Drept International Public

UNIVERSITATEA ―HYPERION‖ BUCUREŞTI
ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ
FACULTATEA DE DREPT ŞI ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ
DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC
SEMESTRUL I
Conf. univ. dr. ŞTEFAN ŢARCĂ

ŞTEFAN ŢARCĂ
INTRODUCERE
Modulul I intitulat Drept intermaţional public se studiază în anul
II, semestrul I, de către studenţii Facultăţii de Drept şi Administraţie
Publică, specializarea Drept, şi vizează dobândirea de competenţe în
domeniul dreptului internaţional public.
După ce vei studia şi învăţa modulul, vei dobândi o seamă de
competenţe generale absolut necesare pentru formarea ta profesională.
Cursul îsi propune, ca obiective, cunoasterea de catre studenti a
principiilor fundamentale, a normelor si institutiilor juridice de drept
international public; analiza principalelor instrumente juridice
internationale, în contextul evolutiei reglementarilor si cerintelor
internationale în epoca contemporana; dezvoltarea gândirii juridice si
întelegerea institutiilor de drept international în raport cu institutiile
juridice studiate în cadrul celorlalte discipline ale dreptului.
Competenţele pe care le vei dobândi sunt următoarele:
- integrarea disciplinei Drept internaţional public în cadrul
sistemului ştiinţelor juridice;
- cunoaşterea principiilor şi instituţiilor fundamentale de drept

internaţional public;
- cunoaşterea particularităţilor normelor juridice privind

funcţionarea instituţiilor şi organizaţiilor internaţionale
pentru rezolvarea diferendelor internaţionale;
- interpretarea normelor de drept internaţional public în raport

cu situaţiile concrete.
Conţinutul este structurat în următoarele unităţi de învăţare:
1. DREPTUL INTERNAŢIONAL PUBLIC ŞI DEZVOLTAREA
SA ISTORICĂ;
2. NOŢIUNEA ŞI TRĂSĂTURILE CARACTERISTICE ALE
DREPTULUI INTERNAŢIONAL PUBLIC;
3. SUBIECTELE IZVOARELE ŞI PRINCIPIILE
FUNDAMENTALE ALE DREPTULUI INTERNAŢIONAL
PUBLIC;
4. POPULAŢIA ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PUBLIC;
5. TERITORIUL DE STAT ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL;
6. ZONE CU REGIMURI JURIDICE INTERNAŢIONALE
SPECIALE;
7. DREPTUL MĂRII;
1
ŞTEFAN ŢARCĂ
8. DREPTUL SPAŢIAL;
9. PROTECŢIA MEDIULUI MARIN;
10. CANALELE ŞI STRÂMTORILE INTERNAŢIONALE.
Algoritmul de învăţare va fi următorul:

- lecturarea cu maxima concentrare a modulului;
- extragerea informaţiilor esenţiale din text utilizând o culoare în
spaţiul alb rezervat;
- studiul atent al rezumatului care îţi permite o înţelegere a
modulului, aprofundată;
- rezolvi exerciţiile propuse;
- răspunzi la întrebări;
- rezolvi o problemă din cuprinsul modulului, fără să apelezi la
suportul scris;
- compari rezolvarea proprie a segmentului pentru care ai optat cu
suportul de curs, analizând autocritic eventualele diferenţe dintre suportul
de curs şi rezolvarea proprie.
În caz de nereuşită a autoevaluării vei parcurge din nou algoritmul
menţionat.
Pe măsură ce vei parcurge modulul, îţi vor fi administrate lucrări
de verificare pe care le vei regăsi în cuprinsul unităţilor de învăţare după
cum urmează:
- Tema de control nr. 1 – pagina nr.13 ;
- Tema de control nr 2 – pagina nr. 23;
- Tema de control nr. 3 – pagina nr.44 ;
- Tema de control nr. 4 – pagina nr.68 .
Vei răspunde în scris la aceste teme de lucru folosindu-te de
suportul de curs şi de resurse bibliografice suplimentare.
Vei fi evaluat după gradul în care ai reuşit să-ţi însuşeşti
competenţele. Se va tine cont de acurteţea rezolvării, de modul de
prezentare şi de promptitudinea răspunsului.
Informaţia de specialitate oferită de curs este minimală,
impunându-se, în consecinţă, parcurgerea obligatorie a bibliografiei
generale recomandate şi rezolvarea sarcinii de lucru, a testelor şi
lucrărilor de verificare. Doar în acest fel vei putea fi evaluat cu o notă
corespunzătoare efortului de învăţare.
De-a lungul activităţii tutoriale, sub conducerea tutorelui, studenţii
pot susţine în cadrul grupei referate şi pot participa activ la dezbaterile
2
ŞTEFAN ŢARCĂ
teoretice şi aplicative. Atât referatele, cât şi răspunsurile vor fi notate de

cadrul didactic. Referatele vor fi prezentate în original la examen de către
cadrul didactic care a condus seminarul.
Evaluarea finală se realizează prin examen scris, iar notarea se
face de la 10 la 1, stabilirea notei finale se realizea ză astfel:
1. Răspuns la examen 60%;
2. Activităţi în cadrul întâlnirilor tutoriale (referate, participări la
dezbateri) 20 %;
3. Teme de control 20%.
Promovarea examenului presupune obţinerea unei note de la 10 la
5. Examenul cuprinde două subiecte teoretice propriu- zise care sunt
tratate analitic.
Pentru lămuriri şi informaţii suplimentare vei apela la tutorele

indicat.
3
ŞTEFAN ŢARCĂ
CUPRINS
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 1
DREPTULUI INTERNAŢIONAL PUBLIC ŞI DEZVOLTAREA SA
ISTORICĂ.................................................................................................9
1. Evoluţia dreptului internaţional public până în perioada interbelică .... 10
2. Dreptul internaţional public modern .................................................... 12
3. Dreptul internaţional public contemporan............................................ 13
4. Dreptul internaţional şi politica externă a statelor ................................ 13
5. Dreptul internaţional şi morala ............................................................ 13
NOŢIUNEA ŞI TRĂSĂTURILE CARACTERISTICE ALE
DREPTULUI INTERNAŢIONAL PUBLIC.......................................15
1. Noţiunea şi definiţia dre ptului internaţional 15
2. Obiectul dreptului internaţional public .........................................16
3. Acordul de voinţă – fundamentul dreptului internaţional public ......... 17
4. Izvoarele dreptului internaţional public .........................................17
4.1.Tratatul internaţional ......................................................................... 18
4.2. Cutuma internaţională....................................................................... 18
4.3. Principiile generale de drept ............................................................. 20
4.4. Hotărârile instanţelor judiciare şi arbitrale internaţionale .................. 20
4.5. Doctrina dreptului internaţional ........................................................ 21
4.6. Hotărârile organizaţiilor internaţionale ............................................. 21
4.7. Actele unilaterale ale statelor ............................................................ 21
4.8. Echitatea ........................................................................................... 22
4.9. Legislaţia internă şi hotărârile instanţelor judecătoreşti naţionale ..... 22
SUBIECTELE ŞI PRINCIPIILE FUNDAM ENTALE ALE
DREPTULUI INTERNAŢIONAL PUBLIC..................................... 24
1. Principiile dreptului internaţional public .........................................24
1.1. Principiul egalităţii suverane............................................................. 25
1.2.Principiul integrităţii teritoriale şi al inviolabilităţii frontierelor ......... 25
1.3. Principiul nerecurgerii la forţă şi la ameninţarea cu forţa .................. 26
1.4. Principiul neamestecului în treburile interne ale statelor ................... 27
1.5.Principiul respectării dreptului popoarelor de a dispune de ele însele 27
1.6. Principiul cooperării internaţionale ................................................... 27
1.7. Principiul respectării cu bună credinţă a obligaţiilor asumate -
(Pacta sunt servanda) ............................................................................... 28
1.8. Principiul reglementării pe cale paşnică a diferendelor ..................... 28
4
ŞTEFAN ŢARCĂ
1.9.Principiul respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului

................................................................................................................ 28
2. Subiectele dreptului internaţional public .........................................29
2.1. Personalitatea juridică internaţională: concept şi caracteristici.......... 29
2.2. Reguli privind dobândirea şi pierderea personalităţii juridice
internaţionale ........................................................................................... 30
3. Clasificarea subiectelor dreptului internaţional .................................... 31
3.1. Statul - subiect principal al dreptului internaţional public ................. 31
3.1.1. Suveranitatea statului ..................................................................... 31
3.1.2. Drepturile şi obligaţiile fundamentale ale statelor .......................... 32
3.1.3. Tipuri de state ................................................................................ 33
3.1.3.1. Statul unitar................................................................................. 33
3.1.3.2. Uniunile de state ......................................................................... 34
3.1.3.3. Statul permanent neutru……………………………………...35
3.1.4. Succesiunea statelor în dreptul internaţional .................................. 36
3.1.5. Recunoaşterea statelor. Natura şi efectele recunoaşterii ................. 38
3.1.5.1. Tipuri şi forme ale recunoaşterii ................................................. 38
3.1.6. Recunoaşterea guvernelor .............................................................. 39
3.2. Organizaţiile internaţionale............................................................... 39
3.3. Naţiunile (popoarele) care luptă pentru independenţă ....................... 41
3.4. Vaticanul şi Ordinul Suveran de Malta ............................................. 42
3.5. Statutul individului în dreptul internaţional....................................... 43
POPULAŢIA ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL PUBLIC....................... 46
1.Noţiunea de populaţie........................................................................... 46
2. Protecţia internaţională a drepturilor omului ........................................ 47
2.1. Sistemul universal de protecţie a drepturilor omului al ONU ........... 48
2.2. Sisteme regionale de protecţie a drepturilor omului .......................... 50
2.2.1.Drepturile omului în sistemul european .......................................... 50
2.2.2. Sistemul interamerican al drepturilor omului ................................. 55
2.2.3. Sistemul african al drepturilor omului şi popoarelor ...................... 56
2.2.4. Drepturile omului în spaţiul islamic ............................................... 56
2.3. Îndatoriri fundamentale ale omului ................................................... 57
3. Aspecte privind cetăţenia în dreptul internaţional ................................ 58
3.1. Dreptul fundamental al omului la o cetăţenie.................................... 58
3.2. Principii şi moduri de dobândire şi pierdere a cetăţeniei ................... 59
3.3. Aspecte internaţionale ale modului de dobândire şi pierdere a
cetăţeniei ................................................................................................. 61
3.4. Protecţia cetăţenilor aflaţi pe teritoriul unui alt stat ........................... 62
5
ŞTEFAN ŢARCĂ
4. Regimul juridic al străinilor................................................................ 62

4.1. Noţiunea de străin ............................................................................. 62
4.2. Forme de tratament pentru străini ..................................................... 63
4.3. Modalitaţi de încetare a prezenţei unor străini pe teritoriul unui stat . 64
4.4. Dreptul de azil .................................................................................. 65
5. Refugiaţii, persoanele strămutate şi persoanele migrante.................... 66
5.1. Regimul juridic al refugiaţilor în România ....................................... 67
TERITORIUL DE STAT ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL ..................... 70
1. Consideraţii introductive................................................................. .70
2. Definiţia, caracteristicile şi elementele componente ale teritoriului de
stat.......................................................................................................... .71
2.1. Spaţiul terestru .................................................................................. 72
2.2. Spaţiul acvatic .................................................................................. 72
2.2.1. Jurisdicţia statului riveran .............................................................. 73
2.3. Regimul juridic al spaţiului aerian al statelor............................... 74
3. Frontierele de stat............................................................................. .75
3.1. Noţiunea de frontieră de stat ............................................................. 75
3.2. Clasificarea frontierelor de stat ......................................................... 75
3.3. Stabilirea frontierelor de stat…………………………………………76
ZONE CU REGIMURI JURIDICE INTERNAŢIONALE SPECIALE
.................................................................................................................78.
1. Zone demilitarizate...............................................................................79
2. Zone neutralizate...................................................................................80
3. Zone denuclearizate..............................................................................80
4. Regimul juridic al Arcticii....................................................................81
5. Regimul juridic al Antarcticii...............................................................82
6. Spaţiul aerian şi dreptul internaţional spaţial ........................................ 83
6.1. Regimul juridic al spaţiului aerian .................................................... 83
6.2. Regimul spaţiului aerian al României ............................................... 84
DREPTUL MĂRII………………………………………………………….... .87
1. Primele reglementări în dreptul mării ……………………………..87
2. Marea teritorială…………………………………………………………..…89
2.1. Noţiunea de mare teritorială şi primele încercări de constituire ........ 89
6
ŞTEFAN ŢARCĂ
2.2. Caracterul juridic al mării teritoriale ................................................. 90

2.3.Drepturile statelor în marea teritorială ............................................... 90
2.4. Obligaţiile statelor în marea teritorială .............................................. 91
2.5. Delimitarea mării teritoriale.............................................................. 91
2.5.1. Delimitarea limitei interioare şi exterioare a mării teritoriale ......... 92
2.6. Dreptul de trecere inofensivă ............................................................ 93
2.7. Jurisdicţia statului riveran ................................................................. 95
3. Zone maritime asupra cărora statele îşi exercită drepturi suverane ..... 97
3.1. Platoul continental – noţiune şi delimitare ........................................ 97
3.1.1. Regimul juridic al platoului continental ......................................... 97
3.2. Zona contiguă ................................................................................... 98
3.2.1. Noţiunea şi limitele zonei .............................................................. 98
3.2.2. Regimul juridic al zonei contigue .................................................. 99
3.3. Zona economică exclusivă................................................................ 99
3.3.1. Noţiune şi delimitare...................................................................... 99
3.3.2. Natura juridică a zonei economice exclusive ............................... 100
4. Zone maritime nesupuse suveranităţii sau drepturilor suverane ale
statelor ...... ………………………………………………………………102
4.1. Regimul juridic al mării libere ........................................................ 102
5. Zona internaţională a teritoriilor submarine ……………………… .....103
DREPTUL SPAŢIAL.............................................................................108
1. Spaţiul cosmic .................................................................108
2. Definiţia dreptului internaţional spaţial şi izvoarele
acestuia........................................................................................109
3. Principiile generale ale dreptului spaţial...........................109
4. Demilitarizarea şi neutralizarea cosmosului .........................110
PROTECŢIA M EDIULUI MARIN...................................................113
1. Oceanul Planetar.....................................................................113
2. Convenţia de la Montego-Bay – Constituţia Mării.................118
3. Formele de poluare a mediului marin.....................................119
4. Zona teritoriilor submarine şi a resurselor sale.......................125
7
ŞTEFAN ŢARCĂ
CANALELE ŞI STRÂMTORILE INTERNAŢIONALE.................129

1. Canalele maritime internaţionale………………………………………...129
1.1. Canalul Suez................................................................................... 130
1.2. Canalul Panama .............................................................................. 131
1.3. Canalul Kiel (Nord – Ostsee - Kanal) ............................................. 132
2. Regimul juridic al strâmtorilor internaţionale – regimul juridic al
strâmtorilor Mării Negre……………………………………………………..132
2.1. Regimul juridic al strâmtorilor........................................................ 132
2.2. Regimul juridic al strâmtorilor Marii Negre ................................... 133
3. Regimul juridic al insulelor………………………………………………134
Bibliografie selectivă...................................................................................137
8
ŞTEFAN ŢARCĂ
DREPTUL INTERNAŢIONAL PUBLIC ŞI
DEZVOLTAREA SA ISTORICĂ
Cuprins:
1. Evoluţia dreptului internaţional public până în perioada interbelică
2. Dreptul internaţional public modern
3. Dreptul internaţional public contemporan
4. Dreptul internaţional şi politica externă a statelor
5. Dreptul internaţional şi morala
Test de autoevaluare
Bibliografie minimală
Obiectivele unităţii de ȋ nvăţare:

- cunoaşterea evoluţiei istorice a normelor şi instituţiilor de drept
internaţional public;
- ȋ nţelegerea procesului de formare a normelor dreptului
internaţional;
- corelaţia dintre dreptul internaţional public şi alte ramuri de drept;
- cunoaşterea principalelor repere ale evoluţiei dreptului internaţional
public.
O analiză din perspectiva istoriei a dreptului internaţional public

presupune identificarea primelor reguli de drept internaţional apărute în istoria
umanităţii şi a cauzelor care au generat apariţia acestora, demers ştiinţific
necesar, care pune în evidenţă însăşi esenţa şi finalitatea dreptului internaţional
public.
Izvoarele istorice pun în evidenţă existenţa unor tratate încheiate la
nivelul entităţilor statale care conţin opţiuni ale statelor referitoare la regulile de
purtare ale războiului şi de rezolvare a conflictelor dintre state cu ajutorul unui
arbitru.
Analiza istorică a evoluţiei dreptului internaţional ridică problema
periodizării acestei evoluţii şi a factorilor de configurare ai dreptului
9
ŞTEFAN ŢARCĂ
internaţional raportaţi la timpul istoric.

Criteriile de periodizare ale dreptului internaţional, în literatura de
specialitate, nu sunt identice, autorii cursurilor universitare de drept internaţional
public operând cu diverse criterii de periodizare.
1. Evoluţia dreptului internaţional public până în perioada interbelică
O privire retrospectivă în istoria dreptului internaţional public la

începutul secolului al XX-lea pune în evidenţă existenţa unor criterii pertinente
şi convingătoare din punct de vedere ştiinţific a ceea ce înseamnă evoluţia
dreptului internaţional public şi diferenţele calitative în etapele evoluţiei acestei
ramuri de drept după criterii istorice.
Până în anul 1933, analiza istoriei dreptului internaţional public pune în
evidenţă patru perioade istorice, iar în cadrul acestora mai multe etape,
identificând în felul acesta evenimentele istorice cu impact asupra relaţiilor
internaţionale şi a dreptului internaţional.
În cadrul demersului de periodizare se pune, şi nu întâmplător,
întrebarea dacă dreptul internaţional public este un drept veritabil sau o simplă
morală. Viu şi lung timp disputat, dreptul internaţional nu a cunoscut sancţiuni şi
nici justiţie, aceasta întâmplându-se abia în momentul în care statele au făcut
parte dintr-o comunitate juridic organizată.
În ceea ce priveşte periodizarea evoluţiei dreptului internaţional public
aceasta, în opinia autorului, cuprinde:
1. Antichitatea cu trimiteri la China antică, la antichitatea greco-latină,
Asiria, Babilon, Egipt şi mai târziu Roma.
Regulile de drept internaţional îşi au locul de naştere în Orientul
Antic, unde au apărut primele state, cum ar fi China, India, Egipt, etc.
Astfel, în secolul al VI- lea î.e.n., statele Chinei antice au încheiat
tratate referitoare la renunţarea la război şi rezolvarea diferendelor dintre
ele cu ajutorul unui arbitru. În India, Legile lui Manu (elaborate în secolul
al V- lea î.e.n.) consemnează existenţa unor misiuni diplomatice ad-hoc,
iar tratatele erau considerate sacre, încheindu-se cu pronunţarea unui
jurământ religios. Cât priveşte Egiptul, putem menţiona atât
corespondenţa sa diplomatică din secolele XVI- XV î.e.n. cu Babilonul şi
alte state din Orient, cuprinsă în cele 360 de tăbliţe de Lutars descoperite
la Tell- Amarna, cât mai ales tratatul încheiat în anul 1296 î.e.n. între
Ramses al ll- Iea, faraonul Egiptului şi Hatuşil al III- lea regele Hitiţilor
considerat a fi „cel mai vechi tratat internaţional‖. Acest tratat denumit şi
„tratatul sublim‖, instituia o alianţă între cele două state care se obligau să
trăiască în pace, să nu se atace şi să-şi acorde ajutor împotriva unui atac
din partea altui stat.
O contribuţie mai substanţială la dezvoltarea regulilor şi
instituţiilor de drept internaţional au adus Grecia şi Roma Antică. Astfel
10
ŞTEFAN ŢARCĂ
în secolele VI-IV î.e.n. în relaţiile externe ale cetăţilor-state greceşti au

apărut şi s-au dezvoltat reguli referitoare la soli (care erau inviolabili), iar
pentru rezolvarea paşnică a diferendelor erau folosite în mod frecvent
mediaţiunea şi arbitrajul. Ca şi la grecii antici, tratatele la romani trebuiau
respectate cu bună credinţă (pacta sunt servanda), persoana solilor era
inviolabilă, străinilor li se acorda protecţie, iar odată cu extinderea
relaţiilor statului roman dincolo de graniţele sale, se formează „jus
gentium‖, care reglementa atât unele probleme de drept internaţional, cât
mai ales raporturi de drept privat între cetăţenii romani şi străini.
2. Perioada de la căderea Romei (475) şi până la descoperirea
Americii (1492) când se nasc şi evoluează două principii fundamentale de drept
internaţional care vor deveni esenţiale pentru creştinism şi civilizaţia
occidentală: libertatea individuală şi egalitatea raselor, un impact deosebit
avându-l asupra acestor valori morala creştină care a fost proclamată ca morală
superioară a omului.
3. Perioada cuprinsă între tratatele de la Westfalia 1648 şi apariţia
marilor state moderne şi până la Revoluţia franceză (1789).
4. Începând cu revoluţia de la 1789 şi până la primul război mondial.
În această perioadă evenimentele cu impact semnificativ asupra
dreptului internaţional au fost: Revoluţia franceză de la 1830, dispariţia Poloniei,
conflictele din Orient, Revoluţia de la 1848. Este de notat dubla repercusiune
internaţională a Revoluţiei din 1848 pentru afirmarea principiului non-
intervenţiei ca reacţie contra politicii Sfintei Alianţe şi pentru dreptul popoarelor
de a-şi hotărî destinele, legitimând mişcările insurecţionale în favoarea stabilirii
unor regimuri republicane.
În ordine cronologică, un moment cu o semnificaţie deosebită pentru
dezvoltarea dreptului internaţional clasic, îl reprezintă Tratatele de Pace de la
Westfalia din 1648, prin care s-a pus capăt Războiului de 30 de ani. Pacea de la
Westfalia contribuie la afirmarea suveranităţii şi egalităţii în drepturi a statelor,
constituind „piatra unghiulară a dreptului internaţional‖.
În această perioadă are loc şi formarea şi dezvoltarea ştiinţei dreptului
internaţional ca o ştiinţă juridică de sine stătătoare.
Premergător tratatului de pace de la Westfalia, juristul olandez Hugo
Grotius (1583-1645), considerat părintele ştiinţei dreptului internaţional, prin
operele sale şi îndeosebi Mare Liberum (Marea Liberă) şi De jure belli ac pacis
(Despre dreptul războiului şi păcii), realizează prima expunere de ansamblu a
dreptului internaţional. El dădea astfel, un fundament juridic puternic
independenţei şi suveranităţii statelor, care creau reguli de conduită între ele. A
dat, de asemenea, dovadă de toleranţă, respingând discriminările în relaţiile
dintre statele creştine şi cele „infidele‖ şi admiţând încheierea de tratate cu
acestea. Dezvoltând ideea războiului just, a formulat reguli de purtare a acestuia,
inspirate din considerente umanitare.
Nu întâmplător literatura consacrată evoluţiei dreptului internaţional
public precizează că „adevăratul fondator al dreptului internaţional rămâne însă
11
ŞTEFAN ŢARCĂ
olandezul Hugo Grotius, creatorul unei teorii intermediare între concepţia

tradiţională, bazată pe religie, şi concepţia pozitivistă, potrivit căreia dreptul nu
se întemeiază pe voinţa divinităţii, ci pe conştiinţa şi raţiunea umanităţii.
Deasupra pasiunilor religioase, a ambiţiilor dinastice sau naţionale stă dreptul
natural (dreptul raţional, în conformitate cu legile gândirii), care prin esenţa sa
este un drept laic‖.
Ideea centrală a operei lui Grotius constă în găsirea, într-o epocă
zguduită de violente lupte religioase, a unei modalităţi de înţelegere între
popoare în scopul scutirii omenirii de atâtea nenorociri.
Pacea Westfaliană rămâne ca un moment de referinţă în viaţa
internaţională, deoarece a consfinţit – într-un tratat convenit după negocieri
dificile şi complicate – încetarea Războiului de 30 de ani. Tratatele Westfalice
inaugurează în istoria Europei începutul congreselor europene şi reaşezarea
raporturilor între statele continentului.
În perioada cuprinsă între a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, care
culminează cu Revoluţia franceză de la 1789, şi până la primul război mondial,
dreptul internaţional clasic cunoaşte noi evoluţii în care problematica principală
se concentrează pe problemele suveranităţii şi formarea normelor internaţionale
asupra dreptului războiului, perioadă care generează şi contribuţia istorică a
filozofilor vremii care militau pentru „pacea eternă‖ şi pentru înlocuirea
dreptului războiului cu un drept al păcii.
O primă manifestare a voinţei de independenţă a popoarelor a constituit-
o eliberarea coloniilor din America de Nord şi formarea Statelor Unite ale
Americii. Declaraţia de Independenţă a S.U.A. din 1776 reprezintă prima
afirmare a dreptului popoarelor de a-şi decide singure soarta şi a caracterului
ilicit al dominaţiei coloniale.
La scurt interval de timp izbucneşte Revoluţia franceză din 1789, care a
exercitat o mare înrâurire asupra dreptului internaţional, atât în mod direct prin
proclamarea de principii şi instituţii noi, cât şi indirect prin modificări aduse în
organizarea statului. Astfel, printre altele, Revoluţia franceză a afirmat
suveranitatea naţională ca expresie a formării naţiunii.
Caracteristica generală a dreptului internaţional clasic constă în reluarea
relaţiilor dintre state, norme şi instituţii de drept internaţional cunoscute încă din
perioada Antichităţii (tratate, negocieri, relaţii diplomatice, mijloace de
soluţionare a diferendelor etc.), acesta cunoscând o etapă nouă a formării sale ca
un drept interstatal, care îşi amplifică sfera de aplicare, cu tendinţe de
generalitate şi de transformare într-un adevărat sistem de reguli generale.
2. Dreptul internaţional public modern
Debutul dreptului internaţional modern este marcat de Tratatele de pace

de la Paris din 1919 şi 1920, alcătuind „Sistemul de la Versailles‖, care au avut
ca urmare nu numai apariţia unor noi state independente în Europa dar mai ales
12
ŞTEFAN ŢARCĂ
înfiinţarea „Ligii Naţiunilor‖ prin Pactul Ligii, care face parte integrantă din
Tratatele de la Paris.
Aceasta reprezenta prima organizaţie internaţională cu caracter general
având ca scop menţinerea păcii internaţionale şi îngrădirea recurgerii la război,
garantând statu-quo-ul instaurat prin sistemul de la Versailles, ca şi respectarea
dreptului internaţional.
3. Dreptul internaţional public contemporan
Impactul devastator al celui de-al doilea război mondial asupra întregii

umanităţi, inclusiv asupra relaţiilor internaţionale, a readus în atenţia statelor
lumii necesitatea instaurării unei noi ordini internaţionale.
Debutul acestei acţiuni universale este marcat de actele premergătoare
Conferinţei de la San Francisco din 1945.
Crearea Organizaţiei Naţiunilor Unite, prin adoptarea Cartei, la 26 iunie
1945 şi intrarea acesteia în vigoare, la 24 octombrie 1945, a deschis largi
posibilităţi de afirmare şi dezvoltare a dreptului internaţional, de întărire a
rolului său de promovare a cooperării între naţiuni pentru menţinerea păcii şi
securităţii internaţionale, speranţe neconfirmate de evoluţiile internaţionale
ulterioare marcate de noi vicisitudini şi crize politice majore la originea cărora s-
a aflat pericolul unui război nuclear, în contextul existenţei efective a războiului
rece.
4. Dreptul internaţional şi politica externă a statelor
Dreptul internaţional se formează în cadrul raporturilor dintre state şi

alte subiecte ale sale; în acelaşi timp, normele dreptului internaţional au scopul
de a reglementa relaţiile dintre ele. Aceasta decurge în mod obiectiv din faptul
că statele sunt principalul factor al formării normelor dreptului internaţional
public substanţial, şi, totodată, cele care trebuie să respecte aceste norme în
raporturile dintre ele, formând domeniul diplomaţiei normative.
Nu orice politică externă poate fi justificată pe baza normelor dreptului
internaţional. Din punctul de vedere al dreptului internaţional, politica externă a
unui stat, ori o acţiune a politicii sale externe, poate fi licită, deci conformă cu
dreptul internaţional, sau poate fi ilicită, contrară dreptului internaţional. În
acelaşi timp, politica externă a statelor tinde să aducă modificări acelor norme de
drept care nu mai corespund preocupărilor sau intereselor unor state.
5. Dreptul internaţional şi morala
În relaţiile internaţionale, morala, concepută ca sistem de valori despre

bine şi rău, acţionează în relaţiile dintre state în sensul pozitiv al promovării
colaborării paşnice dintre state.
Principiile şi valorile moralei fundamentează conduita statelor în
domeniile în care relaţiile dintre acestea nu sunt reglementate prin norme
13
ŞTEFAN ŢARCĂ
juridice. Astfel, de exemplu, normele moralei funcţionează în domeniul relaţiilor

de curtuoazie internaţională cărora le corespund anumite reguli de politeţe, fără
caracter juridic, ele formându-se pe baza practicilor îndelungate ale statelor.
În general, morala, în relaţiile internaţionale, se manifestă prin
respectarea de către state, de bună voie, a unor reguli elementare, general-
umane, apărate prin forţa opiniei publice internaţionale.
Timp de lucru: 2 ore
1. Fondatorul dreptului internaţional public este considerat:

a) Hugo Grotius;
b) Jeremy Bentham;
c) Nicolae Titulescu.
Răspunsuri: 1. – a),
Temă control nr. 1

Apariţia primelor reglementări ale dreptului internaţional.
______________________________________________________________
Bibliografie:
1. Ştefan Ţarcă, Velişcu Viorel, Drept internaţional public, editura
SITECH, Craiova, 2010.
2. Nicolae Purdă, Ştefan Ţarcă, Viorel Velişcu, Loredana Pârvu, Drept
internaţional public, Editura Universitaria, Bucureşti, 2008.
3. Raluca Miga Beşteliu, Drept internaţional public, vol.I, Editura All Beck,
Bucureşti, 2005.
14
4. Dumitra Popescu, Adrian Năstase, Drept internaţional public, Casa de Editură
şi Presă „Şansa‖ S.R.L., Bucureşti, 1997.
ŞTEFAN ŢARCĂ
NOŢIUNEA ŞI TRĂSĂTURILE CARACTERISTICE
ALE DREPTULUI INTERNAŢIONAL PUBLIC
Cuprins:
1. Obiectul dreptului internaţional public
2. Noţiunea şi definiţia dreptului internaţional
3. Acordul de voinţă – fundamentul dreptului internaţional public
4. Izvoarele dreptului internaţional public
Obiectivele unităţii de ȋ nvăţare:

- cunoaşterea obiectului de reglementare ȋ n dreptul internaţional
public;
- studierea deosebirilor dintre dreptul internaţional şi dreptul intern;
- ȋ nţelegerea procesului de formare a normelor dreptului
internaţional;
- corelaţia dintre dreptul internaţional public şi alte ramuri de drept;
- studierea şi cunoaşterea izvoarelor dreptului internaţional public ;
- corelaţia dintre diferitele izvoare ale dreptului internaţional public.
1. Noţiunea şi definiţia dreptului internaţional
Noţiunile şi conceptele specifice dreptului internaţional se definesc în

toate documentele internaţionale pentru ca acestea să dobândească sensul comun
acceptat de toate părţile care semnează un act juridic de drept internaţional.
Sensul noţiunilor, conceptelor şi principiilor dreptului internaţional public nu
este lăsat la aprecierea părţilor.
În mod practic, cu prilejul negocierii tratatelor bi sau multilaterale, se
desfăşoară o activitate specifică de stabilire a conţinutului şi sensului noţiunilor,
conceptelor şi principiilor care urmează să fie încorporate în tratate, acurateţea şi
exactitatea acestora fiind urmărită cu rigurozitate.
Conceptul de drept internaţional nu este rezultatul diplomaţiei
normative, ci este produsul evoluţiei istorice a relaţiilor internaţionale.
15
ŞTEFAN ŢARCĂ
Meritul elaborării conceptului de drept internaţional revine juristului şi

filozofului englez Jeremy Bentham, în lucrarea „An introduction to the
principles of moral and legislation‖ (1789).
Până la consacrarea termenului de drept internaţional pentru conceptul
ce îi corespunde şi conţinutul acestuia, a fost uzitată expresia jus gentium
(dreptul ginţilor), inclusiv de Hugo Gr otius, fondatorul dreptului internaţional în
sensul pe care îl are şi astăzi.
La romani însă, jus gentium avea un conţinut mai larg decât al dreptului
internaţional, deoarece pe lângă norme privind relaţiile dintre state, cuprindea şi
norme care reglementa u raporturile dintre cetăţeni romani şi străini (peregrini),
ca şi raporturile dintre aceştia din urmă.
Noţiunea de „drept al ginţilor‖ a fost menţinută, în paralel cu cea de
drept internaţional, în lucrările multor autori, sub forma de „droit de gens‖ în
franceză, „Volkerrechf‖ în germană sau „law of nations‖ în engleză.
În literatura de specialitate pornindu-se de la cerinţa ca o definiţie să
cuprindă elementele esenţiale cele mai generale, dreptul internaţional public ar
putea fi definit ca: totalitatea normelor juridice create de state şi alte subiecte
de drept internaţional pe baza acordului lor de voinţă exprimat în tratate şi
alte izvoare de drept internaţional – cu scopul de a reglementa raporturile
dintre ele, norme a căror aducere la îndeplinire este asigurată prin respectarea
lor de bună voie, iar în caz de necesitate prin măsuri de constrângere aplicate
de către state în mod individual sau colectiv.
2. Obiectul dreptului internaţional public
Dreptul internaţional public nu poate fi studiat şi înţeles în toată

complexitatea sa decât în strânsă corelaţie cu societatea internaţională şi evoluţia
istorică a acesteia, conform periodizării sale istorice, concepută ca totalitatea
relaţiilor internaţionale în care rolul esenţial îl ocupă dubla voinţă manifestată ca
expresie a voinţei statelor fondatoare a Organizaţiei Naţiunilor Unite pe de -o
parte, şi afirmarea solidarităţii statelor şi a popoarelor Naţiunilor Unite
fundamentate pe ideologia coexistenţei în care pacea şi justiţia internaţională
sunt esenţiale, pe de altă parte.
O caracteristică a societăţii internaţionale şi anume organizarea şi
funcţionarea ei, este în aşa fel încât statul să ocupe locul principal, în raport cu
toate celelalte entităţi care o compun la un moment dat. Evoluţia vieţii
internaţionale actuale relevă o serie de acţiuni în vederea regrupării unor forţe,
interese şi poziţii pentru asigurarea unor sisteme de securitate colectivă.
Relaţiile care pot fi identificate în societatea internaţională se reduc la
următoarele combinaţii care pleacă de la tipurile de actori internaţionali:
1. relaţii interstatale (care reprezintă nivelul primar, nivelul de bază);
2. relaţii între state şi organizaţii internaţionale;
3. relaţii între organizaţii internaţionale;
4. relaţii între state şi organizaţii non-guvernamentale;
16
ŞTEFAN ŢARCĂ
5.relaţii între organizaţiile internaţionale şi organizaţiile non-

guvernamentale;
6. relaţii între state şi companiile transnaţionale;
7. relaţii între companiile transnaţionale, organizaţiile internaţionale şi
organizaţiile non-guvernamentale;
8. relaţii între toţi aceşti actori internaţionali şi persoanele fizice.
Nucleul obiectului dreptului internaţional este reprezentat de relaţiile
dintre state, ca subiecte primare. Relaţiile reglementate de dreptul internaţional
pot fi relaţii de colaborare (ceea ce este de dorit), dar şi relaţiile de confruntare
paşnică, iar uneori, din nefericire, violentă.
Dreptul internaţional contemporan, având un caracter universal,
obiectul său îl constituie relaţiile dintre toate statele, indiferent de
mărimea lor sau de regiunea unde sunt situate.
3. Acordul de voinţă – fundamentul dreptului internaţional public
Acordul de voinţă în sistemul dreptului internaţional public funcţionează

sub două aspecte:
1. acordul de voinţă exprimat în procesul de elaborare a normelor
dreptului internaţional public;
2. acordul de voinţă exprimat cu prilejul încheierii tratatelor de drept
internaţional public în concordanţă cu normele dreptului internaţional public,
care constituie conţinutul tratatelor, format din drepturi şi obligaţii corelative ale
părţilor.
În abordarea fundamentului dreptului internaţional public se au în
vedere ambele sensuri ale acordului de voinţă.
Normele dreptului internaţional sunt create prin consens de statele
suverane, fiind norme de coordonare pentru relaţiile internaţionale ce urmează a
fi supuse normelor respective.
În mod practic, elaborarea normelor de drept internaţional are loc
în cadrul negocierilor după metodologia prevăzută de dreptul tratatelor,
care este obligatorie pentru toate părţile prezente la tratative, în afara
celor care au statut de observator.
4. Izvoarele dreptului internaţional public
Doctrina, clasificând izvoarele dreptului internaţional public, acceptă

criteriul importanţei lor în apariţia şi consacrarea normelor juridice
internaţionale, în izvoare principale şi izvoare subsidiare (auxiliare).
În prima categorie sunt cuprinse tratatele internaţionale şi cutuma
internaţională, iar în cea de-a doua categorie, hotărârile instanţelor judiciare şi
arbitrale internaţionale, doctrina dreptului internaţional, legislaţia internă şi
hotărârile instanţelor judecătoreşti naţionale, hotărârile organizaţiilor
internaţionale, actele unilaterale ale statelor etc.
17
ŞTEFAN ŢARCĂ
După criteriul formei concrete de exprimare, întâlnim şi „izvoare

exprese‖- tratatele internaţionale şi „izvoare tacite‖- cutumele internaţionale.
4.1.Tratatul internaţional
Tratatul este principalul izvor de drept internaţional, creând norme noi

de drept sau modificând pe cele existente. Tratatul este un act juridic încheiat de
state cu alte subiecte de drept internaţional, prin care se creează, se modifică sau
se sting raporturi juridice internaţionale.
Pentru a fi un izvor de drept internaţional, tratatul trebuie să fi intrat în
vigoare, să îndeplinească cerinţele de validitate stabilite de normele dreptului
internaţional şi să nu-şi fi încetat existenţa.
Cele două convenţii, Conventia privind dreptul tratatelor încheiate de catre
state (Viena, 1969) si Conventia privind dreptul tratatelor încheiate de catre state si
organizatii internationale (Viena, 1986), definesc tratatul ca fiind un acord
internaţional încheiat în scris, între state, respectiv state şi organizaţii
internaţionale sau organizaţii între ele, guvernat de dreptul internaţional fie
că sunt consemnate într-un instrument unic ori în mai multe instrumente
conexe şi oricare ar fi denumirea lor.
Tratatul conferă stabilitate, continuitate şi preciziunea necesară
desfăşurării normale, paşnice a acestor raporturi în toate domeniile vieţii
internaţionale.
Convenţia de la Viena din 1986 extinde dreptul de a încheia tratate şi la
organizaţiile internaţionale. Această extindere reflectă creşterea anvergurii şi forţei
dreptului internaţional public într-o perioadă de aproape două decenii cuprinsă între
anii 1969-1986, prin aportul societăţii internaţionale devenită foarte activă în eforturile
de instituire a unei noi ordini juridice internaţionale şi de cuprindere în sfera de
reglementare a dreptului internaţional public a noi domenii ce interesează societatea
internaţională, ceea ce a condus la crearea unor noi sectoare a dreptului internaţional
public.
4.2. Cutuma internaţională
Spre deosebire de dreptul intern, al cărui izvor principal este legea, ca

act al unui singur stat, izvoarele dreptului internaţional exteriorizează acordul de
voinţă dintre state, cu privire la crearea unor norme juridice obligatorii la
relaţiile dintre ele.
Principalele mijloace de exprimare a normelor juridice, ca urmare a
acordului de voinţa dintre state sunt tratatul internaţional si cutuma
internaţională. Evoluţia continuă a dreptului internaţional contemporan
cunoaşte şi alte mijloace de exprimare în formă scrisă a acordului dintre state,
care nu se încadrează în mod strict în categoria tratatelor.
18
ŞTEFAN ŢARCĂ
Cutuma internaţionala este cel mai vechi izvor de drept internaţional,

format printr-o practică generală, constatată, relativ îndelungată şi repetată a
statelor si considerată de ele ca având forţă juridică obligatorie.
Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie, în art. 38, defineşte cutuma
internaţională ca "dovadă a unei practici generale, acceptată ca drept".
Elementul esenţial în formarea cutumei internaţionale îl constituie
recunoaşterea obligativităţii ei, de către state, ca normă juridică. Există cutuma
universală, cu aplicaţie generală în relaţiile internaţionale, şi cutuma generală
sau bilaterală. Prima face parte din dreptul internaţional general, a doua se naşte
din practica unui număr restrâns de state, chiar din practica a doua state.
Cutuma internaţională este un izvor principal al dreptului internaţional,
ca şi al dreptului în general. În majoritatea lor normele dreptului internaţional
clasic s-au format, au existat şi s-au îmbogăţit pe cale cutumiară (dreptul mării,
dreptul diplomatic, legile şi obiceiurile războiului), ele cunoscând ulterior o
încorporare în tratate sau o codificare generală, cu excepţia celor noi din
perioada contemporană, care au cunoscut într-o măsură mai mare sau mai redusă
influenţa cutumei.
Într-un timp relativ scurt s-au format o serie de norme cutumiare în
dreptul aerian si dreptul spaţial, cum ar fi libertatea de trecere a obiectelor
spaţiale prin spaţiul aerian al altor state, admiterea sateliţilor de recunoaştere; în
dreptul mării cât priveşte platoul continental, zona economică exclusivă,
libertatea cercetării ştiinţifice, care în dreptul mării, ulterior, au fost codificate
prin Convenţia din 1982.
Pentru a ne afla în faţa unei cutume sunt necesare, deci atât un element
de ordin obiectiv (faptic) - un anumit comportament al statelor cu caracter de
generalitate şi relativ îndelungat şi uniform, cât şi unul subiectiv (psihologic) -
convingerea statelor că regula pe care o respectă a dobândit caracterul unei
obligaţii juridice.
Elementul timp are, de asemenea, un caracter definitoriu pentru cutuma
internaţională, care e o practică repetată şi constantă a statelor şi nu una
întâmplătoare, o practică ce durează o anumită perioadă de timp, mai
îndelungată sau mai scurtă în raport de împrejurări şi care se manifestă cu o
anumită frecventă.
Pentru ca un obicei sa devină juridic, se cer instituite o serie de condiţii:
a. existenţa unui uz îndelungat al unei practici vechi şi incontestabile;
b. conţinutul sau (regula de conduita prescrisă) să poată fi determinat, să
fie previzibil;
c. să prezinte interes pentru legiuitor, ca fiind o necesitate.
Recunoaşterea valorii juridice a unei practici de natură cutumiară ridică
o problemă importantă şi anume aceea a modului în care se face dovada
cutumei. Sarcina probaţiunii în dovedirea cutumei e o problemă deosebit de
complexă şi de dificilă datorită caracterului adesea imperfect al normei în cauză,
cu multiple variante şi forme de exprimare diverse ce necesită studii comparative
complexe pentru dovedirea existenţei înseşi a normei, precum şi a tuturor
19
ŞTEFAN ŢARCĂ
laturilor caracteristice ale acesteia. În fata organelor judiciare internaţionale sau

în raporturile concrete dintre state, sarcina probei revine totdeauna statului care o
invoca, fie pentru a revendica un drept, fie pentru a se apăra împotriva unei
pretenţii considerate de el ca nefondată.
Nerespectarea unor astfel de reguli nu atrage răspunderea internaţională
a statelor, ci de obicei, un comportament similar din partea statului afectat.
4.3. Principiile generale de drept
Principiile generale de drept figurează în poziţia a treia, după tratate şi

cutumă, în art.38 al Statutului Curţii Internaţionale de Justiţie.
Semnificaţia şi conţinutul „principiilor generale de drept‖ au făcut
obiectul unor controverse. Principala problemă disputată fiind aceea a
autonomiei acestora ca izvoare de drept. În doctrină, s-a susţinut că principiile
generale de drept ar constituii un izvor distinct al dreptului internaţional sau cel
puţin un izvor subsidiar. Unii autori au susţinut că acestea ar include numai
principii de drept intern, comune principalelor sisteme juridice. Alţi autori au
adăugat şi principiile dreptului internaţional.
Este un fapt cert, că nici o decizie a Curţii Permanente şi apoi a Curţii
Internaţionale de Justiţie, nu a fost întemeiată pe un principiu sau normă de drept
deduse din „principiile generale de drept recunoscute naţiunilor civilizate‖.
Statele însele nu şi-au întemeiat pretenţiile pe baza unor asemenea principii.
Într-o analiză a jurisprudenţei judiciare şi arbitrale, s-a reţinut faptul că
principiile generale la care se referă doctrina, chiar fără referire la art.38, par. 1,
lit.c, au vizat norme privind administrarea justiţiei cum sunt cele conform cărora
nimeni nu poate fi judecător în propria cauză, egalitatea părţilor în diferend,
obligaţia reclamantului de a face proba, recurgerea la prezumţii şi probe
indirecte, desprinse desigur din dreptul intern, pe baza dreptului roman sau a
common law.
4.4. Hotărârile instanţelor judiciare şi arbitrale internaţionale
Acestea sunt enunţate în art. 38, par. 1, lit.d, din Statutul Curţii
Internaţionale de Justiţie, ca mijloc auxiliar de determinare a normelor de drept.
Statutul, adaugă însă imediat referirea la art.59, conform căruia deciziile
Curţii nu constituie precedente, neavând valoare obligatorie decât pentru părţi şi
cu privire la cauza respectivă. Este recunoaşterea efectului relativ al hotărârilor
judecătoreşti ca şi al celor arbitrare.
Hotărârile Curţii, ca şi sentinţele arbitrare şi cele ale tribunalelor interne
servesc ca mijloc de constatare şi interpretare a normelor de drept internaţional,
deci ca element constitutiv al procesului cutumiar. Totodată, însă ele exercită o
influenţă certă asupra evoluţiei dreptului internaţional. Mai ales unele dintre
hotărârile Curţii Internaţionale de Justiţie au un rol important în a degaja
existenţa, sensul şi întinderea unor norme generale ale dreptului internaţional.
20
ŞTEFAN ŢARCĂ
De asemenea, hotărârile unor arbitri au formulat principii importante,

care au determinat evoluţii ulterioare în formarea unor norme cutumiare.
Cât priveşte deciziile Curţii Internaţionale de Justiţie, trebuie să ţinem
seamă de faptul că orice caz judecat de Curte implică o serie de decizii. Este
esenţial faptul că hotărârile Curţii Internaţionale nu stabilesc ele norme de drept,
ci le pot constata, formula chiar cristaliza, dar normele respective se formulează
prin procedeul cutumei.
Hotărârile judecătoreşti, oricât de importante ar fi, prin contribuţia lor la
formarea dreptului internaţional, nu constituie, deci, izvoare ale acestuia, ci
mijloace auxiliare complementare, de identificare şi interpretare a normelor
juridice.
4.5. Doctrina dreptului internaţional
Este un alt mijloc auxiliar de determinare a normelor dreptului

internaţional, Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie, referindu-se în acest sens
la „doctrina‖ specialiştilor cei mai calificaţi din diferite state.
În această categorie se includ însă nu numai lucrările specialiştilor în
drept internaţional, ci şi ale institutelor ştiinţifice internaţionale, organisme ca
Asociaţia de Drept Internaţional şi Institutul de Drept Internaţional, care au
elaborat concepţii cu mare ecou în dreptul internaţional şi chiar proiecte de
codificare a dreptului internaţional.
4.6. Hotărârile organizaţiilor internaţionale
Datorită creşterii rolului organizaţiilor internaţionale

interguvernamentale în viaţa internaţională, inclusiv în elaborarea dreptului
internaţional, se pune problema dacă hotărârile lor constituie izvor al dreptului
internaţional.
Termenul „hotărâri ale organizaţiilor internaţionale‖ este folosit din
raţiuni practice, deoarece în realitate, actele adoptate de aceste organizaţii sunt
eterogene şi multe dintre ele nu pot fi luate în considerare în contextul
problemelor analizate.
4.7. Actele unilaterale ale statelor
Sunt considerate izvoare subsidiare ale dreptului internaţional şi anumite

acte unilaterale ale statelor. În practica internaţională există o serie de acte la
care statul recurge în mod individual şi care, fără a avea nici o legătură cu un
tratat sau cutumă, exprimă voinţa statului respectiv, producând anumite efecte în
dreptul internaţional.
De exemplu, declaraţia de neutralitate a unui stat în raport cu un conflict
armat duce la raporturi juridice între acel stat şi beligeranţi, precum şi între
21
ŞTEFAN ŢARCĂ
acesta şi întreaga comunitate internaţională, raporturi care trebuie să fie

conforme cu dreptul internaţional cutumiar al conflictelor armate.
4.8. Echitatea
Potrivit art. 38, par. 2 din Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie,

Curtea poate să decidă într-un caz „ex aequo et bono‖, adică pe bază de echitate,
dacă părţile sunt de acord cu aceasta. Deci, de fiecare dată părţile sunt cele care
decid dacă Curtea se pronunţă potrivit dreptului sau justiţiei.
Doctrina dominantă prezintă echitatea ca un mod de realizare a justiţiei
prin integrarea echităţii în normele de drept, ca un „concept ideologic‖ necesar
dreptului. În evoluţia dreptului internaţional întâlnim tot mai multe referiri „la
aplicarea echitabilă a unor norme de drept‖.
4.9. Legislaţia internă şi hotărârile instanţelor judecătoreşti naţionale
Legile interne ale statelor pot fi considerate izvoare subsidiare ale

dreptului internaţional public numai în măsura în care ele contribuie la formarea
unor norme de drept internaţional, prin practica legislativă uniformă a mai
multor state. De exemplu, când mai multe state adoptă legi similare în domenii
care interesează dreptul internaţional (cetăţenia, dreptul de azil, extrădarea, etc)
se pot crea reguli internaţionale mai întâi pe cale cutumiară (practica legislativă
naţională a statelor) şi apoi pe cale convenţională.
1. Raportul dintre tratat şi cutumă ca izvoare ale dreptului

internaţional presupune:
a) prioritatea cutumei
b) prioritatea tratatului
c) egalitatea între acestea
2. Obiectul de reglementare în dreptul internaţional public constă în:

a) reglementarea relaţiilor sociale în cadrul statelor;
b) reglementarea relaţiilor internaţionale dintre state şi alte subiecte
de drept internaţional;
22
ŞTEFAN ŢARCĂ
c) reglementarea relaţiilor sociale dintre state şi persoane fizice sau

juridice.
3. Acordul de voinţă în sistemul dreptului internaţional public
funcţionează sub următoarele aspecte:
a) acordul de voinţă exprimat în procesul de elaborare a normelor
dreptului internaţional public;
b) acordul de voinţă exprimat cu prilejul încheierii tratatelor de drept
internaţional public în concordanţă cu normele dreptului internaţional
public;
c) acordul de voinţă exprimat cu ocazia întâlnirilor private.
Răspuns uri: 1. – b); 2. – b), c); 3. – a), b).
Te mă control nr. 2
Acordul de voinţă – fundament al dreptului internaţional.
___________________________________________________________________
Bibliografie:
1. Ştefan Ţarcă, Velişcu Viorel, Drept internaţional public, editura SITECH,
Craiova, 2010.
Bucureşti, 2005.
4. Dumitra Popescu, Adrian Năstase, Drept internaţional public, Casa de Editură şi
Presă „Şansa‖ S.R.L., Bucureşti, 1997.
23
ŞTEFAN ŢARCĂ
SUBIECTELE ŞI PRINCIPIILE DREPTULUI
INTERNAŢIONAL PUBLIC
Cuprins:
1. Principiile dreptului internaţional public
2. Subiectele dreptului internaţional
3. Clasificarea subiectelor dreptului internaţional
Nu uita!
Obiectivele temei:
- cunoaşterea principiilor fundamentale şi respectarea lor de către
subiectele dreptului internaţional public;
- ȋ nsuşirea şi identificarea elementelor caracteristice necesare unei
entităţi statale pentru a fi calificată ca subiect de drept internaţional;
- studierea şi cunoaşterea subiectelor de drept internaţional public.
1. Principiile dreptului internaţional public
Referindu-ne la consacrarea principiilor dreptului internaţional public

menţionăm, în primul rând, că sediul acestora se află în Carta Naţiunilor Unite,
ca şi în alte documente cu vocaţie de universalitate.
Conceptul de principiu înseamnă, în primul rând, izvor primordial;
cauză primară; adevăr fundamental; regulă de acţiune ce se bazează pe o
judecată de valoare şi care constituie un model, o regulă sau un scop; un drept pe
24
ŞTEFAN ŢARCĂ
care se bazează alte drepturi sau din care derivă alte drepturi; regulă generală de
orientare.
Declaraţia privind principiile de drept internaţional referitoare la
relaţiile prieteneşti şi cooperarea între state, conform Cartei Naţiunilor Unite
(adoptată în 1970), dezvoltă conţinutul a şapte principii, anume: nerecurgerea la
forţă sau la ameninţarea cu forţa; reglementarea diferendelor internaţionale prin
mijloace paşnice; neintervenţia în treburile interne ale altui stat; cooperarea
internaţională; egalitatea în drepturi a popoarelor şi dreptul de a dispune de ele
însele; egalitatea suverană a statelor; îndeplinirea cu bună credinţă a obligaţiilor
asumate.
Principiile dreptului internaţional public, în esenţa lor, fac parte din
dreptul păcii conceput ca instrument al facilitării colaborării între state.
1.1. Principiul egalităţii suverane
Egalitatea suverană este consacrată ca principiu al dreptului

internaţional în numeroase documente, în primul rând în Carta ONU. Ea poate fi
definită ca ansamblu al drepturilor statului legate de soluţionarea problemelor
sale interne şi ale relaţiilor sale externe, cu respectarea principiilor şi normelor
Elemente ale acestui principiu privesc suveranitatea internă sau
suveranitatea asupra teritoriului, în sensul că asupra teritoriului unui stat,
cuprinzând toate elementele sale, nu se exercită nici o altă autoritate
(suveranitatea teritorială). Aceasta include dreptul exclusiv de a adopta legile şi
reglementările aplicabile pe teritoriul său, de a asigura organizarea de stat sub
toate aspectele acesteia, de a decide liber asupra diferitelor probleme ale vieţii
politice, economice, sociale şi culturale.
Suveranitatea se exercită asupra tuturor persoanelor şi bunurilor
aflate, ca şi asupra activităţilor exercitate, pe teritoriul statului.
În ce priveşte cetăţenii aflaţi în străinătate, suveranitatea include
relaţia unică şi exclusivă ce există între un stat şi cetăţenii săi aflaţi pe teritoriul
altor ţări, cuprinzând drepturi şi obligaţii reciproce (suveranitatea personală),
inclusiv dreptul de protecţie diplomatică.
Un element important al principiului egalităţii suverane se referă la
independenţa statului ca participant la viaţa internaţională, în raporturile cu alte
state, ceea ce înseamnă dreptul fiecărui stat de a stabili şi conduce în mod liber
relaţiile sale cu celelalte state.
1.2.Principiul integrităţii teritoriale şi al inviolabilităţii frontierelor
Integritatea teritorială este consecinţa firească a suveranităţii statelor şi

implică puterea deplină asupra unui spaţiu geografic determinat. În dreptul
internaţional public principiul integrităţii teritoriale a statelor semnifică, pe de -o
parte, dreptul statului la inviolabilitatea şi intangibilitatea teritoriului asupra
25
ŞTEFAN ŢARCĂ
căruia îşi exercită suveranitatea, iar pe de altă parte, obligaţia celorlalte state de a
se abţine de la orice încălcare a acestui drept.
Principiul integrităţii teritoriale nu a putut fi consacrat în dreptul
internaţional, atâta timp cât războiul de agresiune, cuceririle şi anexiunile, orice
dobândire de teritorii prin forţă erau considerate licite, şi cât au predominat
concepţii patrimoniale asupra teritoriului.
Integritatea teritorială este strâns legată de alte principii fundamentale şi
îndeosebi de principiul suveranităţii şi nerecurgerii la forţă. Integritatea
teritorială este un corolar al suveranităţii teritoriale a statelor. Această
suveranitate trebuie să fie respectată de celelalte state, de unde rezultă
inviolabilitatea şi integritatea teritoriului acestora.
1.3. Principiul nerecurgerii la forţă şi la ameninţarea cu forţa
De la sfârşitul secolului XIX, dreptul internaţional a cunoscut tendinţa

de a reduce şi de a interzice recurgerea la război în relaţiile dintre state. Tratatele
internaţionale încheiate la Conferinţele păcii de la Haga din 1899 şi 1907
dezvoltau mijloacele de reglementare paşnică a diferendelor, cu obiectivul
proclamat de a „preveni cât mai mult posibil folosirea forţei în relaţiile dintre
state‖.
Potrivit acestui principiu, statele sunt obligate să se abţină de la folosirea
forţei, atât directă cât şi indirectă, fiind interzisă orice ocupaţie militară a
teritoriului unui stat, ca şi dobândirea unui teritoriu prin folosirea forţei sau
ameninţării cu forţa. Folosirea forţei sau a ameninţării cu forţa pentru
soluţionarea diferendelor teritoriale şi a problemelor de frontieră, ca şi a oricăror
alte probleme internaţionale este formal interzisă, iar statele trebuie să se abţină
de la represalii care implică folosirea forţei.
Cazurile în care este legitimă folosirea forţei în raporturile
internaţionale sunt stabilite în mod restrictiv de dreptul internaţional. Astfel,
potrivit Cartei ONU, statele au dreptul de a recurge la forţa armată în exercitarea
dreptului lor la autoapărare individuală sau colectivă împotriva unui atac armat,
recurgerea la forţa armată în exercitarea dreptului la autoapărare trebuind să fie
proporţională cu atacul şi să fie necesară pentru respingerea agresorului.
Recurgerea la dreptul la autoapărare rămâne subordonată deciziei
Consiliului de Securitate, căruia trebuie să-i fie adusă la cunoştinţă imediat şi
care poate să acţioneze oricând cum consideră necesar pentru restabilirea sau
menţinerea păcii şi securităţii internaţionale. În caz de agresiune, de încălcare a
păcii sau ameninţare a păcii, recurgerea la forţe armate ale ONU, Consiliul de
Securitate poate să decidă autorizarea unui stat sau grup de state să recurgă la
forţă contra agresorului, ori recurgerea la măsuri de constrângere precum
întreruperea completă sau parţială a relaţiilor economice, a comunicaţiilor pe
cale ferată, pe mare, în aer, ca şi a celor poştale, telegrafice şi radio ca şi ruperea
relaţiilor diplomatice.
26
ŞTEFAN ŢARCĂ
O problemă mult discutată este dacă se justifica folosirea forţei în cazul

încălcărilor masive şi grave ale drepturilor omului. Aceasta pune în discuţie
examinarea concepţiei denumită „intervenţia umanitară‖, care a constat de cele
mai multe ori în trecut în acte de forţă împotriva altor state, acte comise de
marile puteri sub pretextul protecţiei drepturilor omului.
Ca şi alte principii şi norme, principiul nerecurgerii la forţă şi la
ameninţarea cu forţa nu a fost întotdeauna respectat, însă trebuie menţionat că
nici un stat nu a pretins în mod direct că are dreptul de a recurge la forţă, ci a
încercat să justifice acţiunile sale invocând pretinse excepţii. Totuşi, dacă un stat
acţionează cu încălcarea unei norme de drept dar încearcă, aşa cum am arătat, să -
şi justifice acţiunea prin excepţii sau aspecte ale normei respective, aceasta duce
la confirmarea normei iar nu la slăbirea ei, indiferent dacă justificarea este
corectă sau nu.
1.4. Principiul neamestecului în treburile interne ale statelor
Neintervenţia în treburile interne este consacrată ca principiu al

dreptului internaţional prin numeroase documente, între care şi Carta O.N.U.
care se referă la obligaţia Organizaţiei de a nu interveni în treburile interne ale
statelor membre, de unde rezultă implicit faptul că şi statele au această obligaţie;
Declaraţia privind principiile dreptului internaţional referitoare la relaţiile
prieteneşti şi cooperarea dintre state conform Cartei, din 1970, Declaraţia 2131
(XX) din 21 decembrie 1965 asupra inadmisibilităţii intervenţiei în treburile
interne ale statelor şi protecţiei independenţei şi suveranităţii lor, Declaraţia
36/103 din 9 decembrie 1981 asupra inadmisibilităţii intervenţiei şi ingerinţei în
treburile interne ale statelor ş.a. reafirmă această idee.
Conform acestor documente, nici un stat sau grup de state nu are dreptul
de a interveni în mod direct sau indirect, indiferent de motiv, în treburile interne
sau externe ale oricărui alt stat. În temeiul acestui principiu, care decurge din
caracterul exclusiv al suveranităţii teritoriale, sunt interzise intervenţia directă
sau indirectă ca şi ameninţări sub diferite forme contra personalităţii unui stat,
ori contra elementelor sale politice, economice şi culturale.
1.5.Principiul respectării dreptului popoarelor de a dispune de ele însele

Dreptul popoarelor de a dispune de ele însele a fost consacrat ca
principiu al dreptului internaţional îndeosebi după adoptarea Cartei ONU.
Principiul acesta a fost promovat şi reafirmat tot mai mult, evoluţia sa culminând
cu adoptarea Declaraţiei asupra acordării independenţei ţărilor şi popoarelor
coloniale, prin rezoluţia 1514 (XV) din 1960.
Dreptul popoarelor la autodeterminare este, un drept permanent şi
imprescriptibil, cuprinzând atât aspectele externe, stabilirea statutului politic faţă
de alte popoare şi alte state, cât şi cele interne, referitoare la dezvoltarea
societăţii sub toate aspectele.
27
ŞTEFAN ŢARCĂ
1.6. Principiul cooperării internaţionale

Principiul cooperării între state a fost formulat şi dezvoltat ca principiu
de sine stătător după adoptarea Cartei ONU, potrivit căreia statele membre ale
ONU s-au angajat „să acţioneze atât împreună, cât şi separat, în cooperare cu
Organizaţia, pentru a asigura între naţiuni relaţii paşnice şi prieteneşti…‖. Acest
principiu a fost consacrat în principal în Declaraţia asupra principiilor dreptului
internaţional privind relaţiile prieteneşti şi cooperarea între state, conform Cartei
ONU.
1.7. Principiul respectării cu bună credinţă a obligaţiilor asumate

(Pacta sunt servanda)
Acesta reprezintă unul dintre cele mai vechi şi mai importante principii
de drept internaţional, care vizează dezvoltarea unor relaţii trainice şi ordonate
între state. Esenţa acestui principiu constă în respectarea şi executarea cu bună
credinţă a tratatelor în vigoare, în scopul menţinerii ordinei de drept pe care el o
consacră, a păcii şi securităţii internaţionale.
În dreptul internaţional, este recunoscută norma pacta sunt servanda,
care se referă la îndatorirea de a îndeplini cu bună credinţă obligaţiile decurgând
din tratatele internaţionale. Convenţia de la Viena din 1969 asupra dreptului
tratatelor prevede că „Orice tratat în vigoare obligă părţile şi trebuie să fie
îndeplinit de ele cu bună credinţă‖ (art.26). De asemenea, Convenţia mai
prevede că un stat nu poate să invoce preveder ile dreptului său intern pentru a
justifica neexecutarea unui tratat. Această prevedere trebuie corelată cu raportul
dintre dreptul intern şi dreptul internaţional, pe care multe sisteme de drept îl
soluţionează în sensul priorităţii reglementărilor internaţionale.
1.8. Principiul reglementării pe cale paşnică a diferendelor
Corolarul principiului nerecurgerii la forţă şi la ameninţarea cu forţa îl

reprezintă reglementarea paşnică a diferendelor. Renunţând la folosirea forţei şi
la ameninţarea cu forţa, statele s-au angajat prin Carta ONU să reglementeze
diferendele dintre ele prin mijloace paşnice. Ambele principii constituie pentru
toate statele obligaţii fundamentale în conducerea relaţiilor lor internaţionale,
decurgând din obiectivul garantării menţinerii păcii şi securităţii internaţionale.
Acest principiu s-a conturat ca atare în urma prevederilor înscrise în
Pactul Ligii Naţiunilor din 1919, în Pactul Briand Kellogg din 1928, în Actul
general asupra reglementării paşnice a diferendelor internaţiona le semnat la
Geneva în 1928, dar în deosebi în Carta ONU din 1945.
În 1928, Pactul Briand Kellogg enunţa în termeni categorici obligaţia
statelor „de a soluţiona orice diferende sau conflicte, indiferent de natura sau
originea lor, numai prin mijloace paşnice‖.
28
ŞTEFAN ŢARCĂ
1.9.Principiul respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale

omului
Evoluţia dreptului internaţional a condus, în a doua jumătate a secolului
XX, la elaborarea unui ansamblu de reglementări coerente, unele cu caracter
universal, altele pe plan regional, unele cu conţinut global, altele specifice,
referitoare la drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului.
Carta ONU a stabilit ca obiectiv al Organizaţiei, în acelaşi timp cu
menţinerea păcii şi securităţii şi dezvoltarea de relaţii paşnice între naţiuni,
înfăptuirea colaborării în soluţionarea problemelor internaţionale cu caracter
economic, social, cultural sau umanitar, în promovarea şi încurajarea respectării
drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului faţă de toate persoanele, fără
deosebire de rasă, sex, limbă sau religie. Între atribuţiile Adunării Generale s-a
prevăzut iniţierea de studii şi adresarea de recomandări cu scopul de a sprijini
înfăptuirea drepturilor şi libertăţilor omului pentru toţi.
Primul document internaţional de ansamblu în acest domeniu,
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului din 10 decembrie 1948, a enunţat
un standard minim, o concepţie comună despre drepturile şi libertăţile omului,
un set de cuprinzător de drepturi politice, civile, economice, sociale şi culturale.
Deşi a fost adoptată printr-o rezoluţie a Adunării Generale a ONU şi nu
printr-un tratat internaţional, multe din normele înscrise în Declaraţie au devenit
norme cutumiare, cu aplicare universală, au fost reluate în numeroase tratate
internaţionale universale şi regionale, precum şi în constituţiile unor ţări.
În literatura de specialitate s-a arătat că reprezentând un principiu de
drept internaţional cu valoare imperativă, de jus cogens, principiul respectării
universale a drepturilor omului obligă toate statele, în aceeaşi măsură.
În concluzie, se poate aprecia că principiile fundamentale ale dreptului
internaţional constituie un ansamblu, un adevărat sistem, fiind strâns corelate,
atât în ce priveşte conţinutul, cât şi procesul aplicării lor. Aşa, de pildă, unele
elemente ale unui principiu sunt reluate de un alt principiu, însă dintr-un alt
unghi (cum ar fi relaţia dintre suveranitate, integritate teritorială, neamestec
etc.). De cele mai multe ori ele se completează şi se întregesc reciproc; nici un
principiu nu poate fi aplicat făcându-se abstracţie de conţinutul celorlalte. Nu
este posibil nici a invoca un principiu, încălcând alte principii. Tocmai de aceea
documentele internaţionale prevăd că toate aceste principii reprezintă un tot
unitar, că fiecare dintre ele se interpretează şi se aplică în contextul celorlalte, în
scopul favorizării şi garantării legalităţii internaţionale.
2. Subiectele dre ptului internaţional
2.1. Personalitatea juridică internaţională: concept şi caracteristici
Ordinea juridică internă sau internaţională desemnează entităţile care au

calitatea de a participa la raporturile juridice guvernate de normele specifice
29
ŞTEFAN ŢARCĂ
respectivei ordini juridice şi a fi titulare de drepturi şi obligaţii. Orice entitate

care posedă personalitate juridică internaţională se constituie în persoană juridică
internaţională.
Noţiunea „personalitate juridică internaţională‖ desemnează aptitudinea
ce o posedă o persoană juridică internaţională, pe când noţiunea de „drepturi şi
obligaţii recunoscute de dreptul internaţional‖ desemnează doar drepturile şi
îndatoririle juridice cârmuite de regulile dreptului internaţional şi al căror titular
este subiectul respectiv.
Conceptul de personalitate juridică, respectiv de persoană juridică
internaţională este sinonim cu calitatea de subiect de drept internaţional. Totuşi
în literatura de drept internaţional se face deosebirea între noţiunea de subiect de
drept internaţional şi cea de persoană juridică internaţională. Distincţia dintre
aceste două noţiuni ar reflecta evoluţia de la dreptul relaţiilor interstatale, în
perioada când statul era principalul şi chiar unicul subiect de drept internaţional,
la dreptul internaţional public care a devenit în mod progresiv dreptul relaţiilor
internaţionale.
Personalitatea juridică internaţională poate fi nelimitată în sensul că
aceasta conferă titularului capacitatea ei de a dobândi orice fel de drepturi şi
asuma orice fel de obligaţii (cazul statelor independente) sau limitată (în cazul
statelor dependente ori al instituţiilor internaţionale).
2.2. Reguli privind dobândirea şi pierderea personalităţii juridice

internaţionale
Privitor la dobândirea şi pierderea personalităţii juridice internaţionale,

s-au cristalizat, în decursul evoluţiei dreptului internaţional, un anumit număr de
reguli. Un stat există, în principiu, începând din momentul când sunt întrunite
elementele constitutive, sub rezerva că cele mai multe din consecinţele existenţei
personalităţii sale sunt subordonate recunoaşterii pentru a avea efect de la data
fixată de aceasta. Existenţa sa ca stat nu poate fi pusă, desigur, în discuţie,
deoarece ţine de domeniul realităţilor care nu au nevoie de confirmări sau alte
aprobări cu toate acestea, calitatea de subiect a unui stat nou nu decurge, în mod
automat şi obligatoriu, din această simplă existenţă, fiind necesară în plus
exprimarea unei atitudini pozitive din partea altor state, atâta timp cât vocaţia de
a stabili raporturi internaţionale, de a se manifesta ca subiect de drept nu se
poate produce fără participarea acestora.
Un stat încetează să mai existe de la data când unul dintre elementele
sale constitutive dispare şi, ca urmare, caracterul lui de persoană juridică
internaţională este afectat.
De principiu un stat rămâne unul şi acelaşi în dreptul internaţional, în
ciuda schimbărilor care au loc în conducerea lui, a dinastiei lui, în ceea ce
priveşte rangurile şi titlul, modul de organizare a statului sau a teritoriului său.
Oricât de importante ar fi asemenea schimbări, ele nu afectează calitatea unui
stat de persoană internaţională şi nici identitatea personală a statului respectiv.
30
ŞTEFAN ŢARCĂ
Printre schimbările care afectează statele ca persoane juridice

internaţionale se pot menţiona: fuziunea dintre două state, ori schimbări care
implică o pierdere parţială a independenţei pentru statul respectiv; unele restricţii
impuse unui stat pot avea drept consecinţă pierderi parţiale ale independenţei.
Problema continuităţii şi discontinuităţii personalităţii juridice
internaţionale a statului se pune în trei situaţii tipice: revoluţia, schimbări
teritoriale şi război.
3. Clasificarea subiectelor dreptului internaţional
Subiectele de drept internaţional sunt titulare de drepturi şi obligaţii pe

plan internaţional, titulare ale dreptului de a intenta o acţ iune la un tribunal
internaţional, dar şi titularele unor interese în privinţa cărora există prevederi de
drept internaţional. Subiectele de drept internaţional sunt acele entităţi care
participă la elaborarea normelor de drept internaţional, dar şi la desfăşurarea
raporturilor juridice guvernate de aceste norme, dobândind astfel nemijlocit
drepturi şi asumându-şi obligaţii în cadrul ordinii juridice internaţionale.
Din punctul de vedere al modului în care au fost constituite ş i al
drepturilor pe care le au, subiectele dreptului internaţional public pot fi grupate
astfel:
a) statele - subiecte tipice şi primare;
b) organizaţiile internaţionale guvernamentale - subiecte derivate;
c) naţiunile sau popoarele care luptă pentru cucerirea independenţei;
d) alte entităţi, a căror calitate de subiect de drept internaţional este
contestată în practica internaţională şi doctrină.
În funcţie de structura acestora distingem categoria subiectelor primare
şi cea a subiectelor secundare. În categoria subiectelor primare sunt cuprinse
toate statele, deoarece acestea au un element natural propriu, şi anume teritoriul,
în timp ce în cea de-a doua categorie sunt cuprinse organizaţiile internaţionale,
Sfântul Scaun şi Ordinul Militar de Malta, subiecte care nu au o bază teritorială
în mod natural proprie.
Astfel cum se precizează în doctrină, între subiectele primare şi cele
secundare (insurgenţii, mişcările de eliberare şi organizaţiile internaţionale)
există deosebiri care se exprimă şi în planul calităţilor de subiecte ale dreptului
tratatelor.
Subiectele dreptului internaţional public sunt entităţi participante la viaţa
internaţională, cu drepturi şi obligaţii directe. Cu alte cuvinte, subiectele
dreptului internaţional public reprezintă acele entităţi care participă la rapor turi
juridice, reglementate de normele acestui drept. A fi subiect de drept
internaţional înseamnă a beneficia de personalitate juridică internaţională, ceea
ce presupune capacitatea de a fi titular de drepturi şi obligaţii cu caracter
internaţional.
31
ŞTEFAN ŢARCĂ
3.1. Statul - subiect principal al dreptului internaţional public
3.1.1. Suveranitatea statului

Statul suveran ocupă o poziţie dominantă între subiectele de drept
internaţional public şi aceasta, pentru că, mult timp a reprezentat unicul subiect
al acestui drept şi este singurul care posedă capacitate deplină, asumându-şi
totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu caracter internaţional.
Calitatea de subiect de drept a statului derivă din suveranitatea sa,
independent de faptul că, celelalte state le recunosc sau nu această calitate.
Suveranitatea este cea care conferă statului personalitate juridică internaţională,
adică aptitudinea de a acţiona în cadrul comunităţii internaţionale, prin
exercitarea drepturilor şi asumarea de obligaţii. În virtutea atributului de
suveranitate, statul îşi exercită autoritatea pe două planuri: pe plan intern, el are
dreptul de a exercita puterea asupra cetăţenilor săi, precum şi asupra tuturor
persoanelor aflate pe teritoriul şi sub jurisdicţia sa, adoptând legi şi aplicând
sancţiuni în cazul nerespectării lor, iar pe plan extern, are dreptul de a reprezenta
şi a o angaja în raporturi cu alte naţiuni.
În doctrina internaţională prevalează punctul de vedere potrivit căruia
pentru ca o entitate să aibă personalitate juridică de tip statal este necesară
întrunirea a patru elemente:
a. existenţa unui teritoriu determinat;
b. o populaţie permanentă (organizată şi cu un număr considerabil de
membri);
c. un guvern, relativ stabil;
d. capacitatea de a intra în relaţii cu alte state.
Principiul efectivităţii presupune existenţa primelor trei elemente în
următoarea corelaţie: orice subiect al comunităţii internaţionale având
personalitate juridică de tip statal trebuie să aibă o autoritate guvernamentală
independentă care să dispună de atributele puterii pe un anumit teritoriu şi
asupra unei populaţii stabilite, permanentă şi organizată în acest teritoriu,
exercitând un control de facto în cadrul limitelor jurisdicţiei sale.
3.1.2. Drepturile şi obligaţiile fundamentale ale statelor
Sub raport conceptual există o strânsă corelaţie între teoria drepturilor şi

îndatoririlor fundamentale ale statelor şi aceea a drepturilor omului, doctrina
drepturilor şi îndatoririlor constituind, într-un anumit sens, o transpunere pe plan
internaţional a marilor idei teoretice cu privire la drepturile omului.
Inerente oricărui stat, drepturile fundamentale considerate ca fiind sacre,
inalienabile, intangibile şi indivizibile, nu sunt susceptibile de nici o alienare sau
alterare. Nici un stat nu poate renunţa la aceste drepturi, după cum nu poate
abdica de la datoriile ce-i revin. Toate statele beneficiază în egală măsură de
aceste drepturi, ceea ce pe plan teoretic exclude prin definiţie situaţiile
privilegiate pentru unele din ele în dauna celorlalte.
32
ŞTEFAN ŢARCĂ
La rândul lor, obligaţiile fundamentale, norme imperative ale dreptului

internaţional, alcătuiesc temelia indispensabilă desfăşurării normale a relaţiilor
dintre ţări. Ele se impun în egală măsură tuturor statelor, atât în raporturile lor
bilaterale cât şi în cele cu caracter multilateral. Promovarea drepturilor nu este
posibilă fără îndeplinirea obligaţiilor, în timp ce orice abatere de la obligaţii
afectează în mod nemijlocit însăşi realizarea drepturilor.
Dintre drepturile statelor se reţin: dreptul la existenţă, dreptul la
suveranitate şi independenţă, dreptul de a-şi decide propriile destine, dreptul la
pace şi securitate, dreptul la dezvoltare, dreptul la integritate teritorială şi
inviolabilitatea frontierelor, dreptul la autoapărare, dreptul asupra resurselor
naturale, dreptul la egalitate, dreptul de a participa la rezolvarea problemelor
internaţionale, dreptul la cooperare, dreptul de a face comerţ, dreptul de acces la
realizările ştiinţei şi tehnicii, dreptul de a face parte din organizaţiile
internaţionale, dreptul de a participa la tratatele internaţionale şi dreptul la un
tratament nediscriminatoriu.
Ca obligaţii ale statelor au fost enunţate respectarea personalităţii
statelor, respectarea suveranităţii şi independenţei statelor, nerecurgerea la forţă
sau la ameninţarea cu forţa, respectarea suveranităţii permanente asupra
resurselor naturale, promovarea progresului economic şi social, menţinerea păcii
şi securităţii internaţionale, dezarmarea, nerecurgerea la propaganda în favoarea
războiului, lichidarea colonialismului şi neocolonialismului, respectarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, eliminarea discriminării rasiale,
dezvoltarea colaborării internaţionale, nediscriminarea, conservarea şi protejarea
mediului înconjurător, respectarea drepturilor şi intereselor celorlalte state şi
îndeplinirea cu bună credinţă a obligaţiilor asumate.
3.1.3. Tipuri de state
În societatea internaţională există mai multe timpuri de state:

a) state unitare , cele care au un sistem unic de organe supreme ale
puterii şi administraţiei de stat şi reprezintă subiecte unice de drept;
b) uniuni de state , reprezentând forme de asociere a două sau mai multe
state independente, cele mai reprezentative uniuni de state sunt confederaţiile şi
federaţiile.
c) statul permanent neutru, care are un statut propriu.
3.1.3.1. Statul unitar
Se caracterizează prin existenţa unui singur sistem de organe ale puterii,

justiţiei şi administraţiei. Chiar dacă este împărţit în unităţi teritoriale, pentru
nevoile de administraţie, statul unitar se prezintă ca un tot, pe plan intern şi
extern, nici una din unităţile sale neavând atribuţii paralele sau concurente cu
cele ale organelor centrale. Puterea politică în statele unitare poate fi delegată
prin descentralizarea administraţiei publice loca le, însă tot guvernul rămâne piesa
33
ŞTEFAN ŢARCĂ
centrală supremă. Populaţia unui stat unitar are o singură cetăţenie, iar statul şi
doar ele este subiect de drept internaţional public.
3.1.3.2. Uniunile de state
În ce priveşte tipurile şi categoriile de state, trebuie arătat că statele sunt

susceptibile a fi clasificate, din punctul de vedere al dreptului internaţional, în
raport cu structura lor şi atribuţiile pe care le au organele ce le reprezintă pe
planul relaţiilor internaţionale. Din acest punct de vedere, pe lângă statele
propriu zise există şi uniunile de state , în care statele îşi păstrează identitatea,
fiind legate numai prin anumite elemente ce exprimă anumite interese comune.
Din categoria uniunilor de state fac parte uniunea personală, uniunea reală,
confederaţia şi federaţia.
A. Uniunea personală. În cazul uniunii personale – formă ce aparţine,
desigur, trecutului – statele erau unite prin persoana monarhului, menţinându-şi
calitatea distinctă de subiecte de drept internaţional. În primii ani de existenţă a
statului român, o uniune personală a fost creată prin dubla alegere a lui
Alexandru Ioan Cuza, în 1859, până la crearea unor organisme comune
Munteniei şi Moldovei, în 1862.
B. Uniunea reală. Spre deosebire de uniunea personală, uniunea reală
implică anumite sincronizări ale politicii statelor care se unesc, dar elementele
comune nu sunt de natură să elimine în esenţă calitatea distinctă de subiect a
statelor componente. Existenţa uniunii reale are, fără îndoială, repercusiuni
asupra politicii externe a statelor în cauză, deoarece acestea având anumite
instituţii comune (parlamente, comisii de apărare etc.) nu mai pot acţiona,
practic, în mod divergent pe plan internaţional, unul în raport de celălalt. Ele
continuă, totuşi, să-şi păstreze individualitatea distinctă, ca o consecinţă a
faptului că numai unele activităţi urmează să se desfăşoare în comun, în timp ce
altele rămân de competenţa exclusivă a entităţilor suverane.
C. Confederaţia de state. În cazul confederaţiei de state ne aflăm de fapt
în faţa unei asociaţii a unor subiecte de drept internaţional, care îşi creează
organe comune, având atribuţii în domeniul apărării, financiar, al politicii
externe. Dar statele componente continuă să deţină şi să-şi exercite capacitatea
de subiect de drept internaţional. Raporturile dintre statele care alcătuiesc o
confederaţie sunt raporturi de drept internaţional stabilite de tratatul de
constituire. Pe de altă parte, deşi nu constituie un stat în accepţiunea uzuală a
termenului, confederaţia are şi ea calitatea de subiect distinct de drept
internaţional, organul central comun fiind în general abilitate să încheie tratate,
să primească şi să trimită reprezentanţi diplomatici.
D. Statul federal. Spre deosebire de confederaţie, statele federale
reprezintă colectivităţi complexe în care numai statul federal apare ca subiect de
drept internaţional, constituţia fiind actul care stabileşte competenţele organelor
federale. Statele ce fac parte dintr-un stat federal devin de fapt simple provincii,
prerogativele lor referindu-se mai mult la autoadministrarea locală, pe care
34
ŞTEFAN ŢARCĂ
continuă să o păstreze şi care se reflectă în diversitatea legislaţiei, a unor

reglementări administrative sau poliţieneşti.
O formă nouă de uniune a statelor o reprezintă Uniunea Europeană, a
cărei structură instituţională a fost redefinită prin Tratatul de la Lisabona,
intrat în vigoare la 1 decembrie 2009. Doctrina s-a pronunţat în general în
favoarea ideii de a considera Uniunea Europeană ca o formă sui generis de
asociere, ce se apropie de confederaţia de state, dar nu întruneşte condiţiile unui
stat federal. În cadrul Uniunii Europene există competenţe care au fost
transferate Uniunii, fiecare stat membru participând la exercitarea acestora,
împreună cu celelalte state membre ale Uniunii Europene, competenţe partajate
între Uniune şi statele membre şi competenţe naţionale, care aparţin exclusiv
statelor.
3.1.3.3. Statul permanent neutru
Instituţia neutralităţii este una dintre cele mai vechi instituţii ale
dreptului internaţional contemporan, ea implicând poziţia unui stat de neamestec
în conflictele militare. Neutralitatea permanentă reprezintă o instituţie
modernă, de care beneficiază o serie de state, în baza unei opţiuni suverane şi a
recunoaşterii internaţionale.
După cum s-a arătat în lucrări de specialitate, „neutralitatea permanentă
este o opţiune de durată a diferitelor state, nelegată de împrejurări conjuncturale
de politică externă, care presupune obligaţii suplimentare de comportament,
altele decât cele rezultând din abţinere, prevenire şi imparţialitate‖. Neutralitatea
permanentă, ca statut juridic cu trăsături proprii, s-a afirmat încă din secolul al
XIX-lea.
Elveţiei i-a fost recunoscut statutul de neutralitate permanentă din 1815;
Belgia a avut acest statut din 1839 până în 1919; Luxemburgul a avut statut de
neutralitate permanentă începând cu anul 1867 (garantat prin tratatul încheiat
între Austria, Franţa, Marea Britanie, Italia, Olanda, Prusia), până în anul 1948,
când noua Constituţie a statului nu se mai referă la acest statut. În timp ce
neutralitatea Elveţiei a fost respectată în timpul celor două războaie mondiale,
neutralitatea Belgiei în primul război mondial şi a Luxemburgului, în ambele
războaie mondiale, a fost nesocotită de Germania.
Neutralitatea permanentă trebuie să rezulte din acte interne ale statului
ce îşi asumă acest statut. Acestea pot fi dispoziţii constituţionale, declaraţii sau
legi interne speciale, care sunt urmate de acte internaţionale de recunoaştere şi
„garantare‖ a acestui statut din partea altor state, mai ales a marilor puteri,
exprimate individual ori colectiv. Un stat este considerat ca bucurându-se de
neutralitate permanentă dacă el se angajează să rămână neutru în orice războaie
ce ar putea interveni între alte state. El nu are dreptul să aparţină vreunei alianţe
militare. Principalul drept al statului cu regim de neutralitate permanentă constă
în dreptul la autoapărare individuală şi colectivă, în care scop el poate utiliza
35
ŞTEFAN ŢARCĂ
propriile sale forţe armate şi poate cere ajutorul altor state, în cazul în care
statutul său de neutralitate ar fi nesocotit.
Dintre exemplele recente de state care beneficiază de statut de
neutralitate poate fi menţionată Austria, Laos şi Malta, care şi-a declarat
unilateral neutralitatea.
Regimul juridic actual al neutralităţii în caz de conflicte armate
dobândeşte o serie de elemente noi, ţinând seama şi de progresele înregistrate în
tehnicile de luptă şi mijloacele de purtare a războiului, în special de pericolul pe
care îl reprezintă armele nucleare. Toate acestea impun statului neutru
următoarele obligaţii:
 să nu participe la alianţe militare, politice sau economice care au ca
scop pregătirea războiului;
 să nu permită folosirea teritoriului lor pentru pregătiri militare,
inclusiv amplasarea de baze militare străine, depozite, ma nevre
militare sau alte asemenea utilizări;
 să nu deţină, să nu producă şi să nu experimenteze armament
nuclear;
 să ducă o politică de colaborare activă cu toate statele.
În ceea ce priveşte compatibilitatea între statutul de neutralitate

permanentă şi ca litatea de membru al ONU au fost exprimate puncte de vedere
diferite, iar practica nu a fost unitară. Aşa, de pildă, considerând că statutul lor de
neutralitate permanentă este compatibil cu calitatea de membru al ONU, Elveţia
şi Austria au devenit membre ale ONU întemeindu-se pe dispoziţiile art.48 alin.1
din Capitolul VII al Cartei, care dau dreptul Consiliului de Securitate să aleagă
doar unele dintre statele membre cărora să le solicite participarea directă la
măsuri de constrângere cu forţa armată.
3.1.4. Succesiunea statelor în dreptul internaţional
Definirea succesiunii statelor, a aspectelor sale esenţiale, ca instituţie a

dreptului internaţional, face şi a făcut obiectul unor controverse în doctrina
juridică de specialitate.
Statele succesoare au, în general, interesul să li se garanteze
posibilitatea de a adopta o atitudine critică faţă de vechile angajamente, de a
înlătura anumite tratate inegale sau inechitabile care le-ar putea afecta
independenţa şi suveranitatea naţională, dreptul de decizie în probleme interne şi
internaţionale.
Cât priveşte statul predecesor, în măsura în care continuă să existe,
succesiunea nereprezentând şi o dispariţie a sa ca subiect de drept internaţional,
este interesat, în general, în continuitatea obligaţiilor internaţionale, deoarece ―o
atitudine critică a statului succesor faţă de tratatele anterior aplicabile ar putea
afecta într-o oarecare măsură bunele relaţii ale statului predecesor cu statele
terţe‖.
36
ŞTEFAN ŢARCĂ
Succesiunea din dreptul internaţional nu se soluţionează în temeiul legii,

ca în dreptul intern, ci în virtutea exercitării de către statul succesor a
suveranităţii sale, a dreptului său de a decide în mod liber dacă şi în ce măsură,
va menţine raporturile juridice ale predecesorului său.
Respingerea raporturilor juridice, a drepturilor şi obligaţiilor
internaţionale anterioare, incompatibile cu politica internă şi externă, cu
interesele legitime ale statului succesor semnifică manifestarea suveranităţii sale.
Statul succesor îşi organizează sistemul raporturilor sale juridice cu alte
state, prin confirmarea, preluarea de la statul predecesor, a acelor drepturi şi
obligaţii decurgând din tratate sau din alte domenii, în conformitate cu interesele
sale, cu dreptul poporului (naţiunii) de a-şi hotărî singur soarta, în condiţii de
egalitate deplină şi neamestec în treburile sale interne.
Suveranitatea statului succesor se manifestă astfel prin dreptul său de a
respinge raporturile juridice, drepturile şi obligaţiile internaţionale anterioare
incompatibile cu politica sa internă şi externă, cu interesele sale fundamentale.
Sub aspectul suveranităţii, succesiunea reprezintă un domeniu de
exercitare a suveranităţii naţionale, a dreptului poporului de a-şi hotărî singur
soarta. Această caracteristică a succesiunii se reflectă şi în Convenţiile din 1978
şi 1983 de la Viena asupra succesiunii statelor la tratate, respectiv, la bunuri,
arhive şi datoria de stat.
Comisia de drept internaţional a abordat problemele succesiunii statelor
sub trei aspecte:
 succesiunea statelor la tratatele internaţionale, codificată prin
Convenţia de la Viena din anul 1978;
 succesiunea statelor în domeniul bunurilor de stat, arhivelor şi
datoriilor de stat, codificată prin Convenţia de la Viena din anul 1983;
 succesiunea statelor în ce priveşte calitatea lor de membri în
organizaţiile internaţionale, încă nedefinitivată.
Succesiunea statelor nu implică astăzi o preluare automată de către statul
succesor a drepturilor şi obligaţiilor internaţionale anterioare, neexistând în acest
caz o prezumţie de "transmisiune cu titlu universal"; poziţia sa este determinată
prin libera sa opţiune suverană.
Practica diferitelor cazuri de succesiune arată, însă că nu are loc, de
regulă, nici o negare totală de către statul succesor a raporturilor de drept
internaţional ale predecesorului, teoria tabula rasa neconfirmându-se în realitate.
Poziţia statului succesor se situează, în general, în practică, între afirmarea, prin
consimţământul său, a suveranităţii naţionale, a dreptului la autodeterminare a
poporului de pe un teritoriu determinat şi necesitatea de a evita un vacuum
juridic în situaţia sa, în raporturile de cooperare cu celelalte state, de a se afirma
ca entitate independentă, egală în drepturi în contextul general al comunităţii
internaţionale.
Succesiunea reprezintă, aşadar, în dreptul internaţional contemporan,
acea instituţie juridică cu ajutorul căreia, în condiţiile unor schimbări radicale
sociale şi politice, un stat îşi manifestă dreptul său suveran, contribuind prin
37
ŞTEFAN ŢARCĂ
reconsiderarea unui grup de raporturi juridice preexistente, la promovarea de noi

relaţii între state. Aceasta constituie, totodată, un domeniu de convergenţă a
principiilor fundamentale ale dreptului internaţional contemporan, de dezvoltare
a cooperării cu participarea egală a tuturor statelor lumii.
3.1.5. Recunoaşterea statelor. Natura şi efectele recunoaşterii
Recunoaşterea este actul unilateral prin care un stat constată existenţa

unor fapte care pot avea consecinţe asupra drepturilor şi obligaţiilor sale şi
declară expres sau acceptă implicit că relaţiile sale internaţionale viitoare vor fi
edificate ţinând seama de aceste fapte.
Fireşte, cel mai important caz este recunoaşterea statelor nou formate.
Întrucât normele dreptului internaţional presupun existenţa unui ansamblu de
drepturi şi obligaţii reciproce, în principal ale statelor, acestea trebuie să se
recunoască reciproc ca atare, pentru a putea pune în valoare drepturile şi
obligaţiile respective.
Recunoaşterea unui stat nou poate fi definită ca actul unilateral prin
care unul sau mai multe state acceptă, explicit sau implicit, să considere ca stat
o nouă entitate politică şi, în consecinţă, admit că acesta este subiect de drept
internaţional, deci dispune de capacitatea de a dobândi drepturi şi a -şi asuma
obligaţii internaţionale. Aşadar, recunoaşterea este un act juridic opozabil
statului care îl efectuează şi creează drepturi şi obligaţii juridice între acest stat şi
statul recunoscut.
O primă concluzie este aceea că recunoaşterea este un act unilateral care
decurge din suveranitatea de stat; este o decizie care depinde în mod exclusiv de
statul care-şi propune să o adopte.
Totodată, recunoaşterea este un act facultativ, în sensul că fiecare stat
decide, în ceea ce-l priveşte, dacă şi în ce moment face recunoaşterea. Nu există
obligaţia de a recunoaşte noile state; recunoaşterea este un act liber, cu caracter
politic.
Recunoaşterea poate emana numai de la state sau grupuri de state.
Un prim efect al recunoaşterii este constituirea de relaţii normale între
state, ea fiind condiţia prealabilă pentru stabilirea relaţiilor diplomatice cu noul
stat (acest lucru nu este automat), dar nu pot exista relaţii diplomatice fără
recunoaşterea noului stat. Stabilirea de relaţii diplomatice este o formă de
recunoaştere tacită a noului stat.
În unele cazuri, norme ale dreptului internaţional prevăd în mod expres
obligaţia de a nu recunoaşte fapte rezultând din încălcarea obligaţiilor asumate.
Potrivit unei norme care fac parte din principiul nerecurgerii la forţă şi la
ameninţarea cu forţa, nici o achiziţie teritorială care rezultă din folosirea forţei
sau ameninţării cu forţa nu va fi recunoscută ca legală.
3.1.5.1. Tipuri şi forme ale recunoaşterii
38
ŞTEFAN ŢARCĂ
Practica internaţională a consacrat mai multe tipuri şi forme ale

recunoaşterii statelor. Recunoaşterea de jure este recunoaşterea deplină şi
definitivă a unui stat, este irevocabilă, efectele ei stingându-se numai odată cu
încetarea calităţi de subiect de drept a statului recunoscut. Ea are ca efect
recunoaşterea deplină a personalităţii juridice a noului stat, cu tot ceea ce rezultă
din exercitarea suveranităţii acestuia, inclusiv posibilitatea stabilirii de relaţii în
diferite domenii, în primul rând a relaţiilor diplomatice şi consulare complete, a
încheierii de tratate şi altele.
Recunoaşterea de facto, la care se recurge în mod excepţional are
caracter limitat şi provizoriu, putând fi oricând revocată. Ea are ca raţiune
consideraţia că statul respectiv nu ar fi încă suficient de stabil şi ca formă de
manifestare, fiind preferabilă stabilirea unor relaţii cu câmp limitat, de obicei
relaţii comerciale şi a unor relaţii politice şi diplomatice limitate. În general, este
o fază premergătoare recunoaşterii de jure.
Între recunoaştere de jure şi cea de facto există o deosebire de grad, nu de
esenţă, ambele fiind manifestări de voinţă a statelor, cu efecte juridice
asemănătoare, prima completă, a doua parţială.
3.1.6. Recunoaşterea guvernelor
Practica recunoaşterii guvernelor a luat naştere în legătură cu viaţa

politică agitată din statele latino-americane, care a făcut necesară această
instituţie, deoarece alte state au dorit să-şi exprime dezaprobarea faţă de
schimbările intervenite.
Dacă de regulă recunoaşterea unui stat înseamnă şi recunoaşterea
guvernului, schimbările succesive de guverne efectuate pe cale constituţională nu
necesită recunoaştere. Au existat şi situaţii când menţinându-se recunoaşterea
unui stat să nu fie recunoscut guvernul aflat la conducerea lui.
Problema recunoaşterii guvernelor intervine atunci când într-un stat
existent puterea este preluată de un nou guvern prin alte mijloace decât cele
constituţionale, precum revoluţie, lovitură de stat etc., ori se schimbă forma de
guvernământ a unui stat (din monarhie în republică sau invers).
Recunoaşterea guvernelor poate avea consecinţe juridice importante. De
pildă, în cazul dezmembrării unui stat, recunoaşterea guvernului stabilit pe o
parte a teritoriului statului implică recunoaşterea noului stat, nerecunoaşterea
noului guvern împiedică menţinerea sau stabilirea de relaţii normale între state.
Cât priveşte guvernele venite la putere pe căi neconstituţionale, unele
state recurg la acte exprese de recunoaştere a acestora iar altele se limitează să
declare că îşi vor menţine sau nu reprezentanţii diplomatici în noile state. Însăşi
menţinerea sau stabilirea de relaţii diplomatice echivalează cu o recunoaştere
tacită.
3.2. Organizaţiile internaţionale
39
ŞTEFAN ŢARCĂ
Un fenomen de amploare al epocii contemporane l-a reprezentat

înfiinţarea, extinderea şi sporirea competenţelor organizaţiilor internaţionale,
odată cu începutul secolului al XX-lea. Odată cu acceptarea lor şi includerea în
categoria subiectelor de drept internaţional s-au înmulţit şi tratatele încheiate de
organizaţiile internaţionale.
Organizaţiile internaţionale reprezintă unul dintre subiectele dreptului
tratatelor cu o evoluţie ce caracterizează dreptul internaţional contemporan.
Acestea în prezent contribuie în mod esenţial la dezvoltarea relaţiilor
internaţionale prin încheierea de tratate, ceea ce presupune şi calitatea sa de parte
a acestora. După al doilea război mondial organizaţiile interguvernamentale
devin titulare de drepturi şi obligaţii distincte de cele aparţinând fiecăruia dintre
statele membre fondatoare, ceea ce le măreşte importanţa în planul relaţiilor
internaţionale. Deşi cu o capacitate funcţională specifică, în limitele competenţei
stabilite, organizaţiile interguvernamentale ajung să deţină o poziţie egală cu cea
a statelor la încheierea acelor tratate făcute în scopul atingerii obiectivelor lor.
Convenţia de la Viena (1986), privind dreptul tratatelor între state şi
organizaţii internaţionale sau între organizaţii internaţionale , consacră
capacitatea organizaţiilor internaţionale de a încheia tratate şi prevede:
„capacitatea unei organizaţii internaţionale de a încheia tratate este guvernată
de regulile acestei organizaţii”. Această capacitate manifestată şi în planul
dreptului tratatelor nu este universală, ci specifică, în funcţie de scopurile şi
funcţiunile ei. Pe de altă parte, spre deosebire de state, capacitatea organizaţiilor
internaţionale este determinată precis de către grupurile de state ce le-au fondat.
Printre drepturile importante de care beneficiază organizaţiile
internaţionale se numără dreptul de a încheia acorduri internaţionale cu statele
membre, drepturi rezultând din imunitatea de jurisdicţie pentru actele şi
activităţile efectuate de organizaţii, dreptul de protecţie al agenţilor organizaţiei,
dreptul de a prezenta o reclamaţie internaţională pentru a obţine despăgubiri.
Pentru ca o asociere să poată fi considerată organizaţie internaţională,
trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe:
1. La respectiva asociere să participe, în calitate de părţi contractante,
statele, în înţelesul dat prin art. 2 al Convenţiei de la Viena din 1969,
organizaţiile internaţionale sunt fondate de către state şi funcţionează prin voinţa
acestora.
2. Actul constitutiv al organizaţiei să reflecte acordul de voinţă al
statelor membre fondatoare. Tratatul de constituire conţine angajamente mutuale
şi impune statelor o anumită cooperare în cadrul organizaţiei şi cu organizaţia
însăşi. Prin tratatele constitutive se creează drepturi şi obligaţii reciproce,
opozabile tuturor membrilor.
3. Asocierea statelor în organizaţii internaţionale presupune urmărirea
unor obiective şi scopuri comune.
4. Organizaţia internaţională trebuie să aibă o structură instituţională
proprie. Ea trebuie să dispună de un număr de organe, cu funcţionare periodică
sau permanentă, prin intermediul cărora să îşi poată desfăşura activitatea,
40
ŞTEFAN ŢARCĂ
conform statutului. Între aceste organe, să figureze cel puţin un organ format din
reprezentanţii tuturor statelor membre, organ autonom care nu depinde de un
anume stat.
5. Pentru a fi considerată organizaţie internaţională, asocierea dintre
statele membre trebuie să se stabilească şi să se desfăşoare în baza normelor de
drept internaţional.
6. Să aibă personalitate juridică proprie de drept intern şi de drept
internaţional, în temeiul căreia organizaţia beneficiază de drepturi şi îşi asumă
obligaţii pe teritoriul oricăruia dintre statele membre sau în raporturile cu acestea
ori cu alte subiecte de drept internaţional
În ceea ce priveşte structura organizaţiilor internaţionale, schema
clasică a sistemului de organe al acestor organizaţii cuprinde:
a) un organ plenar sau o adunare plenară, ca organ suprem al
organizaţiei, în care sunt reprezentate toate statele membre. De regulă, acestea
sunt reprezentate prin reprezentanţii guvernelor care, acţionând în baza
instrucţiunilor guvernelor, reprezintă în mod direct statele membre, acestea din
urmă fiind unele faţă de altele în raport de egalitate juridică.
b) un organ cu compunere restrânsă, ca entitate executivă. De exemplu,
din Consiliul de Securitate al ONU, fac parte 15 membri, între care 5 membri
permanenţi Franţa, Anglia, Rusia, China şi SUA iar 10 membri sunt desemnaţi,
prin sistemul rotaţiei, de către Adunarea Generală a ONU.
c) un secretariat având sarcini executorii.
3.3. Naţiunile (popoarele) care luptă pentru independenţă
Dreptul internaţional consacră personalitatea juridică internaţională a

popoarelor şi naţiunilor care luptă pentru eliberarea de sub dominaţia străină
sau colonială şi formarea unui stat independent. În virtutea dreptului de a -şi
hotărî singur soarta, temeiul juridic al personalităţii sale internaţionale, fiecare
popor, având mişcarea sa de eliberare naţională, este titularul unor drepturi şi
obligaţii internaţionale şi se bucură de protecţia nemijlocită a normelor juridice
internaţionale. Această calitate aparţine poporului care, dispunând de o
organizare determinată a mişcării sale pentru independenţă (organe de
conducere, armată de rezistenţă etc.), exercită o serie de atribute în interesul
deplinei sale eliberări.
În dreptul internaţional se recunoaşte în prezent dreptul fiecărui popor
subjugat de a recurge la rezistenţa prin orice mijloc, inclusiv la folosirea forţei
armate, împotriva dominaţiei străine, sub orice formă s-ar exercita asupra sa.
Calitatea de subiect de drept internaţional a poporului luptător se
manifestă şi prin exercitarea unor drepturi, cum sunt: reprezentarea diplomatică
şi relaţiile cu statele în condiţii şi limite convenite; dreptul de participare cu
statut de observator la ONU şi la alte organizaţii internaţionale care decid în
acest sens; membru asociat la acele organizaţii internaţionale al căror statut are
dispoziţii în acest sens (UNESCO, OMS ş.a.); protecţia normelor dreptului
41
ŞTEFAN ŢARCĂ
umanitar privind prizonierii, populaţia civilă ş.a. în caz de conflict armat şi

obligaţia de a respecta aceste norme; capacitatea de a încheia cu statele, prin
reprezentanţi legitimi, tratate internaţionale şi participarea la negocieri în
problemele de interes reciproc.
Prin conţinutul şi sfera sa de exercitare, acest statut al mişcărilor de
eliberare este însă limitat şi tranzitoriu, o etapă către dobândirea deplinei
independenţe şi pe această bază, a unei personalităţi internaţionale depline.
3.4. Vaticanul şi Ordinul Suveran de Malta
În dreptul internaţional, printre subiectele sale, întâlnim şi anumite

colectivităţi nestatale cum este cazul Sfântului Scaun, şi a Ordinului Suveran de
Malta. În literatura de specialitate se apreciază că instituţia Sfântului Scaun este
reprezentativă în procesul de reconceptualizarea dreptului internaţional, în sensul
acceptării în sfera subiectelor dreptului internaţional şi a altor entităţi decât cele
tipic statale, marcând astfel trecerea de la categoria subiectelor de drept cu o
organizare esenţialmente teritorială, la cele care au un caracter totalmente diferit.
Astfel, se apreciază că statutul de subiect de drept internaţional al
Sfântului Scaun nu se bazează pe caracterul său teritorial, acesta fiind doar un
rezultat necesar, ci mai degrabă rolul primordial în această calificare rezultă din
poziţia Papei ca şef al unei organizaţii mondiale, Biserica Romano - Catolică.
Astfel, la anexarea Statelor Papale aflate până în 1870 sub suveranitatea
Sfântului Scaun, suveranitatea Papei nu a fost contestată.
Urmare încheierii Tratatului de la Laterano (1929) între Italia şi Sfântul
Scaun, acesta din urmă era recunoscut ca subiect statal suveran cu numele de
Vatican. În doctrină mai există dispute în privinţa acceptării Vaticanului ca
subiect de drept internaţional de tip statal, într-o opinie argumentându-se că
acestuia îi lipsesc elementele faptice şi juridice specifice statului (suveranitatea
şi independenţa), teritoriul său este foarte restrâns şi nu beneficiază de o
autonomie a serviciilor sale publice.
Cu toate acestea Vaticanul se comportă în viaţa internaţională ca un
subiect de drept internaţional, fiind membru în numeroase organizaţii
internaţionale, are calitatea de observator în cadrul ONU, participă la realizarea
de tratate şi convenţii cu caracter umanitar, iar uneori suveranul pontif mediază
şi acordă bune oficii în soluţionarea unor diferende internaţionale. De asemenea,
Vaticanul are capacitatea de a încheia tratate internaţionale.
În prezent, Vaticanul este acceptat ca subiect de drept internaţional sui
generis, particularizându-se prin organizarea sa şi funcţia pe care o îndeplineşte.
Statutul de subiect de drept internaţional se fundamentează pe ideea
tradiţională că Papa este „suveran secular‖ din perioada de formare a dreptului
internaţional, pe de o parte, precum şi că este şeful unei organizaţii mondiale,
Biserica Romano - Catolică, pe de altă parte.
Doctrina italiană consideră că Vaticanul este un stat autentic din 1929.
Totuşi, Vaticanului îi lipsesc elementele de fapt indispensabile unui stat:1)
42
ŞTEFAN ŢARCĂ
teritoriul este restrâns şi supus unor regimuri juridice multiple; 2) populaţia este
foarte mică, iar 3) naţionalitatea are caracter temporar şi supletiv si 4) nu posedă
autonomia serviciilor sale publice.
Caracterul statal al Vaticanului este recunoscut de statele din
comunitatea internaţională cu care acesta întreţine relaţii diplomatice. Vaticanul
întreţine relaţii speciale cu Italia şi are relaţii cu alte state.
Vaticanul are capacitatea de a încheia tratate internaţionale în interesul
Bisericii şi în scopuri spirituale sau în domeniul temporal.
Ordinul Suveran al Cavalerilor de Malta, a cărui denumire completă
este Suveranul Ordin Militar şi Ospitalier al Sfântului Ioan de Ierusalim este
unul dintre subiectele cu recunoaştere a personalităţii internaţionale. A fost
înfiinţat în jurul anului 1050, la Ierusalim, cu scopul de a administra un spital
pentru pelerinii din Ţara Sfântă. În 1113, Papa Pascal al II-lea a recunoscut
Ordinul Suveran al Cavalerilor de Malta ca ordin religios. Ulterior, Ordinul a
devenit militar pentru a-i apăra pe bolnavi, pelerini şi teritoriile creştine din Ţara
Sfântă. A avut iniţial ca bază teritorială insula Rhodos, apoi Malta, iar din 1834
stabilindu-şi sediul la Roma, pe lângă Suveranul Pontif.
Ordinul este condus de un Mare Maestru căruia i se recunosc drepturi
suverane, cum sunt cel de legaţie activă şi pasivă.
Ordinul îşi desfăşoară activităţile caritabile pentru bolnavi, nevoiaşi şi
refugiaţi de mai mult de nouă secole. S-a consacrat acestei obligaţii de-a lungul
secolelor cu mijloace conforme spiritului timpului. Ordinul nu este parte la nici
un tratat internaţional, motiv pentru care este considerabil contestată calitatea sa
de subiect de drept internaţional. Marele Maestru întreţine relaţii diplomatice cu
Vaticanul, San Marino, Spania, Haiti. Ordinul se bucură de dreptul de
suveranitate şi întreţine relaţii diplomatice cu peste 90 de ţări. Pentru a-şi putea
duce la îndeplinire îndatoririle instituţionale poate constitui organizaţii
dependente, asemenea organizaţii îşi desfăşoară activitatea în peste 120 ţări.
În România Ordinul Maltez şi-a început activitatea în 1932 şi şi-a
reluat-o din decembrie 1989. În anul 1991 Serviciul de Ajutor Maltez în
România a fost constituit şi înregistrat ca persoană juridică.
3.5. Statutul individului în dreptul internaţional
În doctrina juridică s-au exprimat opinii diferite în această problemă.

Evoluţia postbelică a dreptului internaţional, îndeosebi sub aspectul extinderii
sferei sale generale de reglementare şi la statutul persoanei fizice luate individual,
a readus în discuţie această problemă.
În prezent, pentru argumentarea tezei „individul, subiect de drept
internaţional‖ se folosesc următoarele susţineri:
1. individul este subiect al răspunderii penale în dreptul internaţional
pentru: fapte considerate infracţiuni în convenţiile internaţionale (se
argumentează în sens contrar că, de fapt, în acest caz persoanele sunt pedepsite în
temeiul legilor interne şi rămân sub jurisdicţia internă a statului).
43
ŞTEFAN ŢARCĂ
2. individul este destinatar direct al unor norme din comunităţile

internaţionale;
3. individului i se recunoaşte calitatea de parte în faţa un or instanţe
internaţionale, putând chiar declanşa acţiuni (în cadrul sistemului european şi
intraamerican de protecţie a drepturilor omului, în faţa Curţii de Justiţie a
Comunităţii Europene).
În cazurile mai sus menţionate se argumentează în sens opus că, de fapt,
valorificarea acestor drepturi se face prin intermediul statelor, ca urmare şi
subsecvent exercitării voinţei suverane a statului.
Reglementări interstatale privind promovarea şi protecţia internaţională a
drepturilor omului sau răspunderea persoanelor particulare pentru fapte ilicite cu
caracter internaţional (piraterie maritimă sau aeriană, falsificarea de monedă,
trafic de stupefiante ş.a.) oferă argumente de drept pozitiv multor autori, pentru a
conferi şi individului un statut determinat de drept internaţional.
Unii autori conferă individului personalitate internaţională similară
statelor. O asemenea opinie rămâne însă şi astăzi minoritară, marea majoritate a
autorilor recunoscând persoanelor fizice aspecte ale unui statut internaţional
limitat şi derivat, în raport cu statele care sunt şi rămân subiecte primordiale ale
Individul rămâne, prin natura situaţiei sale juridice, subiect al dreptului
intern, fără ca aceasta să excludă, sub aspecte prevăzute expres în acte
interstatale, incidenţa asupra sa a dreptului internaţional cu privire la drepturile şi
obligaţiile internaţionale. Suveranitatea naţională încetează să mai păstreze un
caracter rigid, de izolare a individului faţă de dreptul internaţional, căpătând
transparenţa care permite, prin acordul statelor, legătura între persoana fizică şi
normele juridice internaţionale.
Sunt create astfel de drepturi şi obligaţii internaţionale nu numai pentru
state, dar şi pentru indivizi, privind mai ales drepturile şi libertăţile fundamentale
ale omului şi răspunderea internaţională a persoanelor particulare.
1. Referitor la situaţia statelor şi organizaţiilor internaţionale

interguvernamentale ca subiecte ale dreptului internaţio nal public, aceasta
poate fi :
a) de egalitate între state şi organizaţii internaţionale
b) de statut privilegiat al statelor
c) de statut privilegiat al organizaţiilor internaţionale
44
ŞTEFAN ŢARCĂ
2. Subiecte principale ale dreptului internaţional public sunt:

a) organizaţiile internaţionale guvernamentale şi
naţiunile care luptă pentru eliberare;
b) persoanele fizice şi juridice;
c) statul.
Răspuns uri: 1. – a); 2. – c).
Nu uita!
Principiile fundamentale ale dreptului internaţional public sunt:
1. Pricipiul egalităţii suverane;
2. Principiul integrităţii teritoriale şi inviolabilităţii frontierelor;
3. Principiul nerecurgerii la forţă şi ameninţarea cu forţa;
4. Principiul neamestecului ȋ n treburile interne ale statelor;
5. Principiul respectării dreptului popoarelor de a dispune de ele ȋ nsele;
6. Principiul cooperării international;
7. Principiul respectării cu bună-credinţă a obligaţiilor asumate (Pacta sunt
servanda);
8. Principiul reglementării pe cale paşnică a diferendelor;
9. Principiul respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului;
Te mă de control nr. 3
Succesiunea statelor ȋ n dreptul internaţional public.
___________________________________________________________________
Bibliografie:
Craiova, 2010.
45
Bucureşti, 2005.
ŞTEFAN ŢARCĂ
POPULAŢIA ÎN DREPTUL INTERNAŢIONAL
Cuprins:
1. Noţiunea de populaţie
2. Protecţia internaţională a drepturilor omului
3. Aspecte privind cetăţenia în dreptul internaţional
4. Regimul juridic al străinilor
5. Refugiaţii, persoanele strămutate şi persoanele migrante
Nu uita!
Obiectivele temei:
- studierea şi cunoaşterea modurilor şi principiilor de dobândire şi
pierdere a cetăţeniei ȋ n dreptul internaţional;
- cunoaşterea regimului juridic de protecţie a persoanelor ȋ n plan
internaţional;
- studierea şi cunoaşterea regimului de protecţie a refugiaţilor şi a
străinilor ȋ n dreptul internaţional public;
- ȋ nţelegerea şi ȋ nsuşirea noţiunilor şi instituţiilor privind dreptul de
azil, expulzarea şi extrădarea.
1.Noţiunea de populaţie
Problemele populaţiei în dreptul internaţional au căpătat o importanţă

deosebită în ultimele decenii, ca urmare a dezvoltăr ii colaborării internaţionale,
extinderii schimburilor economice şi amplificării comerciale. Dacă la începutul
secolului al XX-lea, populaţia Globului însuma 1,6 miliarde de locuitori, în
prezent a ajuns la peste 7 miliarde.
După cum s-a arătat, populaţia constituie alături de teritoriu şi guvern,
unul din cele trei elemente materiale ale existenţei statului. Statul este, înainte de
orice, o colectivitate umană; el nu poate exista fără populaţie, aşa cum nu poate
exista fără teritoriu sau guvern.
În termeni lingvistici, populaţia unui stat este definită ca totalitatea
persoanelor aflate pe teritoriul acestui stat. Dacă acceptăm sensul larg al acestei
definiţii, se înţelege că populaţia unui stat cuprinde toate persoanele fizice care
46
ŞTEFAN ŢARCĂ
se găsesc la un moment dat pe teritoriul său. Din punct de vedere juridic, această
definire prezintă însă un dublu inconvenient
Pe de o parte, este prea largă pentru că include şi străinii domiciliaţi într-
un stat, care n-au renunţat la cetăţenia de origine şi care nu pot fi consideraţi ca
„elemente constitutive‖ ale statului iar, pe de altă parte, exclude cetăţenii proprii,
instalaţi în alte ţări, dar care continuă să participe la viaţa politică a statului de
origine. Populaţia, ca element constitutiv al statului, cuprinde deci „comunitatea
naţională‖ a acelui stat, reprezentată de persoanele fizice legate de stat prin
cetăţenie, indiferent dacă locuiesc pe teritoriul acelui stat ori se află în alte state.
Alături de cetăţenii proprii, pe teritoriul unui stat se pot afla şi străini, fie
permanenţii (cetăţeni ai altor state dar cu domiciliu de bază în statul de reşedinţă,
indivizi fără cetăţenie şi refugiaţi), fie în mod temporar (turişti, oameni de
afaceri etc.).
Populaţia unui stat cuprinde totalitatea persoanelor – cetăţeni străini,
persoane fără cetăţenie ori cu dublă cetăţenie, refugiaţi sau persoane strămutate –
care trăiesc pe teritoriul statului respectiv şi sunt supuse jurisdicţiei sale.
2. Protecţia internaţională a drepturilor omului
Dacă istoria concepţiilor referitoare la drepturile omului poate fi

considerată ca începând în secolul al XVII-lea, istoria propriu-zisă a
instrumentelor internaţionale în domeniul drepturilor omului începe după cel de-
al doilea război mondial, când preocupările în acest domeniu capătă un caracter
guvernamental şi generalizat – vizând ansamblul drepturilor omului.
După cel de-al doilea război mondial au loc numeroase dezvoltări
normative în ceea ce privesc drepturile omului. Astfel, se trece de la preocuparea
asigurării şi protecţiei unor anumite categorii de persoane (străini, minorităţi),
ori a unor drepturi considerate în mod individual şi raportate la anumite domenii
prioritare în perioada postbelică (dreptul la muncă, protecţia minorităţilor), la
asigurarea şi protecţia drepturilor într-o viziune de ansamblu, globală.
Sub aspectul caracterului lor, pot fi distinse convenţii internaţionale –
care au valoare obligatorie pentru statele care devin părţi la ele, dar şi alte
instrumente internaţionale (rezoluţii etc.), ce cuprind declaraţii sau recomandări
având o semnificaţie moral-politică.
Convenţiile internaţionale ale drepturilor omului au fost clasificate în
patru categorii:
1) convenţii generale – care interesează ansamblul drepturilor omului
sau un grup larg al acestora şi care au fost adoptate într-un cadru universal sau
regional.
2) convenţii specifice – care vizează garantarea anumitor drepturi ale
omului şi care privesc: genocidul, crimele de război şi crimele împotriva
umanităţii, sclavia, comerţul cu fiinţele umane, munca forţată, azilul, libertatea
de informare, viaţa particulară, securitatea socială etc.;
47
ŞTEFAN ŢARCĂ
3) convenţii referitoare la protecţia anumitor categorii – care corespund

necesităţii de a proteja în mod special anumite categorii de fiinţe umane:
refugiaţii, apatrizii, emigranţii, muncitorii, femeile, copiii, combatanţii,
prizonierii şi persoanele civile, în timp de conflict armat;
4) convenţii de interzicere a discriminării – care au ca obiect lupta
împotriva discriminării bazată pe sex, rasă, origine etnică etc., a discriminării în
învăţământ, a discriminării în folosirea forţei de muncă şi în profesie.
Alături de convenţiile internaţiona le, pot fi menţionate rezoluţiile unor
organe ale organizaţiilor internaţionale cuprinzând declaraţii, planuri de acţiune
etc.
Dreptul internaţional al drepturilor omului, ramură relativ tânără a
dreptului internaţional public, reprezintă, ansamblul regulilor adoptate de
comun acord de către state şi care vizează protecţia fiinţei umane împotriva
abuzurilor şi pericolelor de orice natură, prin efortul conjugat al statelor şi
organizaţiilor internaţionale.
Datorită preocupărilor în domeniu, prin adoptarea Declaraţiei
Universale a Drepturilor Omului, la 10 decembrie 1948, s-a declanşat procesul
de formare a dreptului internaţional modern al drepturilor omului. Această
declaraţie va deveni modelul şi sursa de inspiraţie pentru sutele de instrumente
care alcătuiesc în prezent edificiul juridic al protecţiei fiinţe umane.
În prezent există un sistem al drepturilor omului cu vocaţie de
universalitate – sistemul creat în cadrul şi din iniţiativa ONU, denumit de
majoritatea autorilor „Sistemul drepturilor omului al ONU - şi mai multe sisteme
regionale, de exemplu Sistemul european al drepturilor omului. Sistemul
interamerican al drepturilor omului şi Sistemul african al drepturilor omului şi
ale popoarelor.
2.1. Sistemul universal de protecţie a drepturilor omului al ONU
Larga deschidere spre reglementarea relaţiilor internaţionale, oferită de

crearea în 1945 a ONU, a permis ca unul din scopurile Naţiunilor Unite să fie
„promovarea şi încurajarea respectării drepturilor omului şi libertăţilor
fundamentale pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie”.
Chiar dacă, iniţial, s-a dorit ca în Carta ONU să fie incluse reglementări
ale drepturilor omului, interesul politic al momentului respectiv a făcut ca doar o
mică parte din acestea să fie preluate în Cartă.
Pasul a fost totuşi important pentru că astfel s-au pus bazele juridice ale
dezvoltării ulterioare a drepturilor omului în sistemul ONU. Şi în actele
constitutive ale unor organizaţii cu vocaţie de universalitate (OIM, UNESCO,
OMS, FAO), care sunt organizaţii specializate ale ONU, întâlnim reglementări
ale drepturilor omului. Dar, documentele fundamentale în materia drepturilor
omului în sistemul Naţiunilor Unite sunt cele reunite sub denumirea „Carta
internaţională a drepturilor omului”. Acestea sunt:
1. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului;
48
ŞTEFAN ŢARCĂ
2. Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi

culturale;
3. Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice;
4. Protocol facultativ referitor la Pactul internaţional cu privire la
drepturile civile şi politice;
5. Al doilea Protocol facultativ la Pactul internaţional referitor la
drepturile civile şi politice vizând abolirea pedepsei cu moartea.
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului este apreciată ca marcând
începutul unei noi etape în domeniul drepturilor omului. Este primul document
internaţional cu vocaţie universală în acest domeniu, urmărind deci, stabilirea
unei concepţii unitare a comunităţii internaţionale despre drepturile şi libertăţile
omului. Conţine un ansamblu de standarde internaţionale în domeniul drepturilor
omului şi a devenit, cu trecerea timpului, unul dintre cele mai importante
documente la care fac trimitere aproape toate documentele juridice în acest
domeniu. Declaraţia universală a drepturilor omului, este proclamată printr-o
rezoluţie ( Rezoluţia 217/A/III ) a Adunării Generale a O.N.U., la 10 decembrie
1948, şi considerată „idealul comun de atins de către toate popoarele şi toate
naţiunile‖ în ceea ce priveşte drepturile omului.
Declaraţia, care a avut o importanţă deosebită pentru elaborarea şi
dezvoltarea conceptului drepturilor omului pe plan naţional şi internaţional, şi
înscrie în primul său alineat ideea că ,,recunoaşterea demnităţii inerente tuturor
membrilor familiei umane şi a drepturilor egale şi ina lienabile constituie
fundamentul libertăţii dreptăţii şi păcii în lume‖.
Drepturile pe care le consacră sunt grupate în două categorii:
1.Drepturi civile şi politice: dreptul la viaţă; dreptul la libertate; dreptul
la demnitate; dreptul de a nu fi ţinut în sclavie şi robie; dreptul de a nu fi supus
la tortură sau la pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante; dreptul
la recunoaşterea personalităţii juridice; dreptul la egalitate în faţa legii; dreptul
de a se adresa instanţelor judiciare; dreptul de a nu fi arestat, deţinut sau exilat în
mod arbitrar; dreptul la un proces echitabil în materie civilă şi penală; dreptul la
prezumţia de nevinovăţie până la pronunţarea sentinţei în public; dreptul la
respectarea vieţii private; dreptul la respectarea proprietăţii; dreptul la liberă
circulaţie; dreptul la azil în caz de persecuţie; dreptul la o cetăţenie; dreptul de a
se căsători şi de a întemeia o familie; libertatea gândirii, a conştiinţei şi religiei;
libertatea de opinie şi exprimare; libertatea de întrunire; libertatea de asociere
paşnică; dreptul de a participa direct sau prin reprezentanţi la conducerea
treburilor publice; dreptul de acces la funcţiile publice ale ţării sale.
2.Drepturi economice, sociale şi culturale: dreptul la securitate socială;
dreptul la muncă şi la libera alegere a muncii; dreptul la salariu egal pentru o
muncă egală; dreptul de a întemeia sindicate şi de a se afilia la sindicate; dreptul
la un nivel de viaţă corespunzător asigurării sănătăţii sale, bunăstării proprii şi a
familiei; dreptul mamei şi al copilului la ajutor şi ocrotire speciale; dreptul la
învăţământ; dreptul de a participa liber la viaţa culturală a colectivităţii.
49
ŞTEFAN ŢARCĂ
2.2. Sisteme regionale de protecţie a drepturilor omului
În preocuparea lor pentru crearea unor instrumente de protecţie a omului

cât mai performante, statele au construit, pe lângă sistemul universal al
drepturilor omului al ONU, şi sisteme regionale care, în funcţie de
particularităţile anumitor zone, să garanteze valoarea supremă pe care o
reprezintă demnitatea omului.
În prezent sunt consacrate trei sisteme regionale, fiecare dintre ele
funcţionând în baza unor instrumente juridice complexe, care stabilesc
mecanisme pentru valorificarea drepturilor omului, unele chiar mai eficiente
decât cele din plan universal. Acestea sunt:
1. Sistemul european de protecţie a drepturilor omului.
2. Sistemul interamerican al drepturilor omului;
3. Sistemul african al drepturilor omului şi ale popoarelor.
Inspirate din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, aceste sisteme
s-au perfecţionat mai cu seamă în ultimele decenii, prin efortul concertat al
statelor şi al organizaţiilor regionale.
2.2.1. Drepturile omului în sistemul european
Sistemul a fost iniţiat de Consiliul Europei, - constituit la 5 mai 1949

prin tratatul de la Londra, iniţial avea 10 state membre, dar în prezent are 47 de
state membre, România fiind membră din 30 septembrie 1993.
Până la intrarea în vigoare a Protocolului 11 adiţional la CEDO,
mecanismul jurisdicţional creat în cadrul Consiliului Europe i era format din:
Comitetul de miniştri, Comisia drepturilor omului, Curtea europeană pentru
drepturile omului. Inovaţia constă în crearea unei Curţi permanente a drepturilor
omului, care înlocuieşte Comisia şi Curtea existente până atunci.
Consiliul Europei este o organizaţie interguvernamentală în cadrul
căreia s-au adoptat, începând cu 1950, mai multe instrumente juridice, şi a fost
dezvoltat şi de dimensiunea umană promovată în cadrul comunităţilor europene,
Uniunii Europene şi al Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa.
Instrumentele cele mai importante care dezvoltă sistemul creat de
Consiliul Europei şi care reprezintă veritabili piloni ai sistemului, sunt Convenţia
pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, adoptată la
Roma, la 4 noiembrie 1950, şi Carta socială europeană revizuită, adoptată la 18
octombrie 1961 dar supusă mai multor revizuiri, ultima în anul 1996.
Convenţia de la Roma a fost completată şi modificată succesiv
prin protocoale adiţionale. Cel de-al 11- lea Protocol, extrem de important,
consacră un mecanism de control deosebit de eficient – Curtea Europeană
a Drepturilor Omului, cu sediul la Strasbourg, mecanism care permite
sesizarea Curţii de către persoanele particulare, iar aceasta poate pronunţa
hotărâri obligatorii pentru statele părţi la Convenţie.
50
ŞTEFAN ŢARCĂ
Convenţia europeană a drepturilor omului - (CEDO)

A fost adoptată sub egida Consiliului Europei. Prima parte a Convenţiei
se referă la drepturile civile şi politice, iar cea de-a doua la mecanismul
internaţional de punere în aplicare a standardelor prevăzute în prima parte a
Convenţiei.
La data de 28 septembrie 1993 România a devenit cel de-al 32-lea stat
membru cu drepturi depline al Consiliului Europei, ratificând ,,Convenţia pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale‖ şi Protocoalele
adiţionale la această Convenţie
Astfel: Protocolul 1 –( intrat în vigoare la 18 mai 1954) a adăugat
Convenţiei alte drepturi, precum cel la proprietate, la instrucţie, organizarea de
alegeri libere. Protocolul 2 - ( intrate în vigoare la 21 septembrie 1970) prevede
competenţa CEDO de a da avize consultative la cererea Comitetului de Miniştri.
Protocolul 4 – se completează convenţia cu prevederi noi referitoare la libera
circulaţie. Protocolul 6 – vizează abolirea pedepsei cu moartea în timp de pace,
Protocolul 9 – recunoaşte accesul persoanelor fizice, organizaţiilor
neguvernamentale şi grupurilor de particulari la Curtea Europeană, Protocolul 11
– în vigoare din noiembrie 1998, se referă la crearea unei Curţi Europene unice
şi permanente, Protocolul 12 - adoptat în 2000, interzicerea generală a
discriminării, Protocolul 13-adoptat în 2002, abolea pedeapsa cu moartea în
toate împrejurările , Protocolul 14 - semnat la 13 mai 2004, se referea la
amendarea sistemului de control al CEDO.
Protocolul nr. 14 la CEDO a intrat in vigoare la 1 iunie 2010.
Acesta a fost ratificat de către toate statele membre ale Consiliului
Europei. Federaţia Rusă a fost ultima ţară care a depus instrumentele de
ratificare, respectiv la 18 februarie 2010, înainte de deschiderea
Conferinţei Ministeriale de la Interlaken. Protocolul în cauză a fost
elaborat pentru a garanta eficienţa sistemului european de protecţie a
drepturilor omului garantat prin Convenţie . Ministeriala de la Interlaken cu
scopul de a stimula reformarea CEDO.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului creată pe baza Convenţiei

europene a drepturilor omului, elaborată sub auspiciile Consiliului Europei, fiind
de fapt Curtea de Justiţie a celor 47 de state membre ale Consiliului Europei
Sediul Curţii Europene este la Strasbourg.
Conform Convenţiei din 1950, statele contractante şi solicitanţii
individuali puteau adresa Comisiei plângeri contra statelor contractante pe
considerentul violării drepturilor prevăzute de lege. Cererile făceau mai întâi
obiectul unei examinări prealabile din partea comisiei, iar cererile admise se
rezolvau pe cale amiabilă. Era necesar ca statul acuzat să accepte jurisdicţia
obligatorie a Curţii pentru ca un stat interesat sau Comisia să poată aduce cauza
în faţa Curţii.
Persoanele individuale nu aveau dreptul să se adreseze direct Curţii.
Dacă un caz nu ajungea în faţa Curţii, Comitetul Miniştrilor era cel care se
51
ŞTEFAN ŢARCĂ
pronunţa asupra existenţei sau nu a unei încălcări a Convenţiei şi tot el acorda

dacă era necesar o satisfacţie echitabilă. Tot acestui comitet îi revenea rolul de a
supraveghea respectarea de către state a hotărârilor Curţii.
Curtea are un număr de judecători egal cu cel al statelor membre ale
Consiliului Europei, aleşi de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei de pe
o listă prezentată de statele părţi, pe o perioadă de 6 ani. Ei îşi exercită mandatul
cu titlu individual, servesc Curtea în nume pr opriu şi fără să reprezinte vreun stat
şi nu pot desfăşura nici o activitate incompatibilă cu independenţa,
imparţialitatea sau disponibilitatea necesară exercitării în timp util a funcţiei lor.
La împlinirea vârstei de 70 de ani mandatul judecătorilor expiră, cel mai
înalt rang ocupându-l preşedintele, care are funcţii de reprezentare şi control şi
care este ajutat de doi vicepreşedinţi.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului funcţionează în plen, pe secţii,
în camere, comitete şi în Marea Cameră, adică Adunarea Plenară a Curţii,
reunindu-se în plen în următoarele situaţii: când e ales preşedintele Curţii, pe o
perioadă de 3 ani, putând fi reales, când se aleg vicepreşedinţii şi preşedinţii
secţiilor – în aceleaşi condiţii, când e votat regulamentul Curţii, când se
constituie secţiile pentru o perioadă determinată de 3 ani, când sunt aleşi
grefierul şi grefierii adjuncţi.
Curtea se divide în 4 secţii, compunerea acestora fiind fixată e o
perioadă de 3 ani şi trebuie să fie echilibrată din punct de vedere geografic al
repartiţiei pe sexe, ţinându-se seama şi de diferenţele între sistemele de drept
existente în statele părţi.
În competenţa CEDO intră:
Cererile interstatale: conform art. 33 din Convenţie, orice parte
contractantă poate sesiza Curtea cu privire la orice pretinsă încălcare a
prevederilor Convenţiei şi a Protocoalelor sale de către o altă parte
contractantă.
Cererile individuale: conform art. 34 din Convenţie, orice persoană
fizică, organizaţie neguvernamentală sau grup de persoane care se
consideră victimă a unei încălcări a prevederilor Convenţiei cu privire la
aceasta.
Avizele consultative: conform art. 47 al Convenţiei, Curtea poate să dea
avizele consultative la solicitarea Comitetului Miniştrilor cu privire la
problemele juridice pe care le r idică interpretarea Convenţiei şi a
protocoalelor sale.
În baza Convenţiei şi a protocoalelor sale, orice stat parte şi orice
persoană fizică pot sesiza Curtea în mod direct. Reclamanţii individuali pot
înainta ei înşişi cererile, dar se recomandă să fie reprezentaţi de către un avocat,
acest lucru fiind necesar la audieri după ce cauza a fost declarată admisibilă. În
acest sens, Consiliul Europei a înfiinţat un sistem de asistenţă juridică pentru
persoanele fără posibilităţi materiale.
Procedura de examinare a admisibilităţii cererilor, presupune că fiecare
cerere individuală este repartizată unei secţii al cărei preşedinte desemnează un
52
ŞTEFAN ŢARCĂ
judecător raportor care după o examinare prealabilă a cererii va stabili dacă

aceasta va fi examinată de către un comitet sau de către o cameră.
Pentru a fi admisă plângerea trebuie să îndeplinească următoarele
condiţii: cererea trebuie făcută după epuizarea tuturor căilor de atac interne, să
nu fi trecut un termen mai mare de 6 luni de la data când hotărârea a rămas
definitivă şi irevocabilă în plan intern, cererea să nu fie identică, cu o altă cerere
examinată anterior de către Curte sau de altă instanţă internaţională, cererea să
nu fie incompatibilă cu prevederile C onvenţiei şi protocoalelor sale, cererea să
nu fie vădit nefondată sau abuzivă, iar în cazul plângerilor individuale este
necesar ca acestea să nu fie anonime.
Procedura de fond în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului este
contradictorie şi publică. În vederea unei soluţionări pe cale amiabilă a cauzei,
este posibil ca prin intermediul grefierului să se poarte negocieri, acestea fiind
confidenţiale.
Admisibilitatea unor astfel de cereri este verificată, iar dacă se acceptă
cererea de rejudecare de către colegiu, se pronunţă hotărârea cu majoritate de
voturi. Hotărârea este definitivă din momentul pronunţării.
În general, prin aceeaşi hotărâre, Curtea acordă şi reparaţii echitabile în
cazul în care dreptul intern nu permite o reparare a prejudiciului din diferite
motive şi restituirea nu este posibilă.
Regulamentul Curţii prevede trei căi de atac sub forma cererilor: de
interpretare, revizuire şi rectificare a erorilor.
- Cererea de interpretare, poate fi formulată de oricare dintre părţi în
termen de 1 an de la data pronunţării şi trebuie să conţină toate elementele din
hotărâre care sunt supuse interpretării. Cererea se soluţionează prin pronunţarea
unei hotărâri referitoare la interpretare.
- Cererea de revizuire, este deschisă cazurilor în care se descoperă un
fapt, necunoscut la data pronunţării hotărârii, care prin natura sa ar fi putut
influenţa rezultatul cauzei. Termenul de exercitare a acestei căi de atac este de 6
luni şi curge de la data când partea care îl invocă a luat la cunoştinţă faptul
respectiv. Cererea se soluţionează printr-o hotărâre.
- Cererea de rectificare a erorilor, poate fi formulată pentru toate
greşelile de scriere, de calcul, etc., care se pot strecura în conţinutul unei decizii
sau hotărâri. Aceste cereri pot fi introduse în termen de 1 lună de la data
pronunţării deciziei sau hotărârii respective.
Modificările aduse de Protocolul XIV
Supraîncărcarea activităţii Curţii a avut ca efect imediat prelungirea
perioadei de filtrare a plângerilor individuale şi imposibilitatea soluţionării în
timp util a acestora.
Noul protocol aduce modificări asupra eficienţei operativităţii Curţii şi a
punerii în aplicare a hotărârilor acesteia. Astfel:
- în cazurile clar inadmisibile, deciziile de inadmisibilitate se vor lua de
către un singur judecător asistat de raportor.
53
ŞTEFAN ŢARCĂ
- cazurile repetitive pot fi declarate inadmisibile şi vor fi judecate de

către un colegiu de 3 judecători şi nu de către o cameră formată din 7 judecători.
- un nou criteriu de admisibilitate-plângerile vor fi declarate inadmisibile
dacă reclamantul nu a suferit un prejudiciu semnificativ.
Comitetul miniştrilor va putea aduce în faţa Curţii Europene a
Drepturilor Omului statele părţi care nu respectă hotărârile Curţii, iar durata
mandatului judecătorilor va fi de 3 ani, fără posibilitatea reînnoirii.
Carta socială europeană revizuită, adoptată la 18 octombrie 1961 tot
sub auspiciile Consiliului Europei, stabileşte mai multe drepturi şi principii
economice şi sociale şi a fost revizuită în mai multe rânduri – 1988, 1991 şi
1996, în ultima formă intrând în vigoare în anul 1999.
Activitatea de dezvoltare de către Consiliul Europei a mecanismelor de
protecţie a fiinţei umane a cunoscut o amploare deosebită în ultimul deceniu,
prin adoptarea unor instrumente juridice care vizează diferite domenii ale
drepturilor omului.
Curtea de Justiţie a jucat un rol important în evoluţia preocupărilor din
acest domeniu. Începând cu anul 1974, când a decis că apărarea drepturilor
fundamentale reprezintă un principiu al dreptului comunitar, Curtea a recunoscut
în practica sa numeroase drepturi fundamentale ale omului cu privire la
demnitatea umană, egalitatea în drepturi, nediscriminarea, libertatea de asociere,
libertatea religiei, protecţia vieţii private, secretul medical, dreptul de
proprietate, libertatea profesională, libertatea comerţului şi a concuren ţei,
respectarea vieţii familiale, dreptul la justiţie şi la o procedură echitabilă,
inviolabilitatea domiciliului, libertatea de opinie şi altele. Poziţia Curţii în
privinţa avizului consultativ privind aderarea comunităţii europene la CEDO a
fost tranşantă în sensul că: nici o dispoziţie din tratatele constitutive nu conferă
comunităţii europene posibilitatea de a edicta reguli în materia respectării
drepturilor omului şi nici competenţa de a încheia convenţii internaţionale în
acest domeniu.
La sfârşitul anilor ’90, când s-a conturat ideea unei veritabile codificări
şi crearea unui sistem propriu al Uniunii Europene pentru apărarea drepturilor
fundamentale ale omului, alături de preocupările similare în domeniul cetăţeniei
europene.
Prima concretizare a acestor noi abordări este reprezentată de acţiunea
Summit-ului european din anul 1999, la care s-au formulat câteva principii
directoare pentru redactarea unui document prin care să se garanteze drepturile
omului în cadrul Uniunii Europene – Carta drepturilor fundamentale a Uniunii
Europene.
Carta a fost adoptată de Parlamentul european, Consiliul european şi
Comisie, la 9 decembrie 2000, la Nisa şi, pentru că astfel nu dobândesc forţă
juridică, a fost încorporată în Proiectul de Constituţiei europenă. Proiectul
Constituţiei, redactat de Convenţia europeană, a fost prezentat Consiliului
European la Thesalonic, în iunie 2003, şi aprobat de şefii de state şi de guverne,
la Roma, în decembrie 2004. Datorită respingerii prin referendum de către
54
ŞTEFAN ŢARCĂ
Franţa şi Olanda, Proiectul de Constituţie nu a intrat în vigoare. Prin urmare, şi

Carta drepturilor fundamentale a rămas în stadiul de proiect. Menţionăm totuşi
că reuniunea şefilor de state şi de guverne ale statelor membre ale UE din iunie
2007, destinată relansării dezbaterii pentru viitorul Uniunii, a luat decizia
politică de a conferi Cartei drepturilor fundamentale forţă juridică ega lă cu a
tratatelor fundamentale.
Carta drepturilor fundamentale a UE porneşte de la generoasa idee că
Uniunea Europeană plasează persoana în centrul acţiunii sale instituind cetăţenia
Uniunii şi un spaţiu de libertate, securitate şi justiţie. Uniunea contribuie astfel la
apărarea şi dezvoltarea valorilor sale comune, cu respectarea diversităţii
culturale şi a tradiţiilor popoarelor Europe i, precum şi a identităţii naţionale a
statelor membre şi a organizării puterilor lor publice la nivel naţional, regional şi
local.
Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa include toate
ţările europene, SUA, Canada şi câteva state asiatice. Nu este deci o organizaţie
strict europeană, dar colaborează îndeaproape cu Consiliul Europei în domeniul
promovării drepturilor omului. Actul Final de la Helsinki din 1975 realizează o
legătură interesantă între drepturile omului şi preocuparea pentru securitate.
Acest document, care nu are valoare de tratat internaţional, conţine un
catalog de drepturi ale omului şi garanţii corespunzătoare, dezvoltat de-a lungul
timpului prin mai multe conferinţe interguvernamentale care au fost încheiate
prin „documente finale”. Cele mai importante sunt Documentul final al
Conferinţei de la Madrid (1983),cel al Conferinţei de la Viena (1989), al
Conferinţei de la Copenhaga (1990), precum şi Carta de la Paris pentru o nouă
Europă (1990), care a preluat principalele prevederi ale documentului de la
Copenhaga.
Ceea ce diferenţiază catalogul OSCE al drepturilor omului de cel
consacrat prin tratatele din acest domeniu este abordarea unor drepturi ale
minorităţilor, a unor aspecte legate de preeminenţa dreptului, valorile
democraţiei, alegeri libere etc.
2.2.2. Sistemul interamerican al drepturilor omului
Acest sistem, creat în cadrul Organizaţiei Statelor Americane(OSA), se

bazează pe Carta OSA, Declaraţia americană a drepturilor şi îndatoririlor
omului şi Convenţia americană a drepturilor omului.
Declaraţia americană a drepturilor şi îndatoririlor omului stabileşte 27
de drepturi civile, politice, economice, sociale şi culturale şi 10 îndatoriri ale
omului, sugerând că drepturile exprimă libertatea individuală iar îndatoririle
exprimă demnitatea acestei libertăţi.
Convenţia americană a drepturilor omului este ratificată de 27 de state
membre ale OSA. Convenţia garantează 20 de categorii de drepturi civile şi
politice şi stabileşte angajamentele statelor părţi de a lua măsuri în domeniul
economico-social, al educaţiei, ştiinţei şi culturii, în conformitate cu Carta. Ea a
55
ŞTEFAN ŢARCĂ
fost dezvăluită prin două protocoale adiţionale (unul referitor la drepturile

economice, sociale şi culturale şi unul referitor la abolirea pedepsei cu moartea),
dar care nu au intrat încă în vigoare.
Sistemul interamerican de protecţie a drepturilor omului este concretizat
de Comisia Interamericană pentru Drepturile Omului (cu sediul la Washington
DC) şi a Curţii Interamericane a Drepturilor Omului (cu sediul la San Jose) şi a
fost inspirat de modelul european).
2.2.3. Sistemul african al drepturilor omului şi popoarelor
Acest sistem este bazat pe Carta africană a drepturilor omului şi

popoarelor, adoptată de Organizaţia Uniunii Africane (OUA) în anul 1981 şi
intrată în vigoare la 21 octombrie 1986. În anul 2002, OUA a fost înlocuită cu
Uniunea Africană, o nouă organizaţie panafricană care a preluat şi sarcinile din
domeniul protecţiei drepturilor omului.Carta se deosebeşte de Convenţia
europeană şi de cea americană prin faptul că nu proclamă numai drepturi, ci şi
îndatoriri. De asemenea, codifică atât drepturi ale individului cât şi ale
popoarelor, garantând drepturile civile şi politice şi protejând drepturile
economice, sociale şi culturale.
Prin Cartă s-a creat Comisia Africană a Drepturilor Omului şi
Popoarelor, în scopul promovării şi protecţiei drepturilor omului şi popoarelor
în Africa. La 9 iunie 1998, s-a adoptat un Protocol la Cartă prin care s-a creat
Curtea Africană a Drepturilor Omului şi ale Popoarelor. Acesta este un
document extrem de important prin care statele membre îşi propun eliminarea
discriminării împotriva femeilor.
2.2.4. Drepturile omului în spaţiul islamic
Drepturile omului în lumea musulmană reprezintă un subiect greu de

abordat datorită particularităţilor juridice care diferenţiază această lume de ceea
ce este bine cunoscut în spaţiul civilizaţiei occidentale.
Din punct de vedere juridic, religia musulmană este implicată în toate
aspectele vieţii adepţilor ei; statutul persoanei, familia, viaţa socială, culturală,
instituţiile sunt supuse preceptelor cuprinse în izvoarele religioase proprii
dreptului musulman.
Marile deosebiri dintre dreptul musulman şi sistemele de drept de
sorginte occidentală – romano-germanice şi common law – sisteme care domină
concepţia, structura, tehnica şi chiar filosofia dreptului internaţional public fac
destul de dificilă pătrunderea drepturilor omului aşa cum sunt consacrat în
occident într-o lume în care, chiar dacă Islamul nu este religie de stat,
comunităţile religioase musulmane se raportează strict la legea musulmană, mai
cu seamă în ceea ce priveşte statutul persoanei şi relaţiile de familie.
Din momentul adoptării Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului, o
parte a ţărilor de religie islamică au manifestat interes pentru ceea ce avea să se
56
ŞTEFAN ŢARCĂ
nască sub egida ONU – un sistem cu vocaţie universală de protecţie a drepturilor

omului. Mai mult, la sfârşitul deceniului şapte al secolului trecut, au apărut
primele semne de conturare a unui sistem arab al drept urilor omului.
Sunt exemple de state cu populaţie majoritar musulmană din Europa –
Albania, Azerbaidjan şi Turcia – care sunt membre ale Consiliului Europei, şi
care au ratificat Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor sale fundamentale, din anul 1950, şi recunosc competenţa Curţii
Europene a Drepturilor Omului.
În ultimele două decenii, dezbaterile pe tema drepturilor omului au
căpătat noi nuanţări în spaţiul islamic şi, chiar dacă nu putem discuta astăzi de
un sistem arab al drepturilor omului, de o Declaraţie a drepturilor omului în
Islam şi chiar de o Cartă arabă a drepturilor omului.
În 1994 Consiliul Ligii Statelor Arabe, adoptă Carta arabă a
drepturilor omului, cu valoare de tratat internaţional.
2.3. Îndatoriri fundamentale ale omului
Atât Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cât şi instrumentele

juridice adoptate ulterior şi pe baza acesteia conţin şi îndatoriri fundamentale ale
omului faţă de semenii săi şi faţă de colectivitate.
Individul nu trebuie doar protejat contra abuzurilor de orice fel, mai ales
din partea statului; el trebuie să aibă şi unele îndatoriri, pentru că nu poate trăi
liber decât respectând libertatea celorlalţi. Primele interesate în consacrarea
juridică a îndatoririlor omului, ale cetăţeanului în special, sunt statele, prin chiar
dreptul intern.
În ultimii ani s-au înregistrat mai multe preocupări de a se adopta un
instrument distinct care să consacre îndatoriri ale omului. Trei asemenea proiecte
sunt mai interesante, atât prin mobilul lor cât şi prin noutatea abordărilor:
 Declaraţia universală a îndatoririlor omului elaborată de grupul „Inter
Action Council‖;
 Declaraţia a îndatoririlor omului elaborată de Consiliul Internaţional al
Îndatoririlor Omului din Trieste;
 Declaraţia responsabilităţilor şi îndatoririlor omului adoptată la
Conferinţa „Etici globale pentru o lume umană‖, organizată sub
auspiciile Fundaţiei Valencia Mileniul Trei şi UNESCO.
Prevederi din aceste documente sunt formulate în termenii unui cod
moral şi, din această perspectivă, şi poate fi acceptat ca un impuls pozitiv în
conştientizarea nevoii de acceptare deplină a demnităţii tuturor oamenilor,
reprezentând astfel un câştig. De altfel, cei cărora le aparţine acest demers
vizează chiar un codex etic minim, cu mesajul că „ciocnirea între civilizaţii
prognozată de unii analişti nu poate fi îndepărtată doar prin potenţial militar şi
economic, ci mai e nevoie şi de o armătură morală recunoscută de toţi membrii
umanităţii‖.
57
ŞTEFAN ŢARCĂ
Adunarea Generală a ONU nu priveşte îndatoririle omului ca pe un scop

în sine, ci ca pe un instrument complementar drepturilor omului, al cărui rost
este tocmai finalitatea întregii construcţii juridice internaţionale în domeniul
drepturilor omului – afirmarea şi dezvoltarea plenară a personalităţii fiinţei
umane. Adoptarea unei declaraţii destinată numai îndatoririlor omului ar putea
„oficializa‖ într-o măsură îngrijorătoare abuzurile la care este supusă încă fiinţa
umană şi nu credem că acest tulburător început de mileniu este pregătit pentru un
asemenea document.
3. Aspecte privind cetăţenia în dreptul internaţional
3.1. Dreptul fundamental al omului la o cetăţenie
Deseori, în dreptul internaţional public, se utilizează noţiunea de

naţionalitate, respectiv naţional sau resortisant, pentru a desemna această
situaţie juridică. Cetăţeanul este un membru al statului, considerat din punct de
vedere al obligaţiilor şi drepturilor sale civile şi politice.
În decizia Curţii Internaţionale de Justiţie, în cazul Nottebohm, dată în
anul 19550, întâlnim o încercare de definire a cetăţeniei cu valoare doctrinară de
drept internaţional, astfel „cetăţenia este legătură juridică între o persoană şi
statul ei, pe baza unui fapt social de ataşare, de solidaritate efectivă de interese
şi sentimente care presupun drepturi şi obligaţii reciproce”
Cetăţenia, ca statut juridic, este de competenţa exclusivă a statului, care
stabileşte prin legea sa internă modalităţile de dobândire, pierdere, drepturile şi
obligaţiile cetăţeanului. De asemenea, statul este îndreptăţit să acorde protecţie
propriilor cetăţeni atunci când aceştia se află în străinătate.
Dreptul internaţional public priveşte cetăţenia doar din perspectiva
raporturilor internaţionale sub incidenţa cărora ar fi persoana în cauză. Astfel,
instrumentele juridice internaţionale actuale pornesc de la regula potrivit căreia
fiecare om are dreptul la o cetăţenie, ca un drept fundamental al său, fără de care
persoana ar fi lipsită de protecţia statului şi de exerciţiul unor drepturi şi libertăţi
proprii numai cetăţeanului. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului
consacră acest drept în termenii următori: „Orice om are dreptul la o cetăţenie.
Nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de cetăţenia sa sau de dreptul de a -şi
schimba cetăţenia”.
Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, adoptat în
anul 1966, stabileşte că orice om are dreptul să i se recunoască pretutindeni
personalitatea sa juridică şi că „orice copil are dreptul de a dobândi o
cetăţenie‖, nerecunoscând practic dreptul fundamental al omului la o cetăţenie,
ca un prim eşec în acest domeniu.
Convenţia asupra cetăţeniei femeii căsătorite stabileşte reguli potrivit
cărora încheierea şi desfacerea căsătoriei între resortisanţi şi străini, sau
schimbarea cetăţeniei soţului nu poate avea ipso facto asupra cetăţeniei soţiei,
58
ŞTEFAN ŢARCĂ
dar nici dobândirea sau renunţarea la cetăţenie de către soţ nu poate împiedica
soţia să-şi păstreze cetăţenia sa.
Cetăţenia este obiect al reglementărilor internaţionale şi atunci când o
persoană se află în străinătate, ori în spaţii care nu sunt supuse jurisdicţiei
statelor, sau atunci când au loc transferuri de populaţii sau teritorii dintr-un stat
în altul.
Dreptul internaţional public este interesat şi de situaţiile mai delicate
care apar în legătură cu cetăţenia. Este vorba de împrejurările în care o persoană,
fie are două sau mai multe cetăţenii (bipatridie sau pluricetăţenie), fie este lipsită
de cetăţenie (apatridie). Ambele situaţii presupun un statut juridic al persoanei
care duce la complicaţii în raporturile dintre state şi acea persoană, motiv pentru
care în dreptul internaţional public s-au adoptat o serie de reglementări pentru
evitarea acestora.
3.2. Principii şi moduri de dobândire şi pierdere a cetăţeniei
Cetăţenia se dobândeşte prin naştere şi prin naturalizare. Prin naştere

cetăţenia se poate dobândi fie urmând principiul „dreptului sângelui” (jus
sanguinis), copilul având cetăţenia părinţilor, fie pe cel al dreptului solului (jus
soli) potrivit căruia copilul capătă cetăţenia statului pe teritoriul căruia s-a
născut, indiferent de cetăţenia părinţilor. În unele state, ca de pildă Franţa,
Suedia, Japonia, Filipine, copilul dobândeşte prin naştere cetăţenia părinţilor, în
alte ţări ca de exemplu, Argentina, Paraguay se aplică „dreptul solului‖.
Există state, ca Anglia şi SUA, care folosesc un „sistem mixt‖ rezultat
din aplicarea celor două principii menţionate.
În ţara noastră, potrivit art.5 din Legea nr.21/1991 se aplică principiul
„jus sanguinis‖ conform căruia copii născuţi pe teritoriul României, din părinţ i
cetăţeni români, sunt cetăţeni români. De asemenea, sunt cetăţeni români, copiii
care: a) s-au născut pe teritoriul statului român, chiar dacă numai unul dintre
părinţi este cetăţean român; b) s-au născut în străinătate şi ambii părinţi sau
numai unul dintre ei are cetăţenia română. Excepţie de la principiul jus
sanguinis, conform legii noastre o constituie copilul găsit pe teritoriul statutului
român care este cetăţean român, dacă nici unul dintre părinţi nu este cunoscut.
Printr-o asemenea prevedere se evită eventuale cazuri de apatridie.
Dobândirea cetăţeniei prin naturalizare, are loc la cererea persoanei
interesate şi pe baza deciziei autorităţilor competente ale statului solicitant.
Legislaţiile naţionale prevăd o serie de condiţii pentru acordarea cetăţeniei la
cererea persoanei. Dintre astfel de condiţii menţionăm: reşedinţa solicitantului
pe o perioadă de timp (între 3 şi 10 ani) pe teritoriul statului respectiv (unele
excepţii de la această cerinţă sunt prevăzute de lege); buna moralitate;
cunoaşterea limbii naţionale; îndeplinirea unui serviciu guvernamental precum şi
cerinţa de a dispune de mijloace de existenţă.
Un aspect al naturalizării îl constituie şi dobândirea cetăţeniei unei
persoane prin căsătoria cu un străin. Adunarea Generală a O.N.U. a adoptat
59
ŞTEFAN ŢARCĂ
Convenţia asupra cetăţeniei femeii căsătorite, convenţie iniţiată încă din 1949 de
Comisia pentru situaţia femeii din cadrul Consiliului Economic şi Social.
Convenţia prevede, între altele, că nici încheierea, nici desfacerea căsătoriei între
cetăţenii unui stat parte şi străini, nici schimbarea cetăţeniei soţului în timpul
căsătoriei nu pot ipso facto să aibă efecte asupra cetăţeniei femeii: dobândirea
cetăţeniei străine sau renunţarea la cetăţenia sa de către un cetăţean al statului
parte nu împiedică soţia persoanei respective să-şi păstreze cetăţenia; străina
căsătorită cu cetăţeanul unui stat parte poate să dobândească la cerere cetăţenia
soţului prin procedura naturalizării.
Cetăţenia poate fi dobândită şi prin înfiere. Înfierea unui copil fără
cetăţenie sau cu cetăţenie străină atrage după sine, de obicei, dobândirea de către
copil a cetăţeniei adoptatorului. Potrivit legii române în cazul în care numai unul
dintre înfietori este cetăţean român, cetăţenia înfiatului minor va fi hotărâtă de
comun acord de către înfietori. În situaţia în care înfietorii nu cad de acord,
instanţa judecătorească, care are competenţa să încuviinţeze înfierea va decide
asupra cetăţeniei minorului, ţinând seama de interesele acestuia. Pentru copilul
care a împlinit 14 ani este necesar consimţământul lui.
Problema dobândirii cetăţeniei se pune în situaţiile în care are loc fie un
transfer de teritoriu, fie de populaţie de la un stat la altul.
Când intervine un transfer de teritoriu, persoanele care locuiesc pe
teritoriul respectiv au dreptul de a opta în sensul manifestării de voinţă privind
alegerea unei cetăţenii şi anume fie a statului căruia i-a aparţinut teritoriul, fie a
noului stat,
Modalităţile de pierdere ale cetăţeniei sunt: renunţarea şi retragerea.
Renunţarea la cetăţenie este un act voluntar, se face la cererea persoanei
în cauză, potrivit unor proceduri stabilite de legea internă a fiecărui stat, fiind un
act amiabil de rezolvare a unor probleme ce ţin de statutul juridic al persoanei.
Retragerea cetăţeniei apare ca o modalitate de sancţionare a
comportamentului unei persoane. Motivele pentru retragerea cetăţeniei sunt
reglementate de legislaţia internă a statelor.
În România cetăţenia română, potrivit art.5(2) din Constituţie, nu poate
fi retrasă celui care a dobândit-o prin naştere. Retragerea cetăţeniei române apare
ca o sancţiune în sarcina celui care:
- aflându-se în străinătate, săvârşeşte fapte deosebit de grave prin care
vatămă interesele statului român sau lezează prestigiul României,
- aflându-se în străinătate, se înrolează în forţele armate ale unui stat cu
care România a rupt relaţiile diplomatice sau cu care este în stare de război,
- a obţinut cetăţenia română în mod fraudulos,
- este cunoscut ca având legături sau a sprijinit sub orice formă grupări
teroriste ori a săvârşit alte fapte care pun în pericol siguranţa naţională.
Ca şi în cazul renunţării la cetăţenie, efectele juridice ale retragerii
cetăţeniei nu se extind şi asupra cetăţeniei soţului sau copiilor.
60
ŞTEFAN ŢARCĂ
3.3. Aspecte internaţionale ale modului de dobândire şi pierdere a

cetăţeniei
Principiile şi modurile diferite de dobândire şi pierdere a cetăţeniei în

practica statelor dau naştere la situaţii şi probleme care implică interesele mai
multor state. Este necesară găsirea de soluţii prin intermediul unor reglementări
internaţionale. Astfel de consecinţe generează situaţiile de: a) apatridie şi b)
bipatridie.
a) apatridia este situaţia juridică a unei persoane care nu a avut o
cetăţenie sau care şi-a pierdut-o fără a dobândi alta. Apatridia s-a extins,
devenind o problemă de drept internaţional în perioada interbelică. Astfel, copiii
din părinţi fără cetăţenie se nasc apatrizi. Devine apatridă şi femeia care
căsătorindu-se cu un străin, pierde cetăţenia ţării sale de origine, fără a fi obţ inut
cetăţenia soţului. Apatridia este generată de deosebirile între legislaţiile
diferitelor state cu privire la persoane care îşi pierd cetăţenia, fără a căpăta
cetăţenia altui stat.
Apatrizii, fiind lipsiţi de orice legătură cu un stat, sunt supuşi jur isdicţiei
statului pe teritoriul căruia se află, unde au calitatea de străini. Dar, spre
deosebire de străini, care beneficiază de protecţia diplomatică a statului căruia îi
aparţin, apatrizii nu au dreptul la o astfel de protecţie.
b) bipatridia sau dubla cetăţenie este situaţia acelei persoane care are în
acelaşi timp cetăţenia a două state, se poate întâlni şi situaţia de pluricetăţenie,
atunci când o persoană are mai multe cetăţenii.
Dubla cetăţenie apare în cazul lipsei de concordanţă între legislaţiile
statelor, în principal, pe două căi: în situaţia dobândirii cetăţeniei prin naştere şi
în aceea a naturalizării. Astfel, copilul născut din părinţi cetăţeni ai unui stat în
care se aplică principiul jus sanguinis, pe teritoriul altui stat a cărui legisla ţie
consacră principiul jus soli, va căpăta cetăţenia ambelor state. Prin naturalizare,
dubla cetăţenie apare dacă persoana care dobândeşte la cerere, prin căsătorie,
înfiere etc. o nouă cetăţenie şi nu pierde concomitent vechea sa cetăţenie.
În legătură cu dreptul statului de protecţie diplomatică a cetăţenilor săi,
în cazul dublei cetăţenii este împiedicată exercitarea acestui drept de către un
stat faţă de altul cu privire la o persoană care are cetăţenia celor două state;
exercitarea sa de către unul din state faţă de un terţ stat poate fi de asemenea
împiedicată dacă nu se dovedeşte existenţa unei legături de cetăţenie activă,
efectivă. Regula cetăţeniei active poate fi invocată şi în caz de conflict de
jurisdicţie între cele două state cărora o persoană le aparţine ca cetăţean.
Invocarea de către ambele state ale cetăţeanului a obligaţiei de prestare a
serviciului militar a generat uneori diferende internaţionale.
Preocupările de reducere a cazurilor de bipatridie au debutat la
Conferinţa de la Haga din anul 1930, iar mai apoi a fost adoptată în cadrul
Consiliului Europei Convenţia privind reducerea cazurilor de pluricetăţenie şi
privind obligaţiile militare în cazul pluricetăţeniei, din anul 1963.
61
ŞTEFAN ŢARCĂ
3.4. Protecţia cetăţenilor aflaţi pe teritoriul unui alt stat
Străinul care se află pe teritoriul unui stat este supus jurisdicţiei

acestuia. În acelaşi timp el menţine însă legăturile sale cu statul a cărui cetăţenie
o are. În virtutea acestei legături protecţia apare ca o regulă generală a dreptului
internaţional în temeiul căruia statului i se recunoaşte dreptul de a acţiona prin
mijloace diplomatice şi juridice adecvate raporturilor interstatale în apărarea
intereselor cetăţenilor săi, prejudiciate pe teritoriul unui stat străin.
Dreptul de protecţie se exercită ca o manifestare de suveranitate cu
privire la persoana care are calitatea de cetăţean, dobândită potrivit legislaţiei
sale.
Protecţia se poate exercita atât sub forma protecţiei diplomatice
conform convenţiilor de la Viena privind relaţiile diplomatice (1961) şi relaţiile
consulare (1963), cât şi în cadrul răspunderii statelor.
Capacitatea unui stat de a recurge la protecţie diplomatică sau juridică
în aplicarea intereselor cetăţeanului său, prejudiciate pe teritoriul statului străin,
constituie un drept suveran al statului, ceea ce determină natura, caracteristicile,
conţinutul juridic şi consecinţele protecţiei ca instituţie a dreptului internaţional
contemporan. Convenţia de la Viena din 1961, în art. 3, pct. 1 lit. b prevede ca
una din funcţiile misiunii diplomatice „protejarea în statul acreditar a intereselor
statului acreditant şi ale cetăţenilor săi, în limitele admise de dreptul
internaţional‖.
Pentru a beneficia de protecţie diplomatică trebuie îndeplinite unele
condiţii, şi anume : persoana lezată să fie cetăţean al statului care asigură
protecţia, persoana să fi epuizat căile de soluţionare interne ale statului pe
teritoriul căruia se află, persoana în cauză să nu fi desfăşurat activitate
infracţională sau să fi produs prejudicii pe terit oriul statului în care se află.
Protecţia diplomatică se realizează prin intermediul reprezentanţelor diplomatice
ale statului de origine, acreditate pe lângă statele în care se află respectivii
cetăţeni.
Protecţia se poate acorda şi persoanelor juridice prejudiciate care au
naţionalitatea statului reclamat şi care îşi desfăşoară activitatea pe teritoriul
statului reclamant.
În situaţii excepţionale, un stat poate exercita protecţia diplomatică şi
pentru persoane care nu sunt cetăţeni ai săi. Astfel în caz de război şi al ruperii
relaţiilor diplomatice dintre două state, un stat neutru poate prelua, în baza unor
înţelegeri, protecţia intereselor unui stat beligerant şi ale cetăţenilor săi pe
teritoriul celuilalt stat beligerant; protecţia cetăţenilor unor state foarte mici care
nu au reprezentanţi diplomatici în alte state.
4. Regimul juridic al străinilor

4.1. Noţiunea de străin
Prin străin se înţelege o persoană care se află pe teritoriul unui stat fără a
avea cetăţenia acestuia ci a unui alt stat, sau nu au nici o cetăţenie. Deci sunt
62
ŞTEFAN ŢARCĂ
asimilaţi străinilor persoanele fără cetăţenie (apatrizi), ca şi refugiaţii. Regimul

străinilor este, în principiu, stabilit de fiecare stat, care determină prin legislaţia
sa, ca şi prin actele administraţiei şi ale justiţie i, drepturile şi obligaţiile
străinilor, condiţiile de intrare şi ieşire din ţară etc.
Statutul juridic al străinilor este diferit de cel al cetăţenilor statului
respectiv, ei neavând aceleaşi drepturi şi aceleaşi obligaţii faţă de statul ai căror
resortisanţi sunt, ori faţă de statul străin, pe teritoriul căruia se găsesc la un
moment dat. Determinarea conţinutului acestor drepturi şi obligaţii se face în
toate cazurile prin legile interne ale fiecărui stat, cu respectarea unor norme şi
standarde internaţionale.
În conformitate cu dreptul internaţional, în afara cazurilor când este
obligat printr-un tratat internaţional, statul nu este dator să admită orice străin pe
teritoriul său sau să nu-l expulzeze. Dreptul internaţional nu impune o perioadă
determinată de şedere a străinilor o dată admişi în teritoriul unui stat. Astfel s-au
ajuns la următoarele orientări: un stat are datoria să admită intrarea oricărui
străin în teritoriul său, dar poate condiţiona această intrare. Astfel, un stat poate
să refuze admiterea pe teritoriul său a unor categorii de străini, consideraţi ca
indezirabili, ca de exemplu persoane ce consumă sistematic stupefiante, suferă
de boli contagioase sau altele; şi un stat este îndreptăţit să expulzeze orice străin,
dar pentru motive temeinice.
4.2. Forme de tratament pentru străini
Regimul străinilor poate avea la bază mai multe forme de tratament

acordat de un stat cetăţenilor altui stat fie prin legislaţia internă, fie printr-un
acord internaţional între două sau mai multe state.
În practica internaţională se cunosc următoarele forme de tratament,
regimuri acordate străinilor.
a) Regimul naţional. Potrivit acestui mod de tratament un stat
recunoaşte pe teritoriul său străinilor aceleaşi drepturi pe care le acordă
propriilor săi cetăţeni, cu excepţia drepturilor politice (dreptul de alege, de a fi
ales), a dreptului de a ocupa funcţii publice. Străinul nu poate fi obligat să
satisfacă serviciul militar pe teritoriul statului în care se află.
b) Regimul special constă în acordarea de către stat pentru unele
categorii de străini şi în domenii de activitate determinate a anumitor drepturi
prevăzute în legislaţia naţională sau în acorduri internaţionale.
c) Regimul clauzei naţiunii celei mai favorizate. Tratamentul străinilor
se poate baza pe clauza naţiunii celei mai favorizate, consacrată într-un acord
internaţional, de regulă acord de navigaţie sau comercial. Potrivit acestui regim
străinii aparţinând statului cu care se încheie tratatul, vor beneficia de un
tratament la fel de avantajos ca acela conferit prin tratate străinilor unor state
terţe, aici activează principiul reciprocităţii.
d) Regimul mixt. Acesta constă în combinarea regimului naţional cu
acela al clauzei naţiunii celei mai favorizate.
63
ŞTEFAN ŢARCĂ
Indiferent de regimul de care se bucură, străinii pe teritoriul statului de

reşedinţă au obligaţia de a respecta legile şi reglementările statului în care se
găsesc, obligaţia de a nu întreprinde nici o activitate împotriva acestui stat,
obligaţia de loialitate faţă de statul care i-a primit. În practica statelor este
recunoscut un principiu de bază al oricărui regim juridic al străinilor, acela
potrivit căruia străinii nu pot avea pe teritoriul unui stat drepturi mai mari decât
ale cetăţenilor statului de reşedinţă.
În ţara noastră, regimul juridic al străinilor este reglementat prin acte
normative interne şi acorduri internaţionale încheiate de România cu alte state.
În concepţia Legii 123/2001 privind regimul străinilor din România şi
modificată prin Legea 683/2002, sunt consideraţi străini, persoanele care nu au
cetăţenia română, fie că au o cetăţenie străină, fie că nu au nici o cetăţenie.
4.3. Modalităţi de încetare a prezenţei unor străini pe teritoriul unui

stat
a) Expulzarea este o măsură care se ia în baza unui act prin care un stat
constrânge unul sau mai mulţi străini care se află pe teritoriul său, să-l
părăsească în cel mai scurt timp. În general, nu se expulzează decât străinii. Un
străin nu se poate întoarce în ţara din care a fost expulzat decât prin anularea
ordinului de expulzare sau prin dobândirea cetăţeniei statului expulzat.
Instituţia expulzării este reglementată de dreptul intern al fiecărui stat.
Expulzarea nu este o sancţiune penală, ci o măsură de siguranţă, dispusă printr-
un act administrativ individual, motivat pin raţiuni de ocrotire a ordinii publice,
a regimului politic, sistemului economic, securitatea naţională. Datorită acestui
caracter drepturile patrimoniale ale celui expulzat rămân sub protecţia
dispoziţiilor care reglementează regimul străinilor.
În general, măsura expulzării este luată împotriva străinilor care devin
indezirabil pentru un motiv sau altul, ori prin activitatea lor de natură a periclita
securitatea statului, ordinea lui internă.
Convenţia europeană a drepturilor omului face referiri la expulzare în
Protocoalele 4 şi 7, precizând că „nimeni nu poate fi expulzat, printr-o măsură
individuală sau colectivă, din teritoriul al cărui resortisant este‖ şi „ un străin nu
poate fi expulzat decât în executarea unei decizii luate conform legii şi trebuie să
aibă posibilitatea să evidenţieze motivele care militează contra expulzări sale‖.
Dreptul internaţional public reglementează unele aspecte ale expulzării
din perspectiva evitării unor posibile abuzuri din partea statelor şi în spiritul
drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. Măsura expulzării poate fi
aplicată şi străinilor care se bucură de imunitate diplomatică, cu condiţia
declarării lor ca persona non grata şi dacă refuză să părăsească de bună voie
teritoriul statului, în termenul stabilit.
În practica internaţională în temeiul curtoaziei internaţionale, cu toate că
statul care ia măsura expulzării nu este obligat să justifice această atitudine, s-a
instituit obiceiul de a anunţa organele statului străinului motivele pentru care
acesta este obligat să părăsească ţara.
64
ŞTEFAN ŢARCĂ
b) Extrădarea este un act de asistenţă juridică interstatală în materie

penală care urmăreşte transferul unui individ urmărit sau condamnat penal, din
domeniul suveranităţii judiciare a unui stat în domeniul celuilalt stat. Un astfel
de act este consecinţa teritorialităţii legii penale şi se bazează pe colaborarea
internaţională în ce priveşte asistenţa juridică între state. Extrădarea are loc la
cererea statului interesat ca persoana extrădată să fie cercetată, judecată sau să
execute pedeapsa la care a fost condamnată. Extrădarea fiind un atribut suveran
al statului acesta poate admite sau refuza predarea persoanei a cărei extrădare se
cere.
Principalele condiţii de fond ale extrădării sunt: fapta pentru care se
cere extrădarea să fi fost prevăzută ca infracţiune în legislaţia ambelor state
(principiul dublei incriminări), persoana extrădată să nu fie judecată pentru o altă
infracţiune decât cea pentru care a fost cerută, persoana extrădată să nu fie
supusă la executarea altei pedepse decât cea pentru care a fost obţinută,
neextrădarea propriilor cetăţeni precum şi a persoanelor care au comis
infracţiuni politice. Alte condiţii: se cere ca pedeapsa prevăzută să fie mai mare
de un an privaţiune de libertate, în cazul în care extrădarea este cerută pentru
executarea pedepsei, iar în cazul în care este cerută în scopul urmăririi penale
sau judecării, trebuie ca pedeapsa să fie de cel puţin 2 ani. Extrădarea nu poate
avea loc nici în cazul în care printr-o hotărâre definitivă sau printr-o ordonanţă
persoana respectivă este scoasă de sub urmărire penală.
Extrădarea se acordă sau poate fi solicitată pe bază de convenţie
internaţională, pe bază de reciprocitate şi, în lipsa acestora, în temeiul legii.
În dreptul internaţional se cer întrunite două principii: al reciprocităţii şi
al specializării, ceea ce presupune că fapta să fie prevăzută în legislaţia ambelor
state, iar judecarea şi pedepsirea persoanei respective să aibă loc numai pentru
faptele pentru care s-a cerut extrădarea.
Dacă extrădarea a fost solicitată de mai multe state, de regulă, se acordă
statului pe teritoriul căruia s-a consumat fapta, avându-se în vedere că acel stat a
suportat consecinţele infracţiunii. O regulă cvasiunanim recunoscută de state
este aceea de a nu-şi extrăda sau expulza cetăţenii proprii.
Regula neextrădării propriilor cetăţeni a determinat introducerea în
Statutul Curţii Penale Internaţionale din 1998, a unei inovaţii în acest sens, care
consacră instituţia remiterii autorilor crimelor date în competenţa Curţii.
4.4.Dreptul de azil
Prin azil, în dreptul internaţional se înţelege dreptul unui stat suveran de

a acorda intrarea şi stabilirea pe teritoriul său a unor persoane străine,
urmărite în ţara lor pentru activitatea politică, ştiinţifică, religioasă etc.
Constituţia română (art.18 alin.2) prevede că dreptul de azil se acordă şi
se retrage în condiţiile legii cu respectarea tratatelor internaţionale la care
România este parte.
65
ŞTEFAN ŢARCĂ
Adunarea Generală a ONU a adoptat o Declaraţie specială asupra

dreptului de azil, în 1967, care precizează şi dezvoltă o serie de aspecte legate de
dreptul de azil.
Astfel orice persoană supusă persecuţiei are dreptul să ceară şi să se
bucure de azil în alte ţări, cu excepţia persoanelor urmărite pentru crime de drept
comun sau pentru acţiuni contrare scopurilor şi principiilor ONU. Declaraţia
asupra azilului teritorial adoptată de ONU în 1967, prevede că: statele sunt
obligate să respecte azilul acordat de un stat; dacă un stat nu poate da azil, alte
state trebuie să ia măsuri pentru a uşura greutăţile acelui stat; persoanele care cer
azil nu vor fi refuzate la frontieră, dacă au intrat deja pe teritoriul statului unde
caută azil şi nu vor fi trimise în alt stat în care există riscul de a fi persecutate;
statele să nu permită persoanelor cărora le-a acordat azil să săvârşească acte
contrare scopurilor şi principiilor Naţiunilor Unite.
Azilul diplomatic constă în acordarea de refugiu în locul unei misiuni
diplomatice cetăţenilor statului de sediu persecutaţi pentru activităţi politice.
Spre deosebire de azilul teritorial, care constituie o afirmare a suveranităţii
statului, dar şi ca o încălcare a suveranităţii statului de reşedinţă de către
misiunile diplomatice ori consulare străine, în incinta cărora s-ar acorda azil,
întrucât pe această cale se oferă beneficiarului azilului posibilitatea de a se
sustrage aplicării legilor statului său naţional ori administrării justiţiei în acest
stat. Azilul diplomatic a fost totuşi practicat, cu caracter excepţional, în temeiul
unor cutume ori al unor înţelegeri bilaterale informale şi pe bază de reciprocitate,
sau chiar al unor convenţii internaţionale, între unele state din America Latină,
fiind aşadar un drept de refugiu temporar acordat unor persoane urmărite pentru
cauze politice, a căror viaţă este în pericol.
5. Refugiaţii, persoanele strămutate şi persoanele migrante
Termenul de „refugiat‖ a apărut în dreptul internaţional după pr imul

război mondial şi definea situaţia unor persoane care, din cauza evenimentelor
de război au fost obligate să-şi părăsească ţara şi să rămână pe teritoriul unui stat
străin, dar fără să fi pierdut sau renunţat la cetăţenia lor.
Persoanele deportate pe teritoriul unor state străine au căpătat
denumirea de persoane strămutate. Problema refugiaţilor şi a persoanelor
strămutate s-a limitat, după cel de-al doilea război mondial, la repatrierea
acestora.
În anul 1947 a fost creată pe lângă ONU, Organizaţia internaţională
pentru problemele refugiaţilor, care în anii 1949 – 1950 a fost înlocuită cu
Înaltul Comisariat pentru Refugiaţi, înfiinţat ca organ subsidiar al Adunării
Generale a O.N.U.
Convenţia privind statutul juridic al refugiaţilor, care a intrat în vigoare
în 1951 defineşte noţiunea de refugiat şi îl asimilează în esenţă cu străinii, îi
acordă o serie de drepturi civile, economice, sociale şi culturale.
66
ŞTEFAN ŢARCĂ
Convenţia referitoare la statutul juridic al refugiaţilor , defineşte

refugiatul ca fiind persoana care în urma unor temeri justificate de a fi
persecutată, pe motive de rasă, religie, naţionalitate, apartenenţa la un grup
social sau opinie politică, se găseşte în afara ţării sale se origine şi nu poate, sau
din cauza acestor temeri, nu doreşte să revină în această ţară.
În 1967 a fost adoptat un Protocol cu privire la statutul refugiaţilor , iar
în baza acestui protocol, statele părţi se angajează să aplice tuturor refugiaţilor ce
cad sub incidenţa definiţiei date în convenţie (art.1, A) statutul prevăzut de
convenţia din 1951, fără a se mai ţine seama de data limită de 1 ianuarie 1951.
Termenul de persoane migrante a apărut şi a luat amploare, mai ales
după 1990, când datorită conflictelor armate , lipsurilor economice, catastrofelor
naturale, gravelor şi masivelor încălcări ale drepturilor omului, numeroase
persoane au început un aşa numit fenomen migrator. Persoanele menţionate mai
sus nu pot fi asociate refugiaţilor în sensul Convenţiei din 1951, pentru că nu
avem de-a face cu un factor de persecuţie.
Totuşi persoanele migrante au mai fost numiţi refugiaţi de facto sau
economici, cei care şi-au părăsit ţara nu pentru că ar persecutaţi ci pentru condiţii
de viaţă economică mai bună; sau refugiaţi ecologici, cei care îşi părăsesc ţara ca
urmare a unor catastrofe naturale, sau ca urmare a conflictelor armate, dar fără a
fi persecutaţi. Aceste persoane nu pot fi protejate de Convenţia privind statutul
refugiaţilor din 1951.
Persoanele migrante pot fi definite ca fiind acele persoane care au
intenţia de a pleca definitiv din statul de origine pentru a se stabili în alt stat şi
care părăsesc efectiv teritoriul statului de origine.
5.1. Regimul juridic al refugiaţilor în România
Regimul juridic al refugiaţilor în România are la bază prevederile art.18

al Constituţiei României, în virtutea cărora:
(1) Cetăţenii străini şi apatrizii care locuiesc în România se bucură de
protecţia generală a persoanelor şi averilor garantate de Constituţie şi de alte
legi.
(2) Dreptul de azil se acordă şi se retrage în condiţiile legii, cu
respectarea tratatelor şi a convenţiilor internaţionale la care România este parte‖.
Acest regim rezultă din aplicarea prevederilor Convenţiei privind
statutul refugiaţilor din 1951 şi a Protocolului din 1967, la care România a aderat
prin Legea nr.46/1991, precum şi din dispoziţiile Ordonanţei de Guvern
nr.102/2000, astfel cum a fost modificată prin Ordonanţa nr.13/2002 şi prin
Ordonanţa nr.43/2004.
Statutul de refugiat reprezintă cea mai înaltă formă de protecţie şi se
acordă, la cerere, străinului care, în urma unei temeri bine întemeiate de a fi
persecutat pe considerente de rasă, religie, naţionalitate, apartenenţă la un anumit
grup social sau opinie politică, se află în afara ţării de origine şi nu poate primi
sau, ca urmare a acestei temeri, nu doreşte protecţia acestei ţări.
67
ŞTEFAN ŢARCĂ
Potrivit legii române statutul de refugiat este refuzat străinului aflat

într-una din următoarele situaţii: a comis o infracţiune contra păcii şi omenirii
ori o infracţiune la care se referă convenţiile internaţionale la care România este
parte; a comis o infracţiune gravă de drept comun în afara României, înainte de a
fi admis pe teritoriul acesteia; a comis fapte care sunt contrare scopurilor şi
principiilor enunţate în Cartea Organizaţiei Naţiunilor Unite.
Protecţia umanitară condiţionată are în vedere străinii cărora nu li se
poate acorda statutul de refugiat dar a căror viaţă ar fi pusă în pericol în cazul
returnării în ţările de origine, întrucât fie au săvârşit fapte pentru care riscă o
condamnare la pedeapsa cu moartea, cu condiţia ca legea ţării lor să prevadă o
asemenea pedeapsă pentru acele fapte şi aceasta să fie aplicabilă, fie riscă să fie
supuşi la tortură sau tratamente inumane sau degradante, ori din cauza
apartenenţei lor la o categorie defavorizată de persoane, pot fi expuşi unor
pericole de natură să le aducă atingere vieţii, integrităţii corporale şi libertăţii.
Protecţia umanitară temporară are în vedere protejarea de consecinţele
conflictelor militare a persoanelor deplasate, din rândul populaţiei civile,
provenind din zonele de conflict. Protecţia este acordată numai pe durata
conflictului şi priveşte numai persoanele deplasate, din rândul populaţiei civile,
în urma unor conflicte în care România nu este angajată.
1. Cetăţenia se dobândeşte prin:

a) naştere;
b) naturalizare;
c) căsătorie.
2. Modalităţile de pierdere ale cetăţeniei sunt:

a) renunţarea;
b) retragerea;
c) înfiere.
3. Formele de tratament pentru străini sunt:

a) regimul naţional;
b) regimul special;
68
ŞTEFAN ŢARCĂ
c) regimul clauzei naţiunii celei mai favorizate;

d) regimul mixt;
e) regimul internaţional
Răspuns uri: 1. – a), b); 2. – a), b); 3. – a), b), c), d)..
Nu uita!
Formele de tratament ale străinilor ȋ n dreptul internaţional sunt:
a) Regimul naţional;
b) Regimul special;
c) Regimul clauzei naţiunii celei mai favorizate;
d) Regimul mixt.
Te mă de control nr. 4
Noţiunea de populaţie.
___________________________________________________________________
Bibliografie:
Craiova, 2010.
Bucureşti, 2005.
69
ŞTEFAN ŢARCĂ
UNITATEA DE ÎNVĂŢARE NR. 5

TERITORIUL DE STAT ÎN DREPTUL
INTERNAŢIONAL PUBLIC
Cuprins:
1. Consideraţii introductive
2. Definiţia, caracteristicile şi elementele compo nente ale teritoriului de
stat
3. Frontierele de stat
Obiectivele temei:
- cunoaşterea şi studierea elementelor componente ale teritoriului ȋ n
dreptul internaţional;
- aplicarea principiului bunei- vecinătăţi;
- cunoaşterea regimului naţional şi internaţional cu pivire la intrarea,
şederea şi ieşirea din ţară a străinilor;
- cunoaşterea exercitării suveranităţii asupra teritoriului de stat;
- cunoaşterea şi ȋ nsuşirea regimului juridic al frontierei de stat.
1. Consideraţii introductive
Teritoriul de stat reprezintă spaţiul geografic alcătuit din sol, subsol, ape
şi coloana aeriană de deasupra solului şi apelor, asupra căruia un stat îşi exercită
suveranitatea sa exclusivă şi deplină.
Teritoriul de stat constituie una din premisele materiale, naturale ale
existenţei statului. Statul se caracterizează prin legături teritoriale, apărute ca
urmare a aşezării statornice a oamenilor într-o anumită regiune geografică.
70
ŞTEFAN ŢARCĂ
Teritoriul constituie, împreună cu populaţia ce-l locuieşte, premisă

necesară a existenţei statului ca entitate suverană, de sine stătătoare, prezentând
totodată o însemnătate esenţială pentru organizarea politică şi dezvoltarea social-
economică, a oricărei comunităţi umane.
Conceptul de teritoriu este strâns legat de cel de suveranitate, aceasta
fiind în primul rând teritorială, celelalte două elemente constitutive ale statului,
populaţia şi guvernul presupun de asemenea teritoriul pe care populaţia locuieşte
şi guvernul ce îşi exercită autoritatea, ca o condiţie prealabilă.
Orice pretenţii cu privire la un anumit teritoriu trebuie examinate, în
perioada modernă a dreptului internaţional în care ne aflăm, în lumina normelor
dreptului internaţional privind nerecurgerea la forţă şi la ameninţarea cu forţa,
nerecunoaşterea oricărei ocupaţii sau dobândiri de teritoriu pe această cale şi
dreptul popoarelor la autodeterminare.
În dreptul internaţional, suveranitatea teritorială nu poate fi asimilată cu
un drept de proprietate pe care statul să-1 greveze cu servituţi, nu există un fond
dominant şi unul servant, iar aşa-zisele servituţi s-au constituit întotdeauna pe
cale convenţională.
2. Definiţia, caracteristicile şi elementele componente ale teritoriului de

stat
Teritoriul de stat este spaţiul geografic format din suprafeţele terestre,

acvatice, dar şi spaţiul aerian şi subsolul acestora, delimitat prin frontiere, asupra
căruia statul îşi exercită suveranitatea deplină şi exclusivă.
În cazul statelor moderne teritoriul lor prezintă următoarele ca-
racteristici:
a) este stabil, în sensul că el este locuit de o colectivitate umană
permanentă.
b) este baza materială a existenţei şi activităţii statului. Teritoriul este
elementul de subzistenţă pentru populaţie;
c) este limitat prin frontierele statului, care limitează activitatea de
guvernare a statului şi competenţă sa teritorială .
Din teritoriul unor state fac parte şi sectoarele polare din Arctica, astfel
statele care au litoral la Oceanul Îngheţat de Nord (Rusia, S.U.A, Norvegia,
Danemarca şi Canada). Delimitarea lor se face sub o formă triunghiulară (vârful
triunghiului fiind Polul Nord, laturile sale sunt meridianele ce trec prin
extremităţile estice şi vestice ale statelor, baza sa este litoralul statului respectiv
la Oceanul Îngheţat de Nord). O situaţie specială o constituie enclava, adică o
parte din teritoriul unui stat, care este izolată de restul teritoriului prin teritoriile
altor state. Comunicarea între statul căruia îi aparţine enclava şi aceasta se face
prin teritoriul statelor interpuse, pe bază de acorduri încheiate de statul enclavei
şi cu statele care se interpun (exemplu de enclavă : fostul Pakistan de Est, până
în anul 1871, enclava rusă Kaliningrad). Se consideră enclavă şi statul care nu
are ieşire la o mare sau ocean. Tot o situaţie specială este teritoriul statului
71
ŞTEFAN ŢARCĂ
arhipelag, format din mai multe insule, din apele arhipelagice şi marea sa
teritorială.
2.1. Spaţiul terestru

Spaţiul terestru include solul şi subsolul cuprins în limitele frontierelor
de stat, indiferent dacă aceasta este formată dintr-o singură întindere sau din mai
multe spaţii terestre separate între ele fie de teritoriile altor state (teritorii
enclavate), fie despărţite de ape maritime (insule formând un arhipelag).
Nu sunt considerate părţi ale teritoriului unui stat coloniile,
protectoratele şi teritoriile aflate sub tutelă.
Uscatul prezintă în cadrul teritoriului de stat o însemnătate deosebită: el
constituie nu numai obiectul activităţii economice, al exploatării bogăţiilor şi
resurselor sale naturale, dar şi principala sferă material-spaţială a vieţii social-
politice a unei populaţii, a organizării statale suverane a poporului.
Subsolul intră în componenţa teritoriului terestru (sau acvatic) de stat,
fără nici un fel de îngrădire juridică internaţională. Statul are suveranitatea
deplină şi exclusivă asupra sa, având dreptul, prin urmare, de a explora şi
exploata, în orice fel, bogăţiile subsolului (de a le extrage şi prelucra, de a
construi tuneluri, de a instala conducte, cabluri subterane, etc.).
2.2. Spaţiul acvatic

Spaţiul acvatic al statului se compune din apele interioare (naţionale) şi
marea teritorială.
Apele interioare cuprind ape curgătoare (fluvii, râuri), lacuri, mări,
canale care se află în întregime, cu toate malurile, pe teritoriul aceluiaşi stat,
aparţinând pe toată întinderea lor suveranităţii exclusive a statului respectiv.
Statul îşi exercită asupra acestora jurisdicţia sa deplină, având dreptul de
a reglementa prin legi interne navigaţia , exploatarea hidroenergetică şi a
resurselor naturale, măsuri de protecţie a mediului înconjurător, dar şi de
protecţie împotriva inundaţiilor.
Apele interioare ale statului mai cuprind : apa portului maritim, rada sa
şi instalaţiile aparţinătoare, golfurile şi băile în limite determinate, precum şi
apele maritime aflate între ţărm şi limita interioara a mării teritoriale (când linia
de bază a acesteia nu coincide cu linia ţărmului).
Golfurile şi băile a căror deschidere nu este mai mare de 24 de mile
marine fac parte din apele interioare maritime ale statului. Ca excepţie de la
această regulă, sunt considerate apele interioare mar itime şi „golfurile istorice",
care pot avea o deschidere mai mare decât 24 de mile marine (de exemplu:
golful Mexicului sau golful Biscaia).
Apa portului se află sub suveranitatea deplină a statului riveran care are
dreptul exclusiv de a reglementa accesul navelor străine în porturile sale. Apele
portului cuprind întinderea de apă dintre ţărmurile portului, radele acestuia şi
instalaţiile portuare permanente până la instalaţia cea mai înaintată în larg,
făcând parte din sistemul portuar.
72
ŞTEFAN ŢARCĂ
Regimul lor juridic este stabilit de statul riveran, cu luarea în considerare

şi a unor reguli de drept internaţional.
Rada portului este apa din jurul unui port unde ancorează navele care
aşteaptă să intre sau să iasă din port, ori pentru a fi descărcate sau încărcate.
Rada trebuie să fie în întregime în marea teritorială pentru a fi apă maritimă
interioară. În practica statelor apele radei porturilor nu depăşesc distanţa de două
mile marine de la apele porturilor.
2.2.1. Jurisdicţia statului riveran
Orice navă este supusă jurisdicţiei statului al cărui pavilion îl poartă,

naţionalitatea sa fiind aceea a „statului pavilionului".
În apa portului străin, nava este obligată să respecte regimul juridic
stabilit de statul riveran. Jurisdicţia penală şi civilă a acestuia se exercită în
legătură cu navele străine în raport de caracterul lor: nave de comerţ, militare sau
nave de stat afectate unor scopuri necomerciale.
În apele portuare străine, nava comercială este supusă, după cum se
remarcă în doctrină, la două jurisdicţii: a statului pavilionului şi a statului
riveran.
Pentru delicte comise între membrii echipajului şi fapte care privesc
disciplina internă navei se aplică jurisdicţia penală a statului de pavilion, ceea ce
constituie o practică larg recunoscută şi consacrată.
Jurisdicţia penală a statului riveran rămâne deplină, aplicându-se şi în
cazurile când : infracţiunea a fost săvârşită la bordul navei de către sau împotriva
unei persoane străine echipajului, de exemplu de către pasageri sau împotriva
acestora; delictele comise pe uscat de membrii echipajului ce au tulburat ordinea
publică a statului riveran; delictele au fost comise la bord, dar căpitanul navei
(sau consulul ţării căreia aparţine nava) au solicitat sprijinul şi competenţa
autorităţilor locale.
Navele de stat afectate unor activităţi necomerciale, când se află într-un
port străin, beneficiază de imunitatea de jurisdicţie penală şi civilă.
Jurisdicţia instanţelor civile locale se exercită în legătură cu prejudiciile
cauzate de navele străine în apa portului statului riveran şi navelor sale, unor
nave străine sau din neexecutarea unor obligaţii contractuale.
Navele militare se bucură de imunitate de jurisdicţie penală şi civilă în
apele portuare ale altui stat. Aceasta, nu exclude angajarea răspunderii materia le
a statului de pavilion al unor asemenea nave care au prejudiciat interesele
statului riveran în apele sale portuare.
Teritoriul statului cuprinde şi spaţiile maritime care au regim juridic de
mare teritorială, reprezentând acea parte a apelor mări (sau oceanului) care
scaldă ţărmul şi, pe o anumită distanţă în larg, se află sub suveranitatea deplină a
statului riveran. Acelaşi regim se aplică şi spaţiului aerian de deasupra mării
teritoriale, precum şi solului şi subsolului acesteia.
73
ŞTEFAN ŢARCĂ
2.3. Regimul juridic al spaţiului aerian al statelor
Spaţiul aerian al statului este constituit din coloana de aer ce se ridică

deasupra solului şi a spaţiului acvatic al statului, fiind delimitat lateral prin
frontierele terestre, fluviale şi maritime, iar în sus până la limita inferioară a
spaţiului extraatmosferic (100- 110 km.).
Spaţiul aerian situat deasupra teritoriului terestru sau acvatic constituie
şi el un element component al teritoriului de stat, fiind supus în întregime
suveranităţii acelui stat.
Convenţia de la Chicago din 1944, reafirmă principiul suveranităţii
statelor asupra spaţiului lor aerian (art. 1), consacrând totodată dreptul statelor de
a interzice zborul aeronavelor străine prin anumite zone ale spaţiului lor aerian
(art. 9).
Un element nou adus de Convenţia de la Chicago în dreptul inter naţional
aerian sunt cele „cinci libertăţi ale aerului" prevăzute de ea. Prin ele se
urmăreşte facilitarea aeronavigaţiei internaţionale.
Aceste libertăţi ale aerului sunt:
 dreptul de survol al aeronavelor străine prin spaţiul aerian al
statelor, ceea ce înseamnă trecerea lor inofensivă prin acest
spaţiu, fără să aterizeze;
 dreptul aeronavelor străine de escală tehnică pe teritoriul unui
stat, în vederea aprovizionării cu carburanţi, sau pentru reparaţii;
 dreptul aeronavelor străine de a debarca pasageri, corespondenţă
şi mărfuri provenind din statul a cărui naţionalitate o are
aeronava, pe teritoriul oricărei părţi contractante la convenţie;
 dreptul unei aeronave străine de a îmbarca pasageri,
corespondenţă şi mărfuri cu destinaţia statului ei de
înmatriculare;
 dreptul aeronavei străine de a debarca şi îmbarca pasageri,
corespondenţă şi mărfuri pe teritoriul oricărui stat parte
contractantă a convenţiei.
Pe lângă aceste libertăţi navele care tranzitează un anumit teritoriu au şi
o serie de obligaţii cum ar fi:
 să nu pătrundă în zonele interzise de un stat din motive de
necesitate militară sau în interesul securităţii publice;
 să nu pătrundă în zonele în care un stat a restrâns sau a interzis
provizoriu accesul în situaţii de criză sau în interesul securităţii
publice;
 obligaţia de a se supune controlului vamal atât la aterizare cât şi
înainte de a părăsi aeroportul;
 obligaţia de a respecta legile şi regulamentele naţionale privind
intrarea şi ieşirea din ţară a pasagerilor, echipajelor, mărfurilor
transportate, taxelor de aeroport, controlul aeronavelor, etc.;
74
ŞTEFAN ŢARCĂ
 obligaţia de a se supune somaţiei statului şi de a ateriza într-un

loc determinat în condiţiile în care aeronava a pătruns într-o
zonă interzisă.
Convenţia de la Chicago a prevăzut înfiinţarea unei organizaţii speciale,
„Organizaţia Aviaţiei Civile Internaţionale, care a devenit instituţie specializată
a O.N.U.
3. Frontierele de stat
3.1. Noţiunea de frontieră de stat
Frontiera de stat este linia reală sau imaginară, trasată între diferite
puncte pe suprafaţa globului pământesc, care desparte teritoriul unui stat de
teritoriul altor state, de marea liberă, în înălţime de spaţiul cosmic şi în adâncime
până la limita accesibilă tehnicii moderne.
Frontiera este limita juridică în cadrul căreia statul îşi exercită
suveranitatea sa deplină şi exclusivă, iar naţiunea dreptul său la autodeterminare.
Inviolabilitatea frontierelor constituie în zilele noastre o condiţie de bază
a dezvoltării libere a fiecărui stat ş i popor şi, totodată, a menţinerii păcii şi
securităţii internaţionale ceea ce şi-a găsit consacrarea în relaţiile dintre state
într-o obligaţie universală şi imperativă de drept internaţional.
Inviolabilitatea frontierelor, în Actul final al Conferinţei pentru
securitate şi cooperare, de la Helsinki (1975), este unul din cele zece principii de
bază al raporturilor dintre statele semnatare.
3.2. Clasificarea frontierelor de stat
După natura lor, frontierele sunt:

- frontiere naturale (orografice) şi
- frontiere geometrice(artificiale).
Frontierele naturale (orografice) sunt cele stabilite cu ajutorul formelor
de relief, cum sunt creasta sau baza munţilor sau pe anumite ape.
În stabilirea frontierei pe anumite ape se face distincţia între apele
curgătoare navigabile şi cele nenavigabile.
Frontierele geometrice sunt liniile drepte care despart teritoriile statelor.
Uneori, din anumite consideraţii de ordin practic, se admite ca frontiera
geometrică să se abată de la linia dreaptă.
Indiferent de cauzele care au provocat schimbarea fizică a frontierei,
modificarea juridică a acesteia nu poate interveni decât pe calea unui acord între
statele interesate.
Mai rar se întâlnesc frontiere astronomice, care coincid, după direcţia
lor, cu paralela sau meridianul geografic (de exemplu, o porţiune de frontieră
dintre S.U.A. şi Canada, frontiera dintre R. P. D. Coreeană şi Coreea de Sud —
75
ŞTEFAN ŢARCĂ
paralela 38 latitudine nordică — sau meridianele care despart sectoarele polare

arctice).
După elementele componente ale teritoriului de stat, frontierele mai pot
fi împărţite în frontiere terestre, frontiere fluviale, frontiere maritime şi frontiere
aeriene.
Frontiera terestră desparte uscatul (solul) dintre două state. Ea poate fi
atât geometrică cât şi naturală (în regiunile de munte, frontiera urmează linia
vârfurilor celor mai înalte).
Frontiera fluvială separă în două părţi apele unui fluviu situat între
teritoriile a două state. Frontiera fluvială se stabileşte în funcţie de
particularităţile apelor de frontieră.
Frontiera maritimă este linia exterioară a apelor teritoriale, pe care şi-o
fixează fiecare stat prin legislaţia sa internă, în cadrul anumitor limite
internaţionale.
Frontierele aeriene sunt liniile imaginare perpendiculare care pornesc
de pe frontierele terestre sau acvatice în sus, până la limita inferioară a spaţiului
cosmic.
3.3. Stabilirea frontierelor de stat
Stabilirea frontierelor între statele limitrofe se realizează pe calea

tratatelor, dar fixarea frontierelor se face prin două operaţii distincte şi
succesive: delimitarea şi demarcarea.
Delimitarea constă în descrierea în textul acordului a liniei generale şi a
principalelor puncte ale frontierei convenite, cu precizarea traseului acesteia în
hărţile topografice anexate tratatului.
Pentru ca delimitarea să aibă valoare, ea trebuie să întrunească
următoarele condiţii : a) să fie completă, aplicându-se la toate frontierele ; b) să
fie precisă, eliminându-se formulările vagi sau neterminate ; c) să fie exactă, în
sensul ca să corespundă datelor geografice .
Demarcarea constă în stabilirea pe teren a traseului frontierei convenite
prin tratat şi marcarea acesteia prin semne distinctive şi vizibile, toate aceste
operaţiuni fiind consemnate în documente speciale.
Operaţiile de demarcare se efectuează de către comisii mixte, compuse
din reprezentanţii statelor părţi. Aceste comisii fixează, pe baza dispoziţiilor
tratatului, traseul liniei de frontieră cât şi semnele de demarcare (stâlpi de metal,
de beton sau de lemn, copaci, ridicături de pământ, borne de frontieră , etc).
Regimul juridic al frontierei de stat este de competenţa internă a statului,
stabilindu-se prin lege aspecte precum paza frontierei, controlul la trecerea
frontierei, condiţiile de desfăşurare a unor activităţi în zona de frontieră.
Regimul juridic al frontierei de stat a României este reglementat prin
O.U.G. 104/2001, aprobată prin legea nr. 81/2002. Organizarea şi funcţionarea
poliţiei de frontieră este reglementată prin O.U.G. 105/2001, aprobată prin legea
nr. 243/2002.
76
ŞTEFAN ŢARCĂ
1. Elementele componente ale teritoriului de stat sunt:

a) spaţiul terestru;
b) spaţiul acvatic;
c) spaţiul aerian;
d) spaţiul cosmic;
e) marea liberă.
2. Fixarea frontierelor se face prin operaţii distincte şi succesive:

a) delimitarea;
b) demarcarea;
c) cooperare.
Răspuns uri corecte: 1. – a), b), c); 2. – a), b).
Bibliografie:
Craiova, 2010.
Bucureşti, 2005.
77
ŞTEFAN ŢARCĂ
ZONE CU REGIMURI JURIDICE INTERNAŢIONALE
SPECIALE
Cuprins:
1. Zone demilitarizate
2. Zone neutralizate
3. Zone denuclearizate
4. Regimul juridic al Arcticii
5. Regimul juridic al Antarcticii
6. Spaţiul aerian şi dreptul internaţional spaţial
Nu uita!
Obiectivele temei:
- cunoaşterea regimurilor juridice internaţȋ onale privind
demilitarizarea, neutralizarea şi denuclearizarea unor zone ȋ n
dreptul internaţional public;
- cunoaşterea principiilor speciale privind exploatarea şi folosirea
spaţiului cosmic;
- cunoaşterea şi studierea unor regimuri juridice speciale pentru
zonele polare.
În doctrină se cunosc numeroase tratate care stabilesc pentru anumite

zone din teritoriul unui stat un regim special de demilitarizare, neutralizare şi
odată cu posibilităţile folosirii energiei nucleare în scopuri militare, au fost
instituite si zone denuclearizate.
Crearea unor zone cu regimuri juridice de folosire exclusiv în scopuri
paşnice, de demilitarizare — lipsite de armament clasic sau (şi) nuclear —,
scoase în afara oricăror operaţii militare (neutralizate) se situează în cadrul
măsurilor de dezangajare militară şi de întărire a încrederii, importante pentru
pacea şi securitatea statelor, pentru procesul creării unor relaţii noi între state, a
unei noi ordini internaţionale.
78
ŞTEFAN ŢARCĂ
1. Zone demilitarizate
Prin demilitarizare se înţelege regimul juridic potrivit căruia, pe un

anumit teritoriu, vor fi distruse toate instalaţiile militare, fortificaţiile, etc, nu vor
fi construite instalaţii noi şi nu vor fi menţinute armamente şi forţe armate, ci
numai forţe poliţieneşti pentru păstrarea ordinii.
Ca instituţie de drept internaţional, zona demilitarizată a fost consacrată
în Protocolul de la Geneva din 1924 pentru reglementarea paşnică a diferendelor
internaţionale, „existenţa zonelor demilitarizate fiind de natură să prevină
agresiunea şi să o califice ca atare fără echivoc...".
Demilitarizarea poate fi parţială (pentru o parte din teritoriu, de obicei
la frontiere) sau totală (pe întreg teritoriu sau regiune geografică), deplină
(privind distrugerea tuturor fortificaţiilor, tipuri de armament, forţe armate, mai
puţin forţele de poliţie speciale pentru menţinerea ordinii etc.) sau limitată
(permiţându-se menţinerea unor anumite fortificaţii sau forţe armate reduse, etc).
Demilitarizarea unor spaţii poate fi declarat atât în timp de pace cât şi în
timp de război. Zonele demilitarizate din timp de pace sunt unele spaţii declarate
astfel prin tratate universale, precum Antarctica, zona internaţională a spaţiilor
submarine, spaţiul extraterestru şi corpurile cereşti.
În timp de război se pot constitui zone demilitarizate în scopul protejării
populaţie i civile împotriva atacurilor, stabilindu-se prin acord expres şi
îndeplinind cumulativ următoarele condiţii: toţi combatanţii, precum şi
armamentul şi materialele militare mobile să fie evacuate; să nu se dea o
întrebuinţare ostilă instalaţiilor şi obiectivelor militare fixe; autorităţile şi
populaţia să nu comită acte de ostilitate; să nu se întreprindă nici o activitate în
sprijinul operaţiunilor militare.
Demilitarizări parţiale sunt cunoscute încă din secolele XVII şi XVIII.
Astfel, prin Tratatul de la Utrecht din 1713, Franţa s-a obligat să distrugă toate
fortificaţiile din regiunea Dunkerque şi să nu mai ridice alte construcţii cu
caracter militar în acea regiune.
Prin Convenţia de la Paris din 1856, Rusia a fost obligată să
demilitarizeze malurile Mării Negre. De asemenea, Tratatul de la Versailles din
1919 a obligat Germania să demilitarizeze ambele maluri ale Rinului, „zona
renană", precum şi o porţiune de teren lată de 50 km de-a lungul malului drept,
iar tratatele de pace din 1947 au prevăzut demilitarizarea frontierelor Italiei cu
Franţa şi Iugoslavia, demilitarizarea parţială a Sardiniei şi Siciliei, etc.
Au fost demilitarizate total o serie de insule (Insulele Aaland, teritoriu
finlandez, prin tratatele din 1921 şi din 1940, Insulele Spitzberg şi Urşilor printr-
un tratat din 1920).
În interesul asigurării libertăţii de navigaţie pentru toate statele în timp
de pace şi de război, s-a instituit demilitarizarea şi (sau) neutralizarea unor
canale (maritime) şi strâmtori internaţionale. Astfel, Canalele Suez (1888) şi
Panama (1979) au un regim de neutralizare permanentă şi demilitarizare parţială,
79
ŞTEFAN ŢARCĂ
în timp ce strâmtoarea Magellan este permanent neutralizată prin tratatul

încheiat la 1881 între Argentina şi Chile. Statut de zonă complet demilitarizată,
neutralizată şi denuclearizată are Antarctica în temeiul tratatului din 1959.
2. Zone neutralizate
Neutralizarea reprezintă un regim juridic care se aplică unui anumit

spaţiu geografic, caracterizându-se prin obligaţia statelor de a nu desfăşura
operaţiuni militare în acest spaţiu şi să nu-l transforme într-o bază militară.
Neutralizarea poate fi:
- cu caracter permanent - când se aplica atât în timp de război, cât şi în
timp de pace;
- cu caracter temporar - când se aplică numai în timpul unui conflict
armat.
Neutralizarea se deosebeşte de neutralitate. Neutralizarea - implicând
obligaţia de a nu desfăşura operaţiuni militare - reprezintă un regim juridic
special pe un teritoriu anumit, pe când neutralitatea defineşte situaţia unui stat
care nu participă la un conflict, întreţinând relaţii paşnice cu toate ţările, inclusiv
cu statele beligerante. Dicţionarele de specialitate definesc neutralitatea ca fiind
poziţia de neamestec a unui stat şi menţinerea unor raporturi de pace cu părţile
angajate în conflicte armate.
Neutralizarea s-a aplicat începând din secolul al XIX-lea, în special unor
căi maritime de interes internaţional. Neutralizarea însoţeşte, de obicei,
demilitarizarea unor porţiuni de frontieră (ca, de exemplu, tratatul din 1906
dintre Suedia şi Norvegia ce a prevăzut demilitarizarea şi neutralizarea unor
zone de frontieră). Ea s-a aplicat şi unor regiuni geografice de importanţă
strategică însoţită de demilitarizări limitate, de exemplu, Insulelor Spitzberg,
prin tratatul din 1920, Tangerului şi zonei înconjurătoare, prin tratatul din 1923,
iar în prezent, Antarctica este nu numai demilitarizată, ci şi neutralizată.
3. Zone denuclearizate
Zonele denuclearizate reprezintă o instituţie a dreptului internaţional

caracterizată prin obligaţiile asumate de state, pe baza acordurilor dintre ele, de a
nu produce, amplasa, experimenta şi utiliza arme nucleare de orice fel în limitele
unui teritoriu determinat. Denuclearizarea apare ca o demilitarizare şi
neutralizare, limitată, parţială a unei regiuni geografice, ca o extindere a unor
soluţii tradiţionale la domeniul nou al armamentelor nucleare, fiind definită de
unii autori şi ca o „demilitarizare atomică (nucleară). Totodată, statele din afara
zonelor denuclearizate se angajează să nu atace acele zone cu arme nucleare.
Caracterul de zonă denuclearizată este inclus în regimul internaţional, al
unor spaţii, cum sunt : Antarctica (1959) şi Spaţiul extraatmosferic (1967) sau
este atribuit printr-un tratat special fundului mărilor şi oceanelor până la limita
de 12 mile de la ţărm (1971).
80
ŞTEFAN ŢARCĂ
Astăzi, au statut de zone denuclearizate:

 Antarctica, prin Tratatul de la Washington din 1959;
 Spaţiul extraatmosferic, corpurile cereşti şi orbita
circumterestră, prin Tratatul spaţial din 1967 şi Acordul din
1979;
 America Latină, prin Tratatul de la Tlatelolco din 1967;
 Pacificul de Sud, prin Tratatul de la Rarotonga din 1985;
 Africa, prin Tratatul de la Pelindaba, Cairo din 1996;
 Asia de Sud-Est, prin Tratatul de la Bangkok din 1995;
 Mongolia prin acte unilaterale (Declaraţia din 1992 şi Legea din
2000);
 Dar şi marea liberă, zona internaţională a teritoriilor submarine
care deşi nu sunt prevăzute expres ca zone denuclearizate , în
Convenţia din 1982 de la Montego-Bay se prevede că ele pot fi
folosite numai în scopuri paşnice.
4. Regimul juridic al Arcticii
Zonele polare au un regim juridic special, datorită situării lor în zonele

extreme ale globului pământesc, dar şi problemelor care le-au ridicat de-a lungul
timpului şi mai ales în ultimul secol.
Arctica este un spaţiu geografic format din 2/3 apă şi 1/3 pământ ce
formează calota de gheaţă din jurul Polului Nord. Este situată între Polul Nord şi
ţărmurile nordice aleR celor trei continente ce au ieşire la Oceanul Îngheţat:
Europa, Asia, America.
De-a lungul timpului au fost propuse şi alte metode de delimitare a
suveranităţii statelor cu litoral la zonele polare, dintre care amintim: linia
geografică şi astronomică a cercurilor polare, a gheţurilor în derivă şi a
vegetaţiei, deci, criterii geografice şi naturale, criterii care însă nu s-au impus. În
cele din urmă a triumfat „teoria sectoarelor‖ sau „zonelor de atracţie".
Teoria sectoarelor Arcticii a fost dezvoltată încă din 1918 de juristul rus
V. Lakhtin. Această teorie presupune că statele care au coaste la Oceanul
îngheţat de Nord sunt suverane tuturor pământurilor — ocupate sau nu —
cuprinse într-un triunghi ca bază coasta, vârf Polul Nord şi ca laturi, meridianele
care trec prin extremităţile de vest şi de est ale coastei.
Astfel Arctica a fost împărţită în 5 sectoare, aparţinând Statelor Unite
ale Americii, Canadei, Federaţiei Ruse , Norvegiei şi Danemarcei.
Împărţirea Arcticii conform teoriei sectoarelor nu este unanim
recunoscută, nici între cele 5 state şi nici prin raport cu alte state. Totuşi prin
convenţii internaţionale, a fost recunoscută şi suveranitatea statelor respective
asupra unor importante insule din sectorul care le aparţine. Astfel, prin
Convenţia de la Paris din 9 februarie 1920, a fost recunoscuta suveranitatea
Norvegiei asupra insulelor Spitzbergen; prin convenţiile bilaterale cu Statele
81
ŞTEFAN ŢARCĂ
Unite, la 4 august 1916, şi cu Norvegia, la 9 iulie 1924, s-a recunoscut

suveranitatea Danemarcei asupra Groenlandei.
Tot aici putem încadra şi iniţiativa Canadei la Convenţia privind dreptul
mării din 1982, de a se recunoaşte dreptul statelor riverane, la zonele acoperite
de gheţuri pe distanţe de până la 200 de mile, pentru măsuri de protecţie şi
control al poluării maritime şi pentru conservarea echilibrului ecologic.
5. Regimul juridic al Antarcticii
Antarctica este situată între Africa de sud, America de Sud, Noua-

Zeelandă şi Australia şi are o suprafaţă de 14 000 000 km2 .
Antarctica a fost descoperită pentru prima oară, în anii 1819—1821, de
către expediţia rusă condusă de F. F. Belingshausen şi M. P. Lazarev.
Regimul juridic al Antarcticii trebuie analizat pentru a lămuri o serie de
probleme care au fost ridicate de-a lungul timpului cum ar fi: suveranitatea
teritorială a unor state, regimul juridic al activităţilor din zonă, exploatarea
resurselor naturale.
Referindu-ne la prima problemă, primele încercări de a împărţi
Antarctica în sectoare au fost efectuate de Anglia în mod succesiv şi prin acte
unilaterale (în 1908, 1923, 1933). A urmat apoi Franţa (1924 şi 1928), iar
Norvegia (în anii 1931 şi 1939) a declarat dreptul său asupra Insulei Bouvet şi a
Insulei Petru I, descoperită de Belingshausen şi Lazarev.
Chile şi Argentina, au ridicat pretenţii asupra Antarcticii, în 1940, în
timp ce S.U.A. , în anul 1939, au declarat că-şi rezervă punctul de vedere în ceea
ce priveşte repartizarea între state a pământurilor antarctice.
Iniţiativa S.U.A. a dus la 1 decembrie 1959, l-a încheierea Tratatul de la
Washington cu privire la Antarctica, tratat încheiat între douăsprezece state şi
intrat în vigoare în 1961.
Principalele dispoziţii ale tratatului stabilesc următoarele:
 folosirea Antarcticii exclusiv în scopuri paşnice, conferindu-i-se statutul
unui teritoriu demilitarizat, neutralizat şi denuclearizat;
 dezvoltarea colaborării internaţionale în Antarctica are în vedere
schimbul de informaţii asupra programelor ştiinţifice în zonă, de
personal ştiinţific între expediţii şi staţiuni din regiune;
 tratatul nu rezolvă problema pretenţiilor de suveranitate teritorială în
Antarctica. Intrarea în vigoare a tratatului nu a însemnat renunţarea
vreuneia din părţi la drepturile sau revendicările sale anterior afirmate
privind Antarctica, iar activitatea desfăşurată pe baza tratatului nu
constituie un temei de afirmare sau contestare a unor astfel de
revendicări si nici nu creează drepturi suverane în regiune (art. IV);
 dreptul de a adera la tratat al altor state (de exemplu, statele membre în
O.N.U.), ceea ce subliniază faptul că Antarctica şi regimul ei juridic
interesând, în general, multe state, are un caracter internaţional.
România a devenit parte la tratatul asupra Antarcticii în anul 1971;
82
ŞTEFAN ŢARCĂ
 în scopul asigurării respectării prevederilor tratatului, s-a creat un sistem

de control şi inspecţie reciprocă terestră şi aeriană efectuate în orice parte şi
staţiune din Antarctica prin observatori desemnaţi dintre cetăţenii celor 12 state
părţi originare la tratat (art. VII).
Problema exploatării resurselor nu a fost reglementată în mod expres
prin Tratatul din 1959, ridicând o serie de probleme în ceea ce priveşte
delimitarea zonelor de pescuit, dar şi poluarea zonei respective. Astfel, în 1980 a
fost elaborată Convenţia de la Canberra privind conservarea resurselor marine
vii din Antarctica, convenţie ce a intrat în vigoare în 1982 şi vizează conservarea
mediului marin şi protecţia ecosistemului antarctic.
Convenţia de la Wellington (Noua Zeelandă) din 1988, privind resursele
minerale ale Antarcticii, încercă o completare a reglementărilor din 1980.
Aceasta nu a intrat însă în vigoare şi astfel, în 1991 la Madrid, cu prilejul
reuniunii statelor părţi la Tratatul privind Antarctica, Franţa şi Australia au
propus interzicerea pe o perioadă de 50 de ani, a oricăror activităţi privind
exploatarea resurselor minerale în Antarctica, cu excepţia activităţilor de
cercetare ştiinţifică. Curentul majoritar a fost favorabil adoptării acestei
Convenţii prin care să se stabilească o rezervaţie naturală în Antarctica, iar toate
activităţile din zonă să se efectueze în scopuri paşnice.
6. Spaţiul aerian şi dreptul internaţional spaţial
6.1. Regimul juridic al spaţiului aerian
Dreptul aerian este una din noile părţi ale dreptului internaţional. El a
început să se dezvolte după 1900, când, ca urmare a progreselor rapide în
domeniul aviaţiei, a apărut necesitatea reglementării navigaţiei aeriene, a creă rii
unor norme de drept internaţional, care să guverneze activitatea statelor în aer.
Totuşi, unele reguli juridice, cu privire la spaţiul aerian au fost formulate
înaintea apariţiei şi a dezvoltării aviaţiei. Dreptul roman privea spaţiul aerian ca
res communis omnium (lucru care aparţine tuturor). În epoca modernă, doctrina a
formulat următoarele teorii principale: teoria libertăţii aerului şi teoria
suveranităţii statului asupra spaţiului aerian.
După primul război mondial, lupta dintre cele două principii s-a terminat
cu triumful definitiv al principiului suveranităţii statului asupra spaţiului aerian.
Potrivit acestui principiu, statul este suveran asupra coloanei de aer cuprinsă în
limitele frontierelor (cuprinzând şi spaţiul aerian de deasupra mării teritoriale),
iar, în înălţime, până la limita de unde începe spaţiul cosmic.
Principiul suveranităţii statului asupra spaţiului aerian a fost consacrat
într-o serie de convenţii internaţionale ca, de pildă, Convenţia de la Paris din
1919, Convenţia de Ia Havana din 1928, Convenţia de la Chicago din 1944.
Prin Convenţia de la Paris din 1919, statele contractante admit în
condiţii de egalitate şi reciprocitate, libertatea de trecere, pe baza căreia fiecare
stat se obligă să acorde în timp de pace — şi fără o autorizaţie specială —
83
ŞTEFAN ŢARCĂ
aeronavelor civile ale celorlalte părţi contractante libertatea de trecere paşnică pe

deasupra teritoriului său, în condiţiile stabilite de convenţie. Convenţia nu se
aplica decât în timp de pace, în caz de război, ea se mărginea să proclame
«libertatea de acţiune» a statelor beligerante.
Convenţia de la Havana din 1928 conţine numeroase dispoziţii care
coincid cu prevederile Convenţiei de la Paris.
Pentru reglementarea aspectelor de drept internaţional privat, legate de
contractul de transport aerian, s-a încheiat Convenţia de la Varşovia din 1929
pentru unificarea unor norme relative la transportul aerian, care reglementează
mai ales răspunderea contractuală a transportatorului, întemeiată pe prezumţia
vinovăţiei lui, afară de cazul în care dovedea că a luat toate măsurile pentru a
evita daunele.
După cel de-al doilea război mondial a fost convocată la Chicago, în
1944, o conferinţă care a adoptat mai multe convenţii privind spaţiul aerian.
Prima convenţie, cu privire la aviaţia civilă internaţională, a înlocuit
regimul Convenţiei din 1919. Potrivit convenţiei, aeronavele civile, proprietate
particulară şi care nu sunt folosite pentru servicii aeriene internaţionale regulate
au dreptul de a zbura peste teritoriul celorlalte părţi contractante, precum şi
dreptul de a face escala în scopuri necomerciale, fără a avea nevoie de o
autorizaţie prealabilă.
O altă convenţie adoptată la Chicago, convenţie cu privire la tranzitul
serviciilor aeriene internaţionale (convenţia celor «două libertăţi») prevede că
statele contractante recunosc dreptul de survol fără escală, aeronavelor civile
folosite în servicii aeriene internaţionale regulate, precum şi escale în scopuri
necomerciale (alimentare cu combustibili, reparaţii etc).
A treia convenţie cu privire la transportul aerian internaţional
(denumită convenţia celor cinci libertăţi), cuprinde, pe lângă drepturile stabilite
de convenţia privind tranzitul, şi drepturi de escală pentru scopuri comerciale, în
favoarea aeronavelor civile ale statelor contractante, folosite pe liniile
internaţionale. Cât priveşte aeronavele militare, regimul lor este asimilat cu cel
al navelor maritime de război.
6.2. Regimul spaţiului aerian al României
România este membră a O.A.C.I. din 1966, stabilind regimul juridic a l

spaţiului său aerian în 1953 prin Codul aerian român, care ulterior a fost abrogat,
adoptându-se un nou Cod aerian în anul 2000.
Acordurile aeriene bilaterale, încheiate de România cu peste 60 de state
de pe toate continentele, detaliază condiţiile acordării reciproce de servicii la sol,
securitatea aeronavelor pe aeroporturi, orare şi rute de zbor, etc.
Conform al Codului aerian român, spaţiul aerian al ţării noastre se află
sub supravegherea deplină şi exclusivă a statului român. El este împărţit în tre i
zone:
84
ŞTEFAN ŢARCĂ
 Spaţiu de circulaţie aeriană - reprezintă porţiunea din spaţiul

aerian unde este permisă, cu respectarea regimului de zbor,
circulaţia tuturor aeronavelor indiferent de apartenenţa lor;
 Zone rezervate pentru lucru aerian – se pot desfăşura activităţi
aeronautice determinate;
 Zone interzise – circulaţia aeronavelor nu este permisă.
Zborurile internaţionale în spaţiul aerian român se desfăşoară pe
itinerarii prestabilite (zboruri regulate) şi conform unor orare convenite, în baza
convenţiilor internaţionale. Pentru zborurile neprevăzute în asemenea convenţii
este necesară o autorizaţie specială prealabilă, denumită „autorizaţie de survol‖.
Activitatea aeronautică civilă din România este condusă şi coordonată de
Departamentul Aviaţiei Civile.
Codul aerian al României prevede, de asemenea, că actele şi faptele
juridice petrecute la bordul aeronavelor civile înmatriculate în România, precum
şi condiţia juridică a încărcăturii de la bord în timpul unui zbor internaţional,
dincolo de graniţele ţării sunt reglementate de legile române (art. 10).
Dispoziţiile legilor române se aplică şi aeronavelor civile
neînmatriculate în România, precum şi echipajelor şi celor aflaţi pe bordul lor, în
timpul zborului în spaţiul aerian al ţării noastre, cu unele derogări stabilite prin
acordurile şi convenţiile aeriene internaţionale, încheiate de România cu alte
state.
Nu uita!
Prin demilitarizare se înţelege regimul juridic potrivit căruia, pe un anumit
teritoriu, vor fi distruse toate instalaţiile militare, fortificaţiile, etc, nu vor fi
construite instalaţii noi şi nu vor fi menţinute armamente şi forţe armate, ci numai
forţe poliţieneşti pentru păstrarea ordinii.
Neutralizarea reprezintă un regim juridic care se aplică unui anumit spaţiu
geografic, caracterizându-se prin obligaţia statelor de a nu desfăşura operaţiuni
militare în acest spaţiu şi să nu- l transforme într-o bază militară.
Zonele denuclearizate reprezintă o instituţie a dreptului internaţional
caracterizată prin obligaţiile asumate de state, pe baza acordurilor dintre ele, de a
nu produce, amplasa, experimenta şi utiliza arme nucleare de orice fel în limitele
unui teritoriu determinat. Denuclearizarea apare ca o demilitarizare şi neutralizare,
limitată, parţială a unei regiuni geografice, ca o extindere a unor soluţii tradiţionale
la domeniul nou al armamentelor nucleare, fiind definită de unii autori şi ca o
„demilitarizare atomică (nucleară). Totodată, statele din afara zonelor
denuclearizate se angajează să nu atace acele zone cu arme nucleare
85
ŞTEFAN ŢARCĂ
1.Regimul juridic al Antarcticii a fost stabilit prin:

a) Tratatul de la Washington din 1959;
b) Tratatul de la Paris din 1919;
c) Tratatul de la Montego- Bay din 1982.
2.Statutul special de neutralizare presupune:
a) interzicerea parţială sau totală, a existenţei de instalaţii

militare şi de forţe militare în aceste zone
b) interzicerea efectuării de operaţiuni militare în timp de război
sau transformarea zonei în bază pentru astfel de operaţiuni
c) excluderea zonei respective de la participarea la viaţa
internaţională pentru motive de securitate internaţională.
3. Suveranitatea asupra Arcticii este exercitată de către:

a) Comunitatea internaţională;
b) O.N.U.;
c) Statele nordice a căror teritorii se întind asupra Polului Nord.
Răspuns uri: 1. – a); 2. – a), b); 3. – c).
Bibliografie:
Craiova, 2010.
Bucureşti, 2005.
86
ŞTEFAN ŢARCĂ
DREPTUL MĂRII
Cuprins:
1. Primele reglementări în dreptul mării
2. Marea teritorială
3. Zone maritime asupra cărora statele îşi exercită drepturi suverane
statelor
5. Zona internaţională a teritoriilor submarine
Nu uita
Obiectivele temei:
- cunoaşterea normelor juridice interne şi internaţionale privind
drepturile şi obligaţiile statelor ȋ n marea teritorială;
- cunoaşterea şi aplicarea normelor internaţionale ȋ n marea liberă şi
alte zone maritime cu regim juridic internaţional;
- cunoaşterea şi studierea drepturilor şi obligaţiilor privind explorarea
şi exploatarea resurselor marine.
1. Primele reglementări în dreptul mării
Pământul este acoperit în cea mai mare parte de apă, utilizarea acesteia
fiind la fel de veche ca şi existenţa omului pe Terra, dar numai în ultima
jumătate de mileniu apa a început să fie folosită şi în alte scopuri decât pentru
navigaţie şi pescuit.
Suprafaţa mărilor şi oceanelor reprezintă 361,3 milioane de km pătraţi
din globul pământesc şi are un impact deosebit asupra tuturor domeniilor vieţii
economice, politice şi militare a statelor, ţinând cont de faptul că acestea au
constituit o sursă importantă de hrană, au contribuit în mod fundamental la
dezvoltarea legăturilor comerciale între state.
Cercetători din cele mai diferite domenii de cercetare a mediului marin
consideră că ,,ne aflăm în pragul unei noi ere istorice era exploatării
supercontinentului albastru; aceasta pentru că oceanul planetar este depozitarul
celor mai mari resurse biologice şi minerale ale planetei.
87
ŞTEFAN ŢARCĂ
Pentru a guverna relaţiile paşnice dintre state, ordinea juridică a mării

creată de-a lungul secolelor pe cale cutumiară sau convenţională, a fost
sistematizată cu norme, principii şi instituţii care sunt destinate să satisfacă
interesele legitime ale tuturor statelor.
Încercările statelor riverane de extindere a pretenţiilor faţă de marea
liberă s-au accentuat şi s-au răspândit rapid asupra unor noi zone marine mult
mai întinse în care statele riverane şi-au proclamat nu drepturi de apărare, ci
anumite drepturi de natură economică.
Problemele cu privire la dreptul mării au fost abordate de C onferinţele
de la Geneva (1958 şi 1960) şi a treia conferinţă O.N.U. asupra dreptului mării
(1973 – 1982) care au statuat şi definit cu exactitate toate principiile în această
materie.
Conferinţa O.N.U. asupra dreptului mării (Geneva 1958) a încercat să
răspundă acestor exigenţe şi a elaborat pentru prima dată norme juridice concrete
ce acopereau, practic, toată problematica dreptului mării.
S-au adoptat astfel patru convenţii:
1. Convenţia asupra mării teritoriale şi zonei contigue;
2. Convenţia asupra platoului continental;
3. Convenţia asupra mării libere;
4. Convenţia asupra pescuitului şi conservării resurselor biologice din
marea liberă şi a unui protocol facultativ privind reglementarea obligatorie a
diferendelor.
Convenţiei din 1958 nu a reglementat lăţimea mării teritoriale (ea
variind între 3 – 200 mile marine) şi criteriile de stabilire a platoului continental,
neclarităţile şi insuficientele reglementări a zonelor maritime, neconfigurării
noilor cerinţe de hrană şi resurse petroliere a ţărilor slab dezvoltate şi a celor
create prin destrămarea colonialismului, toate acestea au dus la nevoia unor noi
soluţii juridice.
Convenţia din 1982 a realizat codificarea dreptului mării într-o viziune
unică, care a urmărit în principal:
instituirea unor spaţii maritime noi (zona economică exclusivă, zona
internaţională a teritoriilor submarine);
etichetarea sferei reglementărilor asupra vastei probleme a dreptului
mării, inclusiv în cea a strâmtorilor şi a cercetărilor ştiinţifice marine, protecţiei
mediului marin;
stabilirea unor criterii prescrise pentru delimitarea şi unificarea zonei
maritime de sub jurisdicţia naţională (marea teritorială parte integrantă a
teritoriului; zona economică exclusivă drepturi suverane asupra acesteia;
instituirea drepturilor specifice faţă de zona contiguă; drepturi şi obligaţii în
legătură cu marea teritorială şi zona internaţională a teritoriilor submarine);
crearea unui nou concept – zona internaţională – şi a unei autorităţi
internaţionale pentru admiterea resurselor sale.
Convenţia asupra dreptului mării de la Montego Bay, Jamaica, pe data
de 10.12.1982 se constituie într-un mecanism foarte eficient de lucru care
88
ŞTEFAN ŢARCĂ
conţine dispoziţii privind toate aspectele problematicii marine şi care a rezolvat

în mod just şi echilibrat, interesele legate de mare pentru toate statele lumii,
inclusiv pentru cele lipsite de mare sau dezavantajate din punct de vedere
geografic.
2. Marea teritorială
2.1. Noţiunea de mare teritorială şi primele încercări de constituire
Noţiunea de mare teritorială începe să se contureze în Evul Mediu, în

sec. XIII – XIV, atât în Europa nordică, cât şi în Europa mediteraneană, fiind
legată de dezvoltarea navigaţiei maritime, de asigurarea securităţii şi a altor
interese ale statelor riverane.
Conceptul de mare teritorială, spre deosebire de acela de mare liberă, s-
a configurat relativ târziu. În secolele XIII – XIV se susţinea că statele riverane
ar avea unele drepturi până la ―mijlocul mării‖. Abia din sec. XVII – XVIII
unele state europene au început să exercite, din raţiuni de securitate, un control
militar asupra unor zone din mare, pe toată lungimea ţărmului lor, pentru ca,
treptat, un asemenea control să includă şi alte măsuri de apărare sau de ordin
vamal, fiscal, în ceea ce priveşte pescuitul.
La Conferinţa de la Stocholm din anul 1928, a fost adoptată o rezoluţie
în care se susţine că „statele se bucură de suveranitate asupra apelor lor
teritoriale ".
Convenţia asupra mării teritoriale şi zonei contigui adoptată la finalul
lucrărilor celei de-a II-a Conferinţe a Naţiunilor Unite desfăşurată la Geneva,
în anul 1958, stabileşte că "suveranitatea statului se întinde, în afara teritoriului
său şi a apelor sale interioare, asupra unei zone a mării adiacentă coastelor
sale, denumită mare teritorială". Suveranitatea statului se extinde şi asupra
spaţiului aerian de deasupra mării teritoriale, precum şi asupra fundului mării şi
subsolului ei.
La Conferinţa din anul 1958, statele nu au reuşit să adopte un punct
de vedere comun cu privire la natura juridică a drepturilor statelor riverane
asupra mării teritoriale.
Convenţia Naţiunilor Unite asupra dreptului mării, semnată la
Montego Bay (Jamaica) la 10 decembrie 1982 prin conţinutul art. 2.1.
"suveranitatea statului riveran se întinde dincolo de teritoriul său şi de apele sale
interioare, iar în cazul unui stat arhipelag, dincolo de apele sale arhipelagice,
asupra unei zone a mării adiacente desemnate sub numele de mare teritorială",
aduce unele clarificări de esenţă asupra regimului juridic aplicabil spaţiilor
maritime, inclusiv asupra mării teritoriale.
Deci putem concluziona că marea teritorială este partea de mare
adiacentă ţărmului până la o anumită distanţă în larg considerată ca făcând parte
din teritoriul de stat şi supusă suveranităţii statului riveran.
89
ŞTEFAN ŢARCĂ
Marea teritorială are un regim juridic specific, stabilit, în toate cazurile,

prin legislaţia internă a statului riveran, dar cu luare în considerare şi a regu lilor
de drept internaţional.
2.2. Caracterul juridic al mării teritoriale
Problema caracterului juridic al mării teritoriale, cu alte cuvinte

încadrarea juridică şi definirea dreptului statului riveran asupra acestei zone
maritime, poate fi considerată în momentul actual ca fiind rezolvată, în sensul că
marea teritorială reprezintă o parte integrantă, a teritoriului statului riveran şi
este supusă suveranităţii acestuia.
În dreptul internaţional contemporan se poate considera ca o regulă
unanim admisă faptul că suveranitatea statului asupra mării teritoriale se exercită
şi asupra solului şi subsolului acestei mări. Aceasta rezultă atât din lucrările
Conferinţei de codificare de la Haga şi din proiectul de Convenţie adoptat de
Conferinţă, cât şi din lucrările Comisiei de Drept Internaţional a O.N.U., ca şi
din cele ale Conferinţelor asupra dreptului mării de la Geneva şi Montego Ba y,
nici un stat neridicând nici o obiecţie faţă de recunoaşterea acestui principiu în
textele elaborate cu această ocazie.
Suveranitatea statului riveran asupra spaţiului aerian care acoperă marea
sa teritorială a fost consacrată expres în cele două convenţii multilaterale
privitoare la reglementarea navigaţiei aeriene (1919 – Paris şi 1944 – Chicago).
De asemenea în Convenţiile din 1958 şi 1982 se consacră aceleaşi principii.
2.3. Drepturile statelor în marea teritorială
Asupra mării teritoriale statul riveran exercită toate drepturile ce decurg

din suveranitatea sa, în ce priveşte apele, solul şi subsolul, coloana de aer de
deasupra. Cele mai importante drepturi, ar fi: dreptul la pescuit; dreptul la
navigaţie; dreptul de a supraveghea şi controla activitatea desfăşurată în marea
teritorială; dreptul de a aplica jurisdicţia naţională; dreptul de supraveghere şi
evaluare ecologică.
Dreptul la pescuit derivă din marea categorie de exploatare a resurselor
biologice ce revin exclusiv statului riveran. În conformitate cu reglementările
interne, statul riveran va stabili în acest sens: perioadele de pescuit şi cele
prohibite; speciile de peşti şi animale marine supuse pescuitului; măsuri
prohibite pentru speciile protejate; cantităţile exploatabile şi destinaţia lor.
Dreptul la navigaţie şi survol în marea teritorială cât şi intrarea şi ieşirea
din acestea sunt reglementate de legea statului riveran, în conformitate cu
acordurile la care este parte. Sunt stabilite prin lege: condiţii de intrare şi ieşire
precum şi de navigaţie în marea teritorială; activităţi interzise în această zonă;
sancţiuni ce se aplică pentru încălcarea interdicţiilor; zone maritime de
securitate, interzise intrării navelor străine de orice fel sau numai anumite
categorii de nave.
90
ŞTEFAN ŢARCĂ
Dreptul de supraveghere şi control a activităţilor ce se desfăşoară în

marea teritorială, în zona submarină şi spaţiul aerian aferente acesteia este
reglementat de legile naţionale ale fiecărui stat în concordanţă cu normele
dreptului internaţional. Supravegherea şi controlul activităţilor din marea
teritorială are ca scop: prevenirea contrabandei şi aplicarea de sancţiuni;
prevenirea trecerilor frauduloase ale frontierei de stat; asigurarea securităţii
traficului, separarea căilor de trafic, pilotajului şi prevenirea abordajelor,
protecţia cablurilor şi conductelor submarine.
Dreptul de a aplica jurisdicţia naţională în marea sa teritorială rezultă
din suveranitatea sa asupra acestei zone. Totodată, statul de pavilion îţi exercită
jurisdicţia asupra navelor sale, indiferent de locul în care s-ar afla acestea.
Rezultă aşadar, că în marea teritorială, navele sunt supuse unei duble jurisdicţii:
a statului riveran şi a statului de pavilion.
2.4. Obligaţiile statelor în marea teritorială
Corelativ drepturilor ce decurg din suveranitatea fiecărui stat în marea

teritorială, există o serie de obligaţii pe care statele trebuie să le îndeplinească cu
privire la activităţile ce se desfăşoară în această zonă.
Astfel, corelativ dreptului de a reglementa navigaţia în marea teritorială
care are ca scop asigurarea securităţii traficului, separarea căilor de trafic,
pilotajul şi prevenirea abordajelor etc., statul riveran este obligat să comunice
prin avize către navigatori orice modificare adusă acestor reguli şi să facă
publicitatea necesară, prin hărţile maritime, culoarelor de navigaţie şi sistemele
de separare a traficului.
Statul riveran are obligaţia, la dreptul de trecere inofensivă, de a nu
împiedica această trecere, de a semnala prin publicitatea necesară orice pericol
cunoscut pentru navigaţia prin marea sa teritorială, de a indica prin hărţi
maritime culoare de navigaţie şi sistemele de separare a traficului. În marea
teritorială şi în marea liberă, statul riveran, are obligaţia de a plăti despăgubiri în
împrejurări când urmărirea sau reţinerea a cauzat pierderi sau daune nejustificate
navei străine. Ca o obligaţie ce derivă din dreptul de protejare a mediului marin,
când se iau măsuri pentru prevenirea, reducerea şi controlul poluării mediului
marin, statele vor acţiona în aşa fel, încât să nu deplaseze, direct sau indirect,
prejudiciul sau riscurile dintr-o zonă în alta şi să nu înlocuiască un tip de poluare
cu altul.
Pe de altă parte avem de a face şi cu obligaţia statelor de a respecta
suveranitatea statului riveran asupra mării sale teritoriale. În conformitate cu
principiile dreptului internaţional, statele sunt obligate să respecte reciproc
suveranitatea, deci şi suveranitatea statelor riverane asupra mării teritoriale şi
implicit să se abţină de la orice act contrar acestei obligaţii.
2.5. Delimitarea mării teritoriale
91
ŞTEFAN ŢARCĂ
Încă de la începuturile conceptului de mare teritorială, au fost numeroase

încercări de determinare a lăţimii mării teritoriale şi implicit de determinare a
limitelor acesteia.
Un prim criteriu de delimitare între state l-a constituit linia mediană a
mării. Acest criteriu a fost adoptat de Norvegia, dar pentru o scurtă perioadă de
timp, şi apoi de Anglia, unde s-a menţinut până în sec. XVI, în timpul reginei
Elisabeta I, fiind invocat în faţa instanţelor judecătoreşti.
Linia mediană a fost înlocuită, în Norvegia, cu orizontul vizual. Marea
teritorială se întinde până la distanţa vizibilă de pe uscat. Această limită,
practicată în sec. XV – XVI de o serie de ţări maritime, ca Norvegia,
Danemarca, Scoţia, Anglia, Olanda, Franţa. Era interpretată însă în mod diferit
în Franţa şi Anglia, fiind echivalentă cu 21 de mile marine, în Scoţia cu 14 mile
maritime, iar în Ţările de Jos cu 10 leghe.
În sec. XVII apare însă prima dată un criteriu general pentru determinarea
lăţimii mării teritoriale, criteriu care a căpătat o răspândire destul de mare. Este
vorba de aşa – numita regulă a bătăii tunului (the cannon shut role), potrivit
căreia marea teritorială a unui stat se întinde de la o coastă la limita atinsă de
proiecţile trase de bateriile de coastă.
Bătaia tunului, ca o regulă generală pentru întreaga zonă a mării
teritoriale, a fost formulată de Cornelius von Bynkershoek în două lucrări: De
domino maris, în 1703, ( Puterea pământului se termină acolo unde se termină
puterea armelor), şi Questionis iuris publici, în 1737, (Imperiul pământului se
termină acolo unde se termină puterea armelor).
Divergenţele profunde dintre state în ceea ce priveşte lăţimea mării
teritoriale, au continuat şi în perioada modernă şi s-au manifestat şi la Conferinţa
de Codificare de la Haga din 1930. Conferinţa a însemnat eşecul acestei
încercări şi încă o puternică problemă a inexistenţei unei reguli cutumiare a celor
3 mile.
Cu ocazia celor două Conferinţe de la Geneva, s-au conturat două
poziţii: una majoritară, care a susţinut că, în raport cu practica celor mai multe
state, ar trebui să se cunoască dreptul acestora de a-şi stabili lăţimea mării
teritoriale între 3 şi 12 mile, precum şi poziţia unor mari puteri (Anglia, S.U.A.,
susţinute de Japonia) pentru a se consacra pretinsa regulă a celor 3 mile.
Anterior au existat în practica internaţională tendinţe de extindere a
mării teritoriale până la 200 de mile pe calea unor declaraţii unilaterale.
Lucrările pregătitoare pentru cea de-a treia Conferinţă O.N.U. asupra
dreptului mării au creat un climat favorabil pentru instituirea regulii de 12 mile,
iar Convenţia din 1982 de la Montego Bay consacra această regulă. Potivit art. 3
din Convenţie, fiecare stat riveran are dreptul să stabilească lăţimea mării sale
teritoriale până la o limită care să nu depăşească 12 mile marine, măsurate de la
linia de bază, determinate în conformitate cu prezenta Convenţie.
2.5.1. Delimitarea limitei interioare şi exterioare a mării teritoriale
92
ŞTEFAN ŢARCĂ
Stabilirea limitei interioare a mării teritoriale denumită linie de bază

variază în raport cu configuraţia coastei. În cazul în care coasta este liniară, fără
sinuozităţi, intrânduri, eroziuni adânci produse de mare sau fără insule şi stânci
aşezate în imediata apropiere a ţărmului, limita interioară va fi o linie de bază
normală.
În tratatele internaţionale nu găsim referire la această problemă.
Conferinţa de la Haga şi lucrările Comisiei de Drept Internaţional a O.N.U. nu s-
au ocupat de această problemă şi, ca o consecinţă nici la Conferinţele de la
Geneva.
Practica statelor cu o configuraţie specifică a coastei, având intrânduri
adânci, formaţiuni de insule şi stânci, cum este ţărmul Norvegiei, a determinat
stabilirea unui al doilea sistem de stabilire a linie i de bază a mării teritoriale,
sistemul liniilor de bază drepte. Acestea unesc punctele extreme, cele mai
avansate spre larg, ale insulelor, stâncilor şi altor formaţiuni terestre din
apropierea ţărmului, ca şi instalaţiile permanente cele mai avansate ale
porturilor. În România se aplică regula liniilor de bază drepte.
Convenţia de la Montego Bay prevede că fiecare stat are dreptul să
stabilească lăţimea mării teritoriale până la o limită care să nu depăşească 12
mile marine, măsurate de la liniile de bază.
Rezultă că limita exterioară a mării teritoriale este ―linia care are fiecare
punct situat la o distanţă de 12 mile marine, măsurate de la punctul cel mai
apropiat al liniilor de bază‖.
În practica statelor se cunosc următoarele metode pentru fixarea limitei
exterioare a mării teritoriale :
 metoda traseului paralel, potrivit căreia limita exterioară a mării
teritoriale se stabileşte printr-o linie paralelă cu coasta şi cu toate sinuozităţile ei;
 metoda arcurilor de cerc, potrivit căreia limita exterioară a
mării teritoriale coincide cu o linie formată dintr-o serie continuă de arcuri de
cerc, deschise cu o rază de T mile (egală cu lăţimea mării teritoriale, T
însemnând lăţimea acesteia) şi având ca centru punctele din linia de bază;
 metoda liniilor de bază drepte, constă în descrierea unei linii
paralele cu liniile de bază drepte, luate ca punct de plecare pentru stabilirea
lăţimii mării teritoriale.
În ceea ce priveşte metoda folosită în acest scop, statele sunt libere să
aleagă metoda pe care o socotesc cea mai adecvată, în raport cu configuraţia
coastei şi ţinând seama şi de necesitatea de a înlesni orientarea cât mai precisă a
navigatorilor pentru protecţia mării teritoriale de încălcările produse prin
dificultăţile de a-i cunoaşte limitele.
2.6. Dreptul de trecere inofensivă
La Conferinţa de la Haga din anul 1930 s-a admis că această trecere, ce

trebuie să fie inofensivă, include dreptul de oprire şi de ancorare, dar numai
pentru cazurile ce constituie incidente obişnuite de navigaţie , ori pentru
93
ŞTEFAN ŢARCĂ
cele determinate de condiţiile de vreme nefavorabilă sau de deteriorări ale

navei.
Recunoscut la începuturile sale ca o regulă de drept cutumiar şi apoi
consacrat prin Convenţia de Geneva din 1958, precum şi prin cea de la Montego
Bay din 1982, trecerea inofensivă a navelor străine prin marea teritorială a unui
stat riveran reprezintă un principiu general al dreptului mării, el fiind
recunoscut tuturor navelor comerciale străine şi fiind reglementat prin legi
interne, ţinându-se seama de normele dreptului internaţional.
Regimul mării teritoriale îmbină interesele statului riveran cu acelea ale
comunităţii internaţionale, iar dreptul de trecere inofensivă nu poate fi
considerat, cum susţin unii autori „o limitare a suveranităţii acestuia‖, ci
dimpotrivă, o exercitare a sa în cadrul raporturilor reciproce dintre state
Potrivit Convenţiei, termenul de pasaj este aplicabil navelor străine care
intră în marea teritorială spre porturile şi instalaţiile maritime ale statului riveran,
spre apele interioare, porturile şi instalaţiile acestora, sau dinspre acestea spre
marea liberă, precum şi navelor aflate în trecere spre porturile altor state.
În orice situaţie, navigarea trebuie să fie neîntreruptă şi rapidă, urmând
rutele maritime indicate de statul riveran prin hărţi şi alte documente de
navigaţie.
Oprirea şi ancorarea în marea teritorială se poate face numai în cazuri de
forţă majoră, incidente de navigaţie ori pentru a acorda sprijin altor nave aflate
în pericol.
În sensul Convenţiei din 1982, „trecerea este inofensivă atâta timp cât
nu aduce atingerea păcii, ordinii sau securităţii statului riveran”.
Se consideră că trecerea nu mai este inofensivă, şi deci nava pierde acest
drept de trecere, dacă aceasta, în timpul traversării, comite una din următoarele
activităţi:
a) orice ameninţare cu forţa sau folosirea forţei împotriva
suveranităţii, integrităţii teritoriale sau independenţei politice a statului riveran
sau care încalcă principiile dreptului internaţional înscrise în Carta O.N.U.;
b) orice manevră sau acţiune cu arme de orice fel;
c) orice acţiune ce are ca obiect culegerea de informaţii care poate
aduce prejudiciu apărării sau securităţii statului riveran,
d) orice act de propagandă urmărind să afecteze apărarea sau
securitatea statului riveran ;
e) lansarea, aterizarea sau luarea la bord a unui avion ;
f) decolarea, aterizarea sau luarea la bord a oricărui dispozitiv
militar ;
g) încărcarea sau descărcarea oricăror mărfuri, valute sau persoane,
încălcând legile vamale, fiscale, de imigrare sau sanitare şi regulamentele
statului riveran ;
h) orice act săvârşit cu intenţie în vederea unei poluări serioase
contrare prezentei Convenţii ;
i) orice activităţi de pescuit ;
94
ŞTEFAN ŢARCĂ
j) desfăşurarea de activităţi de cercetare sau de supraveghere

(hovering) ;
k) orice activitate care urmăreşte să intervină într-un sistem de
comunicaţie sau alte instalaţii ale statului riveran ;
l) orice altă activitate care nu priveşte direct trecerea inofensivă.
În lumina acestor precizări, statul riveran poate lua, în marea sa
teritorială, măsurile pe care le consideră necesare pentru a împiedica orice
trecere care nu este inofensivă.
El are dreptul de a obliga nava să părăsească apele sale teritoriale, dacă
nava nu respectă obligaţiile aferente dreptului său sau desfăşoară una din
activităţile de mai sus. Împotriva navelor străine care desfăşoară activităţi
interzise de legile statului riveran, acesta poate exercita dreptul de urmărire şi în
mare liberă.
Statul riveran poate, de asemenea, interzice oricăror nave străine accesul
în anumite zone de securitate din marea sa teritorială, cu condiţia asigurării
dreptului de trecere, prin „rutele maritime‖, în condiţiile menţionate.
Intrarea navelor cu propulsie nucleară în marea teritorială este supusă, în
majoritatea statelor (la fel şi în România), unei aprobări prealabile. Aceste nave,
precum şi cele care transportă substanţe radioactive sau alte substanţe
periculoase sunt obligate ca atunci când se află în trecere inofensivă să ia masuri
speciale de precauţie.
Statul riveran are obligaţia de a nu împiedice trecerea inofensivă decât
pentru motive de securitate, de a semnala prin publicitatea necesară orice pericol
cunoscut pentru navigaţia prin marea teritorială, de a indica prin hărţi maritime
culoarele de navigaţie şi sistemele de separare a traficului, să nu perceapă taxe
pentru trecerea inofensivă a navelor străine prin marea teritorială, decât în cazul
în care navele beneficiază de servicii prestate, ca pilotajul, sau s-au efectuat
lucrări speciale pentru îmbunătăţirea condiţiilor de navigaţie, de exemplu,
construirea unui canal artificial.
O regulă general admisă şi figurând în cele două Convenţii prevede că
―în marea teritorială submarinele şi alte vehicule submersibile trebuie să treacă
la suprafaţă şi să arboreze pavilionul lor ( art.14, alin.6 din Convenţia de la
Geneva din 1958, art.20 din Convenţia de la Montego Bay)‖.
2.7. Jurisdicţia statului riveran
Jurisdicţia statului riveran în marea sa teritorială rezultă din

suveranitatea sa asupra acestei zone, statul riveran exercitând în marea
teritorială jurisdicţia asupra navelor străine, în cazurile şi în condiţ iile
stabilite de normele dreptului internaţional.
Totodată, statul de pavilion îşi exercită jurisdicţia asupra navelor sale,
indiferent de locul în care s-ar afla acestea. Rezultă că în marea teritorială navele
se supun unei duble jurisdicţii: cea a statului riveran (ca regulă generală) şi cea a
95
ŞTEFAN ŢARCĂ
dreptului de pavilion, aceasta din urmă acţionând mai mult ca o regulă de

curtoaziei internaţională.
Din multitudinea drepturilor pe care i le conferă suveranitatea asupra
mării teritoriale, dreptul de urmărire (de suită) apare ca unul special pe care
statul riveran îl exercită pentru aplicarea măsurilor legale necesare pentru a
împiedica orice trecere care nu este inofensivă.
Nava reţinută poate fi condusă până la cel mai apropiat port al statului
riveran, pentru cercetări şi aplicarea de sancţiuni.
Dreptul de urmărire se aplică şi în cazul încălcării de către o navă
străină, folosită în scopuri comerciale, a legislaţiei statului riveran cu privire la
zona economică exclusivă. Dacă o navă a fost reţinută, în afara mării teritoriale,
în împrejurări care nu justifică exercitarea dreptului de urmărire, ea va fi
despăgubită pentru orice pierdere sau daună suferite ca urmare a acţiunii de
urmărire.
Pentru navele comerciale aflate în trecere prin marea teritorială,
jurisdicţia penală a statului riveran se exercită la bordul acestora prin acte de
arest sau de instrucţie, cu privire la infracţiunile săvârşite la bordul şi în timpul
pasajului, în următoarele cazuri:
1. când consecinţele infracţiunii se extind şi asupra statului riveran;
2. dacă infracţiunea este de natură să tulbure pacea ţării sau ordinea în
marea teritorială;
3. asistenţa autorităţilor locale a fost cerută de căpitanul navei sau de
consulul statului al cărui pavilion îl abordează nava;
4. dacă asemenea măsuri sunt necesare pentru suprimarea traficului
ilicit de stupefiante sau substanţe psihotrope.
Statul riveran poate recurge la acte de arestare sau de instrucţie şi la
bordul navei care trece prin marea teritorială şi după ce aceasta a părăsit apele
sale maritime interioare.
În ceea ce priveşte jurisdicţia civilă a statului riveran, aceasta nu se
poate exercita asupra unei persoane aflată la bordul unei nave străine în trecere
prin marea sa teritorială, statul riveran putând dispune, reţinerea, sechestrarea ori
executarea silită împotriva unei asemenea nave, dar numai în legătură cu
obligaţiile contractuale sau responsabilităţile asumate de nave în timpul pasajului
sau pentru trecerea prin apele statului riveran.
Navele de război şi navele de stat străine afectate unor scopuri
necomerciale se bucură de imunitate de jurisdicţie în marea teritorială a unui
stat. În situaţia în care o navă de război nu respectă legile şi reglementările
statului riveran privind trecerea în marea teritorială şi nu ţine seama de
invitaţia care i-a fost adresată de a se conforma lor, statul riveran poate cere ca
nava respectivă să părăsească imediat marea teritorială.
96
ŞTEFAN ŢARCĂ
3. Zone maritime asupra cărora statele îşi exercită drepturi suverane
3.1. Platoul continental – noţiune şi delimitare
Consacrarea juridică a unui asemenea spaţiu marin a apărut şi s-a impus,

la început, pe cale cutumiară, după cel de-al doilea război mondial, în urma
perfecţionării mijloacelor tehnice de exploatare a resurselor sale naturale.
Platoul continental, ca instituţie a dreptului internaţional al mării, a fost
consacrat, pentru prima oară, în Convenţia din 1958 şi reafirmat, cu unele
dezvoltări în Convenţia din 1982.
Platoul continental sau ―platforma continentală‖ reprezintă, din punct
de vedere geologic, prelungirea naturală a ţărmului statului riveran, care
coboară în panta uşoară, iar în unele cazuri, abruptă, sub apele mărilor şi
oceanelor până la marginea continentală, unde acestea nu au adâncimi mai mari
de 150 – 200 m, după care începe taluzul continental abrupt, spre marile
adâncimi ale mărilor şi oceanelor.
Sub aspect juridic , platoul continental reprezintă fundul mărilor şi
oceanelor şi subsolul acestora, dincolo de limita exterioară a mării teritoriale,
în larg, până la o distanţă, de regulă, de 200 mile maritime, măsurate de linia
de bază, de la care se măsoară lăţimea mării teritoriale.
Problemele mai deosebite în legătură cu delimitarea platoului
continental se ridică în cazul existenţei unor insule. Astfel, insulele situate în
apropierea litoralului, fac parte din teritoriul de stat şi în astfel de situaţii
delimitarea în exterior a platoului se face de la linia de bază trasată de -a lungul
litoralului.
Potrivit articolului 121 al Convenţiei din anul 1982, insulele, stâncile,
insuliţele care nu au o viaţă economică proprie, nu au platou continental şi nici
zonă economică exclusivă. Spre deosebire de acestea, insulele populate şi cu o
viaţă economică proprie au platou, ceea ce poate crea o serie de dificultăţi şi
inechităţi atunci când insulele situate în apropierea coastei unui stat, aparţin altui
stat, situaţie cu care s-au confruntat Grecia şi Turcia în Marea Egee, fosta URSS
şi Suedia în Marea Baltică, România şi Ucaina în Marea Neagră, etc.
3.1.1. Regimul juridic al platoului continental
În ceea ce priveşte regimul juridic al platoului continental, statul riveran

exercită asupra acestui spaţiu ―drepturi suverane de exploatare a resurselor sale
naturale‖. Art. 77 al Convenţiei din 1982 stabileşte că aceste resurse pot fi:
a)zăcăminte de hidrocarburi (ţiţei, gaze) sau de origine minerală;
b) specii sedentare de organisme vii care trăiesc în această zonă.
Drepturile statului riveran asupra platoului său continental sunt
exclusive, în sensul că un alt stat nu poate explora acest platou, chiar dacă statul
riveran nu îl exploatează, fără consimţământul expres al statului riveran. De
asemenea, drepturile statului riveran asupra platoului său nu depind de ocuparea,
97
ŞTEFAN ŢARCĂ
efectivă sau fictivă, a acestuia de către statul respectiv, sau de vreo declaraţie
expresă a statului cu privire la platoul său continental.
În acest sens, el are dreptul de a construi, întreţine şi de a pune în stare
de funcţionare, pe platoul continental, instalaţii şi alte dispozitive necesare
pentru explorarea acestuia şi exploatarea resurselor sale naturale, precum şi să
stabilească zone de securitate în jurul acestor instalaţii şi dispozitive, pe o
distanţă de 500 de metri, măsurată de la fiecare punct al limitei lor exterioare.
Totodată, statul riveran este obligat să ia toate măsurile necesare protecţiei
resurselor biologice ale mării împotriva poluării cu agenţi dăunători. Navele de
orice naţionalitate sunt obligate să respecte aceste zone.
În ce priveşte însă explorarea şi exploatarea platoului continental, statul
riveran are un drept exclusiv de a aproba şi reglementa forajele, indiferent de
scopul acestora.
Întrucât la Conferinţa din 1982 de codificare, în definiţia platoului
continental se prevede o limită exterioară de 200 de mile de la liniile de bază
utilizate pentru stabilirea laturii mării teritoriale s-au ridicat problemele
drepturilor pe care le-ar avea statele riverane al căror platou continental se
întinde dincolo de această distanţă, întrucât se cunoaşte faptul că din punct de
vedere geografico-geologic uneori este imposibil.
3.2. Zona contiguă
3.2.1. Noţiunea şi limitele zonei
Originile zonei contigue pot fi urmărite încă din sec. XVIII, perioadă în
care Anglia îşi rezervă dreptul de control vamal asupra navelor străine suspecte
care navigau în marea liberă, dar în proximitatea apelor sale teritoriale.
Mai recent, în perioada prohibiţiei (1919–1933), S.U.A. exercitau, în
zonele de coastă un drept de control vamal similar. Astfel, în 1935, în S.U.A. a
fost emisă legea ―cu privire la reprimarea contrabandei‖, care conferea
preşedintelui dreptul de a stabili o zonă vamală de 100 de mile marine.
Dacă la Conferinţa de la Haga aceste spaţii aveau în vedere zonele
contigui, mai târziu cea de-a treia Conferinţă O.N.U. asupra dreptului mării,
dezvoltă diferite teze şi aduce contribuţii importante la definirea zonei contigue.
Zona contiguă este o fâşie de mare care se întinde dincolo de limita
exterioară a mării teritoriale, până la o distanţă ce nu poate depăşi 12 mile (în
conformitate cu prevederile Convenţiei asupra dreptului mării), în care statul
riveran exercită controlul necesar în vederea:
prevenirii încălcării legilor şi reglementărilor sale vamale, fiscale,
sanitare sau de imigrare;
reprimării încălcărilor acestor legi şi reglementări ―comise pe teritoriul
său ori în marea teritorială‖.
98
ŞTEFAN ŢARCĂ
3.2.2. Regimul juridic al zonei contigue
Din punct de vedere fizic şi juridic, zona contiguă face parte din marea
liberă. Ea nu face parte din teritoriul statului riveran, care exercită în cadrul ei
numai anumite drepturi de control limitat.
Statul riveran este autorizat, în acest spaţiu, să exercite controlul pentru
prevenirea încălcării legilor şi regulamentelor sale vamale, fiscale, sanitare şi a
celor privind regimul de trecere a frontierei pe teritoriul său sau în marea
teritorială.
Statul riveran poate să sancţioneze încălcările comise pe teritoriul său
ori în marea sa teritorială, prin cele patru categorii de legi şi regulamente,
exercitând, în acest scop, dreptul de urmărire împotriva navei respective.
În această zonă, statul riveran nu exercită decât anumite prerogative
funcţionale, de prevenire ori de sancţionare a unor încălcări ale legilor sale
interne comise în zona contiguă ori în celelalte spaţii marine, care se află sub
directa sa suveranitatea. Aceste prerogative se exercită în aceleaşi condiţii în
care s-ar exercita ele în marea teritorială.
Potrivit legii române, o navă străină folosită în scopuri comerciale poate
fi urmărită şi reţinută pentru a fi trasă la răspundere, dacă există motive
întemeiate să se creadă că acea navă a încălcat legile şi reglementările române pe
timpul cât s-a aflat în apele maritime interioare sau în marea teritorială.
Urmărirea poate începe atunci când nava străină sau una dintre
ambarcaţiunile acesteia se găseşte în apele maritime interioare, marea teritorială
sau zona contiguă. Urmărirea începe când nava străină nu s-a conformat
semnalului de oprire şi poate continua, fără întrerupere, până la intrarea navei
urmărite în marea teritorială a propriului său stat sau a unui a lt stat.
Nava reţinută va fi condusă până la cel mai apropiat port românesc,
pentru cercetări şi aplicarea de sancţiuni.
Dacă o navă a fost reţinută în afara mării teritoriale în împrejurări care
nu justifică exercitarea dreptului de urmărire, ea va fi despăgubită pentru orice
pierdere sau daună suferită ca urmare a acestei acţiuni.
3.3. Zona economică exclusivă
3.3.1. Noţiune şi delimitare
Zona economică exclusivă reprezintă afirmarea ponderii problemelor

economice în contextul practicii maritime şi codificării dreptului mării. Ea
vizează să asigure statelor riverane stăpânirea tuturor resurselor existente în
spaţiul maritim adiacent coastelor lor şi intrarea în posesiunea lor a resurselor
imediat rentabile.
Conceptul de zonă economică exclusivă, cu o lăţime de 188 mile,
măsurate de la limita exterioară a mării teritoriale (sau 200 mile măsurate de la
liniile de bază ale mării teritoriale), a întrunit o largă adeziune printre statele care
99
ŞTEFAN ŢARCĂ
au participat la cea de-a treia Conferinţă O.N.U. asupra dreptului mării şi a fost
consacrat de Convenţia adoptată în 1982 partea a V-a.
Zona economică exclusivă reprezintă un spaţiu maritim adiacent mării
teritoriale, supus unor reglementări specifice, în virtutea cărora se exercită
drepturile şi jurisdicţia statului riveran şi libertăţile celorlalte state.
La Conferinţa din 1982, zona economică exclusivă a fost definită ca
fiind: ―un spaţiu situat dincolo de marea teritorială şi adiacentă acesteia, al
cărei regim juridic este stabilit în Convenţie, în care statele riverane exercită
drepturi suverane în scopul exploatării, explorării, conservării gestiunii
resurselor naturale, biologice şi minerale ale fundului mării şi ale subsolului
său, precum şi a resurselor conţinute de coloana de apă. Jurisdicţia vizează şi
alte activităţi economice cum ar fi: cercetarea ştiinţifică şi protecţia mediului
marin ţinând cont de drepturile şi obligaţiile celorlalte state, în această zonă,
acestea bucurându-se de libertatea de navigaţie şi survol. De asemenea, statul
riveran are obligaţia de a determina capacitatea sa de recoltare a resurselor
biologice din zonă şi dacă nu poate să recolteze întreaga cantitate, urmează să
permită altor state să pescuiască ce este excedentar‖.
Regimul juridic al zonei economice exclusive a României este stabilit
prin Decretul nr. 142 din 26 aprilie 1986, care stabileşte lăţimea zonei până la
200 de mile marine şi afirmă dreptul suveran a statului român asupra exploatării
şi protecţiei resurselor biologice, de cercetare ştiinţifică şi de protecţie a
mediului marin, făcând totodată şi o delimitare a zonei economice exclusive
între România şi statele limitrofe sau faţă în faţă.
Potrivit programelor prezentate de multe state din Africa şi America
Latină şi preluate ulterior şi de către alte state dezvoltate, zona economică nu se
va întinde dincolo de 200 de mile marine de la limita de bază ce serveşte
delimitării mării teritoriale.
În ipoteza unei mări teritoriale, limitele de 12 mile, întinderea maximă a
zonei economice ar fi în realitate de 188 de mile marine.
O situaţie specială apare în cazul ţărilor care şi-au stabilit limita mării
teritoriale la 200 de mile marine şi unde, deci cele două zone se confundă.
Delimitarea zonei economice între statele limitrofe sau care se află faţă
în faţă urmează să se facă pe cale de acord, potrivit unor principii echitabile,
utilizând dacă este cazul linia mediană sau linia echidistanţei şi avându-se în
vedere toţi factori pertinenţi. Când există un acord între statele limitrofe sau faţă
în faţă în problema delimitării zonei economice, se aplică dispoziţiile acestui
acord.
3.3.2. Natura juridică a zonei economice exclusive
În zona economică regimul aplicabil va fi asemănător cu regimul

libertatilor in marea liberă, dar aceste libertăţi ar fi supuse restricţiilor care
permit statului riveran să-şi exercite plenar prerogativele sale, cu privire la
exploatarea şi explorarea resurselor naturale, protecţia mediului marin şi la
100
ŞTEFAN ŢARCĂ
cercetarea ştiinţifică, pentru moment aceste restricţii nu se pot aplica în marea

liberă.
O problemă care încă nu a fost clarificată este şi cea a navelor străine
care ar putea fi supuse legii pavilionului în concurenţă cu legislaţia naţională a
statului riveran.
Din cele analizate până în prezent putem constata că zona economică se
aseamănă cu ―marea teritorială cu pluralităţi de regimuri, între care sunt stabilite
regimuri distincte în materie de navigaţie, un regim de pasaj inofensiv în sectorul
apropiat de coastă (de obicei 12 mile marine), şi un regim de libertate de
navigaţie în alt sector.
Dreptul de urmărire, după părerea unor state, poate să fie aplicabil în
zona economică cu privire la infracţiunile comise împotriva legilor şi
regulamentelor statului riveran ori, potrivit articolului 23, paragraf 2 din
Convenţia de la Geneva, asupra dreptului mării libere care arată că ―dreptul de
urmărire încetează în momentul în care nava urmărită intră în marea teritorială a
ţării de care aparţine sau în aceea aparţinând unei terţe puteri‖. În aceste condiţii
nu se poate pretinde că dreptul de urmărire încetează în momentul în care nava
urmărită intră în zona economică a altui stat întrucât s-ar admite că nava
urmărită poate găsi refugiu într-o asemenea zonă.
Zona economică tinde să devină deci ―o zonă cu suveranitate limitată‖, o
zonă maritimă de tranziţie între marea teritorială cu suveranitate şi spaţiul
maritim în care se exercită plenar libertăţile mării (marea liberă).
Încă de la apariţia conceptului de zonă economică exclusivă, unele state au
luat iniţiativa extinderii drepturilor ce le sunt recunoscute în materie de explorare şi
exploatare a resurselor platoului continental şi asupra coloanei de apă de deasupra,
fără a ţine seama că aceasta făcea parte din marea liberă.
În urma dezbaterilor la Conferinţa din 1982 s-a relevat că în zona
economică ―subiect al unui regim juridic specific‖ în temeiul căruia se realizează
drepturile şi jurisdicţia statelor riverane şi libertăţile altor state, statul riveran are:
drepturi suverane în scop de exploatare şi explorare, conservare şi
gestionare a resurselor naturale, biologice sau nebiologice, subsolului lor şi
apelor de deasupra;
drepturi şi o jurisdicţie exclusivă în ceea ce priveşte instalarea şi
utilizarea insulelor artificiale, a altor instalaţii şi dispozitive;
jurisdicţie exclusivă în ceea ce priveşte alte activităţi ce ţin de
exploatarea şi explorarea zonei în scopuri economice, ca de exemplu producţia
de energie pornind de la apă, de la curenţi şi de la vânturi, cercetarea ştiinţifică;
jurisdicţia în ceea ce priveşte conservarea mediului marin, mai ales în
legătură cu activităţile care urmăresc combaterea sau reducerea poluării.
Statul riveran are drept exclusiv de a reglementa constituirea,
funcţionarea şi realizarea:
 insulelor artificiale;
 instalaţiilor şi dispozitivelor utilizate în exploatarea şi explorarea
resurselor naturale;
101
ŞTEFAN ŢARCĂ
 instalaţiile şi dispozitivele care ar putea împiedica exercitarea

drepturilor statului de coastă în zonă.
Statul riveran poate crea zone de securitate în jurul insulelor artificiale,
instalaţiilor şi altor dispozitive, ţinând cont de normele internaţionale care
prevăd o distanţă de până la 500 de metri.

statelor
4.1. Regimul juridic al mării libere
Conceptul de mare liberă, a apărut în secolul al XVII lea, a fost

consacrat în practica statelor în secolul al XVIII lea, consolidându-se ca regim
juridic maritim, deci ca instituţie a dreptului internaţional.
Marea liberă este considerată ca acea parte a mării, care nu aparţine
mării teritoriale sau apelor interioare ale unui stat, deci aflată în afara
suveranităţii teritoriale.
H. Grotius formula principiul libertăţii de comerţ, navigaţie şi pescuit în
largul mării în sensul că marea „dincolo de o anumită limită‖ de la ţărm nu poate
fi însuşită de state sau persoane particulare, prin ocupaţie sau alte mijloace, iar
folosirea mării de un stat să nu împiedice libertatea altor state.
Englezul John Selden, oponentul tezelor lui Grotius din acea vreme,
publica lucrarea „Mare clausum‖, prin care acesta revendica suveranitatea
Angliei asupra Mării Nordului şi a unor întinse părţi din oceanul Atlantic de
nord. Argumentul adus de acesta, era că Anglia fusese prima putere navală care
controlase aceste zone.
Consacrarea convenţională a principiului libertăţii mărilor nu a avut însă
loc decât în 1958, în una din cele patru convenţii de la Geneva şi anume cea
consacrată în exclusivitate mării libere.
Regimul juridic al mării libere se întemeiază pe următoarele principii:
principiul folosirii mării libere în scopuri paşnice, principiul neadmiterii
supunerii ei suveranităţii statelor ş i principiul libertăţii mării.
În marea liberă fiecare stat exercită propria jurisdicţie numai asupra
navelor care arborează pavilionul său şi în consecinţă „nici un stat nu poate
pretinde să supună suveranităţii sale o parte a mării libere‖
Principiul libertăţii mării cuprinde următoarele libertăţi, care constituie
conţinutul său:
libertatea de navigaţie pentru navele comerciale şi militare ale tuturor
statelor riverane sau neriverane, în timp de pace şi în timp de război;
libertatea de survol în spaţiul aerian de deasupra mării libere, pentru
aeronavele civile şi militare, ale tuturor statelor, în timp de pace şi de război;
libertatea pentru toate statele de a pune cabluri şi conducte submarine
pe solul mării libere;
102
ŞTEFAN ŢARCĂ
libertatea de a construi insule artificiale sau alte instalaţii în marea

liberă;
libertatea de pescuit pentru navele tuturor statelor, cu respectarea
apărării resurselor biologice ale mării libere;
libertatea pentru toate statele de a face cercetări ştiinţifice în marea
liberă.
Libertatea de navigaţie se realizează prin dreptul fiecărui stat de a face
să navigheze în marea liberă nave având pavilionul său. Legătura de
naţionalitate între un stat şi nava aflată sub pavilionul său, nu are la bază
suveranitatea teritorială, nava neputând fi considerată, cum spun unii autori
„insulă plutitoare a statului pavilion‖. Cele două Convenţii din 1958 şi 1982,
prevăd necesitatea unei legături substanţiale, între navă şi statul a cărei
naţionalitate o are.
Navele de război şi cele ce aparţin statului sau sunt exploatate de acesta
şi utilizate exclusiv pentru un serviciul public necomercial se bucură în marea
liberă de imunitate deplină de jurisdicţie.
Fiecare stat exercită în marea liberă jurisdicţia deplină şi exclusivă
numai asupra navelor ce arborează pavilionul său. În cazul navelor militare
caracterul exclusiv şi plenar al acestei competenţe este absolut.
Limitări ale libertăţii de navigaţie în marea liberă rezultă din dreptul de
urmărire ( suită ) ce poate fi exercitat de navele unui stat riveran asupra unei
nave străine cu îndeplinirea următoarelor condiţii cumulative :
a) să existe motive temeinice pentru a se crede că nava străină a încălcat
legi sau reglementări ale statului riveran, atunci când se afla în apele maritime
supuse suveranităţii acestuia;
b) urmărirea să fi început în spaţiile maritime ale statului riveran şi să fi
fost neîntreruptă .
Dreptul de urmărire încetează atunci când nava urmărită intră în marea
teritorială a statului căruia îi aparţine sau a unui alt stat.
Orice stat are obligaţia de a coopera pentru reprimarea pirateriei în
marea liberă sau orice alt loc aflat în afara jurisdicţiei vreunui stat. Reprimarea
traficului ilicit de stupefiante şi de substanţe psihotrope, practicat de nave aflate
în marea liberă, este o altă obligaţie de cooperare a statelor.
Pentru reprimarea emisiunilor neautorizate de radio şi televiziune
difuzate de pe marea liberă, statele au obligaţia de a coopera şi a aplica măsuri
cu caracter judiciar şi de încetare a acestor activităţi. Potrivit Convenţiei din
1982 se exercită jurisdicţia statului de pavilion al navei emiţătoare, a statului de
înmatriculare a instalaţiei, a statului căruia persoana respectivă aparţine ca
cetăţean, a oricărui stat care poate capta emisiunile ale căror comunicaţii radio
sunt bruiate prin aceste emisiuni.
O altă obligaţie a statelor o reprezintă asigurarea securităţii navigaţiei
maritime, cooperând între ele totodată prin instrumente juridice încheiate în
acest scop.
103
ŞTEFAN ŢARCĂ
Este dreptul statelor de a instala cabluri telegrafice sau telefonice şi

conducte petroliere submarine pe fundul mării libere şi pe platoul continental,
celelalte state fiind obligate să prevină şi să pedepsească orice rupere sau
deteriorare a acestora de către nave sau persoane aflate sub jurisdicţia lor.
Libertatea de pescuit pentru toate statele în această zonă maritimă este o
parte din drepturile pe care le au statele în legătură cu exploatarea resurselor
biologice ale mării libere.
Convenţia din 1982 asupra dreptului mării prevede exercitarea dreptului
la pescuit în condiţiile obligaţiilor bi şi multilaterale asumate privind
conservarea şi gestionarea resurselor biologice din diferite zone maritime ale
globului.
Aşadar marea liberă este şi va fi liberă pentru navigaţie şi alte activităţi
ce ţin de aceasta, pentru toate statele, fie că sunt riverane sau neriverane, dar
libertatea de navigaţie şi exploatare se face în baza unor reguli bine stabilite de
Convenţiile de la Geneva din 1958 şi Montego Bay 1982.
5. Zona internaţională a teritoriilor submarine

Fundul mărilor şi oceanelor şi subsolul acestora dincolo de limitele
exterioare ale platoului continental au în dreptul actual al mării un regim special
de drept internaţional, constituind ceea ce Convenţia din 1982 consacră prin
termenul generic de „zonă".
În doctrină „zona internaţională" desemnează acea parte a spaţiilor
submarine care, situată în afara jurisdicţiei naţionale a statelor, constituie un
domeniu al cooperării internaţionale cu participarea şi în beneficiul tuturor
statelor.
După adoptarea Convenţiilor de la Geneva din 1958, spaţiile submarine
aflate dincolo de limitele platoului continental nu aveau un regim juridic special,
fiind considerate a urma regimul general al mării libere. Fundul mării şi
resursele sale la mari adâncimi, încă puţin cercetate şi cunoscute în acea vreme,
formau pentru unii „proprietate indiviză", res communis, iar pentru alţii res
nullius, susceptibile de apropriere.
Declaraţia O.N.U. din 1970 prevede că teritoriile submarine din zona
internaţională trebuie folosite numai în scopuri paşnice, iar exploatarea lor
trebuie făcută în interesul întregii omeniri. „Fundul mărilor şi oceanelor şi
subsolul lor, se spune în Declaraţia O.N.U., dincolo de limitele jurisdicţiei
naţionale... şi resursele zonei formează patrimoniul comun al umanităţii"
(pct. 1).
Un principiu consacrat de Convenţie este acela al utilizării în scopuri
exclusiv paşnice de către toate statele, inclusiv în ceea ce priveşte cercetarea
ştiinţifică marină, ceea ce înseamnă că zona internaţională a teritoriilor
submarine este declarată ca zonă neutralizată, demilitarizată şi denuclearizată.
Convenţia consacră şi alte principii, precum acela al asigurării protecţiei
eficace a vieţii omeneşti şi al asigurării protecţiei eficace a mediului marin
104
ŞTEFAN ŢARCĂ
împotriva efectelor dăunătoare care pot fi declanşate de activităţile desfăşurate în

Zonă.
Potrivit Convenţiei din 1982, Autoritatea internaţională a
teritoriilor submarine, având sediul în Jamaica, este organizaţia
internaţională prin intermediul căreia statele părţi organizează, realizează
şi controlează, îndeosebi în scopul administrării resurselor, activităţile din
zonă „în numele întregii umanităţi". Exploatarea resurselor unor părţi ale
zonei ar urma să fie realizată de state sau în numele lor sub controlul
Autorităţii, iar ale altora, de către întreprinderea Autorităţii, direct sau în
cadrul unor activităţi mixte. Pentru soluţionarea diferendelor dintre statele
părţi privind fundul mărilor statele se pot adresa Tribunalului
internaţional al dreptului mării şi unei Camere judiciare speciale
1. Care sunt zonele maritime supuse drepturilor suverane ale statelor :

a) marea teritorială;
b) platoul continental;
c) marea liberă.
2.În zona internaţională a teritoriilor submarine, statele au dreptul:
a) de explorare şi exploatare a bogăţiilor minerale ;
b) de apropriere a acesteia;
c) de navigaţie cu submarine, dar numai aflate în submersiune.
3. Convenţia privind dreptul mării, semnată la Montego Bay a
intrat în vigoare la:
a) 10 dec 1982;
b) 16 nov 1994;
c) 10 oct 1996.
4. În marea teritorială statul riveran are:
a) dreptul exclusiv de pescuit, de explorare şi exploatare a
bogăţiilor solului şi subsolului;
b) dreptul de a percepe taxe pentru trecerea inofensivă a navelor
străine;
105
ŞTEFAN ŢARCĂ
c) obligaţia de a permite trecerea navelor militare străine.
5. Platoul continental, potrivit Covenţiei de la Montego Bay, se

delimitează astfel:
a) 12 mile marine, măsurate de la liniile de bază ale ţărmului;
b) fundul mărilor şi oceanelor şi subsolul acestora dincolo de
limita exterioară a mării teritoriale în larg până la o distanţă de 200
mile măsurate de la linia de bază de la care se măsoară lăţimea
mării teritoriale;
c) până la limita cu marea liberă.
6. Legea pavilionului înseamnă :
a) libertatea de a naviga fără aprobare numai în marea teritorială a
statului de pavilion;
b) jurisdicţia exclusivă a statului al cărui pavilion îl arborează
nava;
c) dreptul de a reţine şi aresta în marea liberă toate navele străine
care încalcă principiile fundamentale ale dreptului internaţional
public şi săvârşesc infracţiuni internaţionale, indiferent de
pavilionul pe care îl arborează.
Răspuns uri: 1. – b); 2. – a); 3. – b); 4. – a), b); 5. – b); 6. – b).
106
ŞTEFAN ŢARCĂ
Nu uita!
Zonele maritime supuse drepturilor suverane ale statelor sunt:
a) zona contiguă;
b) zona economică exclusivă;
c) plaroul continental.
Bibliografie:
Craiova, 2010.
Bucureşti, 2005.
107
ŞTEFAN ŢARCĂ
DREPTUL INTERNAŢIONAL SPAŢIAL
Cuprins:
1. Formarea dreptului spaţial (dreptului internaţional cosmic)
2. Definiţia dreptului internaţional spaţial şi izvoarele acestuia
3. Principiile generale ale dreptului spaţial
4. Demilitarizarea şi neutralizarea cosmosului
Nu uita!
Obiectivele temei:
- cunoaşterea normelor şi principiilor ce guvernează explorarea şi
exploatarea spaţiului extraatmosferic;
- cunoaşterea regimului juridic internaţional al spaţiului cosmic;
- cunoaşterea noţiunii privind demilitarizarea şi neutralizarea spaţiului
cosmic.
1. Formarea dreptului spaţial (dreptului internaţional cosmic)
Lansarea primului satelit şi ieşirea primului om în spaţiul cosmic, apoi

prezenţa umană pe Lună au constituit momente de referinţă în evoluţia ştiinţei,
tehnicii şi inteligenţei omeneşti.
Lipsa unor norme convenţionale privind cosmosul a determinat pe unii
jurişti să susţină că în domeniul dreptului cosmic ne găsim într-un vid juridic, că
prin urmare statele n-ar fi obligate să respecte nici măcar un minimum de norme
juridice în acest spaţiu.
Majoritatea autorilor de drept internaţional recunosc însă că statele nu
pot dispune de o libertate de acţiune absolută sau neîngrădită în spaţiul cosmic.
Ele trebuie să-şi desfăşoare activitatea lor în cosmos în aşa fel încât să nu lezeze
drepturile şi interesele altor state.
108
ŞTEFAN ŢARCĂ
Primele preocupări de stabilire a regimului juridic al spaţiului

extraterestru şi de reglementare a activităţilor spaţiale s-au manifestat în cadrul
Naţiunilor Unite, prin crearea, în anul 1958, a unui comitet special - Comitetul
pentru utilizarea paşnică a spaţiului extraterestru - care şi-a constituit, după
patru ani, două subcomitete: Subcomitetul pentru aspectele tehnico-ştiinţifice ale
spaţiului şi Subcomitetul juridic.
Adunarea Generală a ONU a adoptat mai multe rezoluţii cu privire la
utilizarea spaţiului extraatmosferic, documente care au impulsionat codificarea
în acest domeniu, prin adoptarea în anii următori a mai multor instrumente
juridice internaţionale.
Asistăm, astfel, la formarea unei părţi noi a dreptului internaţional, şi
anume a dreptului internaţional cosmic; într-adevăr, reglementarea juridică a
spaţiului cosmic revine dreptului internaţional, întrucât obiectul reglementării îl
constituie relaţiile dintre state în spaţiul cosmic.
Ca parte a dreptului internaţional, dreptul spaţiului cosmic are la bază
principiile fundamentale, unanim admise, ale dreptului internaţional.
2. Definiţia dreptului internaţional spaţial şi izvoarele acestuia
Dreptul internaţional spaţial poate fi definit ca ramură a dreptului

internaţional public alcătuită din totalitatea normelor juridice internaţionale,
convenţionale şi cutumiare, care au ca obiect relaţiile dintre state, dintre
acestea şi unele organizaţii internaţionale, în domeniul explorării şi utilizării
spaţiului cosmic în scopuri paşnice şi spre binele şi folosul întregii omeniri.
Izvoarele dreptului internaţional spaţial se împart în izvoare
convenţionale şi izvoare cutumiare.
Dintre acestea amintim:
- Tratatul cu privire la principiile care guvernează activitatea statelor în
explorarea şi folosirea spaţiului extraterestru, inclusiv Luna şi celelalte corpuri
cereşti (Tratatul spaţial), adoptat la 27 ianuarie 1967, la Londra, Moscova şi
Washington
- Acordul cu privire la salvarea astronauţilor, reîntoarcerea lor şi
restituirea obiectelor lansate în spaţiul extraatmosferic, adoptat la 22 aprilie
1968;
- Convenţia cu privire la răspunderea internaţională pentru daunele
provocate de obiectele spaţiale, adoptată la 29 martie 1972;
- Convenţia asupra înregistrării obiectelor lansate în spaţiul
extraatmosferic, adoptată la 14 ianuarie 1975;
- Acordul guvernând activităţile statelor pe Lună şi pe celelalte corpuri
cereşti, adoptat la 18 decembrie 1979.
La aceste instrumente pot fi adăugate şi unele tratate speciale, precum şi
numeroase acorduri bilaterale ale statelor.
109
ŞTEFAN ŢARCĂ
Statele sunt, în primul rând, subiectele dreptului internaţional spaţial dar

şi unele organizaţii internaţionale guvernamentale, precum ONU sau
organizaţiile specializate generale sau regionale.
3. Principiile generale ale dreptului spaţial
-Principiul folosirii spaţiului extraatmosferie în scopuri paşnice
-Principiul utilizării spaţiului extraatmosferic în interesul întregii
omeniri
-Principiul liberei explorări şi utilizări a spaţiului extraatmosferic de
către toate statele în condiţii de egalitate
-Principiul neaproprierii naţionale a vreunei părţi din spaţiul
extraatmosferic, prin proclamarea suveranităţii, prin folosinţă sau ocupaţie, sau
prin orice alt mijloc.
Regimul juridic al spaţiului cosmic ca spaţiu nesupus suveranităţii
statelor ar părea că se aseamănă cu regimul mării libere.
Spaţiului cosmic şi corpurilor cereşti nu li se pot aplica, pentru definirea
naturii lor juridice, noţiunile de res communis omnium sau de res nullius,
preluate din dreptul roman. Aplicarea acestor noţiuni care presupune ideea unei
proprietăţi sau lipsa de proprietate este respinsă în prezent şi în ceea ce priveşte
largul mării. Cu atât mai puţin această categorie nu este susceptibilă să
definească regimul juridic general al spaţiului cosmic.
Statele îşi exercită însă suveranitatea lor asupra vehiculelor spaţiale pe
care le lansează şi care sunt înmatriculate în registrele lor, aşa cum se constată şi
în rezoluţia 1962 (XVIII) a Adunării Generale a O.N.U. « Declaraţie cu privire
la principiile juridice care guvernează activităţile statelor în domeniul explorării
şi utilizării spaţiului extraatmosferic. »
-Principiul cooperării internaţionale şi al asistenţei reciproce în
spaţiul extraatmosferic
- Principiul răspunderii internaţionale pentru activităţile desfăşurate în
spaţiul extraterestru de state şi organizaţii internaţionale;
- Principiul păstrării jurisdicţiei şi al controlului statelor în al căror
registru este înscris un obiect lansat în spaţiul extraterestru asupra
acestui obiect şi personalului aflat în spaţiul extraterestru sau pe un corp
ceresc;
- Principiul informării imediate a statelor şi a Secretarului General al
ONU despre orice fenomen descoperit în spaţiul extraatmosferic care ar
putea prezenta pericol pentru viaţa şi sănătatea astronauţilor, precum şi
despre natura, desfăşurarea, situarea şi rezultatele activităţilor din acest
spaţiu;
Statele în explorarea şi utilizarea spaţiului cosmic trebuie să respecte
principiile fundamentale, unanim admise ale dreptului interna ţional, consacrate
şi în Carta O.N.U.
Aceste principii interzic statelor folosirea spaţiului cosmic în scopuri
agresive, pentru ameninţarea cu forţa sau întrebuinţarea forţei împotriva
integrităţii teritoriale ori independenţei politice a unui stat.
110
ŞTEFAN ŢARCĂ
4. Demilitarizarea şi neutralizarea cosmosului
Regimul juridic al spaţiului cosmic ar trebui să asigure explorarea şi

exploatarea lui în scopuri exclusiv paşnice. Statutul juridic care ar consacra
folosirea spaţiului cosmic în scopuri exclusiv paşnice ar fi statutul unui spaţiu
demilitarizat total şi neutralizat.
Astfel problema demilitarizării şi neutralizării cosmosului, prin strânsa
ei legătură cu dezarmarea, n-a putut fi rezolvată până în prezent.
Dar, ca urmare a destinderii încordării internaţionale, s-au luat unele
măsuri în direcţia denuclearizării spaţiului cosmic, ca un prim pas spre
demilitarizarea şi neutralizarea lui totală. Astfel, Tratatul de la Moscova din
1963 a interzis experienţele nucleare şi în spaţiul cosmic, iar rezoluţia 1884,
adoptată de Adunarea Generală la 17 octombrie 1963, prin care se saluta acordul
dintre U.R.S.S. şi S.U.A., de a nu se amplasa pe orbită obiecte având la bord
arme nucleare sau altfel de arme de distrugere în masă, invită toate statele lumii
de a nu plasa pe orbită asemenea obiecte.
Prin aceste măsuri, spaţiul cosmic tinde să dobândească statutul unei
imense zone denuclearizate. Se creează astfel unele premise pentru
demilitarizarea şi neutralizarea lui totală, care ar putea fi realizate concomitent
cu măsuri de dezarmare terestră, de care sunt strâns legate.
După cum am văzut, este interzisă plasarea de arme nucleare în spaţiu,
dar nu este interzisă folosirea în scopuri paşnice a surselor de energie nucleară.
În cadrul ONU au fost examinate şi propuneri privind elaborarea de
norme de securitate referitoare la folosirea surselor de energie nucleară în spaţiu.
Rezultatul a fost adoptarea unor rezoluţii prin care s-a cerut statelor de lansare să
informeze statele interesate, în cazul în care un obiect spaţial ce are la bord surse
de energie nucleară riscă să cadă pe pământ şi s-a cerut acordarea asistenţei de
urgenţă în caz de accident, atât pentru căutarea şi recuperarea obiectelor, cât şi
pentru decontaminare.
Se poate constata că normele adoptate în plan internaţional în acest
domeniu sunt departe de a reglementa în mod satisfăcător problemele.
1. Tratatul spaţial a fost încheiat în anul:

a) 1967;
b) 1968;
c) 1982.
2. Suveranitatea asupra spaţiului cosmic aparţine în prezent:
111
ŞTEFAN ŢARCĂ
a) S.U.A.;
b) Rusiei;
c) nici unui stat.
Răspuns uri corecte: 1. – a); 2. – c).
Nu uita!
Principiile generale ale dreptului spatial sunt:
- Principiul folosirii spaţiului extraatmosferie în sco puri paşnice;
- Principiul utilizării spaţiului extraatmosferic în in teresul întregii omeniri;
-Principiul liberei explorări şi utilizări a spaţiului extraatmosferic de către
toate statele în condiţii de egalitate;
-Principiul neaproprierii naţionale a vreunei părţi din spaţiul
extraatmosferic, prin proclamarea suveranităţii, prin folosinţă sau ocupaţie,
sau prin orice alt mijloc.
Bibliografie:
Craiova, 2010.
Bucureşti, 2005.
112
ŞTEFAN ŢARCĂ
PROTECŢIA MEDIULUI MARIN
Cuprins:
1. Oceanul Planetar
2. Convenţia de la Montego-Bay – Constituţia Mării
3. Formele de poluare a mediului marin
4. Zona teritoriilor submarine şi a resurselor sale
Nu uita!
Obiectivele temei:
- cunoaşterea locului şi rolului Oceanului Planetar ȋ n sistemul biosferei;
- Oceanul Planetar ca sursă de resurse biotice şi abiotice şi suport al vieţii;
- activităţile antropice cu impact negativ asupra Oceanului Planetar;
formele poluării marine;
- cunoaşterea normelor juridice internaţionale de protecţie a mediului
marin ȋ mpotriva poluării.
1. Oceanul Planetar
113
ŞTEFAN ŢARCĂ
Oceanul Planetar este estimat la o capacitate de 1,4 miliarde m3 de apă,

iar bogăţiile încorporate în oceanul P lanetar şi în subsolul său nu pot fi estimate.
Câteva exemple sunt edificatorare. De pildă, s-a calculat că s-ar putea pescui
anual 220 milioane de tone de peşte, echivalentul a jumătate din necesarul de
proteine al întregii lumi.
Rezervele de petrol submarin sunt cifrate la 65 milioane de tone şi sunt
deja prospectate de Marea Caspică, Golful Persic, Marea Arabiei, Golful Mexic,
Coastele Californiei, Marea Nordului şi chiar Marea Adriatică. S-a trecut la
extracţie pe scară industrială, existând precedente cu suficientă tradiţie – prima
sondă de petrol marină a fost construită în 1864 la El-Salto, în Peru.
Potrivit estimărilor, numai pe fundul Pacificului s-ar afla peste 1,5
miliarde tone de minereuri care conţin mangan, fier, cupru, nichel şi cobalt.
Argilele roşii ce se folosesc ca materie primă în fabricarea aluminiului
ocupă o suprafaţă de circa 130 milioane de Km2 din fundul oceanului.
O inepuizabilă bogăţie minerală o constituie sărurile din apa de mare –
35Kg la m3 de apă.
Deja 99 % din bromul consumat în lume se extrage din apa mării şi este
folosit de numeroase uzine de extras magneziu, potasiu, uraniu, radiu, rubidiu,
cesiu, sulf, bor, stronţiu, flor, oceanografii susţinând că în această apă sunt
conţinute, în soluţie, toate elementele cunoscute.
Descoperirea şi punerea în valoare a acestei lumi, uimitor de bogată şi de
variată, cade fără îndoială în sarcina navelor submarine şi se poate afirma că
datorită dezvoltării miraculoase a tehnicii ultimelor două decenii, condiţiile
grele de navigaţie şi de rămânere în adâncuri sunt învinse rapid.
Potrivit cercetărilor efectuate de Organizaţia Naţiunilor Unite pentru
Alimentaţie şi Agricultură (FAO), ponderea proteinelor animale în mările şi
oceanele Terrei este remarcabilă, oamenii obţinând din peşte 16 la sută.
În prezent, circa un miliard de oameni depind de sursele piscicole din
mările şi oceanele lumii. Din rapoartele Organizaţiei pentru alimentaţie şi
Agricultură, cea mai mare parte a surselor piscicole provin din oceane, dar şi din
pescuitul în apropierea ţărmurilor. În acelaşi timp, s-a dezvoltat acvcultura, care
– prin specializarea oamenilor – a dus la creşterea şi diversificarea speciilor de
peşte.
Protecţia mediului marin este una din problemele globale ale societăţii
internaţionale, având în vedere importanţa excepţională a mărilor şi oceanelor.
Privită lato sensu, marea are o dublă caracteristică: economică şi
politico-juridică. Din punct de vedere economic, marea încorporează resursele
biologice, petroliere, minerale, energiei valurilor şi apa. Ca o consecinţă a
desfăşurării activităţilor de exploatare a resurselor au apărut şi cazuri de poluare
114
ŞTEFAN ŢARCĂ
marină, având drept cauze, spre exemplu, imersia de deşeuri a căror eliminare pe
pământ ar fi mai dificilă ori mai costisitoare, spălarea cisternelor petroliere în
marea liberă cu aruncarea reziduurilor uleioase în mare.
Amploarea poluării marine se datorează faptului că un timp îndelungat
oceanul a fost un „terminus” al scurgerilor poluante de pe întreg cuprinsul
globului, prin apele de suprafaţă.
Mare parte a deşeurilor lumii ajung în mări şi oceane pe diverse căi – cel
mai adesea fiind transportate de râuri şi fluvii – în cursul anilor ’80, PNUE
evaluând deversarea a 80 de miliarde de tone anual.
Multe din substanţele poluante nu ajung în marea liberă, ci rămân în
zonele de coastă, unde degradează ori distrug numeroase zone de reproducţie a
peştilor, precum şi plajele.
Cantităţi enorme de deşeuri industriale, agricole ori menajere agresează
din ce în ce mai mult mediul marin şi resursele sale. Mările şi oceanele suportă
poluarea datorată şi traficului maritim, iar în ultimele decenii, unor forme noi, ca
de exemplu, deversările de deşeuri radioactive şi incinerarea de reziduuri
chimice.
Una din cele mai grave forme ale poluării mediului marin o constituie
poluarea telurică. Cu privire la această formă a poluării, la 3 noiembrie 1995 la
Washington, 111 state au adoptat Programul mondial de acţiune pentru protecţia
mediului marin contra poluării provenite din activităţi terestre. Urmărind mai
ales protecţia zonelor de coastă şi maritime, documentul se bazează atât pe
documentele cuprinse în Agenda 21 – adoptată la Rio, cât şi pe obligaţiile de
prevenire şi control impuse de Convenţia de la Montego-Bay, din 1982. Acest
Program contribuie la dezvoltarea noilor abordări internaţionale de gestiune
integrată a zonelor de coastă şi controlul regional al poluărilor maritime.
Conceput ca un ghid teoretic şi practic, Programul cuprinde propuneri
faţă de ansamblul poluanţilor organici proveniţi de pe insule şi propune
realizarea de noi măsuri regionale axate pe dezvoltarea durabilă. Printre acestea
se numără programe regionale şi naţionale de acţiune, activităţi de cooperare
pentru identificarea şi evaluarea problemelor, rapoarte periodice şi strategii
comune de gestiune.
În privinţa cooperării internaţionale, Programul insistă asupra necesităţii
ajutorului financiar şi tehnic pentru ţările în curs de dezvoltare şi încredinţează
responsabilitatea de gestiune Fondului internaţional şi PNUE.
Statele semnatare au adoptat şi Declaraţia de la Washington privind
protecţia mediului marin contra poluării datorate activităţilor terestre, ca anexă la
Programul de acţiune, prin care îşi afirmă intenţia de a aplica aceste angajamente
şi a le acorda prioritate. Se prevede, în special, elaborarea de programe de
115
ŞTEFAN ŢARCĂ
acţiune naţionale, adoptarea de măsuri preventive şi colective, favorizare a

accesului la tehnici mai puţin poluante şi încurajarea cooperării, colaborării şi
parteneriatului din toate zonele geografice.
Concomitent cu aceste evoluţii la nivel global s-au dezvoltat şi
semnificative reglementări regionale. În anii 1960 şi, în spec ial, în urma
accidentului petrolierului Torrey-Canyon din 1967, care a cauzat ―maree
neagră‖, preocupările vizând protecţia mărilor faţă de diversele forme de poluare
au marcat un puternic reviriment.
Prima convenţie regională consacrată unei probleme rezultată din
poluarea marină a fost semnată la Bonn, la 9 iunie 1969, şi a stabilit principiile şi
metodele de cooperare, între opt state europene, în privinţa combaterii poluării
Mării Nordului prin hidrocarburi, extinsă şi în 1983 şi asupra altor substanţe
periculoase, urmată de convenţiile de la Copenhaga – 1971, încheiată între 4 ţări
nordice sau de la Oslo – 1974, privind prevenirea poluărilor prin imersia
deşeurilor, într-o parte a oceanului Atlantic şi Arctic.
Această zonă geografică este protejată de poluarea marină de origine
tehnică prin Convenţia semnată la Paris, în 1974, şi amendată în 1986.
În anul 1974 s-a produs o importantă inovaţie în reglementarea şi
cooperarea interstatală împotriva poluării mediului marin, prin adoptarea
Convenţiei asupra Mării Baltice, la Helsinki, de şapte state riverane.
O importanţă deosebită, a avut-o lansarea de către PNUE, în anul 1972,
a Programului pentru „mările regionale‖.
Rezultatul l-a reprezentat un ansamblu de instrumente compuse, cel mai
adesea dintr-un plan şi o convenţie generală pentru protecţia mediului marin,
însoţite de protocoale consacrate unor probleme, precum imersia deşeurilor,
cooperare, în caz de accidente, poluare telurică a solului şi subsolului.
Primul dintre aceste ample documente a fost înche iat la 16 februarie
1976, la Barcelona, pentru protecţia Mării Mediterane contra poluării, însoţit de
4 protocoale speciale – relative la prevenirea poluării mării prin operaţiile de
imersiune efectuate prin nave şi aeronave, cooperarea în materie de luptă
împotriva poluării prin hidrocarburi şi alte substanţe vătămătoare, în caz de
situaţie critică, protecţia mării contra poluării de origine telurică, arealele special
protejate ale Mediteranei.
În acest sens, Consiliul CEE a adoptat Decizia nr.77/585/CEE privind
protecţia Mării Mediterane.
Convenţia regională de la Kuweit, din 24 aprilie 1978 a fost adoptată
pentru cooperarea în vederea protecţiei mediului marin contra poluării,
convenţie însoţită de protocolul adiţional referitor la cooperarea regională în
116
ŞTEFAN ŢARCĂ
materie de luptă împotriva poluării prin hidrocarburi şi alte substanţe

vătămătoare, în caz de situaţie critică.
Convenţia de la Abidjan, din 23 martie 1981, priveşte cooperarea pentru
protecţia şi dezvoltarea mediului marin şi de coastă în Africa occidentală şi
Centrală; convenţia a fost însoţită de protocolul referitor la cooperarea în materie
de luptă împotriva poluării, în caz de situaţie critică.
Convenţia şi acordul de la Lima, din 12 şi 20 noiembrie 1981, se referă
la protecţia mediului marin şi arealele de coastă ale Pacificului de Sud–Est.
Acordul priveşte cooperarea regională în lupta împotriva poluării prin
hidrocarburi şi alte substanţe vătămătoare, în caz de situaţie critică; Protocolul
relativ la protecţia împotriva poluării de origine telurică; protocolul adiţional
privind cooperarea regională în lupta împotriva poluării prin hidrocarburi şi
alte substanţe vătămătoare.
Convenţia regională de la Jeddah din 14 februarie 1982, privind
conservarea mediului Mării Roşii şi Golfului Aden; Protocolul relativ la
cooperarea regională în materie de luptă împotriva poluării prin hidrocarburi şi
alte substanţe vătămătoare, în caz de situaţie critică.
Convenţia de la Cartagina de Indias, din 24 martie 1983. Convenţia
priveşte protecţia şi valorificarea mediului marin în regiunea Caraibelor;
protocolul asupra cooperării în materie de luptă împotriva deversărilor de
hidrocarburi în regiunea Caraibelor.
Convenţia de la Noumea, din 24 noiembrie 1986, pentru protecţia
resurselor naturale în regiunea din Pacificul de Sud.
Aceste reglementări regionale s-au dezvoltat în mod diferit. În afară de
cele de la Barcelona, care au creat sistemul cel mai complet, Convenţia regională
pentru Pacificul de Sud-Vest cuprinde reguli mai precise referitoare la poluarea
telurică; altele nu cuprind decât reguli privind situaţiile critice.
În prezent, în 11 regiuni ale lumii, peste 130 de state cooperează, în
diferite moduri, în vederea protecţiei mărilor împotriva diverselor surse şi forme
de poluare. Protecţia mediului marin a căpătat o însemnătate majoră, devenind
azi obiect de reglementare internaţională, în condiţiile în care fauna şi flora
mărilor şi oceanelor sunt puse serios în pericol prin poluarea accentuată şi de
dimensiuni mondiale.
În aceste condiţii se impune, în continuare, luarea de măsuri pentru
prevenirea şi diminuarea poluării şi protejarea mediului marin, cu ajutorul unor
instrumente juridice multilaterale, universale şi regionale, prin coordonarea
activităţii statelor în cadrul unor conferinţe şi organizaţii internaţionale.
Pe bună dreptate, în literatura de specialitate se subliniază că „Poluarea
este, în acelaşi timp o problemă naţională şi o problemă internaţională, de aceea,
117
ŞTEFAN ŢARCĂ
combaterea poluării este – în mod firesc – o preocupare a fiecărei naţiuni şi,

totodată, a întregii comunităţi mondiale.
2. Convenţia de la Montego-Bay – Constituţia Mării

Cea de-a treia Conferinţă ONU asupra dreptului mării, încheind o a doua
etapă în procesul de codificare a dreptului mării – prima etapă a avut loc odată
cu cele patru Convenţii privind dreptul mării în 1982 la Geneva – a reuşit ca, în
urma unor negocieri complexe, susţinute şi îndelungate, să „producă‖ un nou
drept al mării, consacrat printr-o singură convenţie.
Subliniind importanţa acestei Convenţii, Preşedintele Convenţiei
Tommy T. B. Koh, a denumit-o, „Constituţia Oceanelor‖, iar secretarul General
ONU din acea perioadă Javier Pérez Cuéllar, afirma că prin adoptarea acestei
convenţii „dreptul internaţional este, în mod irevocabil, transformat‖.
Convenţia din 1982 este un instrument juridic de mare deschidere,
stabilind cadrul juridic fundamental pentru toate aspectele spaţiului marin şi
oceanic, începând cu suveranitatea şi continuând cu jurisdicţia, utilizarea
drepturilor statelor, precum şi obligaţiile lor.
Scopul convenţiei este de a institui reguli uniforme cu privire la
folosirea mărilor şi oceanelor, evitând conflictele şi contribuind la menţinerea
păcii şi securităţii internaţionale.
Sub incidenţa Convenţiei intră practic toate spaţiile maritime şi oceanice
– marea teritorială şi zona contiguă, zona economică exclusivă şi platoul
continental, marea liberă, precum şi fundul şi subsolul mărilor, dincolo de
platoul continental – şi utilizarea lor: navigaţie şi survol, explorarea, exploatarea
şi conservarea resurselor biologice şi nebiologice, precum şi alte utilizări.
Pentru prima oară este reglementat Statutul juridic al statelor riverane şi
arhipelagice în raport cu marea teritorială, zona economică exclusivă, platoul
continental şi marea liberă.
Cele mai importante probleme care şi-au găsit rezolvarea în Convenţie
sunt: Statele riverane au suveranitatea şi o exercită asupra mării teritoriale până
la 12 mile marine – limită introdusă în tiparele dreptului, pentru prima dată de
Convenţia din 1982 – iar navele tuturor statelor, riverane sau neriverane, se
bucură de dreptul de trecere inofensivă în marea teritorială.
Navele şi aeronavele tuturor statelor au dreptul de ―trecere în tranzit‖,
prin strâmtorile care servesc navigaţiei internaţionale. Statele riverane la
strâmtori îşi exercită suveranitatea sau jurisdicţia şi reglementează navigaţia şi
alte aspecte ale pasajului.
118
ŞTEFAN ŢARCĂ
Statele riverane au dreptul într-o zonă de până la 200 de mile marine

denumită „zona economică exclusivă‖ (ZEE - creaţie a convenţiei din 1982),
asupra resurselor naturale biologice şi nebiologice şi unor alte activităţi
economice; de asemenea, statele exercită jurisdicţia asupra cercetării ştiinţifice
marine şi a protecţiei mediului marin, toate celelalte state beneficiind de
libertatea de navigaţie şi survol în această zonă, ca şi de libertatea de a pune
cabluri şi conducte marine.
Statele arhipelagice – constituite din unul sau mai multe arhipelaguri sau
din alte insule – au suveranitatea asupra apelor situate în interiorul liniilor de
bază, trasate între punctele cele mai îndepărtate ale insulelor.
Toate statele se bucură de aceleaşi libertăţi şi au aceleaşi obligaţii în ce
priveşte marea liberă – zona aflată dincolo de jurisdicţia naţională. Fundul
mărilor şi al oceanelor şi subsolul acestora – dincolo de platoul continental – cu
resursele lor, constituie patrimoniul comun al omenirii, concept nou instituit prin
Convenţie.
Statele sunt obligate să rezolve, prin orice mijloc paşnic, la alegerea lor,
diferendele privind interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor Convenţiei. În situaţiile
în care diferendele nu vor fi soluţionate pe cale amiabilă, acestea pot fi supuse şi
unor proceduri obligatorii în faţa Tribunalului Internaţional pentru Dreptul Mării
şi Oceanelor deciziile acestuia fiind obligatorii.
Tribunalul are jurisdicţie exclusivă asupra diferendelor privind teritoriile
submarine, prin Camera specială creată pentru asemenea diferende.
Ţara noastră a avut o contribuţie recunoscută şi apreciată la elaborarea şi
adoptarea Convenţie asupra dreptului mării, atât prin propunerile făcute, cât şi
prin găsirea soluţiilor de compromis.
Ca ţară georafic dezavantajată, riverană la o mare semiînchisă, săracă în
resurse biologice, România a insistat pentru recunoaşterea dreptului tuturor
statelor, aflate în situaţii similare, să participe, pe o bază echitabilă, la
exploatarea resurselor biologice din zonele economice exclusive ale statelor
riverane, situate în alte regiuni sau subregiuni.
Rezolvarea acestor probleme a fost apreciată a fi o chestiune de
principiu care urmăreşte evitarea unei discriminări, în special a ţărilor în curs de
dezvoltare în domeniul pescuitului oceanic.
Acordarea unui regim preferenţial acestor ţări în toate domeniile
relaţiilor economice internaţioanale este un principiu general recunoscut de către
toate statele şi el trebuie să-şi găsească aplicarea corespunzătoare şi în cadrul
exploatării resurselor biologice marine.
3. Formele de poluare a mediului marin.

119
ŞTEFAN ŢARCĂ
Poluarea mediului marin este consecinţa diversificării utilizării de către

om a acestui mediu, începând cu utilizările paşnice şi terminând cu utlizarea
mediului marin pentru experienţe nucleare.
Pentru a înţelege reglementările internaţionale existente în domeniul
protecţiei mediului marin împotriva poluării, spune profesorul Alexandre Kiss,
este indispensabil să aruncăm o privire asupra evoluţiei istorice după primul
Război Mondial cu privire la utilizările mării încpând cu utilizarea tradiţională
privind pescuitul, care a cunoscut o expansiune fără precedent.
Alături de exploatarea excesivă, la diminuarea resurselor biologice ale
mării se adaugă noile utilizări ale mării, care privesc intensificarea traficului
maritim şi poluarea lui de către nave, exploatarea fundului mărilor pentru
extragerea hidrocarburilor, descoperirea nodulilor polimetalici pe fundul
oceanelor, care constituie rezerve încă neatacate în mod extensiv.
La toate acestea se adaugă utilizarea masivă a mării ca bloc de
depozitare pentru deşeuri, mii de tone de materiale fiind descărcate sau evacuate
în cursul voiajului unei nave.
Diversele situaţii existente în mările regionale au făcut ca unele dintre
acestea să se afle sub impactul distructiv al poluărilor.
Este cazul Mării Mediterane şi al Mării Baltice, care au atins un înalt
nivel de poluare.
În rândul cauzelor de poluare se află şi numeroasele accidente petroliere
în mare la nivel de catastrofe.
Formele de poluare a mediului marin sunt clasificate în următoarele
categorii:
- poluarea de către nave;
- poluarea de origine atmosferică şi transatmosferică;
- poluarea prin imersiunea deşeurilor;
- poluarea rezultată din explorarea şi exploatarea fundului mării şi a
subsolului său;
- poluarea telurică.
Până la adoptarea de către Naţiunile Unite a Convenţiei de la Montego
Bay, problematica prevenirii poluării mediului marin a fost abordată la nivel de
convenţii regionale.
Convenţia reprezintă, pe drept cuvânt, „o realizare monumentală a
societăţii internaţionale, a doua după Carta ONU, fiind primul tratat
cuprinzător care se ocupă cu fiecare aspect al utilizărilor şi resurselo r mărilor
şi oceanelor”.
Convenţia este un instrument juridic de mare deschidere, stabilind cadrul
juridic fundamental pentru toate aspectele spaţiului marin şi oceanic, începând
120
ŞTEFAN ŢARCĂ
cu suveranitatea şi continuând cu jurisdicţia, utilizarea şi drepturile state lor,

precum şi obligaţiile lor. Scopul convenţiei este de a institui reguli uniforme cu
privire la folosirea mărilor şi oceanelor, evitând conflictele şi contribuind la
menţinerea păcii şi securităţii internaţionale.
A. Poluarea de către nave

Volumul tot mai mare al acestor operaţii, precum şi natura nouă a unor
produse evacuate – produsele plastice, au un efect poluant cumulativ, care
reclamă reglementări internaţionale adecvate.
Cadrul general al reglementărilor internaţionale în materie este stabilit
de Convenţia privind dreptul mării, completată prin Convenţia de la Londra, din
2 noiembrie 1975 privind prevenirea poluării de către nave (MARPOL), care se
referă la toate sursele de poluare, datorită exploatării navelor.
Această din urmă convenţie a fost amendată prin protocolul din 1978,
constituindu-se un ansamblu de texte, care includ şi cinci anexe – care cuprind
dispoziţii referitoare atât la construcţia navelor, cât şi la unele metode de
exploatare vizând reducerea poluărilor prin hidrocarburi – cunoscut sub numele
de MARPOL 73/78.
Toate aceste reglementări şi măsurile care s-au prevăzut privesc
limitarea, pe cât posibil, a poluării produse de nave, în special prin exploatarea
„curată‖; prevenirea accidentelor şi acţiunea corespunzătoare în caz de urgenţă ,
asigurarea securităţii operaţiilor pe mare, prevenirea deversărilor de deşeuri.
Primul document internaţional în materie a fost „Convenţia privind
prevenirea poluării prin hidrocarburi aruncate în mare‖, adoptată în 1954.
Aceasta s-a referit, în principal, la deversările voluntare ori legate de exploatarea
curentă a navelor-cisternă. Ulterior, „Convenţia internaţională privind intervenţia
în marea liberă în caz de accident‖ (intrată în vigoare în 1975) a conferit statelor
de coastă dreptul de a interveni atunci când evenimentele survenite în marea
liberă riscă să provoace poluări prin hidrocarburi.
La rândul său, prevăzând o „indemnizare‖ echitabilă a victimelor acestui
tip de poluare, „Convenţia internaţională privind responsabilitatea civilă pentru
daunele datorate poluării prin hidrocarburi‖ (1979), şi-a propus incitarea
proprietarilor de nave de a le exploata în condiţii satisfăcătoare de securitate.
Cuantumul scăzut al indemnizaţiei date pentru repararea pagubelor
atenuează efectul incitator al acestei convenţii.
Această formă de poluare face obiectul Anexei II a Convenţiei
MARPOL 73/78, intrată în vigoare în 1987. Documentul stabileşte prescripţii
moderne pentru toate navele care transportă produse lichide periculoase, fie în
121
ŞTEFAN ŢARCĂ
trafic naţional, fie internaţional, în scopul de a reduce riscurile de poluare prin

aceste substanţe.
Dispoziţiile anexei IV interzic aruncarea apelor uzate ori obligă tratarea
lor înainte de evacuarea în zonele maritime de coastă apropiate. De asemenea,
anexa V (intrată în vigoare în 1989), interzice aruncarea de materiale plastice în
mare şi limitează deversarea de resturi în apele de coastă şi în zonele speciale.
B. Poluarea de origine atmosferică ori transatmosferică
Regimul juridic de prevenire şi combatere a acestui tip de poluare

marină este stabilit, în principal, de două articole ale Convenţiei privind dreptul
mării. Potrivit art. 212, în scopul de a preveni, reduce ori combate poluarea
mediului marin de origine atmosferică ori transatmosferică statele adoptă legi şi
regulamente aplicabile spaţiului aerian asupra căruia exercită suveranitatea,
precum şi navelor aflate sub pavilionul lor ori navelor ori aeronavelor
înmatriculate de acestea.
Acestea trebuie, de asemenea, să adopte toate măsurile care pot fi
necesare pentru prevenirea, reducerea şi combaterea acestei poluări. În
domeniul internaţional se prevede cerinţa intensificării preocupărilor de a
adopta reguli şi norme regionale şi mondiale (art.212).
Statele trebuie să asigure aplicarea măsurilor adoptate, inclusiv regulile
şi normele internaţionale în materie.
Convenţiile relative la mările regionale enunţă principiul potrivit căruia
statele trebuie să ia toate măsurile necesare pentru prevenirea, reducerea şi
combaterea acestei forme de poluare.
Prevenirea acestei forme de poluare nu beneficiază de o atenţie la nivel
global, însă este avută în vedere de numeroase convenţii cu caracter regional.
C.Poluarea mediului marin prin imersiunea deşeurilor
Conform definiţiei adoptate de Convenţia privind dreptul mării, prin

imersie se înţelege orice deversare deliberată de deşeuri ori alte materii de pe
nave, aeronave, platforme.
Prevederile generale cuprinse în Convenţia din 1982 sunt completate cu
o serie de reglementării regionale.
Convenţia de la Londra privind prevenirea poluării mărilor rezultată din
imersia de deşeuri – 1972, vizează controlul şi reglementarea internaţională a
aruncărilor de deşeuri deosebit de nocive pentru mediu – înscrise pe lista neagră,
care constituie anexa I, printre care se pot menţiona: mercurul, materialele
122
ŞTEFAN ŢARCĂ
plastice, uleiurile minerale, compuşii organo-cloruraţi de cadmiu şi deşeurile

puternic radioactive.
Altă categorie de deşeuri susceptibile de a degrada mediul marin şi
afecta sănătatea umană – bogate în arsenic, cupru, zinc, plumb este supusă unui
regim de autorizare, prin eliberarea, în anumite condiţii, de permise speciale.
Alte deşeuri şi materii radioactive decât cele înscrise pe lista anexei I pot
face obiectul imisiei pe baza unei autorizaţii eliberate de state, în condiţiile
recomandate de AIEA. Întrucât statele eliberează permisele de imisie şi tot ele
controlează respectarea Convenţiei, efectele acestor măsuri sunt diminuate în
practică.
Documentul cuprinde reguli referitoare la controlul incinerării deşeurilor
la bordul navelor.
O altă convenţie consacrată domeniului este Convenţia de la Oslo,
semnată la 15 februarie 1972, având ca obiect prevenirea poluării marine prin
operaţiuni de imersiune. Convenţia foloseşte tehnica listelor (neagră, cenuşie şi
albă) după starea de toxicitate a substanţelor imersate.
D. Poluarea rezultată din exploatarea şi explorarea solului şi

subsolului mărilor şi oceanelor
Convenţia privind dreptul mării prevede măsurile pe care trebuie să le

adopte statele, separat sau conjugat, pentru a limita, pe cât posibil, “poluarea
provenind de la instalaţiile, obiectele utilizate pentru explorarea sau
exploatarea resurselor naturale ale solului şi subsolului fundului mărilor şi
oceanelor, în particular măsuri vizând a preveni accidentele şi a face faţă
cazurilor de urgenţă, a asigura securitatea operaţiunilor în mare şi a
reglementa concepţia, construcţia, echipamentul, exploatarea acestor instalaţii
ori obiecte şi componenţa personalului care le sunt afectate” (art.194, alin3 c).
E.Poluarea telurică
Poluarea telurică a mediului marin îşi are originea în deversarea

deşeurilor de către cursurile de apă ce se varsă în mare. Noţiunea de „poluare
telurică” a apărut în reglementările internaţionale în anul 1974, prin Convenţia
de la Paris asupra poluării marine de origine telurică, semnată la 4 iunie, care
este cea mai complexă convenţie în materie.
Reglementările internaţionale privind prevenirea poluării telurice au la
bază realitatea că toate cursurile de apă se varsă în mare după ce colectează
apele afluenţilor lor, în poluarea telurică fiind implicat întregul mediu acvatic.
123
ŞTEFAN ŢARCĂ
Metoda tradiţională a prevenirii poluării telurice este cea de interzicere a

deversărilor şi de supunere a operaţiunilor de deversare unei autorizaţii
prealabile.
În cazul fluviilor internaţionale care traversează mai multe state,
prevenirea poluării telurice poate fi realizată numai prin cooperarea statelor
riverane.
În acest sens, Convenţia asupra dreptului mării a stabilit concepţia
potrivit căreia poluarea telurică nu poate fi învinsă decât dacă statele riverane
iau măsuri pentru prevenirea evacuării substanţelor toxice, nocive şi a
substanţelor nedegradabile.
Astfel, în art.194 pct.3 lit.a din Convenţie se prevede că „măsurile ce
trebuie luate în aplicarea obiectivului privind prevenirea, reducerea şi controlul
poluării mediului marin trebuie să limiteze, pe cât posibil, evacuarea de
substanţe toxice, dăunătoare sau nocive, mai ales de substanţe nedegradabile,
provenind din surse terestre, din atmosferă ori prin atmosferă sau prin
imersiune.”
De asemenea, în art.207 al Convenţiei se fixează cadrul general pentru
prevenirea, reducerea şi controlul poluării mediului marin. Astfel: „1. Statele
vor adopta legi şi regulamente pentru prevenirea, reducerea şi controlul
poluării mediului marin de origine terestră, inclusiv poluarea provenind de la
fluvii, râuri, estuare, conducte şi instalaţii de deversare, ţinând seama de
regulile şi normele, ca şi de practicile şi procedurile recomandate, convenite pe
plan internaţional.
2. Statele vor lua orice alte măsuri care pot fi necesare pentru
prevenirea, reducerea şi controlul poluării terestre a mediului marin.
3. Statele se vor strădui să-şi armonizeze politicile lor naţionale în
această privinţă, la nivelul regional corespunzător.
4. Statele, acţionând îndeosebi prin intermediul organizaţiilor
internaţionale competente sau al unei conferinţe diplomatice, se vor strădui să
adopte, pe plan mondial şi regional, reguli şi norme, ca şi practici şi proceduri
recomandate în vederea prevenirii, reducerii şi controlului poluării terestre a
mediului marin, ţinând seama de particularităţile regionale, de capacitatea
economică a statelor în curs de dezvoltare şi de cerinţele dezvoltării lor
economice.
Aceste reguli şi norme, ca şi aceste practici şi proceduri recomandate
vor fi reexaminate din când în când, după necesităţi.
5. Legile, reglementările şi măsurile, ca şi regulile, normele, practicile
şi procedurile recomandate vizate la paragrafele 1, 2 şi 4, vor cuprinde măsuri
124
ŞTEFAN ŢARCĂ
estimate la limita, pe cât posibil, de evacuare în mediul marin a substanţelor

toxice, dăunătoare sau nocive, mai ales a substanţelor nedegradabile.”
4. Zona teritoriilor submarine şi a resurselor sale
Partea a XI-a din Convenţie, care se referă la zona teritoriilor submarine

şi resursele sale, la fundul mărilor şi oceanelor şi subsolul lor de dincolo de
limitele jurisdicţiei naţionale – denumită „zonă ― – şi la resursele sale (art.133-
191 din Convenţie), a fost pusă în discuţie la 4 ani de la adoptarea Convenţiei,
respectiv în 1986. Dispoziţiile părţii a XI-a şi ale Anexei nr.III, care se referă la
reglementarea explorării şi exploatării mineralelor în zonă, au fost considerate,
în special, de către statele industrializate ca un obstacol în calea acceptării
universale a Convenţiei.
Obiecţiile statelor industrializate priveau, în principal, procedurile
detaliate pentru autorizarea extracţiei şi producţiei de minerale de pe fundul
mărilor şi subsolul acestora; clauzele financiare ale contractelor considerate
împovărătoare, luarea deciziilor în Adunare, dar şi în Consiliul Autorităţii
Internaţionale pentru fundul mărilor şi oceanelor (organizaţie internaţională în
domeniu) şi problema obligativităţii transferului de tehnologie către statele în
curs de dezvoltare.
În vederea depăşirii unor asemenea obiecţii, Adunarea Generală a ONU,
în 1994, a adoptat Acordul referitor la aplicarea părţii a XI-a a Convenţiei
Naţiunilor Unite asupra dreptului mării, din 1982. Acest Acord înlătură ceea ce
statele industrializate au considerat obstacole în calea universalizării Convenţiei
prin înlocuirea prevederilor generale privind procedurile detaliate pentru
autorizare, prevăzută în Convenţie, şi prin lăsarea acestora Autorităţii, spre a
determina natura exactă a regulilor de autorizare a exploatării şi explorării în
zonă.
Acordul înlătură obligativitatea transferului de tehnologie şi asigură
reprezentarea anumitor state sau grupuri de state în Consiliul Autorităţii
Internaţionale, atribuind unor astfel de state anumite drepturi în procesul
adoptării deciziilor în Consiliul Europei.
Acordul din 1994, deşi precizează că se referă la aplicarea părţii a XI-a a
Convenţiei din 1982, în realitate, are funcţiile unui acord de modificare. Potrivit
art.2 al Acordului „în cazul oricărei incompatibilităţi între acord şi partea a XI-
a, vor prevala prevederile Acordului”. Art.4 se referă la „exprimarea
consimţământului statelor sau a altor entităţi de a deveni părţi la Convenţie,
respectiv la acord”.
125
ŞTEFAN ŢARCĂ
Dacă pentru statele industrializate Acordul este favorabil şi a deschis

calea universalizării Convenţiei, pentru ţările în curs de dezvoltare şi, în general,
pentru statele cu o economie slabă din punct de vedere al produsului brut,
dispoziţiile Acordului nu sunt favorabile din următoarele puncte de vedere:
a) potrivit Convenţiei – art.160-1, Adunarea – singurul organ al

Autorităţii, compus din toţi membrii acesteia, adică toate statele părţi la
Convenţie şi implicit membre ale Autorităţii – era considerată ca organ suprem
al Autorităţii şi abilitată să stabilească politica generală a Autorităţii; conform
Acordului – secţiunea a 3-a, politica generală a Autorităţii va fi stabilită de
Adunarea acesteia, în colaborare cu Consiliul, ceea ce se reflectă şi în rolul
sporit al Consiliului – ca organ cu compunere restrânsă şi într-un fel „selectă”
în luarea deciziilor;
b) dacă în Convenţie – art.162-2, lit.o – se vorbea de împărţirea

echitabilă a resurselor financiare şi a altor avantaje economice rezultate din
activităţile din zonă, Acordul nu se mai referă la “împărţirea echitabilă” a unor
asemenea avantaje; instituirea unui sistem de compensaţie sau alte măsuri de
asistenţă, în scopul de a veni în ajutorul ţărilor în curs de dezvoltare (art.151 -
10; 160-2 lit.i; 173- 2 lit.c din Convenţie) nu mai figurează în Acord, acesta
limitându-se numai la „asistenţă”;
c) conform Convenţiei (art.153-1 şi 2 lit.a şi b; art.9 din Anexa III),
Autoritatea care funcţionează în numele întregii umanităţi desfăşoară activităţi
în zonă, prin „întreprinderea” sa ori în asociere cu statele şi unele entităţi.
1. Formele de poluare a mediului marin sunt clasificate în
următoarele categorii:
a) poluarea de către nave;

b) poluarea de origine atmosferică şi transatmosferică;
c) poluarea prin imersiunea deşeurilor;
126
ŞTEFAN ŢARCĂ
d) poluarea fonică;
e) poluarea rezultată din explorarea şi exploatarea
fundului mării şi a subsolului său;
f) poluarea telurică.
2. Conform art.87 din Convenţia de la Montego-Bay, în marea

liberă sunt permise următoarele activităţi:
a) navigaţie;
b) survol;
c) instalarea de cabluri şi conducte submarine exclusiv în
scopuri paşnice şi fără a compromite celelalte utilizări
legitime ale statului marin;
d) construirea de insule artificiale şi alte instalaţii, cu acordul
statelor care exercită suveranitatea asupra platoului
continental;
e) depozitarea de substanţe sau deşeuri radioactive.
f) pescuitul, în condiţiile convenţiei,
g) cercetarea ştiinţifică exclusiv în scopuri paşnice, cu acordul
statelor care exercită suveranitatea asupra platoului
continental şi al statelor riverane.
Răspuns uri: 1. – a), b), c), e), f); 2. – a), b), c), d), f), g).
127
ŞTEFAN ŢARCĂ
Nu uita!
Problematica mediului marin, care este denumit şi Ocean Planetar, este
abordată ȋ n dreptul mediului dintr-o multiplă perspectivă ȋ ntre care cea mai
importantă este cea potrivit căreia mediul marin ȋ ncorporează atât resurse abiotice,
cât şi biotice, acestea din urmă ca o alternativă la asigurarea rezervelor alimentare
ale planetei.
Delimitarea mediului marin din perspectiva drepturilor asupra părţilor din
acest mediu a pus problema necesităţii unei convenţii cu vocaţie mondială privind
accesul la resursele mediului marin, cu recunoaşterea existenţei şi ȋ ntinderii mării
teritoriale asupra căreia se exercită suveranitatea teritorială a statelor cu litoral.
Multă vreme neglijată, reglementarea dreptului statelor asupra mediului
marin şi a resurselor sale a fost realizată cu o ȋ ntârziere notabilă ȋ n anul 1982 prin
Convenţia de la Montego-Bay.
Importanţa acestei convenţii este atât de mare, ȋ ncât aceasta a fost numită
„Constituţia mării‖, ȋ n temeiul căreia s-a născut şi o nouă ramură a dreptului vastă
şi complex denumită dreptul mării.
O parte din reglementările „Constituţiei mării‖ aparţine şi ştiinţei juridice a
dreptului mediului ȋ n aspectele sale privind prevenirea fenomenelor de poluare
marină a protecţiei resurselor biologice.
Ca ţară cu litoral, România are reglementări proprii vizând protecţia şi
dezvoltarea durabilă a mediului său marin ȋ n care sunt incluse şi normele
convenţionale internaţionale privind cooperarea ȋ n cadrul sistemului bazinului
Mării Negre.
Bibliografie:
1. Prof. univ. dr. Dumitru Mazilu, Dreptul mării, Concepte şi instituţii

consacrate de Convenţia de la Montego-Bay, Lumina Lex, 2002, p. 239-249.
2. Ştefan Ţarcă, Dreptul mediului, curs universitar, Capitolul VI.,

128 Editura
Lumina Lex, Bucureşti, 2005, p. 133-147.
3. Ştefan Ţarcă, Tratat de dreptul mediului, Capitolul VI. Protecţia juridică a

ŞTEFAN ŢARCĂ
CANALELE ŞI STRÂMTORILE INTERNAŢIONALE
Cuprins:
1. Canalele maritime internaţionale
2. Regimul jurididc al strâmtorilor internaţionale – regimul juridic al
strâmtorilor Mării Negre
3. Regimul juridic al insulelor
Nu uita!
Obiectivele temei:
- cunoaşterea regimului de liberă navigaţie prin canalele şi strâmtorile
internaţionale;
- cunoaşterea şi ȋ nsuşirea regimului juridic special al canalelor şi
strâmtorilor internaţionale analizate.
1. Canalele maritime internaţionale
După aşezarea lor în sistemul căilor maritime, canalele pot fi de

importanţă naţională şi internaţională.
Canalele de importanţă naţională sunt cuprinse între frontierele unui
stat şi nu au prea mare însemnătate pentru navigaţia internaţională. Aceste
canale sunt parte componentă a teritoriului statului, care îşi exercită asupra lor
dreptul lui de suveranitate deplină.
129
ŞTEFAN ŢARCĂ
Din categoria canalelor de importanţă naţională fac parte: Canalul dintre

Marea Albă şi Marea Baltică, care aparţine Federaţiei Ruse; Canalul Corint, care
leagă Golful Corint de Golful Egina şi se află pe teritoriul Greciei.
În cazul României este vorba despre Canalul Dunăre - Marea Neagra şi
Canalul Poarta Alba – Midia – Năvodari astfel: Canalul Dunăre-Marea Neagră
este situat între portul Constanţa Sud - km. 0 al canalului - şi confluenţa cu
fluviul Dunărea, în dreptul localităţii Cernavodă - km. 64 + 410 al canalului, iar
Canalul Poarta Albă-Midia-Năvodari este situat între portul Midia - km. 0 al
canalului - şi confluenţa cu Canalul Dunăre-Marea Neagră - km 29 + 410 al
acestuia- , în dreptul localităţii Poarta Albă.
Canalul Dunăre-Marea Neagră şi Canalul Poarta Albă-Midia Năvodari
sunt cursuri de apă navigabile situate în întregime pe teritoriul României, deci,
aceste canale se află sub suveranitatea şi jurisdicţia statului român. Dreptul de
navigaţie pentru navele de transport de mărfuri şi călători ale tuturor statelor se
instituie în condiţiile stipulate în legislaţia României.
Tranzitarea celor două canale navigabile se face în conformitate cu
reglementările intrate în vigoare la 1 februarie 2001 ce stipulează că „tranzitarea
canalelor navigabile este permisă tuturor navelor, indiferent de pavilionul
acestora, care navighează independent sau în convoi, cu condiţia respectării
regulamentelor în vigoare privind regulile de navigaţie, regulile sanitare şi
vamale, de prevenire şi combatere a poluării".
Pe cele două canale, navigaţia se efectuează cu nave fluviale şi
maritime. Aceste nave pot naviga independent sau în formaţie de convoi,
stabilindu-se totodată numărul maxim al navelor care navighează în formaţie de
convoi împins pe Canalul Dunăre-Marea Neagră"; a navelor care navighează în
formaţie de convoi în cuplu, atât pentru navigaţia în amonte, cât şi pentru cea în
aval, precum şi al navelor care transportă mărfuri periculoase.
Canalele de importanţă internaţională, indiferent dacă se află pe
teritoriul unuia sau a mai multor state, prezintă o importanţă deosebită pentru
navigaţia mondială; de aceea ele sunt supuse unui regim juridic special.
Principalele canale maritime existente în prezent în lume sunt: Suez,
Panama şi Kiel, ele prezintă interes pentru navigaţia mondială şi în acest sens
sunt numite internaţionale. Regimul juridic al acestor canale se caracterizează
prin libertatea de navigaţie pentru vasele tuturor statelor fără discriminare, în
condiţiile respectării şi exercitării suveranităţii teritoriale a statului riveran.
1.1. Canalul Suez
Este situat între Africa şi Asia, pe teritoriul statului egiptean, uneşte

Marea Mediterană cu Marea Roşie, asigurând, astfel, drumul maritim cel mai
scurt între ţările Europei şi cele din bazinul Oceanului Indian şi din partea
vestică a Oceanului Pacific.
Canalul de Suez are o lungime de 163 km şi o lăţime de 300 de metri în
cel mai îngust punct, (de la Port Said la Suez). El a fost construit de o companie
130
ŞTEFAN ŢARCĂ
particulară, între anii 1859-1869, în perioada când Egiptul se afla sub

suzeranitatea Turciei.
Prima reglementare a regimului juridic al Canalului de Suez a fost
realizată prin Convenţia multilaterală de la Constantinopol, din anul 1888.
Conform acestei convenţii, Canalul de Suez este deschis navelor
comerciale şi militare ale tuturor statelor, pe bază de egalitate, atât în timp de
pace cât şi în timp de război. Ţărilor beligerante li s-a interzis însă de a angaja
acte de ostilitate pe canal sau de a împiedica libera navigaţie sub orice formă,
canalul fiind neutralizat şi demilitarizat. Măsura blocadei era, de asemenea,
interzisă, părţile contractante angajându-se, în plus, să nu-şi atribuie nici un
avantaj comercial sau teritorial în zona canalului.
Proprietatea şi administrarea Canalului au aparţinut unei „Companii
Universale" până în 1956, când aceasta a fost naţionalizată de guvernul egiptean,
restabilindu-se exercitarea deplinei suveranităţi a Egiptului asupra Canalului.
Prin Declaraţia cu privire la Canalul de Suez, din aprilie 1957, Egiptul
se angaja să respecte reglementările adoptate prin Convenţia de la
Constantinopole din 29 octombrie 1888 prin care se stipula „libera navigaţie pe
Canalul de Suez", în timp de război, ca şi în timp de pace, tuturor navelor „de
comerţ şi de război, fără deosebire de pavilion". Prin aceeaşi Declaraţie,
Guvernul egiptean preciza că va percepe şi în viitor taxe - echivalente celor
stabilite prin Convenţia din 1936 dintre autorităţile egiptene şi Compania
Universală a Canalului de Suez. Egiptul se angaja, de asemenea, să efectueze
lucrări de întreţinere şi perfecţionare a Canalului de Suez, urmând ca - din
încasările percepute - o cotă de 25 la sută să fie afectată acestor lucrări, inclusiv
celor de exploatare şi dezvoltare a Canalului.
S-a convenit, totodată, ca orice litigiu privind folosirea Canalului să fie
soluţionat de către un Tribunal de Arbitraj, în baza reglementărilor în vigoare cu
privire la arbitraj.
1.2. Canalul Panama
A fost construit la începutul secolului al XX-lea, uneşte Oceanul

Atlantic cu Oceanul Pacific, având o lungime de 81 km şi o lăţime de 100 până
la 300 m. Canalul a fost terminat în anul 1914.
Încă din 1850, înainte de începerea construcţiei canalului, S.U.A. şi
Anglia au încheiat un tratat (Tratatul Clayton-Bulwer), potrivit căruia, ambele
părţi îşi asumau în comun controlul asupra viitorului canal, ce urma să fie
neutralizat. Spre sfârşitul secolului al XIX-lea, S.U.A., ca urmare a întăririi
poziţiei sale în America Centrală, începe să revendice numai pentru sine
controlul asupra canalului, a cărui construcţie începuse, ceea ce se şi întâmplă
prin tratatul din 1901, când a fost recunoscut dreptul exclusiv al S.U.A. de a
controla şi asigura securitatea canalului.
În 1903, S.U.A. au încheiat cu Panama un tratat (Tratatul Hay Varilla),
care cuprindea o „clauză de perpetuitate", fiind încheiat pe 99 de ani şi scotea
131
ŞTEFAN ŢARCĂ
Canalul cu malurile sale, pe o distanţă de 10 mile în interior de sub suveranitatea

statului panamez, trecîndu-1 sub jurisdicţia şi controlul Statelor Unite. Se
prevedea libertatea de navigaţie prin Canal pentru navele tuturor statelor fără
deosebire, în timp de pace şi de război, în condiţiile neutralizării şi
demilitarizării „Zonei Canalului". Statele Unite au încălcat însă această
obligaţie, transformând „zona" într-o bază militară americană. După 1914,
guvernul şi poporul panamez au cerut crearea unui nou regim juridic bazat pe
restabilirea suveranităţii statului Panama.
Negocierile duse între cele două state, începând din 1964, s-au încheiat
cu înlocuirea tratatului din 1903 cu noi reglementări juridice : tratatul asupra
Canalului Panama, tratatul şi protocolul asupra neutralităţii permanente a
Canalului din 7 septembrie 1977, intrat în vigoare în 1979.
Prin Tratatul din 1977 se recunoaşte suveranitatea Republicii Panama
asupra Canalului, garantându-se, în acelaşi timp, drepturi speciale în zona
Statelor Unite. Aceste drepturi se referă la: reglementarea tranzitului;
amenajarea Canalului; răspunderea pentru apărarea militară a Canalului.
Administraţia Canalului urma să fie mixtă
Printr-un alt tratat, Canalul este declarat „permanent neutru" (art. 1) în
sensul că se va asigura în timp de pace şi de război tranzitul prin Canal al
navelor tuturor statelor pe baza deplinei egalităţi, fără nici o discriminare, acesta
neputând să devină în nici o împrejurare teatru de război (art. 2).
Printr-un amendament sau o „rezoluţie interpretativă‖ unilaterală S.U.A.
şi-au rezervat dreptul de a interveni militar şi după anul 2000, în caz de
ameninţare împotriva Canalului.
1.3. Canalul Kiel (Nord – Ostsee - Kanal)
Uneşte Marea Nordului, care este o mare deschisă, cu Marea Baltică,

care este o mare închisă , având o lungime de 98 km. El a fost săpat între anii
1887—1895, de către Germania, fiind folosit la început numai în scopuri
strategice.
Până în 1919, Canalul Kiel a făcut parte din apele interioare ale
Germaniei, trecerea prin el a navelor străine era permisă numai cu autorizaţia
Germaniei.
Prin Tratatul de la Versailles, din 1919, Canalul Kiel a fost
internaţionalizat, stabilindu-se libertatea de navigaţie prin el, pe bază de
egalitate, a vaselor comerciale şi militare ale tuturor statelor, care nu se aflau în
stare de război cu Germania.
În anul 1936, Germania a denunţat - printr-un act unilateral - Tratatul de
la Versailles şi a elaborat un Regulament pentru utilizarea Canalului, în baza
căruia navigaţia era liberă numai pentru vasele comerciale.
După al II-lea război mondial nu s-a ajuns la o nouă reglementare
privind regimul Canalului Kiel practicându-se libertatea de navigaţie pentru
toate navele, fără deosebire de pavilion, conform Tratatului de la Versailles.
132
ŞTEFAN ŢARCĂ
2. Regimul juridic al strâmtorilor internaţionale – regimul juridic al

strâmtorilor Mării Negre
2.1. Regimul juridic al strâmtorilor internaţionale

Strâmtorile care alcătuiesc căi de navigaţie internaţională, denumite
strâmtori internaţionale au regimul largului mării, navigaţia fiind liberă pentru
navele tuturor ţărilor, indiferent dacă ţărmurile aparţin unuia ş i aceluiaşi stat şi
indiferent dacă apele lor sunt ape teritoriale ale statelor riverane. Asemenea
strâmtori sunt deschise în timp de pace şi în timp de război, atât pentru navele
comerciale cât şi pentru navele de război ale tuturor statelor.
Curtea Internaţională de Justiţie a definit strâmtoarea ca fiind „pasajul
între două porţiuni de uscat aparţinând la două state riverane, sau chiar unuia
singur, către una şi aceeaşi porţiune de mare liberă ". Strâmtorile care servesc
navigaţiei internaţionale sunt deschise navigaţiei tuturor statelor, în baza unor
reglementări bilaterale sau multilaterale.
Se apreciază că regimul strâmtorilor, stabilit prin Convenţia din 1982,
reprezintă un echilibru astfel, Convenţia deosebeşte în mod clar între două tipuri
de strâmtori, numai cele mai importante dintre ele urmând să beneficieze de un
regim mai puţin restrictiv; în acelaşi timp, noul regim juridic este mai liberal
decât cel al trecerii inofensive prin marea teritorială, dar nu este identic cu
libertăţile de navigaţie şi survol în marea liberă.
A fost creat, astfel, un nou concept, cel al dreptului de tranzit prin
strâmtori, care este reglementat separat de trecerea inofensivă prin marea
teritorială.
Convenţia afirmă în mod expres „suveranitatea sau jurisdicţia" statului
riveran asupra apei, spaţiului aerian şi subsolului care formează strâmtoarea; se
precizează că regimul special de tranzit nu afectează în nici un fel statutul juridic
al strâmtorii sau al apelor care o formează.
Convenţia nu se aplică, strâmtorilor al căror regim juridic este
reglementat, în întregime sau în parte, prin convenţii internaţionale care există de
mult timp şi sunt încă în vigoare (ca de exemplu Convenţia de la Montreux din
1936 cu privire la strâmtorile Mării Negre, convenţiile privind strâmtorile
daneze, strâmtoarea Magellan, strâmtoarea Aaland).
2.2. Regimul juridic al strâmtorilor Marii Negre
Dintre toate strâmtorile, acelea care au jucat un rol din cele mai active în
dreptul internaţional, prin istoricul lor atât de bogat în evenimente, lupte şi
ciocniri de interese au fost strâmtorile Mării Negre.
Această aşezare specială a strâmtorilor Bosfor şi Dardanele explică
deosebita lor însemnătate politică, economică şi militară pentru dreptul
internaţional, în general şi pentru statele riverane, în special.
133
ŞTEFAN ŢARCĂ
În perioada modernă Tratatul de la Londra din 1871 a modificat, într-o

oarecare măsură, această situaţie, recunoscând Turciei dreptul de a deschide, în
timp de pace, strâmtorile pentru navele militare ale statelor aliate sau prietene
Turciei, dacă aceasta va socoti necesar, pentru asigurarea îndeplinirii condiţiilor
Tratatului de la Paris din 1856. După înfrângerea Turciei în primul război
mondial, puterile Antantei au stabilit în strâmtori, pe baza convenţiei de
armistiţiu cu Turcia din 1918, un regim de ocupaţie militară.
Strâmtorile au fost demilitarizate şi a fost instituită o comisie
internaţională fără participarea Turciei, pentru a controla respectarea regimului.
A urmat războiul între Turcia şi Grecia, Anglia şi Franţa, în anii 1920-1921, apoi
tratatul de la Lausanne din 1923, care menţinea libertatea de navigaţie pentru
navele comerciale şi militare ale tuturor statelor, în timp de pace şi război şi
demilitarizarea strâmtorilor. Se renunţa la comisia internaţională.
În prezent, regimul navigaţiei maritime prin strâmtorile Mării Negre este
stabilit prin Convenţia semnată la Montreux la 20 iulie 1936 privind regimul
strâmtorilor Mării Negre.
Convenţia de la Montreux prevede libertatea de survol pentru aeronavele
civile, în zbor între Mediterană şi Marea Neagră. Această libertate trebuie să fie
exercitată în afara zonelor interzise şi cu respectarea rutelor aeriene indicate de
Turcia. Nici Convenţia de la Montreux, nici cea de la Chicago, nu conţin
prevederi referitoare la survolul strâmtorilor de către aeronave militare. Se
apreciază că survolul aeronavelor militare depinde în întregime de autorizarea
Turciei.
În anii 1993 şi 1994, Turcia a adoptat reglementări interne privind
ordinea traficului în strâmtori şi în Marmara.
România a obţinut dreptul puterilor riverane de a trece prin strâmtori
submarinele construite, cumpărate sau trimise pentru reparaţii în afara Mării
Negre. De asemenea, România a obţinut ca remorcajul vaselor comerciale, ca şi
pilotajul să fie facultative, cu excepţia pilotajului în cazul unei primejdii
iminente de război pentru Turcia, când poate deveni obligatoriu, dar trebuie să
fie gratuit. Totodată, ţara noastră a participat activ la pregătirea şi definitivarea
întregului text, având un rol constructiv în desfăşurarea dezbaterilor, finalizarea
procesului de negociere şi adoptarea unor soluţii corespunzătoare.
3. Regimul juridic al insulelor
Insula este o întindere naturală de pământ înconjurată de apă care

rămâne descoperită în timpul fluxului. Stâncile care nu se pretează a fi locuite şi
care nu au o viaţă economică proprie, nu au zonă economică şi nici platou
continental.
România susţine teoria, conform căreia „o insuliţă este o ridicătură
naturală de pământ cu o suprafaţă mai mică decât un kilometru pătrat,
înconjurată de apă, care rămâne descoperită în timpul fluxului" . Un stat nu
poate să invoce existenţa în vreo zonă maritimă a insuliţelor sau insulelor
134
ŞTEFAN ŢARCĂ
similare, insuliţelor în scopul extinderii spaţiilor maritime. Formularea unor

asemenea pretenţii ar duce la inechităţi evidente, ar avea consecinţe negative în
relaţiile maritime dintre state. Asemenea proeminenţe naturale, care nu pot fi
locuite (permanent) ori care nu pot avea viaţa lor economică proprie, nu pot avea
spaţii maritime, deoarece aceasta ar genera numeroase diferende în primul rând
între statele vecine.
Regimul juridic al insulelor şi insuliţelor se stabileşte prin criterii
precise, care să permită respectarea şi aplicarea principiilor echităţii, atât în
determinarea spaţiilor maritime respective, cât şi în valorificarea lor.
Spaţiile maritime ale insulelor situate în marea teritorială, pe
platoul continental sau în zona economică a altui stat, trebuie să fie
determinate prin acord între statele interesate sau prin alte mijloace
paşnice folosite în practica internaţională. Spaţiile maritime ale unor
asemenea insule de teren situate în zona internaţională a teritoriilor
submarine „trebuie să fie determinate prin acord cu Autoritatea
internaţională pentru acea zonă".
1.Canalele de navigaţie cu regim juridic internaţional sunt:

a) Canalul Panama;
b) Canalul Suez;
c) Canalul Dunăre – Marea Neagră;
d) Canalul Midia-Năvodari.
2. Regimul juridic internaţional asupra Canalului de Suez a fost

stabilit prin:
a) Convenţia de la Constantinopol din 1888;
b) Convenţia de la Paris din 1921;
c) Convenţia de la Belgrad din 1948.
135
ŞTEFAN ŢARCĂ
Răspuns uri corecte: 1. – a), b); 2. – a).
Nu uita!
Canalele de importanţă internaţională, indiferent dacă se află pe teritoriul
unuia sau a mai multor state, prezintă o importanţă deosebită pentru navigaţia
mondială; de aceea ele sunt supuse unui regim juridic special.
Principalele canale maritime existente în prezent în lume sunt: Suez,
Panama şi Kiel, ele prezintă interes pentru navigaţia mondială şi în acest sens sunt
numite internaţionale. Regimul juridic al acestor canale se caracterizează prin
libertatea de navigaţie pentru vasele tuturor statelor fără discriminare, în condiţiile
respectării şi exercitării suveranităţii teritoriale a statului riveran.
Strâmtorile care alcătuiesc căi de navigaţie internaţională, denumite
strâmtori internaţionale au regimul largului mării, navigaţia fiind liberă pentru
navele tuturor ţărilor, indiferent dacă ţărmurile aparţin unuia şi aceluiaşi stat şi
indiferent dacă apele lor sunt ape teritoriale ale statelor riverane. Asemenea
strâmtori sunt deschise în timp de pace şi în timp de război, atât pentru navele
comerciale cât şi pentru navele de război ale tuturor statelor.
Curtea Internaţională de Justiţie a definit strâmtoarea ca fiind „pasajul între
două porţiuni de uscat aparţinând la două state riverane, sau chiar unuia singur,
către una şi aceeaşi porţiune de mare liberă". Strâmtorile care servesc navigaţiei
internaţionale sunt deschise navigaţiei tuturor statelor, în baza unor reglementări
bilaterale sau multilaterale.
Bibliografie:
Craiova, 2010.
Bucureşti, 2005. 136
ŞTEFAN ŢARCĂ
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
A. Rădulescu, I. Bitoleanu, Dobrogea , Bucureşti, 1979;
Adrian Năstase, BogdanAurescu, C.Jura, Drept internaţional
public, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2006;
Al. Kiss, Droit International de l’environnement, Etudes
internationales, Editions A., Pedone, Paris, 1989;
Al. Kiss, Preore Beuxiex, Droit internationel de
l'environnement, Editions 2, Pedone, Paris, 2000;
Andrei Popescu, Ioan Jinga, Organizaţii europene şi
euroatlantice, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001;
L.Anyilotti – Teoria generale delle responsabilita dello State
nel diritto internazionale, în ,,Scritti di diritto internazionale’’, vol. II,
Padova, 1956;
Aurel Preda, Tratat de Drept Internaţional Public, Editura
„Lumina Lex‖, Bucureşti, 2007;
Aurelian Teodorescu, Insula Şerpilor – între forţa dreptului şi
dreptul forţei, 1999;
Bolintineanu, Adrian Năstase, Bogdan Aurescu - Drept
internaţional contemporan, Editura All Beck, 2000;
Bolintineanu, Marea teritorială, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti,
1960 ;
Ch. Rousseau, Droit international public, Dalloz, Paris, 1971;
Claude Blumann, Louis Dubouis, Droit institutionnel de
l’Union Européenne, E.Litec, Paris, 2005;
Constantin Istrate, Statutul juridic al organizaţiilor
internaţionale neguvernamentale, în ―Studii de drept românesc‖
nr.1/1992;
Constanţa Călinoiu, Victor Duculescu, Drept internaţional
european, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2008;
Corneliu-Liviu Popescu, Organizaţia Mondială de Comerţ
(OMC), în Revista de drept comercial nr.3/1995;
137
ŞTEFAN ŢARCĂ
Cristian Popişteanu, „Micul ghid al O.N.U. şi al instituţiilor

specializate”, Ed. Politică, Bucureşti, 1976;
Dionisio Anzilotti, Corso di diritto internazionale, 3e editione,
1928;
Dominique Carreau, Droit ionternational, 9e edition, Ed. A.
Pedone, Paris, 2007;
Dumitra Popescu, Adrian Năstase, Drept Internaţional Public,
Casa de Editură şi Presă ‖Şansa‖ S. R.L., Bucureşti, 1997;
Dumitra Popescu, Adrian Năstase, Florian Coman, Drept
Internaţional Public, Casa de Editură şi Presă ‖Şansa‖ S. R.L.,
Bucureşti, 1994;
Dumitru Adrian Crăciunescu, Drept internaţional public,
Editura Mirton, Timişoara, 2002;
Dumitru Mazilu, Dreptul Mării, Ed. Lumina Lex, Bucureşti,
2002;
Dumitru Mazilu, Dreptul internaţional public, Ediţia a II-a,
Vol. 2, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2009;
Dumitru Mazilu, Tratat privind teoria şi practica negocierilor,
Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002;
Edward McWhinney, Le concept de coopératioon, în „Droit
international. Bilan et perspectives‖, tome I, red. gen. M. Bedjaoui,
1991;
Edwin Glaser, Rezervele la tratatele internaţionale, Editura
Academiei, Bucureşti, 1971;
G. Gidel, Le Droit International Public de la Mer-Lieden, 1977;
Georg Schwarzenberger, International Law, vol. I, Third
Edition, London, Stevens and Sous Limited, 1957;
Gheorghe Moca, Mircea Dutu, Drept internaţional public, vol.
I, Editura Universul juridic, Bucureşti, 2008;
Gheorghe Moca, Mircea Duţu, Drept internaţional Public,
Editura Universul Juridic, 2004;
Gheorghe Moca, Probleme actuale ale dreptului organizaţiilor
internaţionale, în ―Revista română de studii internaţionale‖, nr. 1
(7)/1970;
Grigore Ge amănu , Drept internaţional contemporan, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975;
H. A. Schraepler, Organisations internationals et européennes,
Economica, Paris, 1995;
Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, Simina Tănăsescu,
Marian Enache, Gheorghe Iancu, Interpretarea Constituţiei. Doctrină
şi practică, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002;
Ion Anghel, Dreptul diplomatic şi consular, Vol I, Ed. Lumina
Lex, Bucureşti, 2002;
138
ŞTEFAN ŢARCĂ
Ion Anghel, Subiectele de drept internaţional, Ed. Lumina Lex,

Bucureşti, 1998;
Ion Anghel, Viorel I.Anghel, Răspunderea în dreptul
internaţional, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998;
Ion Diaconu, Manual de Drept Internaţional Public, Ed.
Lumina Lex, Bucureşti, 2007;
Ion M.Anghel, Dreptul tratatelor, vol.I, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 2000;
Jean Marie Dupuy, Droit international Public, 1983;
Marian Mihăilă, Elemente de Drept internaţional public şi
privat, Editura All Beck, Bucureşti, 2001;
Marţian Niciu, Drept Internaţional Public, Editura „Servosat‖,
Arad, 1999;
Michel Prieur, Droit de l’énvironnement, Ed. Dalloz, 2001;
Mircea Duţu, Dreptul internaţional public, Editura Universul
Juridic, Bucureşti, 2008;
Mircea Duţu, Dreptul mediului, C.H. Beck, Bucureşti, 2007;
Nicolae Purdă, Nicoleta Diaconu – Protecţia juridică a
drepturilor omului, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007;
Nicolae Purdă, Ştefan Ţarcă, Viorel Velişcu, Loredana
Pîrvu, Drept internaţional public, Ed. Universitară, Bucureşti, 2008;
Raluca Miga-Beşteliu, Drept internaţional. Introducere în
dreptul internaţional public, Ed. All, Bucureşti, 1997;
Raluca Miga-Beşteliu, Drept internaţional public, vol. I, Ed.
All Beck Bucureşti, 2005;
Raluca Miga-Beşteliu, Drept internaţional. Introducere în
dreptul internaţional public, Ed. Lumina lex, Bucureşti, 2008;
Stelian Scăunaş, Drept Internaţional Public, Editura C. H.
Beck, Bucureşti, 2007;
Ştefan Ţarcă, Dreptul Mediului, ed. Lumina lex, Bucureşti,
2005;
Ştefan Ţarcă, Viorel Velişcu, Drept internaţional public, Ed.
Sitech, 2010;
V.D. Ruzie, Droit international pubic, Mementos Dalloz, 1991;
Victor Duculescu, Dreptul integrării europene. Tratat
elementar, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2003;
Victor Duculescu, Dreptul succesiunii statelor. Tratatele
internaţionale şi problemele succesiunii statelor, Ed. Veritas, Tg.
Mureş, 2000;
Victor Duculescu, Protecţia juridică a drepturilor omului,
ediţia a III-a revăzută şi completată, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2008.
139
ŞTEFAN ŢARCĂ
140

Drept International Public

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Drept International Public

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA ―HYPERION‖ BUCUREŞTI

DREPT INTERNAŢIONAL PUBLIC

Conf. univ. dr. ŞTEFAN ŢARCĂ

- cunoaşterea principiilor şi instituţiilor fundamentale de drept

- cunoaşterea particularităţilor normelor juridice privind

- interpretarea normelor de drept internaţional public în raport

Algoritmul de învăţare va fi următorul:

teoretice şi aplicative. Atât referatele, cât şi răspunsurile vor fi notate de

Pentru lămuriri şi informaţii suplimentare vei apela la tutorele

1.9.Principiul respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului

4. Regimul juridic al străinilor................................................................ 62

2.2. Caracterul juridic al mării teritoriale ................................................. 90

CANALELE ŞI STRÂMTORILE INTERNAŢIONALE.................129

Obiectivele unităţii de ȋ nvăţare:

O analiză din perspectiva istoriei a dreptului internaţional public

internaţional raportaţi la timpul istoric.

1. Evoluţia dreptului internaţional public până în perioada interbelică

O privire retrospectivă în istoria dreptului internaţional public la

în secolele VI-IV î.e.n. în relaţiile externe ale cetăţilor-state greceşti au

olandezul Hugo Grotius, creatorul unei teorii intermediare între concepţia

2. Dreptul internaţional public modern

Debutul dreptului internaţional modern este marcat de Tratatele de pace

3. Dreptul internaţional public contemporan

Impactul devastator al celui de-al doilea război mondial asupra întregii

Dreptul internaţional se formează în cadrul raporturilor dintre state şi

5. Dreptul internaţional şi morala

În relaţiile internaţionale, morala, concepută ca sistem de valori despre

juridice. Astfel, de exemplu, normele moralei funcţionează în domeniul relaţiilor

Timp de lucru: 2 ore

1. Fondatorul dreptului internaţional public este considerat:

Temă control nr. 1

Obiectivele unităţii de ȋ nvăţare:

1. Noţiunea şi definiţia dreptului internaţional

Noţiunile şi conceptele specifice dreptului internaţional se definesc în

Meritul elaborării conceptului de drept internaţional revine juristului şi

2. Obiectul dreptului internaţional public

Dreptul internaţional public nu poate fi studiat şi înţeles în toată

5.relaţii între organizaţiile internaţionale şi organizaţiile non-

3. Acordul de voinţă – fundamentul dreptului internaţional public

Acordul de voinţă în sistemul dreptului internaţional public funcţionează

4. Izvoarele dreptului internaţional public

Doctrina, clasificând izvoarele dreptului internaţional public, acceptă

După criteriul formei concrete de exprimare, întâlnim şi „izvoare

Tratatul este principalul izvor de drept internaţional, creând norme noi

4.2. Cutuma internaţională

Spre deosebire de dreptul intern, al cărui izvor principal este legea, ca

Cutuma internaţionala este cel mai vechi izvor de drept internaţional,

laturilor caracteristice ale acesteia. În fata organelor judiciare internaţionale sau

4.3. Principiile generale de drept

Principiile generale de drept figurează în poziţia a treia, după tratate şi

4.4. Hotărârile instanţelor judiciare şi arbitrale internaţionale

De asemenea, hotărârile unor arbitri au formulat principii importante,

4.5. Doctrina dreptului internaţional

Este un alt mijloc auxiliar de determinare a normelor dreptului

4.6. Hotărârile organizaţiilor internaţionale

Datorită creşterii rolului organizaţiilor internaţionale

4.7. Actele unilaterale ale statelor

Sunt considerate izvoare subsidiare ale dreptului internaţional şi anumite

acesta şi întreaga comunitate internaţională, raporturi care trebuie să fie

Potrivit art. 38, par. 2 din Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie,

4.9. Legislaţia internă şi hotărârile instanţelor judecătoreşti naţionale

Legile interne ale statelor pot fi considerate izvoare subsidiare ale

Timp de lucru: 2 ore

1. Raportul dintre tratat şi cutumă ca izvoare ale dreptului