. Mocanu R., Ana Maria Mocanu, 2005 Agrochimie, Editura
Universitaria, Craiova.
4. Ana Maria Dodocioiu, Mihail Susinski, Romulus Mocanu, 2009 –
Agrochimie. Editura Sitech, Craiova
1.1. Obiectul şi dezvoltarea Agrochimiei
Agrochimia este o ştiinţă interdisciplinară, care studiază problemele

de bază ale chimizării agriculturii. Ea studiază circuitul substanţelor
nutritive în mediul de creştere şi dezvoltare al plantelor agricole,
problemele nutriţiei plantelor în legătură cu aplicarea îngrăşămintelor şi
amendamentelor, precum şi legile proceselor acţiunii reciproce dintre
îngrăşăminte, amendamente, sol, plante şi microorganisme.
Agrochimia investighează şi starea de fertilitate prin analiza plantei
şi a solului, în vederea stabilirii nevoii de îngrăşăminte precum şi controlul
poluării şi depoluării, ca urmare a efectului chimizării intensive sau
neraţionale sau a unor noxe provenite de la unele întreprinderi industriale.
Ocupându-se de circuitul substanţelor nutritive în mediul de creştere
şi dezvoltare a plantelor, Agrochimia studiază problemele legate de
producerea, pregătirea, păstrarea şi folosirea îngrăşămintelor chimice,
organice şi a amendamentelor şi de folosirea lor raţională în vederea evitării
poluării mediului ambiant.
1.1.1. Scurt istoric al dezvoltării Agrochimiei
Cunoaşterea istoricului dezvoltării ştiinţei agrochimice, este necesară
întrucât profitând de învăţămintele trecutului şi prezentului, putem să
deducem principii şi legităţi ce derivă din legile obiective ale naturii şi ale
dezvoltări societăţii.
4
Studiind modul cum au evoluat diferite concepte agrochimice de-a
lungul timpului putem să elaborăm noi direcţii de cercetare şi de
interpretare, care să ducă la o folosire mai eficientă a energiei încorporate în
îngrăşăminte şi în celelalte produse chimice utilizate în agricultură.
Istoria Agrochimiei poate fi împărţită în trei perioade: antică, clasică,
modernă şi contemporană. Corespunzător acestor trei etape se pot enumera
şi concepţiile în domeniul Agrochimiei.
În perioada antică agricultura era principala ocupaţie a oamenilor,
dovadă stând lucrările apărute în această perioadă, care prezentau aspectele
practice ale cultivării plantelor şi creşterii animalelor.
Cu circa 3000 de ani în urmă, cel mai vechi manual de agricultură
scris în limba sanscrită, Krisna Sandraha, cuprindea indicaţii asupra
pregătirii şi folosirii gunoiului de grajd şi dejecţiilor animale.
Celţii cunoşteau influenţa favorabilă a marnei şi a varului asupra
îmbunătăţirii condiţiilor de fertilitate a solului.
La grecii antici se cunosc peste 50 de autori care au scris lucrări
legate de agricultură. Prima concepţie agrochimică poate fi considerată cea
emisă de Aristotel (384-322 î.Ch.), care evidenţia faptul că plantele ar lua
din pământ hrană, în aceleaşi forme în care s-ar afla în corpul lor, concepţie
care a stat mai târziu la baza teoriei nutriţiei plantelor cu materia organică
din sol.
Romanii cunoşteau rolul gunoiului de grajd, al compostului, cenuşii,
varului şi marnei, la îmbunătăţirea calităţii solului, fapt evidenţiat în tratatul
scris de Collumella în 12 volume: „De re rustica“.
La arabi, în lucrarea Kitab el Felahah (Tezaurul agriculturii) ca şi la
chinezi, indieni, se găsesc indicaţii privitoare la sporirea producţiei prin
folosirea gunoiului, fecalelor, compostului, etc.
În perioada antică a fost emisă o ipoteză vagă asupra „grăsimii
pământului“, care sporeşte prin îngrăşăminte. Această ipoteză a constituit de
fapt, germenul teoriei nutriţiei plantelor cu humus.
În perioada clasică, ştiinţa se bazează pe observaţie, experiment, cât
şi pe introducerea matematicii în interpretare. Se remarcă lucrarea lui
B.Palissy intitulată: „Traite des sels divers et de l’agriculture“ în care se
găsesc primele aprecieri asupra solului ca sursă de elemente nutritive.
La sfârşitul secolului al XVIII-lea datorită lucrărilor lui Lavoisier,
care a pus bazele chimiei moderne, s-a putut stabili compoziţia aerului şi
s-au clarificat unele aspecte privind esenţa proceselor de oxidare, ardere şi
respiraţie.
La începutul secolului al XIX-lea apar elemente ale dezvoltării unei
agriculturi ştiinţifice. În Anglia H.Dovy şi în Suedia J.Y.Berzelius pun
bazele teoriei nutriţiei plantelor cu humus. Această teorie este dezvoltată
apoi de Albrecht Thear şi Johan Burger; 2 medici, care leagă fertilitatea
solului de prezenţa humusului. După această teorie substanţele minerale din
sol au un rol indirect de stimulare a nutriţiei sau de grăbire a descompunerii
humusului şi transformării lui în substanţe accesibile plantelor.
Theodor Saussure, în prima jumătate a secolului al XIX-lea pune
bazele ştiinţifice ale fiziologiei plantelor şi ale nutriţiei acestora cu azot.
J.B.Baussingault (1867) arată că substanţele cele mai hrănitoare
pentru plante sunt cele ce conţin azot.
M.C.Springel (1847) arată că plantele formează substanţele organice
(extrase din sol şi aer) cu ajutorul căldurii, luminii, electricităţii şi apei.
5
O contribuţie importantă în formularea teoriei nutriţiei minerale a
plantelor a adus-o în această perioadă Justus von Liebig, care combătând
teoria nutriţiei cu humus arată, importanţa sărurilor minerale din sol în
nutriţia plantelor, cât şi rolul microorganismelor în solubilizarea
substanţelor nutritive.
În perioada de început a apariţiei unor concepţii agrochimice se
situează şi cercetările lui Mitcherlich, privind stabilirea unor legităţi între
raporturile cantitative dintre plante şi factorii de creştere şi dezvoltare. El
consideră că recolta este rezultatul acţiunii comune a mai multor factori de
vegetaţie, fiecare dintre ei acţionând independent.
Perioada modernă, contemporană. Cuceririle ştiinţifice în biologie,
fiziologie, fizică şi chimie din ultimele 4 - 5 decenii au făcut ca şi
agrochimia să caute noi moduri de investigaţie şi interpretare, pentru
înţelegerea şi explicarea multor fenomene, pe baza limbajului mecanicii
cuantice, al structurii electronice a elementelor, al aspectelor de rezonanţă
electronică, al potenţialului chimic, al unor perioade critice din viaţa
plantelor, al descifrării modului de acţiune a sistemelor biologice,
biochimice şi enzimatice, al modelării matematice, pe baza cărora se dă o
mai bună explicare, a unor procese complexe ca cele de: fotosinteză,
pătrunderea elementelor nutritive în plante, transportul şi depunerea lor în
organismele vegetale şi a influenţei factorilor de mediu asupra creşterii şi
dezvoltării plantelor.
1.1.2. Dezvoltarea Agrochimiei în ţara noastră
Cercetarea ştiinţifică experimentală în câmp, îşi are începutul la
Ferma Şcoală de Agricultură de la Brad (1870) a lui Ion Ionescu de la Brad.
În anul 1886 din iniţiativa lui Vlad Cârnu Munteanu se înfiinţează
Staţiunea Agronomică Centrală de la Herăstrău, unde se încep primele
cercetări chimice ale solului.
O sinteză a rezultatelor cercetărilor efectuate în această Staţiune a
fost publicată în 1922 de I. Enescu cu titlul: „25 ani de experienţe cu
îngrăşăminte naturale şi artificiale“.
În anul 1906 a luat fiinţă Institutul Geologic, în cadrul căruia a făcut
cercetări prof. Theodor Saidel asupra reacţiei solurilor.
O dată cu înfiinţarea „Institutului de Cercetări Agronomice al
României (ICAR)“, (1928) în cadrul secţiei de chimie, s-au început cercetări
cu îngrăşăminte la diferite plante de cultură.
Agrochimia a apărut ca ştiinţă de sine stătătoare în anul 1952 o dată
cu predarea primului curs de Agrochimie de către Acad. Prof. Dr. Doc.
David Davidescu la Institutul Agronomic „Nicolae Bălcescu“ din Bucureşti.
Începând cu anul 1957 studiile şi cercetările se amplifică, prin
înfiinţarea a şapte laboratoare zonale de agrochimie (Bucureşti, Craiova,
Timişoara, Cluj, Iaşi, Braşov, Galaţi), care au funcţionat iniţial în cadrul
Direcţiilor Regionale de Agricultură, apoi în cadrul staţiunilor de cercetări
agricole, având ca for central Laboratorul de Metodică Agrochimică din
cadrul Institutului de Cercetări pentru Cereale şi Plante Tehnice de la
Fundulea.
După anul 1970, o dată cu înfiinţarea Institutului de Cercetări pentru
Pedologie – Agrochimie (I.C.P.A.), activitatea de Agrochimie este preluată
de acest institut şi de către Oficiile Judeţene pentru Pedologie - Agrochimie
(OJSPA), nou înfiinţate prin unirea laboratoarelor judeţene de pedologie cu
cele de agrochimie.
6
Rezultatele studiilor şi cercetărilor efectuate în aceste unităţi, au adus
contribuţii importante la cunoaşterea fertilităţii solurilor României, la
îmbunătăţirea acesteia şi la sporirea producţiei agricole. Toate acestea,
împreună cu rezultatele cercetărilor ştiinţifice efectuate în unităţile de
învăţământ agronomic superior din Bucureşti, Craiova, Cluj, Iaşi, Timişoara
au contribuit la nivelul actual al agrochimiei româneşti.
1.1.3. Legi şi reguli care guvernează ştiinţa Agrochimică
În decursul dezvoltării ştiinţei şi acumulării de date, diferiţi
cercetători au căutat să sintetizeze anumite adevăruri sub forma unor
principii sau legi ale fertilităţii, pe care le descriem succint în cele ce
urmează :
Legea egalei importanţe a factorilor de vegetaţie, elaborată de Ion
Ionescu de la Brad, Viliams şi formulată astfel : toţi factorii de vegetaţie
sunt la fel de necesari şi prin aceştia, egali de importanţi, indiferent de
raportul cantitativ cu care fiecare intervine în procesul de creştere şi
dezvoltare a plantelor, iar neglijarea unuia dintre ei poate avea consecinţe
negative asupra creşterii şi dezvoltării plantelor, precum şi a recoltelor
finale.
Legea interdependenţei şi condiţionării reciproce a factorilor de
vegetaţie, care are următorul conţinut: toţi factorii de vegetaţie sunt în
interdependenţă unul cu altul şi se condiţionează reciproc.
Legea nesubstituirii factorilor de vegetaţie, formulată de
Prianişnicov (1940) astfel: „Insuficienţa unuia dintre factorii de vegetaţie nu
poate fi compensată prin aplicarea în exces a altora“.
Legea completării (restituirii) elementelor nutritive, elaborată de
Baussingault şi Lieibig ca lege a restituirii elementelor nutritive luate cu
recolta. Această lege enunţă de fapt necesitatea menţinerii unei anumite stări
de fertilitate, a unui anumit raport între ionii din soluţie corespunzător
potenţialului genetic al soiurilor cultivate.
Legea minimului, maximului şi optimului.
A fost formulată iniţial de Lieibig în anul 1840 ca lege a minimului
apoi de Mayer (1869), Wollny (1896) şi Hellrigel (1890) care arată că :
„Dacă una din condiţiile de viaţă (apă, hrană, lumină, temperatură) lipseşte,
atunci recolta este egală cu zero“ sau că : „productivitatea culturilor este
guvernată cantitativ şi calitativ de factorul de vegetaţie care, în condiţiile
date acţionează cu cea mai mică (şi deci insuficientă) intensitate sau care
acţionează cu intensitate maximă (excesivă până la a deveni vătămătoare)“.
Legea maximului are următorul enunţ: dacă una din condiţiile de
viaţă există în mod natural în cantitate deplină, maximă (apă, lumină,
căldură, elemente nutritive) atunci recolta este zero. Între legea minimului şi
maximului există o strânsă corelaţie, întrucât atunci când unul dintre
elemente se află în maxim implicit altele rămân în minim, ceea ce duce la
concluzia practică că atât insuficienţa cât şi excesul de elemente se
repercutează în creşterea şi dezvoltarea plantelor.
Legea optimului sau a echilibrului nutritiv formulată de
G.Liebschner arată că: pentru obţinerea de recolte sporite, este necesar ca în
sol să existe un anumit raport între elementele nutritive şi o anumită
concentraţie a lor.
Legea relaţiilor fiziologice sau acţiunii factorilor de vegetaţie,
formulată de Maze (1913) şi Mitcherlich (1918) care are următorul enunţ:
mărimea recoltei este condiţionată de toţi factorii de vegetaţie, fiecare dintre
aceştia exercitând o influenţa limitatoare asupra recoltei, cu atât mai mare cu
7
cât este mai aproape de minim. Drept expresie matematică a acestei reguli,
pentru acţiunea unui factor trofic de vegetaţie în condiţiile menţinerii
celorlalţi în optimum, Mitcherlich a propus următoarea formulă :
dy/dx = c(R m-R)
Legea echilibrului dintre diferite organe ale plantelor. Arată
necesitatea existenţei unor raporturi ponderale bine determinate între diferite
organe ale unei plante, în vederea obţinerii unor recolte maxime din punct
de vedere cantitativ şi calitativ, corespunzător potenţialului genetic al
speciei.
Legea fertilităţii crescânde a solului, elaborată pe seama cercetărilor
efectuate de Viliams (1938) şi Prianişnicov (1948), care au arătat că în cazul
aplicării raţionale a îngrăşămintelor, în condiţiile unei agrotehnici superioare
şi satisfacerea şi a celorlalţi factori de vegetaţie, recolta poate creşte relativ
continuu, amplificând coeficientul de bioconversie energetică a
îngrăşămintelor pe măsura sporirii dozelor.
Legea ierarhizării factorilor de vegetaţie, care poate fi formulată
astfel: în caz de restricţie a unor factori de vegetaţie (apă, hrană, lumină,
temperatură, etc.) se creează o anumită ierarhizare a importanţei lor pentru
creşterea şi dezvoltarea plantelor, corespunzător evoluţiei filogenetice şi a
condiţiilor mediului ambient.
Legea autoreglării biologice a culturilor agricole. Când prin
tehnologia de cultură a unei comunităţi de plante nu i se asigură cerinţele
faţă de factorii de mediu înscrise în codul genetic, privitoare la
aprovizionarea cu apă, hrană, aer, bioxid de carbon, lumină, căldură,
densitate, spaţiu de nutriţie atunci când această comunitate de plante, care
prin senzorii biologici sesizează condiţiile ce le are la dispoziţie prin factorii
naturali sau prin tehnologia de cultură aplicată, îşi autoreglează prin procese
de conexiune în mod etapizat, creşterea, dezvoltarea, fotosinteza,
transpiraţia, indicele foliar, recolta, la condiţiile existente de aşa manieră ca
să-şi asigure perpetuarea speciei, chiar dacă face un singur bob
(D.Davidescu şi Velicica Davidescu, 1988).
Pentru acest lucru pe baza corelării celor 10 legi şi principii
enumerate mai sus, cu rezultatele cercetărilor ştiinţifice şi a celor obţinute în
producţia vegetală intensivizată, în vederea maximalizării eficienţei
economice şi evoluţiei calitative a sistemului sol-plantă, au fost elaborate de
Borlan (1994) următoarele reguli ştiinţifice:
Regula recoltelor mari. Obţinerea de recolte mari, la nivelul
capacităţii de producţie a soiului sau hibridului, în fiecare situaţie ecologică
dată, este posibilă pe baza interacţiunii pozitive a tuturor factorilor şi
condiţiilor de vegetaţie biologică, chimică şi fizică, asigurate armonizat şi la
niveluri optime, cantitativ şi calitativ, prin tehnologiile de cultură cu verigi
dimensionate în funcţie de însuşirile solului şi gradul de favorabilitate
pentru cultură a celorlalte componente ale cadrului natural.
Regula domeniilor optime de aplicare a factorilor şi condiţiilor de
vegetaţie pentru asigurarea interacţiunii pozitive. Întinderea domeniilor
optime, în care factorii şi condiţiile de vegetaţie alocate economic
interacţionează pozitiv cu maximă intensitate, manifestă tendinţa de a se
restrânge pe măsură ce cresc recoltele, sau, altfel spus, numărul de doze şi
de rapoarte reciproce dintre factorii şi condiţiile de vegetaţie în care se pot
obţine recoltele, se micşorează o dată cu creşterea acestora.
Regula prevenirii fenomenelor de poluare şi a îmbunătăţirii calităţii
mediului ambiant al producţiei vegetale.
8
Fenomenele de poluare a componentelor mediului ambiant şi al
producţiei vegetale, sunt întotdeauna urmarea neutilizări productive a
factorilor chimici de vegetaţie, aplicaţi în exces absolut faţă de necesarul
optim economic pentru oferta ecologică de producţie dată, sau în exces
relativ faţă de posibilităţile de metabolizare asigurate prin accesibilitatea
elementelor nutritive, care nu s-au aplicat prin tehnologie (de pildă
metabolizarea slabă a nitraţilor în plante cu deficienţe de fosfor şi
molibden).
Regula evoluţiei însuşirilor fizice, chimice şi biologice ale solurilor.
Dacă asigură obţinerea de recolte mari şi continuu ascendente o
perioadă indefinit de lungă de timp, tehnologiile de cultură intensivă a
plantelor nu degradează însuşirile fizice, chimice şi biologice ale solurilor,
ci din contră le ameliorează.
Toate aceste reguli sunt de factură statistică, apărând ca rezultante
probabile ale medierii unor vaste populaţii de date experimentale. Ecuaţiile
de tip polinominal cu termeni simpli, pătratici, sau cu rădăcină pătrată şi cu
multiplicarea factorilor par a fi corespunzătoare pentru descrierea
matematică a acestor reguli,aşa cum este dată mai jos:
R = R 0 +a∙N+b∙P+c∙K+d∙N2+e∙P2+f∙K2+g(N∙P)+h(N∙P∙K)+i(P∙K)+j(N∙P∙K),
în care:
R 0 = recolta fără îngrăşăminte;
a, b, c, d, e, f, g, h, i, j = coeficienţi de regresie ai recoltei faţă de
doza de îngrăşământ.
Reţinem:
Agrochimia investighează starea de fertilitate prin analiza plantei şi a
solului, în vederea stabilirii nevoii de îngrăşăminte precum şi controlul
poluării şi depoluării, ca urmare a efectului chimizării intensive sau
neraţionale sau a unor noxe provenite de la unele întreprinderi industriale.
Ocupându-se de circuitul substanţelor nutritive în mediul de creştere
şi dezvoltare a plantelor, Agrochimia studiază problemele legate de
producerea, pregătirea, păstrarea şi folosirea îngrăşămintelor chimice,
organice şi a amendamentelor şi de folosirea lor raţională în vederea evitării
poluării mediului ambiant.
Observaţie:
Cunoaşterea istoricului dezvoltării ştiinţei agrochimice, este necesară
întrucât profitând de învăţămintele trecutului şi prezentului, putem să
deducem principii şi legităţi ce derivă din legile obiective ale naturii şi ale
dezvoltări societăţii.
TEST DE EVALUARE
b) Care sunt regulile elaborate de Z. Borlan în vederea

maximalizării eficienţei economice şi evoluţiei calitative a
sistemului sol-plantă?
Răspuns:
Regula recoltelor mari, Regula domeniilor optime de aplicare a factorilor
şi condiţiilor de vegetaţie pentru asigurarea interacţiunii pozitive, Regula
prevenirii fenomenelor de poluare şi a îmbunătăţirii calităţii mediului
ambiant al producţiei vegetale, Regula evoluţiei însuşirilor fizice, chimice
şi biologice ale solurilor
9
2. Enunţaţi legea nesubstituirii factorilor de vegetaţie, formulată
de Prianişnicov (1940)
Răspuns:
Exerciţii.
Exemplu rezolvat:
1. Agrochimia este ştiinţa interdisciplinară care studiază :
a) poluarea solului
b) poluarea aerului
c) problemele de bază ale chimizării agriculturii
Rezolvare : a şi c
De rezolvat:
2. Dacă una din condiţiile de viaţă a plantelor (apă, hrană,
lumină, temperatură) lipseşte, atunci recolta este:
a) mai mare
b) egală cu zero
c) mai mica
Rezolvare:
1.2. Probleme care stau în faţa chimizării

agriculturii în ţara noastră
1.2.1. Resursele de sol ale României şi problema chimizării

agriculturii.
În agricultura modernă contemporană, principalele măsuri tehnice pe
care se acţionează pentru sporirea producţiei la hectar sunt: irigarea;
chimizarea prin: îngrăşăminte, erbicide, fungicide etc.; folosirea unui
material săditor cu înaltă valoare biologică, a unei seminţe cu un potenţial
productiv ridicat; mecanizarea lucrărilor agricole. Alături de aceştia trebuie
ţinut cont şi de factorii climatici (secete, ger, brumă).
Dintre măsurile tehnice prezentate mai sus un rol esenţial în sporirea
producţiei la ha îl au îngrăşămintele. Din datele experimentale din ţara
noastră rezultă că 1kg de substanţă activă (N.P.K.), aduce pe solurile molice
următoarele sporuri de recoltă: 10 kg la grâu, 12 kg la porumb, 11 kg la orz,
4,5 kg la floarea soarelui, 50 - 60 kg la sfecla de zahăr, 35 kg la cartofi,
40 - 60 kg la ardei, 80 kg la tomate, 10 - 15 kg la mere, 15 - 20 kg la
struguri.
Există deci o strânsă legătură între consumul de îngrăşăminte şi
producţia agricolă.
Creşterile de producţie în toate cazurile se datorează nu numai
sporirii cantităţilor de îngrăşăminte, ci şi intesificării celorlalţi factori de
vegetaţie, însă aceştia nu-şi evidenţiază efectul atâta timp cât nu se folosesc
îngrăşăminte în cantităţi satisfăcătoare şi echilibrate.
Alături de îngrăşăminte, solul joacă un rol important în obţinerea
unor producţii mari pentru asigurarea necesarului de hrană a omenirii.
Teritoriul agricol al ţării noastre, caracterizat printr-o mare
diversitate a condiţiilor naturale, prezintă pe un spaţiu geografic relativ
restrâns, aproape toate categoriile de sol reprezentative din Europa, de la
10
cernoziomuri de stepă şi silvostepă cu fertilitate naturală ridicată, soluri
brun-roşcate, soluri brun acide, până la soluri podzolice, sărăturate
nisipoase, cu fertilitate scăzută.
După datele Ministerului Agriculturii, Direcţia Generală - Fond
Funciar, Cadastru, Geodezie şi Organizarea Teritoriului (citaţi de I.C.P.A.),
la 31 decembrie 1995, situaţia fondului funciar agricol şi silvic a prezentat
însemnate modificări ca urmare a aplicării Legii 18/1990.
Astfel, cu excepţia societăţilor comerciale, foste IAS-uri care au
suprafeţe mari de ordinul miilor de hectare, circa 10.694.000 ha teren
agricol din care 7.807.000 ha arabil sunt în proprietate particulară (peste
6 milioane proprietari), revenind în medie 1,3-2 ha şi un maxim de 10 ha pe
proprietar.
În România terenurile arabile, deosebit de importante pentru
economia naţională reprezintă 39,17 % din teritoriul ţării şi practic toate
(95 %) sunt luate în cultură, faţă de 44 % pe plan mondial 88 % în Europa,
51 % în S.U.A. şi Canada, 2 % în Australia şi Noua Zeelandă şi 58 % în
medie în ţările dezvoltate. Această situaţie reflectă atât ponderea mare a
terenurilor agricole şi mai ales arabile în economia fondului funciar, cât şi
faptul că România este una din ţările în care resursele de creştere a
suprafeţei arabile sunt, practic epuizate.
1.2.2. Calitatea solurilor şi principalele restricţii ale calităţii
acestora.
Productivitatea terenurilor agricole este mult diferită, ca rezultat atât
al diversităţii condiţiilor fizico-geografice şi însuşirilor intrinseci ale
solurilor, cât şi a influenţelor antropice intervenite în timp.
Potrivit datelor sistemului naţional de monitoring al calităţii solurilor
agricole, elaborat de I.C.P.A. în 1998, principalii factori restrictivi ai
capacităţii productive a solurilor agricole din ţara noastră sunt următorii:
seceta frecventă, excesul periodic de umiditate din sol, eroziunea hidrică şi
alunecările de teren, eroziunea eoliană, conţinutul excesiv de schelet în
partea superioară a solului, sărăturarea naturală a solului, deteriorarea
structurii şi compactarea solului, distrugerea solului prin diverse lucrări de
desecare, acoperirea cu deşeuri şi reziduuri solide, poluarea cu petrol şi apă
sărată, poluarea chimică, etc.
Tabloul general al factorilor restrictivi prezentaţi evidenţiază faptul
că, majoritatea acestora intră în sarcina chimizării agriculturii
(Agrochimiei), prin îmbunătăţirea tehnologiilor folosite în agricultura ţării
noastre, care trebuie să aibă în vedere următoarele aspecte:
- ameliorarea solurilor slab productive, acide, alcaline, nisipoase,
antropice prin măsuri agrochimice;
- creşterea conţinutului de materie organică din soluri prin folosirea
îngrăşămintelor organice şi a resturilor organice vegetale în vederea
realizării unui bilanţ favorabil al humusului din sol;
- creşterea fertilităţii solurilor prin sporirea cantităţii de îngrăşăminte
chimice cu azot, fosfor şi potasiu utilizate la unitatea de suprafaţă;
- măsuri de depoluare a solurilor poluate;
- măsuri de reconstrucţie ecologică a solurilor degradate.
Reţinem :
Teritoriul agricol al ţării noastre, caracterizat printr-o mare
diversitate a condiţiilor naturale, prezintă pe un spaţiu geografic relativ
restrâns, aproape toate categoriile de sol reprezentative din Europa, de la
cernoziomuri de stepă şi silvostepă cu fertilitate naturală ridicată, soluri
11
brun-roşcate, soluri brun acide, până la soluri podzolice, sărăturate
nisipoase, cu fertilitate scăzută.
Productivitatea terenurilor agricole este mult diferită, ca rezultat atât
al diversităţii condiţiilor fizico-geografice şi însuşirilor intrinseci ale
solurilor, cât şi a influenţelor antropice intervenite în timp.
Observaţie:
Agrochimia, prin îmbunătăţirea tehnologiilor folosite în agricultura
ţării noastre, trebuie să aibă în vedere următoarele aspecte:
- ameliorarea solurilor slab productive, acide, alcaline, nisipoase,
antropice prin măsuri agrochimice;
- creşterea conţinutului de materie organică din soluri prin folosirea
îngrăşămintelor organice şi a resturilor organice vegetale în vederea
realizării unui bilanţ favorabil al humusului din sol;
- creşterea fertilităţii solurilor prin sporirea cantităţii de îngrăşăminte
chimice cu azot, fosfor şi potasiu utilizate la unitatea de suprafaţă;
- măsuri de depoluare a solurilor poluate;
- măsuri de reconstrucţie ecologică a solurilor degradate.
TEST DE EVALUARE
1. Care sunt principalii factori restrictivi ai capacităţii

productive a solurilor agricole din ţara noastră?
Răspuns:
Seceta frecventă, excesul periodic de umiditate din sol, eroziunea hidrică
şi alunecările de teren, eroziunea eoliană, conţinutul excesiv de schelet în
partea superioară a solului, sărăturarea naturală a solului, deteriorarea
structurii solului, distrugerea solului prin diverse lucrări de desecare,
acoperirea cu deşeuri şi reziduuri.
2. Ce aspecte trebuie să urmărească Agrochimia în vederea

îmbunătăţirii tehnologiilor folosite în agricultură?
Răspuns:
Exerciţii.
Exemplu rezolvat:
1. Principalele măsuri tehnice pe care se urmăreşte sporirea
producţiei la hectar sunt:
a) irigarea
b) aplicarea îngrăşămintelor
c) semănatul timpuriu
Rezolvare : a şi b
De rezolvat:
2. Din datele experimentale din ţara noastră rezultă că 1kg de
substanţă activă (N.P.K.), aduce pe solurile molice
următoarele sporuri de recoltă la grâu:
a) 100 kg
b) 10 kg
c) 1000 kg
Rezolvare:
12
Rezumatul temei
Agrochimia este o ştiinţă interdisciplinară, care studiază problemele

de bază ale chimizării agriculturii. Ea studiază circuitul substanţelor
nutritive în mediul de creştere şi dezvoltare al plantelor agricole, problemele
nutriţiei plantelor în legătură cu aplicarea îngrăşămintelor şi
amendamentelor, precum şi legile proceselor acţiunii reciproce dintre
îngrăşăminte, amendamente, sol, plante şi microorganisme.
Diferiţi cercetători au căutat să sintetizeze anumite adevăruri sub
forma unor principii sau legi ale fertilităţii, cum ar fi: Legea egalei
importanţe a factorilor de vegetaţie, Legea interdependenţei şi condiţionării
reciproce a factorilor de vegetaţie, Legea nesubstituirii factorilor de
vegetaţie, Legea completării (restituirii) elementelor nutritive, Legea
minimului, maximului şi optimului, Legea relaţiilor fiziologice sau acţiunii
factorilor de vegetaţie, Legea echilibrului dintre diferite organe ale
plantelor, Legea fertilităţii crescânde a solului, Legea ierarhizării factorilor
de vegetaţie, Legea autoreglării biologice a culturilor agricole.
Pe baza corelării celor 10 legi şi principii enumerate mai sus, cu
rezultatele cercetărilor ştiinţifice şi a celor obţinute în producţia vegetală
intensivizată, în vederea maximalizării eficienţei economice şi evoluţiei
calitative a sistemului sol-plantă, au fost elaborate de Z. Borlan (1994)
următoarele reguli ştiinţifice: Regula recoltelor mari, Regula domeniilor
optime de aplicare a factorilor şi condiţiilor de vegetaţie pentru asigurarea
interacţiunii pozitiv, Regula prevenirii fenomenelor de poluare şi a
îmbunătăţirii calităţii mediului ambiant al producţiei vegetale, Regula
evoluţiei însuşirilor fizice, chimice şi biologice ale solurilor.
Alături de îngrăşăminte, solul joacă un rol important în obţinerea
unor producţii mari pentru asigurarea necesarului de hrană a omenirii.
13
Tema nr. 2
BAZELE AGROCHIMICE ALE FERTILIZĂRII

ÎN RAPORT CU CERINŢELE PLANTELOR
ÎN ELEMENTE NUTRITIVE
• Compoziţia chimică a plantelor, elemente necesare creşterii şi
dezvoltării acestora;
• Cerinţele plantelor în elemente nutritive în raport cu factorii de
vegetaţie;
• Stările de aprovizionare a plantelor cu elemente nutritive;
• Mecanismul absorbţiei elementelor nutritive de către plante.
Obiectivele temei:
- cunoaşterea compoziţiei elementare a plantelor şi legăturile ei cu
cea a solului;
- cerinţele plantelor în elemente nutritive în raport cu fazele de
vegetaţie;
- stările de aprovizionare a plantelor cu elemente nutritive;
- mecanismul absorbţiei radiculare a elementelor nutritive de către
plante.
Timpul alocat temei : 8 ore
Bibliografie recomandată :
1. Avarvarei, I., şi colab. 1997 - Agrochimie. Editura Sitech,Craiova.
Agrochimie. Editura Sitech, Craiova.
5. Rusu M., 2006 - Compendiu de Agrochimie. Editura Ceres
Bucuresti
2.1. Compoziţia chimică a plantelor, elemente necesare

creşterii şi dezvoltării acestora
Compoziţia chimică a plantelor, reflectă în mare parte cerinţele lor

faţă de factorii de mediu. Aproape în totalitate plantele sunt organisme
autotrofe, având însuşirea de a-şi procura singure hrana şi energia din
mediul înconjurător. Există şi excepţii - plantele hemiparazite -, care îşi
asigură hrana brută pe seama altor specii (Vîscum, Melampirum, ş.a.).
Componentele majore ale plantelor sunt: apa, care reprezintă între
75 – 95% din masa proaspătă şi substanţa uscată, care reprezintă 5 – 25 %.
2.1.1. Apa - este componenta de bază a tuturor organismelor vii
deoarece ea îndeplineşte următoarele roluri:
- este mediul de desfăşurarea al reacţiilor chimice, biologice şi
fizice;
14
- dizolvă, hidratează, hidrolizează şi participă la fenomenele de
oxido-reducere şi de sinteză;
- menţine presiunea osmotică, reglează concentraţia ionilor de
hidrogen şi oxidril;
- este mediul de transport al elementelor nutritive şi al substanţelor
sintetizate;
- este un regulator de temperatură.
În concepţia biostructurală a lui Macovski (1981) apa din ţesuturile
vii se prezintă în trei forme:
- ca soluţie intercelulară, comportându-se ca apă liberă, obişnuită, în
care sunt dizolvate substanţe, enzime şi sunt prezenţi ioni, putând fi stoarsă
sub formă de suc vacuolar;
- apa integrată în materia biostructurată, fără însuşiri de solvent, fiind
prezentă ca suc plasmatic;
- apa legată de coloizi şi materia biostructurată, care se adaugă apei
libere numai după moartea plantei.
Conţinutul în apă al plantelor este foarte diferit, fiind în funcţie de
specie, de vârstă, organul vegetativ, fructul şi sămânţa.
Astfel în seminţele cerealelor ea are valoarea de 12–14 %,
oleaginoase 7–8 %, fân 14–16 %, castraveţi 90–97 %, mere 77–88 %,
struguri 75–83 %.
2.1.2. Substanţa uscată, rezultă după eliminarea apei la etuvă
(1050C). Ea este formată din compuşi organici şi minerali. Compuşii
organici din plante reprezintă 5–30 % fiind formaţi din:
- Extractive azotate: proteine simple, aminoacizi, proteine complexe,
protide;
- Extractive neazotate: glucide, lipide, substanţe pectice, acizi graşi
şi acizi organici;
- Pigmenţi: antocianici, carotinoizi, clorofilieni, etc.;
- Enzime: oxidoreductaze, transferaze, hidrolaze, liaze, izomeraze,
ligaze, etc.;
- Vitamine: A, B, B 1 , B 2 , B 6 , C, D, H, PP, etc.;
- Substanţe de creştere: auxine, gibereline , chimetine, ş.a.
Compuşii minerali din plante reprezintă 0,3 – 12 % şi sunt formaţi
din: nitraţi, fosfaţi, sulfaţi, cloruri, silicaţi.
2.1.3. Clasificarea elementelor nutritive din plante
Cele 60 de elemente, care intră în alcătuirea plantelor au un rol
complex, cele mai multe participând singure sau împreună cu altele sub
formă de grupe anionice sau acide (C, N, S, P), cationi bazici cu valenţă fixă
(K, Ca, Mg), sau variabilă (Mn, Fe, Cu, Zn), amfoliţi cu valenţă variabilă
(B, Al, Si), la procese de transport, sinteză, depunere de substanţe, activarea
sau catalizarea unor procese, schimb de energie.
Prin element nutritiv, se înţelege acel element chimic existent în sol,
care este adsorbit de plante în cantităţi mai mari sau mai mici şi care este
utilizat direct sau indirect, într-o măsură mai mare sau mai mică în procesele
mai sus menţionate.
Există mai multe criterii de clasificare a elementelor nutritive care
sunt prezentate în cele ce urmează.
A) În funcţie de cantitatea în care se găsesc în plante - sunt
grupate astfel:
• macroelemente - care se găsesc în plante în cantităţi de
n.101-n.10-2 % şi care trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
15
- să aibă rol direct în procesele de nutriţie, de creştere şi dezvoltare;
- absenţa lor din mediul nutritiv, să împiedice dezvoltarea părţilor
vegetative a organelor de reproducere şi încheiere a ciclului vital;
- carenţa lor să fie specifică şi să poată fi corectată numai prin
introducerea în mediul nutritiv a unor săruri ce conţin elementul respectiv;
- carenţa accentuată să provoace tulburări metabolice, citologice,
histologice, anatomopatologice.
Macroelementele pot fi: principale (N,P,K) şi secundare (S,Mg,Ca).
• microelementele - care se găsesc în plante în cantităţi de n.10-3-
n.10-5% şi trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
- să aibă acţiune strict specifică şi directă;
- lipsa sau insuficienţa să împiedice îndeplinirea ciclului vegetal;
- carenţa să poată fi corectată prin cantităţi ce nu depăşesc 10kg/ha
socotită în substanţă activă;
- să manifeste acţiune toxică dacă se depăşeşte un anumit prag
optim;
- insuficienţa lor în mediu nutritiv, să provoace tulburări metabolice,
citologice, histologice, sau morfologice care duc la scăderea recoltei.
Ultra-microelementele se găsesc în plante în cantităţi de
n.10 -n.10-9 % cuprind de regulă unele elemente radioactive (U,Th,Ac),
-6
care pot stimula creşterea plantelor.

B) În funcţie de importanţa pe care o au în procesele metabolice
• elemente esenţiale, care sunt implicate direct în nutriţia plantelor
şi nu pot fi înlocuite cu alte elemente în funcţiile lor, absenţa sau
insuficienţa lor din mediul de nutriţie, fac imposibilă creşterea normală a
plantelor şi încheierea ciclului vital.
Ca elemente esenţiale sunt sunt considerate de Bergman (1992) doar
16 şi anume: C, O, H, N, P, K, Ca, Mg, S, B, Cu, Fe, Mn, Mo, Zn, Cl.
• elemente neesenţiale sunt considerate elementele care încurajează
creşterea plantelor, însă al căror rol nu este bine definit (Ar, Bo, Be, Bi, Br,
Ce, Cr, Li, Pb, Pt, Rb, Se, Sr).
Reţinem:
Componentele majore ale plantelor sunt: apa, care reprezintă între
75 – 95 % din masa proaspătă şi substanţa uscată, care reprezintă 5 – 25 %.
Apa este componenta de bază a tuturor organismelor vii.
Substanţa uscată, este formată din compuşi organici şi minerali.
Compuşii organici din plante reprezintă 5 – 30 %, iar compuşii minerali din
plante reprezintă 0,3 – 12 %.
utilizat direct sau indirect în procesele de creştere şi dezvoltare a plantelor.
Macroelementele se găsesc în plante în cantităţi de n.101-n.10-2 % şi
pot fi: principale (N, P, K) şi secundare (S, Mg, Ca).
Microelementele se găsesc în cantităţi de n.10-3- n.10-5% (Cu, Fe, Ni,
Mn, Zn, B, Mo)
Observaţie:
Există mai multe criterii de clasificare a elementelor nutritive:
- în funcţie de cantitatea în care se găsesc în plante (macroelemente,
microelemente);
- în funcţie de importanţa pe care o au în procesele metabolice
(elemente esenţiale, elemente neesenţiale).
16
TEST DE EVALUARE
1. Cum sunt clasificate elementele nutritive în funcţie de

cantitatea în care se găsesc în plante.
Răspuns:
În funcţie de cantitatea în care se găsesc în plante elementele
nutritive sunt grupate în: macroelemente principale (N, P, K),
macroelemente secundare (S, Mg, Ca), microelemente (Fe, Cu, Mn, B, Cr,
Ni, Mo ) şi ultra-microelemente.
2. Cum sunt clasificate elementele nutritive în funcţie de

importanţa pe care o au în procesele metabolice?
Răspuns:
Exerciţii.
Exemplu rezolvat:
1. Substanţa uscată din plante reprezintă un procent cuprins
între 5 – 25%.
a) 0,5 – 1%
b) 5 – 25%.
c) 75 – 95%
Rezolvare : b
De rezolvat:
2. Din substanţa uscată rezultată după eliminarea apei la etuvă,
enzimele sunt reprezentate de:
a) antocianici, carotinoizi, clorofilieni
b) auxine, gibereline, chimetine
c) oxidoreductaze, transferaze, hidrolaze, liaze, izomeraze, ligaze
Rezolvare:
2.2. Cerinţele plantelor în elemente nutritive în raport

cu fazele de vegetaţie
Folosirea îngrăşămintelor trebuie făcută diferenţiat de la o specie de

plantă la alta, deoarece în timp diferitele specii şi-au format însuşirea de a
acumula în frunze, ramuri, tulpini, ca şi în sămânţă, substanţe nutritive în
anumite raporturi.
Pentru a înţelege mai bine principiile aplicării diferenţiate a
îngrăşămintelor, în raport cu cerinţele plantelor în elemente nutritive în
cursul vegetaţiei, este necesar să se cunoască noţiunea de vârstă, care este
dată de durata ciclului vital şi de ciclul anual de vegetaţie, în cadrul căruia
se disting diferite faze de vegetaţie (fenofaze), caracterizate prin apariţia,
creşterea şi maturarea organelor (răsărirea, înfrăţirea, formarea paiului,
apariţia mugurilor de rod, înflorirea).
În cadrul ciclului vegetativ se disting mai multe perioade de vârste,
dintre care după D. Davidescu (1992), pentru aplicarea îngrăşămintelor,
prezintă interes:
17
- perioada de dominanţă a creşterii vegetative, de la încolţirea
seminţei şi până la începerea fructificării, când apar ţesuturi noi a căror
masă predomină;
- perioada de dominanţă a formării organelor de reproducere, a
fructificării care la plantele anuale se suprapune cu ciclul vital, iar la
plantele lemnoase multianuale cu frunzele caduce, începe cu prima rodire şi
ţine până când recolta începe să descrească şi apar ramuri uscate;
- perioada de dominanţă a proceselor de îmbătrânire (maturare
deplină), care începe la plantele anuale odată cu intrarea în pârgă a
fructelor, iar la cele lemnoase perene odată cu apariţia primelor ramuri
uscate şi ţine până la uscarea completă.
În timpul ciclului vital, o altă însuşire care se schimbă cu vârsta, este
consumul diferit de substanţe nutritive pe parcursul acestor perioade şi
sensibilitatea faţă de prezenţa sau absenţa în mediul de nutriţie a anumitor
substanţe nutritive.
Astfel, în fenofaza creşterii vegetative, elementul nutritiv
determinant este azotul. În fenofaza de maturitate, plantele folosesc cantităţi
mari de K, P, B, iar în fenofaza de fructificare se mai adaugă cantităţi
sporite de P, Zn şi Mo.
În general, se pot separa trei perioade de consum a elementelor
nutritive:
- perioada critică, coincide cu primele faze de creştere şi dezvoltare a
plantelor. Este perioada în care insuficienţa, excesul sau un raport
neechilibrat dintre elementele nutritive au acţiune dăunătoare asupra întregii
perioade de creştere şi dezvoltare a plantei. Dacă pe parcurs se încearcă o
remediere a elementelor nutritive, plantele nu revin la starea normală.
- perioada consumului maxim, coincide cu creşterea cea mai intensă
şi începutul acumulării substanţelor de rezervă. Elementele nutritive sunt
asimilate în cantităţi mari şi ritm accentuat. În această perioadă
îngrăşămintele au eficienţă maximă.
- perioada consumului minim coincide cu maturarea fructelor şi
seminţelor şi cu acumularea maximă a substanţelor de rezervă; consumul de
substanţe nutritive din sol se reduce treptat până la încetarea totală. O parte
din elementele asimilate pot chiar migra, părăsind organele plantei, cum este
potasiul.
Aceste perioade sunt redate pentru diferite specii de plante în
tabelul 1.
Reţinem:
Se pot stabili trei perioade de consum a elementelor nutritive şi
anume:
- perioada critică, coincide cu primele faze de creştere şi dezvoltare
a plantelor.
- perioada consumului maxim, coincide cu creşterea cea mai
intensă şi începutul acumulării substanţelor de rezervă.
- perioada consumului minim coincide cu maturarea fructelor şi
seminţelor şi cu acumularea maximă a substanţelor de rezervă; consumul de
substanţe nutritive din sol se reduce treptat până la încetarea totală.
În fenofaza creşterii vegetative, elementul nutritiv faţă de care
plantele au cerinţe mari este azotul. În fenofaza de maturitate, plantele
folosesc cantităţi mari de K, P, B, iar în fenofaza de fructificare se mai
adaugă cantităţi sporite de P, Zn şi Mo.
18
Observaţie:
Folosirea îngrăşămintelor trebuie făcută diferenţiat de la o specie de
plantă la alta, deoarece în timp diferitele specii şi-au format însuşirea de a
acumula în frunze, ramuri, tulpini, ca şi în sămânţă, substanţe nutritive în
anumite raporturi.
Tabelul 1
Perioadele consumului de elemente nutritive
la diferite plante cultivate (după Calancea, 1990)
Planta Perioada critică Perioada Perioada

a nutriţiei consumului consumului
maxim minim
Cereale păioase 12 - 20 zile de la Înfrăţire- Coacere
răsărire înspicare
Porumb 4 - 6 frunze Înainte de Coacere ceară
apariţia
paniculului
Cartof 2 - 4 perechi de Începutul Uscarea
frunze îngroşării frunzelor
rădăcinii inferioare
Sfeclă de zahăr 2 - 3 perechi de Începutul Uscarea
frunze îngroşării frunzelor
rădăcinii primare
Tomate Apariţia primei Începutul Coacerea
frunze adevărate înfloririi fructelor
Varză de 3 - 4 frunze 70 zile de la Căpăţâna este
toamnă răsărire formată
In 3 - 5 frunze Butonizare- După formarea
înflorire seminţei
Cânepă 2 - 4 frunze Creşterea tulpinii Îngălbenirea
păstăilor
Soia 3 - 4 frunze După formarea Îngălbenirea
nodozităţilor păstăilor
Viţă de vie Desfacerea Începutul Coacerea
mugurilor înfloririi strugurilor
Pomi fructiferi Desfacerea Apariţia Coacerea
mugurilor de rod frunzelor, fructelor
diferenţierea
mugurilor de rod
TEST DE EVALUARE
1. Care sunt perioadele din viaţa plantelor care prezintă interes

în aplicarea îngrăşămintelor?
Răspuns:
Importanţă în aplicare a îngrăşămintelor au perioadele de creştere
vegetativă, cele de formare a organelor de reproducere şi cele de
maturare deplină.
2. Care sunt perioadele de consum a elementelor nutritive de

către plante?
19
Exerciţii.
Exemplu rezolvat:
1. La cerealele păioase perioada consumului maxim de elemente
nutritive este:
a) 12 - 20 zile de la răsărire
b) înfrăţire-înspicare
c) faza de lapte -ceară
Rezolvare : b
De rezolvat:
2. La porumb perioada consumului maxim de elemente nutritive
este:
a) înainte de apariţia paniculului
b) 12 - 20 zile de la răsărire
c) faza de lapte - ceară
Rezolvare:
2.3. Stările de aprovizionare a plantelor

cu elemente nutritive
În funcţie de aprovizionarea solului cu elemente nutritive, de

însuşirile fizice şi chimice ale solului, de condiţiile climatice, planta se poate
găsi în una din stările posibile de aprovizionare cu elemente nutritive şi
anume:
- starea normală;
- carenţa unuia sau mai multor elemente;
- insuficienţa unui sau mai multor elemente;
- nivelul critic al elementului;
- abundenţa elementului;
- excesul elementului;
- toxicitatea datorită concentraţiei prea mari.
Starea normală este atunci când toate elementele nutritive se găsesc
în cantităţi îndestulătoare şi echilibrate, ele determinând o creştere şi
dezvoltare normală a plantelor, producţia fiind ridicată şi de calitate.
Carenţa este efectul pe care îl poate avea asupra plantelor cultivate,
lipsa sau insuficienţa accentuată a unui element nutritiv sub formă
asimilabilă din mediu nutritiv şi care influenţează asupra creşterii şi
dezvoltării, asupra producţiei şi ca atare cauzează în final un prejudiciu
economic.
Carenţele nutritive se pot exterioriza sub forma unor simptome
determinate ce apar pe frunze, tulpini sau fructe şi care sunt, în general,
cunoscute sub denumirea de carenţe minerale, boli de nutriţie, tulburări ale
nutriţiei sau boli neparazitare.
Există însă stări de carenţă care nu se manifestă prin semne
exterioare ci doar printr-o scădere cantitativă sau calitativă a producţiei, dar
şi stări de carenţă identificabile doar prin analize chimice sau încercări
experimentale. Carenţele elementelor nutritive pot fi clasificate în funcţie de
cauzele care le produc astfel: datorate solului şi datorate plantelor
(fiziologice).
20
Datorate solului:
- carenţă absolută (primară), când un element nutritiv lipseşte din
sol;
- carenţă indusă, datorită insolubilizării unor elemente nutritive din
sol.
Astfel, fosforul în exces în sol împiedică asimilarea zincului datorită
formării Zn3 (PO 4 ) 2 , care este insolubil.
Datorate plantelor (fiziologice):
- prin fenomenul de antagonism ionic. Astfel calciu în exces
împiedică pătrunderea în plantă a magneziului şi potasiului;
- datorită temperaturilor scăzute, când activitatea de absorţie a
rădăcinilor este scăzută.
Insuficienţa unui element este starea prin care ţesuturile sunt
nesatisfăcător aprovizionate într-un element nutritiv. Insuficienţa, dacă nu
produce semne vizibile de carenţă, duce la modificări fiziologice care au un
efect negativ din punct de vedere economic.
Nivelul critic al elementului este starea care se defineşte în mai
multe moduri şi anume:
- concentraţia unui element şi raportul acestuia faţă de alte elemente,
într-un ţesut sau organ, la o anumită fază de vegetaţie, şi care corespunde
unei corelaţii optime a productivităţii plantei;
- concentraţia minimă pentru maximum de recoltă;
- limita cea mai scăzută a concentraţiei unui element, la care recoltă
începe să descrească;
- conţinutul care corespunde la 95% din randamentul maxim;
- conţinutul la care sporul de recoltă dat de îngrăşăminte nu mai este
rentabil.
Abundenţa sau aprovizionarea de lux, este dată de concentraţia
unui element într-un anumit ţesut sau organ, care depăşeşte nivelul critic,
fără a provoca însă efecte toxice şi fără a contribui la formarea substanţelor
organice, care duc la sporirea producţiei.
Excesul unui element este dat de conţinutul ridicat, care depăşeşte
un anumit nivel, denumit „grad de toxicitate“ şi care face ca producţia să
scadă pe măsură cu concentraţia acestuia creşte.
Toxicitatea survine atunci când concentraţia într-un anumit element
provoacă în celulă procese ireversibile, care împiedică desfăşurarea
metabolismului normal şi duc chiar la moartea celulei.
Corelaţia dintre elementele nutritive în plante, atunci când este ideală
este influenţată în realitate de numeroşi factori: specie, vârstă, formarea
organelor de reproducţie, aprovizionarea cu apă, temperatura, prezenţa sau
absenţa unor elemente.
Prevost şi Ollangnier (1954) au propus o diagramă care sintetizează
corelaţia dintre concentraţia elementelor minerale şi creşterea acesteia sau a
recoltei. În fig.1. se prezintă schematic relaţia dintre concentraţia
elementelor nutritive şi creşterea plantelor.
Reţinem:
În funcţie de aprovizionarea solului cu elemente nutritive, planta se
poate găsi în una din următoarele stări posibile de aprovizionare cu elemente
nutritive: starea normală, carenţa unuia sau mai multor elemente,
insuficienţa unuia sau mai multor elemente, nivelul critic al elementului,
abundenţa elementului, excesul elementului, toxicitatea datorită
concentraţiei prea mari.
21
Fig.1. Corelaţia dintre creşterea plantei (recoltă) şi concentraţia
elementelor din plantă (Prevost şi Ollangnier, 1954, după Calancea 1990)
Observaţie:
Carenţele elementelor nutritive pot fi clasificate în funcţie de cauzele
care le produc astfel:
- datorate solului: carenţă absolută (primară) şi carenţă indusă;
- datorate plantelor (fiziologice).
TEST DE EVALUARE
1. Care sunt stările de aprovizionare a plantelor cu elemente

nutritive?
Răspuns:
Plantele prezintă următoarele stări de aprovizionare cu elemente
nutritive: starea normală; carenţa unuia sau mai multor elemente;
insuficienţa unuia sau mai multor elemente; nivelul critic al elementului;
abundenţa elementului; excesul elementului; toxicitatea datorită
concentraţiei prea mari.
2. Când un element nutritiv devine toxic pentru plante?

Răspuns:
Exerciţii.
Exemplu rezolvat:
1. Excesul unui element în mediul nutritiv, denumit şi „grad de
toxicitate“, face ca producţia să:
a) scadă
b) crească
c) stagneze
Rezolvare: a
De rezolvat:
2. Carenţa unui element nutritiv reprezintă:
a) lipsa sau insuficienţa elementului din mediul nutritiv
b) prezenţa elementului nutritiv numai în frunze
c) absenţa elementului nutritiv din seminţe
22
Rezolvare:
2.4. Mecanismul absorbţiei elementelor
nutritive de către plante
Sistemul radicular al plantelor are rolul cel mai important în

aprovizionarea plantelor cu elemente nutritive. Raporturile care se stabilesc
între sol şi plantă, prin intermediul sistemului radicular determină
caracteristicile de nutriţie al plantelor, pe baza cărora se stabilesc
modalităţile şi dozele de aplicare a îngrăşămintelor şi amendamentelor.
Fiecare specie de plante are un sistem radicular propriu, care-i
permite să-i asigure nutriţia cu elementele nutritive din sol. Distribuţia
sistemului radicular în sol depinde însă de tipul de sol, de succesiunea şi
argilozitatea orizonturilor, de bogăţia în elemente nutritive.
2.4.1. Principalii factori care influenţează absorbţia elementelor
nutritive
Starea de asigurare a solului cu elemente nutritive reprezintă
factorul hotărâtor al absorbţiei acestora şi al dezvoltării sistemului radicular.
În acest sens aplicarea îngrăşămintelor are un efect deosebit asupra creşterii
rădăcinilor în sol.
Temperatura - optimul de temperatură care asigură creşterea şi
dezvoltarea normală a sistemului radicular este de 25 - 300C. Depăşirea în
plus sau în minus a acestei temperaturi, determină scăderea creşterii
sistemului radicular şi în mod implicit absorţia normală a elementelor
nutritive.
Gradul de aeraţie al solului, are şi el un rol important în creşterea şi
dezvoltarea sistemului radicular. O aeraţie normală este considerată la
15 – 20 % oxigen din volumul total al fazei gazoase. În cazul când oxigenul
scade sub 5 % se înregistrează încetarea creşterii rădăcinilor.
Capacitatea de schimb a sistemului radicular , este dată de suma
capacităţii de schimb a perişorilor radiculari, fiecare perişor având o
capacitate proprie de schimb ionic. Este firesc ca plantele care au la nivelul
sistemului radicular un număr mai mare de perişori radiculari să aibă o
capacitate mai mare de schimb ionic. Astfel dicotiledonatele sunt din acest
punct de vedere superioare monocotiledonatelor. Acest lucru rezultă din
datele tabelului 2.
Tabelul 2
Capacitatea de schimb cationic a rădăcinilor unor specii
de plante şi cantitatea de calciu extrasă prin recoltă
(după Lixandru şi colab. 1990)
Capacitatea de schimb a Cantitatea de CaO

Specia de rădăcinilor extrasă prin recoltă
plante (me/100 g s.u.) kg/ha
Soia 65 350
Sfeclă 51 120
Lucernă 48 230
Tomate 35 93
Ovăz 23 30
Porumb 15 25
Orz 12 30
23
Grâu 9 35
2.4.2. Mecanismul absorbţiei elementelor nutritive de către
rădăcini
Asimilarea substanţelor nutritive de către plante nu constituie o
simplă trecere a acestora prin membrana celulară, ci un proces complex,
care are loc cu consum de energie şi se intercondiţionează cu metabolismul
plantei, fotosinteza, fotorespiraţie, formarea acizilor organici, a glucidelor şi
a proteinelor, activitatea enzimatică, cu factorii de mediu, pH, textură,
capacitatea de saturaţie cu baze şi conţinutul de argilă al solului cât şi cu
tehnologia de cultură.
Deplasarea elementelor nutritive în soluţia solului spre perii
radiculari se face în stare de ioni, sub influenţa forţelor electrostatice, iar
pătrunderea ionilor în perişorii radiculari se face prin schimb cu ionii din
celulele perilor radiculari.
Principalele surse de ioni sunt sărurile solubile (fosfaţi, nitraţi,
sulfaţi, cloruri) şi unii acizi slabi. Chelaţii şi complecşii organici
(aminoacizi, acizi humici) pătrund în perii radiculari şi sub formă
moleculară. În celula perişorului radicular, chelatul este preluat de un
complex organic cu însuşiri chelatice mai puternice sau este degradat pe
cale metabolică, eliberându-se elementul sub formă de cation. (R. Lăcătuşu,
2000).
Absorbţia ionilor de către sistemul radicular se face pe două căi:
- absorbţie pasivă (fără cheltuială de energie din partea plantei);
- absorbţie activă (cu consum de energie).
Absorbţia pasivă se realizează pe mai multe căi:
- difuzia ionilor, are loc odată cu deplasarea soluţiei solului sub
formă de flux continuu din zone mai umede spre zone mai uscate, din
apropierea perilor radiculari, se deplasează şi ionii din soluţie. Uscarea
solului din zona perilor radiculari se datorează evapotranspiraţiei. Tot prin
difuzie apa încărcată cu ioni pătrunde în spaţiul liber aparent al rădăcinii,
spaţiu care se găseşte între celulele epidermei. Volumul acestui spaţiu
reprezintă 8-10% din volumul total al celulelor radiculare, iar conţinutul lui
constituie o rezervă importantă pentru absorbţia metabolică şi pentru
perioadele secetoase. - absorbţia pe baza schimburilor ionice se face în
virtutea echilibrului de membrană Donnan, realizat la nivelul membranei
pectocelulozice, care acoperă pereţii epidermei celulelor rădăcinii.
Echilibrul termodinamic – poate fi scris sub forma:
[Na ] = [Cl ]
* −
[Na ] [Cl ]
i e
* −
e i
Această formulă, evidenţiază raportul dintre concentraţiile cationilor

reţinuţi de coloizii perilor radiculari (i) şi cei din soluţia externă (e), care
este invers proporţională cu raportul dintre concentraţiile ionilor din soluţia
externă şi cei absorbiţi de coloizii perilor radiculari. Deoarece în soluţie
există mai multe tipuri de ioni, relaţia se poate scrie şi sub forma:
[Na ] = [K ] = [Ca ] [Cl ] = [PO ]

1
+ + 2+ 2 − 3−
=
i
[Na ] [K ] [Ca ] [Cl ] [PO ]

i e e 4 i
+ + 1 − 3−
e i 2+ 2 i 4 e
e
24
- absorbţia prin pinocitoză, constă din resorbţia în interiorul celulei a
unor vezicule încărcate cu ioni, vezicule formate din invaginaţiunile
plasmalemei pline cu apă încărcate cu ioni.
- absorbţia pe calea electro-osmozei, are loc în urma atragerii ionilor
de semn contrar, prezenţi în compartimentul exterior al membranei
citoplasmatice de către ionii compartimentului celular, prin canaliculele
citoplasmatice, prevăzute cu un dublu strat de ioni, cu sarcini contrare numit
stratul dublu al lui HELMHOLZ. Se generează astfel un câmp electric.
Absorbţia activă, se produce ca rezultat al activităţii metabolice, cu
un consum de energie, pe bază de schimb de ioni, sau prin transferul de
electroni la nivelul redox al citocromilor, când apare o valenţă liberă. În
acest fel citocromii devin transportori de ioni. În afară de citocromi rolul de
transportor îl pot avea şi alţi produşi intermediari ai fotosintezei cum ar fi:
aminoacizii, fosfatidele, peptidele.
2.4.3. Factorii care influenţează absorbţia ionilor nutritivi de către
rădăcinile plantelor
Selectivitatea ionilor - Elementele nutritive sunt absorbite în mod
selectiv. În interiorul celulelor, concentraţia substanţelor poate fi mai mare
decât în soluţia exterioară; are loc deci o acumulare de elemente. Există
deosebiri privitoare la selectivitatea absorţiei şi acumularea substanţelor
minerale care diferă în funcţie de specie, uneori şi de soi, varietate
(tabelul 3).
Tabelul 3
Oferta de ioni şi absorţia la câteva specii crescute în aceeaşi

soluţie nutritivă (după Marschaner, 1992)
Specia % în diferiţi cationi din conţinutul total de ioni din plante

Na K Mg Ca
Hrişcă 0,9 39 27 33
Floarea 2,3 54 17 27
soarelui
Porumb 2,9 70 16 11
Lobodă 19,7 39 31 10
Soluţie 25 25 25 25
nutritivă
Reacţia mediului - ionii de H+ micşorează absorbţia cationilor în

rădăcină, având o activitate ionică mai ridicată şi ocupă poziţii ionizate.
Absorbţia cationilor pe moleculele transportoare de ioni se face prin schimb
cu ionii de H+ în punctele ionizabile. Rezultă că ionii de H+ din soluţia
externă vor micşora absorbţia altor cationi la grupările cu însuşiri bazice.
Absorbţia anionilor este favorizată de pH < 7, iar a cationilor de
pH > 7.
Concentraţia soluţiei solului. La concentraţii ridicate ale soluţiei
solului în diferite elemente nutritive se intensifică absorţia azotului, se
măreşte presiunea osmotică a soluţiei, fapt ce stânjeneşte absorţia apei de
către plante. Pentru o creştere normală a plantelor este nevoie de un raport
optim N.P.K.
Temperatura - influenţează direct respiraţia, transpiraţia plantei şi
absorţia elementelor nutritive, fenomene ce se petrec cu intensitate maximă,
la valori ale temperaturii cuprinse între 24 şi 350C cu excepţia calciului.
25
Faza de vegetaţie - imprimă ritmuri diferite de absorţie a
elementelor nutritive. Astfel, în primele faze de vegetaţie, în special în cele
de creştere şi dezvoltare, absorţia azotului este maximă, se micşorează
atingând un minim la maturitate. Spre deosebire de azot, calciul şi
magneziul se asimilează mai intens în a doua parte a perioadei de vegetaţie.
Tehnica de aplicare a îngrăşămintelor. După D. Davidescu (1991),
mişcarea ionilor în sol prin difuziune nu se face la aceiaşi viteză, pentru unii
ioni (PO 4 ) având importanţă aplicarea localizată. Astfel cea mai mare parte
a fosforului nu difuzează decât la o distanţă de 0,5cm, ceea ce impune
aplicarea lui la o distanţă corespunzătoare faţă de rădăcină. Mărirea dozei de
îngrăşăminte, deci sporirea concentraţiei şi aplicarea localizată cresc viteza
de difuziune a fosforului.
Interacţiunea ionilor. După raporturile în care ionii se găsesc între
ei în soluţia nutritivă sau în plasma celulară se disting 3 situaţii:
a) de însumare a efectului pozitiv sau negativ al fiecărui ion;
b) de sinergism sau de intensificare a efectului pozitiv sau negativ al
unui ion datorită prezenţei altui ion, în aşa fel încât efectul final depăşeşte
suma efectelor individuale. Exemple în acest sens sunt perechile de ioni:
Mg2+- Zn2+, Mg2+- Cu2+, H 2 PO 4 - - MoO 4 2-. Aceasta înseamnă că magneziu
stimulează absorţia Zn şi Cu, iar fosforul stimulează absorţia molibdatului;
c) de antagonism, care constă în anihilarea efectului toxic sau
favorabil al unui ion de către alt ion nutritiv, astfel încât în final, efectul
indus de perechea de ioni este mai mic decât efectul fiecărui ion luat separat.
Se cunosc o multitudine de perechi de ioni antagonişti. În funcţie de
reacţia solului antagonismul ionic este mai accentuat:
- a 5<pH<6 pentru: Ca2+- Fe2+; Ca2+- Mg2+; Ca2+- Mn2+; Ca2+- Al3+;
- la 6<pH<8 pentru: Ca2+- Fe2+; Ca2+- K+;
- la 7<pH<7,5 pentru: Ca2+-H 2 PO 4 ; Ca2+-K+; Ca2+- B;
- la pH>7,5 pentru: Ca2+- K+; Ca2+- Mg2+; Ca2+- Na+.
Intercondiţionarea ionilor, respectiv antagonismul acestora are o
mare importanţă în aplicarea îngrăşămintelor şi amendamentelor. Astfel
aplicarea unor doze mari dintr-un singur îngrăşământ declanşează o serie de
procese negative în creşterea plantelor şi formarea recoltelor.
Reţinem:
Sistemul radicular al plantelor are rolul cel mai important în
aprovizionarea plantelor cu elemente nutritive.
Factorii care influenţează absorbţia elementelor nutritive sunt:
asigurarea solului cu elemente nutritive, temperatura, gradul de aeraţie al
solului, capacitatea de schimb a sistemului radicular.
Factorii care influenţează absorbţia ionilor nutritivi de către
rădăcinile plantelor sunt: selectivitatea ionilor; reacţia mediului;
concentraţia soluţiei solului; temperatura; faza de vegetaţie; tehnica de
aplicare a îngrăşămintelor; interacţiunea ionilor.
Observaţie:
Antagonismul ionilor are o mare importanţă în aplicarea
îngrăşămintelor şi amendamentelor. Astfel, aplicarea unor doze mari dintr-
un singur îngrăşământ declanşează o serie de procese negative în creşterea
plantelor şi formarea recoltelor.
TEST DE EVALUARE
26
1. Care sunt principalii factori care influenţează absorbţia
elementelor nutritive?
Răspuns:
Factorii care influenţează absorbţia elementelor nutritive sunt:
asigurarea solului cu elemente nutritive, temperatura, gradul de aeraţie
al solului, capacitatea de schimb a sistemului radicular.
2. Care sunt factorii care influenţează absorbţia ionilor

nutritivi de către rădăcinile plantelor?
Răspuns:
Exerciţii.
Exemplu rezolvat:
1. Optimul de temperatură care asigură creşterea şi dezvoltarea
normală a sistemului radicular este de:
a) 10 - 200
b) 30 - 400
c) 25 - 300
Rezolvare : c
De rezolvat:
2. Absorbţia cationilor este favorizată de următoarele valori ale
pH:
a) pH > 7
b) pH < 7
c) pH = 5 - 6
Rezolvare:
27
Rezumatul temei
Compoziţia chimică a plantelor, reflectă în mare parte cerinţele lor

faţă de factorii de mediu. Componentele majore ale plantelor sunt: apa, care
reprezintă între 75 – 95 % din masa proaspătă şi substanţa uscată, care
reprezintă 5 – 25 %.
Apa, îndeplineşte următoarele roluri: este mediul de desfăşurarea al
reacţiilor; dizolvă, hidratează, hidrolizează şi participă la fenomenele de
oxido-reducere şi de sinteză; menţine presiunea osmotică; este mediul de
transport al elementelor nutritive şi al substanţelor sintetizate; este un
regulator de temperatură.
Substanţa uscată, este formată din compuşi organici şi minerali.
Compuşii organici din plante reprezintă 5 – 30 % fiind formaţi din:
extractive azotate; extractive neazotate, pigmenţi, enzime, vitamine,
substanţe de creştere.
Compuşii minerali din plante reprezintă 0,3 – 12 % şi sunt formaţi
din: nitraţi, fosfaţi, sulfaţi, cloruri, silicaţi.
utilizat direct sau indirect, într-o măsură mai mare sau mai mică în procesele
mai sus menţionate.
În funcţie de cantitatea în care se găsesc în plante elementele
nutritive sunt grupate în: macroelemente principale (N, P, K) şi secundare
(S, Mg, Ca) şi microelemente (Fe, Cu, Mn, B, Cr, Ni, Mo ), dar şi
ultramicroelemente.
Se pot distinge trei perioade de consum a elementelor nutritive:
- perioada critică;
- perioada consumului maxim;
- perioada consumului minim.
În funcţie de aprovizionarea solului cu elemente nutritive, de
însuşirile fizice şi chimice ale solului, de condiţiile climatice, planta se poate
găsi în una din stările posibile de aprovizionare cu elemente nutritive şi
anume:
- starea normală;
- carenţa unuia sau mai multor elemente;
- insuficienţa unuia sau mai multor elemente;
- nivelul critic al elementului;
- abundenţa elementului;
- excesul elementului;
- toxicitatea datorată concentraţiei prea mari.
Deplasarea elementelor nutritive în soluţia solului spre perii
radiculari se face în stare de ioni, sub influenţa forţelor electrostatice.
Principalele surse de ioni sunt sărurile solubile (fosfaţi, nitraţi,
sulfaţi, cloruri) şi unii acizi slabi.
Absorţia ionilor de către sistemul radicular se face pe două căi:
- absorţie pasivă (fără cheltuială de energie din partea plantei);
- absorţie activă (cu consum de energie).
28
Tema nr. 3
SOLUL CA MEDIU DE NUTRIŢIE PENTRU

PLANTE ŞI APLICAREA ÎNGRĂŞĂMINTELOR
• Faza solidă a solului, fracţiunea minerală şi organică şi importanţa
lor agrochimică;
• Faza lichidă şi gazoasă a solului şi rolul lor în nutriţia plantelor;
• Forme de elemente nutritive din sol şi accesibilitatea lor pentru
plante;
• Adsorbţia cu schimb de cationi, complexul argilo-humic;
• Fenomene de oxido-reducere din sol şi capacitatea de tamponare a
acestora.
Obiectivele temei :
- cunoaşterea alcătuirii generale a solului (faza solidă, faza lichidă şi
faza gazoasă);
- influenţa unor factori fizici asupra mobilităţii şi accesibilităţii
elementelor nutritive din sol;
- rolul complexului argilo-humic în adsorbţia cu schimb de cationi;
- fenomenele de oxido-reducere din sol şi capacitatea de tamponare a
solului
2. Eliade Gh., Ghinea L., - 1983- Bazele biologice ale fertilităţii
solului. Editura Ceres Bucureşti.
3. Goian M., 2000- Agrochimie. Editura Marineasa Timişoara.
5. Papacostea P., 1976- Biologia solului. Editura ştiinţifică şi
enciclopedică Bucureşti.
3.1. Faza solidă a solului, fracţiunile minerală şi organică

şi importanţa lor agrochimică
Solul este un sistem eterogen dinamic trifazic: faza solidă, faza

lichidă, faza gazoasă. Aceste trei componente se întrepătrund, se
influenţează reciproc, formând mediul natural de creştere şi dezvoltare a
plantelor.
Faza solidă, constituie suportul sistemului radicular şi principala
sursă de elemente nutritive pentru plante. Ea reprezintă 50% din volumul
total al solului.
Faza lichidă constituie agentul fizico-chimic şi de transport al
elementelor nutritive (25% din volumul total al solului).
29
Faza gazoasă constituie mediul care favorizează activitatea biologică
din sol, respiraţia rădăcinilor şi influenţează procesele de oxido-reducere şi
de trecere a elementelor nutritive în forme accesibile plantelor.
Faza solidă a solului este formată din două componente:
Fracţiunea minerală a solului reprezintă 90 – 95% din faza solidă
şi respectiv 45% din volumul total al solului şi dispune de componente care
se clasifică după:
- evoluţia genetică: minerale primare şi minerale secundare.
Mineralele primare, sunt roci eruptive sau metamorfice dezagregate,
cu o compoziţie chimică neschimbată după dezagregare.
Mineralele secundare, provin din roci sedimentare sau din alterarea
mineralelor primare.
- compoziţia chimică: silicaţi, alumino - silicaţi şi săruri minerale.
Silicaţii din soluri reprezintă fracţiunile granulometrice nisip şi praf,
intrând în compoziţia acestuia în proporţie de 50 – 90%. Lăcătuşu (2000)
consideră că celula cristalografică a silicaţilor din natură este reprezentată de
tetraedru de siliciu. Atomul de siliciu este aşezat în centru tetraedrului la o
distanţă de 1,6 A de atomul de oxigen. Distanţa dintre doi atomi de oxigen
este de 2,6 A. Raza atomului de siliciu (0,39 A) este inferioară razei
atomului de oxigen.
Fiecare tetraedru de siliciu are 4 sarcini libere SiO 4 4- (anionul
ortosilicat), ale cărui sarcini libere pot fi neutralizate cu cationi bazici sau
prin unirea tetraedrilor. Unirea se face prin punerea în comun a atomilor de
oxigen din vârfurile tetraedrilor rezultând un anion pirosilicat Si2 O 7 -6. Prin
unirea mai multor tetraedrii sub formă de lanţ rezultă catene
macromoleculare cu formula (SiO 3 ) n2n-. Dacă se unesc mai multe lanţuri de
tetraedrii, se formează anioni macromoleculari bidimensionali cu structură
ciclică, având formula Si2 O 5 2-.
Dacă se suprapun două straturi astfel formate şi unirea lor prin
valenţe libere ale oxigenului, se generează reţele macromoleculare
tridimensionale. Unirea tetraedrilor se poate face şi sub formă de cicluri cu
formula (SiO 3 ) n2n-.
Aluminosilicaţii, sunt alcătuiţi din tetraedrii de siliciu şi octoedrii de
aluminiu, cu Al3+ în centru şi 6 atomi de O sau grupe OH-, în vârfurile
octoedrului, la distanţă egală de Al, cu formula Al(OH) 6 3-. Prin unire,
octoedrii formează foiţe, octoedrii alăturaţi având în comun 3 atomi de
oxigen sau 3 grupări hidroxil.
Suprapunerea alternativă a foiţelor tetraedrice şi octoedrice
generează structura aluminosilicaţilor. Legătura dintre foiţe se face printr-un
atom de oxigen de la fiecare tetraedru, care înlocuieşte un hidroxil de la
octoedru, formând punţi de legătură între aceşti atomi de oxigen şi atomii de
siliciu şi aluminiu.
Foiţele de tetraedri unite cu cele de octoedri alcătuiesc pachete care
pot fi formate:
- din două foiţe; una de tetraedru de siliciu şi alta de octoedru de
aluminiu, de tipul 1/1, grupa caolinitului;
- din trei foiţe; două de tetraedri între care se găseşte o foiţă de
octoedri, de tipul 2/1, grupa smectitului, vermicalitului, illitulului.
În cazul apariţiei între două pachete de tipul 2/1 a unui strat
octoedric de tip brucitic [Mg (OH )2 ] sau gibsitic [Al (OH )3 ] se formează o
reţea de tipul 2/1/1 sau 2/2 caracteristică cloritului (Lăcătuşu, 2000).
Mineralele de tipul 1/1 cuprind două grupe:
30
- caolinitului (caolinit, dikit, nacrit, anauxit). Pachetele învecinate
sunt unite între ele prin legături de hidrogen, care împiedică extinderea
reţelei când particulele vin în contact cu apa. Distanţa între două pachete
rămâne la 2,7 A, iar distanţa bazală 7,2 A ;
- halloysitului (halloysit, metahalloysit). Între cele două pachete se
află un strat de molecule de apă, prinse cu legături de hidrogen, atât de foiţa
octoedrică cât şi de cea tetraedrică.
Mineralele de tip 2/1 cuprind trei grupe:
- smectitelor, cunoscută anterior drept grupa montmorilonitului, în
care intră mineralele cu strat dioctoedric (montmorilonit, beidelit şi
nontronit) şi mineralele cu strat trioctoedric (saponit, hectorit şi sauconit) ;
- verniculitului în care intră verniculitul ;
- illitului, care cuprinde: illit, fenegit şi hidromuscovit.
Mineralele smectice au dimensiuni foarte mici, în general 50% din
totalul greutăţi lor se situează în domeniul coloidal, sub 0,001 microni şi
30 % în domeniul precoloidal (0,25 - 0,001 microni). Illitul şi mineralele
asemănătoare lui au particulele de dimensiuni mai mari decât au mineralele
smectice.
Aceste minerale nu apar separat în soluri, ci sub forma unui amestec
de minerale argiloase denumite minerale interstratificate, care nu au sarcini
libere în interiorul lor, ci numai în exterior provenite de la valenţele
nesatisfăcute ale oxigenului, amestec care formează particula de sol.
Sărurile minerale, se pot găsi în roca parentală, sau formate în
procesul de pedogeneză prin echilibru de schimb de baze, sau ajunse în sol
în mod accidental.
Sărurile din roca parentală sunt de regulă greu solubile şi
inaccesibile plantelor: CaCO 3 , MgCO 3 , sau solubile în apă : NaCl, Na 2 SO 4 ,
CaSO 4 .
Cele formate în procesul de pedogeneză rezultă ca urmare a alterării
mineralelor din roci prin reacţii chimice sau biochimice.
În acest mod pot apărea în sol: fosfaţi, sulfaţi, carbonaţi, azotaţi,
molibdaţi, săruri organo-minerale, a căror concentraţie este determinată de
ritmul de absorţie al plantelor şi de schimbul ionic între sol şi soluţia sa.
Sărurile minerale accidentale provin din îngrăşămintele şi
amendamentele administrate în sol, din sărurile aduse cu apa de irigaţie sau
de apa din inundaţii şi cea din pânza freatică.
Fracţiunea organică reprezintă 5 – 10% din faza solidă, respectiv
5% din volumul total al solului are funcţii majore: biologice (sursă
energetică pentru flora microbiană), fizico-chimice (componentă a
complexului adsorbtiv împreună cu coloizii minerali) şi sursă de elemente
nutritive pentru plante. Fracţiunea organică este constituită din grupe de
substanţe cu origine, compoziţie, grade de stabilitate şi funcţii diferite, care
au semnificaţii deosebite pentru caracterizarea regimului humic al solului.
După Irina Vintilă (1989), materia organică din sol înmagazinează în
constituenţii săi energie chimică şi elemente biogene, pe care le eliberează
în sol în cantităţi mici şi continuu, în cursul transformărilor suferite sub
influenţa activităţii microorganismelor. Prin eliberarea treptată şi în
raporturi echilibrate a macro şi microelementelor nutritive, precum şi a unor
substanţe specifice cu influenţă pozitivă asupra metabolismului vegetal,
materia organică atenuează stresurile climatice şi nutritive, contribuind la
obţinerea unor producţii multianuale stabile.
31
Datorită capacităţii ei de tamponare, plantele sunt protejate de
efectul concentraţiilor ridicate temporare ale sărurilor minerale din sol,
îndeosebi ale îngrăşămintelor cu azot şi potasiu şi al funcţiilor rapide ale
reacţiei solului.
Constituenţii organici ai solului pot fi împărţiţi în trei grupe de
substanţe şi anume:
- substanţe organice nehumificate sau fracţiunea nealterată a materiei
organice;
- substanţe organice humificate sau fracţiunea humică;
- substanţe intermediare sau fracţiunea alterată.
Substanţele organice nehumificate, reprezintă 10 – 15% din totalul
substanţei organice a solului. Ele sunt alcătuite din mono şi poliglucide
(celuloză, hemiceluloză, amidon) 60 %, lignine 10 – 30%, proteine
1 – 10%, lipide, răşini, taninuri 1 – 8%.
Acestea provin din resturile organice vegetale, care se acumulează
anual în soluri (2 - 10 t/ha).
În sol acestea sunt supuse unei activităţi microbiene, care are drept
efect descompunerea glucidelor şi proteinelor, urmată de o descompunere
mai lentă a celulozei, ligninei, lipidelor şi taninurilor. În acest fel se
declanşează procesul de humificare. În urma acestui proces biochimic, se
trece de la substanţe organice sărace în azot la altele cu conţinut ridicat atât
de carbon cât şi de azot caracterizate prin numeroase grupări carboxilice.
Procesul de humificare se desfăşoară în trei etape:
- formarea unităţilor structurale ale substanţei humice: radicali
fenolici şi chinonici şi a polimerilor acestora;
- condensarea unităţilor structurale cu diverşi compuşi organici
conţinând azot;
- polimerizarea produşilor de condensare.
Întregul proces de formare a humusului nu este pe deplin cunoscut,
ca de altfel şi structura humusului.
Substanţele organice humificate - fracţiunea humică
Acestea definesc componenta organică nevoie din sol, rezultată prin
transformarea de către microorganisme a resturilor vegetale şi evaluată
cantitativ după conţinutul de carbon organic majorat de 1,724 ori .
Acumularea de substanţe humice este o componentă principală a
procesului de formare a solului. Transformarea rocilor în soluri capabile să
susţină vegetaţia începe şi se împleteşte strâns cu sinteza şi acumularea
humusului.
Fiind un produs al transformării substanţelor din organismele
vegetale moarte, humusul contribuie hotărâtor la apariţia fertilităţii şi
determinarea capacităţii de producţie a solurilor. El este principalul
depozitar în sol a energiei chimice şi al entropiei joase legate de plante prin
fotosinteză (Borlan, 1992).
Humusul este format din trei grupe de substanţe: acizii huminici,
acizii fulvici şi humina.
• Acizii huminici - predomină în solurile cu un conţinut mai ridicat
de materie organică humificată, reprezentând un amestec de substanţe
polimerizate cu o structură insuficient cunoscută, având culoarea brună,
brun închis.
Compoziţia chimică medie a acestora este de 58% C, 31,55% O,
4,84% N, 3,94% H, 1,07% P şi 0,60% S. Ei cuprind 15 – 30% din azotul
32
total al solului. Aceste elemente se găsesc în acizii huminici în diferite stări
de oxidare şi combinare astfel:
- carbonul în stare redusă în lanţuri polienice deschise şi în cicluri de
tip aromatic;
- azotul în stare redusă în grupări amino (-NH 2 )şi imino(-NH-);
- fosforul oxidat; fosfat (H 2 PO 4 -), fosforil( H 2 PO 3 ), pirofosforil –
(HO 2 P-O-PO 2 H);
- sulful în stare redusă ca grupări tio (-SH şi S-) sau heterocicli
( =C=N-S-);
- oxigenul în grupări carboxil (-COOH-), carbonil( -CO-).
Molecula acizilor huminici este alcătuită din compuşi aromatici şi
heterociclii cu sau fără azot, având 5 sau 6 atomi în inel. Masa moleculară
este foarte mare (10.000-100.000), grupările carboxilice (3 - 4), fenolice
(5 - 6), imprimând caracterul acid. Grupările carboxilice reacţionează cu
diferiţi ioni formând săruri specifice (humaţi):
R-COOH+NaHCO 3 → R COONa+H 2 O+CO 2
R-(COOH) 2 +Ca(HCO 3 ) 2 → R (COO) 2 Ca+2CO 2 +H 2 O
Humaţii metalelor monovalente sunt solubili în apă (Na,K), iar a
celor bi şi trivalente precipită sub formă coloidală, constituind un liant între
particulele de sol.
După Scheffer şi Schachtschabel (1960), există doi acizi huminici:
acidul ulminic (brun), acidul huminic (cenuşiu).
• Acizii fulvici - conţin polimeri cu masă inferioară acizilor huminici
(200-9000) având culoarea galbenă. Ei conţin 45 - 48% C, 1,5 – 3% N, mai
puţin ca în acizii huminici, dar au mai mult O (43 - 48,5%) şi H (5 - 6%).
Sărurile lor cu cationi mono şi bivalenţi sunt solubile, iar complecşii formaţi
cu hidroxizii de Fe şi de Al precipită fiind prezenţi în majoritatea solurilor.
Ei sunt prezenţi mai ales în materia organică a solurilor acide, având
aciditatea superioară acizilor huminici. Conţinutul în azot este de 20 – 49%
din azotul total al solului, fiind mai mare ca cel din acizii fulvici însă este
mai slab legat.
Valoarea raportului C/N este mai scăzută ca la acizii huminici (5 - 9)
faţă de (9 - 14). Aceasta dovedeşte că acizii huminici se formează înaintea
celor fulvici.
Sărurile acizilor fulvici cu alte elemente chimice se numesc fulvaţi.
• Humina - este fracţiunea cea mai stabilă a humusului, fiind
insolubilă în solvenţii folosiţi la fracţionarea humusului. Este eterogenă din
punct de vedere al compoziţiei şi are în alcătuire resturi de lignină
nehumificată, polizaharide şi glucide simple rezultate din descompunerea
celulozei. Este fracţiunea organică a solului cu vârsta cea mai mare. Conţine
20 – 30% din totalul azotului din sol şi este foarte rezistentă la acţiunea
microorganismelor.
Substanţe intermediare sau fracţiunea alterată
Sunt constituite din componenta vie sau edofanul solului. Acesta are
două componente: edofanul microorganic şi edofanul macroorganic.
Edofanul microorganic, este alcătuit din: microfloră (bacterii,
fungi, actinomicete, cianobacterii, alge) şi microfaună (protozoare,
nematozi).
Microflora este formată din bacterii, fungi, actinomicete,
cianobacterii şi alge.
Bacteriile sunt cele mai mici organisme vii din sol (0,5 - 1,5 µ m).
Au un rol major în procesele de amonificare, nitrificare, denitrificare,
33
fixarea azotului atmosferic în sol, cât şi în circuitul elementelor cu valenţă
variabilă (fier, mangan, sulf). Cantitatea de bacterii în stratul superficial al
solurilor fertile este de 5 – 7 t/ha.
Fungii sau ciupercile microscopice, au corpul celular sub formă de
hife cu diametrul de 0,5 - 10 µ m, formând o masă filamentară. Sunt
heterotrofe aerobe, fiind puţin capabile să dezvolte procese biochimice. Cele
mai întâlnite în sol sunt Penicillium şi Aspergillus. Unele formează structuri
simbiotice de tip micoriză, prin asociere convieţuire, pe rădăcinile multor
specii de plante. Prin acest proces fungii iau de la plante glucide şi elemente
minerale în special fosfor şi dau în schimb acesteia, compuşi organici cu
carbon şi chiar cu azot.
Algele verzi - albastre, sunt organisme fotosintetizante, existente în
stratul superior al solului, având o biomasă cuprinsă între 0,7 - 54 g/m2. Pot
trăi singure sau cu lichenii cu care pot forma organisme simbiotice prin
intermediul cărora se poate fixa CO 2 şi azotul atmosferic eliberându-se
acizi.
Microfauna, formată din protozoare şi nematozi. Ele ajută la
reglarea volumului microflorei întrucât ele se hrănesc cu bacterii. Într-un
gram de sol se găsesc în jur de 100.000 de protozoare şi nematode.
Edafonul macroorganic este format din: macroflora şi macrofauna
solului.
Macroflora solului este formată din sistemul radicular al tuturor
speciilor vegetale
Macrofauna solului, este formată din lumbricide, insecte şi
rozătoare. Cel mai important rol în sol îl au lumbricidele (râmele), deoarece
prin numărul lor mare 8 - 9 milioane/ha (5 – 30 t/ha), contribuie la
descompunerea substanţei organice şi la o mai bună circulaţie a apei şi
aerului din sol.
Insectele şi rozătoarele pe lângă efectul negativ pe care-l produc
asupra recoltelor, au şi unul pozitiv şi anume că prin galeriile care le produc
în sol contribuie la mobilizarea solului şi la o mai bună circulaţie a apei şi
aerului.
Importanţa agrochimică a fracţiunilor minerale şi organice
O serie de studii şi cercetări efectuate asupra compoziţiei chimice a
plantelor, solului şi humusului au căutat să stabilească pe baza raportului
C/N legătura dintre aceste elemente în plante, sol şi unele însuşiri fizico-
chimice şi de fertilitate.
Acest raport este mai mic în sol decât în plante, ca urmare a ritmului
de descompunere mai intens al hidraţilor de carbon şi mai lent al
substanţelor proteice. Resturile organice vegetale ale plantelor agricole sunt
materiale ce de regulă conţin cantităţi ridicate de carbon şi foarte mici de
azot.
Ele au cu alte cuvinte un raport C/N mult mai ridicat ca al substanţei
organice a solului (50 - 100) faţă de 10, conform datelor din tabelul 4.
În funcţie de acest raport fertilitatea solului se poate aprecia astfel:
>23 foarte scăzută, 15 - 22 scăzută, 12 - 14 mijlocie, 9 - 11 ridicată,
<8 foarte ridicată.
Întrucât îngrăşămintele cu azot aplicate în soluri duc în mod indirect
şi la creşterea conţinutului humus şi de azot din sol, raportul humus/azot
total (H/Nt) poate servi pentru aprecierea orientativă a necesarului de
îngrăşăminte cu azot.
34
Tabelul 4.
Raportul C/N al unor materiale organice
(după Foth 1978 citat de Gh. Eliade, 1983)
Nr. Materialul C/N

crt.
1. Humusul din sol 10
2. Trifoi verde 12
3. Resturi de trifoi 23
4. Secară verde 36
5. Tulpini trestie 30
6. Coceni porumb 60
7. Paie grâu 80
8. Timoftică 80
9. Rumeguş 400
Bilanţul materiei organice din sol

Conţinutul de materie organică din sol variază într-o măsură mai
mult sau mai puţin importantă în funcţie de cantitatea de materie organică
care se încorporează în sol.
După Goian (1993), nivelul cantităţii medii de humus necesar în sol,
se apreciază pentru zonele temperate la circa 2%, pentru zonele cu
precipitaţii bogate, reci şi reacţie acidă la 4 – 6%, iar pentru zonele aride la 1
- 1,5%.
Între procesul de mineralizare şi de humificare există o
intercondiţionare foarte strânsă, astfel că rezerva de humus din sol
reprezintă în orice moment o funcţie a ambelor procese ce se desfăşoară
concomitent.
Mineralizarea materiei organice (ieşirile), are loc în mod diferit în
funcţie de textura solului. Rata anuală a mineralizării exprimată procentual,
se numeşte coeficient de mineralizare şi se notează cu K2 . Pentru calcularea
coeficientului de mineralizare se pot folosi numeroase formule dintre care
cea mai utilizată este cea a lui Aliev (1975);
Ho − Hf
K2 = , în care:
HoT
Ho = rezerva iniţială de humus;
Hf = rezerva de humus la sfârşitul experimentării;
T = durata în ani.
Humificarea sau intrările de materie organică. Resturile organice
vegetale introduse în sol, constituie sursa cea mai accesibilă metabolismului
microbian din sol, o mare parte a acestora (60 – 70 %) va fi consumată în
procesele respiratorii ale microorganismelor şi numai o cantitate de
30 – 40 % va fi înglobată în structura compuşilor humici (Eliade, 1983).
Procentul de substanţă organică înglobată în aceste substanţe este cunoscut
sub denumirea de „coeficient de humificare“ sau „coeficient izohumic“
notat cu Kp sau K1 , care variază în funcţie de natura resturilor organice
vegetale sau animale.
Funcţiile materiei organice din sol
35
Materia organică din sol joacă un rol foarte important, în însăşi
existenţa acestuia, cât şi în nutriţia plantelor, îndeplinind o multitudine de
funcţii care pot fi grupate în trei categorii:
• funcţia de creare a însuşirilor fizice proprii solului,
• funcţia de creare a însuşirilor chimice proprii solului
• funcţia de creare a însuşirilor biologice proprii solului.
Funcţia de creare a însuşirilor fizice proprii solului, înglobează
următoarele însuşiri create ca urmare a prezenţei materiei organice în sol:
- particulele minerale ale solului sunt grupate, legate, prin forţe fizice
şi chimice cu componentele materiei organice aflată în diferite stadii de
transformare formând complexe organo-minerale, relativ instabile;
- contribuie la formarea agregatelor de sol hidrostabile (structură
măzărată), îmbunătăţind mai ales regimul aero-hidric al solului;
- datorită faptului că substanţele humice conferă solului culoare
brună închisă când este umed şi deschisă în stare uscată, el constituie un
termoregulator al temperaturii solului.
- materia organică cea humificată în special, pe lângă faptul că este
capabilă să reţină apa în proporţie de 3 - 5 ori mai mult decât propria
greutate, este şi refractară la cedarea ei. De aceea, culturile agricole trec mai
uşor peste perioadele de secetă excesivă, pe solurile cu conţinut mai ridicat
de humus, decât pe solurile sărace în materie organică.
Prin funcţia de creare a însuşirilor chimice proprii solului materia
organică acţionează favorabil asupra:
- formării ca urmare a interacţiunii cu argila coloidală, a complexului
coloidal argilo-humic, care condiţionează în cea mai mare parte însuşirile
solului de reţinere şi schimb a cationilor în special a celor de Ca2+, Mg2+,
Al3+. Datorită acţiunii coagulante a acestor cationi se măreşte gradul de
consolidare şi stabilitate a complexelor organo-minerale;
- în dinamica acumulării sau levigării argilei din sol sau a ionilor
metalici, substanţele organice din sol, de la cele mai simple şi până la
moleculele humice au o contribuţie dominantă;
- molecula organică are capacitatea de a lega chimic şi fizico-chimic
ionii metalici dând molecule complexe, cunoscute sub denumirea de chelaţi;
- complexul organo-mineral sau argilo-humic, care se formează în
sol, are un rol foarte important în nutriţia plantelor, prin schimbul permanent
pe care îl face cu soluţia solului. Datorită acestui schimb soluţia solului are
un potenţial electro-pozitiv, iar planta are un potenţial electro-negativ;
Compuşii humici din sol pot acţiona asupra dezvoltării plantelor atât
în mod direct cât şi indirect (Eliade, 1983).
Acţiunea directă se manifestă prin participarea acestor compuşi în
unele procese metabolice importante şi anume:
- în unele procese de chelatizare a metalelor grele, proces în cursul
căruia este uşurată absorţia şi o mai bună distribuţie a acestora în plantă;
- în modificarea echilibrului de membrană;
- folosirea directă a unor fracţii de substanţă organică pentru
formarea constituenţilor vegetali;
- influenţează calitativ transformările din plante;
Acţiunea indirectă se manifestă la nivelul mediului de viaţă al
plantelor, şi constă în modificarea unor însuşiri fizice şi chimice ale solului,
în care un rol hotărâtor îl au microorganismele prin procesul de
mineralizare, proces în urma căruia substanţa organică a solului reprezintă
principalul rezervor potenţial de nutriţie a plantelor. Pentru ca substanţa
36
organică din sol să reprezinte o sursă eficientă de nutriţie a plantelor trebuie
îndeplinite după Salfeld şi Sochtig (1977), următoarele condiţii foarte
importante:
- substanţa organică a solului să se descompună şi să se mineralizeze
numai când planta are nevoie de azot;
- azotul mineral al solului să se combine cu substanţa organică,
atunci când planta nu mai are nevoie de el;
- azotul să se combine cu substanţa organică a solului numai în
forme uşor mineralizabile.
Humusul este de asemenea un important rezervor de alte elemente
nutritive pentru plante. Astfel, raportul C/H/P/S în humus este de
100/10/1/1.
Funcţia de creare a însuşirilor biologice proprii solului.
Este legată de faptul că, aşa după cum arată Papacostea (1982), solul
nu are numai caracteristicile unui organism viu, ci ale unui sistem deschis
extrem de complex, produs natural rezultat din interacţiunea unei biocenoze
cu o structură foarte variată şi a unui material parental mineral reflectând
condiţiile climatice şi geografice concrete în care a luat naştere. În condiţiile
date atât solul cât şi biocenoza evoluează paralel spre un anumit tip de
ecosistem-climax.
Ceea ce apare caracteristic pentru solurile agricole, este faptul că
forma cea mai stabilă a materiei organice, humusul, este permanent atacat şi
extras, dar cu posibilitatea de a fi reînnoit continuu.
La acest proces şi fauna solului joacă un rol important, prin acţiunea
directă de fărâmiţare a resturilor organice vegetale în procesul de pregătire
pentru ingerare.
Toate aceste funcţii ale humusului din sol, evidenţiază faptul că el
este principalul factor al fertilităţii solurilor. Pornind de la determinările
microbiologice, enzimatice şi chimice, efectuate pe diferite soluri din
Oltenia, Ştefanic şi Papacostea (1977), şi Ştefanic (1979), ajung la definirea
mai completă, din punct de vedere agronomic şi pedologic, mai explicită a
fertilităţii solului: „Fertilitatea solului este capacitatea sa naturală de a-şi
echilibra procesele de acumulare, care stau la baza formării complexului
organo-mineral cu cele de eliberare a substanţelor nutritive pentru
învelişul vegetal. Când echilibrarea acestor procese se face la un nivel
ridicat, solul este foarte fertil, iar când echilibrul se produce la un nivel
scăzut, fertilitatea este scăzută“.
Reţinem:
lichidă, faza gazoasă. Aceste trei componente se întrepătrund, se
plantelor.
Fracţiunea minerală a solului reprezintă 90 – 95% din faza solidă şi
respectiv 45% din volumul total al solului şi dispune de componente care se
clasifică după:
• evoluţia genetică: minerale primare şi minerale secundare.
• compoziţia chimică: silicaţi,alumino-silicaţi şi săruri minerale
Fracţiunea organică reprezintă 5 – 10% din faza solidă, respectiv
5% din volumul total al solului şi are funcţii majore: biologice, fizico-
chimice şi sursă de elemente nutritive pentru plante. Fracţiunea organică
este constituită din grupe de substanţe cu origine, compoziţie, grade de
37
stabilitate şi funcţii diferite, care au semnificaţii deosebite pentru
caracterizarea regimului humic al solului.
Studiile şi cercetările efectuate asupra compoziţiei chimice a
plantelor, solului şi humusului au căutat să stabilească pe baza raportului
C/N legătura dintre aceste elemente în plante, sol şi unele însuşiri fizico-
chimice şi de fertilitate.
Observaţie:
Între procesul de mineralizare şi de humificare există o
intercondiţionare foarte strânsă, astfel că rezerva de humus din sol
reprezintă în orice moment o funcţie a ambelor procese ce se desfăşoară
concomitent.
TEST DE EVALUARE
1. Care este provenienţa mineralelor primare?

Răspuns:
Mineralele primare sunt roci eruptive sau metamorfice dezagregate, cu o
compoziţie chimică neschimbată după dezagregare.
2. Care este provenienţa mineralelor secundare?

Răspuns:
Exerciţii.
Exemplu rezolvat:
1. Sărurile acizilor huminici se numesc:
a) humine
b) humaţi
c) nitraţi
Rezolvare : b
De rezolvat:
2. Sărurile acizilor fulvici se numesc:
a) fulvaţi
b) fulvine
c) sulfaţi
Rezolvare:
3.2. Faza lichidă şi faza gazoasă a solului şi rolul

lor în nutriţia plantelor
3.2.1. Faza lichidă a solului constituie agentul fizico-chimic şi de

transport al elementelor nutritive (25% din volumul total al solului). Apa din
sol, încărcată cu diferiţi ioni, substanţe în dispersie moleculară sau coloidală
şi cu gaze, mai este cunoscută şi sub numele de soluţia solului, fiind
principala sursă din care plantele îşi iau ionii nutritivi.
Soluţia solului, se caracterizează prin tăria de legătură la particula de
sol şi prin conţinutul său în diferiţi cationi şi anioni.
Tăria de reţinere a moleculelor de apă la particulele de sol este
realizată de forţele Van der Waals, dipolul apei, fiind atras la sarcinile
negative ale particulelor coloidale de sol. Primul strat de molecule de apă
38
este puternic reţinut, următoarele fiind reţinute din ce în ce mai slab, pe
măsura depărtării de particulele de sol.
Astfel primul strat este reţinut cu forţe de 55 - 75 atm., cu o valoare
pF = 6 - 7, fiind denumită apă legată sau peliculară(pF = tensiunea sau forţa
de sucţie a apei exprimată prin logaritmul unei coloane de apă; pF = 6
înseamnă o presiune a unei coloane de apă înaltă de 106 cm.). O asemenea
forţă este mult superioară celei de absorbţie a rădăcinilor plantelor care este
de circa 15 atm. Urmează al doilea strat de apă aşezat la o distanţă de 20Å
de primul, reţinut cu o forţă de 55 - 31 atm şi un pF = 6 - 4,5 denumit apă
higroscopică, care nici ea nu este accesibilă plantelor. Al treilea strat de apă
se găseşte la 50Å faţă de particula de sol fiind reţinut cu o forţă de
31 - 15 atm, pF = 4,2 - 4,5, denumit apă la coeficientul de ofilire, care nu
este accesibilă plantelor.
Al patrulea strat de apă se află la distanţa de 100Å faţă de particula
de sol, fiind reţinut cu o forţă de 15 - 0,3 atm. şi un pF = 4,2 - 2,5, denumit
apă la capacitatea de câmp, care este accesibilă plantelor. Ultimul strat de
apă îl constituie apa gravitaţională care nu este reţinută la particula de sol şi
poate circula liber prin spaţiile capilare şi necapilare ale solului.
3.2.2. Faza gazoasă a solului este reprezentată de aerul din sol
existent în spaţiul poros neocupat de apă, în care se află N 2 , O 2 , CO 2, NH 3 ,
iar în solurile neaerate şi înmlăştinite SH 2 , H, CH 4 .
Cantitatea de gaze din sol, reprezintă în medie 5 – 40% (în volume)
în raport de textura, respectiv; 5 – 15% la solurile argiloase, 10 – 25% în
soluri lutoase şi 30 – 40% în soluri nisipoase.
Comparativ cu aerul atmosferic aerul din sol este mai bogat în
N 2 (79% faţă de 72%), în CO 2 (0,9% faţă de 0,03%) şi mai sărac în
O 2 (19% faţă de 21%). Această compoziţie chimică a aerului din sol variază
cu adâncimea, cu perioadele de vegetaţie, cu natura plantelor cultivate şi cu
alţi factori. Între aerul atmosferic şi cel din sol există un permanent schimb
de gaze prin fenomenul de difuziune.
În urma proceselor microbiologice ce au loc în sol se degajă o
importantă cantitate de CO 2 . Acest lucru l-a determinat pe Davidescu
(1992), să aprecieze fertilitatea solului după conţinutul de CO 2 degajat,
considerând că o cantitate de peste 61mgCO 2 degajată de 1kg de sol în
24 ore arată o fertilitate ridicată, iar o cantitate sub 30mgCO 2 degajată arată
o fertilitate scăzută.
Reţinem:
Faza lichidă a solului constituie agentul fizico-chimic şi de transport
al elementelor nutritive (25% din volumul total al solului). Apa din sol,
încărcată cu diferiţi ioni, substanţe în dispersie moleculară sau coloidală şi
cu gaze, mai este cunoscută şi sub numele de soluţia solului, fiind principala
sursă din care plantele îşi iau ionii nutritivi.
Soluţia solului, se caracterizează prin tăria de legătură la particula de
sol şi prin conţinutul său în diferiţi cationi şi anioni.
Faza gazoasă a solului este reprezentată de aerul din sol existent în
spaţiul poros neocupat de apă, în care se află N 2 , O 2 , CO 2, NH 3 , iar în
solurile neaerate şi înmlăştinite SH 2 , H, CH 4 .
Comparativ cu aerul atmosferic aerul din sol este mai bogat în N 2
(79% faţă de 72%), în CO 2 (0,9% faţă de 0,03%) şi mai sărac în O 2 (19%
faţă de 21%).
Observaţie:
39
Cunoaşterea compoziţiei chimice a soluţiei solului are un rol
important în optimizarea acestuia la nivelele cerute de către plante.
Compoziţia chimică a aerului din sol variază cu adâncimea, cu
perioadele de vegetaţie, cu natura plantelor cultivate şi cu alţi factori.
Între aerul atmosferic şi cel din sol există un permanent schimb de
gaze prin fenomenul de difuziune.
TEST DE EVALUARE
1. Definiţi faza lichidă a solului.

Răspuns:
Apa din sol, încărcată cu diferiţi ioni, cu substanţe în dispersie
moleculară sau coloidală şi cu gaze, constituie faza lichidă a solului.
2. Definiţi faza gazoasă a solului.

Răspuns:
Exerciţii.
Exemplu rezolvat:
1. Gazele dizolvate în soluţia solului sunt reprezentate în
principal de:
a) SO 2 şi O 2
b) CO 2 şi O 2
c) NO 2 şi O 2
Rezolvare : b
De rezolvat:
2. Conţinutul în N al aerului din sol este de:
a) 0,9%
b) 19%
c) 79%
Rezolvare:
3.3. Forme de elemente nutritive din sol şi

gradul de accesibilitate pentru plante
Solul ca sistem dinamic trifazic este într-o continuă evoluţie, de care

depinde însăşi existenţa vieţii pe planeta noastră.
În acest proces evolutiv, un rol deosebit de important îl au
interacţiunile continue, între cele trei faze ale sale: solidă, lichidă şi gazoasă.
Interacţiunea continuă între fazele solului pune la dispoziţia plantelor
elementele nutritive necesare creşterii şi dezvoltării acestora. Urmare a
acestei interacţiuni elementele nutritive se află în patru stări diferite în
funcţie de gradul de accesibilitate pentru plante:
- în minerale primare, stare nativă sub forme greu solubile în apă
(de constituţie) şi greu accesibile pentru plante;
- fixate în compuşi minerali de natură secundară sub forme
neschimbabile, având solubilitate diferită şi accesibilitate diferită pentru
plante;
40
- reţinute sub formă de ioni sau molecule la suprafaţa particulelor
coloidale ale solului, de unde pot trece prin schimb în soluţia solului
devenind accesibile plantelor;
- dizolvate în soluţia solului, aflându-se în stare de dispersie ionică
moleculară sau coloidală şi fiind accesibile plantelor.
Aceste elemente nutritive nu se pot găsi distribuite în egală măsură
în cele 4 stări. Astfel, Cl- şi NO 3 - se găsesc în cea mai mare parte în soluţia
solului, iar K se găseşte în mineralele primare.
Acelaşi element poate fi întâlnit în toate cele 4 stări, însă în raporturi
diferite de la un sol la altul. Cele mai multe elemente nutritive se găsesc însă
sub formă neschimbabilă în mineralele primare şi secundare.
Dintre cele 4 stări în care se găsesc elementele nutritive, cele mai
importante pentru nutriţia plantelor sunt ultimele două şi anume:
- elementele nutritive (ioni) sub formă schimbabilă. La suprafaţa
complexului argilo - humic care poartă sarcini negative, pot fi reţinute toate
speciile de cationi aflate în soluţia solului, dar mai ales:
Ca ,Mg ,K ,Na ,NH 4 +,H+. Anionii nutritivi pot fi reţinuţi şi ei sub formă
2+ 2+ + +
schimbabilă de coloizi care poartă sarcini pozitive (organici).Creşterea

valorii pH, favorizează adsorbţia cationilor, iar scăderea lui pe cea a
anionilor. În orizontul de la suprafaţă conţinutul acestora poate fi
80 – 100 ppm Ca, 20 - 30 ppm Mg, 3 – 5 ppm K, 2 – 3 ppm Na.
- elemente (ioni) existente în soluţia solului. Sunt reprezentate de
toate elementele nutritive pe care plantele le folosesc în activitatea lor şi
care sunt absorbite numai din soluţia solului. În solurile eutrofe (sărături),
concentraţia acestora în soluţia solului este foarte ridicată, in cele oligotrofe
(podzoluri) este mai scăzută, iar în cele mezotrofe intermediară.
Din substratul mineral şi organic, elementele nutritive până ajung să
fie luate de către plante parcurg următoarele căi:
Minerale primare Ioni neschimbabili Ioni
şi secundare → fixaţi → schimbabili
Ioni din
→ faza lichidă → Rădăcini
Influenţa unor factori fizici asupra mobilităţii şi accesibilităţii
elementelor nutritive din sol
Accesibilitatea elementelor nutritive pentru plante şi corelarea
acesteia cu recolta, este condiţionată şi de diferiţi factori fizici: temperatura,
textura, structura, regimul de aer şi de apă din sol. În raport cu factori
hidrofizici, se modificată activitatea sistemului radicular în ceea ce priveşte
absorţia elementelor nutritive.
• Temperatura solului influenţează mobilitatea elementelor nutritive
din sol, problema prezentând interes pentru zonele cu climat excesiv, ca şi
pentru acelea ce se caracterizează la începutul perioadei de vegetaţie prin
temperaturi instabile, cu amplitudini mari faţă de normală.
În general în primăverile calde şi uscate, are loc o intensificare a
proceselor de nitrificare, o elaborare excesivă de NO 3 -, condiţii ce perturbă
ritmul de absorţie al azotului comparativ cu fosforul şi potasiul. Frecvent
apare, în asemenea situaţii la plante fenomenul „toxicităţii nitrice“. În
contrast cu temperaturile ridicate, cele scăzute duc la creşterea NH4+ din sol
şi o lipsă a NO 3 -. În ambele cazuri, se pot produce tulburări în nutriţia
41
minerală a plantelor cu azot, datorită asimilării unilaterale a unei singure
forme de azot.
Dat fiind faptul că multe bacterii amonificatoare sunt termofile, la
valori peste 45oC activitatea bacteriilor nitrificatoare încetează, dar nu şi a
bacteriilor amonificatoare. Deci procesul de amonificare se produce atât în
condiţii de temperatură scăzută (primăvară şi toamnă), cât şi în condiţii de
temperatură ridicată(vara).
De aceea este necesar să nu se aplice decât tipuri de îngrăşăminte cu
azot în concordanţă cu temperatura solului. În perioade reci să se aplice
îngrăşăminte cu N-NO 3 , iar în cele calde cu N-NH 4 .
Temperatura are un efect pozitiv şi asupra difuziei şi absorbţiei
fosforului din sol ca şi asupra nutriţiei plantelor cu acest element.
Lăcătuşu (2000), arată că o creştere a temperaturii de la 5oC la 40oC,
determină o sporire a vitezei de absorbţie a fosforului, pentru fiecare grad de
temperatură producându-se o creştere a energiei libere a ionilor fosfatici cu
0,37 % şi implicit a concentraţiei active a fosfaţilor hidrosolubili.
În privinţa potasiului, modificarea mobilităţii acestuia în funcţie de
temperatură, este legată de schimbările de volum ale mineralelor argiloase
expandabile, care în timp cald şi excesiv de cald, prind într-un „cleşte“ ionii
de K+ apărând carenţa de potasiu, temperaturile normale favorizând un
regim optim al potasiului.
• Textura solului influenţează în mod indirect mobilitatea şi
accesibilitatea elementelor nutritive prin efectele pe care le produce asupra:
circulaţiei apei, capacităţii de schimb cationic, dezvoltarea sistemului
radicular.
Solurile cu textură fină argiloasă (grele cu aeraţie slabă), au o
capacitate de schimb cationic ridicată şi sunt bine aprovizionate cu elemente
nutritive. Se pot aplica doze mari de îngrăşăminte.
Solurile cu textură mijlocie, lutoasă, au o capacitate de schimb
cationic medie, condiţii foarte bune pentru nitrificare şi pentru reţinerea
substanţelor minerale. Dozele de îngrăşăminte organice şi minerale sunt
moderate.
Solurile cu textură grosieră nisipoasă, sunt foarte permeabile, au
capacitatea de reţinere a substanţelor nutritive, aeraţie mare iar dozele de
îngrăşăminte trebuie să fie mici şi repetate.
• Structura solului influenţează în mod pozitiv mobilitatea şi
disponibilitatea elementelor nutritive din sol pentru plante. Astfel, un sol cu
structură glomerulară stabilă, oferă condiţii mult mai bune pentru circulaţia
apei şi pentru desfăşurarea proceselor aerobe şi anaerobe.
Compoziţia ionică a soluţiei solului influenţează structura solului
prin dispersia particulelor, în cazul prezenţei în cantitate mare a Na şi K, sau
prin coagularea particulelor în cazul prezenţei Ca, Mg, acizilor humici.
Administrarea unor doze mari de îngrăşăminte chimice, determină
creşterea concentraţiei soluţiei solului şi micşorarea potenţialului
electrocinetic, având drept efect coagularea coloizilor.
• Umiditatea are influenţă favorabilă asupra mobilităţii elementelor
nutritive, datorită dublului rol al apei în sol: solvent şi mediu de difuzie al
elementelor nutritive. Caracterul de solvent este dat de CO 2 , iar ca mediu de
difuzie apa şi umiditatea determină deplasarea elementelor nutritive în
soluţia solului de la un gradient mai ridicat la unul mai coborât şi în final, o
migrare, o translaţie mai mare a elementelor o dată cu soluţia solului. Un
caz particular îl constituie mobilizarea fosforului şi potasiului pe măsura
42
creşterii umezirii solului până la o anumită limită optimă, lucru care oferă
condiţii optime şi pentru mineralizarea azotului organic din humus. Excesul
de umiditate induce efecte negative atât asupra solului cât şi asupra creşterii
şi dezvoltării plantelor.
Influenţa unor factori fizico-chimici din sol asupra mobilităţii şi
accesibilităţii elementelor nutritive
Multitudinea de factori care acţionează în sol, generează unele
proprietăţi cu un caracter mai stabil sau aşa zisele însuşiri fizice ale solului
(structura, textura, porozitatea, etc.), iar altele au un caracter dinamic,
modificându-se într-o perioadă de timp sau chiar în cursul perioadei de
vegetaţie (reacţia solului, conţinutul în elemente nutritive asimilabile,
capacitatea de reţinere de tamponare, etc.).
Aceste modificări cu caracter dinamic, sunt posibile datorită unor
relaţii fizice, chimice şi fizico-chimice dintre componentele solului şi
factorii de mediu, ca şi faptului că solul în stare umedă se comportă ca un
sistem coloidal polidispers.
Cunoaşterea proprietăţilor solului cu caracter dinamic enumerate mai
sus, are o mare importanţă în mobilitatea şi accesibilitatea elementelor
nutritive, deci în nutriţia plantelor şi aplicarea îngrăşămintelor.
Reţinerea elementelor nutritive din sol
După modul de reţinere al ionilor de către componenta coloidală
organo-minerală a solului se disting următoarele tipuri de reţinere:
• Reţinerea mecanică este însuşirea solului, de a reţine prin porii săi
particulele care au diametrul mai mare decât diametrul porilor solului.
Intensitatea fenomenului este legată strâns de textură, structură şi
porozitatea solului.
Urmare a acestui proces, în sol sunt reţinute substanţe fin dispersate
şi semidescompuse mai ales substanţe organice şi unele îngrăşăminte şi
amendamente, care contribuie la creşterea fertilităţii orizonturilor
superficiale ale solului.
• Reţinerea fizică, are la bază o adsorţie apolară prin fenomene fizice
datorate energiei de suprafaţă (tensiunii superficiale), a unor substanţe
gazoase sau a celor dispersate molecular în apă. Ea se manifestă la limita de
separaţie a două faze: solidă - lichidă, solidă - gazoasă. Este caracteristică
acelor substanţe dispersate ce micşorează tensiunea superficială ca şi unele
combinaţii ce îşi micşorează solubilitatea la creşterea presiunii. Se
deosebesc două tipuri de reţinere fizică: negativă şi pozitivă. Cea negativă,
face ca solul să nu reţină decât în cantitate mică substanţele dispersate în apă
fiind specifică azotaţilor şi clorurilor, combinaţii care îşi micşorează
solubilitatea când se măreşte presiunea, ceea ce face ca aceste combinaţii să
se găsească în concentraţie maximă nu în pelicula de apă care îmbracă
particula solidă a solului, ci în partea liberă cea mai mobilă a solului.
Cea pozitivă, constă din reţinerea la suprafaţa particulelor a
substanţelor dispersate din soluţia solului, care micşorează tensiunea
superficială (carbonaţi, fosfaţi).
• Reţinerea biologică. Este reţinerea care are loc prin intermediul
rădăcinilor plantelor cât şi a microorganismelor, a anumitor elemente
nutritive.
Pentru dezvoltarea lor, microorganismelor din sol folosesc materia
organică existentă, ca material energetic, şi diferiţi compuşi de tipul
celulozei, hemicelulozei, amidonului sau alţi compuşi rezultaţi în urma
descompunerii protidelor. Dacă se introduc în sol numai îngrăşăminte
43
chimice, microorganismele folosesc pentru ele elementele minerale cuprinse
în acestea, iar ca material energic humusul din sol, motiv pentru care se
preferă astăzi fertilizarea organo-minerală, ce determină microflora solului
să utilizeze ca substrat energetic nu humusul, ci materia organică introdusă
prin îngrăşămintele organice în sol. Reţinerea biologică are un rol important
în dinamica azotului din sol, el fiind în acest fel împiedicat să fie pierdut din
sol ca urmare a levigării, dat fiind faptul că reţinerea sa pe cale fizico-
chimică este foarte redusă.
• Reţinerea chimică. Este caracteristică tuturor ionilor cu excepţia
NO 3 - şi Na+, care au însuşirea de a trece în compuşi mai greu solubili şi
totodată greu accesibili plantelor, fenomen care poartă denumirea de
retrogradare.
Acest proces este caracteristic imobilizării (retrogradării) anionului
fosforic (H 2 PO 4 -). Astfel în solurile acide, nesaturate cu baze, în urma
reacţiei hidrogenului din sol cu anionii fosforici se formează acid fosforic,
care reacţionând cu hidroxizii de fier şi de aluminiu din sol, formează fosfaţi
de aluminiu şi de fier insolubili:
Fe(OH) 3 +H 3 PO 4 =FePO 4 +3H 2 O
Al(OH) 3 +H 3 PO 4 =AlPO 4 +3H 2 O
În solurile saturate cu baze acest proces are loc conform reacţiei:
[Ca ]==CaCa + Ca(H2 PO4 ) 2 ⇔ [Ca ]=−CaH + 2CaHPO4
Reţinem:
Elementele nutritive din sol se află în patru stări diferite în funcţie de
gradul de accesibilitate pentru plante:
• în minerale primare, stare nativă sub forme greu solubile în apă şi
greu accesibile pentru plante;
• fixate în compuşi minerali de natură secundară sub forme
neschimbabile, cu solubilitate şi accesibilitate diferită pentru plante;
• reţinute sub formă de ioni sau molecule la suprafaţa particulelor
• dizolvate în soluţia solului, aflându-se în stare de dispersie ionică
Accesibilitatea elementelor nutritive pentru plante şi corelarea
acesteia cu recolta este condiţionată de diferiţi factori fizici: temperatura,
textura, structura, regimul de aer şi de apă din sol.
mecanică, fizică, biologică, chimică, fizico-chimică.
Observaţie:
Solul în stare umedă se comportă ca un sistem coloidal polidispers.
Cunoaşterea proprietăţilor solului care au un caracter dinamic are o
mare importanţă în mobilitatea şi accesibilitatea elementelor nutritive, deci
în nutriţia plantelor şi aplicarea îngrăşămintelor.
TEST DE EVALUARE
1. Sub ce formă se găsesc elementele nutritive cu cel mai

ridicat grad de accesibilitate pentru plante?
Răspuns:
44
Cel mai mare grad de accesibilitate pentru plante îl au elementele
nutritive dizolvate în soluţia solului în stare de dispersie ionică,
moleculară sau coloidală.
2. De ce sunt greu accesibile plantelor elementele nutritive din

mineralele primare?
Răspuns:
Exerciţii.
Exemplu rezolvat:
1. Excesul de umiditate din sol are asupra accesibilitaţii
elementelor nutritive:
a) efecte pozitive
b) efecte negative
c) nu are importanţă
Rezolvare : b
De rezolvat:
2. Cea mai mare accesibilitate pentru plante o au elementele
nutritive care se găsesc sub formă de:
a) ioni sau molecule
b) minerale primare
c) minerale secundare
Rezolvare:
3.4. Adsorbţia cu schimb de cationi, complexul argilo-humic
Deşi par a fi două noţiuni sinonime, reţinerea şi adsobţia au

semnificaţii diferite: reţinerea este o noţiune mai largă, care prezintă
fenomenul în ansamblul său, iar adsorbţia reflectă numai reţinerea pe cale
fizică, dar mai ales fizico-chimică, deosebit de importantă în dinamica
elementelor nutritive din sol.
Reţinerea fizico-chimică - este însuşirea solului de a reţine şi
schimba cationi reţinuţi la nivelul părţii coloidale a acestuia, cu o cantitate
echivalentă din soluţia solului.
Aşa după cum s-a arătat până acum, în substratul mineral al solului
partea coloidală este cea mai importantă, datorită celor două însuşiri ale
sale: sarcina electrică şi suprafaţa mare de contact în raport cu volumul.
După Borlan (1994), sarcina electrică şi însuşirile de adsorţie ale
complexului argilo-humic pot proveni:
- de la ionii de oxigen existenţi la periferia foiţelor mineralelor
argiloase a căror valenţe nu au fost satisfăcute;
- prin substituirile izomorfe (diadohe) neechivalente ca sarcină
electrică, a ionilor din reţeaua cristalină a acestor minerale. Aceste
substituiri după Marshall (1964), au loc spontan şi asigură o mai mare
stabilitate a reţelei cristaline a mineralelor argiloase;
- dezvoltarea sarcinii electrice negative dependente de pH, datorită
formării în sol de geluri aluminosilicatice (allophone) şi a altor substanţe
organice şi minerale acidoide care disociază protonii;
- sinteza microbiană a substanţelor humice acidoide, din resturi
organice vegetale şi îngrăşăminte naturale, creşterea capacităţii de schimb
cu 1,5me/100g sol de fiecare procent de humus acumulat în sol;
45
- formarea complexului coloidal argilo-humic de adsorbţie, pentru
cationi prin interacţiuni fizice (adsorbţie, co-precipitare) şi chimice
(neutralizare, punţi de hidrogen, legături de tip chelat), între argila coloidală,
sescvioxizii şi substanţele humice.
Complexul argilo-humic format reprezintă totalitatea particulelor
coloidale capabile de schimb.
O particulă capabilă de schimb sau coloidală are următoarea
structură:
- un nucleu central alcătuit din acizi humici, sau din particule
minerale sau amorfe, acizi humici cu numeroase sarcini negative care atrag
cationi. Ionii care disociază la exteriorul particulei imprimând sarcina
negativă nucleului poartă numele de ioni determinanţi de potenţial. Cationii
care saturează sarcinile negative poartă numele de ioni de compensaţie.
Aceştia sunt dispuşi pe două straturi, unul intern-imobil, în imediata
vecinătate a ionilor determinanţi de potenţial, cunoscut sub numele de
stratul Stern şi altul extern, difuz, numit stratul Guy-Chapman. Acesta din
urmă vine în contact cu soluţia liberă a solului (fig.2).
Fig. 2. Micela coloidală (după Lixandru 1990).

1- ionii determinanţi de potenţial; 2 - ioni de compensaţie;
3-strat de cationi mobili; 4-strat extern difuz; 5-soluţia liberă a solului
O dată cu creşterea distanţei de la nucleul micelei spre exterior,

numărul cationilor scade şi creşte cel al anionilor, în aşa fel încât între
stratul difuz şi soluţia liberă, există un echilibru dinamic al densităţii
cationilor şi anionilor. Scăderea concentraţiei ionice a soluţiei solului,
datorită consumului de elemente nutritive de către plante, atrage echilibrarea
ei cu ioni proveniţi din stratul difuz care, la rândul lui se încarcă prin schimb
de cationi din stratul intern, în aşa fel încât acesta din urmă are continuu
sarcini compensate. Prin urmare se petrece un fenomen de adsorbţie cu
schimb de cationi, de o mare importanţă pentru nutriţia plantelor. Cationii
reţinuţi în cantităţi echivalenţe sarcinilor negative, reprezintă capacitatea
totală de schimb cationic (T).
Adsorbţia cu schimb de cationi se desfăşoară rapid şi în mod
continuu având loc după anumite legităţi şi anume:
46
- Are un caracter reversibil şi se desfăşoară instantaneu. În
conformitate cu teoria cinetică a gazelor cationii reţinuţi la suprafaţa
coloizilor, la fel ca şi cei din soluţia solului, se găsesc într-o mişcare
continuă rectilinie şi uniformă în jurul punctului de fixare.
Dacă unul dintre cationii din soluţia solului, trece pe orbita de
mişcare a cationului legat de complexul argilo-humic, în momentul când
acesta se află într-un punct depăşit trecând graniţele stratului difuz, poate fi
atras de sarcinile opuse rămase libere ale cationului ce a părăsit pentru o
fracţiune de timp stratul difuz.
Reversibilitatea rezultă din reacţiile de mai jos:
[Ca ]=Ca + 2 NH 4 NO3 ⇔ [Ca ]−− NH
NH4
4
+ Ca ( NO3 )2
[Ca ]−− NH
NH
4
4
+ Ca ( NO3 )2 ⇔ [Ca ] + NH 4 NO3
=Ca
Reversibilitatea are o mare importanţă în nutriţia plantelor şi

aplicarea îngrăşămintelor. Dacă plantele absorb din soluţia solului o anumită
specie de cationi, echilibrul soluţiei cu faza solidă se restabileşte prin
deplasarea spre soluţia solului a unei părţi de cationi din această specie
existentă în stare de adsorbţie. Mobilitatea schimbului dintre cationii
absorbiţi şi cei din soluţia solului asigură nutriţie continuă a plantelor.
- Schimbul are loc în cantităţi echivalente. Aceasta înseamnă că în
locul unui cation divalent, trece un alt cation divalent sau doi cationi
monovalenţi, aşa cum rezultă şi în reacţia de mai sus.
- Schimbul de cationi depinde şi de energia de reţinere. Energia de
reţinere a cationilor creşte o dată cu masa atomică şi cu valenţa. drept
urmare un cation trivalent este mai puternic reţinut decât un cation bivalent
sau monovalent. În cazul când schimbul se face între doi cationi cu aceeaşi
valenţă, energia de reţinere este mai mare la cel cu masa atomică mai mare.
De aceea în funcţie de masa atomică şi valenţă, tăria de reţinere a diferiţilor
cationi este următoarea:
cationi monovalenţi Li+ <Na+ <NH 4 + <K+ <Rb+ <Cs+
masa atomică 69 22,9 18 39,1 85,5 132,9
cationii divalenţi Mg 2+
<Ca 2+
<Sr 2+
<Ba2+
masa atomică 24,3 40,0 87,6 137,3
cationi trivalenţi Al3+
Fe3+
masa atomică 26,9 56,8
Excepţie de la această regulă face cationul de H,+ care are energia de
reţinere cea mai mare; de 4 ori mai mare ca cea a Ca2+ şi de 17 ori mai mare
decât cea a K+. Astfel, selectând într-o serie descrescătoare cationii nutritivi
în funcţie de tăria de reţinere la complexul argilo-humic obţinem:
H+>Al3+>Zn2+>Ca2+>Mg2+>NH 4 +>Na+>Li+.
- Schimbul de cationi depinde de gradul de hidratare în mod invers
proporţional. Ionii cu rază mică (în stare nedisociată) sunt hidrataţi numai
parţial, iar prin disociere atrag dipolii de apă şi se înconjoară cu o peliculă
de apă, mai mare decât a ionilor cu rază ionică mare. Prezenţa unei pelicule
de hidratare mari, micşorează capacitatea de reţinere a cationilor.
Deci ordinea în care vor fi reţinuţi ionii în funcţie de gradul de
hidratare este:
Li+<Na+<K+<NH 4 +; Mg2+<Ca2+
- Schimbul de cationi depinde de concentraţia lor în soluţia solului
cât şi de activitatea chimică a acestora. Cationii mai puternic adsorbiţi
47
(Al3+,Ca2+) pot fi schimbaţi de alţi cationi mai slab reţinuţi (Na+,K+), dacă
aceştia din urmă se găsesc în soluţia solului în concentraţie ridicată.
- Schimbul de cationi se petrece conform legii acţiunii maselor, după
care raportul concentraţiei a două specii de cationi adsorbiţi (a) la micela
coloidală este proporţional cu raportul concentraţiei aceloraşi specii din
soluţia solului (s).
[ ]
K+ a [ ]
K+ s K+ a[ ] [ ]
K+ s
[ ]
Na + a
=K
[ ]
Na + s
sau
[
Ca 2+ a
=K
] [ Ca 2+ s ]
K = constanta de reacţie, mărimea ei depinde de natura cationilor din
reacţie.
- Schimbul de cationi este influenţat de pH-ul solului. Capacitatea de
adsorbţie este mai mare pe solurile alcaline, întrucât are loc o disociere mai
intensă a ionilor adsorbiţi, iar capacitatea de adsorbţie mai redusă a solurilor
acide, se explică prin aceea că ionii de hidrogen disociază mai slab.
- Schimbul cationic este influenţat într-o oarecare măsură şi de
temperatură, deoarece prin creşterea temperaturii se accelerează mişcarea
cationilor din soluţie şi din micela coloidală mărind schimbul de cationi.
Mărimi, indicatori utilizaţi pentru caracterizarea însuşirilor de
adsorbţie şi schimb a solului pentru cationi
- suma bazelor de schimb (SBS) dimensionată în miliechivalenţi
(me) de baze (Ca2+, Mg2+, K+, Na+, NH 4 +) la 100 g sol uscat, determinate
prin însumarea cationilor îndepărtaţi din sol prin percolarea de epuizare cu o
soluţie neutră de acetat de amoniu 1n.
- suma protonilor (H+) adsorbiţi (SH), exprimată în me/100 g sol
uscat şi determinată prin percolarea de epuizare cu o soluţie 1n acetat de
potasiu, pH 8,3.
- aciditatea hidrolitică (Ah me/100 g sol), determinată prin titrarea
acidului format la echilibrarea solului cu o soluţie de acetat de sodiu 1n cu
pH 8,3.
- capacitatea solului pentru adsorbţia cu schimb cationic (CSC sau
valoarea T), dimensionată în me cationi bazici şi de hidrogen/100 g sol,
CSC=SBS + SH.
- gradul de saturaţie cu baze de schimb (V), arată cât (în procente)
din CSC este saturată cu baze de schimb. Se calculează cu formulele:
SBS SBS
V SH % = 100 , V Ah % = 100 ;
(SBS + SH ) (SBS + Ah )
- gradele individuale de saturaţie a complexului argilo-humic cu
Ca Mg K
fiecare din cationii bazici: V Ca = 100 , V Mg = 100 , V K = 100 ,
T T T
toate dimensionate în procente.
Valorile V % obţinute cu ajutorul SH, se folosesc pentru cercetările
de genetică ale solului, iar cele privitoare la V Ah (%) se folosesc în
agrochimie, în principal la stabilirea dozelor de amendamente pentru
solurile acide.
Reţinem:
Reţinerea fizico-chimică este însuşirea solului, de a reţine şi schimba
cationi reţinuţi la nivelul părţii coloidale a acestuia, cu o cantitate
echivalentă din soluţia solului.
Complexul argilo-humic reprezintă totalitatea particulelor coloidale
capabile de schimb.
48
Adsorbţia cu schimb de cationi se desfăşoară rapid şi în mod
continuu având loc după anumite legităţi.
Observaţie:
Pentru caracterizarea însuşirilor de adsorbţie şi schimb a solului
pentru cationi se folosesc următorii indicatori: SBS, SH, Ah,V Ah , T.
TEST DE EVALUARE
1. Ce înţelegeţi prin reţinerea fizico-chimică a elementelor

nutritive?
Răspuns:
Reţinerea fizico-chimică a elementelor nutritive este însuşirea solului, de
a reţine şi schimba cationi reţinuţi la nivelul părţii coloidale a acestuia,
cu o cantitate echivalentă din soluţia solului.
2. Definiţi complexul argilo-humic.

Răspuns:
Exerciţii.
Exemplu rezolvat:
1. Adsorbţia cu schimb de cationi are caracter:
a) ireversibil
b) reversibil
c) temporar
Rezolvare : b
De rezolvat:
2. Se notează cu V%:
a) suma bazelor schimbabile
b) aciditatea hidrolitică
c) gradul de saturaţie cu baze
Rezolvare:
3.5. Fenomene de oxido-reducere din sol şi

capacitatea de tamponare a solului
În sol se desfăşoară în permanenţă procese de oxido-reducere, care

are un rol foarte important în reglarea regimului de nutriţie a plantelor.
Prin oxidare se eliberează energie sub diferite forme, are loc cedare
de electroni, creşterea sarcinii pozitive, trecerea la o valenţă superioară, iar
prin reducere se consumă energie care are loc prin primire de electroni,
scăderea sarcinii electrice pozitive, trecerea la o valenţă inferioară.
Oxidarea şi reducerea se petrec concomitent, deoarece electronii
cedaţi de un element, care se oxidează sunt preluaţi de alt element, care se
reduce. Reacţiile de oxidare şi reducere se pot considera reversibile.
On+ + Rm- ⇔ O(n+x) + R(m-y)
red 2 + O x1 ⇔ O x2 + red 1
În plantele verzi, în timpul creşterii şi dezvoltării datorită formării
substanţelor energetice, predomină procesele de reducere. În schimb în sol
49
pentru a avea condiţii favorabile dezvoltării plantelor predomină procesele
de oxidare care eliberează energie.
După Lăcătuşu (2000), datorită activităţii microorganismelor , care
declanşează procesul de oxidare prin transfer de electroni de la substanţa
organică ce îndeplineşte rolul de agent reducător, la alte substanţe
acceptoare de electroni, care îndeplinesc rolul de oxidant, solul este un
mediu favorabil al reacţiilor de oxido-reducere.
Ca sursă de energie microorganismele folosesc resturile de plante şi
animale, pe care le supun proceselor de descompunere. În solurile aerate,
transferul de electroni are loc de la materia organică la oxigenul din aerul
solului, iar în cele cu apă în exces - la elementele cu valenţe variabile,
conform reacţiilor:
Fe3+ + 1e- ⇔ Fe2+
Mn4+ +2e- ⇔ Mn2+
2 NO 3 - + 4 e- ⇔ 2 NO 2 - + O 2
Aceşti componenţi ai reacţiilor de mai sus generează atât reacţii de
oxidare cât şi de reducere, deci un sistem oxido-reducător sau sistem redox.
Întrucât schimbul de electroni determină o diferenţă de potenţial,
acesta poate fi măsurat folosind un cuplu de electrozi de platină - calomel,
valorile exprimându-se în volţi. Acesta se poate exprima cu ajutorul
formulei lui Nernst:
E= E 0 +
RT
ln
[ox] , în care:
nF [red ]
E = potenţialul redox al sistemului în volţi;
E 0 = potenţialul normal constant, de oxidare al cuplului de ioni
specific sistemului, în volţi;
R = constanta universală a gazelor (8,31441x103 Jouli/grad/mol);
T = temperatura absolută în scara Kelvin (-273,16 ± t0C);
n = numărul de electroni participanţi la reacţia de oxido-reducere;
F = cantitatea de electricitate, în coulombi, necesară la oxidarea sau
reducerea unui echivalent gram de substanţă. Un Faraday ( 96496 coulombi)
reduce sau oxidează un echivalent gram de element sau substanţă;
ln = logaritmul natural în bază, e = 2,718
[ox], [red] = concentraţiile oxidantului şi reducătorului, mol/l.
Pentru t = 200C şi trecând la logaritmii zecimali se obţine relaţia:
Eh = E0 +
0,058
log
[ox]
n [red ]
Clark a propus ca exprimarea puterii de oxido-reducere a unui
mediu, să se facă prin analogie cu simbolul pH, cu indicele rH, care
reprezintă logaritmul zecimal cu semn schimbat a presiunii fictive a
hidrogenului molecular din sol la suprafaţa unui electrod indiferent. La
temperatura de 240C indicele rH se calculează cu ajutorul formulei:
E + 0,058 pH
rH = ro în care :
0,029
Ero = potenţialul redox al mediului sau potenţialul electrodului
indicator;
pH = valoarea pH-ului, în extract apos.
Valorile normale ale potenţialului redox pentru creşterea plantelor
sunt cuprinse între 200 - 700 mv, iar ale rH între 21 - 38.
50
Dacă potenţialul redox scade sub 200 mv, iar rH sub 21, în sol se
petrec procese intense de reducere a Fe3+ şi Mn4+ în Fe2+ şi Mn2+, cu
formarea de compuşi toxici pentru plantele cultivate şi microorganismele
aerobe. De asemenea este stimulată activitatea microorganismelor anaerobe,
azotul nitric fiind redus în nitriţi şi apoi în azot molecular. Dacă potenţialul
redox depăşeşte 650mv şi rH valoarea 38, în sol sunt condiţii total aerobe
predominând procesele de oxidare şi de mineralizare excesivă a materiei
organice. Compuşii reduşi ai fierului şi manganului (Fe2+, Mn2+), se
oxidează trecând în Fe3+ şi Mn4+ precipitând ca Fe(OH) 3 sau MnO 2 apărând
carenţa de fier şi mangan.
Existenţa condiţiilor de oxido-reducere şi de alternanţă a acestora,
influenţează regimul de activitate al microorganismelor din sol, implicate în
mobilitatea elementelor (N, S, P şi a circuitului biologic al acestora).
Unele măsuri tehnologice (arat, desfundat, irigat-desecat) şi
agrochimice (fertilizare, amendare), pot influenţa evident potenţialul de
oxido-reducere al solului.
Capacitatea de tamponare a solului
Este însuşirea solului de a se opune oricăror tendinţe de modificare a
concentraţiei unui ion (H+, OH-, H 2 PO 4 -, K+, Ca2+) din soluţia solului,
printr-o acţiune reciprocă dintre faza solidă şi lichidă.
Capacitatea de tamponare a solului pentru pH - reprezintă însuşirea
solului, de a se opune oricărei tendinţe de a modifica reacţia, prin
intermediul unor substanţe ce hidrolizează acid sau bazic, putând fi
exprimată prin relaţia formulată de Davidescu (1981):
cantitatea de acid sau baza adaugata
Ct=
var iatia pH
Mecanismele prin care se produce tamponarea, sunt legate de
asocierea-disocierea protonilor pe şi de pe acidoizi şi de adsorbţia cationilor
bazici pe coloizi şi hidroliza sărurilor acestora.
În sol funcţionează diverse sisteme tampon care frânează variaţia
pH. Dintre acestea cele mai importante sunt:
- acizi slabi şi sărurile lor;
- sistemul de substanţe amfotere;
- complexul argilo-humic;
- humusul.
Primul sistem tampon este reprezentat de diverse „amestecuri
tampon“, în care acizii slabi pot fi: acidul carbonic, acizii humici, acizii
organici, acizii silicici, iar sărurile lor cu baze tari sunt diverşi carbonaţi,
bicarbonaţi, humaţi, silicaţi, etc., (Mocanu, 1984).
Modul cum funcţionează un asemenea sistem tampon poate fi
exemplificat prin acidul carbonic, care este un acid slab şi slab disociabil,
cea mai mare parte din moleculele lui aflându-se în stare nedisociată şi sarea
lui cu o bază tare de exemplu Ca(HCO 3 ) 2, care este puternic disociabilă.
Astfel, dacă în sol apare în urma aplicării îngrăşămintelor o
substanţă cu caracter bazic puternic disociabilă Ca(OH) 2 , aceasta tinde să
deplaseze reacţia solului spre domeniul alcalin. Fenomenul se întâmplă în
măsură neînsemnată, deoarece intervine primul component al amestecului
tampon, care neutralizează acţiunea Ca(OH) 2 :
Ca(OH) 2 + H 2 CO 3 = Ca(HCO 3 ) 2 + 2H 2 O
Ca(HCO 3 ) 2 CaCO 3 + CO 2 + H 2 O
Dacă în sol apar sau se introduc substanţe cu caracter acid, are loc de
asemenea neutralizarea conform reacţiei:
51
Ca2+ (HCO 3 -) 2 + H 2 SO 4 CaSO 4 + 2H 2 O + 2CO 2
Sulfatul de calciu format în urma acestei reacţii fiind o sare greu
solubilă şi neutră, nu modifică reacţia solului, iar acidul carbonic fiind
instabil, se descompune în apă şi CO 2 care se volatilizează.
Al doilea sistem tampon este format din substanţe amfotere, ca cele
de natură proteică, acizi humici, cât şi unele substanţe minerale ca Al(OH) 3 ,
Zn(OH) 2 . Aceste substanţe se comportă ca un acid, sau ca o bază în raport
cu pH şi legea acţiunii maselor.
CH 3 COOH + NaNO 3 CH 3 COONa + H 2 O
CH 3 COONa + HNO 3 CH 3 COOH + NaNO 3
2Al(OH) 3 + 3H 2 SO 4 = Al2 (SO 4 ) 3 +6H 2 O
Al(OH) 2 + NaOH = Al(OH) 3 + Na+
Complexul argilo-humic al solului este cel mai important sistem
tampon din sol, dacă ne imaginăm micela coloidală ca un radical acid sau
bazic. Astfel acidul azotic rezultat în urma procesului de nitrificare sau alţi
acizi rezultaţi în urma proceselor biologice, influenţează într-o măsură
redusă asupra reacţiei unui sol saturat cu baze, datorită schimbului ionic care
se desfăşoară astfel:
−H
[CA]==CaMg + 2 H + SO4 2− ⇔ [CA]−= Mg
H
+ CaSO4
În urma introducerii în sol a unor îngrăşăminte chimice, care

hidrolizează bazic, are loc înlocuirea ionului de hidrogen la nivelul
complexului adsorbtiv de către cation şi formarea unei molecule de apă.
[CA]=−CaH + Na + OH − ⇔ [CA]=−CaNa + H 2 O
Alături de complexul adsorbtiv şi humusul este un important sistem
tampon, întrucât datorită grupărilor sale: COOH, OH, NH 2 şi CH 3 , poate
reacţiona atât cu radicali acizi cât şi cu cei bazici conform reacţiei:
2R-CH-NH 2 -COOH+2K+CO 32− ⇔ 2R-CH-NH 2- COOK + 2H 2 CO 3
Puterea de tamponare a unui sol, este cu atât mai ridicată cu cât
capacitatea sa de schimb cationic şi gradul de saturaţie cu baze are valori
mai ridicate. Solurile argiloase au capacitate de schimb cationic mai mare,
comparativ cu cele nisipoase şi ca atare, au puterea de tamponare mai
ridicată.
Solurile foarte acide au puterea de tamponare într-un singur sens,
adică pot frâna schimbarea reacţiei spre alcalizare, în celălalt sens adică spre
acidifiere, capacitatea lor de tamponare este mică, din cauza gradului scăzut
de saturaţie cu baze, iar solurile alcaline au capacitate de tamponare pentru
acizi.
Pe solurile cu textură nisipoasă, se recomandă ca dozele de
îngrăşăminte să fie aplicate în mai multe reprize, din cauza puterii lor de
tamponare reduse. Puterea de tamponare, este deci mai mare pe solurile
argiloase ca pe cele lutoase sau nisipoase. De aceea solurile nisipoase sunt
mai uşor de ameliorat ca cele argiloase.
Există deci o legătură strânsă între capacitatea de tamponare a
solului, capacitatea de schimb cationic pe de o parte cât şi gradul de
saturaţie cu baze pe de altă parte. Această legătură este exprimată prin
formula lui Pavlovshi şi Mavrodineanu (1938) citaţi de Davidescu (1992):
SB
pH=Ks + log în care:
SH
52
Ks = constanta de disociere a acidoidului din sol, valoare stabilită
experimental pentru solurile din România la 0,9;
SB = suma bazelor schimbabile în me / 100 g sol;
SH = suma hidrogenului schimbabil me / 100 g sol.
Cernescu (1942) şi Florea (1970) prezintă formula de mai astfel:
V
pH = x + log −C în care:
100 − V
x = constanta de disociere a acidoidului din sol;
V = gradul de saturaţie cu baze, în %;
C = coeficientul de concentraţie stabilit experimental.
Borlan (1995), citat de Lăcătuşu (2000), pune în evidenţă patru
indicatori ai capacităţii de tamponare pentru reacţie (I-C.T.R.). Ei reprezintă
logaritmii rapoartelor dintre:
- suma bazelor (SB) şi aciditatea hidrolitică
SB
(I-CTR.log );
Ah
- suma bazelor şi activitatea ionilor de hidrogen
(I-CTRSB);
- aciditatea hidrolitică în 0,4Kg sol şi activitatea ionilor de hidrogen
dintr-un mol în soluţia solului (I-CTRH);
- capacitatea de schimb cationic şi activitatea ionilor de hidrogen din
soluţia solului (I-CTRT).
Tamponarea pentru ionii principalelor macroelemente nutritive din sol, se
produce pe căi şi intensităţi mai reduse comparativ cu tamponarea pentru
reacţie.
• Pentru ionii azotului. Având în vedere specificul şi comportarea
diferită a celor doi ioni (NO 3 - şi NH 4 +), sistemele tampon ce menţin aceşti
ioni şi se opun unor schimbări mari sunt:
- la ionul ionul amoniu, ce se comportă asemănător cu ionul de
potasiu, în privinţa absorţiei şi fixării (numai că NH 4 + are ca sursă de
provenienţă principală materia organică a solului), mineralele argiloase dau
un echilibru permanent şi dinamic între formele fixate, adsorbiţe şi cele
mobile ale amoniului. Menţionăm şi faptul că NH 4 + din soluţia solului este
oxidat cu uşurinţă în NO 3 - ;
- NO 3 - provine din materia organică humificată, prin mineralizare
sau ca urmare a încorporării în sol a unor îngrăşăminte cu azot. El este
foarte mobil şi fluctuant, fiind absorbit de către plante sau levigat în
profunzimea solului încât nu se poate vorbi de un sistem tampon al acestuia.
• Pentru ionii fosforici. Tamponarea se realizează prin procese de
precipitare şi adsorbţie. Precipitarea se produce în soluţia solului, în condiţii
fizico-chimice definite,iar adsorbţia la suprafaţa particulelor coloidale, se
realizează prin punţi de calciu, prin schimb, înlocuind grupele OH,- cât şi
prin reacţii de substituţie şi reţinere de către coloizii organici, în urma unor
procese de chelatizare.
Mărimea fracţiunii mobile a fosforului din sol, este dependentă de
multitudinea proceselor de retrogradare a fosforului, diferite ca intensitate în
funcţie de condiţiile de reacţie.
• Pentru ionul potasic, capacitatea de tamponare se pune în evidenţă
prin următoarele sisteme şi procese:
- adsorbţia diferită a ionului de K+ la mineralele argiloase (în
poziţiile plane sau în spaţiile interlamelare). În funcţie de aceste poziţii de
53
fixare şi de schimb este o mare variabilitate a indicelui V K =K+/T.100, la
care cantitatea şi felul mineralelor argiloase influenţează predominant;
- reţinerea ionilor de K+ de către coloizii organici. Tăria de adsorbţie
a K -lui la coloizii organici, este apropiată de cea de pe poziţiile plane ale
+
mineralelor argiloase.
Între K solubil din soluţia solului şi K schimbabil, există un echilibru
continuu. Tot în echilibru se găsesc potasiu schimbabil şi cel fixat.
Se realizează astfel o sursă continuă de potasiu care aprovizionează
soluţia solului şi asigură K necesar nutriţiei plantelor.
Reţinerea potasiului de către coloizii organici se realizează la
niveluri de intensitate comparabile cu reţinerea potasiului în poziţiile plane
ale mineralelor argiloase.
Reţinem:
În plantele verzi, în timpul creşterii şi dezvoltării datorită formării
substanţelor energetice, predomină procesele de reducere. În schimb în sol
pentru a avea condiţii favorabile dezvoltării plantelor predomină procesele
de oxidare care eliberează energie.
Capacitatea de tamponare a solului Este însuşirea solului de a se
opune oricăror tendinţe de modificare a concentraţiei unui ion (H+, OH-,
H 2 PO 4 -, K+, Ca2+) din soluţia solului, printr-o acţiune reciprocă dintre faza
solidă şi lichidă.
Complexul argilo-humic al solului este cel mai important sistem
tampon din sol.
Observaţie:
Unele măsuri tehnologice (arat, desfundat, irigat-desecat) şi
agrochimice (fertilizare, amendare), pot influenţa evident potenţialul de
oxido-reducere al solului.
TEST DE EVALUARE
1.Care este rolul fenomenelor de oxido-reducere din sol?

Răspuns:
Fenomenele de oxido-reducere din sol au rol în reglarea regimului de
nutriţie al plantelor.
2.Ce este capacitatea de tamponare a solului?

Răspuns:
Exerciţii.
Exemplu rezolvat:
1. În plantele verzi predomină fenomenele de:
a) reducere
b) oxidare
c) nitrificare
Rezolvare : a
De rezolvat:
În sol predomină fenomenele de:
54
a) reducere
b) oxidare
c) fotosinteză
Rezolvare:
Rezumatul temei

lichidă, faza gazoasă. Cele trei componente ale solului se întrepătrund, se
plantelor.
Faza solidă constituie suportul sistemului radicular şi principala
sursă de elemente nutritive pentru plante, ea reprezintă 50 % din volumul
total al solului. Ea este reprezentată prin două componente: fracţiunea
minerală şi fracţiunea organică.
Faza lichidă reprezintă agentul fizico-chimic şi de transport al
elementelor nutritive (25% din volumul total al solului). Ea mai este
cunoscută şi sub numele de soluţia solului, fiind principala sursă din care
plantele îşi iau ionii nutritivi.
Faza gazoasă este mediul care favorizează activitatea biologică din
sol, respiraţia rădăcinilor şi influenţează procesele de oxido-reducere şi de
trecere a elementelor nutritive în forme accesibile plantelor. Ea este
reprezentată de aerul din sol existent în spaţiul poros neocupat de apă.
În urma interacţiunii continue dintre fazele solului se pun la
dispoziţia plantelor elementele nutritive necesare creşterii şi dezvoltării
plantelor. Elementele nutritive se află în patru stări diferite în funcţie de
gradul de accesibilitate pentru plante:
- în stare nativă sub forme greu solubile în apă şi greu accesibile
pentru plante;
- fixate în compuşi minerali cu solubilitate şi accesibilitate diferită
pentru plante;
- reţinute sub formă de ioni sau molecule la suprafaţa particulelor
- dizolvate în soluţia solului, aflându-se în stare de dispersie ionică
- reţinerea mecanică;
- reţinerea fizică;
- reţinerea biologică;
- reţinerea chimică;
- reţinerea fizico-chimică.
Totalitatea particulelor coloidale capabile de schimb reprezintă
complexul argilo-humic.
55
Prin oxidare se eliberează energie sub diferite forme, are loc cedare
de electroni, creşterea sarcinii pozitive, trecerea la o valenţă superioară, iar
prin reducere se consumă energie care are loc prin primire de electroni,
scăderea sarcinii electrice pozitive, trecerea la o valenţă inferioară.
Capacitatea de tamponare a solului este însuşirea acestuia de a se
opune oricăror tendinţe de modificare a concentraţiei unui ion din soluţia
solului, printr-o acţiune reciprocă dintre faza solidă şi lichidă.
Tema nr. 4
AMELIORAREA AGROCHIMICĂ A
SOLURILOR ACIDE ŞI ALCALINE
• Reacţia solului şi importanţa sa agrochimică;
• Efectul negativ al acidităţii şi alcalinităţii solului asupra plantelor
de cultură, oportunitatea amendării, urgenţe de amendare;
• Calculul dozelor de amendamente pentru solurile acide şi alcaline.
Epoca şi metodele de aplicare a amendamentelor
Obiectivele temei:
- importanţa agrochimică a cunoaşterii reacţiei solului;
- cunoaşterea efectelor negative ale reacţiei acide şi alcaline a
solurilor asupra plantelor de cultură;
- modalităţi de calcul a dozelor de amendamente;
- metode de aplicare a amendamentelor pe solurile acide şi alcaline
1. Borza I., 1977 - Ameliorarea şi protecţia solurilor. Editura
Mirton Timişoara.
2. Ana Maria Dodocioiu, Susinski M., Mocanu R., - 2009
Agrochimie, Editura Sitech, Craiova.
3. Lacatuşu, R., 2006 Agrochimie. Editura Terra Nostra Iaşi.
4. I.C.P.A., 1981 - Metodologia de analiză a solurilor în vederea
stabilirii necesarului de amendamente şi îngrăşăminte Vol. 1.
4.1. Reacţia solului şi importanţa sa agrochimică
Reacţia solului este însuşirea solului de a menţine în soluţia sa o

anumită concentraţie a ionilor de hidrogen şi de hidroxil, sau modul cum se
comportă solul ca un acid donator de protoni, sau ca o bază acceptor de
protoni.
Ca unitate de măsură, indicator numeric al reacţiei solului, care
reprezintă factorul de intensitate, este folosit pH introdus de Sorensen în
anul 1909, pentru a desemna activitatea ionilor de H+ din soluţii acide foarte
diluate. Se numeşte pH sau exponent al ionilor de hidrogen, logaritmul cu
semn schimbat al activităţii ionilor de hidrogen dintr-o soluţie:
56
1
pH = -log aH+ sau pH = log(- ), unde a este activitatea (concentraţia
aH +
ionilor de hidrogen). Dacă ne referim la sol, putem defini pH-ul ca fiind
logaritmul cu semn schimbat al activităţii ionilor de hidrogen din suspensia
de sol, realizată dintr-un amestec de sol cu apă distilată, sau cu săruri în
anumite proporţii.
Apa pură, lipsită de CO 2 , conţine în stare disociată, un număr egal
de ioni H+ şi OH-, din această cauză are o reacţie neutră. La temperatura de
240C concentraţia activă a ionilor de H+ este de 1.10-7 ioni gram la litru şi tot
aceiaşi este şi concentraţia ionilor OH-. În aceste condiţii pH-ul apei este
7,0. O soluţie la care activitatea ionilor de H+ este de 0,001 M/l, va avea
pH-ul 3 (1.10-3), iar alta cu activitatea ionilor 0,0001M/l va avea
pH-ul 4 (1.10-4).
pH-ul poate avea valori cuprinse între 0 - 14. Când valorile pH sunt
cuprinse între 0 - 7, se consideră reacţie acidă, iar când valorile sunt
cuprinse între 7 şi 14 se consideră reacţie bazică.
Reacţia acidă sau aciditatea solului. În funcţie de poziţia ionilor de
hidrogen în sol, se deosebesc două forme de aciditate: aciditate actuală şi
aciditate potenţială, Borlan (1973 şi 1984).
Aciditatea actuală sau disociată, este cauzată de protonii de
hidrogen disociaţi de către faza solidă a solului, în apă sau soluţie saline cu
care vine în contact. Ea este sinonimă cu noţiunea de reacţie a solului sau
pH. Se caracterizează prin valori pH mai mici decât 7. Pentru a se putea
manifesta şi măsura aciditatea actuală a solului, aceasta trebuie să vină în
contact cu apa sau cu o soluţie salină diluată, în care ionii de hidrogen să
poată disocia. Solul absolut uscat conţine numai aciditate potenţială, din
cauză că la uscare ionii de hidrogen, care erau disociaţi în apă sunt
readsorbiţi la suprafaţa particulelor de sol. Aciditatea actuală se poate
măsura pe cale colorimetrică sau poteţiometrică.
Aciditatea potenţială sau adsorbită, pe coloizii solului este dată de
totalitatea protonilor (ionilor de hidrogen) şi de aluminiu adsorbiţi în sol.
Aceştia din urmă pot genera aciditate prin reacţii de hidroliză. Cantitatea de
ioni de hidrogen care disociază în soluţie determinând aciditatea actuală a
solului, se află în echilibru cu aciditatea potenţială adsorbită la suprafaţa
particulelor de sol. Aciditatea potenţială se defineşte prin cantitatea de ioni
de hidrogen şi de aluminiu exprimată în miliechivalenţi la unitatea de masă
a solului, care poate fi desorbită din sol în anumite condiţii. După tăria de
legătură a hidrogenului din sol, aciditatea potenţială a solului poate fi
divizată în:
- aciditate potenţială uşor schimbabilă sau de schimb (As sau Aus),
ce poate fi desorbită cu soluţia unei sări neutre cum este clorura de potasiu.
Din cauză că aluminiu adsorbit cu schimb pe coloizi, impune limitări
drastice pentru majoritatea plantelor de cultură, această formă de aciditate se
mai numeşte şi „vătămare“.
- aciditate potenţială dificil schimbabilă, dependentă de pH aciditate
hidrolitică (A.D.S. sau Ah) care poate fi evidenţiată şi determinată numai cu
ajutorul unor soluţii ce conţin acceptori de protoni. Cantitatea de aciditate
potenţială dependentă de pH, creşte cu pH-ul soluţiei folosite la desorbţia ei
din sol.
Aciditatea hidrolitică şi cea de schimb, includ fiecare, atât aciditatea
potenţială, cât şi pe cea actuală. Precizăm însă, că aciditatea actuală poate fi
de câteva mii sau zeci de mii de ori mai mică decât aciditatea potenţială şi
57
că dacă se neutralizează aciditatea actuală a unui sol acid, în mod spontan
apar în soluţia solului (prin schimb de cationi) alţi ioni de hidrogen de la
complexul adsorbtiv.
Aciditatea actuală constituie factor de intensitate, iar cea potenţială
factor de capacitate.
Borlan şi Hera (1989), arată că aciditatea solului în funcţie de
valoarea pH poate avea mai multe provenienţe.
- Aciditatea uşor schimbabilă, care există în soluri având pH-ul
suspensiei apoase 1/2,5 sub 5,8, este generată de către ionii de aluminiu
adsorbiţi cu schimb şi de către hidrogenul unora din grupările carboxilice
(COOH) din materia organică a solului:
−K
[CA]=− Al + 3KCl + 3H 2 O ⇔ [CA]− K + Al (OH )3 + 3H +
_K
În solurile cu puţină materie organică, aşa cum sunt cele mai multe
din solurile noastre acide de folosinţă agricolă, aciditatea uşor schimbabilă
este în cea mai mare parte generată de către aluminiu. Cantităţi mai
însemnate de aluminu schimbabil se constată în solurile acide, când pH-ul
suspensiei apoase scade sub 5,5. Solurile care au pH-ul mai mare de 5,8, nu
conţin aluminiu schimbabil, ci numai aciditate potenţială dificil
schimbabilă.
- Aciditatea potenţială dificil schimbabilă, pe solurile care au pH-ul
între 5,8 şi 6,5 este generată, în cea mai mare parte, de către substanţele
humice ale căror grupări carboxilice (COOH) disociază hidrogenul:
pH =5,8 −5, 9
R-COOH   → R-COO-+H+
În acest domeniu de valori pH, la aciditatea potenţială pot contribui
în oarecare măsură şi unele săruri bazice de aluminiu şi fier, care prin
hidroliză eliberează protoni:
Al(OH) 2 H 2 PO 4 + HOH ⇔ Al(OH) 3 +H 2 PO 4 + H+
Fe(OH) 2 H 2 PO 4 + HOH ⇔ Fe(OH) 3 + H 2 PO 4 + H+
[Al(OH) 2 ] 2 SO 4 + 2HOH ⇔ 2Al(OH) 3 + SO 24− + 2H+
Aceste reacţii explică şi accesibilitatea sporită a fosfaţilor în solurile
a căror reacţie a fost adusă prin calcarizare la pH=6.
Protonii eliberaţi din soluri având reacţia cuprinsă între 6,5 şi 9,0,
provin din grupările fenolice ale materiei organice şi din radicalii unor acizi
polibazici, care disociază pe trepte superioare în acest domeniu de valori
pH.
pH = 6 , 54 2− +
H 2 P 2 O 7 ←  → HP 2 O 7 +H
pH = 7 , 2 2− +
H 2 PO 4 ← → HPO 4 +H
pH =9
R-C 6 H 4 OH ← → R-C 6 H 4 O- +H+
Hidrogenul care se poate elibera din solurile puternic alcaline, având
pH-ul suspensiei apoase mai mare ca 9 provine din alcoolii nearomatici ai
materiei organice, din bicarbonaţi, ortofosfaţi disubstituiţi, pirofosfaţi
trisubstituiţi, precum şi prin convertirea în anioni a unor metale amfotere:
pH =12 −14
R-CH 2 OH ← → R-CH 2 O +H+
pH =10 , 3
HCO 3− ←  → CO 32− +H+
pH =12 , 7
HPO 24− ←  → PO 34− +H+
58
− H 2O
Al(OH) 3 ← → AlO −2 +H+
Borlan (1994), apreciază că aceasta este o mărime proporţională
activităţii medii a hidroxidului de calciu în sol. Când este determinat prin
echilibrarea solului cu o soluţie 0,01M clorură de calciu,într-un raport
sol/soluţie 1/5, potenţialul „de var“ pH - 0,5p (Ca+Mg), este cu circa
0,6 - 0,7 unităţi mai mic decât pH-ul suspensiei apoase 1/2,5.
Alcalinitatea solului se manifestă pe solurile care au valoarea
pH > 7,2. Aceasta poate fi şi ea la fel ca aciditatea, de două feluri:
alcalinitate actuală şi alcalinitate potenţială.
Alcalinitatea actuală este dată de ionii de hidroxil (OH-) disociaţi în
soluţia solului şi se cuantifică prin valoarea pH. Ea constituie factorul de
intensitate.
Alcalinitatea potenţială, alcalinitatea care se poate dezvolta datorită
prezenţei în sol a carbonaţilor de calciu, magneziu, sodiu şi de adsorbţia în
complexul argilo-humic a cationilor bazici din acestea.
Interpretarea reacţiei solurilor şi tipurile de reacţie sunt date în tabelul 5.
Tabelul 5
Clasele (tipurile) de reacţie a solului (după ICPA 1987)
Interval de Aprecierea (tipul) Interval de Aprecierea

variaţie Reacţiei variaţie
pH H 2O pH KCl (tipul) reacţiei
< 3,5 extrem acidă ≤ 4,20 puternic acidă

3,51 - 4,30 foarte puternic acidă
4,31 - 5,00 puternic acidă
5,01 - 5,80 moderat acidă 4,21 - 5,00 moderat acidă
5,81 - 6,80 slab acidă 5,01 - 6,00 slab acidă
6,81 - 7,20 neutră 6,01 - 6,50 Neutră
7,20 - 8,40 slab alcalină > 6,51 Alcalină
8,41 - 9,00 moderat alcalină
> 9,01 puternic alcalină
Cerinţele plantelor faţă de reacţia solului
Reprezintă o însuşire genetică a plantelor. Majoritatea plantelor

cultivate se dezvoltă bine în domeniul reacţiei slab acide sau neutru. Pentru
fiecare specie există un interval al reacţiei optime (tabelul 6). La unele
specii acest interval este foarte larg, adică cresc bine atât pe sol acid cât şi
pe cele alcaline (orz, ovăz, tomate), în timp ce la altele intervalul este
restrâns (în tutun).
În general plantele cultivate suportă mai bine mediul acid decât cel
alcalin.
În funcţie de preferinţa lor faţă de reacţia solului, speciile cultivate
pot fi grupate astfel:
- foarte sensibile la aciditate: varza, cânepa, sfecla de zahăr şi
furajeră, bumbacul, care cresc bine pe soluri neutre sau slab alcaline;
59
- sensibile la reacţia acidă: orzul, grâul, porumbul, soia, fasolea,
mazărea, trifoiul, floarea soarelui, castraveţii ceapa, salata ;
- puţin sensibile la aciditatea solului: secara, ovăzul, trifoiul,
tomatele, ridichea, morcovul, unele specii pomicole ;
- preferă soluri acide: inul, cartoful, lupinul galben şi cel albastru
ceaiul, citricele, unele specii pomicole ca mărul, părul ;
Sensibilitatea plantelor cultivate faţă de reacţia acidă a solului,
variază în funcţie de vârsta şi condiţiile de nutriţie. În ceea ce priveşte,
plantele ierboase au cea mai mare sensibilitate în primele stadii de vegetaţie,
la grâu şi orz, aceasta durează 36 de zile de la răsădire, la lucernă aproape
40 de zile. De asemenea sensibilitatea cea mai ridicată a plantelor la
salinitate se manifestă imediat după germinare, gramineele fiind în acest
stadiu mai tolerante la conţinutul de săruri decât leguminoasele, iar dintre
aceste orezul fiind cel mai tolerant.
Tabelul 6
Cerinţele plantelor faţă de reacţia solului (după Davidescu 1981)
Specia de Limitele pH la Specia de Limitele pH la care

plante care plantele se plante plantele se dezvoltă
dezvoltă cel mai cel mai bine
bine
Tolerante la aciditate pH 4-6
Festuca pratensis 4,5-7
Agrostis 5,0-6,0
Cartof 5,0-6,0 Agriş 4,6-4,8
Ovăz 5,0-6,0 Zmeur 5,0-6,0
Secară 5,0-6,0 Hrişcă 5,5-6,0
Arahide 5,5 Lupin galben 5,0-6,0
Mijlociu de tolerante la aciditate
Hrişcă 5,5-7,7 Lolium 6,0-7,0
Grâu 5,5-7,5 Mazăre 6,0-7,0
Porumb 5,5-7,5 Fasole 6,0-7,0
Tutun 5,5-7,5 Tomate 5,5-7,0
Timoftică 5,5-8,0 Ridiche 6,0-7,0
În fuior 6,0-6,5 Pepene verde 6,0-7,0
Rapiţă 5,8-6,7 Morcov 5,8-7,0
Spanac 6,0-7,0 Ţelină 6,0-7,0
Viţă de vie 5,5-6,3 Citrice 5,5-7,0
Măr 5,5-7,0 Cireş 5,8-7,0
Piersic 5,0-7,0 Cais 7,0
Prun 6,0-7,0 Păr 6,0-7,5
Tolerante în alcalinitate
60
Floarea soarelui 6,0-7,5 Salată 6,0-7,5
Varză 6,7-7,4
Muştar 6,0-7,5 Conopidă 7,0-8,0
In de ulei 7,0-8,0 Praz 7,0-8,0
Lucernă 6,5-7,5 Vişin 7,0-8,0
Orz 6,5-8,5 Gutui 7,0-8,0
Sfeclă de zahăr 7,0-7,5 Smochin 7,0-7,5
Rapiţă 7,0-8,0 Migdal 7,0-8,0
Reacţia solului influenţează şi activitatea microorganismelor.
Bacteriile nesimbiotice fixatoare de azot (Azotobacter sp., Clostridium
pasteurianum), cer un pH 6,5 - 7,8 iar cele nitrificatoare preferă un pH de
6,8 – 7,9.
Rezistenţa plantelor la atacul bolilor criptogame este influenţată de
reacţia solului. Astfel hernia rădăcinii de varză (Plasmodiofora brasicae),
este favorizată de reacţia acidă a solului, în timp ce maladia cunoscută sub
numele de îngenuncherea cerealelor, produsă de ciuperca Ophiobolus
graminis, se dezvoltă mai bine pe soluri alcaline.
Reacţia optimă a dezvoltării plantelor de cultură, depinde şi de
textura solului şi de conţinutul acestuia în humus. Astfel la o textură
nisipoasă sau lutoasă, reacţia optimă este la valori de pH mai scăzute decât
la soluri cu textură argiloasă.
Importanţa cunoaşterii reacţiei solurilor
Reacţia solului aduce numeroase informaţii referitoare la saturaţia în
baze a solurilor, structura cationilor din complexul adsorbtiv, starea de
oxidare a solurilor cu unii cationi-elemente de nutriţie pentru plante (Ca,
Mg, Na, K), gradul de accesibilitate a elementelor de nutriţie (macro şi
microelemente), activitatea biologică din sol, starea fizică a solului şi
condiţiile de creştere şi dezvoltare a plantelor.
Ea permite o clasificare agrochimică a solurilor în funcţie de
valoarea pH, stabilind principalele tipuri de reacţie şi oportunitatea unor
măsuri de ameliorare agrochimică.
Cu ajutorul ei se pot stabili specii de plante cultivate, care pot fi
amplasate pe un anumit teren în funcţie de cerinţele plantelor faţă de tipul de
reacţie.
Ţinând seama de implicaţiile ei în starea de fertilizare a solului,
reacţia este una din însuşirile agrochimice de bază în studiul agrochimic al
solurilor, care au drept scop atât optimizarea reacţiei cât şi conţinutul de
elemente nutritive.
În condiţiile unei agriculturi intensive, supravegherea acesteia prin
analize agrochimice periodice, şi menţinerea ei la valori optime, reprezentă
condiţia esenţială pentru asigurarea eficienţei fertilizării şi creşterii continue
a producţiei agricole.
Reţinem:
anumită concentraţie a ionilor de hidrogen şi de hidroxil, sau modul cum se
comportă solul ca un acid donator de protoni, sau ca o bază acceptor de
protoni.
61
Ca unitate de măsură, indicator numeric al reacţiei solului, care
reprezintă factorul de intensitate, este folosit pH introdus de Sorensen în
anul 1909.
pH-ul poate avea valori cuprinse între 0 - 14. Când valorile pH sunt
Se deosebesc două forme de aciditate (aciditate actuală sinonimă cu
noţiunea de pH sau reacţie a solului şi aciditate potenţială). După tăria de
legătură a hidrogenului din sol, aciditatea potenţială a solului poate fi
divizată în: aciditate potenţială uşor schimbabilă sau de schimb (As sau
Aus) şi aciditate potenţială dificil schimbabilă, dependentă de pH (A.D.S.
sau Ah).
Alcalinitatea poate fi: alcalinitate actuală (este dată de ionii de
hidroxil (OH-) disociaţi în soluţia solului şi se cuantifică prin valoarea pH)
şi alcalinitate potenţială.
Observaţie:
Aciditatea actuală şi alcalinitatea actuală constituie factor de
intensitate, iar aciditatea şi alacalinitatea potenţială constituie un factor de
capacitate.
Importanţa cunoaşterii reacţiei solului permite o clasificare
agrochimică a solurilor în funcţie de valoarea pH, stabilind principalele
tipuri de reacţie şi oportunitatea unor măsuri de ameliorare agrochimică
TEST DE EVALUARE
1. Definiţi reacţia solului?

Răspuns:
Este însuşirea solului de a menţine în soluţia sa o anumită concentraţie a
ionilor de hidrogen şi de hidroxil, sau modul cum se comportă solul ca un
acid donator de protoni, sau ca o bază acceptor de protoni.
2.Care sunt formele de aciditate din sol?

Răspuns:
Exerciţii.
Exemplu rezolvat:
1. pH-ul poate avea valori cuprinse între 0-14. Când valorile pH
sunt cuprinse între 0-7, se consideră o reacţie a solului:
a) acidă
b) neutră
c) bazică
Rezolvare : a
De rezolvat:
2. Când valorile pH sunt cuprinse între 7 şi 14 se consideră o
reacţie a solului:
a) acidă
b) neutră
c) bazică
Rezolvare:
62
4.2. Efectul negativ al acidităţii şi alcalinităţii solului
asupra plantelor de cultură, oportunitatea
amendării, urgenţe de amendare
Aciditatea puternică a solului, influenţează creşterea plantelor atât

direct cât şi indirect, prin activitatea microorganismelor şi evoluţia
substanţelor nutritive din sol.
Printre laturile directe ale influenţei acidităţii asupra plantelor, se
pot menţiona: intoxicarea cu aluminiu iar în anumite împrejurări cu mangan,
a rădăcinilor plantelor şi dezechilibrarea absorbţiei ionilor nutritivi în
acestea. Toxicitatea aluminiului şi manganului pentru plante, este legată
probabil de capacitatea acestor ioni de a denatura protoplasma perişorilor
radiculari şi a rădăcinilor fine.
Acumulându-se în rădăcinile plantelor, aluminiul împiedică
vehicularea fosfaţilor în organele aeriene, care prezintă din această cauză
simptoamele unei acute carenţe de fosfor.
Cercetările efectuate au arătat că la porumb, grâu, mazăre, sfeclă de
zahăr, acţiunea negativă a aluminiului se resimte la 15 - 20 ppm şi la un pH
în apă mai mic de 5,4. La concentraţii mai mari plantele cresc slab şi apoi
pier. Sistemul radicular rămâne mic şi chiar se înnegreşte, se micşorează
numărul perilor radiculari, iar citoplasma celulară a acestora pierde
capacitatea de reţinere a apei.
Oncea (1987), consemnează faptul că efectul toxic al aluminiului la
viţa de vie, se face resimţit chiar din momentul plantării, înregistrându-se un
procent scăzut de prindere. În situaţia că butaşii de viţă de vie s-au prins la
plantare creşterea şi dezvoltarea lor este foarte slabă.
La porumb H.D.-205, în primăvara ploioasă şi răcoroasă a anului
1976 pe un sol brun slab podzolit cu pH 5,5 s-a semnalat, apariţia în vetre a
următoarelor fenomene datorate prezenţei aluminiului în sol :
- rămânerea în urmă a creşterii;
- aspect general de opăreală (ofilire), uscare a marginii şi vârfurilor
frunzelor;
- aspect coraloid al rădăcinilor;
Aciditatea puternică a solului şi prezenţa aluminiului, micşorează
disocierea protonilor de pe suprafaţa perişorilor radiculari, favorizând astfel
încărcarea acestora cu sarcină electrică pozitivă, frânând în acest fel intrarea
cationilor nutritivi în aşa numitul „spaţiu liber aparent“ al rădăcinii, cât şi
absorbţia lor în plante.
Absorbţia în mai mică măsură a cationilor nutritivi dă naştere la
tulburări de metabolism. Corectarea reacţiei acestor soluri, se face prin
neutralizarea acidităţii vătămătore şi prin completarea rezervei de calciu şi
magneziu cu ajutorul amendamentelor calcaroase, care este o măsură de
bază pentru creşterea capacităţii de producţie a acestor soluri. Fără
corectarea însuşirilor negative a acestor soluri, prin aplicare de
amendamente calcaroase, eficienţa tuturor celorlalte verigi ale tehnologiilor
de cultivare a plantelor este redusă.
Comportarea plantelor de cultură pe solurile saline şi alcaline.
Solurile saline şi alcaline au însuşiri fizice, chimice şi biologice
nefavorabile creşterii plantelor. Aceste însuşiri se datorează în primul rând,
conţinutului ridicat de sodiu schimbabil. În aceste soluri, creşterea continuă
63
a concentraţiei de săruri a soluţiei solului, are ca urmare înlocuirea treptată a
calciului cu sodiu.
− Na
[Ca ] ==CaMg + 2 NaCl ⇔ [CA]−= Mg
Na
+ CaCl 2
− Na
[Ca ]==CaMg
+ Na 2 SO4 ⇔ [CA]−= Mg
Na
+ CaSO4
În paralel, datorită activităţii microbiologice în sol se formează
H 2 CO 3 , (Ca HCO 3 ) 2 care prin disociere dau H+, Ca2+, CO 3 2- , care intră în
reacţii cu ionul de sodiu din complexul argilo-humic.
− Na −H
[CA]−− NaNa + H 2 CO3 ⇔ [CA]−− HNa + Na 2 CO3
− Na
[CA]−− NaNa + Ca(HCO3 )2 ⇔ [CA]=−CaNa + 2NaHCO3
2NaHCO 3 Na 2 CO 3 + H 2 O
Atât carbonatul cât şi bicarbonatul de sodiu care se formează în sol

în urma acestor reacţii, hidrolizează alcalin, soluţia solului se bazifică
puternic, pH-ul crescând peste valoarea 8.
Conţinutul ridicat de sodiu schimbabil din aceste soluri, are efect de
peptizare a coloizilor, ducând la distrugerea structurii. Acţiunea dispersantă
a coloizilor solului, se explică prin faptul că sodiul are capacitate de
hidratare mai mare ca ceilalţi cationi, reţinând mai puternic apa .
Deşi particulele de argilă din sol saturate cu ioni de sodiu, au cel mai
gros strat de apă, accesibilitatea apei pentru plante este mică, întrucât apa se
găseşte în forme cu mobilitate mică (apa de gonflare a coloizilor) şi mai
puţin ca apă capilară şi gravitaţională. Când coloizii se deshidratează, solul
se usucă şi se întăreşte. Iau naştere orizonturi foarte dense impermeabile
pentru plante. Porozitatea capilară şi totală scade până la 30%.
Salinitatea şi alcalinitatea ridicată măresc brusc presiunea osmotică a
soluţiei solului până la 200 at, faţă de maxim 15 at cât este forţa de sucţie a
rădăcinilor plantelor (la ceapă 6,5 at, la fasole 2,4 at etc.). Cu cât solul este
mai uscat, cu atât presiunea osmotică a soluţiei solului este mai ridicată.
Presiunea osmotică a soluţiei solului nu poate fi învinsă de forţa de sucţie a
rădăcinilor plantelor, planta fiind supusă unui stres în privinţa folosirii apei,
suferind de aşa-zisa „secetă fiziologică“.
Se modifică mult regimul de absorbţie al elementelor nutritive din
sol de către plante. Concentraţia mare de Na+ şi lipsa Ca2+ ,fac ca
substanţele pectice de la vârful rădăcinilor, să se hidrateze puternic şi să
devină mucilaginoase, ducând la încetarea creşterii în lungime şi la
dereglarea numeroaselor sisteme enzimatice.
Datorită pierderii apei prin evaporaţie şi a neînlocuirii ei prin
cantităţi nou absorbite, are loc deshidratarea şi plasmolioza celulelor cât şi
moartea plantelor.
Însuşirea plantelor de a se adapta la salinitatea solului, poartă
numele de toleranţă la salinitate. Creşterea plantelor este din ce în ce mai
slabă, pe măsură ce concentraţia de săruri din soluţia solului creşte.
Concentraţia de săruri la care plantele încep să sufere datorită
sărurilor solubile se numeşte prag de toleranţă la salinitate, el fiind cuprins
între 600-900 ppm. În această situaţie se poate obţine o producţie normală la
diferite culturi.
64
Concentraţia de săruri din soluţia solului la care plantele pier se
numeşte limită de toleranţă, ea având valori cuprinse între 1000 - 7000 ppm.
săruri solubile. În aceste condiţii producţia este foarte mică sau egală cu 0.
Intervalul dintre pragul de toleranţă şi limita de toleranţă se
numeşte interval de toleranţă.
Toleranţa agronomică relativă este dată de gradul de salinitate, la
care fără aplicarea îngrăşămintelor, se poate obţine 50% din producţia
normală.
După toleranţa plantelor la salinitate se disting trei grupe de plante:
- plante care suportă o toleranţa foarte ridicată
(CE = 8 - 12 mmhos/cm): lucerna, trifoiul târâtor, ricin, iarbă din Sudan,
orz, orez, crizanteme, garoafe, sfeclă de zahăr, conopidă, morcov, varză,
sparanghel.
- plante care suportă o toleranţă moderată (CE = 4 - 8 mmhos/cm):
grâu, ovăz, trifoi alb, bumbac, porumb, castraveţi, ţelină, sorg, tomate, mei,
begonia, calendula, liliac;
- plante care suportă o toleranţă scăzută (CE = 2 - 4 mmhos/cm):
cais, tutun, cireş, trandafir, secară, soia, cartof, mazăre, fasole, in.
Pomii fructiferi şi viţa de vie, sunt în general plante mai puţin
tolerante la salinitate, iar din acestea piersicul, mărul şi părul sunt speciile
cele mai tolerante.
Toleranţa plantelor la salinitate este în funcţie de pH-ul solului şi
natura sărurilor din soluţia solului. Cu cât pH-ul este mai ridicat, intervalul
de toleranţă al plantelor este mai scăzut. Natura anionilor influenţează
toleranţa la salinitate astfel: HCO 3 - şi CO 3 2- sunt cei mai toxici, urmând
apoi Cl- şi SO 4 2-.
Sensibilitatea cea mai ridicată a plantelor la salinitatea solului se
manifestă imediat după germinare, gramineele fiind în acest stadiu mai
tolerante la săruri ca leguminoasele, iar din acestea orezul fiind cel mai
tolerant.
Criterii pentru stabilirea oportunităţii de amendare a solurilor
acide
Pentru stabilirea oportunităţii de amendare a solurilor acide se
folosesc următoarele criterii:
- reacţia solului (valoarea pH) ;
- gradul de saturaţie cu baze ;
- conţinutul de aluminiu schimbabil (mobil)din sol;
Al
- raportul ⋅ 100 .
SB
• Reacţia solului. Se consideră că amendarea este oportună, sau
necesară, de la valorile pH, de la care încep să apară în solurile acide
formele mobile de aluminiu şi mangan în cantităţi toxice. Acestea sunt:
♦ pentru culturi de câmp:
- < 6 pe solurile cu textură uşoară lutoasă şi luto-nisipoasă ;
- < 5,8 pe solurile cu textură luto-argiloasă şi argiloasă.
♦ pentru plantaţii de vii şi pomi
- < 5,5 în stratul 0 - 40 cm
♦ pentru pajişti naturale
- < 5,3 în stratul de 0 - 10 cm
• Gradul de saturaţie cu baze
♦ pentru culturi de câmp:
65
- < 80% pe solurile cu textură uşoară lutoasă şi luto-nisipoasă;
- < 85% pe solurile cu textură luto-argiloasă şi argiloasă.
♦ pentru plantaţii de vii şi pomi
- < 65% în orizontul 0 - 40cm.
♦ pentru pajişti naturale
- < 55% în orizontul de 0 - 10 cm.
• Conţinutul de aluminiu schimbabil (mobil) din sol. Nevoia
principală de a corecta prin amendamente reacţia solurilor acide, intervine
numai în măsura în care acestea conţin aluminiu mobil în cantităţi uşor
dozabile mai mari de 0,3 me. Al3+/100 g sol.
Al
• Raportul ⋅ 100 .
SB
Este oportun a se aplica amendamente calcaroase, când raportul
Al/SB x 100 este mai mare ca 5 la culturi de câmp în asolamente fără
leguminoase anuale sau perene, 2,5 la culturi de câmp în asolamente cu
leguminoase furajere perene şi legume de câmp, mai mare ca 6 în plantaţii
de vii şi pomi şi mai mare ca 12 la pajişti naturale.
Urgenţe de amendare
Suprafeţele cu soluri acide sub culturi de câmp, care necesită să fie
amendate prin calcarizare se împart în mai multe categorii de urgenţe.
Aceste categorii se stabilesc în funcţie de valoarea pH, gradul de saturaţie cu
baze şi raportul Al/SB x 100.
În funcţie de valoarea pH şi gradul de saturaţie cu baze, se stabilesc
următoarele urgenţe de amendare:
♦ urgenţa I: soluri acide cu pH sub 5,0 şi gradul de saturaţie cu baze
sub 50% ;
♦ urgenţa a II-a : soluri acide cu pH cuprins între 5,0 - 5,6 şi cu
gradul de saturaţie cu bazele între 50 – 70% (soluri uşoare) şi 75% (soluri
grele);.
♦ urgenţa a III-a :soluri acide cu pH suspensiei apoase cuprins între
5,6 - 5,8 (soluri în textură luto-argiloasă) între 5,6 şi 5,9 (soluri lutoase şi
luto-nisipoase) şi cu gradul de saturaţie cu bazele cuprins între 75 – 85% şi
respectiv 70 – 80%.
În funcţie de raportul Al/SB x100 se stabilesc următoarele urgenţe de
calcarizare la principalele culturi:
Al
Uc a =4,0-0,2 ⋅ ⋅ 100 , pentru asolamente cu plante de câmp fără
SB
leguminoase anuale sau perene;
Al
Uc a =4,0-0,4 ⋅ ⋅ 100 pentru asolamente cu plante de câmp cu
SB
leguminoase perene şi legume de câmp;
Al
Uc a =4,0-0,18 ⋅ ⋅ 100 pentru plantaţii de vii şi pomi;
SB
Al
Uc a =4,0-0,085 ⋅ ⋅ 100 pentru pajişti naturale.
SB
În toate cazurile când urgenţa calculată este egală 0, este urgenţa cea
mai mare ( urgenţa I), între 0 - 3 urgenţa a II - a, între 3 - 4 urgenţa a III - a,
iar când urgenţa m calculată este egala cu 4 - solurile nu au nevoie de
amendamente.
66
Criterii pentru stabilirea oportunităţii de amendare a solurilor
saline şi alcaline
Principalii indici care caracterizează gradul de salinizare şi alcalizare
a solurilor sunt redaţi mai jos, iar prin cunoaşterea acestora, se poate stabili
oportunitatea amendării, tipul de amendamente şi dozele necesare, cât şi
măsurile tehnologice pentru îmbunătăţirea compoziţiei ionice a acestora.
• Conţinutul total de săruri solubile (CTSS%) Se consideră oportun
ca să fie ameliorate soluri care au peste 1% (1000ppm) CTSS.
• Conţinutul de carbonaţi şi bicarbonaţi ( CO 3 + HCO 3 ), trebuie
2- -
să fie mai mare de 1me/100g sol pentru ca solurile să fie ameliorate.

• Conductibilitatea electrică (CE) este definită ca inversul
1
rezistivităţii electrice, adică . Cum R se exprimă de regulă în ohmi, s-a
R
convenit ca CE să se exprime în inversul lui ohmi, adică în mhos sau
mhos/cm sau mmhos/cm sau mS/cm (milisiemens/cm). Ea se determină cu
conductometru în extractul apos 1/5 la temperatura 250C.
Se consideră că este oportună amendarea cu ghips, în situaţia când
solurile au valoarea CE > 4 mmhos/cm, adică au salinitate ridicată.
• Conductibilitatea hidraulică, este însuşirea solului de a permite
infiltrarea apei sub acţiunea unei diferenţe de potenţial a acestuia. La
solurile saline şi alcaline conductibilitatea hidraulică este foarte scăzută
datorită dispersiei coloidale, gonflării şi a prezenţei orizontului intermediar
compact de acumulare a argilei.
• Procentul de sodiu absorbit (PSA), reprezintă raportul procentual
dintre sodiu schimbabil şi capacitatea totală de schimb cationic
Na s
PSA = ⋅ 100
T
Pentru a fi oportună amendarea cu gips este necesar ca PSA > 10%
• Raportul sodiului adsorbit (RSA), este dat de raportul dintre sodiu
schimbabil şi diferenţa dintre capacitatea totală de schimb cationic şi sodiu
schimbabil conform formulei:
Na s
RSA=
T − Na s
În funcţie de PSA şi RSA, solurile se clasifică astfel:
PSA RSA
- soluri nesoloţenizate ≤ 5% ≤ 0,05
- soluri slab soloţenizate 5 – 10% 0,05 - 0,11
- soluri mediu soloneţizate 10 – 15% 0,11 - 0,18
- soluri puternic soloneţizate 15 – 20% 0,18 - 0,25
- soloneţuri > 20% > 0,25
S-a stabilit pe baza experienţe lor de câmp, că este oportun să fie
ameliorate prin folosirea gipsului solurile care au RSA > 0,11.
• Raportul de absorbţie al sodiului (SAR), reprezintă activitatea
relativă a ionului de sodiu în reacţie de schimb cu solul comparativ cu calciu
şi magneziu.
Na +
SAR=
Ca 2+ + Mg 2+
2
67
S-a stabilit pe bază experimentală, că este oportun să se folosească
amendamente pentru corectarea reacţiei alcaline atunci când valoarea lui
este mai mare ca 8.
Reacţia solului indică nivelul de soloneţizare. Se consideră că este
oportună gipsarea solurilor, atunci când ele au valoare pH > 8,5.
Aceasta deoarece valori pH mai mari de 8,5, indică prezenţa
carbonatului de sodiu şi a unui conţinut de sodiu schimbabil mai ridicat
decât cel normal în complexul argilo-humic.
Urgenţa de ameliorare prin gipsare
În vederea ierarhizării urgenţei de ameliorare a solurilor alcaline
pentru toate culturile de câmp, Borlan (1982), a stabilit următoarea formulă:
UG= 4,0 - 0,1 x PSA
Primele care trebuie să primească amendamente, sunt solurile cu cele
mai mici valori UG. Astfel dacă UG= 0, se poate considera urgenţa I ,
UG = 0 - 2 urgenţa a II a, UG = 2 - 4 urgenţa a III a, UG = 4 solurile nu au
nevoie de ameliorare prin folosirea gipsului.
Reţinem:
Aciditatea puternică a solului, influenţează creşterea plantelor atât
direct cât şi indirect, prin activitatea microorganismelor şi evoluţia
substanţelor nutritive din sol.
Corectarea reacţiei acide a solurilor, se face prin neutralizarea
acidităţii vătămătore şi prin completarea rezervei de calciu şi magneziu cu
ajutorul amendamentelor calcaroase, care este o măsură de bază pentru
creşterea capacităţii de producţie a acestor soluri.
Pentru stabilirea oportunităţii de amendare a solurilor acide se
folosesc următoarele criterii:
- reacţia solului (valoarea pH);
- gradul de saturaţie cu baze;
- conţinutul de aluminiu schimbabil (mobil)din sol ;
Al
- raportul ⋅ 100 .
SB
Solurile saline şi alcaline au însuşiri fizice, chimice şi biologice
nefavorabile creşterii plantelor. Aceste însuşiri se datorează în primul rând,
conţinutului ridicat de sodiu schimbabil. Carbonatul cât şi bicarbonatul de
sodiu care se formează în sol, hidrolizează alcalin, soluţia solului se bazifică
puternic, pH-ul crescând peste valoarea 8.
Cunoaşterea indicilor care caracterizează salinizarea şi alcalizarea
solurilor pot stabili oportunitatea amendării, tipul de amendamente şi dozele
necesare, cât şi măsurile tehnologice pentru îmbunătăţirea compoziţiei
ionice a acestora. Aceşti indici sunt:
- conţinutul total de săruri solubile (CTSS);
- conţinutul de carbonaţi şi bicarbonaţi;
- conductibilitatea electrică (CE );
- procentul de sodiu absorbit (PSA);
- raportul sodiului adsorbit (RSA), reacţia solului.
Observaţie:
Fără corectarea însuşirilor negative a solurilor acide, prin aplicare de
amendamente calcaroase, eficienţa tuturor celorlalte verigi ale tehnologiilor
de cultivare a plantelor este redusă.
Toleranţa agronomică relativă la salinitate este dată de gradul de
salinitate, la care fără aplicarea îngrăşămintelor, se poate obţine 50 % din
producţia normală.
68
TEST DE EVALUARE
1. Ce este toleranţa la salinitate?

Răspuns:
Însuşirea plantelor de a se adapta la salinitatea solului, poartă numele de
toleranţă la salinitate.
2.Care sunt criteriile de stabilire a oportunităţii amendării

solurilor acide?
Răspuns:
Exerciţii.
Exemplu rezolvat:
1. Se consideră că amendarea pe solurile acide este oportună la
valori ale pH:
a) 6 - 7
b) < 5,8
c) > 8
Rezolvare: b
De rezolvat:
2. Amendarea cu gips pe solurile alcaline este necesară atunci
când:
a) PSA > 10 %
b) PSA < 10 %
c) PSA = 0
Rezolvare:
4.3. Calculul dozelor de amendamente pentru solurile acide şi

alcaline. Epoca şi metodele de aplicare a amendamentelor
Pentru corectarea reacţiei acide a solurilor, se folosesc diferite

substanţe ce conţin Ca sau Mg sub formă de oxizi, hidroxizi, carbonaţi şi
silicaţi.
Stabilirea dozelor de amendamente calcaroase
Dozele de amendamente calcaroase care urmează să fie aplicate
solurile acide, se stabilesc în urma analizei agrochimice a solului şi a
materialelor calcaroase ce urmează a fi utilizate ca amendamente în funcţie
de :
- pH-ul solului;
- aciditatea uşor schimbabilă;
- aluminiu schimbabil;
- aciditatea hidrolitică;
- gradul de saturaţie cu baze şi suma bazelor.
În funcţie de valoarea pH, dozele de amendamente calcaroase se
calculează astfel:
69
- pentru creşterea valorii pH cu o unitate, se vor aplica 2 - 2,5 t
CaCO 3 /ha pentru solurile uşoare şi 3 - 3,5 t CaCO 3 /ha pentru solurile grele.
În funcţie de aciditatea uşor schimbabilă dozele de amendamente se
calculează astfel:
D CaCO3 t / ha = 1,5 ⋅ As D CaO t / ha = 0,84 ⋅ As
300 ⋅ As
D Ca (OH )2 t / ha = 1,11 ⋅ As DAC t/ha = , în care:
PNA%
As-aciditatea de schimb în me/100 g sol.
- Coeficientul 1,5; 1,11; 0,84 rezultă din următorul raţionament:
1me As/100g sol----------------------------------------------50 mg

CaCO 3
1kg sol------------------------------------------------------- 500 mg CaCO 3
3∙106kg sol(greut.str.arabil 0-20cm, pe supraf.de 1ha)---3∙106∙500mg CaCO.
3.10 6.500mgCaCO3
⇒ = 1,5tone / ha
10 3
P.N.A% = puterea de neutralizare a amendamentului folosit.
În funcţie de aluminiu schimbabil dozele de amendamente se
calculează astfel:
a ⋅ 5,6 ⋅ 10 ⋅ 3 ⋅ 10 6 ⋅ 1,75 ⋅ 1,5
Doza de CaCO 3 t/ha = = a ⋅ 0,441 , în
10 9
care:
a-cantitatea de aluminiu în mg/100 g sol;
5,6 - cantitatea de CaCO 3 necesară pentru a neutraliza 1 me Al3+
10 - pentru a afla conţinutul de Al3+ la 1kg. de sol;
3∙106- greutatea stratului arabil de sol de pe suprafaţa de 1ha pe
adâncimea de 0 - 20 cm(kg) ;
1,75 - coeficient de multiplicare în cazul unei singure extracţii ;
1,5 - coeficient care reprezintă pierderea la amestecarea incompletă a
amendamentelor cu solul.
În funcţie de aciditatea hidrolitică :
0,75 ⋅ Ah ⋅ 50 ⋅ 10 ⋅ 3 ⋅ 10 6 100 112 Ah
1. Doza CaCO 3 t/ha = ⋅ =
10 9 PNA PNA
0,75 – proporţia de neutralizare a acidităţii hidrolitice;
Ah – aciditatea hidraulică în me/100 g sol;
10 – pentru exprimarea acidităţii la 1 kg sol;
3∙106 – greutatea aproximativă a stratului de sol (0 - 20 cm) pe o
suprafaţă de 1 ha în kg ;.
9
10 – factor pentru transformarea mg în tone.;
PNA – puterea de neutralizare a amendamentelor %.
x ⋅ 10 ⋅ 50 100
2. CaCO3 t / ha = G⋅ , în care :
10 9 K
x – aciditatea hidrolitică me/100 g sol;
10 – coeficientul pentru trecerea de la 100 g la 1 kg sol;
50 –echivalentul chimic al CaCO 3 (mg);
G – greutatea stratului arabil supus procesului de amendare t/ha;
109 – factor pentru transformarea mg în tone;
70
K – procentul de CaCO 3 din materialul utilizat ca amendament, în
scopul obţinerii dozei de substanţă fizică.
- În funcţie de gradul de saturaţie cu baze şi suma bazelor:

Este cea mai riguroasă metodă utilizată în calculul dozelor de
amendamente pe baza formulei elaborată de Borlan şi colab. (1982) şi
(1994). Cu ajutorul ei se stabilesc dozele de amendamente calcaroase,
necesare pentru neutralizarea acidităţii vătămătoare şi aducerea gradului de
saturaţie cu baze la nivelul dorit:
V  100
DAC t/ha = SBi Ahd − 1 ⋅ h ⋅ d ⋅ 0,05 ⋅ , în care:
 V Ahi  PNA
SB i = suma bazelor existentă iniţial în sol me/100g sol;
V Ahd = gradul de saturaţie cu baze dorit a se obţine în urma
calcalizării (90% pentru culturi de câmp în asolamente fără
leguminoase anuale şi perene şi 100% în asolamente cu
leguminoase);
V Ahi = gradul de saturaţie cu baze existent iniţial în sol;
h = grosimea stratului de sol care trebuie ameliorat(cm.);
d = densitatea aparentă, g/cm3;
0,05 = cantitatea de carbonat de calciu (g) necesară pentru
neutralizarea unui miliechivalent de aciditate conţinută în
100 g sol.
Dacă se are în vedere ameliorarea stratului arat gros de 25cm cu
D A= 1,25g/cm3, cazul obişnuit al solurilor cultivate cu plante de câmp,
formula devine:
V  100
DAC t/ha = SBi Ahd − 1 ⋅ 1,5 ⋅
 V Ahi  PNA
Înlocuind cu gradul de saturaţie cu baze dorit a se obţine respectiv
90 % şi 100 %, formula de mai sus devine:
DAC t/ha = (1,35T − 1,5SB ) ⋅
100
, pentru asolamente cu plante de
PNA
câmp fără leguminoase.
DAC t/ha = (1,5T − 1,5SBi ) ⋅
100
, pentru cele în care intră şi
PNA
culturile leguminoase perene (trifoi, lucernă).
Pentru solurile acide ocupate cu plantaţia de pomi şi viţă de vie
DAC se stabilesc cu formula:
 75  100
DAC t/ha = SBi − 1 ⋅ 2,4 ⋅
 V Ahi  PNA
Pentru solurile acide de sub pajişti naturale cu formula :
 70  100
DAC t/ha = SBi − 1 ⋅ 0,6 ⋅
 V Ahi  PNA
Gradele de saturaţie cu baze necesare de realizat la aceste culturi
sunt de 75 % şi respectiv 70 %.
Acestor două formule le corespund în urma unor înlocuiri
următoarele:
100
DAC t/ha = ( 1,8T – 2,4 SB i ) ⋅
PNA
71
100
DAC t/ha = ( 0,42T – 0,6 SB i ) ⋅
PNA
Epoca şi metoda de aplicare a amendamentelor calcaroase

Borlan (1994), arată că în ceea ce priveşte încadrarea calcarizării în
tehnologiile de cultură a plantelor, este recomandabil ca amendamentele
care nu conţin azot utilizabil, sa fie aplicate şi încorporate în sol cu arătura
de bază odată cu îngrăşămintele cu fosfor şi potasiu.
Aplicarea amendamentelor pe teren, poate fi făcută şi cu mult înainte
sau după lucrarea profundă a solului, ori de câte ori starea fizică a solului şi
talia culturii care ocupă terenul permit accesul şi funcţionarea corectă a
agregatului de aplicare.
Pentru a valorifica efectul azotului din carbonatul de calciu rezidual,
este recomandat ca acest amendament să fie aplicat cu desprimăvărarea, pe
terenul încă îngheţat şi ocupat cu cereale, păioase de toamnă şi pe cele cu
arătura aşezată, destinate culturilor de primăvară.
Când se impune aplicarea amendamentului pe terenul arat şi încă
insuficient aşezat, este bine ca agregatul de aplicare să se deplaseze în
lungul brazdelor.
Carbonatul de calciu rezidual, poate fi aplicat şi după răsărirea unor
culturi prăşitoare, care necesită să fie fertilizate suplimentar cu azot, cu
condiţia ca aplicarea să fie făcută uniform şi în dozele stabilite, ţinând
seama de conţinutul de azot utilizabil din amendament şi de necesarul de
azot al culturilor. Aplicarea acestui amendament în perioada vară-toamnă,
implică riscul pierderii prin levigare sau denitrificare a unei părţi din azotul
pe care-l conţine, trebuind de aceea evitată.
Din cauză că şi îngrăşămintele organice, reduc efectul negativ al
acidităţii solului asupra culturilor, este recomandabil ca amendamentele
calcaroase să nu fie aplicate în acelaşi an pe terenul care se fertilizează
organic, ci în al doilea sau al treilea an. Efectele însumate ale
îngrăşămintelor organice şi amendamentelor calcaroase aplicate pe suprafeţe
diferite, sunt mai mari decât atunci când aceste măsuri se aplică simultan pe
acelaşi loc.
În cazul când pentru fertilizarea cu fosfor a solului, unitatea dispune
numai de fosforite activate, este recomandabil ca îngrăşămintele şi
amendamentele calcaroase să nu fie încorporate în sol prin aceeaşi lucrare.
În astfel de situaţii, este bine ca fosforitele să fie încorporate în sol cu
arătura, iar amendamentele calcaroase prin discuire. Când se dispune atât de
fosforite activate cât şi de îngrăşăminte cu fosfor solubile, primele se vor
aplica cu precădere pe terenul încă necalcarizat şi pe cel calcarizat cu trei
sau mai mulţi ani în urmă, rezervând îngrăşămintele solubile pentru terenul
pe care se aplică amendamente în anul curent.
În asolamentele cu in şi cartofi, nu este recomandabil să se aplice
amendamente calcaroase, unde urmează aceste culturi din cauza
sensibilităţii lor la şocul chimic determinat în sol de calcarizare, crescând
incidenţa atacului de bacterioză la in şi la râie neagră la cartof. Ele valorifică
efectul ulterior, în anul al treilea şi al cincilea al calcarizării.
La efectul direct al calcarizării în anul aplicării amendamentului,
reacţionează cu sporuri mari de recoltă trifoiul, lucerna, orzul, porumbul,
grâul, de aceia la aceste culturi se aplică doza întreagă de amendament.
72
În livezi aplicarea amendamentelor, este indicată înainte de plantare
odată cu lucrările de pregătire a solului, sau după plantare cu lucrările de
întreţinere.
La păşuni şi fâneţe naturale, amendamentele se aplică toamna sau
primăvara timpuriu, după care se grăpează. Doza utilizată este
corespunzător neutralizării a 0,5 - 0,75 din aciditatea hidrolitică.
Aplicarea amendamentelor se face cu maşina de aplicat
amendamente MA 3,5, tractată şi acţionată de tractoare U 650 , U 1010 .
Depozitarea temporară a amendamentelor se poate face direct în
grămezi conice, înalte de minim 1,5m pe cât posibil la mijlocul laturii lungi
a solei de amendat.
Periodicitatea amendării. După câţiva ani de la aplicarea
amendamentelor, capacitatea de producţie a solurilor intră în declin, tinzând
spre nivelul scăzut anterior amendării. Din aceste motive amendarea
solurilor acide prin calcarizare este o măsură care trebuie aplicată periodic.
Acest lucru nu este posibil de realizat decât prin analiza agrochimică făcută
regulat la intervale de 3 - 5 ani.
Stabilirea dozelor de amendamente gipsice
Ameliorarea solurilor alcalice vizează corectarea reacţiei acestor
soluri, care se face cu substanţe ce au caracter acidifiant, denumită şi
amendare gipsică.
Gipsarea solurilor solonetizate, se face pentru îndepărtarea sodiului
adsorbit pe coloizi şi a carbonatului de sodiu din solurile solonetizate şi
aducerea valorii pH în domeniul tolerabil (sub 8,5), pentru culturile agricole.
Gipsarea solurilor alcalice cu textură fină şi foarte fină din ţara noastră, se
face numai în complex cu celelalte lucrări necesare pentru ameliorarea
acestor soluri: drenaj, spălarea sărurilor, nivelare, modelare, structură
specială a culturilor.
Necesită să fie ameliorate prin gipsare, în complex cu celelalte
lucrări care se impun solurile:
- alcalizate (soloneţizate) cu V Na (saturaţia cu sodiu a complexului
argilo-humic de adsorbţie cu schimb a cationilor) mai mare de 10% din T.
- salinizate conţinând alcalinitate solubilă, constând din bicarbonaţi
alcalini, în concentraţie mai mare de 1me/100gsol.
Dozele de amendament gipsic (DAG), se stabilesc pe baza datelor de
analiză agrochimică a solului prin mai multe metode. Există mai multe
formule de calcul a DAG.
[ ]
DAG t/ha = (Nas + − 0,1T ) + (CO32− + HCO3− − 1) ⋅ h ⋅ d ⋅ 0,086 ⋅
100
CGA
în care:
Na s = conţinutul de sodiu schimbabil, me/100 gsol;
T = capacitatea totală de schimb cationic a solului, me/100 gsol;
HCO 3 - + CO 3 2- = conţinutul însumat de ioni bicarbonat şi carbonat
solubili, me/100g sol;
H = grosimea stratului de sol care necesită să fie ameliorat în cm;
d = densitatea aparentă a solului, g/cm3 ;
CGA = conţinutul de gips echivalent în amendamentul disponibil
exprimat în % CaSO 4 .2H 2 O (CGA = 80% în fosfogips; 117% în clorură de
calciu; 175% în acidul sulfuric; 515% în sulful elementar; 62% în sulfatul
feros; 78% în sulfatul de aluminiu; 130% în polisulfura de calciu).
DAG t/ha = 0,001 ⋅ T ⋅ (PSAi − PSAd ) ⋅ Gv ⋅ h ⋅ E , în care:
73
PSAi şi PSA d = procentul de sodiu adsorbit existent iniţial în sol şi
cel dorit a se obţine în urma folosirii amendamentelor;
Gv = greutatea volumetrică a solului t/m3 ;
h = grosimea stratului de sol care trebuie ameliorat în m;
E = cantitatea de amendament în g corespunzătoare unui echivalent
gram de Na adsorbit (sulf = 16,1 g; gips = 86 g; fosfogips = 106 g;
acid sulfuric = 52,3 g).
Nas ⋅ 86 ⋅ 10 ⋅ 3 ⋅ 10 6
- DAG t/ha = , în care:
10 9
Nas = conţinutul de sodiu schimbabil me/100g sol;
86 = echivalentul chimic al gipsului (mg gips necesare pentru a
neutraliza 1me Nas);
10 = pentru a ne referi la 1 Kg de sol;
3∙106= greutatea solului de pe suprafaţa de ha, adâncimea de
0 - 20 cm;
109 = pentru a transforma mg în tone.
Epoca şi tehnica aplicării amendamentelor gipsice
Efectul ameliorativ al amendamentelor utilizate pentru solurile
sărăturate, depinde la fel ca în cazul amendamentelor pentru solurile acide,
de fineţea particulelor folosite ca amendamente şi gradul de amestecare cu
solul. Cu cât particulele de amendament sunt mai fine şi mai intim
amestecate cu solul, cu atât schimbul de cationi şi procesele de oxidare sunt
mai energice.
Cea mai bună epocă de administrare a amendamentelor este toamna
înaintea anotimpului ploios, sau primăvara, prin împrăştiere la suprafaţa
solului, urmată de încorporarea în sol prin arătură sau discuire. Adâncimea
arăturii este în funcţie de tipul de sărătură. Când la suprafaţă este un strat de
sol nesalinizat sau slab salinizat, conţinutul de săruri crescând în
profunzime, adâncimea arăturii se reglează astfel încât să nu se aducă la
suprafaţă straturi ce conţin Na+ schimbabil sau săruri solubile în concentraţii
nocive plantelor cultivate. În asemenea cazuri se recomandă combinarea
arăturii cu afânarea solului prin lucrări de subsolaj la 50 - 60 cm adâncime.
În cazul folosirii irigării ca măsură ameliorativă, amendamentul se poate
aplica deasupra arăturii, amestecul cu solul făcându-se printr-o discuire.
Apele de irigare solubilizează şi difuzează amendamentul în restul masei
solului. La păşuni şi fâneţe amendamentele se recomandă a se aplica
primăvara prin împrăştiere la suprafaţă şi încorporarea printr-o grăpare
energică.
Aplicarea amendamentelor singure, fără a fi însoţite şi de
îngrăşăminte duce la obţinerea unor sporuri mici de producţie. De aceea
utilizarea îngrăşămintelor a devenit o măsură obligatorie în paralel cu
folosirea amendamentelor.
Reţinem:
Pentru corectarea reacţiei acide a solurilor, se folosesc diferite
substanţe ce conţin Ca sau Mg sub formă de oxizi, hidroxizi, carbonaţi şi
silicaţi.
Dozele de amendamente calcaroase se stabilesc în urma analizei
agrochimice a solului şi a materialelor calcaroase ce urmează a fi utilizate ca
amendamente în funcţie de: pH-ul solului, aciditatea uşor schimbabilă,
aluminiu schimbabil, aciditatea hidrolitică, gradul de saturaţie cu baze şi
suma bazelor.
74
Ameliorarea solurilor alcalice se face cu substanţe ce au caracter
acidifiant, fiind denumită şi amendare gipsică.
Dozele de amendament gipsic (DAG) se stabilesc pe baza datelor de
analiză agrochimică a solului, prin mai multe formule de calcul a DAG.
Observaţie:
solului, urmată de încorporarea în sol prin arătură sau discuire.
Aplicarea amendamentelor singure, fără a fi însoţite şi de
îngrăşăminte duce la obţinerea unor sporuri mici de producţie.
TEST DE EVALUARE
1. Cum se calculează dozele de amendamente calcaroase în

funcţie de valoarea pH?
Răspuns:
În funcţie de valoarea pH, dozele de amendamente calcaroase se
calculează astfel:
- pentru creşterea valorii pH cu o unitate, se vor aplica 2 - 2,5 t
CaCO 3 /ha pentru solurile uşoare(nisipoase) şi 3 - 3,5 t CaCO 3 /ha pentru
solurile argiloase.
2.Cu ce se face amendarea în vederea corectării reacţiei
alcaline a solurilor?
Răspuns:
Exerciţii.
Exemplu rezolvat:
1. Aplicarea amendamentelor se face cu:
a) SUP 29
b) MIG
c) MA 3,5
Rezolvare : c
De rezolvat:
2. Amendarea solurilor acide prin calcarizare este o măsură
care se aplică:
a) anual
b) la 2 ani
c) la 3-5 ani
Rezolvare:
75
Rezumatul temei

anumită concentraţie a ionilor de hidrogen şi de hidroxil, iar ca indicator
numeric a reacţiei solului, este folosită noţiunea de pH.
pH - ul poate avea valori cuprinse între 0 - 14. Când valorile pH sunt
Corectarea reacţiei acide şi alcaline a solurilor se face prin aplicarea
de amendamente calcaroase pe solurile acide şi de amendamente gipsice pe
solurile alcaline.
Oportunitatea amendării şi urgenţele de amendare se calculează şi se
stabilesc după anumite criterii, respectiv formule de calcul. U Ca şi UG au
valori cuprinse între 0 şi 4. Când au valoarea 0 solul are cea mai mare
nevoie de amendamente, iar când au valoarea 4 solul nu are nevoie de
amendamente.
Dozele de amendamente care urmează să fie aplicate pe solurile
acide şi alcaline, se stabilesc în urma analizei agrochimice a solului şi în
funcţie de anumiţi indicatori specifici.
solului, urmată de încorporarea în sol prin arătură sau discuire.
76
TEST RECAPITULATIV I
1. Sunt macroelemente principale:

a) N, P, K
b) S, Mg, Ca
c) Cu, Fe, Mo
d) B, Ni, Mg
e) Mn, Zn, Co
2. Perioada critică de consum a elementelor nutritive coincide cu:

a) creşterea intensă şi începutul acumulării substanţelor de rezervă
b) primele faze de creştere şi dezvoltare
c) maturarea fructelor şi seminţelor
d) înainte de recoltare
e) la înflorit
3. Carenţa absolută (primară) apare atunci când un element

nutritiv lipseşte din:
a) aer
b) apă
c) sol
d) plantă
e) îngrăşăminte
4. Absorţia anionilor de către rădăcinile plantelor este favorizată

de:
a) pH < 7
b) pH > 7
c) pH =7
d) pH = 10
e) nu este influenţată de pH
77
5. Din volumul total al solului, faza solidă reprezintă:
a) 25%
b) 75%
c) 50%
d) 10%
e) 100%
6. Cantitatea de oxigen din aerul din sol este de:

a) 21 %
b) 19 %
c) 30 %
d) 45 %
e) 100 %
7. Apa din sol mai este cunoscută sub denumirea de:

a) apă legată fizic
b) apă legată chimic
c) soluţia solului
d) apă tare
e) apă oxigenată
8. În sol predomină procesele de:

a) oxidare
b) reducere
c) fotosinteză
d) organogeneză
e) respiraţie
9. Aciditatea actuală (disociată) a solului se caracterizează prin

valori ale pH:
a) pH > 7
b) pH < 7
c) pH = 10
d) pH = 14
e) nu este dependentă de pH
10. Alcalinitatea actuală a solului se caracterizează prin valori

ale pH:
a) pH > 7
b) pH < 7
c) pH = 7
d) pH = 5
e) nu este dependentă de pH
11. Pe solurile acide, dacă U Ca calculată are valoarea 4, atunci:

a) se aplică amendamente calcaroase
b) nu se aplică amendamente calcaroase
c) se aplică amendamente gipsice
d) se aplică gunoi de grajd
e) se cultivă numai graminee
78
12. CaCO 3 , CaO, Ca(OH) 2 , MgCO 3 sunt amendamente care se
aplică pe :
a) solurile cu reacţie acidă
b) solurile cu reacţie alcalină
c) solurile cu reacţie neutră
d) solurile sărăturate
e) solurile bogate în humus
13. Dacă pe solurile alcaline UG (urgenţa de amendare prin

gipsare) are valoarea 0:
a) se aplică amendamente gipsice
b) se aplică amendamente calcaroase
c) nu se aplică amendamente
d) se cultivă doar cartoful
e) se cultivă orice plantă
14. Conţinutul în apă al seminţelor de cereale este de:

a) 7-8 %
b) 12-14 %
c) 90-97 %
d) 70-75 %
e) 40-50 %
15.Compuşii minerali din plante sunt reprezentaţi de:

a) extractive azotate
b) extractive neazotate
c) enzime
d) vitamine
e) nitraţi, fosfaţi, silicaţi, sulfaţi, cloruri
16. Sunt macroelemente de ordin secundar:

a) N, P, K
b) S, Mg, Ca
c) Cu, Fe, Mo
d) B, Ni, Mg
e) Mn, Zn, Co
17. Sunt substanţe de creştere:

a) glucidele, lipidele, substanţele pectice
b) proteinele simple, proteinele complexe, protidele
c) auxinele, giberelinele, chimetinele
d) pigmenţii antocianici
e) fosfolipidele şi proteinele simple
18. În funcţie de cantitatea în care se găsesc în plante, elementele

nutritive se clasifică în:
a) macroelemente, microelemente, ultramicroelemente
b) elemente esenţiale şi elemente neesenţiale
c) elemente primare şi elemente secundare
d) elemente importante şi elemente neimportante
e) elemente principale şi elemente secundare
79
19. În fenofaza de creştere vegetativă, plantele au nevoie în
special de:
a) azot
b) fosfor şi potasiu
c) apă
d) clor
e) bor
20. Perioada consumului minim de elemente nutritive coincide

cu:
a) creşterea cea mai intensă
b) primele faze de creştere şi dezvoltare
c) maturarea fructelor şi seminţelor
d) înfloritul
e) formarea fructelor şi seminţelor
21. Toxicitatea apare atunci când concentraţia într-un element

nutritiv provoacă în celule:
a) procese reversibile
b) procese ireversibile
c) procese de bioacumulare
d) procese de biodegradare
e) procese de sinteză organică
22. Din volumul total al solului faza lichidă reprezintă un

procent de:
a) 25%
b) 75%
c) 50%
d) 15%
e) 80%
23. Se notează cu SBS:

a) aciditatea solului
b) suma protonilor
c) suma bazelor schimbabile
d) conţinutul de bor al solului
e) simbolul unor elemente chimice
24. Dintre plantele cultivate au preferinţă pentru solurile acide:

a) varza, cânepa, sfecla de zahăr
b) orzul, grâul, porumbul, soia
c) inul, cartoful, lupinul, citricele
d) rapiţa, cânepa, lucerna
e) tomatele şi ardeiul
25. Solurile saline şi alcaline au un conţinut ridicat de:

a) clor
b) sodiu schimbabil
c) clorură de sodiu
d) substanţe minerale
e) humus
80
26. Se notează cu CTSS:
a) conţinutul total de săruri solubile
b) conţinutul de sulf al solului
c) conţinutul total de carbonaţi
d) concentraţia unei soluţii
27. Se notează cu PSA:

a) conţinutul solului în fosfor, sulf şi aluminiu
b) procentul de sodiu adsorbit
c) procentul de sulf din sol
d) substanţele organice din sol
28. Se notează cu RSA:

a) raportul de sodiu adsorbit
b) recolta scontată
c) conţinutul de sodiu din sol
d) rezerva de nutrienţi a solului
e) resturile vegetale din sol
29. Corectarea reacţiei acide a solului se face prin aplicarea de:

a) îngrăşăminte cu azot
b) amendamente calcaroase
c) amendamente gipsice
d) pesticide
e) gunoi de grajd
30. Dozele de amendamente calcaroase se stabilesc în funcţie de:

a) indicatori specifici
b) mersul vremii
c) anotimp
d) tipul de amendament
e) conţinutul de humus al solului
81
Tema nr. 5
CLASIFICAREA ÎNGRĂŞĂMINTELOR. PRODUCEREA

ŞI CARACTERISTICILE ÎNGRĂŞĂMINTELOR
Unităţi de învăţare :
• Clasificarea îngrăşămintelor
• Principalele caracteristici ale îngrăşămintelor
Obiectivele temei :
- clasificarea agrochimică a principalelor îngrăşăminte folosite în
agricultura României;
- cunoaşterea principalelor caracteristici ale îngrăşămintelor;
- recunoaşterea îngrăşămintelor după aspectul lor exterior
1. Avarvarei I. şi colab. 1997 - Agrochimie. Editura Sitech, Craiova.
3. Lăcătuşu, R., 2006 - Agrochimie. Editura Terra Nostra Iaşi.
5. Mocanu R., Ana Maria Mocanu, 2005 - Agrochimie, Editura
5.1. Clasificarea îngrăşămintelor
Substanţele minerale sau organice obţinute prin sinteză, prelucrarea

unor roci naturale, sau produse reziduale din diverse activităţi umane, care
82
se aplică sub formă solidă, lichidă sau gazoasă în sol, la suprafaţa solului
sau pe suprafaţa plantelor, pentru completarea necesarului de substanţe
nutritive şi în scopul îmbunătăţirii condiţiilor de creştere şi dezvoltare a
plantelor agricole, a ridicării stării generale de fertilitate a solului şi a
sporirii producţiei din punct de vedere cantitativ şi calitativ, fără poluarea
mediului ambiant, se numesc îngrăşăminte sau fertilizanţi.
Îngrăşămintele se pot clasifica după mai multe criterii şi anume:
fizic, chimic, tehnologic, agrochimic, grad de accesibilitate pentru plante,
mod de utilizare. Cea mai utilizată clasificare este cea agrochimică care
împarte îngrăşămintele în 3 grupe mari şi anume:
- îngrăşăminte minerale sau chimice;
- îngrăşăminte organice naturale;
- biopreparate.
• Îngrăşămintele minerale sau chimice sunt obţinute în urma
prelucrării prin procedee fizice sau chimice a unor produse de natură
anorganică. În raport cu elementele nutritive pe care le conţin, ca element de
bază acestea se împart astfel:
a) îngrăşăminte cu azot, care după forma azotului pe care îl conţin
pot fi: cu azot amoniacal, nitric, nitric şi amoniacal, amidic, cu azot greu
solubil. Ele pot fi solide (majoritatea îngrăşămintelor), lichide (soluţii cu
azot) sau gazoase (amoniacul anhidru).
b) îngrăşăminte cu fosfor sunt sărurile acizilor fosforici şi
polifosforici, mai ales sub formă de fosfaţi primari, secundari sau terţiari şi
polifosfaţi. Ele se împart în funcţie de gradul de solubilitate în apă în 3
grupe:
- îngrăşăminte cu fosfor insolubile în apă, parţial solubile în acizi
(făină de oase, făină de fosforit), care se folosesc de regulă ca materie primă
pentru fabricarea îngrăşămintelor.
- îngrăşăminte cu fosfor solubile în solvenţi convenţionali (citratul
de amoniu, sau reactivul Petterman), sunt uşor accesibile plantelor numai în
anumite condiţii de sol,din care fac parte: precipitatul, zgura lui Thomas,
termofosfaţii, fosforitele activate.
- îngrăşămintele cu fosfor solubile în apă şi uşor accesibile pentru
majorarea plantelor din care fac parte: superfosfatul simplu şi concentrat,
metafosfatul de calciu şi acidul ortofosforic.
c) îngrăşăminte cu potasiu cuprind diferite săruri de potasiu şi se
împart în 2 grupe:
- săruri brute, greu solubile în apă ;
- săruri prelucrate uşor solubile în apă şi accesibile plantelor cum
sunt: sulfatul de potasiu, sarea potasică, clorura de potasiu.
d) îngrăşăminte cu macroelemente de ordin secundar, care conţin
sulf, magneziu, calciu.
e) îngrăşăminte cu microelemente, care conţin elementele ce se
găsesc în plante sub 0,01 % socotit la substanţa uscată. Acestea provin de
regulă din deşeuri de la diferite industrii ce conţin fier, zinc, cupru,
molibden, mangan, bor, cobalt.
f) îngrăşăminte complexe, care conţin două sau mai multe elemente
nutritive.
• Îngrăşăminte organice naturale, sunt produse reziduale de natură
organică, care printr-o anumită pregătire sau prelucrare făcută direct în
gospodărie pot fi utilizate ca îngrăşăminte. Din această categorie fac parte:
83
- îngrăşăminte locale: gunoiul de grajd, urina, mustul de gunoi,
compostul, fecalele, gunoiul de păsări, apele uzate, turba, îngrăşăminte
verzi.
- turba ;
- îngrăşămintele verzi ;
• Biopreparate. Sunt culturi de diferite microorganisme, cu ajutorul
cărora se populează artificial solul, în vederea intensificării activităţii
microorganismelor şi sporirii producţiei agricole. Biopreparatele folosite
sunt următoarele:nitragin, azotobacterin, fosfobacterin, silicobacterin,
M.A.B.
Producţia şi consumul de îngrăşăminte chimice
Industria de îngrăşăminte chimice se consideră că a apărut, o dată cu
intrarea în funcţiune a primei fabrici pentru producerea superfosfatului din
Anglia în 1843. Până în anul 1960 în sortiment au predominat
îngrăşămintele cu fosfor.
La începutul secolului trecut (anul 1900), producţia mondială de
îngrăşăminte chimice era de 1.686.000t (N+P 2 O 5 +K 2 O). Ulterior, ca urmare
a cerinţelor mereu crescânde de produse agricole şi alimentare, acestea au
ajuns la 8.939.000 t în 1939, 15.742.000 t în 1950, 28.100.000 t în 1960,
71.200.000 t în 1970, 105.000.000 t în 1980, 136.300.000 t în anul 1987 şi
156.100.000 t în anul 1991 (tabelul 7, după F.A.O. din Fertilizers
International).
Tabelul 7
Evoluţia producţiei şi consumului mondial
de îngrăşăminte chimice
Perioada Producţia Consum
Total % Total % N P2O K2 O
mil.t mil.t 5
1950-1951 15,7 100 14,9 100 8,2 4,2 2,5
1960-1961 30,6 195 29,7 200 15,3 8,6 5,8
1970-1971 71,2 453 68,2 471 33,4 21,1 12,3
1979-1980 105,2 609 100,6 660 51,3 27,6 19,8
1986-1987 136,3 866 131,2 880 71,2 33,9 26,1
1990-1991 156,1 993 150,0 1006 81,4 39,3 29,3
1995 180,0 1125 175,0 1174 93,5 46,4 35,1
În ultimii 30 de ani, producţia aproape s-a dublat la fiecare 10 ani.

Capacitatea mondială de producţie instalată este mult mai mare şi cu toată
criza energetică are tendinţă de creştere. Ritmul mediu de creştere anuală
este de 7,3% la N şi numai de 6,6% la P şi 2% la K. Până în anul 1960 -
1961, raportul N : P 2 O 5 : K2 O din producţia mondială a îngrăşămintelor, a
fost în favoarea fosforului. După acest an, s-a acordat tot mai multă atenţie
obţinerii îngrăşămintelor cu azot, care în ultimele decenii au ocupat un loc
primordial. În anul 1984/1985 raportul N : P 2 O 5 : K 2 O în producţia
mondială a fost 1/0,41/0,37, în timp ce în 1950 acest raport era 1/1,54.1,10.
Aceasta înseamnă că, în 1984/1985 - 53,4% din totalul îngrăşămintelor au
fost cu azot 26,3% cu fosfor, iar restul de 20,3% cu potasiu. Cele mai mari
producătoare de îngrăşăminte, sunt ţările din Europa urmate de cele din
America de Nord şi America Centrală.
Pe baza aprecierilor grupului de lucru pentru îngrăşăminte al Băncii
Mondiale FAO/UNIDO (WORKING GROUP On Fertilizer of
84
FAO/UNIDO World Bank), ponderea în consumul mondial de îngrăşăminte
chimice pe structura acestora, a principalelor zone geografice în perioada
1971/1972-1991/1992 în % este dat în tabelul 8.
Tabelul 8
Ponderea în consumul mondial de îngrăşăminte chimice, pe structura
acestora, a principalelor zone geografice în perioada
1971/1972 - 1991/2000, în %
Zona/ N P2 O5 K2 O
Perioada 71/ 81/ 91/ 71/ 81/ 91/ 71/ 81/ 91/
72 82 200 72 82 2000 72 82 200
0 0
Asia 23,4 35,6 41,4 14,7 23,2 32,8 7,5 11,7 16,0
Europa 25,7 23,2 22,4 12,8 28,2 29,2 33,5 36,4 34,0
de Est
Europa 20,4 15,4 13,4 27,0 16,8 13,2 28,9 20,9 18,0
de Vest
America 13,8 18,2 12,9 23,3 16,8 11,5 23,7 12,6 17,0
de Nord
America Latină 7,7 7,6 7,8 12,3 15,0 13,3 6,4 8,3 13,0
Africa Oceania
Consumul de îngrăşăminte al unei ţări reflectă nivelul dezvoltării
agriculturii sale. El poate fi exprimat în kg substanţă activă pe ha, sau kg s.a.
pe locuitor. Există ţări ca: Noua Zeelandă, Olanda, Irlanda, în care consumul
pe hectarul agricol depăşeşte mult nevoile recoltelor (740 - 758 kg), în timp
ce în altele consumul este nesatisfăcător. Se remarcă o strânsă corelaţie între
nivelul recoltelor medii de grâu şi porumb realizate în diverse ţări şi
consumul de substanţă activă din îngrăşăminte.
La noi în ţară, consumul de îngrăşăminte chimice a fost foarte redus
până în anul 1955. Astfel în perioada 1929 - 1933 consumul la ha era de
0,217 kg substanţă brută, iar în anul 1938 de 0,820 kg.
Producţia şi consumul de îngrăşăminte chimice au sporit vertiginos
în ultimii 30 de ani la noi în ţară (tabelul 9).
Astfel în anul 1950 consumul de îngrăşăminte chimice era doar de
6490 t s.a. (N+P 2 O 5 +K2 O), în 1975 el atinge 928.700 t, iar în 1986 creşte la
3.278.000 t.
Consumul la hectarul de teren arabil a crescut şi el de la 0,60 kg
(N,P,K) în anul 1950 la 129,9 kg în anul 1986.
De asemenea şi producţiile obţinute au crescut de la 800 kg/ha la
grâu şi 740 kg/ha la porumb în anul 1950 la 2840 şi respectiv 3390 kg/ha în
anul 1980.
Tabelul 9
Evoluţia utilizării îngrăşămintelor chimice în agricultura României
(după D. Davidescu, 2002)
Cantităţile de îngrăşăminte folosite, Kg N +P 2 O 5 +K 2 O/ha
Anul mii tone substanţă activă
N P2 O 5 K2O Total Arabil Agricol
1950 2,564 1,652 1,750 5,921 0,631 0,413
1955 9,467 7,146 5,325 21,938 2,270 1,552
85
1960 24,690 46,810 2,960 74,460 7,580 5,113
1965 144,496 110,116 11,806 266,391 27,136 17,957
1970 366,918 203,171 24,258 594,347 60,989 39,838
1975 571,867 314,350 42,484 928,701 95,429 62,188
1980 646,315 389,441 77,757 1113,513 113,606 74,650
1985 674,759 342,031 182,405 1199,193 120,542 80,088
1986 706,934 387,375 200,900 1295,299 129,912 86,440
1987 691,000 341,194 164,900 1197,094 118,953 79,580
1988 687,289 343,521 175,575 1206,385 119,567 80,085
1989 665,240 329,296 164,239 1158,755 116,919 78,028
1990 656,094 313,108 133,873 1103,075 116,994 74,785
1991 270,000 145,200 43,600 473,700 50,127 32,073
1992 359,800 165,600 27,000 552,400 58,452 37,402
1993 398,400 167,300 22,700 588,400 62,260 39,840
1994 343,000 148,800 17,400 479,200 50,706 32,446
1995 305,800 149,600 14,700 470,100 49,743 31,830
1996 279,600 136,200 14,400 430,000 45,500 29,114
1997 235,400 79,200 14,300 328,900 34,802 22,269
1998 213,041 67,259 12,530 292,835 30,986 19,827
1999 230,000 63,000 12,000 305,000 32,272 20,559
Reţinem:
- biopreparate.
Consumul de îngrăşăminte al unei ţări reflectă nivelul dezvoltării
agriculturii sale. El poate fi exprimat în kg substanţă activă pe ha, sau kg s.a.
pe locuitor.
Observaţie:
Există o strânsă corelaţie între nivelul recoltelor medii de grâu şi
porumb realizate în diverse ţări şi consumul de substanţă activă din
îngrăşăminte.
TEST DE EVALUARE
1. Care sunt criteriile de clasificare a îngrăşămintelor?
Răspuns:
mod de utilizare.
2.Cum sunt clasificate îngrăşămintele după criteriul agrochimic?

Răspuns:
Exerciţii.
Exemplu rezolvat:
86
1. Îngrăşămintele minerale se mai numesc şi:
a) îngrăşăminte organice
b) îngrăşăminte chimice
c) biopreparate
Rezolvare : b
De rezolvat:
2. Care sunt îngrăşăminte organice?
a) Composturile, azotatul de amoniu, fosforitele activate
b) Mustul de gunoi, sarea potasică, ureea
c) Gunoiul de grajd, turba, îngrăşămintele verzi
Rezolvare:
5.2. Principalele caracteristici ale îngrăşămintelor
Fiind substanţe chimice îngrăşămintele posedă o serie de însuşiri sau

caracteristici de care trebuie să se ţină seama în procesul de fabricaţie cât şi
în utilizarea lor.
a) Conţinutul de substanţă activă reprezintă procentul de elemente
nutritive din acestea, exprimat fie ca element chimic (N, P, K, S, Ca, Mg,
etc.), fie ca oxid (P 2 O 5 , K2 O, CaO). De exemplu superfosfatul simplu
conţine 20% P 2 O 5 (exprimare ca oxid) şi 8,72% P (exprimare ca element),
iar sarea potasică 40% K2 O şi 33,2% K. De regulă la îngrăşămintele cu azot
exprimarea substanţei active se face în elementul N pe care îl conţin
îngrăşămintele, iar la îngrăşămintele cu fosfor şi potasiu se face în oxizi
respectiv în P 2 O 5 şi K 2 O. Când se exprimă într-o formă şi este necesar să se
facă transformarea în cealaltă formă, se folosesc factorii de transformare
(tabelul 10).
Tabelul 10
Factorii de transformare a substanţei active a îngrăşămintelor
Pentru transformarea:
Înmulţeşte cu din........în Înmulţeşte cu
în.........din
0,8224 N NH 4 1,2159
2,219 P2 O5 P 0,437
1,205 K2 O K 0,83
1,658 MgO Mg 0,63
1,399 CaO Ca 0,715
0,2259 N NO 3 4,4266
6,25 N proteic N 0,160
Conţinutul de substanţă activă dintr-un îngrăşământ, se stabileşte

prin analiză chimică, sau prin calcul atunci când aceasta este substanţă pură.
La îngrăşămintele organice, exprimarea substanţei active ca element
sau ca oxid, se face faţă de îngrăşământul organic umed şi nu uscat.
b) Solubilitatea reprezintă o însuşire fizică a îngrăşămintelor, care
determină asimilarea lor de către plante.
Obţinerea unui grad de solubilitate mai ridicat, constituie de fapt şi
obiectul principal al fabricării îngrăşămintelor. Datorită însă materiilor
87
prime din care se obţin şi a consumurilor mari de energie în procesul de
fabricare îngrăşămintele chimice, se împart din punct de vedere al
solubilităţii în 3 categorii:
- îngrăşăminte solubile în apă;
- îngrăşăminte parţial solubile în apă;
- îngrăşăminte insolubile în apă.
c) Higroscopicitatea este proprietatea unor îngrăşăminte de a reţine
prin adsorbţie umiditatea din aer, fapt care atrage nenumărate greutăţi în
păstrarea şi utilizarea lor, îngrăşămintele se dizolvă parţial, devin umede,
moi şi greu de răspândit, se aglomerează formând o masă compactă după
uscare, care cere cheltuieli suplimentare pentru măcinare în vederea aplicării
pe teren.
Capacitatea îngrăşămintelor de a reţine apa în raport cu umiditatea
relativă a aerului nu este aceeaşi, ci diferă de la un îngrăşământ la altul, fiind
direct proporţională cu diferenţa dintre presiunea de vapori a unei soluţii
saturate cu sarea respectivă şi cea a apei pure. Din punct de vedere al
higroscopicităţii, îngrăşămintele chimice se împart în 3 grupe:
- foarte higroscopice: Ca(NO 3 ) 2 4H2O şi NH 4 NO 3 ;
- higroscopice: NaNO 3 , NH 4 Cl;
- nehigroscopice: CO(NH 2 ) 2 , (NH 4 ) 2 SO 4 , KCl, NH 4 H 2 PO 4 ,
Ca(H 2 PO 4 ) 2 . H 2 O, K2 SO 4 , KNO 3 , KH 2 PO 4 .
În industrie se folosesc diverse adaosuri în îngrăşământ pentru
evitarea aglomerării. Astfel, granulele de îngrăşăminte complexe se stropesc
cu Deroplast şi se pudrează cu Diatomit sau Vicamit, iar cele de uree se
condiţionează prin stropire cu formaldehidă.
d) Granulaţia are importanţă în legătură cu aplicarea uniformă a
îngrăşămintelor pe teren şi valorificarea substanţei active de către plante.
Toate îngrăşămintele simple cu azot şi cele complexe se livrează sub formă
granulată. Granularea îngrăşămintelor, stăvileşte într-o oarecare măsură şi
pericolul aglomerării.
Influenţa îngrăşămintelor asupra reacţiei solului
Influenţa pe care o au îngrăşămintele asupra reacţiei solului se
explică prin faptul că anionii şi cationii, pe care îngrăşămintele îi conţin,
intervin în schimbarea echilibrului activităţii ionilor de hidrogen şi hidroxil
din soluţia solului. Dintr-un îngrăşământ aplicat solului, plantele consumă
cantităţi diferite din anionii şi cationii acestuia, determinând reacţia
fiziologică a îngrăşămintelor.
Reacţia fiziologică a îngrăşămintelor reprezintă interacţiunea dintre
plantă, sol, îngrăşământ.
Când planta consumă mai mult anionul decât cationul, atunci
îngrăşămintele au reacţie fiziologică bazică. Din această categorie fac parte
îngrăşămintele: KNO 3 , Ca(NO 3 ) 2 , NaNO 3 , Ca(H 2 PO 4 ) 2 .H 2 O.
Când planta consumă mai mult cationul decât anionul atunci
îngrăşămintele au reacţie fiziologică acidă KCl, NH 3 , NH 4 OH, (NH 4 ) 2 SO 4 .
Când planta consumă în mod egal atât cationul cât şi anionul, atunci
reacţia fiziologică este neutră. În această categorie s-ar încadra teoretic
azotatul de amoniu NH 4 NO 3 , de la care plantele ar consuma în mod egal
atât anionul NO 3 cât şi cationul NH 4 .
Practic însă toate îngrăşămintele cu azot amoniacal sau amidic,
suferă procesul de nitrificare, în urma căruia aciditatea soluţiei solului creşte
conform schemei:
NH +4 + 2O 2 2H+ + NO 3− + H 2 O
88
Din această reacţie, rezultă că oxidarea biochimică a fiecărui ion de
amoniu dă naştere la 2 protoni (H+), care măresc aciditatea actuală şi cea
potenţială a solului prin schimb de cationi. De asemeni resturile de NO 3 - de
la azotatul de amoniu, cât şi alte resturi de anioni de la alte îngrăşăminte ca
Cl-, SO 24− , HCO 3− , formează săruri solubile cu cationii bazici din soluţia
solului sau cu cei reţinuţi la coloizii solului, levigându-se şi contribuind la
debazificarea acestuia, debazificare manifestată prin scăderea valorii pH şi
acidifierea solului.
După Borlan (1991) aplicarea a diferite tipuri de îngrăşăminte
chimice în sol, duce la modificarea reacţiei solului prin debazificarea
coloizilor argilo-humici datorită:
- reacţiei fiziologice acide a unor îngrăşăminte chimice;
- consumului sporit de baze cu recoltele, crescute ca urmare a
folosirii îngrăşămintelor;
- nitrificării amoniului şi pătrunderii protonilor rezultaţi în
complexul argilo-humic, în locul bazelor care trec în soluţia solului, fiind
astfel expuse levigării în apa din precipitaţii, care se filtrează prin sol.
Îngrăşămintele cu azot, determină activ debazificarea coloizilor din
stratul arat al solurilor nesaturate în baze. Îngrăşămintele cu fosfor şi
potasiu, contribuie la debazificarea coloizilor numai când se aplică asociat
cu îngrăşăminte azotate.
Coeficientul debazificării specifice (CD.BSN), a complexului argilo-
humic de către îngrăşămintele cu azot, exprimat în miliechivalenţi (me) de
baze pe suta de grame de sol uscat, din stratul arat (0-25cm) cu masa de
3.106kg/ha, îndepărtate prin aplicarea unui kg de azot şi a cationilor de clor
şi sulf asociate azotului din îngrăşăminte, are potrivit datelor experimentale
următoarea valoare medie:
me baze −3  Ca  Cl S
CDBSN 100 g sol / kg N = 10 ⋅ 1 − + ⋅ 9,39 ⋅ 10 − 4 + ⋅ 2,08 ⋅ 10 −3
 0,55 N  N N
în care:
10-3 = coeficient de debazificare specifică a îngrăşămintelor cu azot,
care nu conţin baze alcaline (K,Na) sau alcalino-pământoase (Ca, Mg) şi
nici anioni care să contribuie alături de azot la debazificarea coloizilor
(azotatul de amoniu şi ureea);
Ca = conţinutul de elemente bazice în îngrăşămintele simple cu azot
(%calciu);
N, Cl, S = conţinuturile procentuale de azot ,clor şi sulf mineral din
îngrăşămintele cu azot;
0,55 = raportul mediu dintre conţinuturile de baze şi de azot în
îngrăşămintele simple cu azot, la care acestea nu mai determină
debazificarea coloizilor în sol;
9,39.10-4 şi 2,08.10-3 = coeficienţi de debazificare specifică ai
clorului şi sulfului mineral, me baze/100g sol/kg clor sau sulf mineral din
îngrăşămintele simple cu azot.
Raportul Cl/N în clorura de amoniu este 2,53, iar cel de S/N în
sulfatul de amoniu şi ureea sulfat de amoniu este 1,14 şi respectiv 0,36.
În cazul utilizării ca surse de fosfor a fosfaţilor de amoniu şi de uree,
la efectul de debazificare a surselor de azot, se adaugă şi efectul fosforului
89
din aceste surse, caracterizat printr-un coeficient de debazificare specifică
(1,175.10-4 me baze/100 g sol/kg P 2 O 5 ).
Debazificarea determinată în stratul arat, prin fertilizarea cu azot şi
cu fosfaţi de amoniu şi uree (CDSBN+PAU), se estimează însumând
coeficienţii de debazificare specifică CDSBN şi CDBSPAU ,la cantităţile
însumate de azot şi fosfor aplicate în perioada la finele căreia este făcută
prognoza:
( ) ( )
t =n
me
∆SB N + PAU = ∑ N ⋅ CDBS N + P2 O5 ⋅ CDBS PAU
100 g sol t =0
Datele existente atestă că îngrăşămintele simple cu fosfor, fosfaţii
mono şi disubstituiţi de calciu (superfosfaţii: simplu şi concentrat) şi sărurile
potasice (clorură, sulfat), precum şi îngrăşămintele complexe şi mixte
formate din compuşii acestor elemente, nu determină în sol efecte de
debazificare a coloizilor, din cauză că aporturile de baze cu aceste
îngrăşăminte, compensează complet consumurile (exporturile) de baze cu
sporurile de recoltă, determinate prin fertilizarea cu fosfor şi potasiu.
Reţinem:
Principalele caracteristici ale îngrăşămintelor sunt: conţinutul de
substanţă activă, solubilitatea, higroscopicitatea, granulaţia.
Dintr-un îngrăşământ aplicat solului, plantele consumă cantităţi
diferite din anionii şi cationii acestuia, determinând reacţia fiziologică a
îngrăşămintelor.
îngrăşămintele au reacţie fiziologică bazică.
îngrăşămintele au reacţie fiziologică acidă.
reacţia fiziologică este neutră.
Observaţie:
Aplicarea diferitelor tipuri de îngrăşăminte chimice în sol, duce la
modificarea reacţiei solului prin debazificarea coloizilor argilo-humici.
TEST DE EVALUARE
1. Ce este higroscopicitatea?
Răspuns:
Higroscopicitatea este proprietatea unor îngrăşăminte de a reţine prin
adsorbţie umiditatea din aer.
2. Care este scopul granulării îngrăşămintelor?

Răspuns:
Exerciţii.
Exemplu rezolvat:
1. Sunt cunoscute ca fiind foarte higroscopice următoarele
îngrăşăminte:
a) Ca(NO 3 ) 2 .4H 2 O şi NH 4 NO 3
b) K 2 SO 4 şi KNO 3
90
c) NH 4 Cl şi KCl
Rezolvare : a
De rezolvat:
2. Când planta consumă mai mult anionul decât cationul, atunci
îngrăşămintele au reacţie fiziologică:
a) Bazică
b) Acidă
c) Neutră
Rezolvare:
Rezumatul temei
Substanţele minerale sau organice obţinute prin sinteză, prelucrarea

unor roci naturale, sau produse reziduale din diverse activităţi umane, care
se aplică sub formă solidă, lichidă sau gazoasă în sol, la suprafaţa solului
sau pe suprafaţa plantelor, pentru completarea necesarului de substanţe
nutritive şi în scopul îmbunătăţirii condiţiilor de creştere şi dezvoltare a
plantelor agricole, a ridicării stării generale de fertilitate a solului şi a
sporirii producţiei din punct de vedere cantitativ şi calitativ, fără poluarea
mediului ambiant, se numesc îngrăşăminte sau fertilizanţi.
- biopreparate.
Fiind substanţe chimice îngrăşămintele posedă o serie de însuşiri sau
caracteristici de care trebuie să se ţină seama în procesul de fabricaţie cât şi
în utilizarea lor. Acestea sunt: conţinutul de substanţă activă, solubilitatea,
higroscopicitatea, granulaţia.
Dintr-un îngrăşământ aplicat solului, plantele consumă cantităţi
diferite din anionii şi cationii acestuia, determinând reacţia fiziologică a
îngrăşămintelor.
îngrăşămintele au reacţie fiziologică bazică. Din această categorie fac parte
îngrăşămintele: KNO 3 , Ca(NO 3 ) 2 , NaNO 3 , Ca(H 2 PO 4 ) 2 .H 2 O.
91
îngrăşămintele au reacţie fiziologică acidă. Din această categorie fac parte
îngrăşămintele: KCl, NH 3 , NH 4 OH, (NH 4 ) 2 SO 4 .
reacţia fiziologică este neutră.
Tema nr. 6
ÎNGRĂŞĂMINTE CU MACROELEMENTE
DE ORDIN PRINCIPAL
• Îngrăşăminte cu azot
• Îngrăşăminte cu fosfor
• Îngrăşăminte cu potasiu
Obiectivele temei :
- cunoaşterea principalelor îngrăşăminte cu azot, fosfor şi potasiu
(reprezentanţi, conţinut de substanţă activă, reacţie fiziologică);
- utilizarea şi eficienţa îngrăşămintelor cu azot, fosfor şi potasiu;
- epoca şi metode de aplicare a îngrăşămintelor cu azot, fosfor şi
potasiu.
1. Avarvarei, I., şi colab. 1997 - Agrochimie. Editura Sitech,
Craiova.
3. Lăcătuşu R., 2006 Agrochimie. Editura Terra Nostra Iaşi.
92
6.1. Îngrăşăminte chimice cu azot
Îngrăşămintele cu azot folosite în agricultură, se prezintă atât sub

formă solidă cât şi sub formă lichidă. Până în momentul de faţă, cea mai
mare extindere pe plan mondial, cât şi în România au avut-o îngrăşămintele
solide. Ele sunt de regulă săruri ale acidului azotic sau ale altor acizi cu
amoniul sau cu alţi cationi, precum şi diverşi compuşi organici ce conţin
azot. Acestea au azotul sub formă accesibilă în principal ca amoniu sau ca
nitrat, sau care rămân sub aceste forme după transformare.
După forma azotului pe care îl conţin, îngrăşămintele cu azot
fabricate la noi în ţară se împart în următoarele grupe:
- îngrăşăminte cu azot amoniacal;
- îngrăşăminte cu azot nitric;
- îngrăşăminte cu azot nitric şi amoniacal;
- îngrăşăminte cu azot amidic;
- îngrăşăminte lichide cu azot;
- îngrăşăminte cu acţiune lentă.
Îngrăşăminte cu azot amoniacal cuprind: amoniacul anhidru, apa
amoniacală, clorura de amoniu, sulfatul de amoniu, carbonatul şi
bicarbonatul de amoniu.
• Amoniacul anhidru (NH 3 ). Se obţine prin sinteză de elemente N 2 şi
H 2, la temperatura de 400 - 6500C, presiune ridicată 300 atmosfere, în
prezenţa unor catalizatori:
N 2 + 3 H 2 = NH 3 + 21,9 cal.
Pentru o tonă de NH 3 fiind necesari 2400m3 H 2 şi 800m3 N 2 şi
95 kwh.
Azotul se obţine din atmosferă prin distilarea fracţionată a aerului
lichid. Hidrogenul se obţine din hidrocarburi, de regulă din CH 4 prin
oxidarea catalitică şi necatalitică a acestuia la CO, urmată de conversia CO
în CO 2 şi purificarea H 2 obţinut de CO, CO 2 şi CH 4 .
Amoniacul este un gaz incolor, cu miros înţepător, se lichefiază la
33,3 C, se solidifică la -77,70C, 1 m3 la 00C, are 0,771 kg, fiind mai uşor ca
0
aerul de 1,7 ori, foarte solubil în apă: 1 volum de H 2 O poate dizolva 115,7
volume de amoniac. Volumul unei tone lichefiate este de 1,6 m3.
În vederea utilizării în agricultură, amoniacul se lichefiază
păstrându-se în recipiente de oţel. Este cel mai concentrat îngrăşământ cu
azot având 82,3% N.
Amoniacul se administrează în sol prin injectare cu ajutorul unor
dispozitive asemănătoare cuţitelor de la cultivatoare, în spatele cărora există
un tub prin care iese amoniacul sub presiune. Aplicarea se face pe timp
noros şi răcoros, la adâncimea de 10 - 15 cm pe soluri argiloase şi
15 - 20 cm pe soluri luto-nisipoase, folosindu-se de regulă 30 – 40 kg N/ha
pe solurile argiloase şi 60 – 80 kg N/ha pe solurile nisipoase.
El este mai indicat pe soluri cu reacţie acidă, deoarece imediat după
aplicare în interiorul zonei de injectare pH-ul ajunge la valoarea 9.
Se administrează toamna o dată cu arătura de bază pe solurile
argiloase, iar pe cele nisipoase cu o săptămână înainte de semănat. La
culturile irigate poate fi administrat cu apa de irigaţie, împreună cu soluţii
acide stabilizatoare pentru a evita pierderile prin volatilizare.
93
• Apa amoniacală (NH 4 OH). Se obţine prin dizolvarea amoniacului
în apă, 1 l de apă putând dizolva 700 l amoniac la 200C, dizolvarea fiind un
proces exoterm.
Conţine 20% N sau 24,4% NH 3 . Este mai uşor de manipulat decât
amoniacul anhidru, având presiune mai scăzută şi fiind mai puţin corozivă.
Se utilizează ca îngrăşământ de bază şi în timpul vegetaţiei pe toate solurile,
în doze de 110 - 116 l/ha la culturile de cereale, 165 - 230 l/ha la
rădăcinoase şi 240 - 300 l/ha la legume. Se aplică de regulă primăvara
înainte de însămânţare pe timp noros şi răcoros, încorporându-se în sol la
15 cm. În timpul vegetaţiei se poate aplica printre rânduri la culturile
prăşitoare la distanţa de 10 cm de plantă. Instalaţiile de transport, stocare,
administrare reduc mult din avantajele legate de preţul propriu-zis al
îngrăşământului.
• Sulfatul de amoniu (NH 4 ) 2 SO 4 . Se obţine de regulă ca produs
secundar, prin mineralizarea cu acid sulfuric a amoniacului din gazele de
cocserie (cu consum mare de energie), din gips şi din soluţiile reziduale de
la industria organică, sau din dioxid de sulf şi amoniac :
H 2 SO 4 + 2NH 3 = (NH 4 ) 2 SO 4 + 66,9 kcal
CaSO 4 + 2NH 3 + CO 2 + H 2 O = (NH 4 ) 2 SO 4 + CaCO 3
CaSO 4 + (NH 4 ) 2 CO 3 = (NH 4 ) 2 SO 4 + CaCO 3
SO 2 + H 2 O + H 2 SO 3 + 2NH 3 = (NH 4 ) 2 SO 3 + 1/2O 2 = (NH4) 2 SO 4
Se prezintă sub formă de cristale albe, cenuşii, conţinând 21% N.
Este uşor solubil în apă, puţin higroscopic, are reacţie fiziologică acidă fiind
indicat pe solurile saline şi alcalice.
1 m3 are 715-800 kg, volumul unei tone = 1,2 m3
În cazul aplicării pe solurile acide, este necesară aplicarea
amendamentelor calcaroase. După aplicarea în sol amoniul este reţinut în
complexul coloidal.
− NH 4
[CA]= Mg + ( NH 4 ) 2 SO4 ⇔ [CA]− NH 4 + CaSO4
=Ca
= Mg
Se recomandă folosirea sulfatului de amoniu în special la cartof,
citrice şi orez.
• Clorura de amoniu NH 4 Cl, se prezintă sub formă de cristale cubice
incolore, cu 24 – 25 % N solubilă în apă şi puţin higroscopică, reacţie
fiziologică acidă fiind recomandată pe solurile bazice. Ionul Cl- din acest
îngrăşământ, poate avea influenţă negativă asupra culturilor de cartof,
tomate, tutun.
• Carbonatul şi bicarbonatul de amoniu (NH 4 ) 2 CO 3 - NH 4 HCO 3 .
Se obţine din apă amoniacală saturată cu dioxid de carbon:
NH 3 + H 2 O + CO 2 = NH 4 HCO 3
Sare albă sau incoloră, conţinând 29 şi respectiv 17% N, se
descompune uşor: (NH 4 ) 2 CO 3 →NH 3 + NH 4 HCO 3
În soluţii apoase are reacţie alcalină, iar în sol reacţie fiziologică
acidă. Se foloseşte cu precădere la culturile de cartof, porumb, floarea
soarelui, castraveţi, înainte de semănat.
Îngrăşăminte cu azot nitric cuprind: azotatul de calciu şi azotatul de
sodiu.
94
• Azotatul de calciu Ca(NO 3 ) 2 -Salpetru de Norvegia. Se obţine prin
tratarea cu acid azotic a carbonatului de calciu, sau prin absorţia oxizilor de
azot în lapte de var, conform reacţiilor:
2HNO 3 + CaCO 3 = Ca(NO 3 ) 2 + H 2 CO 3
4NO 2 + 2Ca(OH) 2 = Ca(NO 2 ) 2 + Ca(NO 3 ) 2 + H 2 O
Este o sare albă cristalină, cristalizează cu 2,3 sau 4 molecule de apă,
conţinând între 11,8 - 15,3 % N, fiind foarte higroscopică. Datorită
higroscopicităţii şi tendinţei de aglomerare, se amestecă înainte de utilizare
cu alte îngrăşăminte; azotat de amoniu, sulfaţi şi fosfaţi de amoniu, uree,
săruri de potasiu. Are reacţie fiziologică bazică fiind recomandat pe soluri
acide la culturi de: cartofi, sfeclă, in, cânepă, orez, ovăz. Poate fi folosit pe
orice tip de sol şi la orice plantă de cultură. Greutatea unui m3 = 2200 kg,
volumul unei tone 1,5 m3.
• Azotatul de sodiu NaNO 3
- Salpetru de Chile. Se găseşte sub formă de zăcăminte naturale în
Chile, Argentina, Columbia, Mexic, SUA, iar sintetic se obţine din acid
azotic şi carbonat de sodiu.
HNO 3 + Na 2 CO 3 = NaNO 3 + H 2 CO 3
Este o sare albă sau incoloră, conţinând 15 – 16% N, având reacţie
fiziologică bazică, fapt care face să fie recomandată pe soluri acide şi la
culturi ca sfecla de zahăr, sfecla furajeră, cereale, legume şi pajişti.
Un m3 are 1100 - 1300 kg, o tonă are volumul de 1,1 - 1,3 m3.
Atât azotatul de sodiu, cât şi cel de calciu, se aplică de regulă
primăvara înainte de semănat sau în timpul vegetaţiei, datorită mobilităţii lor
mari în sol.
Azotatul de sodiu este eficient în special la cultura sfeclei de zahăr,
datorită acţiunii pozitive a sodiului asupra migrării glucidelor din frunze şi
rădăcini, rezultatele materializându-se în cantitatea şi calitatea recoltei.
Îngrăşăminte cu azot nitric şi amoniacal. Din această grupă fac
parte: azotatul de amoniu, sulfonitratul de amoniu, nitrocalcarul.
• Azotatul de amoniu NH 4 NO 3 . Se obţine din amoniac şi acid azotic:
HNO 3 + NH 3 = NH 4 NO 3 + 35,6 kcal.
Este o sare albă, gălbuie de regulă granulată, uşor solubilă în apă;
100 volume de apă dizolvă 118 volume NH 4 NO 3, cu absorţie puternică de
căldură. Este foarte higroscopic ceea ce face ca să sufere recristalizări şi să
se aglomereze. Păstrarea la temperatură mai mare de 320C, măreşte puterea
de reţinere a vaporilor de apă. Pentru evitarea aglomerării se recurge la
următoarele măsuri:
- păstrarea în condiţii de umiditate scăzută;
- granularea cu diverse adausuri şi pudrarea granulelor cu dolomit,
gips, caolin;
- introducerea în topitura de azotat de amoniu a unui colorant
organic amarant, sulfonat sau azotaţi de calciu şi magneziu;
- transformarea într-un îngrăşământ cu eliberare lentă a azotului, prin
acoperirea granulelor cu o peliculă de sulf, răşini ureoformaldehidice şi a
unor inhibitori de nitrificare;
- folosirea ambalajului impermeabil la umiditate.
La încălzire bruscă şi temperatură înaltă (3 - 5000C) se descompune
cu explozie (mai ales în prezenţa unor detonanţi):
NH 4 NO3
HNO 3 + NH 3 + 41,75 kcal.
110 0 C
95
NH 4 NO3
N 2 + O 2 + 4H 2 O - 337 kcal.
260 0 − 400 0 C
O astfel de explozie a avut loc în anul 1955 în oraşul Oprawa din
Slovacia, când în urma exploziei a 4800 t de azotat de amoniu dintr-un
depozit, au murit 599 persoane, au fost răniţi 768 şi au fost distruse 32 de
clădiri.
Are reacţie fiziologică acidă mai ales după aplicarea multianuală.
Conţinutul de azot este de 34,5% din care 1/2 sub formă nitrică şi
1/2 sub formă amoniacală.
Greutatea unui m3 este de 810 kg, iar volumul unei tone este de
1,2 m3.
Aplicat în sol azotatul de amoniu se dizolvă repede şi total în soluţia
solului, plantele absorbind mai încet NH 4 + decât NO 3 -, NH 4 fiind reţinut
apoi de către complexul coloidal:
= NH 4
= Ca
[CA] + 2 NH 4 NO3 ⇒ [CA] = NH 4 + Ca ( NO3 ) 2
= Mg
= Mg
Pe solurile acide azotatul de amoniu produce acidifierea soluţiei
solului datorită acidului azotic pus în libertate.
= NH 4
=H
[CA] + 3 NH 4 NO3 ⇒ [CA] = NH 4 + HNO3 + Ca ( NO3 ) 2
= Ca
= NH 4
Acidifierea solului are un efect temporar, întrucât o dată cu
asimilarea ionilor NO 3 de către plante, aciditatea dispare. Azotatul de
amoniu, poate fi folosit pentru diferite culturi, pe toate solurile ţării noastre.
Pe soluri acide, datorită acidifierii pe care o provoacă, se aplică împreună cu
amendamente calcaroase.
Poate fi aplicat înainte de semănat şi o dată cu semănatul şi ca
fertilizare suplimentară. Pe soluri uşoare, unde există pericolul de spălare a
ionilor NO 3 -, toamna se aplică cantităţi mai mici, 1/2 - 1/4 din doză,
urmând ca restul să se aplice primăvara sau în timpul perioadei de vegetaţie,
când poate fi aplicat în doze mici 10 - 15 kg N/ha pe rândurile plantelor.
Pentru condiţiile climatice de la ICCPT Fundulea, Hera (1980) a
stabilit o relaţie între doza necesară (optimă) de azot şi precipitaţiile din
perioada toamnă-iarnă.
N opt = -139,6 + 1,932 Pi - 0,00381 Pi2 pentru grâu.
N opt = -134,4 + 1,463 Pi - 0,00226 Pi2 pentru porumb.
• Nitrocalcarul NH 4 NO 3 .CaCO 3
Se fabrică din azotat de amoniu în stare topită şi carbonat de calciu
măcinat în proporţie de 35 – 50%. Obţinerea acestui produs, urmăreşte
înlăturarea caracterului exploziv al azotatului de amoniu şi reacţia sa
fiziologică acidă. Se obţine cu 20,5%, cât şi cu 28% şi 33% N.
Se prezintă sub formă de granule neregulate, de mărimi diferite albe,
galbene, verzi, după culoarea impurităţilor din carbonatul de calciu sau
dolomită.
Este un îngrăşământ cu reacţie fiziologică bazică şi se recomandă pe
soluri acide, având eficienţa mai mare ca azotatul de amoniu.
Se mai fabrică şi un produs denumit gips amoniu nitrat, care conţine
gips în loc de carbonat de calciu.
96
Îngrăşăminte cu azot amidic. Din această categorie fac parte,
cianamida de calciu CaCN 2 , un îngrăşământ mai puţin utilizat, şi ureea.
• Ureea. Este un îngrăşământ care a căpătat în ultimul timp o
pondere mare în cadrul îngrăşămintelor cu azot, datorită uşurinţei cu care se
produce, se transportă şi a costului relativ scăzut.
Se obţine din amoniac şi dioxid de carbon, la temperatură de
130 - 1900C şi presiune de 100 - 200 atmosfere.
2NH 3 +CO 2 →O=C 〈 OHNNH 2
+38Kcal (-H 2 O)→O=C 〈 NH
NH 2 + 6Kcal.
2
Ureea este o substanţă de culoare albă, sau uşor roz granulată sub
formă de perle, foarte solubilă în apă (109 părţi la 100 părţi apă), greutatea
unui m3 este de 1300kg, iar volumul unei tone este de 0,6m3. Conţine 46%
N.
La presiune atmosferică şi temperaturi de 160 - 1700C, cât şi în
condiţii de anaerobioză în sol, ureea dă reacţia biuretului:
H 2 N-CO-NH 2 +H 2 CO-NH 2 →H 2 N.CO.CO.NH.CO.NH 2 +NH 3
Ca îngrăşământ ureea nu trebuie să conţină mai mult de 1,5% biuret,
şi 0,2% când se adaugă în hrana animalelor.
În sol biuretul se descompune în decurs de 10 - 15 zile, de aceea
ureea se aplică cu câteva săptămâni înainte de semănat.
Poate fi utilizată ca îngrăşământ singură sau în amestec. Introdusă în
sol se hidrolizează rapid, în 2 - 3 zile pe soluri bogate în materie organică şi
în 7 - 10 zile pe celelalte. Transformările sunt activate de enzimele ureazice
şi de urobacteriile din sol în condiţii de umiditate.
O=C 〈 NHNH 2 +H 2 O→O=C 〈 ONH 4 +H 2 O
2 NH 4
O=C 〈 ONH 4
ONH 4
Rezultă la început carbamatul de amoniu, apoi carbonatul de

amoniu, care se poate descompune în bicarbonat de amoniu şi hidroxid de
amoniu.
(NH 4 ) 2 CO 3 + H 2 O→NH 4 HCO 3 + NH 4 OH
Produşii de hidroliză pot fi mai departe supuşi nitrificării sau să
rezulte amoniac, care se pierde parţial în atmosferă mai ales când
temperatura depăşeşte 50C.
Molecula de uree, deşi are un moment dipol ridicat, este insuficient
polarizată pentru a fi reţinută de coloizii solului, fapt pentru care ea se poate
leviga cu uşurinţă mai ales în primele 2 - 3 zile de la aplicare.
Amoniacul care rezultă în timpul hidrolizei este reţinut parţial de
complexul argilo-humic, iar restul se nitrifică sau se pierde prin volatilizare.
Gruparea NH 2 şi alţi compuşi intermediari pot fi asimilaţi direct de
către plante.
Pe soluri podzolice este superioară azotatului de amoniu. Se aplică
primăvara timpuriu, cât şi în cursul vegetaţiei. Când se aplică prin
împrăştiere la suprafaţa solului există pericolul pierderii azotului prin
volatilizare, pierderi ce pot ajunge la 20 – 25%. Nu este indicată aplicarea
localizată la cuib sau cu sămânţa întrucât amoniacul care rezultă în urma
hidrolizei poate vătăma tinerii germeni. Poate fi aplicată şi extraradicular
singură sau cu îngrăşăminte foliare. Este preferată de citrice, piersic, tutun,
ridichi, plante care folosesc azotul amidic.
• Nitrocalcuree, sare dublă cu formula Ca(NO 3 ) 2 .4CO(NH 2 ) 2 .
Conţine 28% N, 11% CaO şi 6,5% K2 O.
• Fosfatul de uree, sare dublă cu formula CO(NH 2 ) 2 .H 3 PO 4 , ce
conţine17% N şi 42% P 2 O 5, care poate fi folosită atât ca îngrăşământ, cât şi
în amestec cu furajele.
97
• Azotatul de uree, sare dublă cu formula CO(NH 2 ) 2 HNO 3 cu
32 % N folosit atât ca îngrăşământ, cât şi ca decapant.
• Ureea sulfat de amoniu – 40% N şi 4% S.
• Ureea sulfat de calciu - conţine 37% N, 4,5% S şi 5,5% Ca.
• Fosfat de amoniu - uree - conţine 27% N, 13% P2 O 5 .
Îngrăşăminte lichide cu azot
Pe linia economisirii energiei şi a creşterii coeficientului de utilizare
a azotului de către plante, se încadrează apariţia sortimentului de
îngrăşăminte lichide cu azot. Aceste îngrăşăminte au fost grupate de
Davidescu (1992) în 3 categorii şi anume:
• soluţii cu azot;
• soluţii complexe suprasaturate şi suspensii;
• amoniac lichid.
Soluţiile cu azot cuprind:
- soluţii fără tensiune de vapori, soluţii cu tensiune de vapori scăzută,
amoniacaţii şi carboamoniacaţii;
- soluţiile simple fără tensiune de vapori, se obţin prin solubilizare în
apă a azotatului de amoniu singur sau în amestec cu uree, azotat de calciu,
azotat de sodiu, fiind reprezentate de o cifră în faţa parantezei urmate de alte
trei cifre în paranteză, cifra din faţa parantezei arată conţinutul de azot al
soluţiei multiplicată cu 10, prima cifră din paranteză reprezentând conţinutul
% de amoniac, a doua de azotat de amoniu şi a treia conţinutul % de uree.
De exemplu 160 (0 – 46 - 0) conţine 16% N din care 46% sub formă de
azotat de amoniu, 320 (0 – 45 - 34) conţine 32 % N din care 44% ca azotat
de amoniu şi 35 % ca uree. Alţi reprezentanţi: 210 (0 – 40 - 30),
280 (0 – 39 - 30), 320 (0 – 44 - 35), 300 (0 – 42 - 32). În practica agricolă
mai utilizate au fost: A - 280, A - 300, A - 320. Transportul de la
Combinatul Chimic la furnizor se face cu vagon cisternă CFR şi cu
remorcile cisterne tip RCU-4 şi RC-36 sau chiar cu autocisterne, iar
depozitarea până la aplicare putându-se face în rezervorul cisternei
neutilizate, din cadrul depozitelor de carburanţi, care vor trebui să fie bine
curăţite, sau în recipiente de polistif rezistente la coroziune. Întrucât sunt
fără tensiune de vapori, pierderile de azot prin volatilizare sunt reduse,
putând fi administrate şi la suprafaţa solului şi ulterior încorporate cu alte
lucrări. Perioadele optime de aplicare sunt: înainte de semănat, la pregătirea
patului germinativ, o dată cu lucrările de întreţinere a culturilor (la praşile
mecanice) concomitent cu erbicidarea.
- soluţii cu tensiune de vapori scăzută, soluţii amoniacale sau
amoniacaţi care necesită utilaje rezistente la presiuni pentru manipularea lor.
Introducerea în sol se face prin injectori sau cu apa de irigaţie.
Apa amoniacală 205 (20,5 – 0 - 0) obţinută prin dizolvarea
amoniacului în apă, are tensiune de vapori de 0,05 - 0,65 kg/cm3. Se aplică
de regulă cu câteva zile înainte de însămânţare pentru ca ionul NH 4 + să fie
reţinut în sol. Se recomandă 110 - 166 l/ha la cereale, 165 - 230 l/ha la
rădăcinoase.
Amoniacaţii sunt soluţii amoniacale în care peste 50% din azot este
sub formă amoniacală. Se obţin prin solubilizarea sărurilor cu azot în apă şi
amoniac. Principalii reprezentanţi ai acestei grupe de îngrăşăminte sunt
370 (17 - 67 - 0), 410 (19 - 58 - 11), 411 (50 - 0 - 0), 440 (28 - 40 - 15),
444 (25 - 25 - 10), 490 (39 - 45 - 13).
Carboamoniacaţii sunt îngrăşăminte lichide cu azot, pe bază de
amoniac - azotat de amoniu, sau pe bază de amoniac-azotat de amoniu-uree,
98
în care amoniacul liber este neutralizat cu dioxid de carbon. Dioxidul de
carbon micşorează tensiunea de vapori şi măreşte eficienţa economică a
îngrăşământului.
b) Soluţii complexe suprasaturate şi suspensii. Se disting soluţii cu
săruri de azotat suprasaturate clare, cu un conţinut total de azot de
22 – 33 % şi suprasaturate opace, cu particule de săruri în suspensie al cărui
conţinut în elemente nutritive poate depăşi 56%.
Îngrăşăminte cu azot cu acţiune lentă. Apariţia lor a fost
determinată de pierderile uneori prea mari ale azotului prin levigare mai ales
pe terenurile irigate şi nisipoase. Ele rezultă din condensarea ureei, ca
component principal, cu o aldehidă (formică, acetică, crotonică sau
izobutilică).
Dintre aceste îngrăşăminte mai cunoscute sunt:
• Ureaform (ureea formaldehidă) care se obţine în mediu acid prin
condensarea ureei cu aldehida formică - conţine 38% N.
• Crotoniliden diureea (CDU), se obţine prin condensarea ureei în
mediu acid cu aldehida crotonică - conţine 30% N.
• Izobutilen ureea (IBDU), care rezultă din uree şi aldehidă
izobutirică - conţine 32% N.
Se obţin de asemenea produse ale condensării ureei cu acroleina,
precum şi cu aldehidă cu un conţinut de carbon mai ridicat decât
optsprezece, cât şi unii produşi ai condensării diferitelor aldehide cu
tiouree.
• Compuşi organici conţinând în molecula lor azot cum ar fi
guanidin- ureea sau metilen bis, C 1 - C 4 alchiluree.
• Urelit amonizat - conţine 18 – 20% azot.
Cu rezultate mai puţin convingătoare deocamdată s-au soldat
încercările cu N lignină. Acesta este un produs de condensare a
lignosulfaţilor rezultaţi din industria celulozei cu azot. Conţinutul în azot-
lignit este de 18 – 20%. Din acesta 30 – 40% se găseşte sub formă de
amoniu, 10% sub formă de compuşi amidici şi 50% în alte forme organice.
• Îngrăşămintele cu pelicule organice sau cu sulf, se obţin prin
acoperirea îngrăşămintelor granulate, în special a ureii cu membrane
organice sau cu sulf mai greu biodegradabil şi care se solubilizează mai lent,
punând treptat la dispoziţia plantelor azotul.
• Folosirea unor inhibitori ai nitrificării, ce urmăresc încetinirea
transformărilor metabolice ale îngrăşămintelor în special nitrificarea şi
amonificarea, prin blocarea enzimelor şi a microorganismelor specifice
acestor procese. Ca substanţe inhibitoare de nitrificare se folosesc
nitropirina (N - Serve), hidrochinona, 2,5 dimetil - p, benzochinona (DMB),
acetilena şi N - lignina.
Utilizarea şi eficienţa îngrăşămintelor cu azot
Oportunitatea aplicării îngrăşămintelor, reprezintă prima decizie pe
care trebuie să o ia specialistul în agricultură. Stabilirea dozei şi a raportului
dintre elemente, modul de administrare, depind de numeroşi factori printre
care enumerăm: însuşirile solului, planta cultivată, felul îngrăşământului,
condiţiile climatice.
Criterii de diagnosticare a nevoii de îngrăşăminte.
Solul reprezintă un factor important în precizarea acestui obiectiv. Pe
solurile fertile, posibilităţile de nutriţie a plantelor sunt superioare celor cu
potenţial scăzut de fertilitate. Conţinutul total de azot ilustrează foarte bine
rezervele solului, dar nu indică gradul de disponibilitate a acestuia. De aceea
99
aprecierea conţinutului de azot al solului respectiv, gradul de asigurare cu
azot se face pe baza unui indice sintetic denumit „indice de azot“, care
reprezintă produsul dintre conţinutul de humus şi raportul de saturaţie cu
baze, sau capacitatea de mineralizare:
SB
IN=H%
SB + Ah
Cu ajutorul acestui indice corelat cu efectul relativ al
îngrăşămintelor, s-au stabilit următoarele norme convenţionale de apreciere
a stării de asigurare cu azot a solurilor:
- soluri sărace în azot cu H% < 3% şi cu IN < 2;
- soluri cu conţinut mediu de azot cu 3 > H% < 6 şi 2 > IN < 4;
- soluri bine asigurate cu azot, cu H > 6 şi I.N. > 4.
• Testele de fertilizare, constituie mijlocul cel simplu de apreciere a
nevoii de îngrăşăminte. Ele se fac adesea chiar în suprafaţa vizată pentru a
sesiza elementele care sunt în carenţă.
• Simptomele de carenţă. Când solul este deficitar în unul din
elementele nutritive, planta arată prin frunze, sau prin modul de creştere cât
de puternică este această carenţă. Un simptom evident îl constituie culoarea,
care la carenţă este verde-galbenă, faţă de verde închis, în cazul unei nutriţii
normale.
• Compoziţia chimică a plantelor. Cercetările au arătat că între
conţinutul de azot al plantelor şi producţie există o corelaţie strânsă, ceea ce
demonstrează posibilitatea prognozei după compoziţia chimică a frunzei,
peţiolului, nervurii mediane, tulpinii ierboase etc.
• Eficienţa îngrăşămintelor în raport cu condiţiile de sol şi
transformările pe care le suferă acestea în sol
În raport cu pH-ul conţinutul de humus, calciu, magneziu, argilă,
îngrăşămintele cu azot suferă numeroase transformări.
Reacţia neutră spre uşor bazică favorizează absorbţia mai bună a
îngrăşămintelor amoniacale, pe când reacţia acidă a celor nitrice.
• Eficacitatea în raport cu planta cultivată. Participarea azotului la
metabolismul plantei, ca şi asimilarea unei forme sau alta de azot (NO 3 -,
NH 4 +. NH 2 ), este puternic influenţată de specie, vârsta plantei şi condiţiile
de mediu.
Faţă de forma nitrică, forma amoniacală, este mai apropiată de
compuşii cu azot care se formează în plantă. Cu toate acestea amoniacul nu
se poate acumula ca atare în plantă, întrucât este toxic, în schimb forma
nitrică, se poate acumula fără un pericol deosebit pentru plantă.
Epoca şi metodele de aplicare a îngrăşămintelor cu azot
La alegerea metodei de aplicare a îngrăşămintelor, trebuie să se ia în
considerare o serie de factori importanţi ca: tipul de sol, planta de cultură,
tipul de îngrăşământ.
Principalele metode de administrare a îngrăşămintelor sunt:
- prin împrăştiere la suprafaţa solului şi încorporarea lor prin lucrări;
- administrarea localizată pe rând;
- fertilizarea extraradiculară sau foliară;
- administrarea cu apă de irigare;
- administrarea fracţionată.
• Aplicarea prin împrăştiere este folosită la majoritatea
îngrăşămintelor, fiind însă condiţionată uneori de încorporarea imediată a
îngrăşămintelor în sol, pentru a se evita pierderile prin volatilizare (uree,
amoniac, ape amoniacale). Împrăştierea îngrăşămintelor la suprafaţa solului,
100
se poate face înainte de semănat (îngrăşarea de bază) sau o dată cu
semănatul sau plantatul.
Prin această metodă se aplică 1/4 - 1/2 din doza de azot.
• Administrarea localizată a îngrăşămintelor, se execută pentru a
asigura plantelor, încă din primele faze de vegetaţie elemente nutritive
necesare creşterii şi dezvoltării normale. Este recomandată îmbinarea
metodei de administrare prin împrăştiere cu aplicarea localizată pe rând.
Se face de regulă mecanizat, îngrăşămintele fiind administrate la o
distanţă laterală de 5 - 6 cm şi 5 - 6 cm sub nivelul seminţei.
În urma folosirii acestei metode se obţin o serie de efecte benefice
ale îngrăşămintelor cu azot, cum ar fi:
- creşte coeficientul de utilizare al acestor îngrăşăminte;
- plantele sunt mai viguroase şi, ca urmare pot sufoca cu uşurinţă
buruienile, creşte rezistenţa mai ales în faza tânără faţă de boli şi dăunători;
- creşte interacţiunea dintre azot şi fosfor în cazul aplicării celor
două elemente pe rând.
Prin această metodă se poate aplica până la 20% din azot. Se mai
numeşte şi fertilizare de pornire sau starter.
• Aplicarea îngrăşămintelor cu apa de irigare, se pot aplica atât
îngrăşăminte solide sau amoniac, apele amoniacale şi alte îngrăşăminte
lichide cu azot dizolvate în apa de irigat în timpul perioadei de vegetaţie a
plantelor.
Concentraţia îngrăşămintelor în apa de irigat, se stabileşte cu
ajutorul unui grafic cu coordonate trilineare, care permit ca în raport cu
specia şi faza de vegetaţie, să se determine un anumit echilibru NPK
corespunzător cu consumul şi ritmul de absorbţie. Consumul de apă şi
elemente nutritive variază în timp cu factorul climatic.
Folosirea intensă a irigaţiei fertilizante, datorită însuşirilor
îngrăşămintelor şi în special a dozelor mari de azot, are tendinţa de
acidifiere a solului.
• Administrarea extraradiculară sau foliară poate avea diferite
variante:
- fertilizarea foliară (extraradiculară) integrală, în care întreaga doză
de îngrăşământ se aplică numai foliar;
- fertilizarea foliară complementară, în care doza de îngrăşământ se
aplică atât foliar cât şi la sol;
- fertilizarea foliară suplimentară, se aplică în caz de nevoie peste
doza stabilită iniţial, pentru realizarea unui anumit nivel de recoltă.
Aplicarea foliară a îngrăşămintelor nu ridică probleme tehnice
dificile. Ele pot fi pulverizate fin la cerealele păioase şi prăşitoare, de duzele
instalaţiilor de erbicidare folosind MET - 1200 sau EEP - 600, sau în
plantaţii de vii şi pomi folosind AS – P 14 M, AC – 1 M, Protector - 300,
MSV - 200, MST - 900, ESL - 450, putând fi asociate şi cu diferite
substanţe fitofarmaceutice, folosite în combaterea buruienilor, bolilor şi
dăunătorilor.
Au fost semnalate o serie de avantaje ale acestei metode cum ar fi:
reducerea proceselor de levigare a azotului şi diminuarea riscului de poluare
a apelor freatice.
Administrarea fracţionată sau epocile de administrare a
îngrăşămintelor cu azot
Din punct de vedere al eficienţei, perioada în care se aplică
îngrăşământul este mult mai important decât forma sub care este aplicat.
101
Problema epocii de aplicare a îngrăşământului, este în strânsă dependenţă cu
momentele din cursul dezvoltării plantelor, când necesităţile în elemente
nutritive sunt ridicate.
Consumul de azot şi ritmul de metabolizare al acestuia în celula
vegetală, este mai ridicat în perioadele de înfrăţire, înainte de înflorire şi
formarea bobului, neputând fi exclusă nici perioada imediat următoare
semănatului. La toate acestea se adaugă şi precipitaţiile abundente din
perioada toamnă - iarnă sau aprilie – mai, care au influenţă asupra epocii de
aplicare. De aceea, la cerealele păioase epocile de aplicare a îngrăşămintelor
cu azot, vor fi următoarele:
- toamna o dată cu lucrările de pregătire a patului germinativ 1/4 -
1/2 din doză (în funcţie de cantitatea de precipitaţii);
- primăvara devreme pe solul îngheţat 1/4 - 1/2 din doză;
- în perioada de înspicare - înflorire cu apa de irigaţie 1/4 din doză
(mai des cu tratamentele împotriva bolilor foliare.
La culturile prăşitoare se aplică în 2 - 3 epoci, astfel:
- la semănat 1/3 - 1/2 din doză;
- în faza de 3 - 4 frunze sau prima praşilă 1/3 din doză;
- la ultima praşilă 1/3 din doză.
La plantele leguminoase, singura creştere semnificativă de recoltă a
avut loc, când s-au aplicat 30 kg N/ha în cursul perioadei de vegetaţie,
înainte de înflorit, întrucât azotul aplicat în această epocă este absorbit în
mai mică măsură, dar favorizează activ absorbţia şi metabolizarea azotului
provenit din sol şi din activitatea simbiotică, în boabele de soia.
În plantaţiile de pomi îngrăşămintele cu azot se vor aplica astfel:
- primăvara la începutul creşterii lăstarilor 1/2 din doză ;
- după rărirea fructelor (în mai) restul de 1/2 din doză .
În plantaţiile de vii îngrăşămintele cu azot se alică în 2 - 3 reprize în
timpul perioadei de vegetaţie; o dată cu lucrările de întreţinere sau fertilizare
foliară, o dată cu tratamentele efectuate contra bolilor şi dăunătorilor cu
îngrăşăminte foliare sau uree.
Reţinem:
fabricate la noi în ţară se împart în următoarele grupe: îngrăşăminte cu azot
amoniacal, îngrăşăminte cu azot nitric, îngrăşăminte cu azot nitric şi
amoniacal, îngrăşăminte cu azot amidic, îngrăşăminte lichide cu azot,
îngrăşăminte cu acţiune lentă.
Stabilirea dozei de îngrăşăminte cu azot şi a modului de administrare
a acestora, depind de numeroşi factori printre care enumerăm: însuşirile
solului, planta cultivată, felul îngrăşământului, condiţiile climatice.
Observaţie:
La alegerea metodei de aplicare a îngrăşămintelor, trebuie să se ia în
considerare o serie de factori importanţi ca: tipul de sol, planta de cultură,
tipul de îngrăşământ.
TEST DE EVALUARE
1. Care este clasificarea îngrăşămintelor cu azot după forma

azotului pe care îl conţin?
Răspuns:
102
După forma azotului pe care îl conţin, îngrăşămintele cu azot se împart în
următoarele grupe: îngrăşăminte cu azot amoniacal; îngrăşăminte cu
azot nitric; îngrăşăminte cu azot nitric şi amoniacal; îngrăşăminte cu azot
amidic; îngrăşăminte lichide cu azot; îngrăşăminte cu acţiune lentă.
2. Care sunt îngrăşămintele cu azot amoniacal?

Răspuns:
Exerciţii.
Exemplu rezolvat:
1. Azotatul de amoniu (NH 4 NO 3 ) conţine :
a) 46% N
b) 21% N
c) 34,5% N
Rezolvare : c
De rezolvat:
2. Ureea – CO(NH 2 ) 2 - conţine:
a) 46% N
b) 20 % N
c) 82,3% N
Rezolvare:
6.2. Îngrăşăminte chimice cu fosfor
Sortimentul de îngrăşăminte chimice cu fosfor cuprinde: săruri

neutre, acide sau bazice ale acizilor fosforici, metafosforici şi polifosforici.
Ele se obţin de regulă din rocile fosfatice, a căror rezervă se
estimează la 150000 milioane tone P 2 O 5 . Aceste zăcăminte se găsesc în
cantităţi mari în Rusia, Maroc, SUA, Tunis, Vietnam, Algeria, Egipt etc.
Dintre fosfaţii naturali, importanţă deosebită pentru fabricarea acidului
fosforic şi a îngrăşămintelor cu fosfor o prezintă apatitele şi fosforitele.
Compoziţia chimică a minereurilor fosfatice variază de la zăcământ
la zăcământ şi chiar în interiorul aceluiaşi zăcământ.
Din punct de vedere agrochimic îngrăşămintele cu fosfor se
clasifică astfel:
• îngrăşăminte cu fosfor solubile în acizi tari, greu solubile în apă,
greu asimilabile de către plante;
• îngrăşăminte cu fosfor solubile în solvenţi convenţionali, cu
solubilitate scăzută în apă;
• îngrăşăminte cu fosfor solubile în apă.
Îngrăşăminte cu fosfor solubile în acizi tari, greu solubile în apă,
greu asimilabile de către plante
Din această grupă de îngrăşăminte fac parte: apatita, făina de
fosforite, făina de oase.
Apatita 2Ca 5 (PO 4 ) 3 x.
103
Este componentul cel mai de seamă dintr-o serie de zăcăminte
fosfatice. Serveşte ca materie primă pentru fabricarea îngrăşămintelor
fosfatice. Se cunosc cinci varietăţi principale de apatită: fluorapatita,
clorapatita, hidroxilapatita, carbonatapatita, fiancolita Ca 5 (PO 4 ) 3 F,
Ca 5 (PO 4 ) 3 Cl, Ca 5 (PO 4 ) 3 OH
Concentratul de apatită are un conţinut mediu de 36 – 42% P 2 O 5 ,
55% CaO, 7% Cl şi 4% F. Solubilitatea în apă este redusă 0,18 g/l P 2 O 5 (la
500C). Nu se foloseşte direct ca îngrăşământ, ci numai ca materie primă
pentru obţinerea acidului fosforic şi a îngrăşămintelor cu fosfor.
Făina de fosforite Ca 3 (PO 4 ) 2 + 2Ca 5 (PO 4 ) 2 + argilă + nisip
Sunt roci sedimentare de precipitare, care au luat naştere în mai
multe locuri pe glob, fiind cunoscute şi sub numele de fosfaţi naturali.
După natura componentelor care însoţesc fosfatul tricalcic se
împart în trei categorii:
- argiloase, în care mineralele argiloase sunt cimentate de săruri de
fosfor. Au culoare cenuşie. Conţin 25 – 30% P 2 O 5 ;
- glauconitice, când conţin 8 – 32% glauconit (KFeSi2 O 6 nH 2 O).
Are un conţinut de fosfor de 18 – 22% P 2 O 5 ;
- silicioase când conţin 35 – 50% SiO 2 şi 12 – 14% P 2 O 5 .
Făina de fosforite se obţine prin extragerea din zăcăminte naturale,
după care se macină fin. Se prezintă ca o pulbere de culoare cenuşie sau
roşietică, fiind foarte puţin solubil în apă şi nehigroscopică, putându-se
păstra vrac. Greutatea unui m3 = 1000 - 1200 kg, iar volumul unei
tone = 0,830 - 0,99 m3.
Se foloseşte pe solurile cu reacţie acidă ca îngrăşământ de bază.
Solubilitatea hidroxilapatitei din fosforite, este favorizată de hidrogenul
reţinut la particulele de materie organică sau minerală, conform reacţiei:
(humus) - 4H+ + Ca 5 (PO 4 ) 3 OH → (humus) - Ca2+ +3CaHPO 4 +
H2 O
Această transformare este posibilă, mai ales când fosforita este fin
măcinată şi se amestecă intim cu solul.
Făina de oase. Oasele sunt alcătuite din substanţe organice
30 – 45% şi din substanţe minerale 55 – 70%, din care fac parte: Ca 3 (PO 4 ) 2 ,
CaHPO 4 , Mg 3 (PO 4 ) 2 , CaCO 3 , CaF 2 . În funcţie de modul de prelucrare în
vederea obţinerii făinii, se cunosc următoarele tipuri de făină de oase:
Făina de oase degresată, degresarea făcându-se prin fierberea în
apă, sau aburi, cu ajutorul unor solvenţi organici. Se usucă şi se macină.
Conţine 18 – 24% P 2 O 5 din care doar 3% solubil în apă;
Făina de oase degelatinată şi degresată, se obţine prin acţiunea
vaporilor fierbinţi în autoclave, la presiune când are loc extragerea grăsimii
şi a gelatinei. Conţine 25 – 34% P 2 O 5 , din care 5% solubil în apă.
Făina de oase se prezintă ca o pulbere alb murdară aspră la pipăit, în
care se disting bucăţi mici şi colţuroase de oase. Nu este higroscopică,
greutatea unui m3 = 890 kg, iar o tonă are volumul de 1,120 m3. Se foloseşte
ca îngrăşământ de bază pe solurile acide.
Îngrăşăminte cu fosfor solubile în solvenţi convenţionali
Din această categorie de îngrăşăminte fac parte următoarele:
Precipitatul CaHPO 4 2H 2 O
Se obţine prin descompunerea fosfaţilor naturali cu acid azotic sau
clorhidric, sau neutralizarea acidului fosforic cu lapte de var:
Ca 3 (PO 4 ) 2 + 2HNO 3 + 2H 2 O → Ca(NO 3 ) 2 + CaHPO 4 2H 2 O
2H 3 PO 4 + Ca(OH) 2 → Ca(H 2 PO 4 ) 2 H 2 O + H 2 O
104
Ca(H 2 PO 4 ) 2 H 2 O + Ca(OH) 2 → 2CaHPO 4 2H 2 O
Se prezintă ca o pulbere friabilă, cristalizează cu 2H 2 O. Nu este
higroscopic, nu se aglomerează, are solubilitate redusă în apă (0,23 g/l la
230C). Conţine 27 – 40% P 2 O 5 . Reacţie fiziologică neutră.
Poate fi utilizat ca îngrăşământ pe toate tipurile de sol, fiind mai
eficient ca superfosfatul pe cele cu reacţie acidă. Se aplică la fertilizarea de
bază. Se mai utilizează şi ca adaus în hrana tineretului bovin şi la fabricarea
îngrăşămintelor complexe.
Fosfaţii activaţi sau fosforitele activate
Pentru economisirea acidului sulfuric, în ultimul timp se realizează
îngrăşăminte cu fosfor asimilabil, prin tratarea rocilor fosfatice cu cantităţi
reduse de H 2 SO 4 , HNO 3 sau HCl, atât cât este necesar pentru desfacerea
moleculelor fosfatice.
Se obţin în acest mod la noi în ţară, două tipuri de fosforite
activate:
- fosforită activată cu 60% din necesarul de acid sulfuric, care are
următoarea compoziţie chimcă: Ca 5 (PO 4 ) 3 + Ca(H 2 PO 4 ) 2 + CaHPO 4 +
CaSO 4 şi conţine 20% P 2 O 5 , din care 25 – 30% solubil în apă, este
granulată;
- fosforita activată cu 50% din necesarul de acid sulfuric, având
aceeaşi compoziţie chimică şi un conţinut de 24% P 2 O 5, din care 10 – 12%
solubil în apă. Se prezintă sub formă de pulbere cenuşie.
Polifosfaţii. În vederea creşterii conţinutului de substanţă activă din
îngrăşămintele cu fosfor, s-au obţinut o serie de îngrăşăminte pornind de la
acidul polifosforic P n2P n O 3n+1 şi metafosforic (HPO 3 ) n . Din această grupă
fac parte o serie de îngrăşăminte de tipul metafosfaţilor sau polifosfaţilor,
care în sol, în prezenţa apei, suferă încet procese de hidroliză, dând în final
fosfatul primar. Aceste îngrăşăminte, datorită conţinutului lor ridicat în
P 2 O 5 ar fi putut fi de perspectivă, însă consumul relativ mare de energie în
procesul de fabricare, face ca obţinerea lor să se restrângă.
Mai întâlnit este metafosfatul de calciu [Ca (HPO3 )2 ]n , cu un
conţinut de 63 – 65%. Se prezintă ca o masă sticloasă sau pulbere albă,
amorfă sau cristalină. Este indicat pe orice tip de sol la toate culturile ca
îngrăşământ de bază, având eficienţă egală cu cea a superfosfatului.
Îngrăşăminte cu fosfor solubil în apă
Reprezentanţii acestei grupe sunt: superfosfatul simplu şi
superfosfatul concentrat.
Superfosfatul simplu Ca(H 2 PO 4 ) 2 H 2 O
Sub această denumire se cunoaşte îngrăşământul, care se obţine
prin prelucrarea fosfaţilor naturali cu acid sulfuric. Procesul tehnologic
decurge în 5 etape:
- amestecarea făinii de minereu cu acid sulfuric;
- desăvârşirea reacţiei cu întărirea masei;
- neutralizarea acidităţii libere;
- granularea şi ambalarea.
În timpul amestecului făinii de minereu cu acid sulfuric, are loc
descompunerea apatitei în două faze conform reacţiilor:
Ca 5 (PO 4 ) 3 F + 5H 2 SO 4 → 5CaSO 4 + 3H 3 PO 4 + HF ↑
Ca 5 (PO 4 ) 3 F +7 H 3 PO 4 +5H 2 O → Ca(H 2 PO 4 ) 2 H 2 O + HF ↑
Desăvârşirea procesului de obţinere a superfosfatului este
cunoscută sub denumirea de „maturizare a superfosfatului“, iar timpul
105
necesar desăvârşirii procesului „timp de maturare“ care durează 5 - 30 zile.
Produsul finit mai conţine o cantitate mică de fosfor nedescompus şi acid
fosforic liber 5,5% la pulbere şi 3,5% la granule.
Neutralizarea acidităţii libere se face prin adaus de substanţe solide
cu caracter bazic, cum ar fi: făină de fosforite, CaCO 3 , Mg(CO 3 ) 2 CaO, sau
prin prelucrarea cu amoniac, când se obţine superfosfatul amonizat.
Operaţiunile se execută cu ocazia granulării superfosfatului.
Granularea se face prin trecerea materialului pulverizat într-o tobă
rotativă, unde se umectează până la 16% cu apă, iar prin rotire timp de 6-7
minute se formează granule. Granularea are efecte pozitive asupra calităţii
îngrăşământului, întrucât micşorează viteza de insolubilizae a fosfatului în
sol.
Superfosfatul simplu este un produs pulverulent, sau granulat de
culoare cenuşiu închis sau deschis, cu miros caracteristic de acizi, unsuros.
Conţine alături de Ca(H 2 PO 4 ) 2 H 2 O 25 – 26% şi CaSO 4 48 – 50%, cât şi
H 3 PO 4 , CaHPO 4 .
În ţara noastră se obţin două categorii de superfosfat: calitatea I cu
19% P 2 O 5 şi calitatea a II - a cu 16,5% P 2 O 5 , solubil în apă şi în citrat de
amoniu.
Superfosfatul simplu are o reacţie acidă, atunci când această
determinare se face în laborator. În condiţii de câmp din punct de vedere al
reacţiei fiziologice este considerat îngrăşământ neutru.
Se foloseşte ca îngrăşământ de bază, sau aplicat la cuib sau pe
rânduri o dată cu semănatul , precum şi suplimentar în timpul vegetaţiei.
Poate fi utilizat pe toate tipurile de sol. Pe solurile acide, când este singur,
eficienţa nu se manifestă decât după corectarea acidităţii solului.
Superfosfatul concentrat Ca(H 2 PO 4 ) 2 H 2 O.
Mai este numit şi superfosfat dublu sau triplu, după conţinutul de
P 2 O 5 care poate varia între 38 – 50%. Comparativ cu superfosfatul simplu
acesta are avantajul că este lipsit de gips, care constituie un balast ce
măreşte cheltuiala de păstrare, transport, manipulare şi încorporare în sol.
Se obţine prin atacul rocii fosfatice cu acid fosforic:
Ca 5 (PO 4 ) 3 F +7 H 3 PO 4 + 5H 2 O → 5 Ca(H 2 PO 4 ) 2 H 2 O + HF ↑
Este o sare de culoare albă sau gălbuie, având efecte asemănătoare
în sol şi asupra plantelor de cultură ca superfosfatul simplu.
Utilizarea şi eficienţa îngrăşămintelor cu fosfor
Factorii care influenţează asupra eficienţei îngrăşămintelor cu
fosfor şi condiţionează aplicarea lor sunt: planta cultivată, solul şi însuşirile
sale fizico-chimice, forma fizică şi metodele de aplicare, prezenţa altor ioni.
Planta cultivată şi însuşirile genetice de specie şi soi
Speciile de plante posedă însuşiri diferite de solubilizare a fosfaţilor
din sol. Speciile din familia plantelor leguminoase (lucerna, trifoi, mazăre,
lupin), solubilizează şi utilizează relativ mai bine fosforul din sol şi din
îngrăşămintele greu solubile comparativ cu speciile din familia gramineelor.
Aceasta se explică prin faptul că speciile de plante din prima categorie,
eliberează în sol cantităţi mai mari de acid carbonic, acizi organici, enzime,
diverse substanţe cu însuşiri chelatice, care produc mobilizarea fosfaţilor din
zona rizosferei.
Plantele cu sistemul radicular fasciculat, asimilează greu formele de
fosfor din sol şi mai uşor pe cele din îngrăşăminte, în schimb plantele cu
sistemul radicular pivotant folosesc mai bine atât formele de fosfor din sol
cât şi cele din îngrăşăminte.
106
Capacitatea plantelor de a utiliza fosforul din compuşii greu solubili,
creşte odată cu însuşirea plantei de a asimila calciu, fără ca să se constate
existenţa unui raport proporţional.
În raport cu specia, asimilează mai bine fosforul din sol şi din forme
greu solubile: hreanul, mazărea, hrişca, muştarul, ridichea, în timp ce alte
plante asimilează cu precădere fosforul din îngrăşămintele uşor solubile:
castraveţi, ceapa, fasolea, tomatele, varza.
În raport cu vârsta plantelor, capacitatea de a lua fosforul din sol din
forme greu solubile creşte odată cu înaintarea în vârstă la: tomate, sfeclă,
morcov, în timp ce lupinul păstrează această capacitate în tot cursul
perioadei de vegetaţie, iar ceapa, fasolea nu au de loc această însuşire.
Din totalul fosforului introdus în sol ca îngrăşământ plantele
asimilează în primul an în medie (15 - 45%, adică au Cu = 25%, în timp ce
Cu la îngrăşămintele cu azot este de 40 – 70%, iar la îngrăşămintele cu
potasiu 45 – 70%), restul fixându-se în fosfaţi mai greu accesibili.
Nevoia de fosfor a diferitelor specii este:
- ridicată: andive, fasole, castraveţi, ceapă, conopidă, ridichi, varză
de Bruxelles, varză roşie, sparanghel, tomate, ţelină, vinete, spanac;
- moderată: cartof, batat, dovleac, gulie, mazăre, pepeni, salată,
sfeclă roşie, pomi fructiferi, viţă de vie;
- scăzută: muştar, hrean.
Solul şi însuşirile sale fizico-chimice
Însuşirile fizico-chimice ale solului, influenţează puternic asupra
eficienţei îngrăşămintelor cu fosfor. Dintre acestea cele mai importante sunt:
textura, pH-ul soluţiei solului, gradul de saturaţie cu baze, componentele
cationilor schimbabili, conţinutul de Fe şi Al mobil, de calciu, azot şi
potasiu asimilabil.
Textura solului influenţează aeraţia, procesele de oxido-reducere,
activitatea microbiologică, ceea ce va avea influenţă asupra absorbţiei
fosforului. Astfel, o textură uşoară, respectiv o porozitate ridicată (50 %)
măreşte intensitatea de absorbţie a fosforului, în timp ce textura grea,
argiloasă, stânjeneşte asimilarea fosforului, motiv pentru care sunt necesare
doze mari de îngrăşăminte fosfatice.
Un rol important asupra eficienţei îngrăşămintelor cu fosfor îl are
reacţia solului, gradul de saturaţie cu baze, capacitatea de schimb cationic,
conţinutul de Fe şi Al.
Astfel pe solurile acide, plantele folosesc mai bine fosforul din
îngrăşămintele greu solubile sau parţial solubile în apă, faţă de cele solubile
în apă. Acestea din urmă, respectiv superfosfaţii în prezenţa ionilor de Fe2+
şi Al3+, sau a hidroxizilor acestora suferă un proces de reţinere chimică. De
asemenea acest proces apare şi pe solurile saturate cu baze (neutre), când
datorită prezenţei bicarbonatului de calciu şi a calciului activ, îngrăşămintele
cu fosfor solubile în apă, tind să se transforme în fosfat secundar şi apoi
terţiar de calciu.
De aceea, pe aceste soluri se recomandă folosirea îngrăşămintelor
cu fosfor cu solubilitate în apă între 30 – 50%.
Accesibilitatea optimă a fosforului pentru plante, este la un pH
cuprins între 5,5 şi 7,0 şi descreşte când pH-ul scade sub 5,5, sau creşte
peste 7,0.
Solubilitatea şi mobilitatea fosforului din sol este legată şi de
conţinutul de humus al acestuia:
107
- ionii fosforici fixaţi pe particulele de sol, pot fi înlocuiţi de unii
ioni organici;
- compuşii chelaţi care se formează din humus cu Al3+, Fe2+, Ca2+
micşorează precipitarea ionilor fosforici.
Mobilitatea fosforului din sol este influenţată şi de temperatură. În
primăverile prelungite, secetoase şi reci, capacitatea plantelor de a absorbi
fosforul din sol scade, ca urmare a încetinirii formării acizilor nucleici.
Umiditatea solului influenţează şi ea accesibilitatea fosforului din
îngrăşămintele aplicate de către plante.
După încorporarea în sol a superfosfatului, acesta interacţionează cu
componentele solului, formând o varietate de compuşi. Mai întâi granule de
superfosfat reacţionează cu apa, care solubilizează şi transformă parţial
fosfatul primar în fosfat secundar şi acid fosforic, soluţia din jurul granulei
ajungând la un pH = 1,5 :
Ca(H 2 PO 4 ) 2 H 2 O + H 2 O 0,574 CaHPO 4 + 0,574
H 3 PO 4 +0,426 Ca2+ + 0,852 H 2 PO 4 -
Deplasându-se în sol din jurul granulei, soluţia puternic acidă de
superfosfat dizolvă în drumul ei oxizii de aluminiu, fier şi mangan,
carbonaţii de calciu şi magneziu, aciditatea ei consumându-se în aceste
reacţii. Deşi compuşii formaţi sunt puţin solubili în apă, datorită suprafeţei
mari de contact cu soluţia solului şi a caracterului amorf sunt accesibile
plantelor.
Ei pot însă, după cum s-a mai arătat pe solurile acide sau neutre să
fie fixat ca fosfaţi terţiari de fier, aluminiu şi calciu devenind insolubili.
În paralel are însă loc şi spălarea în adâncime a sulfatului de calciu
mai ales pe solurile neutre.
Toate aceste transformări nu influenţează însă reacţia solului în mod
durabil, din cauză ca nu au loc pierderi de baze (debazificarea complexului
argilo-humic).
Având în vedere toate acestea, putem să arătăm că pe solurile acide
eficienţa sporită au îngrăşămintele cu fosfor uşor solubile în apă granulate.
Cu cât granula îngrăşământului este mai mare, cu atât este mai mare
eficacitatea în aceste condiţii. De asemenea aplicarea în benzi în special a
îngrăşămintelor sub formă de pulberi, este mai eficientă ca aplicarea pe toată
suprafaţa şi amestecare cu solul.
Pe solurile calcaroase se recomandă îngrăşăminte cu fosfor solubile
în apă granulată.
Pentru stabilirea oportunităţii folosirii fosforitelor activate pe diferite
soluri Borlan şi Hera (1990), au stabilit indicele oportunităţii fosforitării
solurilor (I.O.F.S.):
Ah ⋅ H 2 ⋅ 100
I .O.F .S . = , în care :
V Ah ⋅ 10 0, 0245 P. A. L.
Ah = aciditatea hidrolitică în me/100g sol;
H = conţinutul de humus în procente;
V Ah = gradul de saturaţie cu baze;
P.A.L. = conţinutul de fosfaţi mobili determinaţi în acetat lactat de
amoniu.
Forma fizică şi metodele de aplicare
108
Îngrăşămintele cu fosfor se pot prezenta sub formă pulverulentă sau
granulată. Forma pulverulentă este indicată pentru îngrăşăminte fosfatice
greu solubile, ce se aplică pe soluri cu reacţie acidă. Forma granulară este
recomandată pentru îngrăşămintele cu fosfor uşor solubile în apă (creşte
eficacitatea şi se întârzie retrogradarea).
Epoca şi metodele de aplicare a îngrăşămintelor cu fosfor
Din punct de vedere al metodelor de aplicare a îngrăşămintelor cu
fosfor se utilizează următoarele metode:
- aplicarea de bază, se face înaintea lucrării de bază a solului şi se
încorporează în sol cu arătura. În acest mod se aplică doza întreagă de fosfor
la cereale de toamnă şi 1/2 –3/4 din doza la culturile prăşitoare şi în plantaţii
de vii şi pomi.
- aplicarea la însămânţare localizată, o dată cu sămânţa, sau la cuib o
dată cu plantarea, când se folosesc de regulă îngrăşăminte cu fosfor
granulate, granule de îngrăşământ introducându-se la 5 cm lateral la rândul
de semănat şi sub acesta. Întrucât fosforul se deplasează foarte puţin în sol
doar maxim 5 cm, iar rădăcinile plantelor îl iau doar de la 2-3 mm distanţă.
Prin acest mod de aplicare creşte coeficientul de utilizare a îngrăşămintelor
cu fosfor.În acest mod se aplică îngrăşămintele cu fosfor la prăşitoare,
diferite legume de câmp şi în plantaţiile de vii şi pomi, când se dau 1/4 –1/2
din doză.
- aplicarea în timpul perioadei de vegetaţie. Se aplică la unele plante
deficitare în nutriţia cu fosfor, dându-se până la 1/4 din doză, fie foliar sau
cu apa de irigaţie, fie pe rândul de plante o dată cu lucrările de întreţinere a
culturilor.
Pentru sporirea coeficientului de utilizare a îngrăşămintelor cu
fosfor, trebuie ca acestea să fie aplicate în zonele umede ale solului şi să fie
amestecate cu mraniţă, gunoi de grajd, compost.
Prezenţa altor ioni în sol
Există o interacţiune între ionii fosforici şi alţi ioni din sol, care
influenţează asupra eficienţei şi coeficientului de utilizare.
- Interacţiunea N/P din sol, se datorează unor interacţiuni chimice
care măresc accesibilitatea fosforului şi a unor interacţiuni fiziologice
(fotosinteză, respiraţie, consum), care măresc capacitatea de asimilare,
precum şi unui efect direct a unor îngrăşăminte (NH 4 ) 2 SO 4 şi NH 4 NO 3
care măresc solubilitatea fosfaţilor.
- Sărurile potasice măresc accesibilitatea îngrăşămintelor cu fosfor.
- Cu cât pH-ul solului este mai bazic, se micşorează accesibilitatea
unor microelemente ca: Fe, Zn, Cu.
- Excesul de fosfor provoacă carenţa indusă de Zn, prin formarea de
Zn3 (PO 4 ) 2 – greu solubil, scăderea vitezei de translocare a Zn în părţile
aeriene, un efect de diluţie, datorită creşterii masei vegetative, un
deranjament metabolic, ca urmare a dereglării sistemelor enzimatice la care
participă zincul. Excesul de fosfor trece fierul din soluţia solului în FePO 4,
sau Fe(OH) 2 H 2 PO 4 , produşi insolubili.
- Carenţa de cupru stânjeneşte metabolismul fosfatic.
- Excesul de mangan din soluri acide scade, intensitatea absorbţiei
fosforului.
- Ionii fosforici măresc accesibilitatea molibdenului.
Efectul îngrăşămintelor cu fosfor se manifestă şi în anii următori
(efect remanent mai ridicat ca la îngrăşămintele cu azot), în raport de doza
folosită, felul îngrăşământului şi condiţiile de sol.
109
Din totalul îngrăşămintelor fosfatice plantele utilizează în medie
1/10 - 1/2, iar restul se acumulează în sol în compuşi greu solubili şi mai
greu accesibili plantelor.
Dozele de îngrăşăminte cu fosfor depind de gradul de asigurare cu
fosfaţi mobili ai solului, de planta cultivată, recolta planificată, planta
premergătoare, de îngrăşămintele însoţitoare. Ele oscilează între 35 - 132 kg
P 2 O 5 /ha la grâu, 48 - 133 kg P 2 O 5 /ha la porumb, 7 - 118 kg P 2 O 5 /ha la
floarea soarelui, 23 - 122 kg P 2 O 5 /ha la soia, 66 - 135 kg P 2 O 5 /ha la sfecla
de zahăr, 33 - 152 kg P 2 O 5 /ha în plantaţiile de pomi fructiferi, 36 - 183kg
P 2 O 5 /ha în plantaţiile de vii pe rod.
Sporurile medii de producţie care se obţin pe 1 kg de P 2 O 5 sunt: 5
kg la grâu, 3 kg la porumb, 31 kg la floarea soarelui, 55 kg la sfecla de
zahăr, 12 kg la soia şi 30 kg la cartof.
Reţinem:
Sortimentul de îngrăşăminte chimice cu fosfor cuprinde săruri
Din punct de vedere agrochimic îngrăşămintele cu fosfor se
clasifică astfel:
a) Îngrăşăminte cu fosfor solubile în acizi tari, greu solubile în apă,
greu asimilabile de către plante;
b) Îngrăşăminte cu fosfor solubile în solvenţi convenţionali, cu
solubilitate scăzută în apă;
c) Îngrăşăminte cu fosfor solubile în apă (superfosfatul simplu şi
superfosfatul concentrat).
Factorii care influenţează asupra eficienţei îngrăşămintelor cu
fosfor şi condiţionează aplicarea lor sunt: planta cultivată, solul şi însuşirile
sale fizico-chimice, forma fizică şi metodele de aplicare, prezenţa altor ioni.
Dozele de îngrăşăminte cu fosfor depind de: gradul de asigurare cu
fosfaţi mobili ai solului, de planta cultivată, recolta planificată, planta
premergătoare, de îngrăşămintele însoţitoare.
Observaţie:
Îngrăşămintele cu fosfor se pot prezenta sub formă pulverulentă sau
granulată. Forma pulverulentă este indicată pentru îngrăşăminte fosfatice
greu solubile, ce se aplică pe soluri cu reacţie acidă. Forma granulară este
recomandată pentru îngrăşămintele cu fosfor uşor solubile în apă (creşte
eficacitatea şi se întârzie retrogradarea).
TEST DE EVALUARE
1. Cum se clasifică îngrăşămintele cu fosfor?

Răspuns:
Îngrăşămintele cu fosfor se clasifică astfel: - îngrăşăminte cu fosfor
solubile în acizi tari, greu solubile în apă, greu asimilabile de către
plante; - îngrăşăminte cu fosfor solubile în solvenţi convenţionali, cu
solubilitate scăzută în apă; - îngrăşăminte cu fosfor solubile în apă.
2. Care sunt îngrăşămintele cu fosfor solubile în apă?

Răspuns:
Exerciţii.
110
Exemplu rezolvat:
1. Substanţa activă din îngrăşămintele cu fosfor este:
a) P 2 O 3
b) P 2 O 5
c) P
Rezolvare : b
De rezolvat:
2. Superfosfatul concentrat conţine:
a) 38 – 50% P 2 O 5
b) 20% P 2 O 5
c) 63 – 65% P 2 O 5
Rezolvare:
6.3. Îngrăşăminte chimice cu potasiu cu potasiu
Dintre îngrăşămintele chimice cu potasiu, cele mai utilizate sunt

săruri solubile ale acizilor tari cu cationul potasiu. Materia primă din care se
fabrică, o constituie zăcămintele naturale de potasiu, formate acum circa
200 milioane ani şi care se găsesc în toate continentele.
Primele zăcăminte naturale au fost descoperite în anul 1839 la
Strassfurt, în Germania şi în 1862 în Polonia. Exploatarea acestora a început
în anul 1851.
Cele mai importante zăcăminte se găsesc în ordine în ţări Rusia
29% din rezervele mondiale, Canada 22%,Germania 23%, Spania 20%,
Franţa 40%, Anglia 10%.
La noi în ţară în anul 1905 P. Poni, a descris silvinitul din salinele de
la Tg. Ocna. În anul 1958 în judeţul Neamţ, la Bălţăteşti, Gălean, Gîrcina,
Tg. Neamţ, Tazlău, Schitul Frumoasei, s-a pus în evidenţă un zăcământ
natural de săruri de potasiu estimat la 300 milioane tone K 2 O.
Îngrăşămintele cu potasiu folosite, au la bază zăcămintele naturale cu
potasiu, fiind împărţite în trei grupe:
- îngrăşăminte cu potasiu săruri brute ;
- îngrăşăminte cu potasiu prelucrate ;
- îngrăşăminte cu potasiu din alte produse.
Îngrăşăminte cu potasiu săruri brute
Din cadrul acestei grupe cele mai utilizate sunt:silvina, silvinitul,
carnalitul, Kainitul, polihalitul, tufuri zeolitice.
• Silvina (KCl), conţine 63,1% K2 O şi 52,3% K.
• Silvinitul (KCl, NaCL), cristalizează în sistemul cubic, cu culori
variabile de la alb transparent la cenuşiu-galben şi roz. Conţine 10 - 17%
K 2 O. Solubilitate 34%, puţin higroscopică, 1m3 are 1100 kg, iar volumul
unei tone este de 0,900 m3. Se poate utiliza direct ca îngrăşământ la culturile
de sfeclă de zahăr, cereale, pajişti naturale, livezi.
• Carnalit (KCl.MgCO 2 . 6H 2 O), sare de culoare albă lăptoasă, sau
galben roşietică, solubilă 30% în apă, puţin higroscopică, greutatea unui m3
este de 1100 kg, iar volumul unei tone 0,900 m3. Conţine 8 -17% K2 O.
• Kainit (KClMgSO 4 .3H 2 O), sare de culoare alb-cenuşie, cu cristale
galbene sau roz, 30 – 35% solubilă în apă. Conţine 12 – 18% K2 O, greutatea
unui m3 este de 1400 kg, iar volumul unei tone 0,800 m3. Se poate utiliza
direct la culturile de sfeclă de zahăr, plante de nutreţ, pe pajişti naturale.
111
• Polihalit (K2 SO 4 .MgSO 4 2CaSO 4 .2H 2 O), sare albă-cenuşie,
solubilitate mică în apă 10 %, foarte puţin higroscopică, greutatea unui m3
este de 1300 kg, iar volumul unei tone este de 0,800 m3. Conţine 14 – 15%
K 2 O.
• Tufurile zeolitice
Zeoliţii sunt o grupă de minerale alcătuită din aluminosilicaţi
hidrataţi (de Ca, Na, K), cu structură formată din tetraedrii de siliciu şi
octoedrii de aluminiu, structură cu goluri reprezentate prin canale, parţial
neocupate de cationi. Această structură le conferă propietăţi de absorbţie în
golurile din reţea, în special pentru K+ şi NH 4 +, procesul de adsorbiţie fiind
reversibil. Tufurile zeolitice sunt roci vulcanice cu conţinut ridicat în
minerale zeolitice.
Ţara noastră posedă numeroase zăcăminte de tufuri zeolitice cu
rezerve însemnate în judeţele: Cluj, Sălaj, Maramureş, Bistriţa Năsăud,
Braşov, Vrancea, Prahova, Bacău şi Vâlcea. În mod deosebit pentru
agricultură prezintă interes zăcămintele cu conţinut ridicat de dineptilolit de
potasiu (Perşani-Braşov, Mirsid-Sălaj), care conferă rocii o capacitate
ridicată de schimb cationic şi care poate ceda treptat, în soluţia solului
potasiu.
Compoziţia chimică medie a acestora este de: 3,50 - 8,90% CaO,
0,30 - 0,85% MgO, 1,68 - 3,04% K2 O, iar capacitatea de schimb cationic
medie 150 me/100g sol.
Prin aplicarea lor în doze de 3 – 10 t/ha anual timp de 4 - 7 ani,
acestea contribuie la creşterea capacităţii de schimb cationic, la diminuarea
pierderilor prin levigare a îngrăşămintelor cu azot amoniacal şi la obţinerea
unor efecte asupra producţiei, apropiate de cele ale sării de potasiu
(Ruxandra Bogaci, 1998).
Îngrăşăminte cu potasiu prelucrate
• Clorura de potasiu (KCl). Se obţine prin prelucrarea silvinitului sau
carnalitului prin diferite procedee şi anume:
- separarea prin flotaţie;
- separarea pe principiul solubilităţii în apă a celor două săruri în
raport cu temperatura;
- separarea prin hidrociclonare (pe baza diferenţei dintre greutăţile
specifice de NaCl şi silvinitului şi acţiunea forţei centrifuge) ;
- concentrarea pe cale electrostatică.
Sare cristalină de culoare albă, solubilă în apă. La 200C se dizolvă
34 g/100ml soluţie, iar la 1000C se dizolvă 36,2 g/100ml, puţin
higroscopică. Are o reacţie fiziologică acidă. Conţine 57 – 63% K2 O.
Greutatea unui m3 este de 870 – 940 kg, iar volumul unei tone este de
1,07 m3.
Datorită conţinutului ridicat de ioni de Cl influenţează negativ
dezvoltarea unor specii de plante. Se încorporează în sol cu arătura de bază,
poate însă fi aplicată şi primăvara, încorporându-se în sol cu cultivatorul mai
ales pe psamosoluri şi în zone cu precipitaţii abundente. Tot primăvara se
aplică şi la plante ce nu suportă, în prima fază de vegetaţie clorul.
• Sulfatul de potasiu (K2 SO 4 ). Se obţine prin prelucrarea pe cale
termică sau schimb de ioni a unor săruri brute de potasiu. Se prezintă sub
forma unei pulberi cristaline, albă când este curată şi cenuşiu când conţine
impurităţi. Nu este higroscopică, are reacţie fiziologică acidă. Un m3 are
greutatea de 1300 kg, iar volumul unei tone este de 0,770 m3. Se livrează şi
se păstrează în vrac, conţine 48 – 54% K2 O.
112
Este recomandată pentru culturile din sere şi cele care nu suportă
clorul (solanaceae, viţă-de-vie). Se poate utiliza atât la fertilizarea de bază
cât şi la cea suplimentară în timpul vegetaţiei.
• Sarea potasică. Se obţine prin amestecul clorurii de potasiu cu
săruri brute de potasiu. Există 3 sortimente de sare potasică după conţinutul
în K2 O: cu 30%, cu 40%, cu 50% K2 O. Este o sare de culoare alb-murdar,
cenuşiu sau roz, cu cristale mici, solubilitatea în apă 30 – 35 g/100 ml este
higroscopică, de aceea se livrează în saci sau vrac. Greutatea unui m3 este de
940 - 1180 kg, iar volumul unei tone 0,850 - 1,060.
Se foloseşte pe toate tipurile de sol ca îngrăşământ de bază, sau în
timpul perioadei de vegetaţie la toate plantele de cultură cu excepţia celor
sensibile la clor.
Îngrăşăminte cu potasiu din alte produse
• Pulberile de la fabricile de ciment. La temperatură înaltă a
cuptorului de calcinare a silicaţilor naturali folosiţi la fabricarea cimentului,
potasiu din silicaţi, trece în prezenţa ionilor de clor, în KCl volatil. Aceasta
părăseşte cuptorul odată cu fumul şi praful de coş, care poate fi reţinut cu
filtre electrice. Produsul reţinut conţine 8 - 10% K2 O, unele microelemente.
• Potasiu din apa mărilor. În medie apa mărilor conţine
0,10 - 0,37 g K2 O/l. Apa din Marea Moartă conţine însă 1,1% KCl.
Extragerea potasiului din apa mărilor se face prin 2 procedee:
a) evaporarea apei datorită căldurii solare în bazine speciale şi
extragerea potasiului din sărurile rămase;
b) apa se filtrează prin nisip, se tratează cu dipicril amină, potasiu
precipitând ca dipicrilaminat de potasiu, care prin tratare cu acizi minerali
dă săruri de potasiu.
1 tonă de K2 O se obţine din 2 - 5000 tone apă de mare.
• Potasiu din algele marine. Cyanophyoceae şi clorophazaceae ca şi
plantele marine ca Zostera marina, au un conţinut ridicat de K (4%). Acestea
pot fi folosite direct ca îngrăşăminte sau prin compostare.
• Pulberi de la industria siderurgică care conţin 4 – 9% K2 O.
Utilizarea şi eficienţa îngrăşămintelor cu potasiu
Condiţiile de folosire şi eficienţă a îngrăşămintelor cu potasiu diferă
în raport cu planta, condiţiile de sol, felul îngrăşământului potasic, prezenţa
în soluţia solului a diferiţilor ioni şi tehnologia de cultură.
Eficienţa în raport cu planta cultivată. Toate plantele au nevoie de
potasiu pentru desfăşurarea normală a metabolismului, el influenţând recolta
atât din punct de vedere calitativ cât şi cantitativ. Potasiu este un element cu
oarecare radioactivitate, având o influenţă pozitivă asupra unor procese
biochimice din plantă, înlocuind parţial energia pe care plantele o primesc
de la soare. De aceea şi eficienţa îngrăşămintelor cu potasiu este mai mare la
plante în anii cu nebulozitate mai mare.
Din punct de vedere al cerinţelor cantitative faţă de acest cation,
monocotiledonatele au o capacitate mai mare de a lua potasiul din sol
comparativ cu dicotiledonatele. Principalele grupe de plante se ordonează
astfel după cerinţele faţă de potasiu: cruciferae, curcubitaceae, solanaceae,
rosaceae, vitaceae. Capacitatea plantelor de a răspunde la aplicarea
îngrăşămintelor cu potasiu după Davidescu (1992), diferă cu specia,
existând:
- specii cu sensibilitate mare faţă de îngrăşămintele cu potasiu:
castraveţi conopidă, păstârnac, revent, sfeclă de zahăr, sfeclă furajeră, ţelină,
varză, varză de toamnă, tutun;
113
- specii cu sensibilitate mijlocie: cartof, ceapă, gulie, morcov,
muştar, ridiche, sparanghel, spanac, salată, tomate, vinete, mac, orz,
porumb, floarea soarelui, linte, ricin, trifoi, bob, soia, pepeni, pomi,
viţă-de-vie;
- specii cu sensibilitate scăzută: andive, căpşun, grâu, hrişcă, in, mei,
ovăz, secară, cânepă, mazăre, fasole, sparcetă, lupin, praz, varză timpurie,
tinoftică.
Sporurile de producţie care se obţin la 1 kg de K 2 O folosit ca
îngrăşământ sunt: 3,0 - 3,8 kg cereale; 5 - 8,5 kg la porumb; 14 - 23 kg la
cartof; 25 - 35 kg la sfecla de zahăr, 8 - 15 kg la fân, 15 - 23 kg la mere,
2,5 - 4,6 kg la pere, 2,5 - 10,5 kg la struguri.
Pe pajiştile naturale, aplicarea de toamnă a îngrăşămintelor cu
potasiu şi fosfor favorizează speciile furajere cu valori ridicate.
La speciile sensibile la clor: cartof, tomate, tutun, viţă-de-vie, se
recomandă ca fertilizarea să se fie făcută cu KNO 3 în loc de KCl. Folosirea
KCl la cartof duce la scăderea densităţii tuberculilor şi a conţinutului lor în
amidon, iar la tutun foile devin mai groase şi friabile, calitatea tutunului
înrăutăţindu-se.
Şi la culturile de sere folosirea KCl şi K 2 SO 4 ca îngrăşăminte, are ca
efect acumularea ionilor de Cl- şi SO 4 2- în fructe dăunând calităţii.
Eficienţa în raport cu condiţiile de sol.
În cazul când potasiul reprezintă peste 5% din suma cationilor
schimbabili, plantele sunt aprovizionate cu acest element pentru recolte
obişnuite.
Însuşirile fizico-chimice ale solului (textura, pH-ul, capacitatea de
tamponare, conţinutul de humus), ca şi factorii climatici (uscăciunea,
umezeala), influenţează asupra mobilităţii ionului K+.
Fixarea potasiului în sol în formă neschimbabilă se datorează mai
multor cauze şi anume:
- reţinerii biologice a potasiului datorită plantelor în creştere;
- îmbătrânirii coloizilor ca urmare a umectării şi uscării solului
având loc o deshidratare a coloizilor, fapt ce duce la cristalizarea gelurilor
cu reţinerea potasiului în reţeaua cristalină;
- formării silicaţilor dubli de aluminiu şi potasiu.
La stabilirea dozelor de îngrăşăminte cu potasiu, trebuie să se ţină
seama atât de însuşirile solului cât şi de însuşirile plantei cultivate. Deci,
pentru a avea aceeaşi concentraţie în soluţia solului, potasiu schimbabil
trebuie să fie în cantitate mai mare cu cât solul este mai argilos.
În raport cu conţinutul în argile şi natura mineralogică a acestora,
diferitele tipuri de sol au o anumită capacitate de fixare a potasiului ce poate
fi determinată prin metoda Van der Maul (1954).
Davidescu şi Velicica Davidescu (1979), au stabilit că doza de
îngrăşământ potasic, trebuie calculată diferenţiat după capacitatea de fixare
a potasiului (CFK) de câtre sol şi după scopul fertilizării, ţinând cont de :
- restabilirea fertilităţii solului;
- menţinerea fertilităţii solului;
- ridicarea fertilităţii solului;
- îmbunătăţirea condiţiilor de nutriţie a plantelor în cursul vegetaţiei.
CFK se poate calcula astfel: CFK = (0,1 ⋅ arg ilă % ) + 15
De exemplu:
pentru un sol cu 40% argilă, CFK = (0,1 ⋅ 40 ) + 15 = 55% . Aceasta
înseamnă că doza de potasiu trebuie mărită cu 55%.
114
Când solul este calcaros ( > 2 % CaCO 3 ) relaţia anterioară se
modifică (Loeu 1977) astfel:
CFK = [(0,1 ⋅ arg ilă % ) − 0,03CaCO3 ] + 15
CFK poate varia între 5 şi 98%.
Cercetătorii olandezi au propus un coeficient de corecţie a dozei de
îngrăşământ cu potasiu (Kc) pentru culturile de sere:
20 K T
Kc = ; Kc = H % ; în care:
H % + 10 100
Kc = coeficient de corecţie al dozei de potasiu;
K = conţinutul de potasiu solubil în HCl 0,1N;
H % = conţinutul de humus din sol;
T = capacitatea totală de schimb cationic.
Von der Paaw (1972), stabileşte un indice de răspuns Kr la aplicarea
îngrăşămintelor potasice, pe baza corelaţiei între pH, K schimbabil (Ksch) şi
conţinutul de argilă (a):
Ksch.a
Kr=
0,15 pH − 0,05
Reacţia solului (pH-ul) influenţează în mod direct tipurile de
îngrăşăminte cu potasiu care se aplică. Astfel pe solurile acide aplicarea KCl
sau K 2 SO 4, duce la scăderea valorii pH conform reacţiei:
[CA]−− HH + KCl ⇔ [CA]−− HK + KCl
[CA]−− HH
+ K 2 SO4 ⇔ [CA]− K + H 2 SO4
−K
Pe solurile saturate cu baze reacţiile de schimb ionic decurg astfel:

−K
[CA]==CaMg + 2 KCl ⇔ [CA]−= Mg
K
+ CaCl 2
−K
[CA]==CaMg + K 2 SO4 ⇔ [CA]−= Mg
K
+ CaSO4
Astfel se produce o debazificare a complexului coloidal, fiind
necesar ca fertilizarea cu potasiu, pe solurile cu reacţie acidă şi slab acidă, să
se asocieze cu acţiunea de corectare a reacţiei solului prin amendamente
calcaroase.
Pe solurile nisipoase şi nisipo-lutoase bogate în Ca, fertilizarea cu
potasiu este mult mai eficientă decât pe soluri argiloase sărace în calciu,
deoarece spălarea potasiului pe primele este mai accentuată
14 – 22 kg K/ha.
Pentru a putea înlătura efectul nociv al clorului, este bine ca
îngrăşămintele cu potasiu pe solurile cu complex argilo-humic bine format,
să se aplice cu 2 - 3 luni înainte de semănat, K+ fiind reţinut de complexul
argilo-humic, iar CaCl2 care se formează se spală în profunzime.
În cazul aplicării îngrăşămintelor cu potasiu pe rânduri sau la cuiburi
se folosesc doze moderate de îngrăşăminte, deoarece concentraţiile prea
mari pot deveni nocive pentru plante şi microorganisme. Materia organică
din sol şi cea aplicată ca gunoi de grajd influenţează şi ea eficienţa
îngrăşămintelor cu potasiu. La doze obişnuite de gunoi de grajd, efectul
îngrăşămintelor cu potasiu estre mai mic la culturile care urmează în anul
doi de la aplicare. Dozele mari de gunoi de grajd sau turbă (în sere),
favorizează reţinerea potasiului sub formă de complecşi organo-minerali.
Aceasta explică de ce pe solurile bogate în materie organică din sere
eficienţa îngrăşămintelor potasice este mai ridicată.
115
Eficienţa în raport cu prezenţa altor ioni. Eficienţa îngrăşămintelor
cu potasiu creşte când plantele sunt aprovizionate cu forme asimilabile de
azot şi fosfor. La numeroase plante horticole (ceapă, pepeni, sfeclă, tomate,
viţă-de-vie), se obţin cele mai mari sporuri de recoltă când îngrăşămintele
potasice se aplică împreună cu îngrăşămintele cu azot. Excesul de azot poate
provoca unele fenomene de antagonism şi carenţe induse de Ca şi Mg. De
asemenea efectul toxic al ionilor de Cl- este accentuat de prezenţa ionilor
NH+, deoarece aceştia prin natura lor favorizează asimilarea anionilor. În
schimb ionul NO 3 - împiedică asimilarea ionului Cl-.
K 2 SO 4 este mai eficient decât sarea potasică la tutun şi
legume.Acesta poate fi aplicat în orice anotimp, pe când KCl se aplică
numai toamna.
Excesul de Fe (pH acid), accentuează simptomele carenţei de potasiu
şi invers.
Epoca şi metodele de aplicare a îngrăşămintelor cu potasiu
Aşa după cum s-a mai evidenţiat, pentru unele plante sensibile la
clor prezintă o mare importanţă dacă potasiul din îngrăşămintele aplicate se
găseşte sub formă de cloruri, sulfaţi, azotaţi.
O serie de plante cum sunt: ceapa, cartoful, castraveţii, fasolea,
pepenii, viţa-de-vie, salata, tutunul, plantele de seră şi cele ornamentale, nu
suportă îngrăşămintele cu potasiu care conţin clor. Mai corespunzătoare
pentru aceste plante sunt îngrăşămintele în care potasiu se află sub formă de
sulfat. Acţiunea dăunătoare a clorului, poate fi diminuată prin încorporarea
sărurilor ce conţin clor sub brazdă o dată cu lucrările de bază, unde prin
acţiunea reciprocă cu solul are loc o spălare a ionului clor, ca şi prin
aplicarea suplimentară în timpul vegetaţiei a îngrăşămintelor cu azot
amoniacal.
Epoca de aplicare a îngrăşămintelor cu potasiu este de regulă cu
lucrarea de bază a solului vara şi toamna. Pe solurile nisipoase şi cele cu
precipitaţii abundente se poate face şi aplicarea primăvara înainte de
semănat. Nu se recomandă aplicarea potasiului în timpul iernii, când solul
este îngheţat şi acoperit cu un strat gros de zăpadă, deoarece cu apa care se
scurge în timpul topirii zăpezii se pierde şi o cantitate apreciabilă de potasiu.
Aplicarea fazială a potasiului nu duce la nici un avantaj, ea se poate
practica ca îngrăşare extraradiculară în situaţia căderii frunzelor, la pomii
fructiferi datorită unei carenţe pronunţate. Se efectuează stropiri cu săruri de
K împreună cu N şi P sau cu îngrăşăminte complexe foliare 1 - 1,5% cu
600 l apă/ha.
De regulă aplicarea prin împrăştiere uniformă pe întreaga suprafaţă,
este mai avantajoasă decât cea efectuată pe rânduri sau localizată. Aplicarea
o dată cu semănatul nu se recomandă.
Pe soluri cu conţinut scăzut de potasiu, sau cu capacitate mare de
fixare a potasiului, aplicarea îngrăşămintelor se poate face şi în benzi.
Dozele de îngrăşăminte cu potasiu variază în limite largi în funcţie
de gradul de asigurare al solurilor cu potasiu mobil, accesibil plantelor,
plantele cultivate şi nivelul recoltelor.
La culturi de câmp ele variază între 50 – 125 kg K 2 O/ha, la livezi
tinere 50 – 80 kg K 2 O/ha, livezi pe rod 66 - 100kg K 2 O/ha, iar la viţa de vie
100 - 125 kg K2 O/ha.
Reţinem:
Îngrăşămintele cu potasiu folosite, au la bază zăcămintele naturale cu
potasiu, fiind împărţite în trei grupe:
116
a) Îngrăşăminte cu potasiu săruri brute (silvina, silvinitul, carnalitul
kainitul, caolinitul, tufurile zeolitice);
b) Îngrăşăminte cu potasiu prelucrate (clorura de potasiu, sulfatul de
potasiu, sarea potasică);
c) Îngrăşăminte cu potasiu din alte produse.
Condiţiile de folosire şi eficienţă a îngrăşămintelor cu potasiu diferă
în raport cu planta, condiţiile de sol, felul îngrăşământului potasic, prezenţa
în soluţia solului a diferiţilor ioni şi tehnologia de cultură.
La stabilirea dozelor de îngrăşăminte cu potasiu, trebuie să se ţină
seama atât de însuşirile solului cât şi de însuşirile plantei cultivate.
Observaţie:
Aplicarea fazială a potasiului nu duce la nici un avantaj.
TEST DE EVALUARE
1. Clasificaţi îngrăşămintele cu potasiu.

Răspuns:
Îngrăşămintele cu potasiu folosite sunt împărţite în trei grupe:
îngrăşăminte cu potasiu săruri brute; îngrăşăminte cu potasiu prelucrate;
îngrăşăminte cu potasiu din alte produse.
2. Care sunt îngrăşămintele cu potasiu – săruri brute?

Răspuns:
Exerciţii.
Exemplu rezolvat:
1. Care este substanţa activă din îngrăşămintele cu potasiu ?
a) K
b) K 2 O
c) KOH
Rezolvare : b
De rezolvat:
2. Clorura de potasiu conţine:
a) 57-63% K2 O
b) 30% K2 O
c) 48-54% K2 O
Rezolvare:
117
Rezumatul temei
Îngrăşămintele cu azot sunt de regulă săruri ale acidului azotic sau

ale altor acizi cu amoniul sau cu alţi cationi, precum şi diverşi compuşi
organici ce conţin azot.
fabricate la noi în ţară se împart în următoarele grupe:
- îngrăşăminte cu azot amoniacal;
- îngrăşăminte cu azot nitric;
- îngrăşăminte cu azot nitric şi amoniacal;
- îngrăşăminte cu azot amidic;
- îngrăşăminte lichide cu azot;
- îngrăşăminte cu acţiune lentă.
Sortimentul de îngrăşăminte chimice cu fosfor cuprinde: săruri
Îngrăşămintele cu fosfor se clasifică astfel: - îngrăşăminte cu fosfor
solubile în acizi tari, greu solubile în apă, greu asimilabile de către plante; -
îngrăşăminte cu fosfor solubile în solvenţi convenţionali, cu solubilitate
scăzută în apă; - îngrăşăminte cu fosfor solubile în apă.
118
Îngrăşămintele chimice cu potasiu cele mai utilizate sunt săruri
solubile ale acizilor tari cu cationul potasiu, iar materia primă din care se
fabrică o constituie zăcămintele naturale de potasiu.
Îngrăşămintele cu potasiu folosite sunt împărţite în trei grupe:
îngrăşăminte cu potasiu săruri brute, îngrăşăminte cu potasiu prelucrate,
îngrăşăminte cu potasiu din alte produse.
Aplicare îngrăşămintelor cu azot la suprafaţa solului, se poate face
înainte de semănat (îngrăşarea de bază) sau o dată cu semănatul sau
plantatul. Prin această metodă se aplică 1/4 - 1/2 din doza de azot, iar restul
în funcţie de necesităţile plantelor pe parcursul perioadei de vegetaţie.
Aplicarea de bază a îngrăşămintelor cu fosfor, se face înaintea
lucrării de bază a solului şi se încorporează în sol cu arătura. În acest mod se
aplică doza întreagă de fosfor la cereale de toamnă şi 1/2 - 3/4 din doza la
culturile prăşitoare şi în plantaţii de vii şi pomi.
Tema nr. 7
ÎNGRĂŞĂMINTE CU MACROELEMENTE SECUNDARE,

MICROELEMENTE, MIXTE ŞI ORGANICE
• Îngrăşăminte cu macroelemente de ordin secundar
• Îngrăşăminte cu microelemente
• Îngrăşăminte mixte
• Îngrăşăminte organice
Obiectivele temei:
- cunoaşterea rolului macroelementelor de ordin secundar şi a
microelementelor în viaţa plantelor (carenţe şi excese);
- importanţa şi oportunitatea folosirii îngrăşămintelor cu
microelemente;
- cunoaşterea sortimentului de îngrăşăminte mixte şi complexe;
- clasificarea îngrăşămintelor organice;
119
- utilizarea şi eficienţa îngrăşămintelor organice, metode de aplicare
a acestora.
1. Avarvarei, I., şi colab. 1997 - Agrochimie. Editura Sitech,Craiova.
2. Borlan Z., Hera Cr. şi colab. 1994 - Fertilitatea şi fertilizarea
solurilor. Editura Ceres Bucureşti.
5. Lăcătuşu R., 2006 Agrochimie. Editura Terra Nostra, Iaşi.
7.1. Îngrăşăminte chimice cu macroelemente de ordin secundar
Din această grupă fac parte îngrăşămintele cu sulf, magneziu şi

calciu. Se mai numesc şi îngrăşăminte cu macroelemente de ordin secundar,
deoarece ele nu se folosesc la fel de frecvent ca cele ce conţin azot, fosfor
sau potasiu. Rolul lor fiziologic pentru plantele superioare este la fel de
important. Carenţa unuia dintre aceste elemente provoacă deranjamente ce
conduc ulterior la scăderea recoltei.
Ele sunt mai frecvent întrebuinţate în agricultura intensivă (irigată) şi
la culturi horticole.
Agrochimia sulfului
Rolul sulfului în viaţa plantelor. Sulful este un element indispensabil
pentru plante, întrucât intră în compoziţia unor aminoacizi esenţiali: cistina
(27% S), cisteina (26% S), metionina (21% S), a unor vitamine
(B 1 , biotina, coenzima A, tiamina), glucozozi (sinirgina în in, muştar,
rapiţă), sinalpina (varza), alcaloizi, uleiuri eterice (dialil disulfura în
usturoi), enzime (coenzina A-SA), hormoni (insulina, heparina). Cantitativ
el reprezintă 4/5 din cantitatea de fosfor absorbită de plante. Conţinutul
plantelor în sulf este cuprins între 0,02 - 0,8% din s.u., frunzele tinere conţin
mai mult sulf ca cele bătrâne. La maturitate 60 – 80% din sulful din plante
trece în sămânţă.
Participă la procesele de oxido-reducere, activează sinteza clorofilei
şi formarea nodozităţilor la plantele leguminoase ; la cereale participă la
dezvoltarea sistemului radicular, la realizarea unui raport optim
seminţe/paie.
Formează legături disulfură (-S-S-), cu rol în formaţiunile structurale
ale proteinelor. Gruparea - SH - are rol în procesele de respiraţie, fosforilare
oxidativă în sinteza proteinelor.
Datorită numărului mare de nivele de oxidare, sulful formează o
mare varietate de compuşi minerali şi organici. Valenţele sale oscilează între
–2, în sulfuri şi aminoacizii sulfului şi +6 în ionul sulfat.
Sulful este absorbit de către plante din sol sub forma ionului SO 4 2-
,în cantităţi mici putând fi asimilat din SO 2 aflat în atmosferă direct în
frunze. Pătruns în plantă SO 4 2- suferă o reducere, găsindu-se în grupările
sulfhidril SH şi disulfidice -S-S-, de mare importanţă în formarea legăturilor
aminoacizilor cu catenă lungă.
Metabolismul sulfului în plante este asemănător în unele privinţe cu
cel al azotului. Anionul SO 4 2- în urma proceselor de reducere, este
120
încorporat ca NO 3 - în molecula unor acizi aminici şi proteine, după ce au
fost reduşi la sulfură (S2-).
Biosinteza proteinelor şi a altor substanţe organice cu azot şi sulf în
seminţe, se petrece numai la anumite valori ale rapoartelor dintre N şi S,
valori care diferă de la o specie la alta: 3 - 4 la rapiţă, muştar, 9 - 10 la
porumb, orez, orz, 14 - 16 la grâu, soia.
Carenţa de sulf, nu este aşa de frecventă ca cea de azot, fosfor şi
potasiu. Datorită dereglării biosintezei proteinelor şi a celorlalte substanţe
conţinând şi sulf, în ţesuturile plantelor afectate de insuficienţa sulfului se
acumulează amide, aminoacizi liberi fără sulf şi compuşi minerali ai
azotului (NO 3 -, NH 4 +). Formarea pigmenţilor clorofilieni este stânjenită
până la sistare, iar clorofila formată anterior se descompune. Pigmenţii
carotenoizi, care persistă colorează frunzele în nuanţe de verde-gălbui,
galben-verzui până la galben deschis. Etiolarea plantelor începe cu vârfurile
de creştere şi cele mai tinere frunze şi progresează în jos spre frunzele din
etajele inferioare. Când deficienţa de sulf este asociată cu excesul de azot,
apar necrozări (arsuri) pe marginile şi vârfurile frunzelor. Deficienţa acută
de sulf se manifestă şi prin frunze înguste, subţierea parenchimului acestora
şi a tulpinilor şi prin aspectul general „de firav“ al plantelor.
La măr şi alte sămânţoase deficienţa de sulf se exteriorizează prin
îngălbenirea uniformă a frunzelor de pe vârful lăstarilor.
După Borlan (1994), carenţa de sulf poate apărea în ţara noastră pe
următoarele soluri:
- cu mai puţin de 1,5 % humus;
- saturat cu baze peste 75 %;
- un conţinut mai mic de 5 ppm S mobil;
- nefertilizate cu îngrăşăminte naturale în ultimii 4 - 5 ani;
- în anii cu precipitaţii abundente în prima parte a perioadei de
vegetaţie.
Tratarea plantelor afectate de carenţa de sulf, se poate face prin
stropiri repetate cu soluţii diluate (4 – 5%) MgSO 4 (sare Epson), sau sare
amară MgSO 4 .7H 2 O, imediat după exteriorizarea simptomelor şi
confirmare prin analize de sol şi de plante a stării deficitare de nutriţie cu
sulf.
Sulful în sol
Datorită numărului mare de nivele de oxidare, sulful formează o
mare varietate de compuşi minerali şi organici în sol. Valenţele sale
oscilează între -2 în sulfuri şi aminoacizii sulfului şi +6 în ionul sulfat.
În sol sulful se întâlneşte sub formă anorganică (sulfaţi, sulf
elementar, sulfuri), 0,095 - 3,90 mg SO 4 -/100g sol şi sub formă organică
75 – 90% din total.
Sulful organic este concentrat în materia organică, reprezentând
totodată principala sursă de sulf a solului. Prin mineralizarea materiei
organice, în urma procesului de oxidare, S organic se transformă în sulfaţi
direct accesibili plantelor.
Anionul SO 4 2- rezultă şi din oxidarea S elementar a sulfurilor
(Lăcătuşu 2000). El formează sulfaţi de calciu, magneziu, potasiu şi amoniu,
compuşi solubili în soluţia solului. De asemenea SO 4 2- poate fi adsorbit de
mineralele argiloase de tip 1/1 şi de hidroxizii de fier şi aluminiu.
Datorită solubilităţii ridicate a majorităţii sulfaţilor, mobilitatea lor
pe profilul solului este ridicată.
121
În scopul caracterizării stării de asigurare a solurilor cu sulf se
folosesc datele din tabelul 11.
Tabelul 11
Gradul de aprovizionare a solurilor cu sulf (S ppm)
Gradul de Sulf total Sulf din materia Sulf solubil în acetat

aprovizionare organică de amoniu 1/2,5
Scăzut < 200 <160 <5
Mijlociu 201 - 800 161 - 200 6 - 15
Ridicat 801 - 1600 > 320 > 15
Un indicator al stării de aprovizionare cu sulf îl reprezintă IAS

(indicele stării de aprovizionare cu sulf):
IAS = H%∙S%∙100 , în care:
H% =conţinutul procentual de humus din sol;
S=conţinutul procentual de sulf.
Se consideră o aprovizionare slabă la valori IAS mai mici ca 9,
mijlocie la valori cuprinse între 10 - 19 şi ridicată la valori peste 20.
Sortimentul de îngrăşăminte cu sulf
De regulă necesarul de sulf al plantelor este asigurat prin aplicarea
periodică a gunoiului de grajd sau a superfosfatului (11,6% S), sulfatului de
amoniu (24% S), sulfatului de potasiu şi magneziu (21% S), gunoiului de
grajd (0,035% S).
La plante mari consumatoare de sulf se pot aplica şi alte
îngrăşăminte care conţin sulf dintre care cităm:
- sulful elementar obţinut din minereuri cu sulf, sub formă
cristalizată sau amorfă de culoare galbenă. Conţine 90 – 98% S. Este
insolubil în apă şi nehigroscopic.
În sol este oxidat rapid de către sulfobacterii şi bacteriile
heterotrofe ; 1 kg de sulf prin oxidare dă naştere la 3 kg de acid sulfuric,
producând acidifierea solului.
- sulful inoculat Produsul se realizează din sulf elementar amestecat
cu compost în raport 1/1 sau 1/2, care conţine tiobacterii ce oxidează sulful.
Conţine 80 % S.
- gipsul (CaSO 4 .2H 2 O). Se găseşte în natură, cristalizat în sistemul
monoclinic (incolor) sau în stare amorfă (galben roşietic cenuşiu). Conţine
15 - 18,6 % S. Foarte puţin solubil în apă.
În 100 părţi apă se dizolvă doar 0,2 părţi gips. Pentru a fi folosit ca
îngrăşământ trebuie să fie fin măcinat. Se păstrează în încăperi uscate.
Dozele sunt cuprinse între 100 - 400 kg/ha.
- sulfatul de amoniu (NH 4 ) 2 SO 4 . Se obţine pe cale industrială,
prezentându-se sub formă de cristale albe, alb murdar sau roz, solubil în apă
(70 părţi la 100 părţi apă) puţin higroscopic se livrează în vrac sau în saci.
Conţine 24% S şi 21% N. Se foloseşte pe terenuri bazice.
- sulfatul de potasiu K 2 SO 4 , cristalizat sau amorf de culoare albă.
Puţin solubil în apă (11 părţi la 100 părţi apă). Conţine 18% S.
- sulf-ureea 37 – 40% N şi 10 – 15% S.
- polisulfura de amoniu (NH 4 S 6 ) n 40 – 82% S.
- kiseritul MgSO 4 .H 2 O, 22% S şi 17% Mg.
- superfosfatul 11% S.
- fosfogipsul 70 – 80% gips.
122
Eficienţa şi condiţiile folosirii îngrăşămintelor cu sulf
Utilizarea sulfului ca îngrăşământ nu este aşa frecventă ca a
celorlalte macroelemente (azot, fosfor, potasiu). O dată cu extinderea
irigaţiei, a trecerii la o agricultură intensivă, a utilizării îngrăşămintelor
complexe şi a scăderii conţinutului solului în humus, pentru realizarea de
recolte mari se simte nevoia folosirii şi a îngrăşămintelor cu sulf.
În raport cu planta. Unele plante au cerinţe ridicate în sulf şi dacă
uneori recolta se plafonează, cu toate că se aplică o tehnologie avansată,
aceasta se poate datora şi aprovizionării nesatisfăcătoare cu sulf.
Din punct de vedere al cerinţelor plantelor faţă de sulf acestea se pot
împărţi în următoarele grupe:
- cu cerinţe mari: arahide, ceapă, muştar, rapiţă, ţelină, varză,
usturoi, consumă în jur de 80 kg S/ha ;
- cu cerinţe mijlocii: leguminoase, sfeclă, tomate, cartof, mărar,
consumă în jur de 40 - 80 kg S/ha ;
- cu cerinţe mici: salată, spanac, porumb zaharat 25 - 40 kg S/ha.
Aprecierea stării de aprovizionare a plantelor cu sulf se face cu ajutorul
raportului azot/ sulf
În raport cu condiţiile de sol. Pe solurile uşoare, nisipoase ca şi pe
cele cu conţinut scăzut în humus, insuficienţa aprovizionării cu S este mai
frecventă.
Absorţia ionului sulfat SO 4 2- este influenţată în ordinea următoare de
prezenţa în soluţia solului, a altor cationi însoţitori: K, NH 4 , Na, Mg, Ca.
Folosirea ca îngrăşământ a unor compuşi minerali cu sulf duce la
creşterea acidităţii, de aceea astfel de forme sunt recomandabile pe solurile
neutre sau bazice, iar pe terenurile cu pH acid necesarul de sulf se va
acoperi prin folosirea îngrăşămintelor organice (gunoi de grajd, compost)
care conţine 2 kg S/t.
Agrochimia magneziului
Prezenţa în sol
În sol conţinutul total este cuprins în medie între 0,2 şi 4% MgO
(1,9% Mg), fiind mai mare pe solurile cu textură argiloasă şi lut argiloasă.
Solurile de tip cernoziomic au un conţinut total între 0,5 şi 0,8% Mg, pe
când solurile de tip podzolic conţin 0,3% Mg.
Pe solurile cu textură nisipoasă, conţinutul de magneziu scade până
la 0,05% Mg. Pe adâncimea stratului arabil conţinutul în magneziu total este
cuprins între 3 şi 7 t/ha Mg, iar pe adâncimea de 1m, între 10 – 24 t/ha. În
sol provine din diferite minerale primare şi silicaţi (amfibolii, augit, biotit,
hornblendă, olivină, piroxeni, peridat, serpentin, talc), ca şi din aluminaţi şi
alumino-silicaţi, precum şi din minerale secundare (montmorilonit,
vermiculit), carbonaţi, fosfaţi, sulfaţi, cloruri, azotaţi şi diferiţi compuşi
organici.
Formele de magneziu accesibile plantelor sunt reprezentate de
magneziu schimbabil şi solubil. În general magneziu schimbabil variază
între 4 ţi 20% din suma bazelor schimbabile.
Amendamentele calcaroase, dozele mari de îngrăşăminte cu K şi
NH 4 , micşorează absorţia magneziului de către plante.
Magneziul în plante şi rolul său
În plante magneziu se găseşte în cantitate medie de 0,1 - 0,7% din
s.u. Plantele absorb magneziu sub formă de cationi de Mg2+ din soluţia
solului, absorţia fiind mult mai complexă decât a altor cationi şi influenţată
123
în mare măsură de antagonism, chiar în solul cu conţinut ridicat de
magneziu, unde este posibilă apariţia carenţelor.
Valoarea pH-ului solului, prezenţa în cantitate mare a cationilor de
H , K , NH 4 +, Ca2+, Mn2+, în soluţia solului, influenţează absorţia
+ +
magneziului. În solurile acide, excesul ionilor de H+ împiedică pătrunderea

magneziului în plantă. Plantele absorb cel mai bine magneziul la un
pH 5 - 6. Conţinutul ridicat de K în soluţia solului frânează absorţia
magneziului. În solurile acide azotul amoniacal frânează pătrunderea
magneziului în plantă, iar cel nitric o favorizează.
Plantele mari consumatoare de magneziu sunt: tutunul, trifoiul,
lucerna, lupinul, sfecla, tomatele, salata. Cantitatea de magneziu extras
anual cu diferite plante de cultură este de 10 - 60 kg/ha.
În plante magneziu îndeplineşte următoarele funcţii:
- component al clorofilei legat de azotul inelelor pirolice;
- activează cuplul de polifosfaţi organici adenozintrifosfat ATP-
adenozindifosfat ADP şi multe sisteme enzimatice;
- participă la procesul de fotosinteză, iar împreună cu potasiu la
reglarea turgescenţei celulelor;
- înlesneşte nutriţia cu fosfor şi acumularea fosforului în plante
datorită mobilităţii sale mari;
- activator al proceselor de fosforilare neciclică în cadrul fotosintezei
II, ca şi a unor enzime ca: aminopeptidaza, carboxilaza, dezoxiribonucleaza,
enolaza, fosforilaza, hexochinaza, lecitinaza, prin formarea de punţi de
legătură între radicalii fosforici şi enzime. Activitatea reacţiilor enzimatice
se bazează pe însuşirea magneziului de a forma cu gruparea pirofosfat a
moleculei coenzimă un complex Mg-ATP, care face legătura cu partea
proteică a enzimei şi care este partea activă a coenzimei (Mengel şi Kriby,
1978).
Magneziu din sol, variază între 0,10 me/100g sol pe psamosoluri şi
8,14 me/100g sol în cernoziomuri. Solurile care au valori ale magneziului
schimbabil mai mici de 1meMg/100g sol şi saturaţia în Mg mai mică de 7%
din T, sunt încadrate în grupa celor slab asigurate cu acest element, existând
o probabilitate ridicată a apariţiei carenţei de Mg. În această grupă în afara
psamosolurilor, sunt cuprinse o parte din solurile brune luvice, livisolurile
albice- soluri puternic debazificate (V Ah < 30%) din depresiuni intră şi
piemontane.
Magneziul solubil are cele mai mici valori în luvisoluri şi
planosoluri (până la 16 ppm), acestea cresc până la 20 ppm în soluri brune
luvice pentru ca în cernoziomuri cambice să ajungă la 72 ppm. Nivelul de
aprovizionare a solului cu Mg sunt redate în tabelul 12.
Tabelul 12
Valori de interpretare a nivelului de aprovizionare a
solului cu Mg (după Davidescu 1984)
Starea de Mg solubil în CaCl2 0,025 N mg/100 g sol

aprovizionare a Textură Textură Textură
solului cu Mg uşoară Medie Grosieră
Scăzută 0 - 2,5 0 - 3,5 0 - 6,0
Mijlocie 2,6 - 5,0 3,6 - 7,0 6,1 - 12,0
Mare > 5,0 > 7,0 > 12,0
124
Carenţa de magneziu, provoacă o scădere a conţinutului plantei în
clorofilă, o încetinire a procesului de fotosinteză, o inhibare a asimilării
bioxidului de carbon, o dereglare a metabolismului azotului.
Deficienţa de magneziu se manifestă mai ales pe organele vegetative
mature şi/sau intrate în declin fiziologic. Modificările coloristice pe frunzele
plantelor afectate de carenţa de magneziu, sunt urmarea concentrării
neuniforme a pigmenţilor clorofilieni precum şi a decolorării şi translocării
magneziului spre organele vegetative tinere.
La cerealele păioase în stadiile dintre înfrăţire şi împăiere, apare pe
frunze aspectul de „tigrare“ determinat de alternanţa unor benzi de
concentraţie diferită a clorofilei. La porumb, începând din stadiul a
6 - 8 frunze şi până la înspicat, pe frunzele din etajele inferioare pe fonduri
generale coloristice de la galben brun până la brun-roşcat violaceu, au loc
decolorări punctiforme izolate prin nervuri verzi, ca un şirag de mărgele,
mai ales la hibrizii de porumb cultivaţi pe solurile luvice din nord-vestul
ţării noastre.
La culturile leguminoase, solanacee, crucifere, precum şi la culturile
multianuale (pomi fructiferi şi viţă de vie), datorită descompunerii
pigmenţilor clorofilieni, carenţa de magneziu se manifestă prin estomparea
culorii verzi, îngălbenirea parenchimului internervial, nervurile continuând
să rămână verzi.
Aprecierea stării de nutriţie cu magneziu la diferite culturi se face pe
baza diagnozei foliare
Dozele de îngrăşăminte cu magneziu se stabilesc în funcţie de
conţinutul solului în magneziu şi de cerinţele plantelor, apariţia carenţelor se
aplică doze ridicate, ulterior doze de întreţinere. Dozele prea mari de
îngrăşăminte pot fi toxice pentru plante.
Agrochimia calciului
Prezenţa calciului în sol. Conţinutul solului în calciu variază foarte
mult în raport cu roca cu care s-a format şi cu factorii pedogenetici. Rare
sunt cazurile când calciu lipseşte din sol. În cantităţi mai scăzute se află în
solurile nisipoase şi cele cu pH acid, din zonele umede ale climatului
temperat şi tropical. Calciu se găseşte în numeroase minerale primare,
aluminosilicaţi, carbonaţi, feldspaţi, amfiboli, bazalt, fosfaţi. Solurile
calcaroase conţin până la 10 – 20% calciu, având reacţie bazică. Conţinutul
ridicat de calciu favorizează formarea humatului de calciu.
În cursul procesului de alterare-dezagregare a mineralelor primare,
calciu este înlocuit prin schimb de H+ şi îndepărtat, astfel că pH-ul poate
deveni acid.
În zone cu climat umed se poate îndepărta anual prin levigare
2 - 300 kg Ca/ha, fenomen ce se numeşte debazificarea complexului
argilo-humic, calciu fiind primul cation ce părăseşte sistemul în procesul de
debazificare a acestuia.
În afara calciului aflat în minerale primare, o însemnată cantitate este
reţinută adsorbtiv de complexul argilo-humic, în humus fiind prezent sub
formă de humat de calciu.
Conţinutul solurilor din România în Ca total oscilează între
0,5 - 1,9%, iar cel schimbabil 9 - 66 me/100 g sol, fiind mult mai scăzut la
solurile spodice, umbisoluri, psalmosoluri şi mai ridicat la rendzine.
Toxicitatea ionilor de H+, Fe2+, Al3+ din solurile acide este anihilată
de calciu, precipitându-se hidroxizii acestor cationi.
125
Solurile ţării noastre au un conţinut mai ridicat de calciu în solurile
molice (bălane, cernoziomuri carbonatice, cernoziomuri cambice,
cernoziomuri argilo-iluviale şi soluri cenuşii). Conţinut apreciabil de CaCO 3
au şi solurile formate pe calcare, dolomiţe sau marne de tipul rendzinelor şi
pseudorenzinelor.
Conţinutul de calciu schimbabil în solurile molice este cuprins între
9,11 me/100 g sol (180 ppm), reprezentând un orizont Am dintr-un sol
cenuşiu şi 66 me/100 g sol (1500 ppm) reprezentând un orizont Ar dintr-o
rendzină.
Aportul de calciu la alcătuirea complexului de schimb al acestor
soluri este cuprins între 51 – 90%. La solurile argiloluvice şi cambice,
conţinutul de calciu schimbabil oscilează între 4 şi 50 me/100 g sol
(80 - 1000 ppm), reprezentând între 19 şi 75% din capacitatea totală de
schimb cationic. Conţinutul cel mai redus de calciu schimbabil, în general
sub 5 me/100 g sol (100 ppm) îl au solurile spodice, umbrisolurile,
regosolurile şi psamosolurile.
Prezenţa calciului în plante şi rolul său
Absorţia calciului de către plante din soluţia solului se face sub
formă de ion bivalent (Ca2+) prin vasele lemnoase şi este determinată de
fluxul de evapotranspiraţie, iar acumularea lui în plante, în special în frunze,
se face sub formă de săruri minerale (fosfaţi, oxalaţi, carbonaţi), fitină şi
fosfatide. La speciile horticole calciu se acumulează în cantităţi mai mari în
frunze, ramuri de rod şi mai puţin în fructe.
Rolul calciului în viaţa plantelor este foarte important. El este
elementul necesar pentru menţinerea plasmei celulare în stare activă şi
stabilă, pentru menţinerea echilibrului acido-bazic prin neutralizarea acizilor
organici aflaţi în exces. Calciu participă la formarea pereţilor celulari prin
pectatul de calciu; intervine în procesul de diviziune celulară, contribuie la
dezvoltarea sistemului radicular. Calciu are un rol important în acţiunea de
detoxificare a organismelor de alţi ioni ca Al3+, H+, Fe3+, Mn2+ şi unii
radicali rezultaţi în urmă procesului de metabolism, sau care pătrund în
plante ca urmare a excesului lor în mediul de nutriţie. Prezenţa Ca2+ măreşte
în anumite condiţii asimilarea K+ sau reduce absorbţia K+ şi a altor ioni.
Calciu este singurul ion care, în general, nu este toxic, chiar atunci când se
acumulează în cantităţi mari. Insuficienţa calciului în soluţia solului reduce
absorbţia ionilor fosforici şi nitric, amplificând preluarea ionului sulfat.
În funcţie de necesarul de calciu, plantele au fost grupate în : plante
calcifile, cu un conţinut peste 1,5% Ca şi plante calcifobe, cu un conţinut
mai mic de 1,5% Ca. În prima grupă sunt cuprinse cruciferele şi
leguminoasele, iar dintre plantele de cultură sunt cunoscute drept mari
consumatoare de calciu morcovul, tomatele, salata, sfecla. În frunzele
acestor specii se determină frecvent conţinuturi de 5-6% Ca.
Carenţa de calciu
Calciu acumulat pasiv în organele vegetative vechi nu poate fi
traslocat şi reutilizat în zonele de alungire ale tulpinii şi de formare a
inflorescenţei decât în foarte mică măsură. De aceea, deficienţa de calciu se
exteriorizează predominant în vârfurile de creştere ale tulpinii, pe
inflorescenţe şi pe fructe, iar la crucifere, vărzoase pe frunzele centrale din
interiorul căpăţânii, frunze care transpiră mai puţin decât cele exterioare.
Micşorarea conţinutului de calciu în membranele celulare atrage după sine
modificarea însuşirilor mecanice şi de permeabilitate a acestora. Ţesuturile
îşi pierd turgescenţa, iar lichidele celulare exudează în interstiţii şi în contact
126
cu aerul se brunifică. Vârfurile şi zonele de creştere se dezagregă, devin
mucilaginoase şi se brunifică. Inflorescenţele şi pedunculii florali se îndoaie
şi se dezagregă. La plantele de tomate şi de castraveţi afectate de deficienţa
de calciu fructele prezintă o putrezire a părţii dinspre floare („blossam-end
rot“). Fenomenul prăbuşirii amare la fructele de măr, în procesul coacerii
sau păstrării lor în depozit, manifestat prin cavităţi punctiforme de culoare
închisă diseminată pe suprafaţa fructului, se consideră a fi determinat de
diminuarea conţinutului de calciu în fructe. De asemenea degenerarea
centrului rădăcinii la ţelină (inima neagră - black heart), sticlozitatea
(watercare) la mere, crăparea caliciului la garoafe se datorează tot carenţei
de calciu.
Evaluarea stării de nutriţie calcică a unor plante cultivate se poate face cu
ajutorul diagnozei foliare.
Datorită specificului pătrunderii în plante şi vehiculării calciului prin
xilem cu fluxul de apă al transpiraţiei, stropirea plantelor cu soluţie
conţinând săruri de calciu, este puţin eficientă în corectarea deficienţei de
calciu. Pentru prăbuşirea amară a merelor, acestea pot fi îmbăiate înainte de
depozitare cu soluţii diluate de calciu (1 – 2%).
Prevenirea carenţei de calciu se poate face prin:
- neutralizarea acidităţii vătămătoare şi a aluminiului schimbabil;
- dezinfectarea solului din sere;
- fertilizarea cu săruri potasice în doze moderate;
- optimizarea regimului termic şi al umidităţii în sere;
- fertilizarea cu săruri potasice în doze moderate;
- fertilizarea cu îngrăşăminte naturale.
Îngrăşăminte cu calciu
Se folosesc ca şi îngrăşăminte chimice minerale ce conţin Ca drept
element secundar: superfosfatul simplu şi concentrat 19% Ca, precipitatul
22% Ca, fosforite 31 – 35% Ca, nitrocalcar 11% Ca.
Gunoiul de grajd conţine 0,36% Ca. Administrarea acestora în sol
satisface necesarul plantelor în calciu, care pentru majoritatea plantelor este
de până la 50 kg/ha anual.
Reţinem:
Îngrăşămintele cu macroelemente de ordin secundar (sulf, magneziu
şi calciu), sunt mai frecvent întrebuinţate în agricultura intensivă (irigată) şi
la culturi horticole. Rolul lor fiziologic pentru plantele superioare este la fel
de important. Carenţa unuia dintre aceste elemente provoacă deranjamente
ce conduc ulterior la scăderea recoltei.
Aprecierea stării de nutriţie cu sulf, magneziu şi calciu la diferite
culturi se face pe baza diagnozei foliare.
De regulă necesarul de sulf al plantelor este asigurat prin aplicarea
periodică a gunoiului de grajd sau a superfosfatului (11,6% S), sulfatului de
amoniu (24% S), sulfatului de potasiu şi magneziu (21% S), gunoiului de
grajd (0,035% S).
Carenţa de magneziu, provoacă o scădere a conţinutului plantei în
clorofilă, o încetinire a procesului de fotosinteză, o inhibare a asimilării
bioxidului de carbon, o dereglare a metabolismului azotului.
Dozele de îngrăşăminte cu magneziu se stabilesc în funcţie de
conţinutul solului în magneziu şi de cerinţele plantelor, apariţia carenţelor se
127
aplică doze ridicate, ulterior doze de întreţinere. Dozele prea mari de
îngrăşăminte pot fi toxice pentru plante.
Se folosesc ca şi îngrăşăminte chimice minerale ce conţin Ca drept
element secundar: superfosfatul simplu şi concentrat 19% Ca, precipitatul
22% Ca, fosforite 31 – 35% Ca, nitrocalcar 11% Ca.
Observaţie:
Calciu este singurul ion care, în general, nu este toxic, chiar atunci
când se acumulează în cantităţi mari. Insuficienţa calciului în soluţia solului
reduce absorbţia ionilor fosforici şi nitric, amplificând preluarea ionului
sulfat.
TEST DE EVALUARE
1. Cum se manifestă carenţa de sulf?

Răspuns:
Carenţa de sulf se manifestă prin etiolarea plantelor, care începe cu
vârfurile de creştere şi cu cele mai tinere frunze şi progresează în jos spre
frunzele din etajele inferioare, dar şi prin frunze înguste, subţierea
parenchimului acestora şi a tulpinilor şi prin aspectul general „de firav“
al plantelor.
2. Cum se face aprecierea stării de nutriţie a plantelor cu

magneziu?
Răspuns:
Exerciţii.
Exemplu rezolvat:
1. Pentru solurile cu textură uşoară, un conţinut de Mg de
2,6 - 5 mg/100g sol arată o stare de aprovizionare a solului cu
Mg?
a) scăzută
b) mijlocie
c) mare
Rezolvare : b
De rezolvat:
2. Toxicitatea ionilor de H+, Fe2+, Al3+ din solurile acide este
anihilată de:
a) calciu
b) magneziu
c) sulf
Rezolvare:
7.2. Îngrăşăminte cu microelemente
Pe lângă elementele dominante (C, H, O, N, P, Ca, Mg, Na, S, Si),

care reprezintă peste 99 % din totalul elementelor din plante, se mai găsesc
şi alte elemente care, deşi reprezintă sub 0,01 % (10-3 - 10-5 %), au aceeaşi
valoare biologică şi care din cauza cantităţilor mici în care se află se numesc
microelemente.
128
Numărul lor depăşeşte 30, însă pentru plante în prezent s-au dovedit
a avea un rol esenţial un număr restrâns, şi anume: fierul, manganul, cuprul,
zincul, borul şi molibdenul. În organismele vegetale se găsesc şi alte
microelemente ( Co, Cr, Ni, V, Be, As, Pb, Cd etc.) fără a fi pus în evidenţă
un rol esenţial. După importanţa lor fiziologică pot fi alături de vitamine. Un
rol major în nutriţia animală îl au: Co, Se, V, Ni, I sau din contră, în
concentraţii ridicate Pb, Cd, As sunt toxice pentru ambele regnuri.
Importanţa şi oportunitatea folosirii îngrăşămintelor cu
microelemente
Prezenţa microelementelor în mediul nutritiv produce următoarele
efecte favorabile:
- duc la îmbunătăţirea condiţiilor de asimilare a celorlalte
îngrăşăminte chimice, datorită rolului pe care îl au în procesul de
antagonism;
- creşte rezistenţa plantelor la ger, secetă, boli şi dăunători;
- măresc rezistenţa plantelor faţă de concentraţii mari de săruri din
soluţia nutritivă, fapt care se explică prin împiedicarea pătrunderii sărurilor
în celulă, prin acţiunea directă asupra coloizilor solului, care se modifică sub
acţiunea concentraţiilor mari de săruri şi prin caracterul antagonist faţă de
unele elemente nutritive;
- ridică conţinutul în substanţe organice osmotic active, îmbunătăţesc
aprovizionarea cu apă şi măresc stabilitatea coloizilor din plasma celulară.
Microelementele se găsesc de regulă în cantităţi suficiente în sol, în cantităţi
mai mici apărând pe solurile nisipoase, turboase, de curând desecate,
carbonatate sau amendate cu var, ca şi în cazul utilizării unor doze mari de
îngrăşăminte.
Mobilitatea microelementelor în sol şi accesibilitatea lor pentru
plante este influenţată de reacţia solului, conţinutul în materie organică şi
starea de umiditate. În general, mobilitatea microelementelor scade o dată cu
neutralizarea şi alcalinizarea solului. De asemenea, starea de umiditate
excesivă şi anaerobioza care se creează, înrăutăţesc accesibilitatea pentru
plante a microelementelor. În ceea ce priveşte materia organică şi în deosebi
cea slab humificată, aceasta determină o scădere a mobilităţii cuprului şi
zincului, datorită formării unor compuşi organo-minerali stabili.
Când sistemul de fertilizare nu asigură toate elementele nutritive,
gradul de asigurare al culturilor pe seama solului cu elemente care nu s-au
aplicat scade o dată cu creşterea recoltelor. Astfel, de pildă, când se aplică
ani în şir îngrăşăminte numai cu azot şi fosfor, obţinându-se, o vreme,
creşterea substanţială a recoltelor, gradul de asigurare din sol a culturilor cu
celelalte elemente de nutriţie scade. Extinderea în cultură a unor soiuri şi
varietăţi hibride de plante, cu o mare capacitate de producţie, în general,
accentuează această scădere.
Măsurile de optimizare fizică şi chimică a solului necesare pentru
cultura intensivă a plantelor influenţează substanţial, pozitiv şi negativ,
gradul momentan de asigurare din sol cu microelemente, atât direct-prin
modificarea mobilităţii acestora din urmă în sol, cât şi indirect-mijlocit de
creşterea recoltelor şi de solicitarea mai intensivă a rezervelor solului.
Condiţiile meteorologice influenţează, de asemenea, gradul de
satisfacere a necesarului plantelor cu microelemente din sol. Între acestea
starea fizică şi activitatea microorganismelor din sol, precipitaţiile şi
temperatura influenţează puternic desfăşurarea proceselor de mobilizare din
în sol a tuturor elementelor nutritive, absorbţia şi metabolizarea lor în
129
plante, precum şi întreaga ontogeneză a acestora. În general, dereglările de
nutriţie la culturile agricole asociate insuficienţei absolute sau relative (faţă
de macroelemente) a microelementelor, are o incidenţă mai mare în prima
parte a perioadei de vegetaţie a plantelor, câtă vreme sistemul lor radicular
nu este dezvoltat de nutriţie provocate de excesul relativ al
microelementelor în sol se manifestă mai ales la culturile multianuale decât
la cele anuale..
Principalele carenţe de microelemente manifestate la culturile din
ţara noastră sunt:
Carenţa de zinc la porumb şi fasole. La cultura de porumb apare ca
urmare a insuficienţei absolute, de factură pedogenetică şi geochimică, a
zincului pe solurile zonale formate pe loess în est şi sud – estul ţării şi pe
psamosolurile din Oltenia (carenţa primară) cât şi datorită insuficienţei
relative a formelor mobile de zinc, pe solurile fertilizate abundent cu
îngrăşăminte fosfatice solubile (carenţă secundară). Acest fenomen de
carenţă se manifestă mai ales în anii cu primăveri târzii şi umede pe solurile
cu reacţie neutră slab alcalină având conţinut scăzut de zinc sau conţinut
ridicat de fosfaţi mobili, când cauzele secundare ale carenţei le potenţează
pe cele primare.
La fasole carenţa de zinc s-a evidenţiat în mai multe locuri din partea
sudică a tării pe solurile molice şi sărace cu reacţie neutră slab-alcalină, bine
asigurate cu fosfaţi mobili ( Hera şi Borlan, 1980).
Carenţa de molibden. Aplicarea îngrăşămintelor cu azot amoniacal
(uree, sulfatul şi azotatul de amoniu) la pregătirea patului germinativ
provoacă la floarea soarelui, porumb, sfeclă de zahăr, dereglări de nutriţie în
anii cu primăveri umede şi reci, dereglări datorate carenţei secundare de
molibden. Aceste dereglări au fost sesizate pe solurile: brun roşcat luvic,
cernoziomuri cambice ( Apostol şi Lăcătuşu, 1978).
Carenţa de bor. În condiţiile ţării noastre carenţa de bor a fost
semnalată şi diagnosticată la măr, în plantaţiile neirigate amplasate pe
psamosolurile din vestul ţării şi pe unele soluri acide puternic debazificate în
nord-estul ţării. De asemenea carenţa de bor s-a mai sesizat:
- la culturile neirigate de sfeclă de zahăr, în anii cu precipitaţii mai
puţine în a doua jumătate a lunii iulie şi prima jumătate a lunii august;
- la floarea soarelui în primăverile secetoase, pe soluri acide şi pe
solurile grele slab aprovizionate cu bor ( sub 0,2 ppm bor).
- la lucernă, bumbac, viţă-de-vie, conopidă pe solurile sărace în bor
şi vreme secetoasă, (Băjescu şi Chiriac, 1979).
Carenţa de cupru. Concentraţii scăzute de cupru în special în plante
furajere, insuficienţa pentru nutriţia animală (sub 5ppm Cu) au fost sesizate
de Băjescu, 1978 pe un litosol oligobazic din munţii Bistriţei.
Carenţa de mangan. Până în prezent la noi în ţară aceasta nu a fost
sesizată prin manifestări vizuale caracteristice la speciile cunoscute ca
sensibile la nutriţia cu acest element (cereale, sfeclă de zahăr, soia, unele
legume şi pomi fructiferi) majoritatea solurilor ţării noastre fiind bine şi
foarte bine aprovizionate cu mangan.
Pe solurile alcaline, în care există condiţii potenţiale de manifestare a
carenţei de mangan (soluri bălane, soluri aluviale carbonatice), aplicarea
regulată a îngrăşămintelor cu azot îmbunătăţeşte regimul manganului
accesibil, asigurând, de regulă, o nutriţie normală cu mangan a plantelor de
cultură.
130
Carenţa de fier (cloroză ferică). Fenomenul se manifestă frecvent în
plantaţii de piersic şi de viţă-de-vie amplasate pe soluri carbonatice.
Cercetările efectuate de Răuţă, 1982, Chiriac, 1980 în situaţia de
manifestare a clorozei ferice au evidenţiat o serie de factori cu rol
determinant în manifestarea fenomenului: reacţia alcalină; prezenţa calciului
activ, regim aerohidric defavorabil; compactarea solului sau drenajul
defectuos; aplicarea sistematică a unor doze mari de îngrăşăminte organice
şi minerale, în special cu fosfor, folosirea unor portaltoi genetic ineficiente
în absorbţia fierului din forme mai greu solubile.
Aplicarea îngrăşămintelor cu microelemente. Având în vedere
cantităţile reduse de îngrăşăminte cu microelemente care urmează a fi
aplicate la diferite culturi, metodele de aplicare a acestora sunt specifice
cantităţilor folosite. Astfel cele mai utilizate metode de aplicare a acestor
îngrăşăminte sunt:
- introducerea în sol singure sau cu alte îngrăşăminte;
- stropirea părţilor vegetative cu soluţie de concentraţie slabă
(aplicarea foliară);
- tratarea seminţelor înainte de semănat sau în timpul germinaţiei;
- aplicarea localizată la cuib, la plantare;
- injectarea unor soluţii slabe în trunchiul copacilor.
Sortimentul îngrăşămintelor cu fier
- Sulfatul de fier FeSO 4 7H 2 O (calaican), de culoare verde deschis,
solubil în apă (15,5 g/100ml)conţin 20,1% Fe
- Chelaţii de fier, săruri organo-minerale, derivaţi ai mai multor acizi
organici, ca de exemplu al acidului etilendiaminotetraacetic (FeE.D.T.A.).
Denumiri comerciale:
- Complexon II, Versena 8 - 12%, pulbere maronie.
- Fosfatul feros de amoniu Fe(NH 4 )PO 4 H 2 O, 29% Fe
- Sulfatul feric Fe 2 (SO 4 ) 3 9H 2 O, 20% Fe
- Oxidul feros FeO, 77 %Fe
- Oxidul feric Fe 2 O 3 , 69% Fe
Folosirea îngrăşămintelor cu fier. Insuficienţa fierului se manifestă
în primul rând la plantele care nu suportă excesul de calciu (afine, cartofi,
ţelină, azalee) şi în al doilea rând la arbuştii fructiferi, pomi, viţă de vie.
În raport cu solul, carenţa este mai frecventă pe solurile cu reacţie
bazică, carbonatice.
Până în prezent sunt stabilite limite ale Fe2+ liber din sol, sub care
apare cloroza, întrucât Fe2+ se intercondiţionează şi cu alţi factori cum ar fi
insuficienţa de K, excesul de Mn2+ şi NO 3 -, care intensifică carenţa de fier.
În schimb o cantitate prea mare de Fe2+accentuează retrogradarea fosforului.
Ca îngrăşăminte cu Fe se folosesc de regulă, gunoiul de grajd în
amestec cu sulfatul de fier 4 -5 kg/ha. În livezi cloroza se combate prin
stropiri de iarnă cu o soluţie de 5% sulfat de fier, iar în timpul vegetaţiei cu
aceeaşi soluţie de concentraţie 0,04 - 0,08%. Carenţa se mai poate combate
şi prin injectarea în trunchiul pomilor a unei soluţii de nitrat de Fe 1 – 5%.
Chelaţii de fier se folosesc pentu un pom matur cantitate de
10 – 20 g, pe soluri cu pH acid şi 100 - 300 g pe soluri bazice carbonatice.
Se pot folosi şi stropiri repetate în concentraţii de 10 - 15g Fe/100 ml apă în
timpul vegetaţiei.
Pe lângă aplicarea îngrăşămintelor cu fier, pentru prevenirea clorozei
ferice se mai recomandă: fertilizarea moderată cu îngrăşăminte cu fosfor şi
cu gunoi de grajd semifermentat, fertilizarea cu azot cu potenţial de
131
acidifiere, irigarea moderată, drenaj corespunzător, alegerea unor portaltoi
puţin susceptibili la carenţa de fier. Cea mai importantă măsură de prevenire
este evitarea amplasării culturilor sensibile la cloroza ferică pe solurile cu
putere clorozate.
Sortimentul îngrăşămintelor cu bor
Principalele îngrăşăminte cu bor sunt:
- Boraxul Na 2 B 4 O 7 10H 2 O – 11% B, cristale incolore sau cenuşii;
- Tetraboratul de sodiu Na 2 B 4 O 7 5H 2 O – 14% B;
- Pentaborat de sodiu Na 2 B 10 O 16 10H 2 O – 18% B;
- Solubor (amestec de tetraborat şi pentaborat de sodiu)
Na 2 B 4 O 7 5H 2 O + Na 2 B 10 O 16 10H 2 O – 20% B;
- Acid boric H 3 BO 3 – 17% B, cristale incolore cu solubilitate mică;
- Nămoluri cu bor - 4-6% B, reziduuri de la fabricarea acidului
boric şi a boraxului;
- Superfosfatul îmbogăţit cu bor (25,5 acid boric/tonă);
- Îngrăşăminte complexe foliare cu bor F 141 , F231, F 411 care conţin
0,1 - 0,2 g/l;
- Gunoiul de grajd, care conţine 5 g B/tonă.
Administrarea îngrăşămintelor cu bor se face prin introducerea în
sol, prin stropiri extraradiculare în timpul perioadei de vegetaţie, prin
tratarea seminţelor sau injectarea pomilor.
Dozele de îngrăşăminte cu bor se stabilesc în funcţie de nivelul de
asigurare cu P al solului şi de cerinţele plantelor cultivate.
În sol se administrează 1,5 - 3,5 kg B pentru pomi, viţă de vie şi o
parte din legume şi 1,2 - 2 kg /ha B pentru cartofi şi tomate. În livezile pe
rod se mai pot aplica 3 - 4 g borax pentru fiecare m2 de sol de sub proiecţia
coroanei.
Preventiv se recomandă pe solurile cu un conţinut sub 0,3 ppm B
hidrosolubil să se administreze o dată la 3-5 ani o cantitate de
0,8 - 1,0 kg B/ha şi să se fertilizeze cu gunoi de grajd şi alte îngrăşăminte
minerale.
Deoarece atât reacţia acidă, cât şi cea alcalină a solului favorizează
apariţia carenţei de bor, se recomandă amendarea acestor soluri cu CaCO 3 ,
CaSO 4 2H 2 O, până se obţine un domeniu de pH 5,5 - 6,8, favorabil
mobilizării borului.
La plante borul se aplică prin stropiri cu soluţii 0,01% borax. În
cazul plantelor cu carenţă se vor efectua după cum am mai arătat, stropiri
repetate cu o soluţie de 0,05 - 0,1% acid boric în extract apos şi 0,5 - 1%
superfosfat concentrat la un pH = 6.
Sortimentul îngrăşămintelor cu cupru şi condiţiile aplicării lui.
Ca îngrăşăminte cu cupru pot fi folosite:
- sulfatul de cupru (CuSO 4 5H 2 O), sare de culoare albastră,
cristalizată în triclinic, solubilă în apă (31g/100ml), 25,9% Cu;
- cenuşa de pirită, deşeu de la industria acidului sulfuric; pulbere de
culoare brun roşcată, greu solubilă în apă, conţine 0,3 până la 1,5% Cu.;
- chelaţii de cupru. Cel mai cunoscut este Na 2 Cu - EDTA care
conţine 37% Cu;
- oxidul cupric CuO 75% Cu, oxidul cupros Cu 2 O – 89% Cu.
Efectul îngrăşămintelor cu cupru depind de: condiţiile de sol, planta
cultivată, modul de aplicare a îngrăşămintelor.
Dozele de cupru aplicate în sol, care se folosesc mai frecvent
variază între 1 şi 10 kg Cu/ha (25 - 50 kg/ha CuSO 4 5H 2 O, 300 – 500 kg/ha
132
cenuşă de pirită). Fertilizarea cu îngrăşăminte cu cupru se face o dată la
3 - 5 ani.
Modul de aplicare a îngrăşămintelor cu Cu în sol, este prin
împrăştiere înainte de semănat, eficienţa lui depinzând în mare măsură de
uniformitatea distribuirii în stratul explorat de rădăcini.
Fertilizarea foliară se practică numai la pomii fructiferi, datorită şi
efectelor anticriptogamice când se folosesc oxiclorura de cupru şi oxidul
cupric la sfârşitul perioadei de repaus vegetativ din iarnă, soluţii cu 4-5%Cu,
sau după dezmugurire soluţii de 0,05 - 0,1% Cu.
Tratarea seminţei se practică prin pudrarea cu 50 - 100g CuSO 4 la
100 kg seminţe. La noi în ţară bune rezultate au dat tratarea seminţelor de
graminee perene înainte de semănat cu o soluţie 0,02% Cu (Panait - 1975).
Calculul dozei de îngrăşăminte cu Cu se face după formula
elaborată de Borlan (1992):
DOS Cu kg/ha = 10 - 10(1-100,0008IDCu)
Sortimentul de îngrăşăminte cu mangan şi condiţiile aplicării
acestora.
Pentru corectarea deficienţei de Mn, se aplică diferite îngrăşăminte
cu Mn în sol, sau prin stropiri foliar, tratarea seminţei este mai puţin
practicată.
Ca surse de Mn se folosesc diferiţi compuşi anorganici şi organici
de Mn, frite sau reziduuri de la prelucrarea miereurilor de Mn:
- Sulfatul de mangan MnSO 4 cu 1,3,4,7. H 2 O, sare albă-roz
cristalizată conţine 24,6% Mn şi 14,3%S;
- Oxid manganos MnO are aspect metalic, opac, de culoare albă
cenuşie. Ca minereu are culoare neagră. Conţine 41 – 68% Mn;
- Dioxidul de mangan MnO 2 , conţine 63 %Mn;
- Carbonat de mangan MnCO 3 conţine 31 % Mn;
- Clorură de mangan MnCl2 , cristale uşor solubile în apă, conţine
17 % Mn;
- Chelaţii de mangan sunt compuşi ai Mn cu diferiţi acizi organici
Mn-EDTA, Mn-DTPA, Mn-EDDHA, conţin 12% Mn şi au solubilitate
ridicată;
- Frite de mangan ( sticlă solubilă), 10 - 25% Mn;
- Reziduuri de la prelucrarea manganului , 10 – 12% Mn;
- Superfosfat de mangan 1,5 - 2,5% Mn şi 18 - 18,7 P 2 O 5 ;
Aplicarea îngrăşămintelor cu mangan se poate face în mai multe
moduri.
În sol se pot aplica doze de 6 – 20 kg/ha Mn. Acolo unde sunt
condiţii de retrogradare, îngrăşământul cu mangan se administrează în
amestec cu sulfat de amoniu sau azotat de amoniu, clorură de amoniu sau
potasiu.
La pomi se aplică 0,2 - 0,4 kg nămol de mangan împreună cu
îngrăşăminte organice.
Pentru tratarea curativă a plantelor se efectuează stropiri repetate pe
parcursul a 3 - 6 zile cu soluţii de 0,2 - 0,3% MnSO 4 4H 2 O, neutralizate cu
Ca(OH) 2 sau cu soluţia obţinută cu unul din chelaţii manganului, în
concentraţie de până la 1%.
Un efect pozitiv în combaterea deficienţei de Mn îl au fungicidele
de tip Maneb, Mancazeb, care conţin 20 şi respectiv 16% Mn.
Pentru prevenirea instalării carenţei de Mn se mai recomandă:
133
- fertilizarea cu îngrăşăminte cu N cu reacţie fiziologică acidă
NH 4 NO 3 , (NH 4 ) 2 SO 4 ;
- fertilizarea cu îngrăşăminte organice minerale;
- fertilizarea optimă cu îngrăşăminte cu P;
- evitarea supradozării îngrăşămintelor cu potasiu;
- evitarea supraamendării solurilor acide;
- asigurarea unui regim aerohidric normal în sol prin irigare şi
drenaj.
Tratarea curativă a plantelor care manifestă simptome ale carenţei
de mangan, se face prin stropiri repetate (3 - 6) cu soluţii ce conţin
0,2 - 0,3% sulfat de mangan sau altă sare solubilă a manganului.
Sortimentul de îngrăşăminte cu molibden şi utilizarea acestuia
Ca îngrăşăminte cu Mo pot fi utilizate următoarele substanţe:
- molibdat de amoniu (NH 4 ) 6 Mo 7 O 2 4H 2 O, sare albă solubilă în
apă, 54% Mo;
- molibdat de sodiu Na 2 MoO 4 2H 2 O, sare albă, solubilă în apă
(56g/100ml) 39% Mo;
- molibdat dublu de amoniu şi sodiu (NH 4 ) 2 MoO 4 Na 2 MoO 4 , sare
de culoare alb-galbenă, uşor solubilă în apă, 30% Mo;
- anhidridă molibdenică MoO 3 cu solubilitate foarte redusă
(0,4 g/l), 66% Mo;
- superfosfat granulat cu molibden 0,2% Mo;
- nămolul de molibden, deşeu de la flotaţia minereurilor cu
molibden, pulbere cenuşie cu 3% Mo;
- gunoiul de grajd 0,5 - 1,5 g Mo/tonă.
În sol molibdenul se administrează în doze cuprinse între 0,3 - 0,6 kg
Mo/ha, cantităţi care sunt conţinute de 0,75 - 1,5 kg Na 2 MoO 4 2H 2 O sau
0,55 - 1,10 kg NH 4 Mo 7 O 24 4H 2 O sau în 0,75 - 1,5 kg MoO 3 .
Pentru stropiri foliare, în cazul tratamentului curativ, se utilizează
soluţie de 0,01% - 0,0025% molibdat de amoniu sau molibdat de sodiu,
folosind pentru 1ha 300 - 400 l soluţie.
Pentru prevenirea carenţei de molibden, Borlan (1994), recomandă
următoarele măsuri tehnologice:
- fertilizarea periodică sau amendarea cu gunoi de grajd;
- utilizarea de seminţe îmbogăţite fiziologic, în molibden prin
fertilizări speciale, inclusiv pe cale foliară în loturile semincere sau de
hibridare;
- cultivarea de hibrizi şi soiuri puţin susceptibile la dereglările
trofice cauzate de carenţa în molibden;
- fertilizarea echilibrată în DOE de N,P,K;
- aplicarea la culturile susceptibile a unei părţi (1/2 - 1/3) din azot,
în vegetaţie după încălzirea vremii cu lucrările de întreţinere a solului şi cu
irigaţie;
- folosirea ca sursă de azot a ureei şi a sărurilor de amoniu,
împreună cu inhibitori ai nitrificării;
- irigarea raţională.
Sortimentul de îngrăşăminte cu zinc
- sulfatul de zinc ZnSO 4 7H 2 O, sare de culoare albă, cu solubilitate
mare conţine 22,8% Zn;
- sulfatul de zinc anhidru ZnSO 4 , are culoare albă, solubilitate
ridicată, conţine 40% Zn;
134
- oxidul de zinc ZnO, pulbere de culoare cenuşie cu solubilitate
redusă în apă, se administrează numai în sol;
- chelaţii de zinc sunt combinaţii ale zincului cu săruri ale acizilor
organici Zn-EDTA, Zn-DTPA, Zn-HEDETA, conţin între 9 şi 14% Zn. Se
folosesc numai la stropiri foliare în concentraţii de 15 g Zn la 100 ml apă.
Unii chelaţi cu zinc de tipul Zinebului sau Ziramului, sunt folosiţi ca
fungicide, având drept efect secundar dispariţia deficienţelor de zinc;
- superfosfatul îmbogăţit cu zinc, se obţine prin adaos de Zn sub
formă de nămol sau carbonat la granularea superfosfatului; conţine
0,8 – 10% Zn;
- nămolul de zinc reprezintă produsul rezidual de la minereurile de
zinc.
Îngrăşămintele cu solubilitate redusă (ZnO, superfosfatul cu zinc,
nămol de zinc) se administrează numai în sol. Dozele de ZnO sunt cuprinse
între 7,5 - 15 kg/ha, iar cele de nămol 500 - 800 kg/ha.
Sulfatul de zinc se adaugă în sol o dată la 4 - 6 ani, în doză de
30 - 40 kg/ha. La pomi se administrează o doză de 2 - 3 g/pom. Însă, mai
frecvent, ZnO se administrează extraradicular prin stropiri sub formă de
soluţie 0,2 % ZnSO 4 , neutralizate cu Ca(OH) 2 . La viţa de vie se aplică
20 - 25 kg/ha ZnSO 4 . Soluţiile de ZnSO 4 în concentraţie de 0,6% se
folosesc pentru prevenirea carenţei de Zn la fasole, aplicându-se
5 - 700 l/ ha.
În legumicultură se utilizează la tratarea seminţelor soluţie de
0,02 - 0,03% ZnSO 4 în cantitate de 8 – 10 kg seminţe, iar pentru ghivece
nutritive se foloseşte 1g ZnSO 4 pentru 1m3 amestec nutritiv.
Pentru prevenirea carenţei de zinc se mai recomandă: fertilizarea
periodică cu gunoi de grajd sau alte îngrăşăminte naturale, fertilizarea
echilibrată cu îngrăşăminte fosfatice, optimizarea regimului aerohidric al
solurilor, folosirea pe soluri cu reacţie neutră alcalină a îngrăşămintelor cu
azot cu reacţie fiziologic acidă.
Curativ, zincul se poate aplica prin stropiri foliare cu soluţii de
sulfat de zinc sau chelaţi ai acestui element, în concentraţie de 0,2 - 0,4% de
2 - 3 ori la intervale de 4 - 6 zile.
Reţinem:
Microelementele reprezintă sub 0,01% (10-3 - 10-5 %) din s.u., au
aceeaşi valoare biologică ca şi macroelementele.
starea de umiditate.
La culturile din ţara noastră sunt manifestate carenţe la următoarele
microelemente: Zn, Mo, B, Cu, Mn, Fe. Aceste carenţe pot fi corectate prin
aplicare unor îngrăşăminte care conţin microelementele respective, dar şi
prin fertilizarea periodică cu gunoi de grajd sau alte îngrăşăminte naturale.
Observaţie:
Când sistemul de fertilizare nu asigură toate elementele nutritive,
gradul de asigurare al culturilor pe seama solului cu elemente care nu s-au
aplicat scade o dată cu creşterea recoltelor.
TEST DE EVALUARE
135
1. De cine este influenţată mobilitatea şi accesibilitatea
microelementelor din sol?
Răspuns:
starea de umiditate.
2. Care sunt cele mai utilizate metode de aplicare

îngrăşămintelor cu microelemente ?
Răspuns:
Exerciţii.
Exemplu rezolvat:
1. Cum se face aplicarea îngrăşămintelor cu Cu în sol?
a) prin pulverizare după semănat
b) numai în timpul perioadei de vegetaţie
c) prin împrăştiere înainte de semănat
Rezolvare : c
De rezolvat:
2. Conţinutul microelementelor din sol este:
a) < 0,01%
b) > 1%
c) 1-3%
Rezolvare:
7.3. Îngrăşăminte mixte
Întrucât, în cadrul unor tehnologii intensive se aplică deodată două

(NP), trei (NPK) sau mai multe (NPK+ Mg + B + Zn) elemente nutritive,
s-a trecut la producerea industrială a îngrăşămintelor ce conţin două, trei sau
mai multe elemente nutritive. Când prin amestecul materiilor prime folosite
rezultă compuşi anorganici unitari, care devin predominanţi, aceştia poartă
numele de îngrăşăminte complexe. Când prin amestecul materiilor prime nu
iau naştere compuşi chimici noi sau se formează numai parţial, produsul
poartă numele de îngrăşământ mixt. Din punct de vedere chimic unele sunt
săruri, iar altele sunt compuşi organici obţinuţi din mai multe săruri asociate
în procesul de fabricaţie. Aceste îngrăşăminte prezintă atât avantaje, cât şi
inconveniente.
Avantajele pe care le prezintă îngrăşămintele complexe şi mixte
sunt:
- au conţinut ridicat în elemente nutritive la unitatea de masă;
- necesită cheltuieli scăzute de manipulare, transport, păstrare şi
aplicare la sol;
- au însuşiri fizice bune, sunt granulate, mai puţin higroscopice;
- au aciditate echivalentă neutralizată;
- au coeficient de utilizare mai ridicat;
- se răspândesc mai bine şi mai uniform pe teren;
- datorită conţinutului total mai ridicat în elemente nutritive se
simplifică aplicarea, se evită supradozarea;
136
- unele dintre ele se fabrică cu costuri şi consumuri de energie mai
reduse pe unitatea de substanţă activă (ca cele simple);
- se aplică deodată, în sol sau pe plante două sau mai multe
elemente nutritive esenţiale ale căror efecte sunt, de cele mai multe ori
superioare aplicării îngrăşămintelor simple.
Între inconveniente se numără proporţia diferită în care plantele
consumă azotul, fosforul şi potasiul, în raport cu specia şi vârsta plantelor,
faţă de raportul fix din îngrăşământul complex sau mixt care corespunde
numai la numite condiţii concrete de sol şi plante, precum şi lipsa unor
elemente nutritive S, Mg, microelemente. Acest neajuns se poate corecta
însă prin utilizarea de îngrăşăminte simple, cu ajutorul cărora se stabileşte
raportul dorit.
Datorită avantajelor pe care le prezintă, există o tendinţă de creştere
a producţiei şi consumului.
Sortimentul de îngrăşăminte complexe
Este alcătuit din produse în stare solidă sau lichidă. În mod
convenţional acest sortiment se clasifică astfel: îngrăşăminte complexe şi
mixte anorganice, îngrăşăminte complexe din deşeuri naturale, îngrăşăminte
complexe organo-minerale.
Nomenclatura acestor tipuri de îngrăşăminte este codificată prin 3
sau 4 cifre care reprezintă: prima reprezintă conţinutul de azot, a doua pe cel
de fosfor, a treia de potasiu şi a patra de magneziu.
De exemplu: 27 – 13 - 0 are 27 kg N, 13 kg P 2 O 5 şi 0 kg potasiu, iar
13 – 26 - 13 are 13 kg N, 26 kg P 2 O 5 şi 13 kg K 2 O la 100 kg îngrăşământ.
Îngrăşăminte complexe şi mixte anorganice:
- binare cu două elemente (NP, NK, PK, KMg, etc.);
- ternare, cu trei elemente nutritive principale (N, P, K);
- ternare + microelemente;
- cu microelemente (sticle solubile);
- binare sau ternare cu substanţe fitofarmaceutice.
Îngrăşăminte complexe binare. În funcţie de elementele nutritive pe
care le conţin, pot fi tipurile NP, NK, PK, KMg, etc.).
Îngrăşăminte complexe de tipul NP. Combinarea azotului cu
fosforul creează în sol interacţiuni, favorizând creşterea şi dezvoltarea
plantelor încă de la pornirea în vegetaţie. De aceea în unele cazuri aplicarea
lor se face nu numai pe întreaga suprafaţă a terenului cultivat, dar şi local, în
apropierea seminţei în cantităţi mici pentru a determina o creştere viguroasă
a plantelor, chiar de la pornirea în vegetaţie.
Cele mai utilizate îngrăşăminte complexe de acest tip care se fabrică
în ţara noastră sunt:
- Fosfaţii de amoniu denumiţi şi ortofosfaţii de amoniu, care se obţin
prin amonizarea acidului fosforic. Se fabrică în combinatul de la
Turnu-Măgurele, Bacău, Târgu-Mureş. În funcţie de proporţia dintre cele
două componente pot rezulta:
- fosfatul (ortofosfatul) monoamoniacal (NH 4 H 2 PO 4 , 12 – 61 - 0 ;
- fosfatul (ortofosfatul) diamoniacal (NH 4 ) 2 HPO 4 , 16 – 48 - 0.
Atât fosfatul mono cât şi diamoniacal au reacţie fiziologică acidă,
fiind puţin higroscopice. Ei se pot utiliza direct ca îngrăşământ sub formă
granulată, sau pot servi la obţinerea altor îngrăşăminte complexe cum ar fi:
amonfosul, fosfatul secundar de amoniu, fosfatul azotat de amoniu.
Fosfaţii de amoniu au eficienţă pe majoritatea tipurilor de sol. Se
aplică toamna sau primăvara înainte de lucrarea solului, spre a fi încorporate
137
în sol în scopul evitării pierderilor de azot amoniacal prin volatilizare, cât şi
ca fertilizare starter (100 kg/ha). După solubilizarea în sol, cel diamoniacal
exercită un uşor efect alcalizant, pentru ca mai târziu, după ce amoniu suferă
procesul de nitrificare, efectul să fie uşor acidifiant.
De asemeni, în urma solubilizării creşte concentraţia ionilor de
amoniu, de aceea se recomandă aplicarea prin folosirea fertilizatorilor
speciali la o distanţă minimă de 5 – 10 cm de rândul de plante, spre a
preîntâmpina eventualele efecte de toxicitate. Pot fi aplicate şi cu apa de
irigaţie, deoarece sunt solubile.
Amonfosul sau monoamonfosul este un fosfat monoamoniacal care
se obţine prin amestecarea fosfaţilor de amoniu cu azotatul de amoniu şi
uree, având 11 – 12% N şi 40 – 60% P 2 O 5 . Conţine de cel puţin de 4 ori mai
mult fosfor decât azot, ceea ce nu coincide cu nevoile plantelor care
consumă mai mult azot. Este o sare albă, cristalizată, se livrează granulat,
are reacţie potenţial acidă datorită procesului de nitrificare pe care îl suferă
azotul amoniacal.
Fosfatul secundar de amoniu (diamoniu fosfat, diamonfos), este o
sare albă cu reacţie potenţial acidă, se obţine la Turnu-Măgurele. Se
foloseşte ca îngrăşământ complex ce conţine 16% N şi 48% P 2 O 5
(16 – 48 - 0) alcătuit aproape numai din fosfat diamoniacal.
Fosfatul de uree NH 2 CO.H 3 PO 4 17 – 45 - 0. Se obţine în urma
neutralizării acidului fosforic cu uree. Este o sare cristalină de culoare albă,
cu stabilitate mare, solubilă, nehigroscopică. Se foloseşte atât la fertilizarea
culturilor intensive cât şi în industria furajelor. El se poate aplica înainte de
pregătirea patului germinativ cât şi cu apa de irigaţie. Cele două componente
ale îngrăşământului ureea şi acidul fosforic, acţionează independent după
solubilizare în soluţia solului. Ureea suferă procesul de hidroliză în prezenţa
apei şi a ureazei eliberând amoniac şi CO 2 , iar acidul fosforic formează
săruri cu cationii din soluţia solului sau din faza solidă. Reacţia uşor alcalină
ce apare după hidroliza ureei, permite sărurilor formate din acidul fosforic
să rămână un timp mai îndelungat în forme amorfe, uşor accesibile
plantelor.
Nitrofosfaţii. Sunt îngrăşăminte complexe care se fabrică prin
atacul rocilor fosfatice cu acid azotic sau acid fosforic, după care urmează
separarea compusului de calciu în exces, astfel ca raportul P 2 O 5 /CaO să fie
2 - 4 şi apoi neutralizarea soluţiei cu amoniac, iar în unele tipuri şi
adăugarea de săruri de azot.
Ca 10 (PO 4 ) 6 F + 20HNO 3 →10Ca(NO 3 ) 2 + 6H 3 PO 4 + 2HF
7Ca(NO 3 ) 2 + 14NH 3 + 6H 3 PO 4 +
2HF→CaHPO 4 +14NH 4 NO 3 +CaF2
Datorită faptului că acidul sulfuric este deficitar în ultimul timp, s-a
dezvoltat puternic industria de nitrofosfaţi, utilizându-se acidul azotic pentru
distrugerea rocilor fosfatice. Ca urmare, în cadrul producţiei de îngrăşăminte
complexe, nitrofosfaţii deţin marea majoritate.
În aceste tipuri, azotul se află sub formă amoniacală şi nitrică, iar
fosfatul sub formă de fosfaţi amoniacali, peste 70-80% şi fosfat secundar de
calciu 20-30%.
Principalele tipuri de nitrofosfaţi utilizaţi la noi în ţară sunt:
K 22 - 22 - 0 (NH 4 )HPO 4 .NH 4 NO 3 .CaHPO 4;
K 23 - 23 - 0 (NH 4 ) 2 HPO 4 .NH 4 NO 3 .CaHPO 4;
K 25 - 16 - 0 (NH 4 ) 2 HPO 4 .NH 4 NO 3 .CaHPO 4;
K 27 - 13,5 - 0 (NH 4 ) 2 HPO 4 .NH 4 NO 3 .CaHPO 4.
138
Polifosfaţii de amoniu. Sunt un grup de îngrăşăminte care se obţin
prin neutralizarea acidului superfosforic (polifosforic), cu amoniac în urma
căreia se obţine un amestec de săruri orto-piro şi acizi fosforici, cu un grad
înalt de condensare. Este un lichid vâscos de culoare gălbuie, verde sau
neagră, conţine 66 - 69% P 2 O 5 şi 13 - 18% N, la o anumită concentraţie
cristalizează, funcţie de impurităţi.
Formula generală a acidului polifosforic este H n+2 P n O 3n+1 , iar a
polifosfatului de amoniu (NH 4 ) n+2 P nO 3+1 . Polifosfaţii de amoniu pot fi
utilizaţi în stare solidă (granulată), lichidă sau sub formă de suspensii.
După aplicarea în sol, ei suferă un proces de hidroliză, trecând în
timp de câteva săptămâni la ortofosfat cu reacţia bazică, temperaturile
scăzute şi activitatea microbiană frânând procesul de hidroliză. Polifosfaţii
formează mai lent produşi insolubili cu Fe3+, Al3+ şi Mn2+ decât ortofosfaţii.
Avantajul lor constă şi în faptul că nu induc carenţe de zinc, ca ortofosfaţii.
Se aplică în sol toamna, primăvara sau în timpul vegetaţiei,
îngropându-se la nivelul stratului de sol cu maximul de rădăcini, întrucât au
o mobilitate mai mică ca ortofosfaţii.
Datorită faptului că sunt energofagi, producţia lor este în continuă
scădere.
Îngrăşăminte complexe de tipul NK
Azotatul de potasiu (KNO 3 ) se obţine în urma reacţiilor de dublu
schimb între sărurile acidului azotic şi a unor săruri care conţin potasiu.
KCl + NaNO 3 →KNO 3 + NaCl
KCl + NH 4 NO 3 →KNO 3 + NH 4 Cl
Este o sare albă, cristalizată în sistemul rombic, solubilă în apă. Are
formula 13 - 0 - 46. Este indicat pentru fertilizarea extraradiculară sau
aplicat la sol înainte de plantare la :cartof, tutun, viţă de vie, culturi mari
consumatoare de potasiu ,dar sensibile la clor.
Potazot. Se fabrică în special în Franţa, prin amestecul dintre silvinit
sau carnalit, amoniac şi CO 2 , după o metodă asemănătoare procedeului

Solvay. Are formula 12 - 0 - 24.
Potasiu nitrat. Este un îngrăşământ produs prin amestecul sărurilor
potasice cu acid azotic şi clorură de amoniu. Are reacţie fiziologic bazică şi
se foloseşte în special la culturile de pe solurile cu reacţie acidă. Are
formula 14-0-44.
Potasiu amoniu nitrat. Este o sare dublă ce conţine azot şi potasiu.
Are formula 16 - 0 - 28. Azotul se găseşte 1/2 sub formă nitrică şi 1/2 sub
formă amoniacală. Nu este higroscopic.
Îngrăşăminte de tipul PK
Ortofosfatul de potasiu. Este un îngrăşământ care se fabrică din
fosfatul primar de calciu şi hidroxid de potasiu.
Ca(H 2 PO 4 ) 2 + 6KOH→2K3 PO 4 + Ca(OH) 2 + 4H 2 O
Are formulele: 0 - 22 - 30 şi 0 - 36 - 50. Sub această formă fosforul
este asimilat de către plante mai uşor ca din Ca(H 2 PO 4 ) 2 .
Metafosfatul de potasiu [KPO 3 ] n . Se obţine prin tratamentul termic
al rocilor potasice. Are formula 0 - 60 - 30. Produsul este nehigroscopic şi
neaglomerabil. Conţine fosforul solubil în apă 50%, iar restul este solubil în
acid citric 2%.
Alte îngrăşăminte complexe binare.
139
Tipul NMg. Magnezinitra sau dolomit cu azotat de amoniu
17 - 0 - 12, este folosit de regulă pe solurile deficitare în Mg,S sau pe care a
apărut carenţa indusă de magneziu.
Tipul NS. Sulfatul de amoniu (NH 4 ) 2 SO 4 21% N şi 24% S.
Se recomandă pe solurile neutre şi alcaline, pe solurile din seră şi la
plante mari consumatoare de sulf (rapiţă, muştar, ţelină, varză).
Sulf ureea 40% N şi 5% S.
Tipul PMg.
Superfosfatul de dolomit. Conţine 18 -34% P 2 O 5 şi 8 – 10% MgO.
Superfosfatul cu dunit. Conţine 18 – 34% P 2 O 5 şi 12 – 14% MgO.
Fosfatul de magneziu MgHPO 4 . Conţine 59% P 2 O 5 , 33% MgO.
Tipul KMg.
Superfosfatul de potasiu şi magneziu, kalimagneziu K 2 SO 4 MgSO 4
.6H 2 O. Conţine 27% K2 O şi 11% MgO, se utilizează la fertilizarea de bază
pe solurile unde potasiu poate declanşa carenţe de magneziu sau la plantele
sensibile la deficienţa de Mg.
Magneziu-silvinit-cainit, obţinut prin amestecul sulfatului dublu de
potasiu şi magneziu cu silvinit 0 – 16 - 25.
Îngrăşăminte complexe ternare
Reprezintă îngrăşămintele care conţin azot, fosfor şi potasiu, ele se
produc prin atacul rocilor fosfatice cu acid azotic şi sulfuric, după care se
adaugă şi săruri de potasiu - clorură sau sulfat de potasiu. Tipurile ternare
din ţara noastră se produc în prezent numai cu clorura de potasiu.
În aceste tipuri, azotul se află sub formă amoniacală sau nitrică, iar
fosforul sub formă de fosfaţi monoamoniacali circa 70% şi fosfaţi de calciu,
îndeosebi fosfat secundar circa 30%.
Principalele tipuri şi formulele lor sunt următoarele:
K 22 - 11 - 11 (NH 4 ) 2 HPO 4 ; NH 4 NO 3 ; CaHPO 4 ; KCl
Îngrăşămintele complexe ternare au mai fost cunoscute şi sub
denumirea de: Nitrofoska, Amonfoska. Nitrofoska cuprinde acea clasă de
îngrăşăminte complexe ternare, care includeau un sortiment diversificat ce
proveneau din amestecul ureei sau azotatului de amoniu în stare topită cu
monofosfat şi diamoniufosfat cât şi KCl sau K2 SO 4 .
Amonfoska cuprindea un sortiment de îngrăşăminte ternare care
proveneau din fosfatul monoamoniacal, sulfatul de amoniu şi sulfat de
potasiu.
Îngrăşăminte complexe cu microelemente. Sunt folosite de regulă
la culturile intensive, mai cunoscute fiind:
- Nitrofoska (22 - 22 - 13 + Zn, Cu, Mo);
- Nitrofoska cu Zn (1 % Zn);
- Nitrofoska cu B (1 % B);
- Fritt-sticlă solubilă, silico-fosfat, potasică care conţine sub 1%
microelemente - B, Cu, Zn, Mn, Mo, care se eliberează lent în 2 - 3 ani;
- Wuchsol (9 - 9 - 7) sau Crisalin I, Crisalin II, îngrăşământ complex
lichid ternar care conţine şi Fe, Mn, Zn, Cu, Co, B, Ni, Mo.
- Îngrăşăminte complexe lichide. Sunt soluţii în care se găsesc
dizolvate diferite săruri ce conţin azot, fosfor şi potasiu. Ele se pot prezenta
sub formă de soluţii limpezi sau sub formă de suspensii.
140
Îngrăşăminte complexe sub formă de soluţii. Prezintă unele
avantaje faţă de cele complexe solide cum ar fi, se realizează cu uşurinţă
raporturile dorite între diferite specii de ioni nutritivi, pot fi aplicate în sol o
dată cu apa de irigaţie, costul este cu 25% inferior celor complexe solide,
pot fi aplicate împreună cu tratamentele cu insecticide sau erbicide. Alături
de acestea însă au şi unele dezavantaje cum ar fi: cer cisterne speciale
pentru transport, necesită un echipament special pentru distribuţia pe teren,
sunt corozive.
Se obţin din acid ortofosforic şi amoniac sau ape amoniacale
(concentraţia în fosfaţi de peste 32%, nu poate fi depăşită întrucât precipită
anumite componente), sau prin folosirea în locul acidului ortofosforic a
celui polifosforic, când se poate depăşi concentraţia de 32%. Tipurile mai
cunoscute sunt: 8 - 24 - 0, 10 - 34 - 0, 11 - 37 - 0.
În timpul păstrării lor, se pot forma fosfaţi de fier şi aluminiu
datorită impurităţilor din acidul fosforic, care tulbură soluţia.
În ultimul timp, în ţara noastră, au fost obţinute 4 tipuri de
îngrăşăminte lichide din aşa zisul tip cristalin sau clar, notat cu litera C care
au formulele şi compoziţia chimică de mai jos:
C 411 KNO 3 ; (NH 4 ) 2 HPO 4 160 - 40 - 40 g/l;
C 141 KNO 3 ; (NH 4 ) 2 HPO 4 40 - 160 - 40 g/l;
C 313 KNO 3 ; (NH 4 ) 2 HPO 4 120 - 40 - 120 g/l;
C 011 H 3 PO 4 KOH 0 - 120 - 120 g/l.
Acestea se folosesc de regulă pentru fertilizarea culturilor în sere şi
solarii o dată cu irigarea. Sunt eficiente şi la culturile intensive în câmp, însă
datorită faptului că tehnologiile de fabricare a acestora sunt mai costisitoare,
pentru culturile de câmp sunt indicate numai la fertilizări de echilibrare în
cantităţi ce nu depăşesc 10 – 29 % din norma totală de fertilizare.
Îngrăşăminte lichide sub formă de suspensie. Precipitarea anumitor
componente ale acidului ortofosforic folosit la îngrăşămintele lichide când
depăşeşte concentraţia de 32%, se poate înlătura parţial prin crearea unor
îngrăşăminte lichide în care elementele nutritive se află atât ca săruri solvite
cât şi sub formă de cristale.
Când se foloseşte acid fosforic obţinut pe cale termică, suspensia se
poate menţine timp îndelungat (2 - 3 luni).
Tipurile de suspensii care s-au obţinut sunt: 12 - 40 - 0, 14 - 47 - 0,
din care, prin adaos de uree, azotat de amoniu şi clorură de potasiu, rezultă
un larg sortiment de îngrăşăminte lichide, care după diluţie sunt stabile:
15-15 - 15; 10 - 30 - 10; 9 - 27 - 13.
Îngrăşăminte complexe foliare
Fertilizarea foliară reprezintă o modalitate de influenţare a mediului
intern al plantelor, cu efecte rapide de stimulare metabolică şi de corectare a
unor eventuale deficienţe, care pot surveni în nutriţia minerală, determinate
de anumiţi factori de stres. De asemenea fertilizarea foliară trebuie
considerată ca o intervenţie tehnologică în calendarul de optimizare
temporară a fertilizării culturilor.
Cantităţile de îngrăşăminte ce pot fi asimilate de către diferite specii
de plante prin frunze, reprezintă 3 – 6%, în rare cazuri până la 7 – 8% faţă
de cele asimilate prin rădăcini.
Fertilizarea foliară are o importanţă deosebită în asigurarea nutritivă
cu microelemente, atât în culturile intensive, cât şi la celelalte culturi pe
solurile deficitare în microelemente.
Utilizarea şi eficienţa îngrăşămintelor foliare
141
Îngrăşămintele foliare se aplică cu succes la culturile intensive,
plantaţii de vii şi pomi, culturi legumicole, dar dau rezultate bune şi la
culturile de câmp. Îngrăşămintele foliare nu substituie însă fertilizarea cu
îngrăşăminte solide aplicate în sol. Ele constituie 1/2 - 1/5 din totalul
îngrăşămintelor necesare în sezonul de vegetaţie.
În cazurile în care aplicarea îngrăşămintelor foliare coincide cu
tratamentele de pesticide, fertilizarea foliară se poate face o dată cu acestea,
îngrăşămintele foliare introducându-se în soluţia de pesticide, fiind
compatibile cu acestea.
Prin folosirea îngrăşămintelor foliare la diferite culturi se pot obţine
următoarele sporuri de producţie: 1 – 15% la grâu, 11 – 15% la porumb,
7 – 18% la sfecla de zahăr, 4 – 8% la floarea soarelui, 9 – 30% la cartof,
5 – 30% la măr, 8 – 30% la viţa de vie.
Îngrăşăminte complexe cu substanţe fitofarmaceutice
Datorită compatibilităţii operaţiunilor de administrare a
îngrăşămintelor complexe, în special a celor lichide, cu administrarea
produselor fitofarmaceutice, au fost produse amestecuri care conţin ambele
categorii de substanţe. Rezultatele experimentale au arătat că nu se produce
reducerea eficienţei la nici-un component din amestec.
Din cauza trecerii ionilor de fosfat în compuşi insolubili,
îngrăşămintele complexe lichide foliare cu fosfor nu sunt compatibile
chimic cu soluţiile sulfocalcică şi bordeleză.
În general sunt trei tipuri de astfel de produse:
- Îngrăşăminte cu fungicide. Frecvent se foloseşte o soluţie de zeamă
bordeleză, la care se adaugă un îngrăşământ complex, fără fosfor, în
cantitatate de 1% şi microelemente în concentraţie de 0,01%.
- Îngrăşăminte cu insecticide. La îngrăşămintele complexe binare sau
ternare se adaugă 0,5 - 0,6 kg/ha substanţe insecticide.
- Îngrăşăminte cu erbicide. Îngrăşămintele complexe se amestecă şi
cu erbicide uşor solubile. Se obţin produse de tipul: îngrăşământ complex
18 : 3 : 5 +0,1% acid diclor fenoxiacetic + 1,6% acid triclor fenoxiacetic,
îngrăşământ complex 18 : 3 : 5 + 1,07 % acid 2.4. D diclor fenoxi acetic,
îngrăşământ lichid + atrazin, îngrăşământ complex lichid cu gramoxone sau
reglone.
Îngrăşăminte complexe din deşeuri naturale:
- anorganice (cenuşa);
- organice.
Cenuşa rezultată în urma combustiei diferitelor materii organice
vegetale, are un conţinut ridicat de potasiu, fosfor, calciu şi microelemente.
Astfel cenuşa paielor de grâu conţine 9,4 - 17% N, 3,4 - 8,8% P 2 O 5 ,
5,8% CaO, 1,4% Na 2 O, 2,5% MgO, 0,6% Fe 2 O 3 , 67,4% SiO 2 .
Cenuşa poate rezulta şi din arderea lemnelor, ierburilor în gospodării
de unde poate rezulta anual 50 – 80 kg.
Toate plantele reacţionează pozitiv la aplicarea cenuşii ca
îngrăşământ, ea putând fi administrată diferenţiat: înainte de însămânţare
100 - 120 kg/ha, o dată cu semănatul, 10 - 15 kg/ha în care se amestecă
seminţele, pe rânduri o dată cu semănatul 100 - 200 kg/ha. Ea se mai poate
folosi şi în amestec cu îngrăşămintele fosfatice şi organice.
Făina de sânge, rezultă în urma extragerii serului, partea rămasă,
alcătuită din fibrină şi globule roşii se usucă, după ce a fost clorurată pentru
dezinfectare şi s-a adăugat 2 – 3% CaO. Conţine 8 – 14% N, 0,1-0,9% P şi
0,4 – 1% K.
142
Făina de coarne, provine de la întreprinderile de ecarisaj, sau din
carnea de la animalele bolnave. Se dezinfectează prin fierbere, se usucă şi se
macină. Conţine 6 – 11% N, 17% P 2 O 5 .
Făina de piele se obţine prin uscarea şi măcinarea cu sau fără o
prealabilă degresare, a unor deşeuri provenite de la industria pielăriei.
Făina de coarne şi copite. Se obţine din deşeurile de la abatoare sau
de la industria locală, care prelucrează coarnele. Deşeurile se încălzesc
puternic fără a se calcina; când devin casante şi se macină. Conţine
10 - 14% N, 2 - 2,3% P, 1,7 - 5% Ca, 0,8% S.
Făina de peşte rezultă din deşeurile de la industria alimentară a
peştelui, care se degresează, se usucă şi se macină. Conţine 6 - 11% N,
1,7 - 7,1% P 2 O 5 , 11% Ca.
Îngrăşămintele complexe organo-minerale pot fi:
- naturale;
- artificiale.
Ele reprezintă o categorie specială de îngrăşăminte fabricate pe bază
de lignit, care conţin polimeri humici, polimeri ureoformaldehidici şi săruri
ale acidului sulfuric sau fosforic, utilizaţi la activarea cărbunelui.
În aceste îngrăşăminte azotul se află legat ionitic sub formă de
humaţi de amoniu, sau sub formă de polimer amidic şi sub formă de sare
sulfat de amoniu sau fosfat de amoniu, fosforul sub formă de fosfaţi de
amoniu, iar potasiu legat ionitic sub forma sării care este adăugată.
Spre deosebire de îngrăşămintele minerale, îngrăşămintele organo-
minerale exercită efect ameliorativ asupra însuşirilor solului îndeosebi prin
conţinutul de humaţi. Datorită compoziţiei şi formelor în care este inclus,
azotul manifestă rezistenţă la levigare, iar fosforul cristalizat sub formă de
fosfaţi în porii cărbunelui şi sub protecţia răşinilor ureoformaldehidice
parcurge mai lent stadiul de retrogradare (Z. Borlan, 1982).
La noi în ţară, se fabrică tipuri de îngrăşăminte organo-minerale şi
anume: L - 300, L - 120, L - 210, L – 110 S, L - 121, SH - 210, SH - 120,
PL - 11, GL - 111, fiind indicate la fertilizarea culturilor pe soluri nisipoase
irigate, soluri podzolice erodate, protosolurile antropice, rezultate în urma
amenajării haldelor de steril şi la culturile intensive de legume.
Cifrele după L reprezintă raportul între elementele nutritive. Astfel,
L - 120 are conţinutul de 10% N, 20% P 2 O 5 , 10% C organic, 11,5% acizi
humici, 112,6 me/100 g sol valoarea T, iar L - 110 are conţinutul de 10% N,
10% P 2 O 5 , 23,8% C organic, 17% acizi humici şi 102,3 me/100 g sol
valoarea T.
Cantitatea de azot care se levigă din aceste îngrăşăminte este foarte
redusă.
Reţinem:
Îngrăşămintele complexe şi mixte prezintă următoarele avantaje:
- au conţinut ridicat în elemente nutritive la unitatea de masă;
- necesită cheltuieli scăzute de manipulare, transport, păstrare şi
aplicare la sol;
- au însuşiri fizice bune, sunt granulate, mai puţin higroscopice;
- au aciditate echivalentă neutralizată;
- au coeficient de utilizare mai ridicat;
- se răspândesc mai bine şi mai uniform pe teren;
- datorită conţinutului total mai ridicat în elemente nutritive se
simplifică aplicarea, se evită supradozarea;
143
- unele dintre ele se fabrică cu costuri şi consumuri de energie mai
reduse pe unitatea de substanţă activă (ca cele simple);
- se aplică deodată, în sol sau pe plante două sau mai multe
elemente nutritive esenţiale ale căror efecte sunt, de cele mai multe ori
superioare aplicării îngrăşămintelor simple.
Îngrăşăminte complexe şi mixte anorganice pot fi:
- binare cu două elemente (NP, NK, PK, KMg, etc.);
- ternare, cu trei elemente nutritive principale (N, P, K);
- ternare + microelemente;
- cu microelemente (sticle solubile);
- binare sau ternare cu substanţe fitofarmaceutice.
Observaţie:
Nomenclatura îngrăşămintelor complexe este codificată prin 3 sau 4
cifre care reprezintă : prima conţinutul de azot, a doua de fosfor, a treia de
potasiu, a patra de magneziu.
TEST DE EVALUARE
1. Ce tipuri de îngrăşăminte complexe binare cunoaşteţi?

Răspuns:
NP, NK, NMg, NS, PMg, KMg, PK
3. Care sunt avantajele folosirii îngrăşămintelor complexe şi

mixte?
Răspuns:
Exerciţii.
Exemplu rezolvat:
1. Nomenclatura îngrăşămintelor complexe este codificată prin 3
sau 4 cifre. Prima cifră reprezintă conţinutul de:
a) Potasiu
b) Azot
c) Fosfor
Rezolvare : b
De rezolvat:
2. Îngrăşămintele complexe organo-minerale sunt fabricate pe
bază de :
a) Gunoi de grajd
b) Lignit
c) Composturi
Rezolvare:
7.4. Îngrăşăminte organice naturale
144
Definind fertilitatea solului Ştefanic şi Papacostea(1977), arată că
aceasta: „este capacitatea sa naturală de a-şi echilibra procesele de
acumulare care stau la baza formării complexului organo-mineral, cu cele
de echilibrare a substanţelor nutritive pentru învelişul vegetal. Când
echilibrarea acestor procese se face la nivel ridicat, solul este foarte fertil,
iar când echilibrul se produce la un nivel scăzut, fertilitatea este scăzută“.
Din toate acestea, se desprinde concluzia firească, că pentru
asigurarea în perspectivă a creşterii continue a fertilităţii solului, fertilizarea
numai cu îngrăşămintele chimice nu poate substitui în totalitate efectele
celei organice cu produse de natură biologică, îndeosebi pentru refacerea
humusului mineralizat şi ameliorarea însuşirilor solului.
Urmare a acestui fapt s-a dezvoltat în ultima perioadă de timp şi
teorii care converg spre o „agricultură biologică“, întemeiată pe renunţarea
totală sau în cea mai mare parte la folosirea produselor chimice.
Definiţia şi clasificarea îngrăşămintelor organice
Prin îngrăşămintele organice naturale se înţeleg, produsele rezultate
în subsidiar ca o producţie secundară organică sau neorganică, cu un
conţinut de materie organică ridicat, care poate contribui prin aportul de
elemente nutritive, după o prealabilă fermentare la nutriţia minerală a
plantelor şi la îmbunătăţirea calităţilor fizice, chimice şi biologice ale solului
în vederea menţinerii sau sporirii fertilităţii şi a protejării mediului ambiant.
Principalele caracteristici ale îngrăşămintelor organice sunt:
- se utilizează local, în apropiere locului de producere (excepţie face
turba) întrucât au un volum mare şi conţinut scăzut în substanţă activă;
- calitatea lor se apreciază în funcţie de conţinutul în substanţe
minerale, de conţinutul în materie organică, de prezenţa germenilor patogeni
(ape uzate orăşeneşti, reziduuri municipale, nămolurile şi apele uzate care
provin din ferme cu focare de infecţie) şi a metalelor grele (Cr, H, Cd, Hg,
etc.) ;
- contribuie la creşterea fertilităţii solului şi constituie o sursă
energetică pentru microorganismele din sol. Din descompunere rezultă CO 2 ,
acizi organici, aminoacizi, glucide ş.a., care măresc mobilitatea elementelor;
- reprezintă o cale de aducere (restituire) în sol a substanţelor
îndepărtate (extrase) anual cu recoltele, de elementele nutritive şi o sursă de
CO 2 .
Îngrăşămintele organice naturale se clasifică după mai multe criterii
cele mai importante fiind două:
- în funcţie de acţiunea pe care o au asupra solului în principal
asupra formării humusului ;
- în funcţie de provenienţa lor .
În funcţie de acţiunea pe care o au asupra solului şi în principal
asupra formării humusului se împart astfel:
- îngrăşăminte organice cu acţiune humiferă: gunoiul de grajd,
gunoiul artificial,mraniţa, composturile, resturile vegetale de la diferite
culturi, paiele, cocenii de porumb, tulpini de floarea soarelui, îngrăşăminte
verzi, turbă, resturi organice menajere ;
- îngrăşăminte cu acţiune slab humiferă, cuprind o serie de produse
nu conţin substanţe ce prin descompunere dau nuclei fenolici,sau
benzoici,necesari în procesul de formare a humusului, dar care se folosesc
ca îngrăşăminte datorită conţinutului ridicat de elemente active cum ar fi:
dejecţii lichide, tulbureala sau Gulle.
145
- îngrăşăminte organice fără acţiune humiferă, care cuprind produse
organice sărace în celuloză şi lignină : urină, mustul de gunoi,nămolurile de
la complexe de creştere a porcilor, ape uzate orăşeneşti, dejecţii umane.
- în funcţie de provenienţa lor, îngrăşămintele organice, se clasifică
conform datelor din tabelul 13.
Tabelul 13
Clasificarea îngrăşămintelor organice, după provenienţă

(Lixandru şi colab.1990)
Provenienţa Denumirea îngrăşământului organic

Agricultură-creşterea - Gunoi de grajd obişnuit de la animale
animalelor crescute în sistemul clasic de întreţinere cu
aşternut.
- Nămoluri (tulbureala-Gulle) obţinute de la
creşterea bovinelor în sistem de evacuare
hidraulic a dejecţiilor.
- Nămoluri(tulbureala) obţinute de la
creşterea porcilor în sistem de evacuare
hidraulic a dejecţiilor.
- Dejecţii de la păsări.
- Urina şi mustul de gunoi de grajd.
- Nămoluri provenite de la epurarea apelor
Reziduuri orăşeneşti uzate orăşeneşti.
- Compost din reziduuri organice municipale.
Resturi vegetale, - Compost de curte, paiele ca îngrăşământ,
compost gospodăresc, frunzele de sfeclă ca îngrăşământ.
culturi speciale - Îngrăşăminte verzi.
Produse ca materie - Turba.
organică pentru - Compostul din coajă de răşinoase.
horticultură - Composturi horticole, coarde tocate
fermentate ş.a)
Reziduuri de la industria - Nămoluri de la distilările vinicole şi
alimentară fabricarea berii.
- Reziduuri celulozice de la fabricarea hârtiei.
- Reziduuri de la tăbăcării.
Reziduuri animaliere - Guanouri, făină de resturi de la abatoare
speciale (sânge, coarne, copite, etc.).
Îngrăşăminte organice cu acţiune humiferă
Gunoiul de grajd
Se obţine ca produs secundar de la creşterea animalelor cu deosebire
a bovinelor întreţinute tradiţional, în adăposturi cu aşternut păios.
Gunoiul de grajd este un îngrăşământ complex, realizat prin
fermentarea aerobă şi anaerobă a unui amestec de dejecţii solide şi lichide
ale animalelor cu resturi vegetale (paie, etc.), care au servit ca aşternut
precum şi resturi de furaje neconsumate.
El conţine majoritatea elementelor necesare pentru creştere şi dezvoltarea
plantelor. Are o acţiune lentă asupra producţiei timp de 2 - 4 ani.
Administrat singur sau împreună ca îngrăşămintele chimice poate asigura
necesităţile plantelor pe întreaga perioadă de vegetaţie
146
Gunoiul de grajd este alcătuit din dejecţii solide (fecale), dejecţii
lichide (urina) şi din materialul folosit ca aşternut.
Dejecţiile solide sunt formate din apă şi substanţe organice
nedigerate. Prin ele se elimină aproximativ 50 % din substanţa organică a
furajelor consumate de animale, 80 % din fosforul, 60 % din potasiul şi
50 % din azotatul existent în hrană.
Compoziţia dejecţiilor solide depinde, de specia de animale, de
vârsta lor, de calitatea furajelor, de aşternut.
Elementele nutritive din dejecţiile solide se găsesc sub formă de
compuşi organici, care devin accesibile plantelor după mineralizarea lor.
Doar 1/3 din azotul lor este eliberat rapid.
Dejecţiile lichide (urina), au substanţele nutritive în majoritatea lor
solubile, cu acţiune rapidă asupra plantelor, dar pierd uşor azotul sub formă
de amoniacală comparativ cu dejecţiile solide.
Aşternutul influenţează compoziţia şi calitatea gunoiului de grajd. El
are un dublu scop: menţine igiena corporală a animalului şi îmbunătăţeşte
însuşirile gunoiului prin absorbţia gazelor (NH 3 ) şi a dejecţiilor lichide.
Ca aşternut se folosesc paiele de cereale, tocate: turba, frunzele uscate,
rumeguşul de lemn şi talaj. Paiele, turba şi frunzele au o mare capacitate de
absorbţie a urinei (de trei ori greutatea lor) şi de reţinere a amoniacului.
Prin conţinutul de celuloză ridicat, contribuie la obţinerea unui îngrăşământ
organic humifer.
Utilizarea şi eficienţa gunoiului de grajd.
Pentru semănaturile de toamnă transportul gunoiului se face vara pe
timp noros, după eliberarea terenului de către planta premergătoare şi se
încorporează după împrăştiere. O îngropare prea adâncă încetineşte
descompunerea.
În regiuni secetoase, încorporarea gunoiului de grajd pentru culturi
de primăvară se face toamna, la arătură. Pentru culturile de porumb, floarea
soarelui, cartof, gunoiul bine descompus se poate aplica cu 2 - 3 săptămâni
înainte de semănat (plantat) spre a se aşeza solul. Cel semidescompus nu
este recomandat să fie aplicat primăvara (se „înfoaie“, pierde apa,
microorganismele consumă rezerva de azot din sol).
Pe solurile grele, umede, reci, se poate aplica gunoi semidescompus,
toamna, pentru a spori afânarea solului; pe solurile nisipoase se aplică
fermentat, toamna târziu, la temperatură mai mică de 5oC sau primăvara,
odată cu lucrările solului, spre a evita spălarea elementelor nutritive. În
general, aplicarea în primăvară se face numai pe terenurile în pantă, pe care
nu se fac arăturile de toamnă, în zonele cu multă umiditate precum şi la
culturi care se seamănă târziu. Şi pe acestea se evită a se administra
primăvara în zonele secetoase sau cu vânturi puternice. În general, în zonele
secetoase se va aplica gunoi fermentat, pentru a evita continuarea
fermentării în sol (se încălzeşte şi usucă solul).Adâncimea de incorporare se
corelează cu precipitaţiile din zonă şi din sol ca microorganismele care îl
prelucrează să aibă umezeala necesară. Descompunerea la suprafaţa solului
nu este posibilă în climate aride.
Lăsat pe câmp în grămezi mici, în urma ploilor şi a vântului, se pierd
cantităţi însemnate de azot şi se face o fertilizare neuniformă care va duce la
„împestriţarea“ (neuniformizarea) viitoarei culturi, mai ales dacă aceasta
este o cereală păioasă. Împrăştiat uniform pe suprafaţa solului, grămezile
mici şi neîncorporate sunt supuse uscării sub acţiunea soarelui şi a vântului,
pierderile de amoniac ridicându-se la jumătate în doar 2 zile.
147
La practicarea unei asolament de câmp sau legumicol, gunoiul de
grajd se va aplica la cultura ce mai pretenţioasă în privinţa consumului de
substanţe nutritive – culturi legumicole, prăşitoare (sfeclă furajeră, sfeclă de
zahăr, cartofi , floarea soarelui ş.a.).
Dozele de gunoi sunt stabilite în funcţie de cultura la care se aplică,
de fertilitatea solului, şi condiţiile climatice. În zone umede pe soluri brune,
brune-luvice şi luvisoluri se folosesc doze mai mari comparativ cu zonele
uscate (în general eficacitatea dozelor scade de la solurile acide spre
cernoziomuri).
Mărimea dozelor aplicate variază de la 15 la 80 chiar 100 tone la
hectar.
- La cerealele păioase se aplică 20 - 25 tone în zonele umede şi
10 - 15 tone în zona uscate, dacă se dispune de suficient gunoi. În caz de
criză a acestuia, se va renunţa la fertilizarea lor, ţinându-se cont că cerealele
păioase pot beneficia şi de efectul remanent al gunoiului în al doilea an de la
aplicare.
- La porumb se aplică toamna 25 - 30 t/ha în zone umede şi pe
solurile argiloase şi 20 – 25 t/ha primăvara, pe solurile nisipoase.
- La cartof, sfeclă de zahăr şi furajeră, în general la culturi furajere şi
la cânepă se folosesc doze asemănătoare, de 30 - 40, în zone umede şi
20 - 30 t/ha în zone mai secetoase şi pe soluri cernoziomice.
- La leguminoase se poate aplica o doză de 10 - 15 t/ha de stimulare
iniţială a plantelor şi a microorganismelor din sol.
- În vii şi livezi se pot aplica toamna 40 - 60 t/ha gunoi de grajd.
- La înfiinţarea plantaţiilor, a pepinierelor şi a lucernierelor se
aplică 50 – 80 t/ha gunoi.
- La specii legumicole din sere şi solarii cantitatea de gunoi poate
spori la 80 – 100 tone/ha. El reprezintă şi o importantă sursă de CO 2 în
spaţiul protejat (pentru o producţie de 50 t/ha se consumă zilnic
200 - 300 kg CO 2 ).
Mraniţa
Reprezintă rezultatul celui mai avansat stadiu de fermentaţie a
gunoiului de grajd,masa ei fiind egală cu 25% din cea iniţială a gunoiului de
grajd. Se înfăţişează ca o masă pământoasă cu aspect grăunţos.
Compoziţia chimică a mraniţei la un conţinut de 80% apă este în
medie de 0,7 - 0,2% N, 0,3 - 1,2% P 2 O 5 0,8 - 0,9% K2 O şi 0,5% CaO.
Mraniţa se utilizează în special în floricultură şi legumicultură pentru
pregătirea ghivecelor nutritive, pentru acoperirea seminţelor în răsadniţe. Se
mai administrează la cuib o dată cu plantatul răsadurilor de legume sau cu
însămânţatul cartofilor şi în gropile de plante la înfiinţarea livezilor şi
plantelor viticole.
Composturile
Prin compostare se înţelege totalitatea transformărilor microbiene,
biochimice, chimice şi fizice pe care le suferă deşeurile organice, vegetale şi
animale, de la starea lor iniţială şi până ajung la diverse stadii de humificare,
stare calitativ deosebită de cea iniţială, caracteristica produsului nou format
denumit compost.
Se cunosc la ora actuală următoarele tipuri de composturi:
- composturi obişnuite – diverse materiale vegetale se mărunţesc şi
se amestecă cât mai bine se udă cu apă, urină sau must de gunoi până la
60 – 70% şi se aşează afânat pe porţiuni de 1,5 m în straturi alternative de
0,2 - 0,3 m până la înălţime de 1,2 – 1,5m, fiecare strat acoperindu-se cu
148
pământ. În platformă se fac şi găuri de aerisire ca să poată atinge în
3 - 10 zile temperatura de 50 - 60oC, şi se udă o dată la două săptămâni vara.
Compostarea durează circa 6 - 12 luni;
- composturi de paie. Deoarece paiele conţin o cantitate mică de
azot, biodegradarea celulozei decurge foarte încet. Pentru a facilita aceste
procese de descompunere este necesar să se adauge 0,7 - 1 kg N pentru
fiecare 100 kg paie sub formă de îngrăşăminte sau must de gunoi.
- composturi de turbă. Turba se aşează în straturi alternative singură
sau amestec cu gunoi de grajd sau cu pământ în raport de 4 - 5/1. Pentru
grăbirea fermentării se adaugă 1 – 2% CaCO 3 şi se udă cu urină diluată
(1/5).
Compostarea durează 3 - 4 luni;
- composturi din dejecţii de la suine. Dejecţiile de la suine se
amestecă în proporţie de 1/1 cu diverse materiale organice vegetale (frunze,
paie), iar pentru evitarea răspândirii mirosului de amoniac, compostarea este
bine să se facă în platforme semi-îngropate ;
- composturi de tescovină. Se aşează în straturi 20 - 25 cm şi
10 - 11 cm pământ, iar pentru fiecare tonă material se adaugă: 4 - 5 kg P 2 O 5
şi 5 - 6 kg K2 O, umectându-se cu 250 – 400 l apă în care s-a adăugat
3 – 5 % sulfat de amoniu şi 2 – 3% Ca(OH) 2 , compostarea durând 4 luni ;
- composturi din coarde şi lăstari de viţă. Coardele mărunţite se
zdrobesc şi se aşează în straturi alternative de 20 - 30 cm şi se stropesc cu
250 - 300 l apă, ce conţine 3 - 5% (NH 4 ) 2 SO 4 şi 2 – 3% Ca(OH) 2 , iar pentru
fiecare tonă material se mai adaugă 4 - 5 kg P 2 O 5 şi 5 - 6 kg K2 O.
Compostarea durează 6 - 12 luni.
Turba. Este un sediment utilizat din acumularea unor cantităţi mari
de plante higrofite şi muşchi vegetal, care s-au descompus într-o perioadă
lungă de timp.
Se disting 3 tipuri de turbării în raport cu condiţiile de formare :
- turbării de mlaştini eutrofe sau joase, care s-au format pe fundul
unor mlaştini sau albii de râuri sau, văi unde au găsit condiţii de creşte şi
dezvoltare speciile: Carex, Hyphnum, Phragmites şi plante din familiile:
Cyperaceae, Juncaceae, Betulaceae, Saliacaceae. La suprafaţa turbăriilor se
instalează un strat de muşchi. Are pH 6 - 7,2, N = 1,9 - 3,9%, P 2 O 5 = 0,11-
0,32%, K2 O = 0, 17 - 0,56%, V% = 74 - 98;
- turbării de mlaştini oligotrofe sau înalte, formate de obicei sub
păduri, pe cumpăna apelor pe roci silicioase şi în condiţii de precipitaţii
abundente.
Aceste turbării au următoarele însuşiri agrochimice: pH = 3,8 - 5,0,
N = 0,8 - 1,3%, P 2 O 5 = 0,06 - 1,15%, K2 O = 0,02 - 0,1% ,V% = 16 - 26.
- turbării mezotrofe în care cresc plante din genurile Carex, Sphagnum
Politricum. Au pH = 4 - 5,4, N = 1 - 2,3%, P 2 O 5 = 0,07 - 0,2%, K2 O = 0,03
- 0,5%.
Turba poate fi folosită ca amendament organic în solurile de seră,
pentru corectarea efectului negativ al conţinutului excesiv de săruri solubile
şi a reacţiei alcaline. Răspund acestui scop turbele oligotrofe cu pH = 3 - 5,0
şi cele mezotrofe cu pH = 5 - 5,4.
Folosirea directă a paielor ca îngrăşăminte, prezintă pericolul măririi
gradului de infectare a terenului cu anumiţi agenţi fitopatogeni, sau
dăunători mai ales în cazul monoculturii. În anumite condiţii de sol ele se
pot utiliza ca îngrăşământ fără o prealabilă fermentare.
149
Datorită conţinutului ridicat de hidraţi de carbon şi scăzut în azot,
descompunerea în sol se face de către microorganisme cu ajutorul azotului
solubil şi parţial, cu a formelor solubile de fosfor din sol sau humusul
solului, ceea ce poate să aibă temporar o influenţă defavorabilă asupra
recoltei în primul an de la aplicare. Ulterior prin descompunerea materiei
organice din corpul microorganismelor, azotul este eliberat şi devine
disponibil pentru plante. Astfel dacă se încorporează în sol 3 t paie, având
85% s.u. şi 0,4% azot la un coeficient izohumic de 15% se obţin
3000.85.15/100 = 382 kg humus stabil. Conţinutul acestuia în azot este de
19,1 kg. Înseamnă că s-a creat un deficit de azot de 9 kg, pe care
microorganismele au fost nevoite să-l ia din rezerva solului în defavoarea
plantelor.
Îngrăşămintele verzi. Sunt alcătuite din diferite plante (mai ales
legumicole) singure sau în amestec, cu o perioadă scurtă de vegetaţie şi
creştere puternică, cultivate în scopul de a le incorpora în stare verde în sol,
la un anumit stadiu de vegetaţie, pentru sporirea fertilităţii solului.
Cele mai utilizate plante ca îngrăşăminte verzi sunt următoarele:
lupin galben, trifoi încarnat, măzăriche păroasă, sulfina albă, seradela, lupin
albastru, lupin peren, lintea, latir, fasolică, măzăriche din grupa plantelor
leguminoase şi secară, floarea soarelui, muştar, rapiţă din alte familii de
plante.
Ele se folosesc de regulă pe solurile nisipoase argiloase şi sărături,
pentru a îmbunătăţi conţinutul solului în materie organică şi elemente
nutritive cât şi unele însuşiri agro-fizice ale solului. Plantele recomandate ca
îngrăşăminte verde pot fi folosite singure sau în amestec, întâlnindu-se
următoarele procedee de cultură:
- în cultură pură semănată primăvara (lupin, seradelă, sulfină) şi
incorporate în sol când păstăile încep să capete aspect lucios;
- în cultura ascunsă se seamănă :seradela, sulfina, trifoiul roşu, sub o
păioasă de primăvară; după recoltarea plantei principale, plantele destinate
ca îngrăşământ verde continuă să vegeteze până toamna când se
încorporează în sol;
- după mirişte în zonele cu toamne lungi şi umede se semănă lupin,
seradelă măzăriche, hrişcă, muştar, floarea soarelui;
- sub formă de otavă, care rezultă după ultima coasă a unor plante de
nutreţ (seradelă, sulfină, lupin dulce trifoi) otavă care se încorporează în
sol ;
- ca masă cosită se practică mai ales în livezi şi plantaţii viticole.
Pentru încorporarea în sol, mai întâi masa verde se tăvălugeşte, în
sensul în care urmează să se are, se dă cu disc şi se încorporează sub arătură.
Îngrăşăminte cu acţiune slab humiferă
Turbureala gülle sau nămolul de bovine
În germană termenul este de Gülle (de la Rindergülle -
tulbureală de bovine), iar în franceză - lisier. Tulbureala reprezintă
amestecul de dejecţii solide, dejecţii lichide (urină), cu o cantitate redusă de
paie şi resturi de furaje cu sau fără apă tehnologică. Un animal adult elimină
zilnic 20 - 30 kg fecale,10 - 15 l urină, la care se poate adăuga apa de
evacuare (5 - 25 l). În timpul păstrării tulbureala fermentează anaerob cu
formare de CH 4 , H 2 , CO 2 , H 2 S, NH 3 ş.a.
Tulbureala se aplică înainte de arătura sau în timpul vegetaţiei.
Cantităţile aplicate sunt în funcţie de plantă şi de conţinutul în azot. Se
apreciază că se poate acoperi cu tulbureală 1/2 - 3/4 din necesarul de azot al
150
culturii. În primul an, plantele pot folosi 30 – 50% din totalul azotului
aplicat. Tulbureala fără apă se administrează în doză de 30 - 40 m3/ha la
cerealele păioase, 40 – 60 m3/ha după fiecare coasă.
În timpul vegetaţiei tulbureala se poate aplica cu apa de irigaţie,
diluţie de 1 : 8 -10 părţi apă, iar în afara vegetaţiei se poate utiliza tulbureală
diluată 1 : 3 sau chiar 1 : 1. Cisternele vidanjoare vor fi controlate asupra
debitelor spre a cunoaşte dozele de aplicare.
Îngrăşăminte organice fără acţiune humiferă
Nămolurile de decantare se obţin de la complexele de creştere şi
îngrăşare industrială a porcinelor. Efluentul evacuat conţine dejecţii solide,
urină, resturi de hrană eventual aşternut şi micropoluanţi proveniţi de la
dezinfecţia adăposturilor (carbonat de sodiu, sodă caustică, formol,
bromocet ş.a.). Separarea părţii solide (nămolul) se face prin site, după care
se trece pe paturile de zvântare; el conţine încă 90% apă. Nămolul se
menţine 3 - 4 luni pentru micşorarea umidităţii în aceste bataluri şi creşterea
cantităţilor de elemente nutritive.
Se aplică pe teren cu ajutorul cisternelor vidanjoare ca şi tulbureala,
în doze de 30 - 50 m3/ha (5 - 10 t s.u.) pe miriştea (ogorul) culturilor de
câmp cu incorporare, sau 15 - 25 m3/ha la păşuni şi fâneţe, primăvara înainte
de pornirea în vegetaţie sau după coase.
Prezenţa unor acizi organici în nămol poate fi toxică pentru
seminţele în germinare sau pentru rădăcini, dacă se aplică în cantităţi prea
mari şi dacă în sol predomină condiţii de anaerobioză (aerobioza favorizează
degradarea lor).
Apele uzate pot fi folosite la ferti-irigare conţinând importante
cantităţi de elemente fertilizante.
În cele mai frecvente situaţii, apele uzate şi nămolurile de decantate,
în marile aglomerări de animale reprezintă prin calitatea lor serioase aspecte
de îngrijorare: inexistenţa sau nefuncţionarea la parametri a staţiilor de
epurare, fac ca apele să fie deversate în ape curgătoare de suprafaţă, în
reţeaua canalelor de desecare, pe care le eutrofiază.
În vegetaţie se pot folosi 5 - 10 m3/ha, introduse în sol între rânduri
de prăşitoare sau 3 - 5 tone/ha, diluat de 3 - 5 ori cu apă (20 tone diluate/ha)
pe păşuni fâneţe, legume şi pomi.
Dejecţiile din sectorul avicol (gunoiul de păsări-găinaţul)
Gunoiul păsărilor este compus din excremente cu sau fără aşternut
(paie, rumeguş, turbă) şi resturi furajere. În medie, conţine 60 % apă,
0,8 - 2,8% N; 0,25 – 2% P 2 O 5 ; 0,7 - 1,5% K2O. Pe specii, anual se obţin
aproximativ 6 kg gunoi la o găină, 8 kg la o raţă şi 14 kg la o gâscă. În
cazul în care excrementele sunt spălate şi evacuate în bazine de decantate, se
folosesc la fertilizare nămolurile care se aplică cu dispozitive de împrăştiat
montate pe cisternele vidanjoare, în doze de 10-15 t/ha în amestec cu apa.
Urina şi mustul de gunoi
Urina conţine un număr mare de combinaţii organice, minerale şi
numeroase substanţe pentru creşterea plantelor şi pentru microorganismele
solului, hormoni, antibiotice, ş.a.
Mustul şi urina se pot aplica în orice anotimp al anului,
10 - 30 m3/ha ca fertilizare de bază sau suplimentară, cu măsurile de rigoare
spre a se evita pierderile de azot: împrăştierea pe vreme umedă, înnourată,
fără vânt, cu încorporare imediată cu grapa cu discuri, cultivator sau freză.
Nămolul şi apele efluente de la staţiile de fermentare pentru
obţinerea de biogaz.
151
Gunoiul de grajd, tulbureala, nămolurile de la porcine şi orăşeneşti
pierd cantităţi însemnate de energie prin respiraţia bacteriană (CO 2 ).
Recuperarea parţială a acestora se poate face prin fermentarea metanică
(anaerobă totală), iar nămolul şi apele uzate rezultate (efluentul) se poate
folosi în fertilizare sau ferti-irigare, iar biogazul stocat în scop menajer,
pentru a furniza apă caldă, încălzirea serelor, combustie la tractoare ş.a.m.d.
Fermentarea este mecanică, cuprinzând hidroliza enzimatică a
substanţelor organice, formarea unor compuşi intermediari (acizi organici,
alcooli) şi apoi formarea produşilor finali-gazul metan.
Biogazul este un amestec de gaz metan (CH 4 ) şi CO 2 , al doilea
component se solubilizează în lichid. Biogazul conţine volume egale de
CH 4 şi CO 2 .
Nămolul provenit de la epurarea apelor uzate orăşeneşti
Nămolurile de la epurarea apelor uzate ale oraşelor conţin particule
de argilă (de origine stradală), substanţe organice din apele menajere şi
dejecţiile umane, săruri (cationi, anioni) detergenţi, metale grele ş.a. Ele
constituie o sursă importantă de elemente nutritive pentru plante
(Boguslawski, Furrex, Sabey, citaţi de Lixandru şi colab 1990).
Fecalele umane conţin 18% substanţă organică, 70 – 80% apă, săruri
minerale. Rezultă anual 30 - 40 kg substanţă uscată per adult cu un conţinut
de 5% N, 2% P 2 O 5 şi 1% K2 O.
Nămolurile orăşeneşti se pot folosi proaspete (nefermentate),
fermentate anaerob pentru obţinerea de biogaz şi nămoluri deshidratate pe
paturi de zvântare. Cel mai frecvent se folosesc ca îngrăşământ nămolurile
fermentate ce se utilizează ca şi gunoiul de grajd sau mraniţa. După
Lixandru (1990), nămolurile deshidratate conţin 20 - 60 (80%) substanţă
uscată, cu 25 – 40% substanţă organică, 1 – 5% N total, 0,5 – 4% P 2 O 5 ,
0,5% K2 O şi 5 – 6% Ca. Prin deshidratarea azotul amoniacal scade şi apare
cel nitric prin fermentare aerobă. Nămolurile orăşeneşti sunt considerate
îngrăşăminte valoroase cu fosfor ce se aplică de regulă toamna, înainte de
arătură, pentru cereale, culturi furajere, cartofi ş.a., în doză de 25 - 60 t/ha,
cu adaosul corespunzător de azot.
Nămolurile orăşeneşti sunt aplicate cu atenţie, cunoscând conţinutul
în metale grele şi germeni patogeni. Deşi, unele metale grele pot influenţa
favorabil culturile, se cunosc limitele maxime admise în nămol şi în soluri.
Epoca şi metodele de aplicare a îngrăşămintelor organice naturale.
Pentru îngrăşămintele naturale care conţin o parte însemnată din azot
ca amoniac trebuie urmată regula generală de ale aplica înainte de lucrarea
profundă (de bază) a solului, când starea de umezire a acestuia permite
traficul pe teren cu tehnica de aplicare, astfel încât să nu fie afectată
structura solului, iar lucrarea de încorporare să poată fi efectuată imediat
după terminarea răspândirii îngrăşământului pe teren. În cazul când lucrarea
de încorporare se poate face imediat după răspândirea uniformă pe teren a
îngrăşământului, iar umiditatea solului este apropiată de cea optimă pentru
efectuarea arăturii sau a discuirii profunde, pierderile de azot prin
volatilizarea amoniacului se pot menţine sub 20% din azotul conţinut în
îngrăşământ sub această formă.
În funcţie de organizarea şi desfăşurarea lucrărilor agricole din
gospodărie, îngrăşămintele naturale se pot aplica:
- toamna şi iarna devreme pe terenurile încă nearate, destinate
culturilor prăşitoare;
152
- vara, după recoltarea cerealelor păioase şi altor culturi care
părăsesc terenul devreme, înainte de dezmiriştire prin discuire sau arătură;
- în alte momente înainte de arătură, când starea terenului permite.
Când condiţiile din unitatea agricolă nu permit aplicarea
îngrăşămintelor naturale înainte de arătură, acestea pot fi aplicate şi iarna pe
terenul arat, pe sol îngheţat şi acoperit cu zăpadă, destinat culturilor
prăşitoare, îndeosebi sfeclei de zahăr a cărei răsărire pe solurile care fac
crustă după ploaie, poate fi îmbunătăţită prin încorporarea superficială a
îngrăşămintelor naturale cu lucrările de pregătire a patului germinativ.
Temperatura scăzută, iar pe terenul acoperit cu zăpadă şi „îngroparea“
fragmentelor de îngrăşăminte naturale în zăpadă, menţin pierderile de azot
amoniacal prin volatilizare la nivel redus. Se înţelege, că pentru această
aplicare sunt apte numai îngrăşămintele naturale bine fermentate, fără resturi
vegetale nedescompuse, care pot fi răspândite pe teren uniform (Borlan,
1994).
La culturile furajere perene (îndeosebi graminee) îngrăşămintele
naturale fluide (tulbureală, urină, must de platformă) se pot aplica după
coase; o astfel de aplicare trebuie urmată de irigare atât pentru evitarea
vătămărilor la plante cât şi pentru încorporarea elementelor nutritive în sol.
Transportul îngrăşămintelor naturale de la platforma din câmp la
tarla şi aplicarea (răspândirea) pe teren se poate face cu maşinile de aplicat
îngrăşăminte naturale MIG semipurtate cu două roţi şi acţionarea de la priza
de putere a tractorului U 650. Există în dotare, MIG-uri cu bena de 5,6 şi
10 m3 toate cu posibilităţi de reglare pentru aplicarea unor norme între 20 şi
100 t/ha.
Transportul şi aplicarea pe teren a nămolurilor semilichide se poate
face cu bene metalice etanşe, cu perete posterior glisant în plan vertical şi
acţionat hidraulic, montate pe şasiul remorcilor simple sau basculante din
dotarea unităţilor agricole. Răspândirea îngrăşământului pe teren se
realizează prin scurgere liberă pe un plan înclinat cu ghidaje, norma de
aplicare reglându-se prin modificarea fantei de scurgere şi manevrarea
hidraulică pe verticală a peretelui posterior glisant al benei.
Transportul şi aplicarea pe teren a îngrăşămintelor naturale lichide
(urina şi mustul de platformă) se realizează cu autocisterne tip vidanjoare,
prevăzute cu pompă şi duze, sau cu remorci cisterne cu rampă de distribuţie
cu perforaţii. În cazul acestor utilaje reglarea normei de aplicare se poate
realiza mai ales prin modificarea vitezei de înaintare a agregatului pe teren.
Ori de câte ori organizatoric este posibil, iar starea fizică a terenului
permite, imediat după răspândirea pe teren, îngrăşămintele naturale vor fi
încorporate în sol printr-o lucrare cu plugul sau cu grapa cu discuri, iar în
cazul îngrăşămintelor naturale lichide şi semilichide şi prin irigare.
Reţinem:
Prin îngrăşămintele organice naturale se înţeleg, produsele rezultate
în subsidiar ca o producţie secundară organică sau neorganică, cu un
conţinut de materie organică ridicat, care poate contribui prin aportul de
elemente nutritive, după o prealabilă fermentare la nutriţia minerală a
plantelor şi la îmbunătăţirea calităţilor fizice, chimice şi biologice ale solului
în vederea menţinerii sau sporirii fertilităţii şi a protejării mediului ambiant.
Îngrăşămintele organice naturale se clasifică după mai multe criterii
cele mai importante fiind două:
153
- în funcţie de acţiunea pe care o au asupra solului şi în principal
asupra formării humusului se împart astfel: cu acţiune humiferă, cu acţiune
slab humiferă, fără acţiune humiferă.
- în funcţie de provenienţa lor, îngrăşămintele organice, se clasifică
astfel: provenite din agricultură şi zootehnie, reziduuri orăşeneşti, resturi
vegetale şi culturi speciale, reziduuri din industria alimentară, reziduuri
animaliere.
Cel mai important îngrăşământ organic este gunoiul de grajd, care
conţine majoritatea elementelor necesare pentru creştere şi dezvoltarea
plantelor. Administrat singur sau împreună ca îngrăşămintele chimice poate
asigura necesităţile plantelor pe întreaga perioadă de vegetaţie
Observaţie:
Fertilizarea numai cu îngrăşămintele chimice nu poate substitui în
totalitate efectele celei organice cu produse de natură biologică, îndeosebi
pentru refacerea humusului mineralizat şi ameliorarea însuşirilor solului.
TEST DE EVALUARE
1. Care sunt principalele caracteristici ale îngrăşămintelor

organice?
Răspuns:
Principalele caracteristici ale îngrăşămintelor organice sunt: utilizarea
locală, conţinut mai ridicat de materie organică, cresc fertilitatea solului
şi constituie o sursă energetică pentru microorganismele din sol.
2. Care sunt îngrăşămintele organice cu acţiune humiferă?

Răspuns:
Exerciţii.
Exemplu rezolvat:
1. La cerealele păioase, în zonele umede gunoiul de grajd se
aplică în doză de:
a) 30-40 t/ha
b) 10-15 t/ha
c) 20-25 t/ha
Rezolvare : c
De rezolvat:
2. Îngrăşămintele verzi se încorporează în sol în scopul
creşterii conţinutului solului în:
a) microorganisme
b) în materie organică şi elemente nutritive
c) microelemente
Rezolvare:
154
Rezumatul temei
Din grupa îngrăşămintelor chimice cu macroelemente de ordin

secundar fac parte îngrăşămintele cu sulf, magneziu şi fier. Se mai numesc
şi îngrăşăminte cu macroelemente de ordin secundar, deoarece ele nu se
folosesc la fel de frecvent ca cele ce conţin azot, fosfor sau potasiu. Rolul
lor fiziologic pentru plantele superioare este la fel de important. Carenţa
unuia dintre aceste elemente provoacă deranjamente ce conduc ulterior la
scăderea recoltei.
155
În plante, se mai găsesc şi alte elemente care, deşi reprezintă sub
0,01%, au aceeaşi valoare biologică, iar din cauza cantităţilor mici în care se
află se numesc microelemente.
Numărul microelementelor depăşeşte 30, însă un rol esenţial îl au
următoarele: fierul, manganul, cuprul, zincul, borul şi molibdenul.
Prezenţa microelementelor în mediul nutritiv produce următoarele
efecte favorabile:
- duc la îmbunătăţirea condiţiilor de asimilare a celorlalte
îngrăşăminte chimice;
- creşte rezistenţa plantelor la ger, secetă, boli şi dăunători;
- măresc rezistenţa plantelor faţă de concentraţii mari de săruri din
soluţia nutritivă.
Întrucât, în cadrul unor tehnologii intensive se aplică concomitent
două (NP), trei (NPK) sau mai multe (NPK+ Mg + B + Zn) elemente
nutritive, s-a trecut la producerea industrială a îngrăşămintelor ce conţin
două, trei sau mai multe elemente nutritive. Când prin amestecul materiilor
prime folosite rezultă compuşi anorganici unitari, care devin predominanţi,
aceştia poartă numele de îngrăşăminte complexe. Când prin amestecul
materiilor prime nu iau naştere compuşi chimici noi sau se formează numai
parţial, produsul poartă numele de îngrăşământ mixt.
Fertilizarea numai cu îngrăşămintele chimice nu poate substitui în
totalitate efectele celei organice cu produse de natură biologică, îndeosebi
pentru refacerea humusului mineralizat şi ameliorarea însuşirilor solului.
Îngrăşămintele organice reprezintă o cale de aducere (restituire) în
sol a substanţelor îndepărtate (extrase) anual cu recoltele, de elementele
nutritive şi o sursă de CO 2 .
Tema nr. 8
CONTROLUL STĂRII DE FERTILITATE A SOLULUI ŞI

A STĂRII DE NUTRIŢIE A PLANTELOR PRIN
PROCEDEE AGROCHIMICE. STABILIREA DOZELOR
DE ÎNGRĂŞĂMINTE
156
• Cartarea agrochimică. Analiza solului
• Analiza plantei. Utilizarea diagnozei foliare în fertilizarea
culturilor
• Stabilirea dozelor de îngrăşăminte
Obiectivele temei :
- cunoaşterea fazelor cartării agrochimice;
- diagnosticul foliar al nutriţiei după semnele exterioare;
- diagnosticul foliar al nutriţiei după analiza chimică a plantei
1. Borlan C., Hera Cr.şi colab. 1994 - Fertilitatea şi fertilizarea

4. Răuţă C., Cârstea Şt., 1983- Prevenirea şi combaterea poluării
5. I.C.P.A., 1981- Metodologia de analiză a solurilor în vederea
stabilirii necesarului de amendamente şi ing. Vol. 1.
6. I.C.P.A. 1998 - Monitoringul stării de calitate a solurilor din
România, vol. I şi vol. II.
8.1. Cartarea agrochimică. Analiza solului
Starea calităţii solului se poate modifica din cauze naturale cât şi

antropice, cu ritmuri alerte în condiţiile agriculturii intensive. Unele dintre
aceste modificări afectează însuşirile agrochimice, respectiv nivelul
humusului, reacţia solului, conţinutul în elemente nutritive (azot, fosfor,
potasiu, microelemente). În funcţie de evoluţia însuşirilor agrochimice ale
solurilor, acestea pot avea efecte pozitive sau negative, de mică amploare pe
termen scurt, sau care prin cumulare pe termen lung, pot să ducă în anumite
condiţii la schimbări importante, adesea ireversibile, ale stării de fertilitate
influenţând direct capacitatea productivă a solului.
Analiza solului
Fertilitatea solului subliniază Davidescu D. (1992) este un sistem
multidimensional.
Metodele de analiză a solurilor permit să se pună în evidenţă o serie
de însuşiri agrochimice ale acestuia (pH, conţinut în săruri, humus), cu rol în
mobilitatea şi accesibilitatea elementelor nutritive, precum şi valabilitatea
unor legi ale fertilităţii: Analiza solului trebuie să pună în evidenţă rezerva
potenţială a acestuia în diferite elemente ca şi rezerva momentană, precum şi
ritmul de eliberare a acestora din rezerva solului.
Analiza solului singură nu este suficientă, întrucât ea nu poate
evidenţia viteza de pătrundere a elementelor nutritive în plante, fapt pentru
care ea trebuie corelată cu analiza chimică a plantei.
Analiza solului se efectuează la noi în ţară prin lucrările de cartare
agrochimică, lucrări care au avut un caracter permanent înainte de anul
157
1989, fiind efectuate la 4 - 5 ani de către Oficiile Judeţene de Studii
Pedologice şi Agrochimice (OJSPA).
Reuşita lucrărilor de cartare agrochimică, în vederea caracterizării
fertilităţii solurilor depinde în principal de cinci factori:
- ridicarea corectă a probelor reprezentative de sol;
- pregătirea probelor pentru analiză;
- alegerea celei mai adecvate metode de analiză;
- interpretarea corectă a rezultatelor analizelor, pe baza unor indici
de referinţă (limite de interpretare) etalonate prin experienţe de câmp de
lungă durată;
- elaborarea recomandărilor privind fertilizarea şi ameliorarea
agrochimică a solurilor cartate.
Pentru realizarea acestor cerinţe lucrările de cartare agrochimică se
execută în patru faze: pregătitoare, de teren, de laborator şi de birou.
Faza pregătitoare
În această fază se realizează următoarele:
- se ia legătura cu societăţile comerciale agricole sau proprietarii de
teren, care doresc să efectueze această lucrare, pentru a se vedea ce
documente posedă în legătură cu terenul care urmează a fi cartat
agrochimic;
- se procură baza materială necesară lucrărilor de cartare
agrochimică: sonde agrochimice, cutii pentru probele de sol, baza
topografică a terenului.
Baza topografică este formată din: hărţi şi planuri topo-pedologice la
scara 1/100000 pentru terenurile plane, folosite în cultura mare, fâneţe şi
păşuni; 1/5000 pentru terenuri neuniforme din cultura mare şi pentru
plantaţiile de pomi şi viţă de vie; 1/2000 sau 1/1000 pentru culturile
legumicole din câmp, sere şi solarii.
Faza de teren
În această fază cu ajutorul hărţilor sau planurilor de situaţie, se
studiază nemijlocit terenul şi se împarte în unităţi analitice sau parcele
agrochimice. Mărimea parcelelor agrochimice depinde de complexitatea
pedologică, de modul de folosinţă şi de istoricul fertilităţii, astfel:
- pentru culturi de câmp situate pe terenuri plane sau slab înclinate
2 - 5ha;
- pentru soluri erodate până la 2 ha;
- pentru soluri puternic erodate până la 1 ha;
- pentru culturi irigate, culturi de legume, de câmp, orezării
0,25 - 2 ha;
- pentru plantaţii de pomi şi viţă de vie 0,5 – 2 ha;
- pentru sere cultivate cu legume 0,05 - 0,2 ha;
- pentru sere cultivate cu flori, sau solarii 0,01 - 0,05 ha;
Din parcelele agrochimice constituite în acest mod, se recoltează
probe medii agrochimice. Proba medie agrochimică se alcătuieşte dintr-un
număr de probe parţiale şi anume:
- 25 probe parţiale pentru terenuri fertilizate uniform;
- 30 probe parţiale pentru terenuri slab şi moderat erodate;
- 40 probe parţiale pentru solurile puternic erodate fertilizate
neuniform, solurile sărăturate şi organice, plantaţii pomicole şi viticole, sere
şi solarii.
Adâncimea de recoltare a probelor de sol depinde de cultura care
acoperă terenul. Ea are următoarele valori:
158
- 0 - 10 cm pentru păşuni şi fâneţe;
- 0 - 20cm pentru terenurile arabile ocupate cu culturi de câmp, sere
şi solarii;
- 0 - 20cm şi 20 - 40 cm pentru plantaţiile de vii şi pomi.
Probele de sol se recoltează cu sonda agrochimică. Fiecare probă
parţială colectată se introduce într-o cutie, constituindu-se astfel proba
medie agrochimică. Probele medii agrochimice, ambalate în cutii de lemn,
se expediază la laborator.
Faza de laborator
Probele medii agrochimice aduse în laborator suferă următoarele
două operaţii importante: condiţionarea şi analiza agrochimică.
Prin operaţiunea de condiţionare, probelor de sol sunt uscate la aer
timp de 3 zile (prin întinderea uniformă în scafe de carton), sunt îndepărtate
resturile organice şi mojarate.
După condiţionarea probelor de sol, asupra lor se execută următorul
set de analize:
- pH-ul suspensiei apoase;
- aciditatea de schimb şi aluminiu schimbabil la soluri cu pH < 5,8;
- carbonaţii şi bicarbonaţii alcalino - pământoşi şi calciul activ la
soluri cu pH > 8,4;
- conţinutul de săruri solubile la soluri cu pH > 7,5;
- suma bazelor şi aciditatea hidrolitică la 10% din probe la care se
determină şi humusul;
- conţinutul de humus la 10% din probe;
- conţinutul de potasiu asimilabil.
La solurile din seră se execută un set aparte de analize chimice şi
anume:
- pH-ul suspensiei apoase la un raport sol/soluţie 1,5;
- carbonaţii alcalino-pământoşi prin metoda gaz volumetrică
Scheibler;
- conţinutul de materie organică prin calcinare la 6000C;
- conţinutul total de săruri solubile ;
- formele hidrosolubile ale azotului (N-NO 3 ; N-NH 4 ), fosforului,
potasiului şi magneziului.
Faza de birou
În această fază, rezultatele analizelor agrochimice se înscriu în
diferite tabele se alcătuiesc cartogramele agrochimice, se face interpretarea
rezultatelor analizelor agrochimice stabilindu-se planul de fertilizare şi
amendare al solurilor.
Cartograma agrochimică, este o reprezentare în culori conform unei
legende a modului cum variază un indice agrochimic. Acestea se efectuează
la scara la care s-a făcut cartograma (1/5000; 1/2000). Ele cuprind
elementele topografice, limitele unităţilor de sol şi parcelelor de recoltare a
probelor medii agrochimice.
Se alcătuiesc cartograme pentru fiecare indicator agrochimic testat:
pH, gradul de asigurare cu azot (prin indicele de azot), cu fosfor şi cu
potasiu, etc. În fiecare unitate analitică trasată pe planurile de situaţie, sunt
înscrise numerele de ordine ale probelor şi rezultatele analitice obţinute. Pe
cartograma reacţiei solului, încadrate într-un cerc, se înscriu sub formă de
fracţii valorile gradului de saturaţie cu baze V Ah la numărător şi valoarea
(Al/S B ).100 la numitor, acolo unde au fost efectuate determinări.
159
Pentru redarea contrastantă a stării de asigurare a solului cu azot,
fosfor sau potasiu, se colorează suprafaţa parcelei agrochimice din cadrul
planului de situaţie în roşu, galben sau albastru în funcţie de nivelul scăzut,
mijlociu sau ridicat cu elementul analizat. De regulă culoarea roşie este
culoarea de avertizare, ea arată fie reacţie acidă, fie grad scăzut de
aprovizionare cu elemente nutritive.
Recomandările de fertilizare se fac atât prin planul de fertilizare, cât
şi pe baza unei cartograme agrochimice de sinteză, pe care sunt delimitate
parcelele de fertilizare şi amendare. Acestea reprezintă suprafeţe omogene
din punct de vedere al încadrării în clase de reacţie şi de asigurare cu
elemente de nutriţie. În cadrul fiecărei astfel de parcele se înscriu valorile
medii ale indicatorilor agrochimici: pH, IN, P Al , K Al .
După Lăcătuşu (2000), caracterizarea sintetică a stării de fertilitate se
mai poate realiza şi prin calcularea unor indici agrochimici cum ar fi
indicele Riehm (I.R.):
b
I .R = a + , în care:
2
a=% soluri cu aprovizionare ridicată şi foarte ridicată, faţă de
suprafaţa totală;
b=% soluri cu aprovizionare mijlocie, faţă de suprafaţa totală.
Solurile se grupează în 5 clase de fertilitate notate din 20 în 20 de la
0 la 100.
Indicele agrochimic global (IAG) propus de Davidescu D. şi
Velicica Davidescu (1981), reprezintă o însumare algebrică codificată a
însuşirilor principale ale solurilor. Codificarea stării de fertilitate după
parametrii agrochimici se face cu – 2 pentru fertilitate scăzută, - 1 pentru
fertilitate mijlocie, 0 normală, +1 ridicată, şi +2foarte ridicată, conform
datelor din tabelul 14.
IAG =
∑ ( pH + N + P + K ...........) ⋅ 100, în care:
n
∑ = suma algebrică a valorilor codificate ale parametrilor;
n = numărul parametrilor luaţi în considerare.
Interpretarea rezultatelor se face astfel:
Valori negative:
100 - 200 fertilitate globală scăzută;
26 - 100 fertilitate globală mijlocie.
Valori pozitive:
26 - 100 fertilitate globală ridicată;
100 - 200 fertilitate globală foarte ridicată;
-25 la +25 fertilitate globală normală.
Tabelul 14
Indicele agrochimic global al fertilităţii prin
codificarea parametrilor agrochimici
Starea de Nota
fertilitate generală Parametru agrochimic codificat
codificată pH N P K SB T EC Humus
Scăzută -2
160
Mijlocie -1
Normală 0
Ridicată +1
Foarte +2
ridicată
Reţinem:
agrochimică.
Cartarea agrochimică, efectuată în vederea caracterizării fertilităţii
solurilor depinde în principal de cinci factori:
- ridicarea corectă a probelor reprezentative de sol;
- pregătirea probelor pentru analiză;
- alegerea celei mai adecvate metode de analiză;
- interpretarea corectă a rezultatelor analizelor;
- elaborarea recomandărilor privind fertilizarea şi ameliorarea
agrochimică a solurilor cartate.
Pentru realizarea acestor cerinţe, lucrările de cartare agrochimică se
execută în patru faze: pregătitoare, de teren, de laborator şi de birou.
Observaţie:
Analiza solului singură nu este suficientă, întrucât ea nu poate
evidenţia viteza de pătrundere a elementelor nutritive în plante, fapt pentru
care ea trebuie corelată cu analiza chimică a plantei.
TEST DE EVALUARE
1. De ce depinde reuşita lucrărilor de cartare agrochimică?

Răspuns:
Reuşita lucrărilor de cartare agrochimică, în vederea
caracterizării fertilităţii solurilor depinde de cinci factori: ridicarea
corectă a probelor reprezentative de sol, pregătirea probelor pentru
analiză, alegerea celei mai adecvate metode de analiză, interpretarea
corectă a rezultatelor analizelor, recomandări privind fertilizarea şi
ameliorarea agrochimică a solurilor cartate.
2. Care sunt analizele agrochimice efectuate probelor de sol în

vederea cartării agrochimice?
Răspuns:
Exerciţii.
Exemplu rezolvat:
1. Mărimea parcelelor agrochimice pentru culturi de câmp
situate pe terenuri plane sau slab înclinate este de:
a) 1 ha
b) 2-5 ha
c) 10-15 ha
Rezolvare : b
De rezolvat:
161
2. Adâncimea de recoltare a probelor de sol pentru terenurile
arabile ocupate cu culturi de câmp, sere şi solarii este de:
a) 20-40 cm
b) 0-20 cm
c) 10 cm
Rezolvare:
8.2. Analiza plantei. Utilizarea diagnozei foliare

în fertilizarea culturilor
Aşa după cum subliniază Davidescu D. şi Velicica Davidescu

(1992), diagnoza stării de nutriţie după analiza plantei, are la bază cercetarea
complexă a modului în care se formează recolta şi a cerinţelor nutritive ale
plantelor în raport cu vârsta şi fazele de vegetaţie, ţinând seama şi de
tehnologia de cultură. Metodele de diagnostic vegetal, nu exclud celelalte
metode agrochimice ca analiza solului şi cercetarea experimentală în câmp
sau casă de vegetaţie. Folosirea lor împreună duce la obţinerea de concluzii
cât mai complete.
Pentru această diagnoză se disting următoarele căi folosite în
practică:
- diagnosticul foliar al stării de nutriţie după semne exterioare
aparente;
- diagnosticul după analiza chimică a plantei;
- diagnosticul după analiza chimică a solului;
- diagnosticul integrat, pe bază de corelaţii ale analizei solului,
plantelor şi ale factorilor de mediu.
Diagnosticul foliar al nutriţiei după semne exterioare
Semnele exterioare care apar în habitusul plantei sau pe frunze, pot fi
cauzate de absorbţia nesatisfăcătoare a unuia sau mai multor elemente
nutritive. Însă, dezechilibrul nutritiv şi carenţa într-un element nu se
manifestă imediat printr-un simptom vizibil ci după o perioadă de tranziţie
cu transformări biochimice interne.
Un prim factor care afectează mobilitatea elementelor nutritive îl
constituie reacţia acidă sau puternic bazică, care poate duce aşa după cum
am văzut la imobilizarea unor elemente nutritive.De aceea, înainte de a face
alte investigaţii, se determină pH-ul în extract apos şi se fac corecţiile
respective în raport cu intervalul optim de pH cerut de specia, soiul
(hibridul), la care s-au observat perturbări în creştere sau au apărut
simptome vizuale. Există o strânsă legătură între unele însuşiri morfologice
ale plantelor horticole şi starea de nutriţie, ceea ce poate conduce la
descifrarea cauzelor unor deranjamente nutriţionale care se referă la:
- raportul dintre rădăcini şi partea aeriană: la carenţa de azot, partea
aeriană se reduce mult, plantele se opresc din creştere, rădăcinile primare se
dezvoltă mult după hrană, dar cele secundare lipsesc complet; la carenţa de
fosfor, rădăcinile se dezvoltă slab comparativ cu partea aeriană, sistemul
radicular este firav şi plantele se smulg uşor, iar la carenţa în potasiu,
sistemul radicular este slab dezvoltat, cu număr mic de perişori radiculari;
- poziţia pe plantă a frunzelor cu simptome vizibile: când acestea
apar pe frunzele tinere de la vârf, sunt carenţe ale unor elemente cu mare
mobilitate în plante (Ca, B), cu rol în constituţia produşilor organici
implicaţi la alcătuirea membranelor celulare şi ţesuturilor (pectină, lignină),
162
când simptomele apar pe frunzele mature de la bază, este o carenţă a unor
elemente cu mare mobilitate în plante (K, Mg), aflate în stare liberă, ionică.
Când apariţia simptomelor are loc atât pe frunzele tinere de la vârf
cât şi pe cele mature, înseamnă că simptomul reflectă carenţa unui element
implicat în majore procese metabolice prin constituenţii lui de bază (cum ar
fi azotul prin aminoacizi, proteine, acizi nucleici, fosforul pentru formarea
acizilor nucleici, sulful pentru formarea unor aminoacizi esenţiali, etc.):
- poziţia frunzelor faţă de axul vertical: comparativ cu starea normală
poate fi erectă şi apropiată de axul vertical (carenţă în azot), mai îndepărtată
de axul vertical care face un unghi obtuz (carenţă în K, când au şi aspect
ofilit sau cu necroze marginale);
- culoarea frunzelor faţă de stare normală de verde sănătos, este un
criteriu vizibil de stabilire a apartenenţei carenţelor: în verde-pal-gălbui
(carenţa de N, S, Mg), în verde-albăstrui-violet uneori cu necroză marginală
(carenţa de P), de albire a marginilor frunzei şi necrozare marginală a
limbului (carenţă de potasiu), culoarea marmorată, decolorarea între nervuri
şi menţinerea verde a celei mediane (carenţa de Mg), decolorarea în verde
gălbui albicioasă şi aspect de piticire a plantelor (carenţa de Zn).
Diagnosticul foliar al nutriţiei după analiza chimică a plantei
Compoziţia chimică a plantei constituie un indicator sintetic care
reflectă particularităţile biologice ale plantei, determinate genetic în
interacţiune cu factorii de mediu.
Aplicarea în practică a rezultatelor obţinute prin analiza în întregime
a plantei s-a dovedit a nu fi concludentă, deoarece într-o astfel de analiză se
include organe şi ţesuturi de vârste diferite cu compoziţii chimice variate,
care nu reflectă media reală a stării de nutriţie, corespunzător cu creşterea şi
dezvoltarea.
Având în vedere faptul că frunza reprezintă seismograful plantei,
care sesizează cel mai bine deficienţele de nutriţie, astăzi procedeul practic
de apreciere a stării de aprovizionare a plantei cu diferite elemente nutritive
îl constituie diagnoza foliară, sau diagnosticul vegetal, care constă în analiza
chimică a unor părţi vegetative caracteristice: frunze, peţiol, nervuri, lăstari
tineri, ramuri de un an, rădăcini. Prin diagnoză foliară se poate estima,
cantitatea de elemente nutritive absorbite de plantă la o anumită fază de
vegetaţie (vârstă), şi permite să se diagnostice starea de precarenţă sau de
exces, înainte de apariţia semnelor vizuale, stabilindu-se în acest mod gradul
de asigurare a plantelor cu principalele elemente de nutriţie în vederea
corectării sistemului de fertilizare.
Reuşita diagnozei foliare depinde de trei factori:
- recoltarea corectă a probelor reprezentative de organe (părţi)
vegetative pentru analiză;
- pregătirea probelor de organe vegetative pentru analiză;
- interpretarea rezultatelor analizelor pe baza unor sisteme de
referinţă alese corect.
Metode expeditive de investigare a stării de nutriţie a plantelor

Pentru stabilirea nivelului de aprovizionare a plantelor cu diferite
elemente nutritive, în vederea corectării sistemului de îngrăşare sau
prognozei recoltei, în practică se folosesc teste de diagnoză foliară, care pun
în evidenţă carenţa sau abundenţa în anumite elemente nutritive. După
Davidescu (1992) acestea sunt:
163
- testul colorimetric al peţiolului, nervurii mediane, a frunzei sau
tulpinii erbacee;
- testul după analiza formelor solubile din sucul vegetal;
- testul după analiza formelor totale de azot, fosfor, potasiu din
ţesuturile vegetale.
Testul colorimetric al peţiolului nervurii mediane, a frunzei sau
tulpinii erbacee
Sunt teste rapide, de teren, care se practică pe probe proaspete pentru
aprecierea stării actuale de aprovizionarea plantei cu azot nitric, fosfor,
potasiu şi magneziu.
Testul peţiolului este caracteristic numai anumitor plante recoltate şi
la o anumită fază critică a nutriţiei conform datelor din tabelul 15.
Tabelul 15
Principalele specii de plante la care se poate practica testul colorimetric al
peţiolului (după Davidescu, 1992)
Specia Partea caracteristică care se testează Elementul care se
testează
Castravete Peţiol de frunze mature la începutul Azot nitric, fosfor
înfloririi şi fructificării anorganic
Morcov Peţiol de frunze mature, la mijlocul Azot nitric
perioadei de vegetaţie
Mazăre Peţiol de la frunza a treia sub vârf, Azot nitric
când planta are 6 - 9 internodii
Pepene Peţiol de la frunzele mature, la Azot nitric, fosfor
galben mijlocul perioadei de vegetaţie anorganic, potasiu
anorganic
Ridiche Frunze mature Azot nitric
Sfeclă Peţiol de frunze mature, la mijlocul Azot nitric, fosfor
perioadei de vegetaţie anorganic, potasiu
anorganic
Tomate Peţiol de frunze mature, la începutul Azot nitric fosfor
legării fructelor, din prima, a doua, anorganic,
a treia inflorescenţă
Viţa de Peţiol de la frunze mature când Azot nitric
vie plantele se află în plină înflorire
Cel mai frecvent se practică la viţa de vie, la care s-a pus în evidenţă
o corelaţie între recolta de struguri şi conţinutul peţiolului în NO 3 - în
perioada înfloritului.
Cu o lamă sau brici bine ascuţit, peţiolul se secţionează oblic de la
bază, pe porţiunea mai groasă prin care se prinde de tulpină. Pe secţiunea
proaspătă se aplică 1 - 2 picături de soluţie de difenil-amină (0,3%). Se
urmăreşte intensitatea culorii albastre care apare în timp de 5-10 secunde de
la aplicare.
Cele 20 peţioluri testate se clasifică după intensitatea coloraţiei
albastre în: intense, mijlocie, slabă, lipsă. Se raportează apoi în procente
164
fiecare din aceste patru categorii, faţă de totalul celor 20 de peţioluri luate
egal cu 100. În raport cu acesta se face aprecierea orientativă, a gradului de
aprovizionare şi a nevoii de îngrăşăminte (tabelul 16).
Tabelul 16
Aprecierea orientativă a gradului de aprovizionare şi a nevoii de
îngrăşăminte (după Davidescu, 1972)
Procent de probe colorate Gradul de Nevoia de
aprovizionare îngrăşăminte
Intens Mijlociu Slab sau deloc
> 50 40 - 60 > 20 Bun Slabă sau deloc
20 - 50 30 - 50 20 - 50 Satisfăcător Mijlocie
< 25 30 < 50 Slab Mijlocie spre
mare
Pentru testul colorimetric al fosfaţilor solubili, se foloseşte o soluţie

de molibdat de amoniu, care colorează tăietura proaspătă a peţiolului în
culoare albastră de diferite intensităţi, iar pentru cel al potasiului anorganic
se foloseşte cobaltnitritul de sodiu, care colorează secţiunea în peţiol
galben.
În acelaşi mod se procedează şi la efectuarea testului colorimetric al
nervurii mediane sau a tulpinii erbacee.
Testul după analiza formelor solubile din sucul vegetal
Sucul din vasele conducătoare (plânsul viţei de vie) şi ţesuturi
(cartofi, castraveţi, tomate, pepene), poate servi pentru caracterizarea stării
de aprovizionare cu diferite forme anorganice de elemente nutritive.
Sucul se extrage fie prin secţionarea coardelor (viţa de vie), fie prin
presare cu diferiţi reactivi.
Metoda este rapidă şi poate fi practicată şi cu trusa de teren. De
multe ori extragerea prin presare este dificilă şi sucul este puternic colorat în
verde, fapt ce îngreunează testul colorimetric: limpezirea extrasului se poate
face cu cărbune activ.
Interpretarea se face cu ajutorul unei scale colorimetrice,
standardizată cu cantităţi cunoscute.
Extragerea formelor solubile cu diferiţi solvenţi organici sau cu
soluţii tampon din ţesuturi proaspete dă o bună corelaţie cu starea de
aprovizionare în special cu azot nitric (NO 3 -) şi cu ionul fosforic (H 2 PO 4 -),
ca şi cu alţi ioni. Frecvent se utilizează ca soluţie extractoare o soluţie
tampon acetică, iar în extract elementele nutritive se determină conform
tehnicilor speciale de laborator (tabelul 17).
Testul după analiza formelor totale de azot, fosfor şi potasiu din
ţesuturile vegetale
Testele rapide descrise anterior deşi sunt foarte utile, când sunt
executate atent şi interpretate corect, nu pot da indicaţii asupra a ceea ce noi
am defini ca nivel critic al nutriţiei, adică asupra concentraţiei unui element
şi asupra raportului în care trebuie să se afle faţă de alte elemente într-o
anumită fază de vegetaţie, care corespunde unei corelaţii optime a
productivităţii. Deci prin ele nu se pot stabili măsuri privind corectarea
sistemului de fertilizare.
Tabelul 17
165
Analiza extractului cu soluţie acetică tampon
(după Nicholas citat de Davidescu, 1992)
Elementul Reactivi folosiţi Culoarea sau opalescenţa

minimum maximum
NO 3 - 2 ml acid 2-4 fenoldisulfonic, incolor-gălbui portocaliu
5ml apă, 10 ml NH 4 OH 30%. închis
PO 4 3- 2 ml molibdat de amoniu slab albăstrui albăstrui
(4%), 1 ml hidrochinonă închis
(1%), 2 ml amestec de
carbonat de potasiu (26%) şi
sulfat de sodiu (5%).
K+ 0,2 ml carbonat de sodiu, limpede, roşu, opalescent,
1 ml glicerină (50%), cărămiziu galben,
2 ml alcool izopropilic închis
Ca2+ 2 ml glicerină (50%), incolor opalescenţă
5 ml soluţie saturată de albă-cenuşie
oxalat de amoniu
Mg2+ 0,2 ml galben de titan galben-pai galben
(0,15%), 0,5 ml clorhidrat de roşcat
hidroxil amină,
0,5 ml zaharoză (5%), 2 ml
NaOH (10%).
Mn2+ 0,5 ml trioximetilsulfat incolor roşu-închis
(exces) (10%), 2 ml NaOH (10%) vişiniu
Mn2+ 2 ml periiodat de potasiu slab-albăstrui albastru-
(carenţă) (soluţie saturată), 0,4 ml închis
tetratametil diaminofenil
metan
Cl- 2 ml AgNO 3 (0,02N), 3 incolor opalescenţă
picături HNO 3 concentrat albă
De aceea, deşi mai dificilă, analiza totală este necesară în cercetarea

atentă a stării de nutriţie în vederea stabilirii carenţelor, abundentei sau
excesului, precum şi a măsurilor agrochimice pentru ca nivelul critic să se
apropie de starea normală.
Probele de organe vegetative se recoltează şi se pregătesc după
normele generale, din unităţi analitice reprezentative. Acestea se usucă la
etuvă sau la aer, după care se mojarează până când trece prin sita cu
diametrul de 0,5 - 1 mm. Se păstrează apoi la întuneric în borcane de sticlă
brune cu dop rodat sau material plastic. Se determină apoi umiditatea şi
substanţa uscată. Apoi materialul vegetal este supus distrucţiei pe cale
uscată la temperatura de 5500C, când se obţine cenuşa sau pe cale umedă cu
acid sulfuric concentrat, sau substanţe puternic oxidate ca perhidrol, acid
percloric.
Se determină apoi azotul total prin metoda Kjeldahl, fosforul
total-colorimetric şi potasiu total prin fotometrie în flacără.
Interpretarea rezultatelor analizei chimice totale se face după
criteriile stabilirii echilibrului nutritiv sau a intensităţii şi calităţii nutriţiei,
ori a raportului dintre două elemente sau prin ecuaţii de regresie.
După conţinutul de elemente nutritive ale ţesuturilor sau organelor
vegetative analizate, se pot obţine informaţii aproximative asupra nevoii de
166
îngrăşăminte. În mod strict datele sunt valabile numai pentru plantele aflate
în creştere, însă ele pot fi extrapolate de specialişti cu oarecare aproximaţie
şi pentru anul următor.
Reţinem:
Semnele exterioare care apar în habitusul plantei sau pe frunze, pot fi
cauzate de absorbţia nesatisfăcătoare a unuia sau mai multor elemente
nutritive. Dezechilibrul nutritiv şi carenţa într-un element nu se manifestă
imediat printr-un simptom vizibil ci după o perioadă de tranziţie cu
transformări biochimice interne.
Când apariţia simptomelor are loc atât pe frunzele tinere de la vârf
cât şi pe cele mature, înseamnă că simptomul reflectă carenţa unui element
implicat în procese metabolice majore prin constituenţii lui de bază (cum ar
fi azotul prin aminoacizi, proteine, acizi nucleici, fosforul pentru formarea
acizilor nucleici, sulful pentru formarea unor aminoacizi esenţiali).
Reuşita diagnozei foliare depinde de trei factori:
- recoltarea corectă a probelor reprezentative de organe vegetative
pentru analiză;
- pregătirea probelor de organe vegetative pentru analiză;
- interpretarea rezultatelor analizelor pe baza unor sisteme de
referinţă alese corect.
Observaţie:
Metodele de diagnostic vegetal, nu exclud celelalte metode
agrochimice ca analiza solului şi cercetarea experimentală în câmp sau casă
de vegetaţie. Folosirea lor împreună duce la obţinerea de concluzii cât mai
complete.
TEST DE EVALUARE
1. Care sunt principalele metode de diagnoză în vederea

evaluării stării de nutriţie a plantelor?
Răspuns:
Pentru diagnoza stării de nutriţie a plantelor se disting
următoarele metode: diagnosticul foliar al stării de nutriţie după semne
exterioare aparente, diagnosticul după analiza chimică a plantei,
diagnosticul după analiza chimică a solului, diagnosticul integrat, pe
bază de corelaţii ale analizei solului, plantelor şi ale factorilor de mediu.
2. În ce constă diagnoza foliară?

Răspuns:
Exerciţii.
Exemplu rezolvat:
1. Pentru testul colorimetric al fosfaţilor solubili din plante, se
foloseşte o soluţie de:
a) molibdat de amoniu
b) acetat de sodiu
c) sulfat de potasiu
Rezolvare : a
De rezolvat:
167
2. Analiza formelor totale de azot, fosfor şi potasiu din
ţesuturile vegetale prin teste rapide poate stabili măsuri
privind corectarea sistemului de fertilizare?
a) da
b) nu
c) doar în faza de creştere vegetativă
Rezolvare:
8.3. Stabilirea dozelor de îngrăşăminte
Sistemul de fertilizare, face parte din măsurile pe care trebuie să le

aplice fiecare proprietar de pământ, în scopul realizării unor producţii
profitabile şi a sporirii necontenite a fertilităţii solului.
Factorul care trebuie să guverneze aplicarea îngrăşămintelor
chimice, este folosirea la maximum a cunoştinţelor privind dozele, tipurile
de îngrăşăminte, aplicarea lor la nivelul optim economic fără risipă şi fără
cheltuieli suplimentare, la epocile optime pentru ca minimum de investiţie
să dea maximum de profit.
Un program eficient de fertilizare trebuie sa aibă la bază realizarea
următoarelor obiective:
- dozele de îngrăşăminte să se calculeze şi să se utilizeze numai la
nivelul dozelor optime din punct de vedere economic şi agrochimic;
- calculul dozelor şi aplicarea îngrăşămintelor, trebuie făcute în
condiţiile armonizării acestora cu alţi factori de vegetaţie, trofici şi
tehnologici, în scopul optimizări ecosistemului respectiv prin dirijarea
relaţiei sol-plantă;
- trebuie asigurat permanent şi în dozele stabilite un caracter
„integrat“ fertilizării culturilor, în scopul valorificării superioare a
elementelor nutritive şi a substanţei active din îngrăşăminte, cu o utilizare
importantă a influenţelor de potenţare a efectului acestora din partea altor
factori (optimizarea regimului apei, luminii, tehnologiilor);
- în măsura în care prin dozele de îngrăşăminte stabilite, se urmăreşte
evoluţia agrochimică (în timp) a solului, este necesar ca dozele calculate să
determine efecte de impact pozitiv cu însuşirile de nutriţie şi calitate a
producţiilor agricole şi horticole;
- dozele de îngrăşăminte calculate trebuie să aibă la bază un caracter
de „elaborare - verificare“, adică să presupună nu numai calcule statistice
matematice şi agrochimice, ci să fie obţinute ca urmare a unor experimentări
şi cercetări riguroase în câmp şi laborator, cu studii şi analize aprofundate ce
pot valorifica în această activitate tehnică, multiplele legături şi dependenţe
ale recoltelor cantitative, sporurilor şi calităţii lor, faţă de modificările din
sol, evoluţia fertilităţii şi protecţia mediului
Metode de stabilire a dozelor de îngrăşăminte chimice
Dată fiind diversitatea factorilor care concură la creşterea plantelor
şi obţinerea recoltelor, există un oarecare grad de relativitate în stabilirea
dozelor de îngrăşăminte. După Davidescu (1999)şi Lăcătuşu (2000) acestea
sunt:
- rezultatele experienţelor în câmp cu doze diferite şi în raporturi
variabile interpretate statistic prin analiza dispersională sau a varianţei;
- pe baza formelor minerale existente în sol (metoda N min);
- recoltei exprimate în valori relative (procente) şi unele însuşiri
agrochimice;
168
- bilanţului elementelor nutritive din sol;
- indicii agrochimici, potenţialului genetic şi factorii de mediu;
- pe baza optimului economic;
- pe baza nomogramelor şi curbelor de fertilizare;
- fertilizarea la vedere sau empirică.
Stabilirea dozelor de îngrăşăminte chimice pe baza experienţelor
în câmp.
Experienţele în câmp prezintă avantajul, că studiază potenţialul
biologic al plantei cultivate, în ansamblul tuturor factorilor care
condiţionează recolta (sol, climă, agrotehnică, stare fitosanitară, activitate
biologică a solului, îngrăşăminte etc.) apropiate de cultura mare.
Rezultatele acestora se pot extrapola în zonele învecinate, zone ale
căror condiţii pedoclimatice trebuie să fie similare condiţiilor în care s-a
experimentat.
Stabilirea dozelor de îngrăşăminte pe baza formelor minerale de
elemente nutritive existente în sol
Procedeul constă în determinarea conţinutului de N mineral (N-
NO3-şi N-NH 4 +), existent la începutul perioadei de vegetaţie pe adâncimea
stratului de sol în care se află distribuită principala masă de rădăcini a
plantelor (0-40 cm la culturile de câmp, 0-100cm în plantaţiile de vii şi
pomi).
Pe baza acestei cantităţi se stabileşte doza de îngrăşăminte cu azot
N − N min
astfel: Doza NKg/ha = ex în care:
Cu
N ex = azot extras din sol, necesar pentru recolta planificată în kg;
N min = conţinutul de azot mineral din sol în kg;
Cu = coeficientul de utilizare al îngrăşămintelor cu azot (40-70%).
Stabilirea dozelor de îngrăşăminte pe baza recoltei exprimate în
valori relative (%) şi unele însuşiri agrochimice.
Pentru aceasta se pleacă de la legea acţiunii factorilor de vegetaţie,
reprezentarea matematică a dependenţei solului şi aplicarea de îngrăşăminte,
când se modifică un singur factor de vegetaţie (îngrăşământul), folosind
ecuaţia Mitcherlich, modificată de Boule şi Bray şi reformulată de Blak:
[ ]
−c( E + E )
Y = R m 1 − e y i , în care:
R m = recolta maximă posibilă;
e = baza logaritmilor naturali (e = 2,718);
c = coeficient de acţiune a elementului nutritiv de îngrăşământul
aplicat solului (c î ) şi în formă accesibilă existentă în sol (c s);
E s = aportul cantitativ de substanţe nutritive din sol kg N , P 2 O 5 sau
K 2 O/ha;
E i = aportul cantitativ de substanţe nutritive din îngrăşămintele
aplicate solului (N , P 2 O 5 sau K2 Okg/ha)
Stabilirea dozelor de îngrăşăminte pe baza bilanţului elementelor
nutritive din sol.
Se bazează pe diferenţa dintre necesarul de N, P, K pentru
obţinerea unui anumit nivel de recoltă şi cantităţii de elemente nutritive care
se găseşte în sol. După Lixandru (1990) se poate folosi în acest sens
următoarea formulă de calcul:
100( Rs C s ) − ( BC1 )
N,P,K kg/ha = F , în care:
C2
169
100= limita superioară de utilizare a elementului nutritiv de către
recolta scontată (%);
R s = recolta scontată t/ha;
C s = consumul specific de N, P sau K
B = conţinutul solului în elementul respectiv;
C 1 = coeficientul de utilizare a elementului din îngrăşământul
aplicat;
C 2 = coeficientul de utilizare a elementului din îngrăşământul
aplicat (H = 38-71%; P 2 O 5 = 12 – 40%; K2 O = 40 – 75%);
F = factor de corecţie în funcţie de condiţiile pedoclimatice.
Valoarea coeficientului de utilizare a elementelor din sol (C 1 ) se
calculează cu ajutorul formulei:
AxBx100
C 1 % (N,P,K) =
Cx30
A = producţia obţinută fără îngrăşăminte t/ha;
B = consumul specific al elementelor luat în calcul kg/t;
C = conţinutul solului în elementul nutritiv sub formă accesibilă
plantelor, mg/100 g sol;
30 = coeficient de transformare a mg/100g sol în kg/ha.
Stabilirea dozelor de îngrăşăminte pe baza indicilor agrochimici,
potenţialului genetic şi factorilor de mediu
Datorită faptului că recolta reprezintă rezultanta interacţiunii
factorilor legaţi de sol, climă şi plantă, de potenţialul genetic al plantei,
Davidescu (1981), propune o metodă de stabilire a dozei de îngrăşăminte
care are în vedere această dependenţă complexă a formării recoltei,
concretizată în formula de mai jos :
 Csp 
Doza kg / ha s.a = (Pg ⋅ P ⋅ E ) ⋅   ⋅ R ⋅ I ⋅ (T ) ⋅ (S ) , în care:
 Cu 
P g = potenţialul genetic al soiului sau varietăţii hibride, kg/ha;
B s = nota de bonitare a solului, corespunzător plantei cultivate,
exprimată subunitar B s/100. Aceste note se găsesc pentru fiecare unitate
agricolă la Oficiile Judeţene de Pedologie-Agrochimie sau orientativ în
tabelul 8.2.
F= indicele de favorabilitate ecologică pentru planta respectivă
exprimată subunitar (F/100);
C sp = consumul specific, în kg (N , P 2 O 5 , K2 O) pe tona de produs
principal şi cantitatea aferentă de produs secundare ;
C u = coeficientul de utilizare a îngrăşământului respectiv de către
plante în procente şi exprimat subunitar;
R = coeficient de răspândire a rădăcinilor (adâncimea) 0 – 20 = 1;
0 – 30 = 1,5; 0 - 40 = 2;
I = indicele de corectare a dozei de îngrăşământ în raport cu nivelul
de aprovizionare a solului, stabilit pe baza analizei chimice, sau cota
procentuală ce trebuie aplicată faţă de indicii agrochimici ai stării de
aprovizionare şi faţă de consumul total reieşit din calcul;
T = coeficient tehnologic stabilit în raport cu posibilităţile tehnice
ale unităţii de a aplica tehnologii moderne sau modeste, valoarea
coeficientului fiind de 1,1 - 1,3 pentru tehnologii ridicate, 1 pentru
tehnologii normale (bune) şi 0,6 - 0,8 pentru tehnologii modeste, scăzute;
S = indicele de secetă (după Botez 1975), corectează doza de azot
dată în timpul vegetaţiei şi se calculează după relaţia:
170
 
 T ⋅N 
S=   ⋅ K f , în care:
  H 
 p1 − 100  
 
T = temperatura medie lunară;
N = număr de ore de instalaţie;
P = suma precipitaţiilor lunare;
H = media lunară a umidităţii relative a aerului;
K f = coeficient de corecţie în raport cu însuşirile hidrofizice ale
solului.
Stabilirea dozelor de îngrăşăminte pe baza optimului economic
Se foloseşte la culturile de câmp, metoda bazându-se pe ecuaţia
Mitcherlich - Bray în formula propusă de Blak adaptată la rezultatele
experimentelor din ţara noastră. Ecuaţia realizată astfel de Borlan (1984)
este următoarea:
 VURp 
lg 2,3Ce ⋅ Rs ⋅ − Ce ⋅ Es
 Cui 
DOE kg N, P 2 O 5 , K2 O/ha = , în
Ce
care:
DOE = doza optimă de îngrăşăminte kg/ha;
Rs = recolta scontată, care se situează în imediata apropiere a
recoltei maxime (Rm), stabilită pe baza notelor de bonitare;
Ce = coeficienţi de acţiune utilă a elementelor nutritive din sol (C N ,
C P , C K);
VURp = preţul de desfacere a produsului principal (lei/kg);
Cui = costul îngrăşămintelor pe unitate de substanţă activă
îngrăşământ (lei/kg);
Es = aportul cantitativ de substanţe nutritive din sol, în kg/ha N,
P 2 O 5 sau K 2 O, devenind EsN, EsP, EsK. Estimarea se face în funcţie în
funcţie de însuşirile agrochimice ale solului şi de mărimea scontată a
recoltelor.
Stabilirea dozelor optime ştiinţifice (DOS) pentru microelemente
Pentru stabilirea dozelor de îngrăşăminte cu microelemente pe
solurile în care se manifestă carenţa în aceasta, Borlan (1982) a elaborat o
serie de formule, pe baza unor modele matematice, cu ajutorul cărora se
calculează dozele optime ştiinţifice de îngrăşăminte cu microelemente
aplicate pe sol o dată pentru mai mulţi ani:
C e
DOS de Bor kg/ha = 3 - 3aB (b - ) (d - ), în care:
Arg DOE N
B = conţinutul de bor hidrosolubil din sol;
Arg = conţinutul de argilă din sol;
DOE N = doza optimă economică de azot ce urmează a fi
administrată;
a, b, c, d, e= coeficienţii de regresie
 10 − IMo   C   C 
DOS de Mo kg/ha =  −6, 2  ⋅ b −
− IMo  
 ⋅  d − ,
 10 + 10   Arg   DOE N 
în care:
IMo = indicele de molibden al solului;
DOS de Zn kg/ha = 10 - 10bICzn sau
171
DOS de Zn kg/ha = 10 - 10aIPRM , în care:
ICZn = indicele carenţei de Zn;
I.P.R.M. = indicele reacţie fosfaţi mobili.
Stabilirea dozelor de îngrăşăminte pe baza nomogramelor curbelor
de fertilizare şi a tabelelor.
Corelaţia dintre gradul de aprovizionare cu elemente nutritive şi
necesarul de îngrăşăminte se poate exprima în mod sintetic, arată Davidescu
(1999) şi sub forma unor nomograme şi curbe de fertilizare. Acestea permit
specialistului de teren ca pe baza observaţiilor proprii şi a analizelor
(testelor) agrochimice, să stabilească prin extrapolare pe aceste curbe
(nomograme) dozele de îngrăşăminte.
În cadrul acestora pe abscisă se trec cantităţile de elemente nutritive
şi starea de aprovizionare, iar pe ordonată dozele de îngrăşăminte kg/ha.
Aproximarea dozei de îngrăşăminte se face pornind de la starea de
aprovizionare înscrisă în buletinul de analiză. Se ridică o perpendiculară
până se întâlneşte curba grupei de plante pentru care se aproximează doza de
îngrăşăminte. De la punctul de întâlnire se duce spre stânga o paralelă la
abscisă până se întâlneşte ordonata pe care se citeşte doza.
Folosind datele experimentale din teren şi analizele agrochimice se
pot întâlni nomograme pentru fiecare plantă cultivată.
Reţinem:
Factorii care trebuie să fie luaţi în considerare la stabilirea dozelor de
îngrăşământ sunt:
- rezultatele experienţelor în câmp cu doze diferite şi în raporturi
variabile interpretate statistic prin analiza dispersională sau a varianţei;
- forme minerale existente în sol (metoda N min);
- recolta exprimată în valori relative (procente);
- bilanţul elementelor nutritive din sol;
- indicii agrochimici, potenţialului genetic şi factorii de mediu.
Observaţie:
Factorul care trebuie să guverneze aplicarea îngrăşămintelor
chimice, este folosirea la maximum a cunoştinţelor privind dozele, tipurile
de îngrăşăminte, aplicarea lor la nivelul optim economic fără risipă şi fără
cheltuieli suplimentare, la epocile optime pentru ca minimum de investiţie
să dea maximum de profit.
TEST DE EVALUARE
1. Care este avantajul experienţelor în câmp în determinarea

dozei de îngrăşăminte?
Răspuns:
Experienţele studiază potenţialul biologic al plantei cultivate, în
ansamblul tuturor factorilor care condiţionează recolta (sol climă
agrotehnică, stare fitosanitară, activitate biologică a solului,
îngrăşăminte etc.) apropiate de cultura mare.
2. Care sunt obiectivele unui plan eficient de fertilizare?

Răspuns:
Exerciţii.
Exemplu rezolvat:
172
1. În calcularea coeficientului de utilizare a elementelor
nutritive din sol se ţine cont de:
a) conţinutul solului în Al mobil
b) producţia obţinută fără îngrăşăminte t/ha;
c) consumul specific al elementelor luat în calcul kg/t;
Rezolvare : b, c
De rezolvat:
2. Prescurtarea DOE reprezintă:
a) doza optimă ştiinţifică de îngrăşăminte
b) doza optimă economic de îngrăşăminte
c) doza de amendamente calcaroase
Rezolvare:
Rezumatul temei

agrochimică. Lucrările de cartare agrochimică se execută în patru faze:
pregătitoare, de teren, de laborator şi de birou.
173
Diagnoza stării de nutriţie după analiza plantei, are la bază
cercetarea complexă a modului în care se formează recolta şi a cerinţelor
nutritive ale plantelor în raport cu vârsta şi fazele de vegetaţie, ţinând seama
şi de tehnologia de cultură. Metodele de diagnostic vegetal, nu exclud
celelalte metode agrochimice. Ele constau în: diagnostic foliar după semne
exterioare, diagnostic foliar după analiza chimică a plantei, metode
expeditive de investigare a stării de nutriţie a plantelor.
Un program eficient de fertilizare trebuie sa aibă la bază realizarea
următoarelor obiective:
- dozele de îngrăşăminte să se calculeze şi să se utilizeze numai la
nivelul dozelor optime din punct de vedere economic şi agrochimic;
- calculul dozelor şi aplicarea îngrăşămintelor, trebuie făcute în
condiţiile armonizării acestora cu alţi factori de vegetaţie, trofici şi
tehnologici, în scopul optimizări ecosistemului respectiv prin dirijarea
relaţiei sol-plantă;
- trebuie asigurat permanent şi în dozele stabilite un caracter
„integrat“ fertilizării culturilor;
- în măsura în care prin dozele de îngrăşăminte stabilite, se urmăreşte
evoluţia agrochimică (în timp) a solului;
- dozele de îngrăşăminte calculate trebuie să aibă la bază un caracter
de „elaborare - verificare“, adică să presupună nu numai calcule statistice
matematice şi agrochimice, ci să fie obţinute ca urmare a unor experimentări
şi cercetări riguroase în câmp şi laborator.
Tema nr. 9
UTILIZAREA RAŢIONALĂ A ÎNGRĂŞĂMINTELOR
174
• Sisteme de fertilizare a culturilor agricole
• Chimizarea agriculturii, protecţia mediului, directiva nitraţilor
Obiectivele temei:
- cunoaşterea principalelor sisteme de fertilizare a culturilor;
- modalităţi de evitare a poluării mediului datorată fabricării şi
folosirii îngrăşămintelor;
- cunoaşterea principalelor Programe Europene privind reducerea şi
diminuarea poluării în Agricultură
1. Borlan Z., Hera Cr. şi colab. 1994 - Fertilitatea şi fertilizarea
3. Mocanu R., Ana Maria Mocanu, 2005 - Agrochimie, Editura
4. Răuţă C., Cârstea Şt., 1983 - Prevenirea şi combaterea poluării
5. I.C.P.A., 1981 - Metodologia de analiză a solurilor în vederea
6. I.C.P.A. 1998 - Monitoringul stării de calitate a solurilor din
9.1. Sisteme de fertilizare a culturilor agricole
Fertilizarea culturilor agricole are şansele unui efect scontat, în

măsura în care aceasta se îmbină armonios şi sub control agrochimic riguros
cu celelalte măsuri agrofitotehnice ce potenţează rezultatele aplicării
îngrăşămintelor. Alternativa uneori mai simplă, de a rezolva numai prin
fertilizare obţinerea de randamente sporite cantitativ şi calitativ fără o
acţiune de conexiune cu alţi factori de vegetaţie şi tehnologici, este de cele
mai multe ori o încercare fără efecte, chiar suficient de costisitoare,
ineficientă sau chiar cu efecte negative atât asupra plantelor cât şi a
ecosistemului respectiv.
Controlul agrochimic al solului, îmbinat cu cunoaşterea cerinţelor
plantelor în elemente nutritive şi apoi cu un complex tehnologic adecvat
ecosistemului, ce pune în valoare şi măreşte efectul îngrăşămintelor, sunt căi
de a dirija activitatea tehnică de mare importanţă pentru agricultură în
general şi pentru culturile de câmp în special.
Principalii factori care condiţionează aplicarea îngrăşămintelor la
culturile de câmp sunt:
- sistemul de agricultură;
- alegerea sortimentului şi a modalităţilor de aplicare;
- însuşirile agrochimice ale solurilor;
- nivelul tehnologiilor utilizate la diferite culturi;
- condiţiile climatice.
Sistemul de agricultură şi aplicarea îngrăşămintelor.
Fertilizarea culturilor de câmp ţine cont în mod obligatoriu, în
primul rând de sistemul de agricultură practicat, mai cu seamă că în ultimele
175
decenii în acest domeniu, atât prin conţinutul teoretic dar şi practic, s-au
detaşat mai multe sisteme, în care aplicarea îngrăşămintelor se face
diferenţiat nu numai pentru scopul primar propus (producţii mari şi de
calitate), ci mai ales pentru nivelul de protecţie al ecosistemelor.
Agricultura convenţională presupune în varianta „puternic
intensivă“ menţinerea sau chiar sporirea fertilităţii solurilor în exclusivitate
prin îngrăşăminte chimice, iar cea „moderat intensivă“ are în vedere
folosirea deopotrivă, în interacţiune sau în completare, a îngrăşămintelor
chimice alături de cele organice. Este un sistem de mare randament, ce
vizează producţii mari şi un interes evident pentru o sporire a fertilităţii
solurilor prin îngrăşăminte. Este adevărat însă că multitudinea produselor
chimice utilizate în producţia agricolă, presupune un control agrochimic
riguros pentru ca investiţiile de îngrăşăminte şi pesticide, să se regăsească în
producţii agricole ridicate şi nu în deteriorarea mediului ambiant şi în
degradarea fertilităţii solurilor. Acest sistem presupune utilizarea
îngrăşămintelor după însuşirile solurilor şi cerinţele plantelor în
conformitate cu factorii cunoscuţi fără probleme restrictive deosebite.
Agricultura biologică, în contradicţie cu cele două variante ale celei
convenţionale, exclude total folosirea îngrăşămintelor industriale de sinteză
(cu N, în primul rând) şi presupune folosirea celor organice şi eventual a
celor provenite din prelucrarea unor roci naturale. Această variantă admite
folosirea pesticidelor, a unor îngrăşăminte industriale strict necesare şi a
unor metode biologice cu caracter tehnologic (soiuri, hibrizi, asolamente
etc.) într-un sistem „integrat biologic“.
Fără a exclude total o variantă sau alta din punct de vedere
agrochimic şi al fertilităţii, datorită efectelor benefice ale materiei organice
în soluri, trebuie concepute sisteme de fertilizare la culturile agricole, cu un
conţinut organo-mineral, după principiul agronomic ce prevede ca
suprafeţele cultivate să se fertilizeze (în timp şi periodic) cu îngrăşăminte
organice, iar cele chimice să completeze aportul solului în elemente
nutritive, la nivelul producţiilor scontate. Se pune astfel în valoare şi în
acţiunea sa complexă materia organică, respectiv cea humificată, cu rol
esenţial în formarea şi delimitarea complexului adsorbtiv al solurilor şi în
dimensionarea capacităţii de tamponare a acestora, calitate dorită şi esenţială
pentru toate solurile agricole cultivate cu plante de câmp.
Alegerea sortimentului şi a modalităţilor de aplicare
Alegerea sortimentului de îngrăşăminte minerale reprezintă un factor
important în reuşita fertilizării. Tipul de îngrăşământ trebuie să fie în
concordanţă cu însuşirile solului şi cerinţele plantelor cultivate, pentru a
preveni unele reacţii de imobilizare sau de accentuare a acidifierii,
alcalizării sau salinizării solurilor, sau pentru a putea folosi asemenea
îngrăşăminte care să permită aplicarea o singură dată a mai multor elemente
nutritive.
Modalităţile de aplicare a îngrăşămintelor chimice la culturile de
câmp sunt următoarele:
- fertilizarea de bază prin distribuirea uniformă la suprafaţa solului şi
încorporarea lor cu lucrarea de bază a solului arătură (de vară sau toamnă).
Se aplică 60 – 100% din DOE de fosfor şi potasiu, şi 30 – 50% din doza de
azot dar cu lucrările de pregătire a patului germinativ la cereale păioase
(toamnă);
- fertilizarea starter (de pornire), se execută concomitent cu
semănatul în benzi sau în rânduri, îngrăşământul introducându-se sub
176
sămânţă sau lateral de rândul de sămânţă 5 - 6 cm. Aceasta reprezintă 20 %
din DOE de azot şi 20 – 35% din DOE de fosfor;
- fertilizarea în cursul perioadei de vegetaţie sau fertilizarea fazială,
care se realizează pentru a asigura cu azot plantele în perioada critică şi de
consum maxim. Se aplică 40 – 60% din DOE. Această fertilizare se poate
executa în două-trei reprize la culturile prăşitoare, concomitent cu lucrările
de întreţinere ale culturilor sau împreună cu apa de irigaţie, aplicată prin
aspersiune. Se aplică la fiecare repriză 15 – 20% din DOE de azot. Acest tip
de fertilizare se face cu soluţii de îngrăşăminte administrate cu lucrările de
întreţinere sau de combatere a bolilor şi dăunătorilor.
La cerealele păioase azotul se aplică de regulă sub formă de uree,
dizolvată în soluţia de erbicid sau în soluţia de combaterea bolilor foliare şi
a dăunătorilor. Pe lângă uree se pot adăuga cantităţi de microelemente şi
substanţe fiziologic active.
Redăm mai jos modul cum trebuie să se aplice dozele de
îngrăşăminte chimice la câteva culturi de câmp reprezentative (după Hera şi
Borlan, 1980).
Fertilizarea cerealelor. Dozele optime economice calculate, se
diminuează cu aportul de NPK din îngrăşămintele organice şi de N după
leguminoase şi se majorează dacă se încorporează resturi vegetale
celulozice.
Fosforul şi potasiul se aplică în totalitate toamna sau vara, sub
arătura de bază, iar azotul se fracţionează astfel:
În zonele cu precipitaţii nu prea abundente în toamnă şi iarnă, cum
sunt cele de stepă, se aplică 1/2 - 2/3 din N toamna la pregătirea patului
germinativ, iar restul de 1/3 - 1/2 primăvara devreme când solul este
îngheţat pentru a nu distruge plantele. În zonele cu precipitaţii mai
abundente scade mărimea fracţiei aplicate în toamnă, crescând cea din
primăvară.
Dacă cultura urmează după leguminoase anuale, reducerea dozei de
azot cu aportul de azot al premergătoarei se face la fracţia de toamnă, iar
dacă urmează după leguminoase perene, reducerea are loc la fracţia de
primăvară. Dacă cerealele urmează după culturi la care s-au încorporat
cantităţi însemnate de resturi organice celulozice, pentru evitarea „foamei de
N“, suplimentarea dozei cu 7 kg N/t resturi organice se face la fracţia de
toamnă. Dacă cultura se irigă, în perioada dintre intrarea în burduf şi
înspicare se poate aplica 1/3 din doza de N cu apa de udare prin aspersiune.
Indiferent de zonă, o dată cu lucrările de erbicidare se poate aplica ureea
dizolvată în soluţia de erbicid în concentraţie de până la 6%.
Fertilizarea porumbului. Toamna la fertilizarea de bază se aplică 3/4
- 1/1 din D.O.E. de fosfor şi 1/1 din cea de potasiu. În zonele cu precipitaţii
mai reduse se poate aplica şi 1/4 - 1/3 din D.O.E. de N.
Primăvara la pregătirea patului germinativ, se poate aplica 1/4 - 1/3
din D.O.E. de N. La praşilele a doua şi a treia se aplică câte 1/3 din D.O.E.
de N.
În zonele umede, toamna nu se aplică îngrăşăminte cu azot.
Primăvara la pregătirea patului germinativ se încorporează 1/3 - 1/2 din
doza de N, iar pe rând o dată cu semănatul se aplică 1/4 din doza de P. La
praşila I şi a II - a se aplică şi restul dozei de N.
Fertilizarea culturilor tehnice: floarea-soarelui, sfeclă de zahăr,
cartof.
177
Având în vedere metabolismul lipidic şi glucidic accentuat al acestor
culturi, ele sunt mari consumatoare de potasiu, fapt pentru care aplicarea
îngrăşămintelor cu potasiu este absolut necesară.
Cultura sfeclei de zahăr este de neconceput fără îngrăşăminte cu
fosfor, chiar şi pe solurile bine şi foarte bine asigurate cu fosfor mobil,
datorită rolului deosebit al P în creşterea sistemului radicular şi al rădăcinii
principale, care constituie organul de depozitare al zahărului.
Azotul se foloseşte în doze mari îndeosebi la sfeclă şi cartof, datorită
cantităţii mari de biomasă recoltabilă. Fiind culturi prăşitoare de primăvară
aplicarea îngrăşămintelor chimice se face la fel ca la porumb.
Însuşirile agrochimice ale solurilor
Nivelul de aprovizionare al solurilor cu principalele elemente
nutritive, constituie un factor esenţial ce dimensionează şi condiţionează
efectul îngrăşămintelor la culturile de câmp.
De aceea Davidescu (1999) a stabilit limitele optime ale parametrilor
fizici şi chimici ai solului care condiţionează fertilitatea potenţială,
parametrii ce pot fi corectaţi în mod evident prin folosirea îngrăşămintelor
chimice.
Parametrii fizici care se iau în considerare pentru aprecierea
fertilităţii solului la culturile de câmp sunt: volumul edafic (Ve), adâncimea
profilului de sol (As), textura (Tx), scheletul solului (Ss), regimul hidric
(Rh), panta (P), iar parametrii chimici sunt pH-ul, raportul carbon-azot
(C/N), salinitatea (S), conţinutul în materie organică (H%), capacitatea de
schimb cationic (T), gradul de saturaţie cu baze (V%).
Nivelul tehnologiilor utilizate la diferite culturi
Substanţele aplicate cu efect fertilizant în agricultură şi în primul
rănd cele chimice (rezultate prin sinteze), au înglobate în valoare costuri ce
include consumuri energetice mari şi foarte mari (la N şi P mai ridicate
decât la K şi Ca). De aceea, aplicarea îngrăşămintelor trebuie făcută într-un
cadru tehnologic optim, specific solurilor şi culturilor. Nerealizarea acestui
deziderat reduce drastic uneori efectul îngrăşămintelor, iar aplicarea
tehnologiilor la nivel optim şi performant potenţează efectul îngrăşămintelor
chimice şi organice. În acest factor pozitiv al condiţionării efectului
îngrăşămintelor se include: asolamentele, lucrarea solului, pregătirea patului
germinativ, combaterea bolilor şi dăunătorilor, măsuri de îmbunătăţiri
funciare şi alte acţiuni tehnologice care previn sau înlătură efectele negative
ale unor factori trofici (exces şi băltire de apă, eroziune etc.).
Se poate aprecia deci, că între efectul îngrăşămintelor şi nivelul
tehnologiilor agricole există o intercondiţionare pozitivă.
Efectul îngrăşămintelor în cadrul unor rotaţii şi asolamente la
culturile de câmp este diferenţiat, în primul rând, după specificitatea
plantelor componente în absorbţie, nutriţie şi consum (specific şi global) de
elemente nutritive.
Din acest punct de vedere s-a instituit în fertilizare şi mai ales în
calculul dozelor de elemente nutritive, principiul că necesarul plantelor în
aceste elemente, contează ca al doilea factor (după conţinutul lor în sol) şi
condiţionează direct efectul îngrăşămintelor. Nivelul (ca mărime) al dozelor
poate fi influenţat şi de ritmul absorbţiei elementelor nutritive ca şi durata
acestui proces.
Diferitele asolamente şi rotaţii impun alcătuirea unor scheme de
fertilizare diferenţiate care prevăd printre altele următoarele:
178
- îngrăşămintele organice se vor aplica la culturile ce la suportă
efectul direct, în doze diferenţiate;
- îngrăşămintele chimice se aplică diferenţiat, după necesarul
cantitativ şi sortimental al speciilor din asolament în principalele elemente
nutritive;
- la asolamentele şi rotaţiile cerealiere, se foloseşte o fertilizare
directă cu NPK (a cerealelor), utilizarea de către cereale a efectului
remanent al îngrăşămintelor (inclusiv organice) aplicate la culturile
premergătoare;
- la asolamentele şi rotaţiile ce conţin culturi cerealiere şi plante
tehnice, se utilizează fertilizarea directă a plantelor tehnice şi folosirea de
către cereale a acţiunii remanente a acesteia ca şi fertilizarea directă atât a
culturilor tehnice cât şi a celor cerealiere;
- la asolamentele furajere se utilizează la unele plante (de exemplu la
porumbul de siloz) îngrăşăminte organice (solide, semilichide, lichide), dar
şi fertilizarea chimică la rapoartele N:P:K favorabile azotului (faţă de
culturile cerealiere şi tehnice) şi cu doze din îngrăşămintele chimice mult
mai ridicate.
Condiţiile climatice
Factorii climatici au o influenţă covârşitoare asupra efectului
îngrăşămintelor. Dintre aceştia cităm: uscăciunea sau precipitaţiile
abundente în unele faze de vegetaţie, căldura excesivă sau frigul, durata de
strălucire a soarelui, furtuni sau lovituri de grindină.
Uscăciunea influenţează în mod defavorabil asimilarea elementelor
nutritive din îngrăşăminte de către plante. Ea intensifică insuficienţa unor
specii de ioni prin reţinerea mai puternică a acestora la fracţiunea coloidală a
solului, sau prin procese de oxido-reducere. Un potenţial redox ridicat în
aceste condiţii face ca formele divalente de fier şi mangan să treacă în forme
superioare şi să precipite. Irigarea reduce potenţialul redox, favorizând
trecerea acestor elemente în forme accesibile. În condiţii de uscăciune are
loc reţinerea cu forţe mari a ionilor de Zn şi Fe la potenţialele coloidale, cât
şi o micşorare a concentraţiei ionilor monovalenţi din soluţia solului în
detrimentul celor bivalenţi de Ca2+ şi Mg2+.
Căldura şi insolaţia concentrează procesul respiraţiei, care se
desfăşoară în detrimentul fotosintezei, fiind necesară o bună aprovizionare
cu Zn pentru formarea substanţelor de creştere (auxine).
Aplicarea îngrăşămintelor cu fosfor împiedică micşorarea formării
de peri radiculari (care începe la temperaturi peste 200C).
Precipitaţiile nesatisfăcătoare afectează valorificarea îngrăşămintelor
de către plante, iar cele în exces duc la levigarea unor elemente nutritive din
îngrăşăminte şi la apariţia unor boli şi dăunători.
Reţinem:
Principalii factori care condiţionează aplicarea îngrăşămintelor la
culturile de câmp sunt: sistemul de agricultură, alegerea sortimentului şi a
modalităţilor de aplicare, însuşirile agrochimice ale solurilor, nivelul
tehnologiilor utilizate la diferite culturi, condiţiile climatice.
Alegerea sortimentului de îngrăşăminte minerale reprezintă un factor
important în reuşita fertilizării. Tipul de îngrăşământ trebuie să fie în
concordanţă cu însuşirile solului şi cerinţele plantelor cultivate, pentru a
preveni unele reacţii de imobilizare sau de accentuare a acidifierii,
alcalizării sau salinizării solurilor, sau pentru a putea folosi asemenea
179
îngrăşăminte care să permită aplicarea o singură dată a mai multor elemente
nutritive.
Modalităţile de aplicare a îngrăşămintelor chimice la culturile de
câmp sunt următoarele:
- fertilizarea de bază prin distribuirea uniformă la suprafaţa solului şi
încorporarea lor cu lucrarea de bază a solului arătură;
- fertilizarea starter (de pornire), se execută concomitent cu
semănatul în benzi sau în rânduri;
- fertilizarea în cursul perioadei de vegetaţie sau fertilizarea fazială;
Observaţie:
Controlul agrochimic al solului, îmbinat cu cunoaşterea cerinţelor
plantelor în elemente nutritive şi apoi cu un complex tehnologic adecvat
ecosistemului, ce pune în valoare şi măreşte efectul îngrăşămintelor, sunt căi
de a dirija activitatea tehnică de mare importanţă pentru agricultură în
general şi pentru culturile de câmp în special.
TEST DE EVALUARE
1. Care sunt principalii factori care condiţionează aplicarea

îngrăşămintelor la culturile de câmp?
Răspuns:
Principalii factori care condiţionează aplicarea îngrăşămintelor
la culturile de câmp sunt: sistemul de agricultură, alegerea sortimentului
şi a modalităţilor de aplicare, însuşirile agrochimice ale solurilor, nivelul
tehnologiilor utilizate la diferite culturi, condiţiile climatice.
2. Ce urmăreşte agricultura biologică?

Răspuns:
Exerciţii.
Exemplu rezolvat:
1. Cum influenţează uscăciunea influenţează asimilarea
elementelor nutritive din îngrăşăminte de către plante?
a) favorabil
b) nu are importanţă
c) defavorabil
Rezolvare : c
De rezolvat:
2. Fertilizarea de bază se aplică:
a) după semănat
b) cu lucrarea de bază a solului
c) în timpul vegetaţiei culturilor
Rezolvare:
9.2. Chimizarea agriculturii şi poluarea mediului.

Directiva nitraţilor
180
Prin mediu înconjurător se înţelege ambianţa omului localizată într-
un spaţiu tridimensional teritorial, la suprafaţa Pământului, care are o
anumită alcătuire, organizare structură şi funcţionare, rezultate din fluxurile
energetice şi substanţiale ce leagă cele trei subsisteme principale: neviu, viu
şi uman, în cadrul unui nou înveliş al Pământului şi care îşi are un loc bine
determinat între celelalte învelişuri ce înfăşoară planeta.
Păstrarea nealterată a mediului ambiant, este o condiţie esenţială a
însăşi existenţei vieţii umane. Protecţia mediului presupune ocrotirea şi
conservarea sa.
Ocrotirea mediului, înseamnă protecţia acestuia prin acţiuni
legiferate, care scot din incidenţa omului speciile rare pe cale de dispariţie,
precum şi anumite spaţii geografice cu mare valoare naturală, declarate
monumente ale naturii.
Conservarea, înseamnă utilizarea resurselor mediului la eficienţă
maximă, cu respectarea pretabilităţii, capacităţii de suport şi plasticităţii
sistemului teritorial respectiv. Este vorba deci, de utilizarea raţională şi
eficientă a resurselor mediului, dar nu numai atât ci şi de adaptarea celor
mai potrivite forme şi procese tehnologice, agrozootehnice, sau silvice,
lucrări pentru limitarea şi prevenirea efectelor dăunătoare ale unor fenomene
naturale(E. Vespremenu 1981).
Cu toate eforturile care se fac pentru ocrotirea şi conservarea
mediului ambiant, a păstrării echilibrelor ecologice din natură, totuşi în
epoca actuală, epocă a tehnologiilor moderne, nu se poate rea1iza asemenea
cicluri ecologice umane, materia primă să fie transformată într-un anumit
produs care odată folosit, să fie regăsit într-un altul util, şi să nu fie aruncat
fără nici o utilitate, provocând tot mai multe dificultăţi vieţii omului prin
ocuparea terenurilor‚ poluarea mediului, degradarea calităţii vieţii.
Toate aceste acţiuni care au drept urmare ruperea echilibrului
ecologic, ce pot produce daune sănătăţii, liniştii şi stării de confort a
oamenilor, ori pagube economiei naţionale‚ prin modificarea calităţii
factorilor naturali, sau create prin activităţi umane, însemnă poluarea
mediului înconjurător. De fapt raportat la om, prin poluare se înţelege orice
acţiune prin care omul degradează natura.
Termenul de poluare vine de la latinescul poluo-are, care însemnă a
murdării a degrada, a pângării, a profana.
Într-adevăr, poluarea mediului reprezintă astăzi, un pericol major
pentru tot ce înseamnă viaţă pe planeta noastră, fie că ne referim la omul
însuşi, fie la aer, apă, sol, floră şi faună terestră, aeriană sau maritimă.
Pericolul constă nu numai în efectul nociv local al diverşilor poluanţi, ci şi
în dezechilibrul care a început să se producă la scară naţiona1ă regională,
continenta1ă, goba1ă, respectiv la scara întregii plante (C. Răuţă 1992).
În ţara noastră, într-o perioadă de peste patru decenii, regimul
totalitar din trecut, a neglijat aproape în întregime problemele de protejare a
condiţiilor de viată, de ocrotire a mediului înconjurător, de menţinere a
echilibrului ecologic. În strategia de dezvoltare a economiei, fie că era vorba
de industrie sau agricultură s-a avut în exc1usivitate in vedere, numai
efectele economice şi acesta pe scurtă durată. Această opţiune naţională a
dus în mod inevitabil, la conflicte şi crize ecologice, atât pe termen scurt, cât
şi pe durată mai îndelungată, la deteriorarea echilibrului ecologic, a
factorilor de mediu.
După Răuţă C. (1979), principalele tipuri de poluare sunt:
- poluarea fizică care poate fi de natură radioactivă, termică, sonoră ;
181
- poluarea chimică dată de diferite deşeuri de la industria chimică
care poluează atât aerul, apele cât şi solul, poluare în cadrul căreia se
încadrează şi cea provocată de industria de îngrăşăminte şi pesticide ;
- po1uarea biologică generată de contaminarea microbiologică a
mediilor inha1ate şi ingerate (bacterii, virusuri), şi de modificări ale
biocenozelor prin invazii de specii de animale şi vegeta1e.
- poluarea estetică care se manifestă prin degradarea peisajelor şi
locurilor, prin urbanizare necivilizată, amplasarea de industrii în biotipuri
virgine sau puţin modificate de om, degradarea solului, prin exploatările
miniere la zi.
Se poate observa că în tipurile acestea de poluare intră şi poluarea
dată de industria de îngrăşăminte chimice şi pesticide, dar nu numai
industria (deci producerea), cât şi folosirea neraţională a acestora, induce
fenomenul de poluare. Anual, sunt folosite în agricultura lumii aproximativ,
140 milioane tone de îngrăşăminte chimice, care aduc spor de producţie
echivalent cu 40 % din producţia mondială de cereale şi alte multe milioane
tone de pesticide ce însumează 420 de substanţe active şi 60000 de produse
comerciale, care folosite în protecţia plantelor salvează 24 – 45% din
recoltele obţinute (D. Davidescu 1992). Cifrele acestea sumare şi
aproximative, ilustrează totuşi cu elocvenţă importanţa capitală pe care
procesul de chimizare-fertilizare al agriculturii îl are pentru întreaga Terră,
fără să neglijăm şi efectul poluant al acestora. Astfel spus chimizarea
agriculturii prin mijloace folosite în scopul creşterii producţiei agricole
produce un efect poluant asupra aerului, solului, apelor, produselor
vegetale.
Poluarea aerului
Se realizează în special datorită industriei de îngrăşăminte şi
pesticide, având urmări grave asupra omului şi mediului său înconjurător,
sub diferite forme: împiedică creşterea plantelor, diminuează valoarea
produselor agricole, reduce vizibilitatea şi adaugă mirosuri neplăcute
mediului ambiant şi cel mai important afectează sănătatea omului.
Astfel, de la combinatele chimice care fabrică îngrăşăminte cu azot
sunt emise în aer următoarele noxe: NH 3, N 2 O, NO 2 , N 2 O 3 .
Amoniacul prezent în aer în cantitate de 1 – 3 mg/l, dacă este aspirat
de om şi animale, pătrunde în sânge şi acţionează ca excitant asupra
sistemului nervos central. Prezenţa sa în aer poate deveni periculoasă pentru
animale chiar la cantităţi de 0,02%.
Oxizii de azot de care este legată, în principal aşa zisa poluare
fotochimică a aerului, prin reacţia produselor rezultate din descompunerea
la lumină, a dioxidului de azot, cu alţi compuşi conţinuţi în aerul
poluant(anhidridă sulfuroasă, hidrocarburi), formează o serie de substanţe,
printre care unele ca PNA (peroxy-acil- nitraţi),care sunt fitotoxice şi foarte
iritante pentru ţesutul conjunctiv. Ei produc asupra plantelor intoxicări şi
arsuri foliare la peste 10 ppm.
De la fabricile care produc superfosfat şi acid sulfuric, poate fi
eliminat în atmosferă 20 – 45 kg SO 2 la tona de acid sulfuric, care este
aeropurtat la distanţe de până la 10 km. O concentraţie de 0,01 mg. SO 2 /l
de aer atmosferic se percepe şi este uşor iritant, la 0,006 - 0,013 mg/l irită
mucoasa căilor respiratorii, la 0,015 - 0,02 mg/l este suportată cu mare
greutate de om, la 0,04 - 0,05 mg/l produce intoxicaţii grave, iar la 1mg/l
este mortal.
182
Plantele sunt în marea lor majoritate foarte sensibile la prezenţa SO 2
în atmosferă. Simptomatologia externă datorită SO 2 este una dintre cele mai
caracteristice, în special în cazurile acute în care mari cantităţi din acest
poluant dau în atmosferă picături de acid sulfuros şi acid sulfuric, acestea
provocând arsuri şi pete deshidratate pe toate organele plantelor.
Dozele mici şi intermitente de SO 2 , având un caracter cronic şi
insidios, distrug clorofila dintre nervuri şi decolorează ţesutul prin
intermediul unor pete care încep adesea marginal. El poate pătrunde în
plante prin stomate, iar starea de funcţionare a acestora este în funcţie de
raportul CO 2 / SO 2.
Ionescu (1982), arată că principalele modificări biochimice survenite
in urma interacţiunii SO 2 cu diferiţi constituenţi ai plantelor, înregistrează la
nivelul clorofilei, al compuşilor cu azot, al hidraţilor de carbon precum şi la
nivelul unor auxine. SO 2 prin acţiuni reducătoare şi prin schimbarea
acidităţii mediului desprinde Mg şi fitolul din molecula de clorofilă şi de
asemenea inactivează şi dereglează balanţa fitohormonilor.
De la fabricile de îngrăşăminte complexe şi de superfosfat, mai
rezultă în atmosferă şi acid fluorhidric. Acesta nu se găseşte de regulă în
compoziţia aerului.
Fluorul atmosferic pătrunde în frunze, inhibă activitatea unor enzime
ca enolaza şi co1inesteraza, mărind în acelaşi timp potenţialul peroxidazei.
Acţiunea fluorului se manifestă asupra clorofilei prin desprinderea Mg din
moleculă şi prin împiedicarea fitinei de a înlocui metalul dislocuit.
Pătrunderea gazelor fluorurate în interiorul ţesuturi1or determină
plasmoliza celulelor, din care rezultă moartea ţesuturilor palisadice. După
colapsul celular, părţi1e atinse capătă o culoare brună care virează repede
către brun-roşietic.
Acidul fluorhidric poate provoca anomalii cromozomice.
Conţinutul acestor noxe în aer se apreciază faţă de concentraţiile
maxime admisibi1e (CMA). Acesta sunt:
HF = 0,655 mg/m3, SO 2 = 0,1 mg/m3, NH 3 = 0,3 mg/m3
NOx = 0,3 mg/m3.
Mocanu R. (1992), studiind noxele emanate de Combinatul Chimic
Craiova şi anume: oxizii de azot, amoniacul, acidul fluorhidric a identificat
aceşti compuşi în aer pe o rază de l0 km în concentraţii ce sunt foarte
apropiate sau depăşesc CMA. Astfel la amoniac ele erau cuprinse între
0,157 - 0,956 mg/m3, iar la Nox 0,098 - 0,218 mg/m3 fată de 0,3 mg/m3 cât
este CMA.
Pesticidele atât din cadrul fabricilor (ca emanaţii), cât şi ca urmare a
aplicării lor, s-au răspândit destul de mult în atmosferă şi sunt purtate de
vânt la distanţe foarte mari. Astfel D.D.T. a fost identificat chiar în carnea
de focă şi a urşilor polari. Căderea pe sol şi pe plante a pesticidelor purtate
de curenţii de aer pot. să producă o acumulare continuă a lor cat şi
modificări în metabolismul anumitor specii de plante şi animale.
Insecticidele organo-clorurate, datorită persistenţei lor ridicate se
găsesc în sol nedescompuse, cele mai mari cantităţi identificându-se uneori
în soluri de pădure, deşi acestea nu au fost tratate cu asemenea produse, ele
fiind aduse aici de curenţii de aer şi reţinute de pădure
Cu toate ca insecticidele organo-clorurate au fost interzise încă din
anul 1985, ele au continuat sa fie folosite după această data, în special de
micii producători legumicoli. Din aceasta cauză si datorită perioadei lungi
183
de înjumătăţire, prezenţa lor în sol şi, sporadic în plante a mai putut fi
evidenţiata.
Bacteriile si ciupercile din sol sunt, în general influenţate negativ de
reziduurile de pesticide.
Poluarea apelor
Pe planeta noastră există peste 1,3 miliarde km3 de apă, dar mai mult
de 90% din aceştia sunt inutilizabili din cauza salinităţii lor cele aproape
două procente rămase şi care reprezintă, în valori absolute, cantităţi uriaşe
sunt imobilizate în cea mai mare parte în calote polare, lăsând Terrei spre
folosinţă numai aproximativ 500000 km3 de apă dulce.
Dar pe cât sunt de limitate aceste resurse de apă, pe atât apar cerinţe
tot mai mari în lume. Gospodărirea apelor face parte aşadar, din programul
de ocrotire şi conservare a mediului.
Chimizarea agriculturii contribuie şi la poluarea apelor subterane şi
de suprafaţă atât prin îngrăşămintele organice şi chimice, cât şi prin
pesticide.
Din categoria îngrăşămintelor chimice sunt implicate în acest
fenomen în primul rând îngrăşămintele cu azot. Cantităţile excesive de
radicali chimici ai îngrăşămintelor din apele de suprafaţă, rezultă din
supra-fertilizare şi scurgere superficială în urma ploilor.
În apele freatice apar de regulă nitraţi, care provin atât din
îngrăşămintele chimice cât şt din materia organică şi îngrăşămintele
organice mineralizate şi apoi nitrificate, care s-au levigat pe profilul solului
în directă concordanţă cu cantitatea de precipitaţii. Pierderile de azot prin
levigare sunt uneori foarte mari, ele atingând pentru anumite culturi şi soluri
uşoare 50% din îngrăşământul aplicat.
Mocanu R. (1992), în urma unor cercetări efectuate pe nisipurile din
stânga Jiului, a evidenţiat faptul că este supus levigării atât azotul amoniacal
cât şi azotul nitric din îngrăşămintele chimice aplicate, levigarea acestora
fiind mai accentuată la cultura de porumb comparativ cu cea de grâu.
Astfel 1a cultura de grâu, la doza de N 100 s-a levigat între 36,9 şi
42,3 kg N/ha, iar la cultura de porumb tot la această doză s-a levigat
51,2 - 60,5 kg N/ha.
Datorită levigării nitraţilor în apele freatice şi de suprafaţă are loc
înmulţirea masivă a vegetaţiei acvatice, a algelor şi un consum sporit de
oxigen cu efecte dăunătoare asupra peştilor şi celorlalte vieţuitoare acvatice.
Combaterea acestui fenomen de eutrofizare a apelor este greoaie şi
costisitoare.
Levigarea este condiţionată în primul rând de cantitatea de
precipitaţii; pentru fiecare 2,9 mm precipitaţii infiltrate, azotul nitric coboară
cu 1 cm. Cr. Hera (1976), arată că din cauza consumului mai mic al
plantelor în sezonul rece, se pierd iarna 11 - 46 kg azot/ha, şi vara numai
1 - 14 kg/ha, lucru care se poate preîntâmpina prin fracţionarea dozei sau
folosirea lui alături de îngrăşămintele organice.
Limita maximă admisibilă după Directiva de Nitraţi a Comunităţii
Europene, a concentraţiei de nitraţi în apele potabile este de 50 mg/1. În
unele comune situate în sudul Olteniei pe soluri uşoare (nisipuri), unde
levigarea azotului nitric este accentuată, Mocanu R. (1979) a găsit în apele
din diferite fântâni până la 624 mg/1
Studii mai recente efectuate de Ana Maria Mocanu (2005), indică
faptul că în jud. Dolj peste 80 % din fântânile situate in localităţile judeţului
au concentraţia in nitraţi peste 50 mg/l.
184
Consumul de apă cu concentraţii ridicate de nitraţi poate duce la
boala albastră a copiilor - methemoglobinemia.
Fosforul este cu mult mai puţin mobil în sol decât azotul‚ e1
fixându-se cu uşurinţă pe particulele de care se găseşte precipitat sub formă
de fosfaţi insolubili în apă.
Fosforul ajuns în apă este poluant, mai ales prin efectele sale
indirecte: el determină o înmulţire rapidă a fitoplanctonului şi favorizează
eutrofizarea apelor.
Poluarea apelor cu pesticide se produce atât prin antrenarea lor de
către apele de irigare, cât şi datorită deversării de reziduuri de la fabricile de
pesticide, spălarea diferitelor ustensile folosite la aplicarea pesticidelor în
apele râurilor.
După aplicarea pesticidelor, o parte se degradează prin fotoliză sau
hidroliză, ori pe cale microbiologică sau enzimatică, iar o altă parte se
fixează în sol cu apele de precipitaţii sau irigaţii. În SUA 2,5% din factorii
poluanţi ai apelor de suprafaţă îi constituie pesticidele.
Cercetările efectuate în ţara noastră, au pus în evidenţă în apa de
scurgere de suprafaţă pe parcele cu panta de 25%, conţinuturi de reziduuri
de HCH cuprinse între 1,7 şi 3,9 ppm. În suspensia apelor de scurgere pe
pante (18 – 28%), s-au găsit între 0,039 - 0,288 ppm triazine. Din aceleaşi
cercetări efectuate de Răuţă C. (1982) rezultă că într-un cernoziom vermic
se întâlnesc valori de 0,067 ppm HCH, respectiv 0,033 pmm D.D.T. la
adâncimea de 20 cm. Insecticidele organo-clorurate s-au pus în evidenţă în
sedimente marine din apropierea litoralului românesc.
S-a stabilit că prezenţa D.D.T. în oceanul planetar în concentraţie de
l0 părţi la 1 miliard, ar inhiba procesul de fotosinteză al fitoplanctonului.
Cercetăriie efectuate au stabilit însă că se găseşte în aceste ape în
concentraţie de 1/l000 miliarde, deci de l00 de ori mai mică nefiind cazul de
nelinişte din acest punct de vedere.
Comportarea D.D.T. în mediul ambiant este între anumite limite
similară radionucleoizilor, iar prin aceasta ecologia pesticidelor organo-
clorurate manifestă multe trăsături cu radioecologia. Distribuţia, circulaţia
şi dispariţia D.D.T. în mediu ambiant se desfăşoară în linii generale după
legităţi similare celor care dirijează repartiţia, mişcarea şi extincţia
radionucleuoizilor în natură. S-a pus în evidenţă aşa numitul «timp de
înjumătăţire»: în cazul D.D.T. el este în medie de 10 - 15 ani; alte pesticide
organo-clorurate având un timp de înjumătăţire mai redus. Spre deosebire de
radionucleoizi, durata perioadei de înjumătăţire a pesticidelor nu este
constantă chiar pentru unul şi acelaşi compus (V. Soran 1979).
Acţiunea pesticidelor asupra organismelor umane şi animale depinde
de forma chimică: unele sunt foarte toxice, cum sunt cele organo-fosforice,
dar care se biodegradează repede, în timp ce altele cum sunt cele organo-
clorurate, sunt mai puţin toxice, dar se biodegradează greu, de aceea sunt tot
aşa de periculoase.
Efectele produse de pesticide pot fi împărţite în: hepatotoxice cu
alterarea funcţiei ficatului, neurotoxice şi efecte embriotoxice cu producerea
de modificări congenitale.
Efectele de lungă durată ale pesticidelor, îndeosebi a celor
organo-clorurate, sunt negative. Aplicarea lor constantă şi neîntreruptă a dus
la ivirea câtorva consecinţe nedorite: contaminarea ecosistemelor naturale,
selectarea şi constituirea unor linii de dăunători rezistenţi la tratamentul cu
pesticide
185
Poluarea solului
Emisiile de noxe poluante de către combinatele chimice care fabrică
îngrăşămintele cu azot, cu fosfor sau complexe, în aer aşa cum este NH 3 ,
NO x , SO 2 , HF, sunt antrenate de precipitaţiile atmosferice în sol, unde se
transformă în acizi: azotic sulfuric, fluorhidric. Aceste forme de precipitaţii
poartă denumirea de „ploi acide“. În condiţiile naturale, concentraţia ionilor
de hidrogen (H+) din apa de ploaie este determinată şi este în echilibru cu
CO 2 din atmosferă. Pentru o presiune parţială a CO 2 egală cu 0,0003 bari,
cum este în atmosferă, se obţine un pH al apei de ploaie de 5,63.
Prin poluare cu noxe de la industria de îngrăşăminte, pH-ul apei din
precipitaţii poate ajunge la 4 şi uneori chiar 3. (M. Dumitru 1992).
Ploile acide conduc la creşterea acidităţii totale a solului.
Principalele aspecte ale creşterii acidităţii constau în:
- reducerea capacităţii de schimb cationic;
- mobilizarea ionilor de aluminiu;
- degradarea mineralelor primare;
- reducerea activităţii biologice:
- schimbări în proprietăţile de suprafaţă ale mineralelor şi compoziţia
solului ce afectează un număr de reacţii de adsorbţie şi solubilizare în soluri;
- pierderea cationilor bazici Ca2+, Mg2+, K+, Na+,.
După Schmitzer şi Marrio (1980), condiţiile de aciditate moderată
tind să agrege particulele de acizi humici, dar produc dizolvarea şi
mobilizarea acizilor fulvici.
Datorită introducerii prin această modalitate, în solurile din
vecinătatea combinatelor chimice de fabricare a îngrăşămintelor, a diferiţilor
acizi, valoarea pH a acestor soluri poate să scadă foarte mult uneori până la
3,7, ceea ce afectează foarte mult creşterea speciilor de plante. Mocanu R.
(1991) a găsit în solurile limitrofe Combinatului Chimic Craiova valori pH
de 4,62 - 4,92.
Creşterea acidităţii solului măreşte mobilitatea unor specii de ioni
reţinuţi la fracţiunea minerală sau organică a solului (Fe2+, Al3+, Mn2+,), care
devin nocivi plantelor.
În acelaşi timp în aceste soluri are loc şi o puternică debazificare a
complexului argilo-humic, scăderea gradului de saturaţie cu baze, ceea ce
impune folosirea amendamentelor calcaroase pe aceste soluri.
Aplicarea pesticidelor în diferite tratamente la speciile de plante
cultivate se solidizează cu o mare pierdere de produs. Astfel dintr-un anumit
insecticid sau fungicid numai 6% acţionează asupra dăunătorilor, restul de
94% se pierde, ajunge în sol, pe plante şi alte organisme ale
agroecosistemului.
În cazul erbicidelor, fracţiunea utilizată este ceva mai ridicată 5 – 40%.
Reziduurile de pesticide care vin în contact cu solul, se comportă
diferit. Unele pesticide, datorită solubilităţii scăzute şi a nedegradării prin
fotoliză sau hidroliză sunt persistente (hidrocarburi clorurate). Din această
cauză ele nu sunt transportate în apele de suprafaţă (lacuri, râuri) şi nici în
pânza de ape freatice.
Sunt numeroşi factori, care pot acţiona sau care pot determina
acţiunea sau eşecul unui pesticid. După D. Davidescu, disponibilitatea
pesticidului aplicat în sol este afectată de:
- procese de absorbţie a pesticidului de către coloizii solului;
186
- descompunerea chimică în sol, datorită oxidării, reducerii,
hidratării, hidrolizei, activităţii enzimatice, procese mai intense în solurile
calde şi umede;
- levigarea datorită precipitaţiilor şi irigaţiilor;
- descompunerea microbiologică, proces necesar pentru a îndepărta
reziduurile de pesticide;
- structura chimică a produsului, precum şi condiţiile favorabile de
umiditate, căldură care accelerează descompunerea pesticidelor.
În raport cu gradul de stabilitate în sol reziduurile se împart astfel:
- grupa I foarte stabile, peste 2 ani - triazinele, compuşii cu arseniu şi
mercur;
- grupa a II-a stabile, timpul de descompunere 0,5 - 2 ani;
- grupa a III - a moderat stabile, timpul de descompunere 1 - 6 luni;
- grupa a IV - a cu stabilitate redusă 1 lună.
Rezultă, că unele pesticide au o persistenţă mai mare în sol de peste
2 ani şi deci o stabilitate ridicată. Printre cele mai persistente pesticide în sol
se numără compuşii organo-cloruraţi a căror persistenţă este de peste 5 ani.
Din cauza remanenţei îndelungate a acestor produse, în ultimii ani s-a trecut
la utilizarea de pesticide uşor degradabile cum sunt: insecticidele carbamice,
organo-fosfatice, pietroide – întrucât măsurile de eliminare a acestor
reziduuri din soluri sunt foarte greu de realizat.
Solul mai poate fi poluat şi cu metalele grele de la industria de
îngrăşăminte cum ar fi: plumbu1, cupru, zinc, mercurul‚ cadmiul, nichelul.
Cercetările efectuate de R. Mocanu (1993) în acest sens, pe solurile
din zona limitrofă Combinatului Chimic Craiova, pe o rază de 5 km au
evidenţiat un conţinut ridicat al metalelor grele în această zonă. Cuprul este
cuprins intre l0 - 50 ppm, fiind ridicat faţă de conţinutul normal al solurilor,
dar sub C.M.A.
Zincul se găseşte în cantitate de 45 - 105 ppm peste conţinutul
normal din soluri ‚dar sub C.M.A.
Plumbul se găseşte în cantităţi de 13 - 45 ppm, peste conţinutul
normal al solurilor‚ însă sub C.M.A.
Cobaltul cu valorile de l0 - 20 ppm, sub conţinutul normal al
solurilor şi sub C.M.A.
Nichelul şi manganul se găsesc sub conţinutul normal al solurilor şi
sub C.M.A.
Cromul şi cadmiu se găsesc peste conţinutul normal al solului, dar
sub C.M.A.
Unele probleme de poluare a solului sunt legate şi de folosirea în
cantităţi mari‚ an de an, a îngrăşămintelor chimice. Astfel superfosfaţii
conţin o serie de impurităţi (metale grele, metaloizi toxici), care în
ansamblu, constituie un risc potenţial foarte serios de poluare a solului.
O problemă specială ridică îngrăşămintele cu azot. Astfel, uneori ca
urmare a supra-fertilizării se constată o acumulare ridicată de nitraţi şi nitriţi
în sol.
Administrarea neraţională a îngrăşămintelor şi pesticidelor în sol
duce în primul rând la fenomenul de poluare a produselor vegetale.
Poluarea produselor vegetale
Administrarea unor doze mari de îngrăşăminte cu azot nitric, duce la
acumularea acestuia în plantă sub formă de NO 3 sau NO 2, care exercită
după cum am mai arătat, deprecierea produselor vegetale şi a furajelor, ce
are repercusiuni atât asupra sănătăţii animalelor cât şi a omului.
187
Cercetările efectuate de Ana Maria Mocanu si R. Lacatuşu, au
evidenţiat faptul că în unele areale legumicole concentraţiile de nitraţi din
legume frunzoase ca: salata, mărarul, pătrunjelul, spanacul, varza, depăşesc
limitele maxime admisibile ale concentraţiei în nitraţi.
Ploile acide au o puternică influenţă şi asupra plantelor de cultură.
Frunzele pot fi puternic afectate prin deteriorarea stratului de ceară şi a
epidermei, ori prin extracţie şi spălarea elementelor nutritive. Contactul ploii
acide cu frunzele, conduce la distrugerea cuticulei apoi a celulelor
epidermice de pe suprafaţa superioară a frunzelor, urmate de distrugerea
celulelor palisadice şi în final ambele suprafeţe ale frunzei sunt afectate.
Într-o experienţă s-a constatat formarea de gale pe frunzele plopului hibrid
datorită proliferării anormale a celulelor
Pentru efectele directe trebuie făcută o distincţie între plantele cu
suprafaţă polară (fasole) care atrage, sau apolară (nap) care respinge
picăturile de ploaie. În cadrul suprafeţelor apolare, contactul apei cu
frunzele este minim. In cazul evaporării apei prezentă pe frunze, poluanţii
din apă devin foarte concentraţi pe o porţiune limitrofă de frunză şi aceasta
produce leziuni.
În cazul suprafeţelor polare‚ pericolul arsurilor este mult mai mic iar,
ca urmare a contactului foarte lung, extracţia elementelor este mult mai
eficace, influenţând negativ creşterea plantelor,
Efecte vizibil negative asupra creşterii plantelor, se obţin când
vegetaţia este expusă la ploi cu pH sub 4. Cultura de sfeclă de zahăr este una
din cele mai sensibile plante la ploi acide.
Răspunsul frunzei la precipitaţiile acide, este dependent de: durata
expunerii, frecvenţa expunerii, intervalul dintre ploi, intensitatea ploii,
mărimea picăturilor.
Precipitaţiile acide împiedică contactul granulelor de polen germinat
şi crescut cu suprafaţa de recepţie a stigmatului. Plantele ce au o structură a
florii care le permite, o expunere cât mai mică a organelor de reproducţie la
precipitaţiile acide, sunt mai rezistente.
Posibilităţile de protecţie a plantelor împotriva precipitaţiilor acide
sunt reduse. De aceea‚ se impune luarea unor măsuri de limitare a surselor
substanţelor acidifiante.
Directiva Nitraţilor şi implementarea ei în ţara noastră
Dintre programele Europene privind, reducerea şi diminuarea
poluării în agricultură face parte Directiva 91/636/EEC „nitraţi“, care
impune ca organele responsabile şi competente din ţara noastră să identifice
zonele vulnerabile la poluarea cu nitraţi şi să stabilească programele de
acţiune pentru aceste zone.
Stabilirea zonelor vulnerabile şi potenţial vulnerabile la poluarea cu
nitraţi implică următoarele etape:
- alcătuirea bazei de date la nivel naţional;
- elaborarea metodologiei.
A) Pentru evaluarea zonelor vulnerabile la poluarea cu nitraţi din
surse agricole au fost utilizate următoarele straturi de informaţii
geo-referenţiate dezvoltate de diferite instituţii:
- limita unităţilor teritorial administrative la nivel de comună Geo
System;
- utilizarea terenurilor pe baza clasificării FAO;
- modelul digital de teren (grid cu pasul de 100 m) furnizat de
Institutul Naţional de Hidrologie şi Gospodărire a Apelor (INHGA);
188
- capacitatea de producţie a solurilor, pe baza notelor de bonitare
elaborată de Institutul Naţional de Pedologie Agrochimie şi Protecţia
Mediului (ICPA) Bucureşti;
- suprafaţa cultivată pe tip de culturi la nivel de comună de la
Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale (MAPDR);
- numărul şi tipul de animale din gospodăriile individuale la nivel de
comună (MAPDR);
- sol, funcţii de pedotransfer necesare evaluării dinamicii apei şi
nutrienţilor (ICPA);
- clima – Serii de date de vreme pentru perioade mari de ani
furnizate de Agenţia Naţională de Metrologie;
- corpuri de apă subterană; caracteristicile acviferelor şi zonei
nesaturate (INHGA);
- corpuri de apă subterană, nivel piezometric şi concentraţiile
compuşilor azotului informaţiei de la Administraţia Naţională „Apele
Române“;
- corpuri de apă de suprafaţă: reţeaua hidrografică, inclusiv bazinele
aferente.
B) Metodologia de stabilire a zonelor vulnerabile şi potenţial
vulnerabile la poluarea cu nitraţi se bazează în primul rând pe baza agregării
datelor la nivelul unităţilor teritorial administrative prin analiza fiecărui
subsistem (sol, climă, corpuri de apă, surse de nitraţi din activitatea agricolă)
din perspectiva producerii şi/sau transmiterii nitraţilor proveniţi din surse
agricole către corpurile de apă.
Aceasta utilizează două moduri de evaluare a vulnerabilităţii:
interpretarea factorilor naturali care influenţează transmiterea nitraţilor către
corpurile de apă, utilizând în mod euristic modelele de simulare a nitraţilor
din soluţia solului. Ea evaluează în primul rând vulnerabilitatea naturală;
caracteristicile pedo-hidro-climatice ale zonei favorabile transmisiei
nitraţilor către corpurile de apă, zona fiind declarată vulnerabilă în cazul în
care peste vulnerabilitatea naturală se suprapun surse de nitraţi proveniţi din
activităţile agricole.
Primul subsistem considerat în acest mod a fost solul: în cazul în
care permeabilitatea solului este mai mică şi terenul este în pantă, unităţii
cartografice respective i-a fost atribuită o vulnerabilitate naturală potenţială
prin scurgere pentru corpurile de apă de suprafaţă; în cazul în care
permeabilitatea solului este mai mare şi bilanţul hidroclimatic (P – ERT)
este moderat deficitar, subexcedentar sau excedentar, solul din unitatea
cartografică respectivă conduce la o vulnerabilitate naturală potenţială de
percolare a corpurilor de apă subterane.
Vulnerabilitatea naturală a fost evaluată pe baza metodelor euristice
utilizând funcţiile de pedotransfer derivate din atribuţiile asociate unităţilor
cartografice de sol în harta digitizată a solurilor la scara 1: 1 000 000.
Prin analiza indicatorilor ecopedologici din Metodologia de
Elaborare a Studiilor Pedologice 1987 s-a propus următoarea încadrare a
sistemului sol-teren în 3 zone vulnerabile azot: mare, medie şi scăzută:
- în funcţie de textura solului;
- în funcţie de permeabilitatea solului determinată pe baza
conductivităţii hidraulice;
- în funcţie de panta terenului;
- în funcţie de pericolul la eroziunea de suprafaţă;
- în funcţie de uniformitatea terenului;
189
- în funcţie de inundabilitatea terenului;
- în funcţie de adâncimea apei pedo-freatice şi freatice;
- în funcţie de uniformitatea terenului;
- în funcţie de tipul şi forma de relief.
Toate aceste date pedologice şi agrochimice sunt corelate cu
numărul de animale care sunt concentrate într-un anumit moment pe
anumite suprafeţe de teren, clima, în special cantitatea de precipitaţii,
repartiţia acestora pe perioada anului, caracteristicile bazinelor hidrografice.
Zonele vulnerabile au fost delimitate iniţial la nivelul unităţilor
teritorial administrative. În faza a doua au fost luate în considerare bazinele
hidrografice corespunzătoare localităţilor considerate vulnerabile. Zonele
vulnerabile sunt diferenţiate în funcţie de tipul surselor de nitraţi:
- surse actuale: activităţi agricole prezente care produc un surplus de
nitraţi ca urmare a densităţii mari de animale (din gospodării individuale ale
şi/sau complexelor zootehnice);
- surse istorice: complexe zootehnice care au funcţionat în trecut şi
acum sunt dezafectate.
Sintetizând rezultatele obţinute de Institutul Naţional de Cercetare
Dezvoltare pentru Pedologie Agrochimie şi Protecţia Mediului, la nivelul
unităţilor administrative, suprafaţa unităţilor totală a zonelor vulnerabile la
poluarea cu nitraţi din surse agricole actuale este:
- suprafaţa de teren agricol din zone vulnerabile 848.829 ha,
reprezentând 5,72% din suprafaţa terenurilor agricole;
- suprafaţa de teren arabil din zonele vulnerabile 569.655 ha
reprezentând 6,06 din totalul suprafeţei terenurilor agricole.
Suprafaţa totală a zonelor vulnerabile la poluarea cu nitraţi din surse
agricole actuale şi istorice este:
- suprafaţa de teren agricol din zonele vulnerabile 1 217 147 ha
reprezentând 8,20% din totalul suprafeţei agricole;
- suprafaţa de teren arabil din zonele vulnerabile 866 961 ha
reprezentând 9,22% din totalul suprafeţei terenurilor agricole.
I.C.P.A. împreună cu Administraţia Naţională „Apele Române“ a
stabilit că zonele vulnerabile şi potenţial vulnerabile la poluarea cu nitraţi la
nivelul bazinelor hidrografice din surse agricole reprezintă perimetrele a
255 localităţi din România aşezate în principalele bazine hidrografice, ceea
ce reprezintă 8,64% din suprafaţa ţării, respectiv 13,93% din agricol.
Pentru determinarea zonelor vulnerabile au fost delimitate în urma
analizei fiecărui subsistem (sol, climă, corpuri de apă, surse de nitraţi din
activitatea agricolă) din perspectiva producerii şi/sau transmiterii nitraţilor
proveniţi din surse agricole către corpurile de apă.
Zonele vulnerabile au fost delimitate iniţial la nivelul unităţilor
teritorial administrative. În a doua fază au fost luate în considerare bazinele
hidrografice corespunzătoare localităţilor considerate vulnerabile.
Planuri şi programe de acţiune pentru aplicarea Directivei
Nitraţilor
A) Elaborarea programelor de acţiune
Programele de acţiune reprezintă ansamblul măsurilor necesare a fi
aplicate în zonele vulnerabile pentru a reduce sau elimina poluarea apelor cu
nitraţi din surse naturale sau agricole. Ele trebuie elaborate şi implementate
pentru fiecare zonă vulnerabilă în parte. Unele acţiuni din Programele de
acţiune sunt obligatorii pentru toate zonele vulnerabile. Este vorba de
măsurile descrise în Anexa III a Directivei Nitraţilor 91/636/EEC, plus
190
practicile stabilite în Codul de Bune Practici Agricole, document stipulat în
Directivă, dar adaptat la situaţia agriculturii din fiecare Stat.
De regulă Programul de acţiune cuprinde reguli cu privire la
perioadele în care aplicarea anumitor îngrăşăminte este nerecomandabilă sau
interzisă, capacitatea rezervoarelor de îngrăşăminte animale, limitări privind
numărul de aplicări de îngrăşăminte în baza bunelor practici agricole şi
ţinând seama de caracteristicile zonei vulnerabile. Aceste măsuri trebuie să
asigure pentru orice formă agricolă sau zootehnică nedepăşirea unei norme
specifice la hectar prin cantităţile de îngrăşăminte animale aplicate anual,
precum şi corelarea numărului de animale cu terenul agricol disponibil.
Directiva Nitraţilor stipulează că Programul de acţiune, trebuie să
conţină mai mult decât aceste prevederi obligatorii, dacă se stabileşte că
măsurile obligatorii nu sunt suficiente pentru realizarea obiectivelor de
reducere a azotaţilor în zonele vulnerabile. Directiva cu privire la nitraţi
stabileşte de asemenea adaptarea şi implementarea unui program de
monitorizare a concentraţiilor de azotaţi în apele de suprafaţă şi subterane
precum şi a eutrofizării apelor de suprafaţă pentru fiecare zonă vulnerabilă
cuprinsă în programul local de acţiune.
Directiva Nitraţilor acordă flexibilitate statelor membre în
determinarea procesului adecvat de elaborare, aprobare şi implementare a
programelor locale de acţiune.
Înainte de elaborarea Programelor de acţiune propriu-zis trebuie
efectuate trei activităţi preliminare de către Guvernul României:
- să definească zonele vulnerabile şi potenţial vulnerabile la poluarea
cu nitraţi;
- să întocmească hărţile zonelor vulnerabile;
- să declare aceste zone vulnerabile şi potenţial vulnerabile.
După aceasta Ministerul Mediului şi Gospodăririi Apelor trebuie să
elaboreze un ghid general de structurare, o listă a acţiunilor de remediere şi
cadrul de bune practici agricole.
Planul de acţiune pentru fiecare zonă vulnerabilă trebuie elaborat la
nivelul bazinului hidrografic, pentru o perioadă de 4 ani.
B) Implementarea Programelor de acţiune
Deoarece se preconizează că majoritatea acţiunilor cuprinse în PA
vor fi în principal aplicarea de îngrăşăminte şi gospodărirea deşeurilor
animaliere, fermierii din agricultură şi zootehnie, cu sprijinul şi îndrumarea
administraţiei publice locale, vor juca rolul principal în realizarea
obiectivelor P.A. referitoare la calitatea apelor.
Principalele măsuri cuprinse în PA sunt:
- obligaţia de a stabili la nivelul fermei un plan de fertilizare şi de a
completa un caiet de evidenţe a aplicărilor în câmp a fertilizanţilor cu azot,
organici şi minerali, tipurile şi modul de aplicare a îngrăşămintelor;
- obligaţia de a respecta cantitatea maximă de azot conţinută în
dejecţiile împrăştiate anual: 250 kg/ha N pe fâneţe, 210 kg/ha N pe 4 ani,
între 19.XII a anului în curs până la 18.XII a anului următor;
- obligaţia de împrăştia fertilizanţii organici şi minerali pe baza
echilibrului fertilizării cu azot pe parcelă pentru toate culturile şi de a
respecta elementele de calcul ale normei de aplicare şi modalităţile de
fracţionare, făcând deosebirea dacă este cazul, între culturile irigate şi cele
neirigate. Reducerea aporturilor de azot provenite din apele reziduale;
- echilibrarea fertilizării cu azot a parcelei irigate ţinând cont de toate
fertilizările aplicate organice, chimice sau alţi fertilizanţi pe bază de azot;
191
- stabilirea tipurilor de fertilizanţi şi obligaţia de a respecta
perioadele de interdicţie la aplicarea acestora (tabelul 18)
Tabelul 18
Perioadele de interdicţie la aplicarea diferitelor
tipuri de îngrăşăminte organice
Cultura Tipul de fertilizanţi

Gunoi de grajd Mraniţă Dejecţii lichide
Soluri necultivate Tot anul Tot anul Tot anul
Culturi de toamnă 01.XI - 01.II 01.XI - 15.I 01.XI - 15.I
Culturi de primăvară 01.VII - 31.VIII 01.VII -15.I 01.VII - 15.I
Culturi cu ierburi 11.IX - 01.II 15.XI - 15.I 01.XI - 31.I
perene, înfiinţate de
mai mult de 6 luni
- obligaţia de a respecta condiţiile particulare de aplicare a

fertilizanţilor azotaţi organici şi minerali: în vecinătatea apelor de suprafaţă
prin fâşii de protecţie 5 - 6 m; pe terenurile în pantă; pe cele cu pantă mare
aplicarea fertilizanţilor este interzisă, pe celelalte se vor aplica doze mici şi
dese + îngrăşăminte foliare; pe terenuri saturate de apă, inundate, îngheţate
sau acoperite de zăpadă, atunci când solul are o umiditate corespunzătoare
pentru a evita levigarea.
- obligaţia de a dispune de o capacitate etanşă de stocare a dejecţiilor
zootehnice;
- gestionarea durabilă a terenurilor agricole (alegerea culturilor,
rotaţia, gradul de acoperire, folosirea resturilor organice; la marginea
cursurilor de ape, suprafeţe înierbate;
- limitarea aporturilor de azotaţi din îngrăşăminte în cadrul unei
supra-fertilizări;
- sprijinirea agriculturii ecologice;
- măsuri de sensibilizare, formare şi consiliere a producătorilor
agricoli implicaţi în implementarea programelor de acţiune.
Rolul nutrienţilor în eutrofizarea apelor de suprafaţă şi contaminarea
apelor subterane a fost de mult timp recunoscut; el se datorează în principal,
fosforului din îngrăşămintele aplicate, activităţile industriale şi din apele
uzate gospodăreşti. Efectul negativ de eutroficare se referă la:
- reducerea biodiversităţii ecosistemelor acvatice şi a calităţii apelor
de suprafaţă;
- înmulţirea exagerată a algelor care restricţionează folosirea apelor
de suprafaţă pentru recreare;
- afectarea apei potabile din cauza excesului de nitraţi;
- substanţele toxice eliberate în apă de numărul prea mare de alge
determină moartea peştilor şi diverse boli la oameni.
Reţinem:
Chimizarea agriculturii contribuie la: poluarea aerului datorată în
special datorită industriei de îngrăşăminte şi pesticide, poluarea apelor
subterane şi de suprafaţă atât prin îngrăşămintele organice şi chimice, cât şi
prin pesticide, poluarea solului cu pesticide şi îngrăşăminte. Solul mai poate
fi poluat şi cu metalele grele de la industria de îngrăşăminte cum ar fi:
plumbu1, cupru, zinc, mercurul‚ cadmiul, nichelul.
192
Administrarea neraţională a îngrăşămintelor şi pesticidelor în sol
duce în primul rând la fenomenul de poluare a produselor vegetale.
Dintre programele Europene privind, reducerea şi diminuarea
poluării în agricultură face parte Directiva 91/636/EEC „nitraţi“, care
impune ca organele responsabile şi competente din ţara noastră să identifice
zonele vulnerabile la poluarea cu nitraţi şi să stabilească programele de
acţiune pentru aceste zone.
Observaţie:
Păstrarea nealterată a mediului ambiant, este o condiţie esenţială a
însăşi existenţei vieţii umane. Protecţia mediului presupune ocrotirea şi
conservarea sa.
TEST DE EVALUARE
1. Care sunt principalele tipuri de poluare (după Răuţă C.)?

Răspuns:
După Răuţă C. (1979), principalele tipuri de poluare sunt:
poluarea fizică, poluarea chimic, po1uarea biologică, poluarea estetică.
2. Ce noxe sunt emise în aer de la combinatele chimice care

fabrică îngrăşăminte chimice cu azot?
Răspuns:
Exerciţii.
Exemplu rezolvat:
1. Administrarea unor doze mari de îngrăşăminte cu azot nitric,
duce la acumularea acestuia în plantă sub formă de:
a) NO 3 - sau NO 2 -
b) NH 3
c) NH 4 +
Rezolvare: a
De rezolvat:
2. După Directiva Nitraţilor limita maximă admisibilă (LMA) a
concentraţiei de nitraţi în apele potabile este de:
a) 50 mg/1
b) 25 mg/l
c) 70 mg/l
Rezolvare:
Rezumatul temei
193
Ocrotirea mediului, înseamnă protecţia acestuia prin acţiuni
legiferate, care scot din incidenţa omului speciile rare pe cale de dispariţie,
precum şi anumite spaţii geografice cu mare valoare naturală, declarate
monumente ale naturii.
Conservarea, înseamnă utilizarea resurselor mediului la eficienţă
maximă, cu respectarea pretabilităţii, capacităţii de suport şi plasticităţii
sistemului teritorial respectiv.
Poluarea aerului se datorează în special industriei de îngrăşăminte şi
pesticide, cu urmări grave asupra omului şi mediului său înconjurător, sub
diferite forme: împiedică creşterea plantelor, diminuează valoarea
produselor agricole, reduce vizibilitatea şi adaugă mirosuri neplăcute
mediului ambiant şi cel mai important afectează sănătatea omului.
Chimizarea agriculturii contribuie şi la poluarea apelor subterane şi
de suprafaţă atât prin îngrăşămintele organice şi chimice, cât şi prin
pesticide.
Emisiile de noxe poluante de către combinatele chimice care fabrică
îngrăşămintele cu azot, cu fosfor sau complexe, în aer aşa cum este NH 3 ,
NO x , SO 2 , HF, sunt antrenate de precipitaţiile atmosferice în sol, unde se
transformă în acizi: azotic sulfuric, fluorhidric.
Administrarea unor doze mari de îngrăşăminte cu azot nitric, duce la
acumularea acestuia în plantă sub formă de NO 3 sau NO 2, care exercită
deprecierea produselor vegetale şi a furajelor, ce are repercusiuni atât asupra
sănătăţii animalelor cât şi a omului
Reducerea şi diminuarea poluării în agricultură se face prin
Directiva 91/636/EEC „nitraţi“, care impune ca organele responsabile şi
competente din ţara noastră să identifice zonele vulnerabile la poluarea cu
nitraţi şi să stabilească programele de acţiune pentru aceste zone.
TEST RECAPITULATIV II
194
1. Sunt îngrăşăminte organice:
a) precipitatul, azotatul de sodiu, turba
b) gunoiul de grajd, mustul de gunoi, nămolurile orăşeneşti
c) îngrăşămintele verzi, azotatul de amoniu, clorura de potasiu
d) amoniacul anhidru, biopreparatele, compostul
e) clorura de amoniu, apa amoniacală, turba
2. Conţinutul de substanţă activă din îngrăşăminte reprezintă:

a) procentul de elemente nutritive din îngrăşământ
b) conţinutul în microelemente din îngrăşământ
c) procentul de apă din îngrăşământ
d) materia primă din care s-a obţinut îngrăşământul
e) conţinutul de impurităţi din îngrăşăminte
3. Higroscopicitatea este proprietatea unor îngrăşăminte care se

defineşte prin:
a) punerea la dispoziţia plantelor a mai multor elemente nutritive
b) dizolvarea elementelor nutritive în soluţia solului
c) reţinerea prin adsorbţie a umidităţii din aer
d) existenţa unui singur element nutritiv în compoziţia
îngrăşământului
e) compoziţia binară a îngrăşămintelor
4. Granularea îngrăşămintelor se realizează în vederea:

a) aplicării uniforme şi evitării fenomenului de aglomerare
b) creşterii conţinutului de substanţă activă
c) diminuarii conţinutului de substanţă activă
d) creşterii solubilităţii
e) înlesnirii procesului de ambalare
5. Reacţia fiziologică a îngrăşămintelor reprezintă:

a) mărirea vitezei de asimilare a îngrăşămintelor
b) interacţiunea dintre plantă, sol şi îngrăşământ
c) creşterii solubilităţii îngrăşămintelor
d) efectul remanent al îngrăşământului
e) o reacţie de identificare calitativă a îngrăşămintelor
6) Când planta consumă mai mult anionul de cât cationul, atunci

îngrăşământul are următoarea reacţie fiziologică:
a) bazică
b) acidă
c) neutră
d) acido-bazică
e) nu are reacţie fiziologică
7. Indicele de azot (IN) se utilizează pentru:

a) estimarea conţinutului de N din îngrăşămintele cu azot
b) estimarea azotului potenţial accesibil plantelor
c) estimarea conţinutului de azot din plante
d) estimarea conţinutului de elemente nutritive din îngrăşăminte
e) estimarea conţinutului de elemente nutritive din sol
195
8. Dacă un sol are IN>4 şi H%>6, atunci acesta este:
a) bine asigurat cu azot
b) slab aprovizionat cu azot
c) bine aprovizionat cu potasiu
d) slab aprovizionat cu fosfor
e) mijlociu aprovizionat cu fosfor şi potasiu
9. Sunt îngrăşăminte cu azot nitric şi amoniacal:

a) NH 4 OH, NH 4 NO 3 , KNO 3
b) NH 4 Cl, NH 3 , Ca(NO 3 ) 2
c) NH 4 NO 3 , NH 4 NO 3. CaCO 3
d) NH 4 OH, NH 4 Cl, NH 4 NO 3. CaCO
e) KNO 3 , Ca(NO 3 ) 2
10. Sunt îngrăşăminte cu azot nitric:

b) NH 4 Cl, NH 3 , Ca(NO 3 ) 2
e) KNO 3 , Ca(NO 3 ) 2
11. Sunt îngrăşăminte cu azot amidic:

b) CO (NH 2 ) 2 , Ca(NO 3 ) 2 .4CO(NH 2 ) 2, CO (NH 2 ) 2 .H 3 PO 4
e) KNO 3 , Ca(NO 3 ) 2
12. Amoniacul anhidru (NH 3 ) are următorul conţinut de

substanţă activă:
a) 21 % N
b) 30 % N
c) 82,3 % N
d) 18 % N
e) 54 % N
13. Se mai numeşte şi Salpetru de Chile următorul îngrăşământ:

a) azotatul de calciu
b) azotatul de sodiu
c) apa amoniacală
d) azotatul de amoniu
e) nitrocalcarul
14. Conţinutul de substanţă activă din sulfatul de amoniu -

(NH 4 ) 2 SO 4 este de:
a) 15%
b) 35,5%
c) 21%
d) 46%
e) 81,3%
196
15. De regulă, îngrăşămintele cu azot se aplică:
a) în doză unică
b) fracţionat, în funcţie de cerinţele plantelor
c) numai extraradicular
d) numai în perioada înfloritului
e) numai localizat
16. Apatita, component principal în zăcămintele fosfatice se

foloseşte ca:
a) îngrăşământ cu fosfor pe solurile acide
b) îngrăşământ cu fosfor pe solurile cu reacţie neutră
c) îngrăşământ cu fosfor pe solurile alcaline
d) materie primă la fabricarea îngrăşămintelor cu fosfor
e) îngrăşământ foliar cu fosfor
17. Sunt solubile în apă următoarele îngrăşăminte cu fosfor:

a) apatita, făina de fosforite, făina de oase
b) precipitatul, fosforitele activate
c) superfosfatul simplu, superfosfatul concentrat
d) fosfaţii activaţi, superfosfatul concentrat, polifosfaţii
e) făina de oase, superfosfatul simplu, precipitatul
18. Superfosfatul simplu are următorul conţinut de substanţă

activă:
a) 19 % P 2 O 5 şi 16,5 % P 2 O 5
b) 25 % P 2 O 5 şi 21 % P 2 O 5
c) 10 % P 2 O 5 şi 35 % P 2 O 5
d) 15 % P 2 O 5 şi 25 % P 2 O 5
e) 25 % P 2 O 5 şi 50 % P 2 O 5
19. Metafosfatul de calciu [Ca(HPO 3 ) 2 ] n are următorul conţinut

de substanţă activă:
a) 20% P 2 O 5
b) 40% P 2 O 5
c) 63-65% P 2 O 5
d) 50% P 2 O 5
e) 25-35% P 2 O 5
20. Îngrăşămintele cu fosfor se aplică de regulă:

a) numai în timpul perioadei de vegetaţie
b) numai extraradicular
c) cu lucrarea de bază a solului
d) cu lucrările de întreţinere a culturilor
e) numai localizat, la cuib
21. La cerealele de toamnă, îngrăşămintele cu fosfor se aplică:

a) fracţionat, în timpul vegetaţiei
b) întreaga doză, înainte de arat
c) întreaga doză, primăvara devreme
d) întreaga doză, imediat după semănat
e) ½ din doză toamna şi ½ din doză primăvara târziu
197
22. Sunt îngrăşăminte cu potasiu din alte produse:
a) silvina, silvinitul, carnalitul, kainitul
b) sarea potasică, clorura de potasiu
c) pulberi de la fabricile de ciment, potasiu din apa mărilor, potasiu
din alge marine, pulberi din industria siderurgică
d) tufurile zeolitice, caolinitul, silvina
e) carnalitul, sarea potasică, clorura de potasiu
23. Clorura de potasiu (KCl) are următorul conţinut de

substanţă activă:
a) 20 – 25 % K2 O
b) 57 – 63 % K2 O
c) 40 – 50 % K2 O
d) 10 – 25 % K2 O
e) 30 – 40 % K2 O
24. Sunt îngrăşăminte cu potasiu prelucrate următoarele:

a) silvina, tufurile zeolitice, caolinitul
b) carnalitul, kainitul, silvina
c) carnalitul, sarea potasică, clorura de potasiu
d) clorura de potasiu, sulfatul de potasiu, sarea potasică
e) potasiu din apa mărilor, pulberi din ind. siderurgică, sarea potasică
25. La cereale sporul de producţie care se obţine la 1 kg/ha K 2 O

folosit ca îngrăşământ este de:
a) 5 - 10 kg/ha
b) 15 - 20 kg/ha
c) 20 - 25 kg/ha
d) 3 - 3,8 kg/ha
e) 20 - 30 kg/ha
26. Necesarul în Ca la majoritatea plantelor este de:

a) 80 kg/ha anual
b) până la 50 kg/ha anual
c) până la 25 kg/ha anual
d) până la 100 kg/ha anual
e) 60 kg/ha anual
27. La culturile din România se manifestă cu preponderenţă

carenţe în următoarele microelemente:
a) Cr, Ni, Pb
b) Zn, Mo, B, Cu, Mn, Fe
c) Co, Ni, I, Se
d) Be, Cd, Ni, Cr
e) nu se manifestă carenţe de microelemente
28. Din grupa îngrăşămintelor chimice cu macroelemente de

ordin secundar fac parte:
a) îngrăşăminte cu N, P, K
b) îngrăşăminte cu S, Ca, Mg
c) îngrăşăminte cu S, K, B
d) îngrăşăminte cu N, Ca, K
198
e) îngrăşăminte cu Ca, B, Mo
29. În nomenclatura îngrăşămintelor complexe, a 3-a cifră

reprezintă conţinutul îngrăşământului în:
a) P
b) N
c) K
d) Mg
e) S
30. Îngrăşămintele anorganice ternare complexe şi mixte conţin:

a) două elemente nutritive principale
b) trei elemente nutritive principale
c) un singur element nutritiv principal şi microelemente
d) un element nutritiv principal şi unul secundar
e) numai microelemente
30. Faza de birou a cartării agrochimice constă în:

a) condiţionarea probelor de sol recoltate
b) alcătuirea cartogramelor agrochimice
c) efectuare analizelor chimice
d) măcinarea probelor de sol recoltate
e) trimiterea rezultatelor la beneficiarul lucrării
BIBLIOGRAFIE
199
1. I.Avarvarei, I., şi colab. 1997- Agrochimie. Editura
Sitech,Craiova..
2. Borlan Z., Hera Cr., 1982- Tabele şi nomograme agrochimice.
Editura Ceres Bucureşti.
3. Borlan Z., 1984- Optimizarea agrochimică a sistemului sol-
plantă. Editura Academiei R.S.R. Bucureşti.
4. Z.Borlan, C.,Hera Cr.şi colab. 1994- Fertilitatea şi fertilizarea
5. Borlan Z., Hera Cr., 1990- Agrochimia fosforului.. Editura Ceres
Bucureşti.
6. Borza I., 1977- Ameliorarea şi protecţia solurilor. Editura Mirton
Timişoara.
7. Davidescu D., Velicica Davidescu, 1981- Agrochimie modernă.
Editura Academiei RSR Bucureşti.
8. Davidescu D., Velicica Davidescu 1992- Agrochimie horticolă.
Editura Academiei Române Bucureşti.
9. Velicica Davidescu, Davidescu D., 1999- Compendium
10. Davidescu D., Velicica Davidescu, 2002- Secolul XX,
performanţe în agricultură. Editura Ceres Bucureşti.
11. Ana Maria Dodocioiu, Mihail Susinski, Romulus Mocanu, 2009
– Agrochimie. Editura Sitech, Craiova
12. Eliade Gh., Ghinea L., - 1983- Bazele biologice ale fertilităţii
13. Follet R.H., 1981- Fertilizers and Soil Amendaments Pretince-
Hall Inc. New Jersey.
14. Goian M., 2000- Agrochimie. Editura Marineasa Timişoara.
15. Hauek R.D., 1984- Nitrogen in crop production An.Soc.of
Agron.Inc., Crop.Sci.Soc. of An.Inc., Sci.Soc. of Agr.Inc. USA.
16. Hera Cr., si colab., 1975- Asigurarea azotului necesar culturilor.
Editura Ceres Bucureşti.
17. Lăcătuşu R., 2000- Agrochimie. Editura Helicon- Timişoara.
18. Lacatusu,R., 2006 Agrochimie.Editura Terra Nostra Iasi.
19. Lixandru G.,. şi colab., 1990- Agrochimie.Editura Didactică şi
Pedagogică Bucureşti.
20. Lindsay W.L., 1972- In organic phase equilibric of micronutrient
in soil Dinauer RC (ed.) Micronutrients Agriculture S.S.A. Inc. Madison,
USA.
2o. Ana Maria Mocanu, 2005, Nitratii un pericol – Un studiu in jud.
Dolj, Editura Sitech, Craiova.
21. Mocanu R.,1994- Agrochimie vol.I. Editura Universitaria
Craiova.
22. Mocanu R.,1994- Agrochimie vol.II. Editura Universitaria
Craiova.
Universitaria,Craiova.
24. Mengel K., s.a., 1987 - Principles of plant nutrition.International
Potash Institute Berna.
25. Niţu I., Răuţă C., 1988 - Lucrări agropedoameliorative. Editura
Didactică şi Pedagogică Bucureşti.
200
26. Răuţă C., Cârstea Şt., 1983- Prevenirea şi combaterea poluării
27. Rusu M., 2006- Compendiu de Agrochimie. Editura Ceres
Bucuresti.
28. Stoian L., 1980- Aplicarea îngrăşămintelor la legume cultivate în
grădină. Editura Ceres Bucureşti.
29. Irina Vintilă,. Borlan şi colab. 1984- Situaţia agrochimică a
solurilor din România. Editura Ceres Bucureşti.
30. I.C.P.A., 1981- Metodologia de analiză a solurilor în vederea
31. I.C.P.A. 1998- Monitoringul stării de calitate a solurilor din
201

Agrochimie I II

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Agrochimie I II

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

PROF. UNIV. DR.

Tema nr. 1. OBIECTUL AGROCHIMIEI. PROBLEMELE

Tema nr. 2. BAZELE AGROCHIMICE ALE FERTILIZĂRII

TEST RECAPITULATIV I ………………………………………….. 77

Tema nr. 5. CLASIFICAREA ÎNGRĂŞĂMINTELOR.

Tema nr. 6. ÎNGRĂŞĂMINTE CU MACROELEMENTE

Tema nr. 7. ÎNGRĂŞĂMINTE CU MACROELEMENTE

Tema nr. 8 . CONTROLUL STĂRII DE FERTILITATE A

Tema nr. 9. UTILIZAREA RAŢIONALĂ A

TEST RECAPITULATIV II ………………………………………… 194

OBIECTUL AGROCHIMIEI. PROBLEMELE

1.1. Obiectul şi dezvoltarea Agrochimiei

Agrochimia este o ştiinţă interdisciplinară, care studiază problemele

b) Care sunt regulile elaborate de Z. Borlan în vederea

1.2. Probleme care stau în faţa chimizării

1.2.1. Resursele de sol ale României şi problema chimizării

1. Care sunt principalii factori restrictivi ai capacităţii

2. Ce aspecte trebuie să urmărească Agrochimia în vederea

Agrochimia este o ştiinţă interdisciplinară, care studiază problemele

BAZELE AGROCHIMICE ALE FERTILIZĂRII

2.1. Compoziţia chimică a plantelor, elemente necesare

Compoziţia chimică a plantelor, reflectă în mare parte cerinţele lor

care pot stimula creşterea plantelor.

1. Cum sunt clasificate elementele nutritive în funcţie de

2. Cum sunt clasificate elementele nutritive în funcţie de

2.2. Cerinţele plantelor în elemente nutritive în raport

Folosirea îngrăşămintelor trebuie făcută diferenţiat de la o specie de

Planta Perioada critică Perioada Perioada

1. Care sunt perioadele din viaţa plantelor care prezintă interes

2. Care sunt perioadele de consum a elementelor nutritive de

2.3. Stările de aprovizionare a plantelor

În funcţie de aprovizionarea solului cu elemente nutritive, de

1. Care sunt stările de aprovizionare a plantelor cu elemente

2. Când un element nutritiv devine toxic pentru plante?

Sistemul radicular al plantelor are rolul cel mai important în

Capacitatea de schimb a Cantitatea de CaO

Această formulă, evidenţiază raportul dintre concentraţiile cationilor

[Na ] = [K ] = [Ca ] [Cl ] = [PO ]

[Na ] [K ] [Ca ] [Cl ] [PO ]

Oferta de ioni şi absorţia la câteva specii crescute în aceeaşi

Specia % în diferiţi cationi din conţinutul total de ioni din plante

Reacţia mediului - ionii de H+ micşorează absorbţia cationilor în

2. Care sunt factorii care influenţează absorbţia ionilor

Compoziţia chimică a plantelor, reflectă în mare parte cerinţele lor

SOLUL CA MEDIU DE NUTRIŢIE PENTRU

Timpul alocat temei : 10 ore

3.1. Faza solidă a solului, fracţiunile minerală şi organică

Solul este un sistem eterogen dinamic trifazic: faza solidă, faza

Nr. Materialul C/N

Bilanţul materiei organice din sol

1. Care este provenienţa mineralelor primare?

2. Care este provenienţa mineralelor secundare?

3.2. Faza lichidă şi faza gazoasă a solului şi rolul

3.2.1. Faza lichidă a solului constituie agentul fizico-chimic şi de

1. Definiţi faza lichidă a solului.

2. Definiţi faza gazoasă a solului.

3.3. Forme de elemente nutritive din sol şi

Solul ca sistem dinamic trifazic este într-o continuă evoluţie, de care

schimbabilă de coloizi care poartă sarcini pozitive (organici).Creşterea

1. Sub ce formă se găsesc elementele nutritive cu cel mai

2. De ce sunt greu accesibile plantelor elementele nutritive din

3.4. Adsorbţia cu schimb de cationi, complexul argilo-humic

Deşi par a fi două noţiuni sinonime, reţinerea şi adsobţia au