Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Kuhn
Supficoperta şi coperta de
DIMITRIE SBIEREA
K. E. Gilbert and H. Kuhn
A HISTORY OF ESTHETICS
Copyright 1939; Copyright 1953, by
Indiana University Press. Translation authorised by the Press.
TOATE DREPTURILE ASUPRA PREZENTEI EDIŢII ÎN LIMBA ROMÂNA SlNT
REZERVATE EDITURII MERIDIANE
KATHARINE EVERETT GILBERT
FOSTĂ PROFESOARA DE FILOSOFIE LA DUKE UNIVERSITY
ŞI
HELMUT KUHN
PROFESOR DE FILOSOFIE
LA UNIVERSITATEA DIN ERLANGEN
ISTORIA ESTETICII
Edi(ie revăzută şi adăugită
ÎN ROMÂNEŞTI', DE
SORIN MĂRCULESCU
PREFAŢA DE
TITUS MOCANU
EDITURA MERIDIANE, BUCUREŞTI 1972
TABLA DE MATERII
Prefaţă de Titus Mocanu .................................................. 5
Prefaţa autorilor ........................................................ 19
Prefaţă la ediţia a TT-a.................................................... 23
I. ÎNCEPUTURILE .................................................... 25
Atacurile împotriva poeziei prefigurează discuţiile ulterioare. — Cosmosul, izvor al
frumosului. — Estetica văzută ca rezultat al cosmologiei. — Cosmos şi psihic: idei incipiente
de psihologie a frumosului. — Pitagorismul — prim exemplu de doctrină estetică. — Critica
sofistă şi democraţia greacă. — Retorica sofistă şi ideea de artă. — Socrate, sofist şi duşman
firesc al sofiştilor. — Noţiunea de artă la Socrate.
II. PLATON .......................................................... 40
Arta ca meşteşug; originea ei prometeică. — Etalonul măsurii de la Pitagora. — Arta
ca înţelepciune şi ştiinţă. — Poeţii furnizează înţelepciune. — B oare o înţelepciune reală? —
Poeţii nu ştiu ce fac. — Imitaţie şi lipsă de înţelepciune. — Arta nu e nici mai mult, nici mai
puţin decît o oglindă. — Inconsecvenţă şi inovaţie. — Sofiştii sînt şi sclavi ai aparenţei. —
Orice imitaţie e de calitate inferioară. — Dar imitaţia fantastică e rea. — Corectitudinea. —
Plăcerea raţională şi iraţională. — Farmecele artei sînt primejdioase. — Plăcerea necontrolată
devine incontrolabilă. — Plăcerea e tulbure, slăbeşte raţiunea. — Rodul plăcut al acţiunii nu e
total rău. — Muzica se împărtăşeşte din suflet. — E asemeni sufletelor mişcate de ea. — Forţa
muzicii poate modela sufletele. — Poezia trebuie emondată. — Modelele sensibile de o
simplitate salutară. — întregul aparat al artei poate sluji bine morala. — Ce înseamnă „kalos"?
— Nu lucru, nici aparenţă. — Nu funcţie bine îndeplinită, nici plăcere. — „Kalos" e ceea ce
caută filosoful. — Latura lui dinamică e Erosul. — Scara frumosului. — Frumosul e
nepieritor. — El e realizarea divinităţii din noi. — Mişcarea uniformă e cea mai bună. —
Simţurile ajută armonia. — Frumosul e semnificaţia văzului şi auzului pentru suflet. —
Frumos şi lumină. — Măsură şi proporţie. — Platon n-a scris o estetică? — Sau doar estetică?
— Dacă arta e filosofie săracă, filosofia e artă excelentă.
III. ARISTOTEL ........................................................ 73
Aristotel, mare debitor al lui Platon. — Dar analiza ştiinţifică îi aparţine. — Origine
nu în Prometeu, ci în mîna omului. — Natura e dinamică şi finalizantă. — Arta
concurează natura; e energie structurată. — Metoda genetică aplicată la cuoaştere. — Evoluţia
paralelă a artei din instinct. — Armonii simple. — Analogul experienţei în artă. —
Organismul tragediei similar cu logica ştiinţei. — Platon restrînge funcţia imitativă, Aristotel
o extinde. — Fantazare despre cele două cauze ale poeziei ca materie şi formă. — Forma artei
e materia plăcerii. — Utilizările şi caracterul plăcerii. — Catharsisul, activitatea şi pasivitatea
aceleiaşi funcţii. — Emoţia spectatorului e emoţie raţională modelată. — Savurarea raţională
a binelui intrinsec. — Arta cîrmuitorului şi educatorului, un singur "bine. — Aristotel e mai
blînd decît maestrul său de retorică. — Glorificarea euplasticităţii la Aristotel.
IV. DE LA ARISTOTEL LA PLOTIN .................................. 97
Mare interes pentru artă. — Dar lipsă de putere speculativă. — Perioadă bogată în
sugestivitate. — Importanţa epocii pentru înţelegerea lui Plotin. — Teofrast, mai degrabă
amănunt decît pătrundere. — Tehnicitate sporită. — Inovaţiile lui Aristoxenos în muzică şi
teorie. — Estetica materialistă stoică; sobrietate.
— Conştiinţă istorică. — Compararea stilurilor. — Viaţa independentă a fragmentelor
aristotelice. — Manuale. — Cicero avea forţa şi slăbiciunea vremii sale.
— Plutarh despre urît. — Longinus: stilul măreţ izvorăşte din măreţia artistului.
— Chrysostomos: viziunea artistului depinde de modelare. — Promisiuni speculative;
declinul aprecierii. — Plotin respinge armonia. — Frumosul e ceea ce iubim în momentul
perceperii. — Dragostea de frumos e dor metafizic. — Mai precis, întruparea ideii. — Artistul
e mai puţin decît arta; arta mai puţin decît natura. — Misticismul "său.
V. ESTETICA MEDIEVALĂ ............................................ 123
Spiritul medieval a zdrobit oare estetica? —Arta, o mincinoasă care fură experienţei
calităţi sănătoase. — Frumosul ca nume al lui Dumnezeu. — Augustin: amăgirea artei nu e o
amăgire reală. — Pasiunea poate fi o forţă în bine sau în rău. — Ce e materia, dacă nu binele
sau realul? — Dar materia nu trebuie să se apropie prea mult de Dumnezeu. — Estetica n-a
fost zdrobită, nici desfigurată. — Armonia lumii, semn al originii divine. —
„Neopitagorisnml" lui Augustin. — Numărul ca principiu al dezvoltării spirituale. —
Matematica, privită ca regulă estetică. — Dar sentimentul nu e absent. — Armonia şi simetria
domină numărul. — Urîtul, eşec al reacţiei estetice. — Acordul secret dintre subiect şi obiect.
— Toma din Aquino îl reia pe Augustin. — Forma luminoasă; strălucire modelată. —
Claritatea. — Aspectul material al luminii. — Scara frumosului. — Estetica şi religia. —
Asemănarea şi diferenţa dintre Creator şi creat. — Creatul, cochilie a adevărului. — Simbolul.
— Semnificaţii multiple. — Substanţialitatea opusă a spiritului şi cărnii. — Frumosul şi
imaginaţia, intermediari între unu şi multiplu. — Apărarea raţională a frumosului de către
Augustin. — Simbolurile depărtate. — Timpul în frumos. — Vălul devine uneori aproape
independent. — în Evul Mediu nu există arte frumoase. — Dar artele servile aproximează
frumuseţea. — Arta ca producere. — Frumosul poate informa arta, dar nu stă în ea.
VI. RENAŞTEREA (1300 -1G09) ........................................ 158
Cît de nouă a fost Renaşterea? — Oglinda. — Vălul. — De la meşteşug la profesiune.
— Renaşterea, completă şi complexă. —Arta înălţată prin demonstrarea caracterului ei divin.
— Dar noul spirit laic necesitaşi intelectualitate. — Truda ceea ce e greu de făcut devine
plăcut o dată realizat. — Zestrea spirituală a artistului. — Artistul ca filosof şi critic. —
Importanţa erudiţiei. — Arta e natură pe o treaptă mai jos. - Rolul matematicii. - Tendinţa
mistică. — Demnitatea omului. — Poezia ca imitaţie. — Anticii, „izvorul" căutătorilor de apă
literari. — Semnificaţia morală şi metafizică a artei. — Frumosul ca natură ascunsă. — Sid-
ney: poetul ca ameliorator al existentului. — Arta nu mai e energie cosmică, ci putere umană.
— Armonia îşi aprofundează înţelesul. — Desenul: intuiţie raţionalizată a armoniei. —
Entuziasmul poetic. — Fracastoro: potenţarea naturii. — Natura ca stimulent al creaţiei, mai
degrabă ca subiect de imitat. — Problema plăcerii. — Frumosul ca promptitudine a funcţiei
senzoriale — 'Secularizarea aduce raţionalitate şi individualitate. — Clasicii, vulnerabili în
faţa spiritului modernităţii. — Castelvetro: desfătarea şi noutatea ca ţeluri poetice. — Diirer
despre geniu. — Poezia ca ficţiune pură. — Revolta criticii.
VII. SECOLUL AL XVII-LEA ŞI REGIMUL NEOCLASIC PÎNĂ L\ 1759____
190
Raţiune în filosofie, reguli în artă. — Democrit ia locul lui Aristotel. — Ambiguitatea
imaginaţiei la Bacon. — Descartes: frumosul e stimulare echilibrată. — Demonstraţia e
decisivă chiar pentru frumos. — Hobbes: spiritul e materie în mişcare. — Dar fantezia e
intenţională, cvasiraţională şi sinoptică. — Psihologia estetică a lui Hobbes între două lumi.
— Sinteza lăsată în seama criticilor. — Ţelul moral e fundamental. — „Invenţia" şi sursele ei.
— Semnificaţia profundă a lui „venim" în verosimilitate. — „Unităţile" sînt prescrise de
raţiune şi moralitate. — Le Bossu: alchimia emoţională a scriitorului. — Dinamica plăcerii e
atît nouă cît şi tradiţională. — Leibniz: imaginea despre lume a ştiinţei, jumătate de adevăr. —
Gustul şi raţiunea nu sînt identics, dar nbi contrarii. — Njta de revoltă. — Intuiţiile istorice ale
lui Spinoza.
VIII. ŞCOALA BRITANICA DIN SECOLUL AL XVIII-LE\ .............. 216
Estetica britanică se întemeiază pe Locke. — Dar influenţa franceză introduce raţiunea
pe uşa din dos. — Raţiunea graţioasă prezentă în toate artele. — Chiar Hume îşi depăşeşte
empirismul. — în „simţul" luiShaftesbury e mai mult Plotin decît Locke. — Expansiunea
simţului la Addison: marele, noul, frumosul. — Frumosul ca precauţie divină împotriva
indiferenţei noastre. — Plăcerile imaginaţiei sînt moralizatoare, reflexive, religioase. —
Expansiunea simţului la Shaftesbury; platonismul lui. — Raportul compus al lui Hutcheson.
— Berkeley: „călătoria simţului interior". — Kames şi ierarhia plăcerilor mentale. — Hume:
căile pe care ne parvine frumuseţea sînt emoţia şi sentimentul. — Gustul e analizabil şi
educabil. — Frumosul e haos cucerit. — Frumosul şi virtutea. — Pentru Shaftesbury,
valorizarea e la fel de esenţială ca respiraţia. — Rîsul e simpatetic, nu egotist. — Politică şi
artă. — Reid: deşi frumosul e percepţie, ceva anume ne face să percepem. — Magie
simpatetică. — Burke: simţul frumosului ca instinct social. — Tragedia emoţionează prin
simpatie. — Pictura şi poezia operează cu instinctul imitativ. — Sublimul face apel la
consideraţia de sine. Alegerea naturală — Simpla mişcare a spiritului produce plăcere estetică.
— Hogarth: varietate în uniformitate. — Linia frumuseţii. — Varietatea, principalul atribut
abstract al frumuseţii. — Reynolds: nici o artă fără reguli. — Trebuie pictată natura durabilă,
uu cea schimbătoare. — Relativitatea guătului na e incompatibilă cu regulile. — Geniul e
deasupra, nu împotriva regulilor.
IX. SECOLUL AL XVIH-LE\ IN ITALIA ŞI FR/VNŢA .................. 244
Nu Vico e primul apologet al imaginaţiei. -Gravina; Sensul moral al imaginaţiei.
— Distanţa estetică şi ciclul gustului. - Muratori: imaginaţia ca judecată selectivă
plină de tact. - Vico eliberează imaginaţia. Metoda genetică modernă. - Imaginaţia ca prim
comportament specific uman. — Homer a fost însăşi Grecia. - Viziunea proaspătă a lui Vico
nu e o sinteză reală. - Condillac: arta şi comunicarea se suprapun la origine. - Du Bos: arta e
individualitatea naturii făcută vizibilă.
— Arta trebuie să mişte prin adevărul ei. — Distanţa estetică şi arta ca balsam. -Natura
şi cultivarea geniului. - Imitarea naturii ca întrupare a sentimentului. - Diderot: frumuseţea ca
raport. - Simţul interior şi spiritul. — Gustul, ca şi cunoaşterea, e veridic. - Cum e veridică
arta şi cum diferă gustul de cunoaştere? -Uniformitatea şi diversitatea în gustul muzical.
-Sculptura, ideală în formă, individuală în conţinut. — Componenta emoţională a gustului îl
separă de cunoaştere. - Artistul învaţă mai degrabă de la natură decît din reguli.
— Pentru Rousseau natura e sentiment, nu cunoaştere.
X. RAŢIONALISMUL GERMAN ŞI NOUA CRITICA DE ARTA .......... 261
Baumgarten a botezat estetica, i-a stabilit principala problemă psihologică. — Estetica
nu trebuie să confunde gustul cu alte judecăţi. — Cunoaşterea „inferioară" e imaginativă. -
Necesitatea clarităţii şi exactităţii raţionale. - Natura, cel mai bogat model; conţine idealul. -
„Claritatea extensivă". - Unitatea şi ordinea specifice artei. — Sulzer despre atitudinea şi
emoţia estetică. — Mendelssohn: arta ca integratoare a sufletului. — Hemsterhuis: „simţul
interior". — Nou interes faţă de Grecia. — Winckelmann: perfecţiunea senină a frumuseţii
greceşti. — Evoluţia stilurilor şi influenţele mediului. - Forţă, măreţie, frumuseţe, graţie.
Idealul şi caracteristicul. — Lessing: domeniile poeziei şi artei vizuale. — Mediile nu trebuie
să se încalce. — Ci să se considere reciproc; momentul pregnan t şi descrierea dinamică;' —
Lessing a dezvoltat surse frag-nantare. — Teoria dramatică: Aristotel, Shakespeare, francezii.
— Adevărul şi unitatea de acţiune şi caracter. — Naturalismul lui Heinse; arta autohtonă. —
Frumuseţea izvorăşte din simţ şi sex. — Hamann: simţul ca epifanie. — Poezia adevărată e
„sălbaticul nobil" al discursului. — Herder: nici frumosul, nici arta nu sînt clar logice. —
Trinitatea simţului estetic. - Unitatea omului şi a operelor lui. - Două soluţii ale dualităţii
natură— spirit. — Natura ca avatar. - Herder, strălucit precursor, dar incomplet. - Moritz:
analogie între creaţia artistică şi cea biologică. - Influenţa lui Goethe.
XI. ESTETICA GERMANA CLASICA: KANT, GOETHE, HUMBOLDT,
SCHILLER ............................................................
Cît de originală e estetica lui Kant - Noutatea constă în sistemul său. - Respingerea
metodelor mai vechi. — E oare posibil un sistem estetic? - Metoda transcendentală şi primele
două critici kantiene. — Puntea dintre lumi. — Judecata, determinantă şi reflectantă. —
Planul. - Plăcerea estetică: dezinteresată şi universală. — Interacţiunea armonioasă a raţiunii
şi simţului. — Finalitatea fără scop. - Frumuseţea liberă şi frumuseţea aderentă. - Sublimul. -
Arta ca simbol moral. — Spontaneitatea creatoare. — Geniul e lucrarea naturii ca raţiune în
om. - Singularitatea poziţiei lui Goethe. - Goethe, attt subiect cît şi teoretician al esţeţicţi. -
Armonia intelectului şi imaginaţiei la Goethe. - Imaginaţia anticipă realitatea. — Artistul,
stăpîn şi sclav al naturii. — Emulaţia creatoare a artistului şi a naturii. — Iubirea creează
frumuseţe. — Estetica lui Hum-boldt, parte a unei antropologii universale. — Dialectica
creaţiei şi aprecierii.
— Schiller, moralist kantian şi poet critic. — Funcţia sintetică a teoriei lui Schil-ler. —
„Toţi poeţii sînt natură sau caută natura." — Corupţia omenirii şi problema unei educaţii
estetice. — Impulsul ludic, mobilul creativităţii artistice. — Un ideal estetic de perfecţiune
umană.
XII. ROMANTISMUL GERMAN ......................................... 327
Radicalismul generaţiei romantice. — Evanghelia lui Wackenroder: arta e serviciu
divin. — Novalis: identificări mistice şi universul magic. — Viaţa onirică văzută ca izvor al
inspiraţiei. — Secta romantică şi profeţia estetică a lui Friedrich Schlegel. ■—• Ironia, —
libertatea spiritului romantic. — Idealul clasic şi cel romantic reconciliate în cadrul filosofiei
istoriei. — Jean Paul: raţionalism îmbinat cu imaginaţie romantică. — Poetul — interpret al
universului. — Transcendenţa creştină şi teoria umorului. — Kierkegaard : creştinismul în
opoziţie cu romantismul.
XIII. IDEI ROMANTICE ŞI PROGRAME SOCIALE ÎN ANGLIA ŞI
AMERICA 341
Situaţia originară inversată. — Elake: spiritul profeţiei. — Infinitul. — Poetul ca
vizionar. — Dinamismul lui Blake. — Wordsworth: poetul în contact direct cu adevărul. —
Sensibilitatea. — Influenţa lui Hartley. — Simpatia dintre om şi natură. — Echilibru între
sensibilitate şi gîndire. — Coleridge: poet şi filosof, dar nu filosof-poet. — Idealism cu
fundament kantian. — Sensibilitatea modelată ca idee. — Progres, dar nu sistem. — Shelley:
credinţa entuziastă în poezie. — Psihologia creaţiei după Keats. — Carlyle: poetul ca erou,
vizionar, cîntăreţ. — Emerson: misticul Lumii Noi. — Stricteţe morală — Simplitate. —
Scara platonică. — Ruskin: un romantic cu program practic. — Artă şi morală. — Importanţa
instinctului şi emoţiei. — Ortodoxia sensibilităţii. — Viziunea artistului.
— Imaginaţia pătrunzătoare. — Semnificaţia metafizică şi religioasă a viziunii.
— Arta ca aspect naţional. — Morris: socialistul revoltat împotriva vulgarităţii.
— Arta: muncă bucuroasă şi bucurie profitabilă. — Medievalism. — Whitman: arta
epigonică n-are valoare.
XIV. IDEALISMUL ABSOLUT: FICIITE, SCHELLING, HEGEL............ 372
Estetica devine centru al dezvoltării filosofice. — Intuiţia intelectuală şi estetică. —
Estetica şi sistemul „idealismului absolut" al lui Schelling. — Arta manifestă forme eterne în
cadrul lumii „reflectate". — Afinitatea dintre artă şi natura organică. — Sistemul artelor la
Schelling. — Mitologia elină ca creaţie artistică. Ea revelă filosof ia naturii. — Istoria
speculativă a artei. — Hegel: reconcilierea dialectică a contrastelor. — Natura tinde spre
frumuseţe, dar numai arta o realizează. — Principiile formale mai degrabă califică decît
constituie frumosul. — Cel mai bun material pentru artă: divinul în formă umană. —
Simbolismul oriental e o pre-artă. — Perfecţiunea e atinsă în arta clasică. — Arta eclipsată de
spiritualismul creştin. Arta romantică şi dezintegrarea ei în ironia romantică. — Sistemul
artelor corespunde istoriei artei, — Poezia, arta universală. — Limitele reconcilierii
dialectice.