Tragicul la Eschil si Sofocle

A da o definitie tragicului nu echivaleaza cu restrangerea semnificatiilor acestuia intr-o singura

fraza, ci a fixa coordonatele pe care acesta se construieste in operele tragediei antice grecesti.
Lucrarea de fata nu are scopul de a "sufoca" definitia tragicului in cateva cuvinte deci, ci de a
aborda dimensiunile pe care le atinge tragicul, modul in care acesta este perceput si in care se
manifesta, dar si functiile pe care le are acesta in operele celor trei poeti: Eschil, Sofocle si
Euripide.

Tragicul aduce in discutie omul in lupta cu propriul destin, acesta fiind plasat in centrul
intamplarilor, urmarindu-se evolutia sa psihologica si drama pe care o traieste in contextul luptei
zadarnice impotriva fortelor universului. El este centrul de greutate al propriei sale lumi, in jurul
caruia graviteaza toata actiunea, omul dispunand de libertate de alegere, libertate ce are insa o
forta subjugatoare in mod paradoxal, deoarece tocmai aceasta are puterea de a-i aduce decaderea
si moartea. Avand in vedere teza lui N. Berdiaeff, putem reconsidera in acest sens semnificatia
mortii: "Moartea este cel mai semnificativ si mai profund eveniment al vietii; ea il ridica pe
ultimul dintre muritori deasupra rutinei obisnuite si a platitudinii; numai ea pune in profunzime,
problema sensului vietii. Viata, privita prin prisma mortii, capata alte semnificatii, aceasta capata
o noua dimensiune, situandu-se in ansamblul ei complet, universal, existential. Autorul se
raporteaza astfel la viata dintr-o perspectiva exhaustiva, ridicandu-se deasupra axei
unidimensionale a vietii, acolo de unde lucrurile se vad complet si unde dimensiunea umanului
se intrepatrunde cu dimensiunea universalului, la interferenta carora se nasc cele mai profunde
intrebari existentiale. Acela este punctul in care se depaseste, asa cum spune Berdiaeff
"platitudinea" vietii cotidiene. Privind din interior, ai acces doar la o perspectiva
unidimensionala, insa privita din afara sferei umane, contopindu-te cu "substanta intima a lumii",
asa cum spunea Nietzsche, ai acces la acest unghi de vedere care isi rezerva o postura de
meditator la intersectie de drumuri, a carui minte plasmuieste cele mai concludente intrebari
referitoare la adevarata directie de deplasare a lumii.

Moartea, in opera lui Sofocle, "Oedip rege" isi are un loc bine definit in aceasta ecuatie a
tragediei pe bazele careia este proiectata intreaga opera, ea fiind aici generatoare de blestem.
Tragicul este legat aici de schema ciclica a jocului crima-razbunare, fiind incalcate cele mai
sfinte legi ale naturii, acelea ale sacralitatii familiei, concept foarte controversat in opera aceasta.
Aici, tragicul trece prin filtrul destramarii familiei, si a desacralizarii, am putea spune chiar a
profanarii vietii de familie. In momentul in care Oedip afla ca el este ucigasul tatalui sau, Laios
si sotul mamei sale, el vede in moarte singura scapare de rusinea care se abate asupra lui.
Moartea apare in acest episod, ca o evadare, ca un refugiu pentru personajul incriminat, ca o
eliberare ce contrasteaza cu lanturile pacatului de care este prins in aceasta lume, pe care doreste,
mai degraba sa o paraseasca. Dorinta aceasta a lui Oedip nu este de natura decat sa clarifice
sinceritatea si profunzimea tumultului de sentimente care il inunda la aflarea adevarului. El
doreste sa fie salvatorul Troiei, invinge Sfinxul, inlatura povara alegerii victimelor din Teba si
incearca sa il gaseasca pe ugigasul regelui Laios, in ciuda avertismentelor lui Tiresias. In opera
lui Sofocle, eroul dispune de libertatea de a alege, evenimentele ulterioare aflandu-se sub semnul
vointei lui. Guy Rachet esentializeaza aceasta problema in "Tragedia Antica", afirmand ca unul
dintre resorturile tragicului este folosirea acestei libertati care duce la nenorocire. Eroul tragic se
gaseste in fata necesitatii de a actiona el insuti si de a se supune unei actiuni, si tocmai din
contastul permanent intre cei care actioneaza si cei care se supun se naste emotia tragica.
Resortului tragicului este folosirea acestei libertati care duce la tragedie. In acest context,
libertatea devine o forma de incercare, ce poate schimba radical demersul ulterior al lucrurilor.
Rachet considera ca nu zeii sunt responsabili pentru tragedie, ci insuti omul.